Amanda Quick carti

Amanda, gimmy a quick romantic one, yeah !

PROLOG   Spre sfârşitul perioadei de domnie a reginei Victoria…   Ea nu îndrăzni să aprindă niciuna dintre lămpi, de teamă ca nu cumva vreun trecător să remarce lumina şi să-şi amintească mai târziu, atunci când poliţiştii îşi vor face apariţia şi vor pune tot felul se întrebări. Afară, pe alee, ceaţa se îndesea, dar razele piezişe ale lunii care pătrundeau pe fereastră luminau suficient salonaşul intim. Nu că femeia ar fi avut nevoie de acea rece licărire argintie. Cunoştea atât de bine plăcutele încăperi de deasupra dughenei. Timp de aproape doi ani, acest mic spaţiu constituise locuinţa ei. Se lăsă pe vine în faţa cufărului greu din colţ şi încercă să introducă cheia în broască. Un lucru atât de simplu în aparenţă se dovedi incredibil de dificil de dus la îndeplinire, din pricina faptului că mâinile îi tremurau foarte tare. Se strădui să respire adânc, într-o zadarnică încercare de a-şi domoli bătăile inimii. După trei încercări, femeia izbuti în cele din urmă să deschidă capacul cufărului. Balamalele scârţâiră ca nişte ţipete stridente în liniştea mormântală. Băgă mâna înăuntru şi scoase din cufăr cele două volume legate în piele, pe care le pusese acolo. Apoi se ridică în picioare şi traversă încăperea cu cărţile în braţe, punându-le în micul ei geamantan. În prăvălia de la parter, mai existau zeci de alte cărţi, dintre care unele s-ar fi putut vinde la nişte preţuri frumuşele, însă acestea două erau de departe cele mai valoroase. Trebuia să limiteze drastic numărul cărţilor pe care le lua cu ea, deoarece atârnau extrem de greu. Şi chiar dacă ar mai fi putut duce încă alte câteva, n-ar fi fost prea înţelept din partea ei să le ia. Lipsa prea multor exemplare valoroase de pe rafturile de la parter ar fi născut multă suspiciune. Din motive similare, pusese în bagaj doar strictul necesar de articole vestimentare. N-ar fi fost câtuşi de puţin indicat ca poliţia să descopere că o presupusă sinucigaşă luase cu ea, în apele fluviului, cea mai mare parte a garderobei sale. Închise valijoara burduşită. Slavă Domnului că nu vânduse cele două volume. În ultimii doi ani, existaseră fără îndoială destule momente în care ar fi avut la ce să folosească banii pe care i-ar fi obţinut pe ele, dar nu se simţise în stare să se despartă de acele două cărţi pe care tatăl ei le venerase cel mai mult, păstrându-le cu sfinţenie, ca pe o comoară. Acestea erau tot ce îi mai rămăsese nu numai de la el, ci şi de la mama ei, care murise în urmă cu patru ani. Tatăl ei nu-şi mai revenise niciodată cu-adevărat după pierderea preaiubitei lui neveste. Nu surprinsese pe nimeni prea tare faptul că el îşi pusese pistolul la tâmplă şi se omorâse, după ce îşi pierduse şi agoniseala de o viaţă întreagă. Creditorii îi confiscaseră casa confortabilă şi majoritatea lucrurilor din ea. Din fericire totuşi, aceştia nu consideraseră la fel de valoroasă bogata şi remarcabila lui bibliotecă. Trezindu-se pusă în faţa obișnuitelor opţiuni pentru cariera unei femei aflate în situaţia ei – care se limitau la perspectiva unei vieţi umile în calitate de doamnă de companie sau de guvernantă –, ea alesese să folosească acele cărți într-o manieră de neconceput, şi, după părerea lumii bune, de neiertat, şi anume pentru a se lansa în domeniul negoţului. În ochii înaltei societăţi, era ca şi cum femeia încetase ca prin farmec să mai existe. Şi nu că ea ar fi avut vreodată cine ştie ce relaţii în înalta societate. Familia Barclay nu se învârtise niciodată în cercurile din lumea bună. Cunoştinţele ei despre colecţionarea şi despre colecţionarii de cărţi, dobândite de la tatăl ei, îi asiguraseră posibilitatea scoaterii unui mic profit, după numai câteva luni de activitate în acest soi de afacere. În cei doi ani în care funcţionase magazinul, femeia reuşise să fie recunoscută drept o mică, dar de succes comerciantă de cărţi rare. În noua ei viaţă, cu garderoba ei considerabilă, cu registrele contabile şi cu apreciabilul volum de corespondenţă de afaceri, se afla departe de comoda şi de rafinata lume în care fusese crescută, însă descoperise că deţinerea propriului ei magazin era pe deplin satisfăcătoare. Era un lucru important ca cineva să poată afirma că deţine controlul asupra propriilor câştiguri financiare. Iar în plus, ca negustoreasă, fusese eliberată de multe dintre regulile ridicole şi restricţiile impuse de către lumea bună doamnelor singure. Nu putea nega că regresase pe scara socială, şi totuşi experienţa îi permisese să-şi ia destinul în propriile mâini, ceea ce nu fusese posibil până atunci. Dar, de mai puţin de o oră, visul ei în legătură cu un viitor strălucit şi independent, pe care începuse deja să şi-l făurească, fusese spulberat pentru totdeauna. Acum se afla în plin coşmar. Nu mai avea de ales decât să fugă, luându-şi cu ea doar o brumă de bunuri personale, încasările de pe urma vânzărilor de cărţi din acea zi şi cele două cărţi nepreţuite. Era obligată să dispară – înţelesese limpede acest lucru însă trebuia să se asigure că nimeni nu o va căuta. Ideea îi venise în urma citirii unui articol din presă, cu câteva zile mai înainte.   …Pentru a doua oară în decurs de mai puţin de o săptămână, înalta societate deplânge şocanta pierdere a unei proeminente doamne din lumea bună. Din păcate, fluviul a mai cerut încă o victimă. Doamna Victoria Hastings, copleşită probabil de una dintre periodicele ei crize de deznădejde, s-a aruncat de pe un pod în adâncurile reci şi nemiloase ale apelor Tamisei. Trupul ei neînsufleţit încă n-a fost recuperat. Autorităţile presupun că acesta fie a fost purtat de curent până în mare, fie s-a împotmolit în cine ştie ce resturi de epavă scufundată. Devotatul ei soţ, Elwin Hastings, este copleşit de mâhnire. Probabil că cititorii îşi vor reaminti că n-a trecut nicio săptămână de când domnişoara Fiona Risby, logodnica domnului Anthony Stalbridge, s-a aruncat şi ea în fluviu. Corpul acesteia a fost totuşi găsit…   Două femei din înalta societate se aruncaseră în fluviu, în cursul aceleiaşi săptămâni. Ba mai mult, în fiecare an, alte femei de condiţie mult mai modestă, deznădăjduite şi deprimate, îşi căutau scăparea în apele fluviului. Nimeni n-ar fi fost surprins dacă s-ar fi descoperit că şi o obscură proprietară de librărie alesese aceeaşi modalitate de sinucidere. Cu degete tremurânde, scrise biletul de adio, concentrându-se să găsească cele mai potrivite cuvinte, cele mai convingătoare.   …Sunt disperată. Nu mai pot trăi având pe conştiinţă ceea ce am făcut în noaptea asta şi nici înfrunta un viitor care nu mi-ar putea aduce decât umilinţa unui proces public şi ştreangul spânzurătorii. Mi se pare mult mai acceptabilă dispariţia mea definitivă, în apele fluviului…   Femeia iscăli, scriindu-şi cât mai citeţ numele, şi lăsă scrisoarea pe măsuţa pe care se obişnuise să mănânce. Puse pe un colţ al bucăţii de hârtie un mic bust al lui Shakespeare. Ar fi fost cu totul nedorit ca biletul să fie luat de vreun curent de aer şi să cadă pe podea, rămânând astfel neobservat de către poliţişti. Îşi puse apoi pelerina şi privi pentru o ultimă dată camera de zi. Fusese mulţumită în acest loc. E drept, singurătatea era uneori greu de îndurat, mai ales noaptea, însă te puteai obişnui cu ea. Se gândise chiar şi la eventualitatea de a-şi lua un câine, pentru a-i mai ţine de urât. Cu geamantanul greu în mână, şovăi o clipă. În agăţătorile de pe perete atârnau: o beretă de vară şi o pălărie cu boruri largi, împodobită cu pene, pe care obişnuia să o poarte atunci când mergea la plimbare. O izbi gândul că ar fi fost un lucru foarte bun – şi extrem de convingător în acelaşi timp – dacă pălăria ei cu pene ar fi fost găsită plutind pe lângă vreun pod, poate prinsă de vreo piatră sau de vreo bucată ruptă de lemn, pe jumătate căzută în apă. Înşfăcă pălăria şi şi-o îndesă pe cap. Privirea îi căzu pe draperia care acoperea intrarea în dormitor. Tresări la gândul a ceea ce se afla dincolo de acea draperie. Cu mâna încleştată pe valijoara ei, se grăbi să coboare la parter, intrând în încăperea din spate. Apoi deschise uşa şi păşi afară, pe aleea cufundată în beznă. N-avea niciun rost să mai încuie. Broasca fusese spartă cu mai puţin de o oră în urmă, atunci când intrusul pătrunsese în casă. Merse cu precauţie de-a lungul aleii, ghidată de ceea ce-şi amintea în legătură cu îngustul pasaj din spatele şirului de magazine. Cu puţin noroc, abia peste câteva zile oamenii ar fi început să se întrebe din ce pricină Librăria Barclay rămăsese închisă atât de multă vreme. Dar mai curând sau mai târziu, cineva – şi cel mai probabil proprietarul casei – tot ar fi devenit îngrijorat. Un timp, domnul Jenkins s-ar fi mulţumit să bată la uşa ei. Până la urmă însă, s-ar fi alarmat şi s-ar fi înfuriat, iar în final ar fi folosit una dintre cheile de pe inelul pe care îl purta în permanenţă asupra lui şi ar fi intrat în librărie, pentru a-i solicita achitarea chiriei. Şi atunci ar fi fost descoperit şi cadavrul din odaia de la etaj. La scurtă vreme, poliţia avea să-şi înceapă investigaţiile pentru prinderea femeii care îl ucisese pe Lord Gavin, unul dintre cei mai bogaţi şi mai distinşi domni din înalta societate. Femeia se făcu nevăzută, înghiţită de întunericul nopţii.       1   Un an şi două luni mai târziu…   Văduva misterioasă dispăruse din nou. Anthony Stalbridge înainta precaut de-a lungul coridorului întunecos, încercând să zărească o dâră de lumină strecurându-se pe sub vreo uşă. Toate camerele păreau a fi goale, însă el ştia că femeia trebuia să se afle pe undeva pe-aproape. Cu câteva minute în urmă, o zărise, în timp ce ea urca scările neluminate ale servitorilor. Îi lăsase un mic avans înainte de a o urma pe treptele înguste. Dar când ajunse pe palierul dormitoarelor, nici urmă de doamna Bryce. Dinspre sala de bal, se auzeau acordurile înăbuşite ale unui vals şi zumzetul îndepărtat al conversaţiilor animate de șampanie. Parterul reşedinţei Hastings, luminat feeric, era plin de oaspeţi elegant îmbrăcaţi. Însă aici, la etaj, doar câte o lampă prinsă de perete împrăştia o lumină palidă. Domnea și o linişte rău prevestitoare. Conacul avea dimensiuni impresionante, dar singurii săi ocupanţi erau Elwin Hastings, foarte recenta, foarte bogata și foarte tânăra lui soţie, precum şi membrii personalului. Camerele servitorilor se aflau sub scări. Asta însemna că, probabil, mai toate dormitoarele de-aici, de la etaj, erau pustii. Dormitoarele libere se dovedeau uneori a fi extrem de tentante pentru musafirii aflaţi în căutarea unei întâlniri amoroase secrete. Oare doamna Bryce urcase pentru vreo astfel de întâlnire tainică? Nu ştia din ce motiv, el nu se simţea atras să analizeze prea îndeaproape această posibilitate. Şi nu că ar fi avut vreo pretenţie asupra femeii. În ultima săptămână, ei doi dansaseră de câteva ori şi purtaseră câteva conversaţii precaute şi exasperant de politicoase, pe la diverse manifestări mondene. Aceasta era dimensiunea legăturii lor protocolare. Însă intuiţia lui – ca să nu mai amintească şi de absolut toate instinctele de mascul – îl avertiza că în realitate ei doi se angajaseră într-o relaţie necugetată, o relaţie la care el unul n-avea de gând să renunţe nici în ruptul capului. Încă de la prima lor întâlnire, Louisa Bryce făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru a-l descuraja, cel puţin verbal. Desigur, se putea aştepta la asta, dat fiind vechiul scandal de care fusese legat numele lui. Ceea ce îl intriga însă foarte tare era faptul că ea părea să depună eforturi pentru a evita orice alt bărbat din încăpere, la fiecare petrecere la care participa. Anthony era un om de lume şi ştia că existau femei care nu se simţeau atrase de bărbaţi din punct de vedere sexual, şi totuşi, în cele câteva ocazii în care o convinsese pe Louisa să danseze cu el şi o ţinuse în braţe pe ringul de dans, ajunsese să fie absolut convins că şi ea era la fel de conştientă de prezenţa lui senzuală, precum era adevărată şi reciproca. În această privinţă, valsul constituia un excelent mod de testare. Sau poate că el se autoamăgea cu bună ştiinţă, din cel mai vechi motiv de pe lume, şi anume acela că o dorea nespus de mult. Femeia nu avea de unde să ştie că ochelarii ei cu rame aurii, care îi dădeau un aer profesoral, rochiile ei demodate şi felul ei serios şi dureros de monoton de a conversa nu reuşeau decât să-l fascineze şi mai tare. Atitudinea ei plictisitoare era în mod evident ipocrită. Bărbatul trebuia să recunoască totuşi că această mască avea un efect puternic asupra lumii bune. Numele ei nu era asociat cu al niciunui bărbat. Se părea că nu era implicată în nicio relaţie intimă. Lady Bryce constituia cu toată certitudinea un veritabil mister, iar unul dintre cele mai bizare lucruri era tainica ei curiozitate în privinţa gazdei lor din acea seară, Elwin Hastings, precum şi în privinţa celorlalţi domni implicaţi în noul consorţiu de investiţii al acestuia. În acel moment, la capătul cel mai îndepărtat al holului se deschise o uşă. Anthony se ascunse în umbra unei firide din perete, aşteptând să vadă ce se întâmplă. Din încăpere ieşi Louisa. În semiîntunericul acela, nu-i putea distinge cu claritate trăsăturile feţei, dar îi recunoscu rochia cafenie, demodată. Îi mai recunoştea mândra înclinare a bărbiei, precum şi rotunjimea graţioasă a umerilor. În ciuda situaţiei riscante, sau poate tocmai din cauza acesteia, bărbatul fu străbătut de un fior de dorinţă. O privea venind în direcţia lui şi îşi aminti cât de bine se simţise ea în braţele lui, atunci când dansaseră, ceva mai devreme. Făcuse tot posibilul să pară, la fel ca de obicei, afectată şi plictisitoare, dar nimic nu-i putea ascunde inteligenţa şi privirea provocatoare a ochilor de culoarea chihlimbarului, şi nici nu-i putea înlătura lui Anthony plăcerea de a-i simţi sub palmă spatele graţios şi ţinuta dreaptă. Se întreba dacă ea îşi dădea seama că se simţea din ce în ce mai atras să-i afle secretele, pe măsură ce femeia se străduia tot mai mult să-l descurajeze. Ea se precipită pe culoar, fără a-i simţi prezenţa, şi se îndreptă către scara servitorilor. Lumina unei lămpi atârnate pe perete se reflectă o clipă strălucitor în ramele ochelarilor ei. El tocmai se întreba dacă să-i iasă în cale şi să se confrunte cu ea, sau să continue să o urmărească, când dinspre capătul de sus al scării servitorilor tună în direcţia ei un glas tăios necruţător. — Cine-i acolo? rosti cu asprime respectivul bărbat. Era o somaţie, nu o simplă întrebare, iar tonul nu era acela politicos şi plin de respect al unui servitor. Omul era Quinby, una dintre cele două gărzi de corp care în ultima vreme îl însoţeau pe Hastings peste tot. Anthony întinse un braţ, o înşfacă pe Louisa în momentul în care trecea pe lângă el şi o sili să se oprească. Ea se întoarse spre el, cu gura deschisă, gata să scoată un mic ţipăt de surprindere. Ochii îi erau larg deschişi. Anthony îi acoperi buzele cu mâna liberă. — Taci, îi şopti el la ureche. Ai încredere în mine. Apoi o trase strâns la pieptul lui şi o sărută suficient de apăsat încât să nu-i mai permită să scoată vreun sunet. Vreme de câteva clipe, ea se împotrivi. El spori apăsarea sărutului, cerându-i astfel femeii să-i răspundă pe măsură. Dintr-odată, Louisa încetă să i se mai opună. Anthony, lovit parcă de descărcarea electrică a unui trăsnet, îşi dădu seama că şi ea împărtăşea aceeaşi senzaţie. Îi putea simţi reacţia. Părea şocată. Şi aceasta n-avea nimic de-a face cu apropierea paznicului. Pe hol răsunau paşii grei ai lui Quinby. Anthony înjură în gând. El n-ar fi vrut nimic altceva decât să continue s-o sărute pe Louisa. Şi-ar fi dorit nespus de mult să intre împreună cu ea în cel mai apropiat dormitor, să o culce pe pat, să-i scoată ochelarii şi rochia anostă… — Ce faceţi voi doi aici? îi întrebă Quinby. Anthony ridică privirea. N-avea nevoie să mimeze nemulţumirea şi iritarea. Louisa făcu un pas înapoi, încruntându-se de parcă şi ea ar fi fost deranjată de faptul că fuseseră întrerupţi din plăcuta îndeletnicire. Anthony observă în dosul lentilelor privirea uşor confuză şi sesiză răsuflarea accelerată a femeii. — Se pare că avem companie, draga mea, rosti el pe un ton constatativ. Quinby se apropie de ei. Masiv şi lat în umeri, era îmbrăcat cu un palton închis la culoare. Într-unul dintre buzunare se întrezărea un obiect care atârna greu. Pe una din mâinile lui lucea un inel auriu cu piatră de onix, care părea să fi costat extrem de mult. Louisa se întoarse în direcţia paznicului. Anthony simţea că femeia era speriată, însă ea reuşi să se stăpânească, deschizându-şi evantaiul cu un gest plin de iritare. — Nu cred că am avut plăcerea să-mi fi fost vreodată prezentat, spuse ea cu o voce care ar fi putut îngheţa chiar şi un cuptor încins. Deşi era mult mai scundă, izbutea să dea impresia că se uită de sus la Quinby. Cine-ţi dă dumitale dreptul să ne acostezi astfel? — Nu vă supăraţi, doamnă, dar niciunui oaspete nu-i este permis accesul la acest etaj, îi replică răspicat Quinby, care aţintise o privire pătrunzătoare asupra lui Anthony. Vă voi însoţi înapoi la parter. — N-avem nevoie de escortă, îl asigură cu multă răceală Anthony. Cunoaştem foarte bine drumul până acolo şi ne descurcăm şi fără însoţitor. — Chiar aşa, că bine zici! îi ţinu şi Louisa isonul. Domnule, poţi fi absolut încredinţat că ştim drumul şi nu-ţi vom simţi deloc lipsa. Apoi îşi ridică puţin jupa şi dădu să se strecoare pe lângă Quinby, dar acesta întinse mâna şi o apucă de braţ. Stupefiată, ea pufni de parcă nu-i venea a crede, arătându-se de-a dreptul indignată de mojicia individului. — Cum îndrăzneşti? — Vă implor să mă iertaţi, doamnă, dar, înainte să plecaţi, sunt obligat să vă întreb ce-aţi căutat aici sus, insistă paznicul. Louisa îl fulgeră cu privirea prin lentilele ochelarilor. — Ia-ţi imediat laba de pe mine, altminteri o să am grijă să-l informez pe domnul Hastings în legătură cu acest incident. — Eu oricum îi voi raporta ceea ce s-a întâmplat. În mod vădit, Quinby nu părea câtuşi de puţin tulburat de ameninţarea ei. Este de datoria mea să-i comunic apariţia unor astfel de evenimente. — Ce fel de evenimente, pentru Dumnezeu?! ripostă femeia. Ce naiba vrei să insinuezi? Anthony se uită lung la Quinby şi îi porunci: — Ia-ţi mâna de pe braţul doamnei. Celălalt miji ochii. Nu-i prea place să primească ordine, îşi zise în sinea lui Anthony, după care adăugă: — Acum! Quinby eliberă braţul Louisei. — Totuşi, trebuie să mi se răspundă la întrebare, mârâi el, păstrându-şi atenţia concentrată în direcţia lui Anthony. De ce aţi venit aici sus? De data asta, întrebarea îi fusese adresată lui, înţelese Anthony. Quinby nu mai era preocupat de Louisa. În acel moment, Anthony o luă de braţ, cu un gest de amant îndreptăţit. — Mă gândeam că răspunsul este cât se poate de evident. Doamna şi cu mine am venit aici pentru a găsi puţină intimitate. Era absolut sigur că Louisa nu era prea încântată de implicaţiile pe care le presupunea această explicaţie, şi totuşi ea ştia că nu avea altă variantă decât să-i cânte în strună. Spre lauda ei, femeia nu ezită câtuşi de puţin. — Fără nicio îndoială, trebuie să plecăm de aici, domnule, rosti ea răspicat. — Aşa s-ar părea, încuviinţă şi Anthony. O strânse ceva mai tare de braţ şi o conduse în direcţia scării principale. — Ia staţi puţin! strigă Quinby în urma lor. Nu prea ştiu ce este cu voi doi, dar… — Întocmai! îi aruncă Anthony peste umăr. Nu ai nici cea mai vagă idee despre ceea ce făceam, foarte buna mea prietenă şi cu mine, aici sus, şi chiar aşa vor şi rămâne lucrurile. — Am fost angajat pentru a observa tot ce se întâmplă în casa asta, le aduse la cunoştinţă Quinby, urmându-i pe coridor — Înţeleg, încuviinţă Anthony. Însă doamna şi cu mine nu ştiam că palierele superioare ale casei constituie nişte zone interzise. N-am văzut niciun semn de avertizare în acest sens. — Desigur că nu există astfel de semne de avertizare, mormăi Quinby. Oamenii ca domnul Hastings nu obişnuiesc să monteze avertismente în conace atât de elegante precum acesta. — Atunci, cu greu ne-ai putea învinovăţi că am ajuns aici, atâta vreme cât am stabilit deja că intenţionam să scăpăm de aglomeraţia de la parter, concluzionă pe un ton împăciuitor Anthony. — Aşteaptă o clipă! îi zise Quinby. Anthony nu-i mai dădu atenţie bărbatului, ci i se adresă Louisei, suficient de tare încât să-l poată auzi şi Quinby: — Consider că trăsura mea ne va asigura izolarea după care tânjim. Femeia îi aruncă o privire şovăielnică şi ambiguă, dar din fericire rămase tăcută. Începură să coboare treptele. Quinby se oprise în capătul de sus al scării. Privirea paznicului parcă îl ardea în ceafă. — Suntem nevoiţi să plecăm imediat, îi spuse Anthony Louisei de data asta foarte încet. Dacă nu plecăm, îi vom stârni şi mai multă suspiciune. — Dar eu am venit aici împreună cu Lady Ashton, îi replică Louisa la fel de încet. Nu pot să dispar aşa, din senin, fără să-i spun nimic, pentru că femeia se va nelinişti cumplit. — Sunt sigur că unul dintre lachei va fi fericit să anunţe că ai plecat deja, împreună cu mine. Ea se îmbăţoşă. — Nu pot face asta, domnule. — De ce nu? Noaptea este de-abia la început, iar noi doi avem atâtea de vorbit, nu-i aşa? — Nu-nţeleg ce vrei să spui. Îţi mulţumesc pentru intervenţia promptă şi cât se poate de oportună, dar aceasta nu era câtuşi de puţin necesară. M-aş fi putut descurca şi singură cu acel bărbat. Acum, realmente mă simt nevoită să insist… — Tare mi-e teamă că eu sunt cel care trebuie să insiste. Înţelege că mi-ai trezit curiozitatea. N-o să mai pot dormi deloc la noapte dacă n-o să obţin câteva răspunsuri din partea ta. Ea îi aruncă o privire rapidă, bănuitoare şi piezişă. El îi zâmbi, lăsând-o să vadă cât era de hotărât. Expresia Louisei se mai înăspri, însă ea nu prelungi ciondăneala lor. Cu siguranţă, plănuia cum să scape, îşi zise Anthony în sinea lui. Probabil că intenţiona să dispară în momentul în care vor reveni în sala de bal, unde prezenţa atâtor persoane l-ar fi împiedicat să-i facă o scenă penibilă. — Doamnă Bryce, va trebui să renunţi la orice intenţie de a mă lăsa baltă, îi puse el în vedere. Într-un fel sau altul, vei fi nevoită să-mi permiţi să te conduc acasă în seara asta. — Nu mă poţi obliga să mă sui în trăsura ta. — Nici prin cap nu mi-ar trece vreodată să folosesc forţa. Nu atâta vreme cât raţionamentul logic va duce foarte probabil la acelaşi rezultat. — Şi care ar fi, mă rog frumos, acest raţionament? — Ce-ar fi să începem prin a fi de acord că amândoi avem acelaşi interes cu privire la chestiunile personale ale amfitrionului nostru din seara asta? Remarcă tresărirea Louisei şi respiraţia ei precipitată. — Habar n-am la ce te referi, se prefăcu ea. — Acum câteva minute, ai ieşit din dormitorul lui Hastings. — De unde ştii? îl întrebă Louisa. Faci nişte presupuneri hazardate şi speculative. — Arareori acţionez pe ghicite, doamnă Bryce. Şi în niciun caz atunci când am la dispoziţie fapte concrete. Ştiu sigur că acolo se află dormitorul lui Hastings, fiindcă ieri am făcut rost de o schiţă a etajului casei. — Pentru Dumnezeu, domnule! Chipul femeii se lumină de o bruscă înţelegere a situaţiei şi de ceva care părea a fi o eliberare. Eşti cumva un spărgător profesionist? O doamnă bine-crescută şi la locul ei s-ar fi simţit de-a dreptul înspăimântată, se gândi bărbatul. Dar Louisa nu părea să fie câtuşi de puţin deranjată de ideea de a fi însoţită de către un eventual membru al lumii interlope. În schimb, era în mod vădit intrigată şi curioasă. Nici măcar încântată n-ar fi fost un termen prea exagerat pentru a defini starea ei de spirit din acel moment. Anthony avusese dreptate să considere că Louisa era o fiinţă cu totul ieşită din comun. — Doar nu te aştepţi să-ţi confirm suspiciunile, îi replică el. Sunt sigur că ai chema imediat poliţia ca să mă aresteze. Spre marea lui uluire, ea începu să râdă. Trilurile cristaline îl fermecară. — Ba nicidecum, domnule, ţinu ea să-l asigure, agitându-şi cu graţie evantaiul. Nu mă deranjează nici cât negru sub unghie, dacă-ţi câştigi existenţa furând de la oameni de teapa lui Elwin Hastings. Trebuie totuşi să recunosc că acest lucru îmi explică anumite chestiuni. Lui i se părea că discuţia lor se abătea într-o direcţie destul de bizară. — La ce anume te referi? o întrebă Anthony. — Domnule, sunt dispusă să recunosc că, din momentul în care te-am cunoscut la balul Hammond, mi-ai stârnit cea mai vie curiozitate. — Iar acest lucru ar trebui să mă flateze sau să mă alarmeze? Ea nu-i răspunse la această întrebare, ci îi zâmbi, satisfăcută şi arogantă ca o pisicuţă încolăcită la căldurică, lângă foc. — Încă de la bun început am socotit că aveai ceva în mod categoric misterios, îi spuse Louisa. — Cum adică? — Păi, ai cerut să-mi fii prezentat şi apoi ai dansat cu mine. Îşi desfăcu evantaiul şi apoi îl închise imediat la loc, cu un mic gest care voia să sublinieze că ea îşi demonstrase cu vârf şi îndesat punctul de vedere. — Şi ce ar fi atât de straniu în ceea ce am făcut? — E ciudat, fiindcă domnii nu prea caută compania mea. Nu se prea îngrămădesc să mă cunoască şi cu-atât mai puţin să danseze cu mine. Iar când m-ai invitat pe ringul de dans şi la recepţia Wellsworth, mi-am dat imediat seama că puneai la cale transpunerea în practică a unei uneltiri. — Înţeleg. — Am presupus, fireşte, că te foloseai de mine ca de un paravan care să-ţi camufleze interesul faţă de cine ştie ce altă doamnă. Se întrerupse, după care adăugă cu gingăşie: Poate faţă de o femeie măritată. — E limpede că în ultimele zile ţi-ai pierdut multă vreme şi energie gândindu-te la mine. Cam tot atâta timp cât îşi petrecuse şi el gândindu-se la ea, îşi zise în sinea lui bărbatul, şi găsi acest lucru mulţumitor. — Am constatat că erai o adevărată enigmă, îi spuse ea. Şi totuşi, nu mi-a trecut deloc prin minte ideea că ai putea fi hoţ. Trebuie să recunosc că pentru mine lucrurile au luat o întorsătură cu totul neprevăzută. Cei doi ajunseră în holul de la intrare înainte să fi apucat Anthony să-i mai dea vreo replică. Un lacheu îmbrăcat cu o livrea de modă veche, albastru cu argintiu, şi având pe cap o perucă pudrată, le ieşi în întâmpinare. — Te rog să ne aduci pelerina doamnei Bryce, îi ceru Anthony. Poţi să-mi chemi şi trăsura, iar apoi s-o informezi pe Lady Ashton că doamna a plecat împreună cu mine. — Am înţeles, domnule, îi zise lacheul şi se grăbi să-i îndeplinească ordinele. Louisa nu mai protestă. Anthony avea impresia că era la fel de nerăbdătoare ca şi el să plece de-acolo. Era evident că pe acea femeie n-o deranja prea tare ideea de a pleca în noapte împreună cu un hoţ de profesie. Bărbatul nu ştia cu exactitate ce să creadă, în respectiva privinţă. Lacheul se întoarse aducând pelerina ei de un cafeniu mohorât, care se potrivea atât de bine cu rochia de aceeaşi culoare. Anthony luă pelerina din mâinile lacheului şi i-o puse cu grijă Louisei pe umeri. Micul său gest galant urma să constituie un mesaj care n-avea să treacă neobservat. În cazul în care, mai târziu, Hastings l-ar fi întrebat pe lacheu, acesta ar fi putut confirma cu toată sinceritatea că doamna Bryce şi domnul Stalbridge păreau să fie foarte intimi unul cu celălalt. Trăsura îşi făcu apariţia, în dreptul scărilor. Louisa se lăsă condusă. Anthony o urmă degrabă, mai înainte ca ea să aibă vreme să se răzgândească. Se aşeză pe banchetă în faţa ei şi închise uşa. Cei doi se treziră învăluiţi de întunericul dinăuntrul trăsurii. În spaţiul acela intim, bărbatul simţea intens aroma delicată ce o înconjura pe Louisa, un amestec de parfum de flori şi de femeie. Îşi dădu seama că era excitat. Trebuia cu orice preţ să se concentreze asupra discuţiei pe care o începuseră deja. — Aşa, deci, unde rămăseserăm? — Cred că erai pe cale de a-mi descrie neobişnuita dumitale îndeletnicire. Femeia băgă mâna în manşon, de unde scoase un creion şi un carneţel. Te rog frumos să aprinzi felinarul, pentru că aş vrea să-mi iau notiţe.  

Notă a lui Jayne   Bine aţi revenit în cealaltă lume a mea, Harmony. În urmă cu două sute de ani, o Cortină vastă de energie a fost deschisă în apropierea Pământului, făcând posibilă pentru prima oara călătoria interstelară. De o manieră tipic omenească, mii de colonişti nerăbdători şi-au făcut bagajele, nu au pierdut nicio clipă şi s-au îndreptat spre noile case şi noile societăţi ale lumilor neexplorate. Harmony era una dintre aceste lumi. Coloniştii au adus cu ei tot confortul de acasă – tehnologie sofisticată, secole de artă şi literatură şi ultima modă. Comerţul prin Cortină a înflorit şi le-a permis să păstreze legătura cu familiile rămase pe Pământ. De asemenea, le permitea coloniştilor să îşi menţină funcţionale calculatoarele şi dispozitivele de înaltă tehnologie. Lucrurile au mers bine o vreme. Şi apoi, într-o bună zi, fără niciun avertisment, Cortina s-a închis, dispărând la fel de misterios precum apăruse. Separaţi de Pământ, fără să mai poată obţine echipamentele şi proviziile necesare pentru a menţine stilul de viaţă tehnologizat, coloniştii au fost aruncaţi brusc într-o existenţă mult mai primitivă. Au uitat ultimele mode ale Pământului; să rămână în viaţă a devenit, dintr-o dată, problema cea mai importantă. Dar pe Harmony oamenii au făcut unul din lucrurile pe care le fac cel mai bine: au supravieţuit Nu a fost uşor, dar, la două sute de ani după închiderea Cortinei, urmaşii Primei Generaţii de Colonişti au reuşit să îşi croiască drumul din prăpastie spre un nivel de civilizaţie aproximativ echivalent cu cel de la începutul secolului douăzeci şi unu de pe Pământ Cu toate acestea, aici, pe Harmony, lucrurile erau puţin mai diferite, mai ales după lăsarea întunericului. Aveau vânătorii aceia de fantome, periculoşi şi sexi, ruinele înfiorătoare demult părăsite ale civilizaţiei extraterestre şi cel mai neobişnuit soi de animal de companie. În plus, în rândul populaţiei se manifesta un fel de puteri psihice în creştere. Cu toate acestea, când vine vorba de dragoste, unele lucruri nu se schimbă niciodată… Dacă, la fel ca mine, uneori îţi place ca suspansul romantic să fie condimentat cu o alură paranormală, Harmony este locul ideal.   Cu dragoste, Jayne           Capitolul 1   Elvis nu arătase niciodată mai bine. Îşi ţinea noua pelerină, cea albă, cu guler înalt, evazat şi margine strălucitoare, cu pietre false. Ochelarii de soare îi dădeau un aer hotărât şi misterios. Cu instinctul infailibil al unui star care ştie unde sunt reflectoarele, reuşise să îşi găsească locul cel mai dramatic luminat al încăperii, centrul biroului vast al şefului Breslei. Lumina lămpii din apropriere arunca puncte mici şi strălucitoare pe pietrele false. — Nu cred că am mai văzut un pufos purtând pelerină şi ochelari de soare, spuse Fontana. Numele lui complet era John Fontana, dar, din ceea ce reuşise Sierra McIntyre să afle, nimeni nu îi spunea noului şef al Breslei vânătorilor din Crystal City altfel decât Fontana. Se uită la notiţele ei, tulburată, zâmbind în ciuda tensiunii care o cuprinsese. Dacă nu observai cele şase lăbuţe care abia se vedeau în blana gri, pufoasă şi privirea inocentă de culoarea albăstruiul strălucitor al luminii zilei, ar fi fost uşor să îl confunzi pe Elvis cu o minge mare de scame uscate; în acest caz, o minge de scame cu pelerină şi ochelari de soare. — Elvis are un simţ foarte bun al modei, spuse ea cu mândrie. Ştie ce i se potriveşte. Fontana se lăsă pe spate în scaun şi bătu din degete. — Văd asta. Cum aţi ajuns să aveţi drept animal de companie un pufos? Inelul negru, cu chihlimbar, aflat pe mâna lui puternică, strălucea ameninţător. Piatra de chihlimbar era gravată cu sigiliul biroului său. Ajunsese la cea mai înaltă poziţie a Breslei Crystal cu numai câteva zile în urmă, dar părea să se simtă ca acasă aici, în apartamentul executiv. Dar, mai mult ca sigur că fusese pregătit pentru această poziţie ani întregi. Să devii şef al unei Bresle însemna să ai abilitatea de a-ţi asuma responsabilităţile unei strategii pe termen lung. Abilitatea de a depăşi în intrigi oponenţii şi doza de cruzime erau cerinţele minime pentru acest post Spre deosebire de ochii albaştri ca de bebeluş ai lui Elvis, ochii lui Fontana erau orice altceva numai inocenţă nu. Aveau culoarea pietrei inelului său, chihlimbar închis la culoare. Sierra era familiarizată cu politicile Breslei, pe cât poate fi cineva care este în afara ei. Era perfect conştientă că niciun bărbat – şi până în prezent toate Breslele erau conduse de bărbaţi – nu ajungea atât de departe cum făcuse Fontana, cu inocenţa nepătată. Sub puterea expresiei sale tulburător de gânditoare, se trezi că se foieşte în scaun. Îşi desfăcu picioarele, apoi le încrucişa din nou. Senzaţia ciudată, spumoasă care o încercase din momentul în care intrase în cameră nu se diminuase deloc. Părul de pe ceafa ei era încă ridicat. Energia o străbătea, atât cea fizică, dar şi cea paranormală. Toate simţurile ei erau complet sensibilizate. Ce era în neregulă în imaginea asta? Te-ai aştepta ca şeful Breslei să intimideze, dar nu te aşteptai să arate la fel de gânditor cum părea Fontana. Şefii organizaţiilor erau, în mod tradiţional, bărbaţi puternici, atât fizic, cat şi psihic, bărbaţi care îşi croiseră drumul până în vârf folosindu-se de orice mijloc necesar pentru a-şi atinge obiectivele. Te aşteptai să găseşti la un şef de Breaslă viclenia unui cunoscător al străzilor, dar nu acea inteligenţă rece şi acea aură de concentrare şi control pe care le arăta Fontana. Din nu se ştie ce motiv, senzaţia că el este genul de bărbat care gândeşte bine înainte să acţioneze nu făcea altceva decât să îl facă să pară şi mai periculos. Mai periculos şi, din motive inexplicabile, mai interesant. Ea se afla aici pentru a face cel mai important interviu al scurtei sale cariere jurnalistice şi nu se putea concentra. Nu voia decât să stea acolo şi să se holbeze la Fontana – poate că pentru totdeauna. Sau poate că o prindea gripa, sau ceva de genul acesta. Dacă stătea să se gândească, în mod sigur simţea o oarecare febră. Ziua nu începuse tocmai bine, în ciuda promisiunii unui reportaj exclusiv cu Fontana. Mai întâi, avusese o noapte fără somn, neputând să scape de senzaţia înfiorătoare că cineva, cumva, o privea. Ştia că este o senzaţie complet iraţională, dar asta nu o ajuta deloc. Intuiţia ei nu răspundea argumentelor logice. Şi Elvis păruse neliniştit, deşi probabil pentru că îi simţise propria ei nelinişte. Era foarte sensibil la stările ei. De nenumărate ori se ridicase din patul mototolit şi se îndreptase spre fereastră. Elvis o urmase de fiecare dată, sărind pe pervaz. Împreună, urmăriseră strada îngustă care se întindea dedesubtul celor două etaje, dar era prea puţină lumină pentru a vedea ceva. Desigur, nu era o surpriză. Era o toamnă timpurie şi ceaţa era densă în Cartier. Localnicii numeau acest sezon Marele Gri pe bună dreptate. Ceaţa, aparent nesfârşită, care acoperea oraşul în această perioadă a anului, era legendară. În puţinele momente în care ceaţa se ridica pentru scurt timp, ploaia venea să îi ia locul. Lipsa somnului o afectase cu siguranţă în dimineaţa aceasta, dar adevăratul dezastru se întâmplase în drum spre birourile Breslei. Luase un taxi pentru că era de notorietate faptul că locurile de parcare se găseau rar în Cartier, în apropierea birourilor Breslei. Şoferul o lăsase pe trotuarul opus intrării în clădirea colonială. Nu văzuse imensul Oscillator 600 care se năpustise asupra ei din ceaţa grea. Numai intuiţia ei şi chicotitul neliniştit al lui Elvis o făcuseră să sară înapoi în curbă, în ultimul moment. Acest eveniment îi zguduise şi mai tare simţurile deja vitregite de lipsa somnului. Ultima picătură fusese când intrase în biroul lui Fontana, puţin mai târziu, şi descoperise că subiectul interviului ei avea puterea de a-i face părul să i se ridice în vârful capului. — Elvis nu este un animal de companie, spuse ea, adunându-se cu mare efort. Este un tovarăş. Acum, dacă nu vă deranjează, am o altă întrebare privind planurile pe care le aveţi pentru Breasla Crystal City. Fontana părea amuzat. — Păreţi obsedată de viitorul acestei organizaţii. — Breslele exercită o putere foarte mare în toate oraşele-state. Şi acest lucru a fost foarte adevărat aici, în Crystal, sub administrarea predecesorului dumneavoastră. Este normal ca cititorii noştri să fie nerăbdători, să ştie la ce să se aştepte acum, când există un şef nou. Fontana ridică din umeri. — Breslele sunt instituţii respectate, bine structurate. Întotdeauna au jucat roluri active în afacerile politice şi sociale ale comunităţilor lor. Nu văd niciun motiv ca acest lucru să se schimbe. După Sierra, când era vorba despre Bresle era vorba numai despre putere şi, cu siguranţă, în biroul lui Fontana era multă putere – nu numai de genul politic şi social, dar şi cea care producea energie psi în formă pură. O parte din aceasta provenea de la Fontana însuşi. Dar şi camera tremura uşor din cauza energiei. De fapt, era atât de multă energie psi rotindu-se în atmosferă, încât ştia că undeva în apropiere trebuie să fie o intrare secretă în tunelele subterane străvechi. Aici, în Vechiul Cartier, se zvonea că sunt sute de vechi găuri-în-perete, aşa erau numite. Se îndreptă puţin în scaun. Venise aici pentru răspunsuri şi intenţiona să le obţină. — Recunosc faptul că Breslele sunt instituţii bine organizate, spuse ea repede, dar nu credeţi că mergem prea departe dacă spunem că sunt şi respectate? Sunt sigură că sunteţi conştient că toate organizaţiile au probleme serioase când vine vorba de relaţii publice. Elvis alese acest moment pentru a părăsi locul luminos. Alunecă peste birou, cu pelerina fluturând în urma lui şi se opri direct în faţa ceştii cu cafea a lui Fontana. — Orice corporaţie mare are câteva probleme legate de relaţiile publice, spuse Fontana. Îl privi pe Elvis cu o expresie uşor precaută. Pufosul este educat? — Pufoşii sunt în general foarte curaţi, iar Breslele nu sunt entităţi obişnuite de afaceri, sări Sierra. În cel mai bun caz se poate spune că sunt nişte încrucişări instabile între miliţii de urgenţă şi corporaţii private secrete, strâns ţinute. Sprânceana întunecată a lui Fontana se ridică uşor. — Vorbim despre pufoşi sau despre Bresle? Ea roşi. Încearcă să te manevreze. Nu îl lăsa. — Vorbesc despre Bresle, desigur. — Corporaţii conduse ca organizaţii militarizate, repetă Fontana în felul acela înnebunitor. Îşi înclină capul. Este o descriere destul de corectă. Trebuie să recunoaşteţi faptul că Breslele sunt unice. — Mulţi oameni cred că ar fi mult mai corect să spună că sunt un pic mai bune decât mafiile legalizate de gangsteri. Şefii de Bresle s-au considerat în mod tradiţional a fi mai presus de lege. — Nimeni nu este mai presus de lege, domnişoară McIntyre, spuse delicat Fontana. — Fostul şef, Brock Jenner, avea un punct de vedere diferit. Unii ar spune că era un punct de vedere mai tradiţionalist. A condus Breasla Crystal City ca şi cum ar fi fost fieful său personal. Au fost zvonuri persistente cu privire la faptul că, sub administrația lui, organizaţia a şchiopătat din greu într-o varietate de activităţi ilicite. — Ar trebui să ştiţi cel mai bine, domnişoară McIntyre. Poveştile dumneavoastră din Cortină au fost responsabile pentru mare parte din acele zvonuri. — În mod normal, cititorii noştri vor să ştie dacă trebuie să se aş aştepte în continuare la astfel de lucruri acum, când sunteţi la putere. — Cred că asta este ceea ce se numeşte o întrebare cu încărcătură. — Veţi răspunde la ea? — Sunteţi sigură că cititorilor dumneavoastră le pasă de planurile mele pentru Breaslă? Am avut impresia că cititorii Cortinei erau mai interesaţi de reportajele investigative interioare despre oameni care au avut nefericirea de a fi răpiţi de extratereștri şi târâţi în catacombe pentru experimente sexuale ciudate. Sierra îşi înghiţi frustrarea. Făcuse treabă bună la Cortină. Problema este că, atunci când te ocupi de un articol cu titlul „Breasla ascunde descoperirile despre un laborator secret extraterestru” alături de o poveste intitulată „Femeie însărcinată cu un copil extraterestru”, credibilitatea poate deveni o problemă. Puţini oameni par să observe sau să le pese că îndrăzneţul tabloid a fost singurul ziar care a îndrăznit să tipărească poveşti negative despre organizaţia Breslei locale. — Dacă aveţi o părere atât de proastă despre mine, ziarul meu şi cititorii lui, de ce aţi acceptat să răspundeţi acestui interviu? întrebă ea. Elvis alese acest moment pentru a se ridica pe picioarele din spate. Se agăţă cu labele din faţă de marginea cănii de cafea şi îşi afundă capul înăuntru. — Oh, dragă. Îngrozită, Sierra sări în picioare, cu pixul şi carneţelul strânse într-o mână. Se aplecă peste birou, ridicându-l pe Elvis şi se aşeză repede. Îmi pare rău pentru asta. Îi place un pic prea mult cofeina. — Nicio problemă. Fontana se ridică în picioare cu o mişcare uşoară şi lină şi traversă camera spre o tavă elegantă. Luă cafetiera şi umplu o cană. Îi place cu frişca şi zahăr? — Hm, nu. Sierra îl strânse pe Elvis care se zbătea. Îi place cafeaua neagră. Dar nu este nevoie. Fontana aduse cana înapoi şi o aşeză pe colţul biroului. — Serveşte-te, flăcăule, spuse el. Elvis nu avea nevoie de o a doua invitaţie. Sări de pe genunchii Sierrei pe birou şi îşi vârî capul în cană. Sorbituri uşoare urmară. Sierra se uită la el cu jenă. De obicei, Elvis avea instincte excelente când era vorba de oameni. Dacă nu îi plăcea cineva, îşi arăta foarte clar sentimentele. Dar îl plăcuse pe Fontana de la început Nu ştia ce să înţeleagă din asta. Desigur, era posibil ca, la fel ca a ei, intuiţia pufosului să nu fie infailibilă. Fontana se uită la Sierra. — O altă ceaşcă pentru dumneavoastră, domnişoară McIntyre? — Nu, mulţumesc. Se uită spre notiţele ei, hotărâtă să preia conducerea. Sunteţi la curent cu problema din ce în ce mai mare a drogurilor ilegale numite esenţă fantomatică? — Am citit ceea ce aţi scris despre asta, da. — Atunci ştiţi că, nu se ştie de ce, majoritatea dependenţilor sunt foşti bărbaţi ai Breslei care acum locuiesc pe străzile din Quarter? Fontana se sprijini de marginea biroului şi îşi încrucişa braţele. — Cred că am citit asta în ultimul dumneavoastră articol cu privire la acest subiect, da. — Este adevărat. Experţii cred că, dintr-un anume motiv, vânătorii de fantome pot fi mai susceptibili la acest drog din cauza profilului lor parapsihologic deosebit. Nu credeţi că organizaţia din Crystal ar trebui să lucreze în mod activ pentru a scoate acest drog de pe străzi? — Ştiţi, oamenii mei de la relaţii publice m-au sfătuit să nu vă acord acest interviu. — Sunt singură că aşa au făcut. Sunt sigură că ar prefera să nu vorbiţi deloc cu presa. — Nu numai de presă, în general, se tem ei. Fontana zâmbi. Sunteţi dumneavoastră, Miss McIntyre. Aveţi o asemenea reputaţie. — Oamenii dumneavoastră de la relaţii publice nu mă plac foarte mult, dacă asta vreţi să spuneţi. — Asta este ceea ce vreau să spun. Îşi desfăcu braţele şi se întinse în spatele biroului pentru a lua un exemplar al Cortinei. Ridică prima pagină în aşa fel încât ea să poată citi. — Asta este ultima dumneavoastră descoperire, cred, spuse el. Destul de ciudat, oamenii mei de PR au simţit că a fost puţin cam deplasat. Ea se uită la ziar. Sub titlul principal cu sloganul familiar „Mergi dincolo de Cortina pentru a găsi adevărul”, era un titlu care urla: „Bărbatul misterios la cârma Breslei Crystal. Ce ascunde el?” Titlul era însoţit de o fotografie a lui Fontana coborând dintr-o maşină sport Raptor, zveltă, neagră. Phil Trager, fotograful de la Cortină, prinsese imaginea din zbor, dar era una reuşită. În fotografie, Fontana arăta mult aşa cum era în realitate: periculos. Dar impresia nu era o funcţie a imaginii sau a dimensiunilor sale. Fontana domina mediul său înconjurător printr-o aură lipsită de efort, de putere controlată. Brock Jenner fusese un bărbat mare, gros, atât fizic, cât, în ceea ce o privea pe Sierra, şi intelectual. Nu era nicio îndoială că exercita putere. Cu toate acestea, autocontrolul nu fusese punctul său forte. Fusese un nemilos bărbat al femeilor, iar temperamentul său era exploziv. Deşi în mod oficial murise din cauze naturale, Sierra suspecta că motivul pentru care nu se mai afla printre cei vii era legat de obiceiul său de a-şi înjunghia asociaţii pe la spate. Se întreba dacă nu cumva ultimul spate pe care îl avusese în vizor fusese cel al lui Fontana. Dacă era aşa, înseamnă că greşise foarte tare calculele. Dacă Jenner fusese un munte de om, Fontana era pisica-fantomă. Nu ştiai că te vânează decât atunci când îi vedeai colţii, şi atunci era prea târziu. Era cu vreo doi centimetri peste înălţimea medie; nu atât de înalt încât să domine pe toată lumea din încăpere, cu toate acestea reuşea întotdeauna să lase să se înţeleagă că el conduce. Nimeni nu ar fi putut afirma că este frumos, îşi spuse Sierra, dar asta nu conta; cel puţin pentru ea. El era fascinant. Adică cel mai ciudat bărbat pe care îl întâlnise vreodată. Nu era nicio mirare că părul de pe ceafă refuza să i se calmeze. Pulsul gonea cu viteză mare din momentul în care intrase în încăpere. Era intens, intim conştientă de el într-un mod pe care nu şi-l putea explica. Nu era nimic nervos sau agitat la Fontana. Aveai senzaţia că ar fi nevoie, la maxim, de o erupţie vulcanică chiar aici, în acest birou, pentru a-l lua prin surprindere. Şi chiar şi atunci probabil că ai fi descoperit că avea planuri de rezervă pentru un astfel de eveniment Vânătorii de fantome obişnuiţi erau foarte serioşi în ceea ce privea tradiţia, începând cu garderoba lor. Preferau culoarea kaki şi pielea, probabil pentru că se potriveau atât de bine cu lăudăroşenia. Dar cei care ajungeau în vârful Breslei preferau să se îmbrace ca un CEO, ceea ce şi pretindeau că sunt. Astăzi Fontana era îmbrăcat în negru, mult negru. Pantalonii negri, cămaşa neagră, cravata neagră şi haina neagră s-ar fi potrivit mai degrabă în sala de şedinţe a tatălui său sau în oricare dintre cluburile fraţilor ei. Fiecare articol ţipa din cauza materialului scump şi a croielii senzaţionale; în mod discret, desigur. Diferenţa de croială se afla în detalii. Spre deosebire de accesoriile argintii sau aurii preferate de rudele sale de sex masculin, Fontana purta chihlimbar. Chiar şi nasturii cămăşii sale şi butonii de la manşete erau din chihlimbar. La fel era şi catarama curelei, cadranul ceasului şi, desigur, inelul cu sigiliu. Era sigură că fiecare bucăţică de chihlimbar pe care o vedea era amplificată. Mai mult, bănuia că mai are chihlimbar şi în altă parte asupra lui, de exemplu ascunsă într-un pantof sau pe lanţul cheilor. Bărbaţii din Bresle purtau mereu rezerve de chihlimbar, în acelaşi fel în care poliţiştii îşi poartă armele ascunse. Ştiau că, într-o zi, vieţile lor puteau depinde de un surplus de energie. Dar vânătorii de fantome lucrau în subteran, în catacombe şi în mijlocul ploilor misterioase extraterestre, unde curenţii imprevizibili de energie psi făceau ca armele de înaltă tehnologie şi cele mai multe dintre maşinării să fie inutile. În adâncul tunelelor şi în junglă, supravieţuirea depindea de abilitatea de a lucra cu chihlimbar amplificat. Abilitatea personală de a rezona fizic la chihlimbar şi de a-l folosi pentru a concentra energia naturală a creierului începuse să îşi facă apariţia printre colonişti la scurtă vreme după ce se aşezaseră în Harmony. La început, fusese privită ca un fel de capriciu sau curiozitate biologică. Oamenii de ştiinţă ajunseseră la concluzia că ceva din mediul înconjurător al planetei stimula puterea latentă a minţii omeneşti. Dar adevărata valoare a talentului para-rezonator devenise în curând evidentă. Acum, la două sute de ani după ce Cortina de energie se închisese, izolând coloniştii, chihlimbarul era sursa principală de energie. Era folosită pentru a da energie tuturor lucrurilor, de la maşini de spălat la computere. Pentru majoritatea oamenilor, abilitatea de a genera şi dirija curenţii de energie psihică era un talent cu un nivel scăzut, generalizat. Cu toate acestea, existau şi cei care arătau niveluri mai ridicate ale abilităţii, para-rezonatorii. În astfel de situaţii, talentul lua întotdeauna o formă înalt specializată şi era legat în mod direct de obiecte şi artefacte lăsate în urma lor de primii colonişti de pe Harmony, imperiul extraterestru de mult dispărut. Toate relicvele civilizaţiei dispărute radiau o energie psi puternică. Extratereștrii dispăruseră în urmă cu secole, înainte de sosirea pământenilor, dar lăsaseră în urma lor o reţea vastă de catacombe care străbăteau planeta în subteran. De curând, masiva pădure tropicală subterană fusese şi ea descoperită. La fel ca tunelele, jungla era plină cu curenţi ciudaţi de energie psi. O parte din ei luau forme ciudate. Şi atunci îşi făceau apariţia vânătorii de fantome. Vânătorii erau exemplele cele mai bune de para-rezonatori cu talente puternice, dar extrem de limitate. Abilităţile lor psihice, trebuie să recunoaştem că destul de impresionante, nu erau tocmai nişte grupări de aptitudini multifuncţionale. După ceea ce se putuse descoperi, singurul mod de întrebuinţare a talentului vânătorilor era să manipuleze şi să controleze mingile incandescente volatile, potenţial mortale, de energie extraterestră acid-verde, cunoscute din punct de vedere tehnic ca manifestări instabile de energie disonantă (MIED). Toată lumea le spunea furtunilor miniaturale fantome, pentru că păreau să plutească asemenea spectrelor rătăcitoare prin lumea subterană, transformând în primejdii serioase îndrăzneala celor care se aventurau dincolo de suprafaţa pământului. Dacă erai ars de o fantomă nu era un dezastru mic. O întâlnire apropiata cu un câmp sălbatic de energie putea distruge simţurile psihice ale unei persoane. De asemenea, putea face ca nefericita victimă să intre în comă, din care putea să nu îşi mai revină niciodată. Singurii oameni care puteau controla fantomele erau cei care puteau rezona cu disonanţa haotică a energiei care le alimenta: vânătorii de fantome. Explorările şi excavările tunelelor misterioase şi, de curând, şi a pădurii tropicale, erau o afacere importantă. Corporaţii, echipe universitare de cercetare şi indivizi particulari, cu toţii se aflau în competiţie pentru a descoperi şi recupera secretele pe care extratereștrii le lăsaseră în urma lor. Numai vânătorii puteau oferi protecţia în subteran, în mediul încărcat de energie psi. Dacă voiai să angajezi câţiva pentru siguranţa cercetărilor tale sau a echipei de explorări, trebuia să mergi la Breaslă. Rezultatul era că Breasla exercita un control strict cu privire la cei care ajungeau să îşi desfăşoare activitatea în subteran. Legea cererii şi ofertei fiind ceea ce era, organizaţiile au devenit extrem de puternice de-a lungul anilor. Tentaculele lor ajungeau adânc în subteran, şi la fel şi în rândul societăţii. Un bărbat cu poziţia lui Fontana putea exercita o presiune foarte mare asupra politicienilor, direcţiilor de companii şi putea influenţa oamenii la orice nivel. După părerea Sierrei, situaţia devenise mult mai rea în ultimul an, când pădurea tropicală fusese deschisă explorărilor, cercetărilor şi tradiţionalilor vânători de comori. Breslele, niciodată în întârziere de a recunoaşte o oportunitate de afacere când o vedeau, se mişcaseră repede pentru a face uz de autoritatea lor asupra junglei ciudate, îngropate, la fel cum făcuseră şi cu catacombele. Nici vorbă că explorarea junglei era riscantă. Alături de o mulţime de plante şi specii de animale noi şi ciudate, curente înşelătoare de energie pluteau prin pădurea tropicală. Se dovedise că anumiţi vânători puteau naviga prin aşa-zisele râuri fantomă. Breslele descoperiseră un segment de piaţă extrem de profitabil. Puterea era putere şi, indiferent dacă recunoştea sau nu, Fontana exercita foarte multă. Îşi ridică privirea de la articolul pe care ea îl scrisese despre el, cu o expresie neutră în mod politicos. — Mi se pare că dumneavoastră credeţi că, în zilele lor bune, vânătorii de fantome sunt numai o adunătură de gărzi de corp mult prea bine plătite. În zilele noastre proaste, suntem adevăraţi criminali. — Nu am scris niciodată că sunteţi criminali, spuse ea repede. Ivor Runtley, director şi editor al Cortinei, spusese foarte vehement că, deşi era dispus să îi permită libertatea de acţiune, în mod clar nu voia ca ea să atragă mânia completă a noului şef al Breslei asupra ziarului său iubit. Fontana aruncă ziarul într-o parte. — Bine, accept că nu aţi folosit chiar termenul criminali. Dar este evident că nu aveţi o părere prea bună despre cei care au profesia mea. — Cred că Breslele au prea multă putere când este vorba de ceea ce se întâmplă în subteran. Foarte multă putere în mâinile oricărei organizaţii este întotdeauna periculoasă. — Chiar credeţi că ar fi o idee bună să li se ridice Breslelor autoritatea din subteran? întrebă el. — Nu spun că un oarecare control şi organizare nu sunt necesare. Toată lumea ştie că oamenii cu aptitudini ca ale dumneavoastră sunt necesari pentru siguranţa explorărilor. — Aptitudini ca ale mele? întrebă el delicat. Ce ştiţi dumneavoastră despre aptitudinile mele? — Este evident că sunteţi un vânător, unul puternic, sunt sigură. Nu aţi fi ajuns la conducerea Breslei dacă nu aţi fi fost un talentat şi puternic para-rezonator de energie disonantă. Făcu o pauză. De un anume fel. Sublinie ultima propoziţie în mod deliberat. Din punct de vedere istoric, Breslele susţinuseră întotdeauna că există un singur fel de talent de vânător: abilitatea de a lucra cu lumina verde fantomatică. Dar, de-a lungul noii sale cariere ca reporter de investigaţii, auzise nişte zvonuri interesante care susţineau că unii vânători puteau lucra şi cu altfel de energie extraterestră psi, în special cu lumină argintie şi albastră. Dacă era adevărat că existau câteva talente exotice printre vânători, acesta era încă un alt secret deţinut de Breaslă. Avea îndoieli foarte mari că îl putea păcăli pe Fontana să recunoască, dar merita să încerce. — Să presupunem pentru o clipă că ştiţi tot ce trebuie să ştiţi despre mine, spuse el, ignorând săpăturile subtile despre talente care nu erau făcute publice. Cum rămâne cu dumneavoastră? Ea îngheţă. Elvis, simţindu-i tensiunea, îşi lăsă cafeaua şi sări peste masă. Sări direct pe genunchii ei şi se caţără pe braţ pentru a i se aşeza pe umăr. Ea se întinse şi îl atinse pentru a-l linişti. Fontana nu avea cum să ştie despre celălalt dar al ei, îşi spuse ea. O punea la încercare, o provoca în acelaşi fel în care încercase şi ea să îl provoace. Îşi căutau reciproc secretele. — Sunt reporter, domnule Fontana, spuse ea cu răceală. Orice alte aptitudini aş avea, sunt în domeniul jurnalismului. El îi aruncă un zâmbet calm, cunoscător, zguduitor de intim. — Nu cred asta nici măcar o clipă. Recunosc puterea când o simt, domnişoară McIntyre. — Nu am venit aici pentru a vorbi despre mine. Se presupune că este un interviu despre dumneavoastră. Îşi închise carnetul şi îl strecură în geantă. Dar se pare că nu se va întâmpla, aşa că pot la fel de bine să plec. — Mă surprindeţi. Nu credeam că veţi renunţa atât de repede. Ea se ridică în picioare. — Nu mă deranjează să vă fac să pierdeţi timpul, dar nu sunt foarte interesată să îl pierd pe al meu. — Aşezaţi-vă, domnişoară McIntyre. — De ce? — Pentru că, aşa cum spune o veche zicală, vă voi face o ofertă pe care nu o puteţi refuza. — Mă ameninţaţi? — Sper să nu o consideraţi în acest fel. — Şi dacă refuz? El zâmbi. — Nu o veţi face. — De ce? — Pentru că vă voi da posibilitatea unui adevărat interviu exclusiv, cea mai mare poveste din cariera dumneavoastră. — Sigur. — Nu aveţi încredere în mine, nu-i aşa? — Nu atât încât să nu renunţ. El o privi nemişcat, fără să clipească. — Sunt al naibii de serios. Cuvântul al naibii îi stârni instinctele jurnalistice. Bine, poate că era serios. — Va fi o poveste despre Breaslă? întrebă ea cu prudenţă. — Da. — Şi ce anume, mai exact, trebuie să fac pentru a obţine acest interviu fierbinte, exclusiv? — Să vă căsătoriţi cu mine.

Alchimia dragostei de Amanda Quick prolog   Miezul nopţii. Londra   Charlotte nu avea să afle niciodată ce o trezise de fapt în orele de dinaintea zorilor. Poate creierul ei somnoros percepuse scârţâitul unei scânduri din podea sau vocea înăbuşită a cuiva. Oricare fusese cauza, deschise ochii brusc şi se ridică în şezut. Era stăpânită de un sentiment de o urgenţă copleşitoare. O presimţire rece îi străbătu tot corpul. Era noaptea în care menajera avea liber. În perioada aceea, tatăl ei vitreg, Winterbourne, nu se întorcea niciodată acasă înainte de răsăritul soarelui. Charlotte ştia că ea şi sora ei, Ariel, trebuiau să fie singure în casă. Dar cineva tocmai urcase scările şi păşea pe coridor. Aruncă deoparte cuvertura şi se dădu jos din pat, tremurând, pe podeaua rece. Pentru un moment nu avu nici cea mai mică idee ce trebuia să facă mai departe. O altă scândură din duşumea gemu. Se duse la uşă, o deschise câţiva centimetri şi aruncă o privire pe holul întunecat. Două siluete învelite în mantii lungi dădeau târcoale printre umbrele dense de la capătul coridorului. Se opriră în faţa uşii lui Ariel. Unul ţinea în mână o lumânare. Lumina scoase la iveală trăsăturile obtuze, de chefliu, ale lui Winterbourne. — Fiţi rapid, zise Winterbourne cu un mârâit. Şi apoi să ne vedem de drum. Răsăritul e aproape. — Dar aş vrea să mă bucur de această plăcere rară. Nu mereu apare ocazia de a savura o virgină adevărată, urmaşă a unei linii de sânge atât de bune. Paisprezece ani ai zis? O vârstă bună. Am de gând să nu mă grăbesc, Winterbourne. Charlotte îşi reprimă un ţipăt de mânie şi de frică. Glasul celui de‑al doilea bărbat semăna cu un instrument muzical misterios, o combinaţie de graţie şi de putere chiar şi când se rezuma la o şoaptă. Era un glas care putea îmblânzi animale sălbatice sau, la fel de bine, cânta imnuri. Dar era cel mai înspăimântător lucru pe care îl auzise vreodată. — Sunteţi nebun? şuieră Winterbourne. Grăbiţi‑vă şi terminaţi odată. — Îmi datorezi o sumă mare de bani, Winterbourne. Cu siguranţă nu te aştepţi să încheiem socotelile prin a mă lăsa numai câteva minute cu micuţa şi foarte scumpa mea inocentă. Vreau o oră, cel puţin. — Imposibil, mormăi Winterbourne. Camera fetei mai mari este aici, imediat, pe hol. Este o scorpie. Absolut neîmblânzită. Dacă o treziţi, nu se ştie ce va face. — Este problema ta, nu a mea. Tu eşti stăpânul în această gospodărie, nu? Trebuie să te descurci. — Ce dracu’ vreţi să fac dacă se trezeşte? — Încui‑o în cameră. Leag‑o. Pune‑i un căluş în gură. Bate‑o până îşi pierde cunoştinţa. Nu îmi pasă cum rezolvi problema atât timp cât ea nu se amestecă în plăcerile mele. Charlotte închise uşor uşa camerei şi îşi întoarse privirea în dormitorul luminat de razele lunii. Trase adânc aer în piept, îşi linişti simţurile cuprinse de panică şi se repezi către un cufăr din apropiere de fereastră. Bâjbâi la încuietoarea acestuia, deschise capacul şi azvârli la o parte două pături de deasupra. Caseta ce conţinea pistolul tatălui ei era pe fundul cufărului. Charlotte o luă, o deschise cu degetele tremurânde şi apucă arma grea. Era descărcată. Nu avea ce face în această privinţă. Îi lipseau praful de puşcă şi glontele. La fel şi timpul necesar pentru a se prinde cum trebuiau potrivite toate într‑un pistol. Se duse la uşă, o deschise şi păşi pe hol. Ştiu în mod instinctiv că străinul care intenţiona să o violeze pe Ariel era cel mai periculos dintre cei doi. Simţi că el ar fi fost încurajat de orice semn de nervozitate sau de nesiguranţă din partea ei şi, mai ales, de orice umbră a panicii teribile care o străbătea. — Staţi pe loc sau trag, zise Charlotte încet. Winterbourne se împletici de uimire. Flacăra lumânării pe care o ţinea îi dezvălui gura deschisă. — La dracu’! Charlotte. Al doilea bărbat se întoarse mai încet. Mantia i se răsuci împrejur cu un foşnet uşor. Flacăra slabă a lumânării lui Winterbourne nu răzbătea până la trăsăturile lui. Nu îşi scosese pălăria, iar borul generos al acesteia, împreună cu gulerul înalt al mantiei, îi formau pe faţă umbre adânci. — Ah, murmură el. Sora cea mare, presupun. Charlotte îşi dădu seama că stătea în bătaia razelor lunii, ce se scurgeau prin fereastra ei prin uşa deschisă. Străinul îi putea vedea, probabil, conturul corpului prin cămaşa de noapte de in alb. Îşi dori din tot sufletul ca pistolul pe care îl ţinea acum să aibă un glonţ şi o încărcătură puternică de praf de puşcă. Niciodată nu urâse pe cineva aşa cum ura această fiinţă. Şi niciodată nu fusese atât de speriată. În acel moment imaginaţia ameninţa să preia controlul în mod brutal asupra inteligenţei. O parte din ea era convinsă că nu avea de‑a face doar cu un om, ci cu un monstru. Ghidată de instinct, Charlotte nu spuse nimic. Cuprinse cu ambele mâini pistolul, îl înălţă cu o precizie deliberată, ca şi cum ar fi fost încărcat, şi îi trase piedica. Sunetul de neconfundat se auzi cu putere pe holul tăcut. — La dracu’, fato, eşti nebună? Winterbourne se repezi înainte şi apoi se opri la câţiva metri distanţă. Pune jos pistolul. — Ieşiţi afară, zise Charlotte. Nu lăsă arma să tremure. Toată atenţia ei era concentrată la monstrul înfăşurat în mantia neagră. — Amândoi, ieşiţi afară acum! repetă ea. — Cred că intenţionează să apese pe trăgaci, Winterbourne. Vocea arunca miere şi venin, însă dezvăluia şi un grad înspăimântător de amuzament. — Nu o să îndrăznească, zise Winterbourne, făcând însă un pas în spate. Charlotte, ascultă‑mă. Nu poţi să fii atât de proastă să crezi că poţi împuşca un om cu sânge rece. O să fii spânzurată. — Aşa să fie, rosti Charlotte ţinând pistolul drept spre el. — Hai, Winterbourne, zise monstrul încet. Hai să plecăm. Fetişcana vrea să înfigă un glonţ în unul dintre noi şi înclin să cred că i‑ar plăcea ca eu să fiu victima. Nicio virgină nu merită atâta bătaie de cap. — Dar cum rămâne cu datoriile mele? întrebă Winterbourne cu vocea tremurândă. Mi‑aţi promis că o să le ştergeţi dacă vă las să o aveţi pe cea mică. — Se pare că trebuie să găseşti o altă cale de a‑ţi plăti datoriile. — Dar nu am alte resurse, domnule, se tângui Winterbourne cu o voce disperată. Nu mai am nimic altceva de vândut ca să‑mi pot acoperi pierderile faţă de dumneavoastră. Bijuteriile soţiei mele nu mai sunt. A mai rămas doar puţin argint. Iar casa aceasta nu este a mea. Sunt doar un chiriaş. — Sunt sigur că vei găsi alte mijloace de a‑mi plăti. Monstrul se îndreptă agale către scări, fără a‑şi lua ochii de la Charlotte. — Totuşi, asigură‑te că orice metodă ai găsi pentru a‑ţi acoperi datoriile, nu presupune ca eu să am de‑a face cu un înger răzbunător, cu un pistol în mână. Charlotte ţinu arma aţintită asupra străinului în timp ce acesta cobora treptele. Evitând lumânarea lui Winterbourne, bărbatul reuşi să se menţină tot timpul în umbră. Ea se aplecă peste balustradă şi îl urmări când deschise uşa de la intrare. Spre oroarea ei, se opri şi se uită în sus la ea. — Crezi în destin, domnişoară Arkendale? Vocea lui pluti spre ea din noapte. — Nu mă preocupă astfel de lucruri. — Păcat. Întrucât tocmai ai demonstrat că eşti una dintre puţinele persoane care au puterea de a‑l modela, ar trebui să dai mai multă atenţie subiectului. — Plecaţi din această casă! — La revedere, domnişoară Arkendale. A fost cel puţin amuzant. Monstrul se răsuci pe călcâie şi, cu un ultim foşnet al mantiei, dispăru. Charlotte putu să respire din nou. Se întoarse către Winterbourne: — Şi tu. Dispari, sau o să apăs pe trăgaci. Trăsăturile lui aspre erau cuprinse de furie. — Ai idee ce‑ai făcut, nenorocito? Îi datorez o afurisită de avere. — Nu‑mi pasă că ai pierdut în faţa lui. E un monstru. Iar tu eşti un om care ar lăsa un copil inocent pradă unei bestii. Asta te face şi pe tine un monstru. Ieşi afară de aici! — Nu mă poţi da afară din casa mea. — Ba exact asta intenţionez. Pleacă, sau o să apăs pe trăgaci. Nu te îndoi de mine, Winterbourne. — Sunt tatăl tău vitreg, pentru numele lui Dumnezeu! — Eşti un ticălos demn de dispreţ. Şi, în plus, eşti un hoţ. Ai furat moştenirea pe care a lăsat‑o tata pentru mine şi pentru Ariel şi ai tocat‑o la jocuri. Crezi că am vreo urmă de loialitate faţă de tine după tot ce ai făcut? Dacă da, trebuie să fii nebun. Winterbourne fu cuprins de mânie. — Banii aceia au devenit ai mei când m‑am căsătorit cu mama ta. — Ieşi din această casă! — Charlotte, stai, nu înţelegi care e situaţia. Cu bărbatul care tocmai a plecat nu mă pot juca. El mi‑a cerut să‑i plătesc datoriile de la jocuri în noaptea aceasta. Trebuie să‑mi închei socotelile cu el. Nu ştiu ce‑o să‑mi facă dacă dau greş. — Ieşi! Winterbourne deschise gura şi apoi o închise brusc. Se uită neputincios la pistol şi, apoi, cu un oftat plin de angoasă, se repezi în jos pe scară. Apucându‑se de balustradă pentru a se sprijini, coborî treptele, apoi traversă vestibulul şi ieşi. Charlotte rămase nemişcată în umbrele de la capătul scării până când uşa se închise în urma lui Winterbourne. Trase câteva guri de aer şi lăsă încet pistolul jos. Pentru un moment, lumea i se păru că tremură şi că se mişcă sub picioarele ei. Sunetul căruţelor ce treceau pe stradă era îndepărtat şi ireal. Formele familiare ale holului şi ale scării luară aspectul unei iluzii stranii. Uşa de la camera lui Ariel se deschise la capătul coridorului. — Charlotte? Am auzit voci. Eşti bine? — Da, răspunse Charlotte şi ascunse repede pistolul la spate, astfel încât sora ei să nu‑l poată zări. Se întoarse încet şi mimă un zâmbet nesigur. — Da, sunt bine, Ariel. Winterbourne a venit acasă beat, ca de obicei. Ne‑am certat un pic. Dar acum nu mai e. N‑o să se întoarcă în noaptea asta. Ariel rămase tăcută pentru un moment. — Îmi doresc ca mama să mai fie aici. Uneori mi‑e tare frică în casa asta. Charlotte simţi cum lacrimile îi înţeapă ochii. — Şi mie îmi este teamă uneori, Ariel. Dar în curând o să fim libere. De fapt, o să apucăm drumul către Yorkshire mâine. Se duse în fugă la sora ei, îi trecu braţul pe după umeri şi ascunse mai bine pistolul în pliurile cămăşii de noapte. Fierul rece îi îngheţă coapsa. — Ai terminat de vândut argintul şi ce a mai rămas din bijuteriile mamei? întrebă Ariel. — Da. Ieri am amanetat tava de ceai. Nu a mai rămas nimic. În anul care trecuse de când mama lor murise în mod neaşteptat, într‑un accident de călărie, Winterbourne vânduse cele mai bune piese din bijuteriile familiei Arkendale şi cea mai mare parte din argintăria masivă pentru a acoperi datoriile de la cursele de cai. Când sesizase ce se întâmpla, Charlotte începu să ascundă inele mai mici, câteva broşe şi un pandantiv. În plus, dosise câteva piese din serviciul de argint pentru ceai. În timpul ultimelor luni le amanetase pe furiş. Winterbourne îşi petrecea atât de mult timp în stare de ebrietate, încât nu băgă de seamă că multe dintre obiectele de valoare din gospodărie dispăruseră. Câteodată, când observa o lipsă, Charlotte îl informa că el însuşi amanetase obiectul respectiv în timp ce era beat. Ariel se uită în sus. — Crezi că o să ne placă în Yorkshire? — O să fie superb. O să închiriem o căsuţă. — Dar cum o să trăim? Chiar şi la vârsta fragedă de paisprezece ani, Ariel avea un uimitor simţ practic. — Banii pe care îi ai din lucrurile mamei n‑o să dureze mult, adăugă ea. Charlotte o luă în braţe. — Nu te teme. O să mă gândesc eu la o modalitate de a câştiga bani pentru amândouă. Ariel se încruntă. — Sper că nu o să te simţi obligată să devii guvernantă, nu? Ştii ce lucruri cumplite păţesc femeile care aleg această meserie. Nimeni nu le plăteşte suficient şi, de multe ori, sunt tratate îngrozitor. Iar eu nu cred că o să mai pot sta cu tine dacă intri în serviciul vreunei familii. — Poţi să fii sigură că o să găsesc o altă cale ca să ne întreţinem, jură Charlotte. Toată lumea ştia că munca unei guvernante nu era una plăcută. Pe lângă salariile mici şi tratamentul umilitor, existau riscuri din partea bărbaţilor din gospodărie, care socoteau guvernantele un vânat sigur. Trebuia să fie un mod mai bun de a se întreţine pe ea şi pe Ariel, se gândi Charlotte. În dimineaţa următoare însă, totul se schimbă radical. Lordul Winterbourne fusese găsit plutind cu faţa în jos pe Tamisa, cu gâtul tăiat. Se presupunea că fusese victima unui jaf la drumul mare. Nu mai era necesar să fugă în Yorkshire, dar Charlotte simţea nevoia de a‑şi face o carieră. Primi vestea morţii lui Winterbourne cu o mare uşurare. În acelaşi timp, ştia că nu avea să‑l poată uita niciodată pe monstrul cu vocea minunată şi convingătoare pe care îl întâlnise pe coridor.   Miezul nopţii. Coasta Italiei. Doi ani mai târziu   — Deci până la urmă ai ales să mă trădezi, zise Morgan Judd din pragul încăperii cu ziduri de piatră care îi servea drept laborator. Păcat. Noi doi avem multe în comun, St. Ives. Împreună am fi putut stabili o alianţă care ne‑ar fi adus atât o avere imensă, cât şi o putere la care nici nu putem visa. Irosirea deplorabilă a unui destin măreţ. Dar, până la urmă, tu nu crezi în destin, nu‑i aşa? Baxter St. Ives îşi încleştă degetele cu putere în jurul blestematului de carneţel pe care îl descoperise. Se întoarse cu faţa către Morgan. Femeile îl considerau pe Judd înzestrat cu chipul unui înger căzut. Părul lui negru cârlionţat cădea natural cu o eleganţă demnă de un poet romantic. Îi înconjura sprâncenele înalte, ce îi confereau un aer inteligent, şi ochii de un albastru glacial, incredibil. Vocea lui Morgan îi putea aparţine lui Lucifer însuşi. Era vocea unui om care cântase în corul de la Oxford, citise poezii cu voce tare pentru ascultători captivaţi şi atrăsese doamne din înalta societate în patul său. Era o voce amplă, misterioasă, captivantă, umbrită de înţelesuri ascunse şi de promisiuni nerostite. Era o voce a puterii şi a pasiunii, iar Morgan se folosea de ea aşa cum făcea cu totul şi cu toţi pentru a‑şi atinge scopurile. Sângele lui era la fel de albastru ca şi culoarea de gheaţă din ochi. Aparţinea uneia dintre cele mai nobile familii din Anglia. Dar purtarea sa aristocratică ascundea adevăratele împrejurări ale naşterii sale. Morgan Judd era un bastard. Era unul dintre cele două lucruri despre care Baxter putea să spună cu adevărat că le aveau în comun. Celălalt era fascinaţia pentru ştiinţa numită chimie. Aceasta din urmă era cea care îi adusese în pragul acestei confruntări nocturne. — Destinul este pentru poeţii romantici şi pentru scriitorii de romane, zise Baxter împingându‑şi pe nas, cu fermitate, ochelarii cu rame aurii. Eu sunt un om de ştiinţă. Nu mă preocupă astfel de nimicuri metafizice. Dar ştiu că este posibil ca un om să îşi vândă sufletul diavolului. De ce ai făcut‑o, Morgan? — Te referi la înţelegerea pe care am făcut‑o cu Napoleon, presupun. Gura senzuală a lui Morgan se curbă uşor într‑un amuzament rece. Făcu doi paşi în încăperea cufundată în umbre şi se opri. Faldurile mantiei sale negre se răsuciră deasupra vârfurilor cizmelor lustruite, într‑un mod care‑i aminti lui Baxter de o pasăre mare, de pradă. — Da, zise Baxter. Mă refer la târgul tău. — Nu e niciun mare mister în legătură cu decizia mea. Fac ceea ce trebuie făcut pentru a‑mi îndeplini destinul. — Ţi‑ai trăda ţara pentru a îndeplini această idee nebunească de mare destin? — Eu nu datorez nimic Angliei, şi nici tu. Este o ţară guvernată de legi şi de reguli sociale nescrise, care conlucrează pentru a le interzice oamenilor superiori, aşa cum suntem noi doi, să îşi ocupe locul ce li se cuvine în ordinea firească a lucrurilor. Ochii lui Morgan luciră în lumina lumânării. Vocea lui izbucni cu furie amară: — Nu e prea târziu, Baxter. Alătură‑mi‑te în această încercare. Baxter înălţă carneţelul. — Vrei ca eu să te ajut să desăvârşeşti aceste combinaţii chimice teribile astfel încât Napoleon să le folosească pe post de arme împotriva propriului tău popor? Eşti cu adevărat nebun. — Eu nu sunt nebun, dar tu cu siguranţă eşti prost, zise Morgan scoţând la iveală un pistol dintre pliurile mantiei sale negre. Şi orb, în ciuda faptului că porţi ochelari, dacă nu poţi vedea că Napoleon reprezintă viitorul. Baxter scutură din cap. — A încercat să acapareze prea multă putere. Acest lucru îl va distruge. — Este un om care pricepe că marile destine sunt create de cei care au voinţa şi inteligenţa de a le modela. Şi, mai mult, este un om care crede în progres. Este singurul conducător din toată Europa care înţelege cu adevărat valoarea şi potenţialul ştiinţei. — Sunt conştient de faptul că oferă mari sume de bani celor care fac experimente de chimie şi de fizică şi alte asemenea, spuse Baxter în timp ce privea pistolul din mâna lui Morgan. Dar el se va folosi de ceea ce tu creezi aici, în acest laborator, ca să câştige războiul. Englezii vor muri în chinuri cumplite dacă vei reuşi să produci vaporii letali în cantităţi mari. Asta nu înseamnă nimic pentru tine? Morgan râse. Sunetul avu rezonanţa profundă a unui clopot mare, lovit foarte încet. — Absolut nimic. — Ai decis să‑ţi trimiţi în iad nu numai ţara de baştină, ci şi onoarea? — St. Ives, mă uimeşti. Când o să înveţi că onoarea este un sport conceput pentru a‑i amuza pe oamenii născuţi în zona potrivită a societăţii? — Te contrazic. Baxter îşi ascunse carneţelul sub braţ, îşi scoase ochelarii şi începu să şteargă lentilele cu batista. — Onoarea este o calitate pe care o poate atinge orice om şi o poate modela pentru sine, adăugă el zâmbind uşor. Ceea ce nu e valabil în privinţa concepţiei tale despre destin, dacă stai să te gândeşti. Ochii lui Morgan aruncau săgeţi de furie. — Onoarea este pentru cei care au moştenit putere şi bogăţie încă din leagăn pentru simplul fapt că mamele lor au avut bunul‑simţ de a‑şi asigura un certificat de căsătorie înainte de a‑şi desface picioarele. Este pentru bărbaţi precum nobilii noştri taţi, care au lăsat fiilor lor legitimi titlurile şi averile, iar bastarzilor nu le‑au dat nimic. Nu este pentru cei ca noi. — Ştii care este marea ta problemă, Morgan? Baxter îşi puse la loc, cu grijă, ochelarii. Îţi îngădui să devii mult prea înflăcărat în legătură cu anumite subiecte. Emoţia puternică nu este un lucru bun pentru un chimist. — Să te ia dracu’, St. Ives! rosti Morgan, iar mâna i se strânse în jurul patului pistolului. M‑am săturat de prelegerile tale excesiv de monotone şi de plictisitoare. Cea mai mare problemă a ta este că îţi lipseşte o fire destul de puternică şi de îndrăzneaţă pentru a schimba cursul propriului tău destin. Baxter ridică din umeri. — Dacă există destin, atunci eu mă aştept ca al meu să fie extrem de plictisitor până în ziua în care mă voi duce. — Mă tem că ziua aceea a sosit. Poate că n‑o să‑ţi vină să crezi, dar regret necesitatea de a te omorî. Eşti unul dintre puţinii oameni din Europa care ar fi putut aprecia ingeniozitatea realizărilor mele. Este păcat că nu o să poţi trăi ca să vezi cum se desfăşoară marele meu destin. — Destin, desigur. Ce prostie imensă! Trebuie să îţi spun că această obsesie pentru metafizică şi ocultism este o altă trăsătură deloc bine‑venită la un om de ştiinţă. Nu demult era un simplu amuzament pentru tine. Când ai început să crezi în astfel de nimicuri? — Prostule! Morgan ţinti cu atenţie şi trase piedica pistolului. Timpul se scursese. Nu mai era nimic de pierdut. Cuprins de disperare, Baxter apucă sfeşnicul greoi din apropiere. Îl aruncă, împreună cu lumânarea aprinsă, către cel mai apropiat banc de lucru aflat în dezordine. Suportul de fier şi lumânarea se loviră de un recipient din sticlă şi îl făcură zob. Lichidul de un verde pal ce se afla în interior se scurse peste masa de lucru şi atinse lumânarea care încă ardea. Izbucni o flacără ce se întindea rapid. — Nu! ţipă Morgan. Blestemat să fii, St. Ives! Apăsă pe trăgaci, însă toată atenţia îi era îndreptată asupra flăcărilor care se întindeau, nu la ţintă. Glonţul pătrunse prin fereastra din spatele lui Baxter. Unul dintre geamurile mici se făcu ţăndări. Baxter alergă la uşă, ţinând în mână carneţelul. — Cum îndrăzneşti să încerci să intervii în planurile mele? zise Morgan apucând o sticlă verde de pe un raft şi învârtindu‑se cu ea pentru a‑i bloca drumul lui Baxter. Prostule! Nu mă poţi opri. — Focul se întinde rapid. Fugi, pentru Dumnezeu! Morgan ignoră însă avertismentul. Trăsăturile i se schimonosiră de furie şi azvârli conţinutul sticlei asupra lui Baxter. Acţionând instinctiv, acesta îşi acoperi ochii cu mâna şi se întoarse. Acidul îi atinse umărul şi spatele. Pentru o secundă nu simţi nimic. Doar o senzaţie ciudată de răceală. Era ca şi cum ar fi fost stropit cu apă. Dar, în clipa următoare, chimicalele îi devorară cămaşa şi se năpustiră asupra pielii. Durerea îl săgetă, o agonie arzătoare care ameninţa să‑i distrugă concentrarea. Se forţă să se gândească numai la nevoia presantă de a scăpa de acolo. Focul înflori repede în camera de piatră. Fumul gros şi urât mirositor începu să se înteţească în timp ce mai multe recipiente se spărgeau şi alimentau flăcările cu lichidele dinăuntru. Morgan se întinse către un sertar, îl deschise şi scoase un alt pistol. Îl îndreptă spre Baxter, luptându‑se să ţintească prin atmosfera din ce în ce mai plină de fum. Baxter se simţea ca şi cum pielea îi era descojită strat cu strat. Printr‑un văl de fum şi de durere văzu că drumul către uşă era deja blocat de flăcări înalte. Nu era nicio scăpare în acea direcţie. Îşi întinse un picior şi lovi pompa greoaie de aer. Aceasta se prăvăli peste piciorul stâng al lui Morgan. — Să pieri în iad! Morgan se împletici într‑o parte când obiectul îl lovi. Căzu în genunchi, iar pistolul alunecă pe pietre. Baxter alergă la fereastră. Bucăţi din cămaşa distrusă vânturau nebuneşte în jurul lui. Reuşi să se caţăre pe pervaz şi se uită în jos. Dedesubt se afla marea învolburată. În lumina slabă, argintie a lunii putu vedea suprafaţa înspumată în timp ce valurile se spărgeau de stâncile ce alcătuiau fundaţia vechiului castel. Pistolul bubui. Baxter se aruncă în apele întunecate. Ecoul unei serii de explozii se auzi în noapte în vreme ce el plonja. Reuşi să evite stâncile, dar impactul îi smulse carneţelul lui Morgan Judd din strânsoare. Acesta dispăru pentru totdeauna în adâncuri. Când se ridică la suprafaţa apei, câteva momente mai târziu, printre valurile ce se loveau de margini, Baxter constată că îşi pierduse şi ochelarii. Nu avu nevoie de ei, totuşi, ca să observe că laboratorul din tumul castelului se transformase într‑un infern. Nimeni nu ar fi putut supravieţui unei asemenea conflagraţii. Morgan Judd era mort. Baxter se gândi la faptul că produsese moartea unui om care îi fusese odată cel mai bun prieten şi coleg. Era aproape destul pentru ca cineva să creadă în noţiunea de destin.                     capitolul 1   Londra. Trei ani mai târziu.   — Nu îmi dai de ales, aşa că trebuie să fiu directă, domnule St. Ives. Din păcate, nu sunteţi exact ce aveam în minte când mă gândeam la noţiunea de om de afaceri. Charlotte Arkendale îşi puse mâinile pe biroul de mahon şi îl privi pe Baxter cu un ochi critic. — Îmi pare rău că v‑aţi pierdut timpul. Interviul nu mergea bine. Baxter îşi potrivi ochelarii cu ramă de aur pe puntea nasului şi îşi jură în sinea lui că nu va ceda impulsului de a scrâşni din măsele. — Mă scuzaţi, domnişoară Arkendale, dar am avut impresia că doriţi să angajaţi o persoană care este inofensivă şi neinteresantă. — Adevărat. — Cred că descrierea exactă a candidatului ideal pentru acest post era, şi citez, „o persoană care este tot atât de fadă ca o budincă de cartofi“. Charlotte clipi din ochii mari, tulburător de inteligenţi şi de verzi. — Cred că aţi înţeles greşit, domnule. — Foarte rar mă înşel, domnişoară Arkendale. Nu sunt nimic altceva decât precis, metodic şi atent de felul meu. Greşelile sunt făcute de persoanele impulsive sau înclinate către pasiuni excesive. Vă asigur că nu am un astfel de temperament. — Nu pot decât să fiu de acord cu dumneavoastră în ceea ce priveşte riscurile unei naturi pasionale, zise ea rapid. Într‑adevăr, aceasta reprezintă o problemă. — Permiteţi‑mi să dau citire scrisorii pe care i‑aţi trimis‑o fostului dumneavoastră administrator. — Nu este necesar. Sunt perfect conştientă de ceea ce i‑am scris domnului Marcle. Baxter o ignoră. Vârî mâna în buzunarul de la pieptul paltonului uşor şifonat şi scoase foaia pe care o îndesase acolo. Citise de atât de multe ori acea blestemăţie încât aproape că o memorase, dar se dădu puţin în spectacol uitându‑se îndelung la scrisul de mână pretenţios. — După cum ştiţi, domnule Marcle, declamă el, am nevoie de un administrator care să vă ia locul. Acesta trebuie să fie o persoană cu o înfăţişare obişnuită, ce nu dă de bănuit. Vreau un om care să‑şi poată desfăşura treburile neobservat; un gentleman cu care să mă pot întâlni frecvent fără să atrag priviri bănuitoare sau comentarii. Pe lângă îndatoririle obişnuite ale unui administrator, îndatoriri pe care dumneavoastră le‑aţi îndeplinit atât de admirabil în timpul acestor cinci ani, vă solicit ca gentlemanul pe care mi‑l recomandaţi să posede şi alte aptitudini. Nu o să vă deranjez cu detalii ale situaţiei în care mă găsesc. Este îndeajuns să spun că, ţinând cont de evenimentele recente, am nevoie de o persoană solidă, ageră, pe care să mă pot bizui pentru protecţie. Pe scurt, vreau să angajez atât un administrator, cât şi o gardă de corp. Ca întotdeauna, cheltuielile trebuie să fie luate în considerare. De aceea, în loc să plătesc pentru doi oameni, am ajuns la concluzia că ar fi mai economică angajarea unui bărbat care să‑şi poată asuma responsabilităţile ambelor posturi. — Da, da, îmi amintesc destul de bine propriile‑mi cuvinte, îl întrerupse Charlotte. Dar nu despre asta e vorba. Baxter continuă, încăpăţânat: — De aceea vă cer să îmi trimiteţi un gentleman respectabil, care să îndeplinească toate cerinţele de mai sus şi care să fie la fel de fad precum o budincă de cartofi. — Nu văd de ce trebuie să repetaţi totul de pe acea pagină, domnule St. Ives. Baxter forţă nota. — Trebuie să fie înzestrat cu un grad înalt de inteligenţă, deoarece o să am nevoie să facă investigaţii delicate în numele meu. Pe de altă parte, în calitate de gardă de corp, trebuie să fie îndemânatic în mânuirea unui pistol, în cazul în care lucrurile iau o întorsătură urâtă. Peste toate acestea, domnule Marcle, aşa cum ştiţi, trebuie să fie foarte discret. — Îndeajuns, domnule St. Ives, exclamă Charlotte apucând un mic volum legat în piele roşie şi trântindu‑l cu putere pe birou ca să‑i capteze atenţia. Baxter îşi ridică privirea din scrisoare. — Cred că îndeplinesc toate cerinţele, domnişoară Arkendale. — Sunt sigură că îndepliniţi câteva dintre ele, îi spuse ea zâmbindu‑i rece. Domnul Marcle nu v‑ar fi recomandat niciodată dacă lucrurile nu stăteau aşa. Din păcate, există o calitate importantă pe care nu o aveţi. Baxter împături răbdător scrisoarea şi o strecură înapoi în palton. — Timpul este esenţial, potrivit lui Marcle. — Destul de adevărat, răspunse ea cu o expresie neliniştită care îi dispăru repede din ochii strălucitori. Am nevoie de cineva care să ocupe postul imediat. — Atunci poate că n‑ar trebui să fiţi atât de mofturoasă, domnişoară Arkendale. Ea roşi. — Dar adevărul este, domnule St. Ives, că doresc să angajez un bărbat care îndeplineşte toate cerinţele mele, nu doar câteva dintre ele. — Trebuie să insist că le îndeplinesc pe toate, domnişoară Arkendale. Sau pe majoritatea. Sunt inteligent, sprinten şi uimitor de discret. Mărturisesc însă faptul că mă preocupă prea puţin pistoalele. În opinia mea, sunt imprecise şi nu te poţi bizui pe ele. — Aha! Charlotte primi vestea cu bucurie. Vedeţi? O altă cerinţă pe care nu o îndepliniţi, domnule. — Dar mă pricep la chimie. — Chimie? se încruntă ea. La ce ne va ajuta? — Nu se poate şti, domnişoară Arkendale. Din când în când o găsesc foarte folositoare. — Înţeleg. Atunci, totul este foarte interesant, desigur. Din păcate, nu am nevoie de un chimist. — Aţi insistat că doriţi un bărbat care va atrage foarte puţină atenţie. Un om de afaceri serios, greu de remarcat. — Da, dar… — Permiteţi‑mi să vă spun că sunt de multe ori descris în aceşti termeni. Fad ca o budincă de cartofi, pe toate planurile. Nervozitatea începu să fiarbă în ochii Charlottei. Sări în picioare şi înaintă ocolind colţul biroului. — Găsesc acest lucru greu de crezut, domnule. — Nu‑mi pot imagina de ce. Baxter îşi scoase ochelarii în timp ce ea începu să se plimbe prin micul birou. — Chiar şi mătuşa mea îmi spune că sunt capabil să induc o stare de plictiseală acută în sufletul oricui se află pe o rază de douăzeci de paşi în jurul meu, în mai puţin de zece minute, continuă el. Domnişoară Arkendale, nu numai că arăt neinteresant, dar şi sunt neinteresant, vă asigur. — Poate că vederea slabă este o moştenire de familie. Recomand ca mătuşa dumneavoastră să primească o pereche de ochelari la fel ca aceia pe care îi purtaţi. — Mătuşa mea nu va purta ochelari nici moartă. Baxter se gândi rapid la extrem de stilata Rosalind, Lady Trengloss, în timp ce îşi ştergea lentilele ochelarilor. Îi foloseşte pe ai ei numai atunci când ştie că este singură. Sunt convins că nici măcar slujnica ei nu a văzut‑o vreodată purtându‑i. — Ceea ce îmi confirmă suspiciunea că nu s‑a uitat cu atenţie la dumneavoastră de ceva vreme, domnule. Poate de când eraţi un bebeluş în braţele sale. — Poftim? Charlotte se întoarse cu faţa către el. — Domnule St. Ives, chestiunea vederii joacă un rol hotărâtor în planurile mele. Baxter îşi repuse ochelarii pe nas cu un gest atent, studiat. Pierdea firul conversaţiei şi nu era un semn bun. Se forţă să o studieze pe Charlotte cu detaşarea sa analitică obişnuită. Semăna foarte puţin cu majoritatea femeilor pe care le cunoştea. De fapt, cu cât se afla de mai mult timp în prezenţa ei, cu atât se convingea de faptul că nu avea pereche. Spre uimirea lui, se trezi pradă fascinaţiei, în ciuda tuturor informaţiilor pe care le cunoştea despre ea. Era mai în vârstă decât se aşteptase. Douăzeci şi cinci de ani, aflase în trecere. Expresiile veneau şi treceau pe figura ei cu rapiditatea unei reacţii chimice într‑o retortă amplasată deasupra unei flăcări. Sprâncene puternice şi gene lungi îi încadrau ochii. Nasul drept, pomeţii înalţi şi gura bine proporţionată desemnau o fire plină de hotărâre şi cu o voinţă de nezdruncinat. Cu alte cuvinte, gândi Baxter, era o femeie dată dracului. Părul său roşcat, strălucitor, era împărţit în două deasupra unei frunţi înalte, inteligente. Cosiţele se terminau într‑un coc frumos din care câteva bucle spiralate fuseseră lăsate libere, încadrându‑i chipul. În plin sezon monden[1], când moda impunea corsaje foarte decupate şi ţesături diafane concepute pentru a dezvălui cât mai mult din formele feminine, Charlotte purta o rochie surprinzător de modestă. Era confecţionată din muselină galbenă, croită cu talie înaltă şi cu mâneci lungi şi un guler alb cu pliseuri. Pantofii asortaţi ieşeau timid de sub volanele sobre ce decorau tivul. Baxter nu se putu abţine să nu observe că avea picioare foarte frumoase. Bine conturate, cu glezne graţioase. Oripilat de propriile gânduri, îşi mută privirea. — Mă scuzaţi, domnişoară Arkendale, dar nu înţeleg la ce vă referiţi. — Pur şi simplu, nu vă potriviţi deloc pentru postul de administrator. — Pentru că port ochelari? se încruntă el. M‑aş fi gândit că ei mai degrabă întăresc impresia de budincă fadă de cartofi. — Nu ochelarii dumneavoastră sunt problema, zise ea, şi acum părea de‑a dreptul exasperată. — Am crezut că tocmai aţi spus că ei sunt problema. — Nu m‑aţi ascultat? Încep să cred că vă faceţi în mod intenţionat că nu mă înţelegeţi, domnule. Repet, nu sunteţi calificat pentru acest post. — Sunt perfect calificat pentru el. Trebuie să vă reamintesc faptul că m‑a recomandat propriul dumneavoastră administrator? Charlotte alungă acest argument printr‑un gest dispreţuitor. — Domnul Marcle nu mai este administratorul meu. Chiar în acest moment se află pe drum către un conac din Devon. — Parcă amintise ceva despre faptul că‑şi câştigase dreptul la o lungă şi liniştită retragere din activitate. Am rămas cu impresia că aţi fost o angajatoare destul de solicitantă, domnişoară Arkendale. Ea deveni ţeapănă. — Poftiţi? — Lăsaţi. Pensionarea lui Marcle nu are importanţă acum. Important este că l‑aţi chemat pentru ultima oară şi i‑aţi dat sarcina de a găsi un înlocuitor. El m‑a selectat pentru a duce la îndeplinire responsabilităţile sale. — Eu iau decizia finală în această chestiune şi sunt de părere că nu sunteţi potrivit, domnule. — Vă asigur că Marcle m‑a considerat eminent pentru această poziţie. A fost încântat să scrie scrisoarea de recomandare pe care v‑am arătat‑o. John Marcle, un bărbat spilcuit, cu părul alb, era pe cale să‑şi împacheteze bunurile când primise ultimele instrucţiuni de la cea care avea să fie în curând fosta sa angajatoare. Baxter picase la ţanc, sau aşa crezuse până încercase să‑l convingă pe suspiciosul Marcle că dorea să candideze pentru postul respectiv. În loc să fie uşurat la gândul că va rezolva „ultima problemă Arkendale“, aşa cum o numise, conştiinciosul Marcle se simţise dator să‑l descurajeze pe Baxter de la bun început. — Domnişoara Arkendale este… ăăă… să zicem neobişnuită, mormăise Marcle în timp ce se juca cu stiloul. Sunteţi sigur că vreţi să candidaţi pentru acest post? — Foarte sigur, spusese Baxter. Marcle îl privise de sub o pereche de sprâncene albe, bogate. — Mă scuzaţi, domnule, dar nu‑mi este foarte clar de ce doriţi să intraţi în subordinea domnişoarei Arkendale. — Motivele obişnuite. Am nevoie de o slujbă. — Da, da, înţeleg. Dar cu siguranţă sunt şi alte posturi disponibile. Baxter se decisese atunci să înflorească puţin povestea. Îşi luase ceea ce spera a fi un aer confidenţial. — Amândoi ştim cât de banale sunt unele slujbe. Instrucţiuni către avocaţi şi alţi agenţi. Aranjamente pentru cumpărarea şi vânzarea proprietăţilor. Chestiuni bancare. Toate foarte neinteresante. — După cinci ani ca administrator al domnişoarei Arkendale, vă pot asigura că ar fi mai multe de spus despre rutină şi despre lucruri neinteresante. — Sunt în căutarea a ceva diferit, rostise Baxter solemn. Acest post pare să fie, într-un fel, ieşit din comun. Într-adevăr, simt că îmi va oferi o anumită provocare. — Provocare? zisese Marcle închizând ochii cu un oftat. Mă îndoiesc de faptul că înţelegeţi sensul cuvântului. — Mi s‑a spus că sunt îngropat în rutină. Mi s‑a sugerat să aduc o schimbare în viaţa mea, o înviorare, nişte senzaţii tari. Sper că acest post îmi va oferi o asemenea şansă. Ochii lui Marcle se deschiseseră brusc, alarmaţi. — Spuneţi că sunteţi în căutare de senzaţii tari? — Într-adevăr, domnule. Un om ca mine primeşte atât de puţin în privinţa asta în viaţa de zi cu zi… Baxter sperase că nu exagera prea mult. Întotdeauna am dus o viaţă liniştită, adăugase el. Şi, în plus, chiar prefera existenţa lui paşnică, se gândise el posomorât. Această misiune condamnabilă, cu care mătuşa lui îl însărcinase implorându‑l, era o întrerupere deloc bine‑venită în rutina lui placidă. Singurul motiv pentru care se lăsase convins era că o ştia prea bine pe Rosalind. Avea un simţ aparte pentru dramatism, iar marele ei regret era că nu urcase niciodată pe scenă – dar nu se lăsa pradă fanteziilor nebune şi închipuirilor febrile. Rosalind era cu adevărat preocupată de circumstanţele în care‑şi pierduse viaţa prietena ei, Drusilla Heskett. Autorităţile declaraseră oficial că femeia fusese împuşcată de un tâlhar. Rosalind bănuia că ucigaşul era nimeni altul decât Charlotte Arkendale. Baxter acceptase să se ocupe de această situaţie în numele mătuşii sale. O investigaţie discretă dezvăluise că misterioasa domnişoară Arkendale avea nevoie, întâmplător, de un administrator. Baxter profitase de situaţie pentru a‑şi depune candidatura. Se gândise că dacă reuşea să obţină postul ar fi fost bine plasat pentru a‑şi putea duce la îndeplinire ancheta. Cu puţin noroc ar fi rezolvat chestiunea în scurt timp şi ar fi fost capabil să se întoarcă în refugiul liniştit pe care i‑l oferea laboratorul său. Marcle răsuflase greoi. — Este adevărat că a lucra pentru domnişoara Arkendale poate fi uneori un lucru dătător de senzaţii tari, dar nu sunt deloc convins că este genul de aventură care v‑ar face plăcere, domnule St. Ives. — Judecata îmi va aparţine. — Credeţi‑mă, domnule, dacă tânjiţi după senzaţii tari, v‑ar fi mai bine să vă apucaţi de jocuri de noroc. — Nu‑mi plac absolut deloc jocurile de noroc. Marcle făcuse o grimasă. — Vă asigur că un iad plin de viaţă va fi infinit mai puţin înnebunitor decât să fiţi amestecat în afacerile domnişoarei Arkendale. Baxter nu luase în considerare posibilitatea ca Charlotte Arkendale să fie o candidată pentru Bedlam[2]. — Credeţi că este nebună? — Câte doamne dintre cunoştinţele dumneavoastră au nevoie de un administrator care, la nevoie, să poată juca rolul de gardă de corp? O întrebare excelentă, se gândise Baxter cu tristeţe. Întreaga chestiune începea să sune din ce în ce mai bizar. — Oricum, doresc să candidez pentru acest post. Este evident de ce are nevoie de un nou administrator. Până la urmă, vă retrageţi, şi cineva trebuie să vă ia locul. Dar poate că aţi fi bun să îmi explicaţi de ce domnişoara Arkendale are nevoie de o gardă de corp. — De unde dracu’ să ştiu eu răspunsul la întrebarea asta? izbucnise Marcle aruncând stiloul cât colo. Domnişoara Arkendale este o femeie foarte ciudată. I‑am fost administrator de la moartea tatălui său vitreg, lordul Winterbourne. Vă pot asigura că aceşti ultimi cinci ani au fost cei mai lungi din viaţa mea. Baxter îl privise curios. — Dacă nu v‑a plăcut slujba, de ce n‑aţi demisionat? Marcle oftase. — Plăteşte extraordinar de bine. — Înţeleg. — Dar trebuie să mărturisesc faptul că ori de câte ori primesc câte o scrisoare cu instrucţiuni de la ea, îmi tremură genunchii. Niciodată nu am putut şti dinainte ce solicitare ciudată va urma. Şi asta a fost înainte să adauge atribuţiile de gardă de corp la fişa postului. — Ce fel de solicitări face de obicei? Marcle oftase. — M‑a trimis să fac investigaţii despre cei mai ciudaţi oameni. Am fost să culeg informaţii în nord, pentru a obţine date despre un anume gentleman. I‑am chestionat pe patronii celor mai înfiorătoare spelunci şi bordeluri în numele ei. Am anchetat situaţia financiară a multor bărbaţi care ar fi fost şocaţi să afle de preocupările ei. — Ciudat, într‑adevăr. — Şi foarte nedemn de o lady. Vă jur, domnule, dacă nu ar fi plătit atât de bine, aş fi renunţat la acest post după prima lună de activitate. Dar, cel puţin, nu mi s‑a cerut niciodată să fac pe garda de corp. Măcar pentru acest lucru sunt recunoscător. — Nu aveţi idee de ce se simte în pericol? — Absolut deloc. Scaunul lui Marcle scârţâise în timp ce el se aplecase în faţă. — Domnişoara Arkendale nu a simţit că mi se putea confesa pe acest subiect, continuase el. De fapt, sunt multe alte lucruri pe care domnişoara Arkendale nu a avut încredere să mi le dezvăluie. Ştiu prea puţine despre sursa ei actuală de venit, de exemplu. Baxter se pricepea foarte bine să îşi controleze mimica feţei. Un bastard, chiar şi unul care era urmaşul unui conte bogat, deprindea această iscusinţă de timpuriu. Talentul îi servise în acel moment. Reuşise să identifice o undă de subtilitate în ultima declaraţie a lui Marcle. — Trăiam cu impresia că mama domnişoarei Arkendale, doamna Winterbourne, a avut un venit substanţial din prima sa căsătorie, rostise Baxter cu precauţie. Am presupus că moştenirea a trecut la domnişoara Arkendale şi la sora acesteia. Marcle îşi ridicase o sprânceană. — Aşa v‑a făcut să credeţi domnişoara Charlotte. Dar vă pot spune că Winterbourne a stors fiecare bănuţ din averea Arkendale înainte de a fi avut bunul‑simţ de a se fi lăsat omorât de un hoţ în urmă cu cinci ani. Baxter îşi scosese ochelarii şi începuse să îi şteargă folosind batista. — Care suspectaţi că este sursa banilor domnişoarei Arkendale? Marcle îşi examinase unghiile. — O să fiu sincer, domnule. Deşi am vegheat la investirea şi administrarea venitului dânsei timp de cinci ani, nici în această zi nu am nici cea mai vagă idee care este originea banilor. Vă recomand, dacă obţineţi acest post, să îmi urmaţi exemplul. Uneori este mai bine să nu ştiţi toate detaliile. Baxter îşi pusese la loc ochelarii, cu mişcări încete. — Fascinant. Poate că i‑a decedat o rudă îndepărtată şi i‑a lăsat o moştenire care a luat locul celei pe care a risipit‑o Winterbourne. — Nu cred că s‑a întâmplat aşa, spusese Marcle încet. Am cedat curiozităţii acum câţiva ani şi am făcut câteva cercetări discrete. Nu există nicio rudă bogată în familia Arkendale. Mă tem că sursa banilor este pur şi simplu un alt mister care o înconjoară pe domnişoara Arkendale. Nu era niciun mister. Rosalind avea dreptate în concluziile sale, se gândise Baxter. Fata era o şantajistă. Un zgomot de degete îl aduse în prezent. Se uită la Charlotte, care se oprise lângă şemineu şi lovea cu buricele degetelor poliţa de deasupra. — Nu pot să înţeleg cum şi‑a putut imagina Marcle că sunteţi calificat pentru acest post, spuse ea. Baxter se săturase să îşi justifice punctul de vedere. — Nu se poate spune că sunt destui oameni care îndeplinesc cerinţele dumneavoastră absurde, domnişoară Arkendale. Ea se înfurie. — Cu siguranţă, domnul Marcle poate găsi un gentleman mult mai potrivit decât dumneavoastră pentru acest post. — Aţi uitat, poate, că Marcle este la jumătatea drumului către Devon? Vă deranjează dacă îmi spuneţi ce anume vi se pare nepotrivit la mine? — Altceva decât faptul că nu vă pricepeţi să mânuiţi un pistol? întrebă ea cu o suavitate prefăcută. — Da, altceva decât această deficienţă. — Mă forţaţi să fiu nepoliticoasă, domnule. Problema este înfăţişarea dumneavoastră. — Ce Dumnezeu e în neregulă cu înfăţişarea mea? Nimeni n‑ar putea fi mai modest decât mine. Charlotte se încruntă. — Nu‑mi vindeţi gogoşi. Cu siguranţă nu sunteţi o budincă de cartofi. Ba chiar din contră, de fapt. Baxter se holbă la ea. — Poftim? — Neîndoielnic, ştiţi foarte bine că ochelarii dumneavoastră sunt o deghizare lamentabilă. — Deghizare? El se întrebă dacă nu cumva nimerise greşit adresa şi ajunsese la o altă Charlotte Arkendale. Poate că greşise oraşul. — Pentru numele lui Dumnezeu, ce credeţi că ascund? — Cu siguranţă nu suferiţi de iluzia că acei ochelari vă maschează adevărata fire. — Adevărata mea fire? îşi pierdu Baxter cumpătul. La naiba, ce sunt eu altceva decât inofensiv şi modest? Ea îşi desfăcu mâinile larg. — Aveţi aspectul unui bărbat cu pasiuni puternice care şi‑a strunit temperamentul cu o putere deosebită de autocontrol. — Poftim? Ochii ei se îngustară, vădind o hotărâre neînduplecată. — Un astfel de om nu poate spera să treacă neremarcat. Sunteţi în pericol să atrageţi atenţia când faceţi afaceri în numele meu şi nu îmi pot permite asta. Am nevoie de cineva care poate să dispară în mulţime. Cineva a cărui faţă să nu şi‑o amintească nimeni cu certitudine. Nu înţelegeţi, domnule? Cu riscul de a fi grosolană, aveţi înfăţişarea unui om mai degrabă periculos. Baxter rămase fără cuvinte. Charlotte îşi uni palmele la spate şi se opri din mers. — Este destul de evident că nu veţi trece niciodată drept un om de afaceri obişnuit. De aceea, trebuie să înţelegeţi că nu îndepliniţi cerinţele mele. Baxter îşi dădu seama că rămăsese cu gura căscată. Reuşi să şi‑o închidă. Fusese numit în multe feluri, bastard, prost crescut şi foarte plictisitor. Acestea se numărau printre epitetele cel mai des întâlnite. Dar nimeni nu îi spusese niciodată că era un bărbat cu pasiuni puternice. Nimeni nu pretinsese niciodată că avea un aer periculos. Era un om de ştiinţă. Se lăuda cu detaşarea sa, cu abordarea lipsită de emoţii a problemelor, a oamenilor şi a situaţiilor. Era o caracteristică pe care o adusese la perfecţiune cu ani în urmă când descoperise că, în calitate de fiu bastard al contelui de Esherton şi al celebrei Emma, Lady Sultenham, avea să fie exclus pe vecie de la moştenirea ce i se cuvenea de drept. Fusese un subiect de speculaţii şi bârfe încă din ziua în care se născuse. Învăţase devreme să caute refugiu în cărţile sale şi în aparatura ştiinţifică. Deşi unele femei găsiseră atrăgătoare la început ideea unei aventuri cu fiul nelegitim al unui conte, în special când aflaseră că era un bastard bogat, sentimentul nu dura mult. Flăcările slabe generate în cursul rarelor sale legături pâlpâiseră doar o scurtă perioadă înainte de a se stinge. Aventurile sale deveniră chiar şi mai scurte din momentul întoarcerii din Italia, în urmă cu trei ani. Acidul îi arsese spatele şi umerii. Rana se vindecase, dar rămăsese marcat pe viaţă. Femeile reacţionau la cicatricele urâte, erau şocate şi dezgustate. Baxter nu le condamna. Nu fusese niciodată frumos, iar carnea sfâşiată de acid nu făcuse nimic pentru a‑i îmbunătăţi aspectul. Din fericire, faţa îi fusese salvată. Era oricum sătul de inconvenientul de a se asigura mereu că toate lumânările erau stinse, iar focul era acoperit cu un paravan înainte de a se urca în pat cu o femeie. La ultima astfel de ocazie, cu vreo şase luni în urmă, aproape că îşi împrăştiase creierii pe marginea patului când se împiedicase de propria‑i cizmă în obscuritatea neagră ca smoala a dormitorului neluminat. Incidentul lăsase o umbră de eşec asupra amintirii acelei seri. În cea mai mare parte, îşi căuta satisfacţiile şi plăcerile în laboratorul său. Acolo, înconjurat de eprubete strălucitoare, de retorte şi de spirtiere, putea scăpa de conversaţiile golite de conţinut şi de îndeletnicirile frivole ale lumii mondene. Era o lume care nu‑i plăcuse niciodată. Care nu încercase să îl înţeleagă. O lume pe care o găsea cumplit de superficială şi insipidă, în care niciodată nu se simţise acasă. Baxter îşi puse în ordine gândurile şi se forţă să judece rapid. În mod cert, Charlotte îl respinsese ca posibil administrator. O nouă abordare era necesară pentru a o convinge să îl angajeze. — Domnişoară Arkendale, se pare că există o discrepanţă între modul în care îmi evaluaţi caracterul şi perspectiva oricui altcuiva din lume. Pot să vă sugerez să rezolvăm chestiunea printr‑un experiment? Ea rămase nemişcată. — Ce fel de experiment? — Recomand să‑i adunaţi pe membrii gospodăriei dumneavoastră şi să îi întrebaţi ce părere au. Dacă toată lumea cade de acord că pot să îmi îndeplinesc sarcinile neremarcat şi neobservat, mă angajaţi. Dacă vor fi de părerea dumneavoastră, o să plec şi o să caut în altă parte o slujbă potrivită. Ea ezită fiind, în mod clar, suspicioasă. Apoi aprobă din cap. — Foarte bine, domnule. Pare destul de logic. O să facem experimentul chiar acum. O să le chem pe sora mea şi pe servitoare. Amândouă au un foarte mare simţ al observaţiei. Se întinse spre cordonul din catifea al clopoţelului care atârna lângă şemineu şi trase cu putere de el. — Sunteţi de acord să acceptaţi rezultatul acestui test, oricare ar fi el? întrebă el îngrijorat. — Aveţi cuvântul meu, domnule, zâmbi ea cu un triumf abia reţinut. O să lămurim problema imediat. Se auziră paşi pe coridor. Baxter îşi ajustă ochelarii şi se lăsă pe spate în scaun pentru a aştepta derularea experimentului. Era sigur că putea prevedea rezultatele. Îşi ştia punctele forte mai bine decât oricine altcineva. Nimeni nu îl putea întrece când era vorba de a părea fad şi neinteresant ca o budincă de cartofi. Douăzeci de minute mai târziu, Baxter cobora scările conacului Arkendale cu un sentiment de exaltare reţinută. Observă că briza aspră de martie, care fusese destul de răcoroasă cu o oră în urmă, era acum proaspătă şi revigorantă. Nimic nu se asemăna cu un experiment bine condus pentru a lămuri o problemă, gândi el în timp ce opri o birjă ce trecea în apropiere. Nu fusese uşor, dar reuşise să obţină postul. Aşa cum anticipase, Charlotte Arkendale era singura persoană din micuţa gospodărie, ba chiar foarte probabil singura persoană din toată Londra, care l-ar fi remarcat în mulţime. Nu era sigur ce spuneau despre ea aceste păreri ciudate pe care şi le făcuse despre el, cu excepţia faptului că păreau să confirme opinia lui John Marcle. Charlotte era un gen unic de femeie. Nu era deloc aşa cum se aşteptase el în ceea ce privea ipostaza de şantajistă şi criminală, se gândi Baxter.   descarcati cartea de aici....

Capitolul 1   Mut de uimire, Julian Richard Sinclair, conte de Ravenwood, asculta cu scepticism cum i se refuza cererea oficială în căsătorie, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. În scurt timp, îndoiala fu înlocuită de o mânie rece, controlată. Cine se credea această doamnă? Din păcate nu o putea întreba acest lucru, de vreme ce ea alesese să lipsească de la întrevedere, iar cu respingerea mărinimoasei propuneri formulate de Julian fusese însărcinat bunicul ei, care nu se simţea deloc în largul lui în această poziţie ingrată. — La naiba, Ravenwood, şi mie îmi displace la fel de mult această situaţie. Trebuie să recunoşti însă că nu ai de-a face cu o fetişcană de-abia ieşită de pe băncile şcolii, îi explică lordul Dorring posomorât. Înainte era un copil tare drăgălaş, gata întotdeauna să le facă pe plac celorlalţi. Acum însă are douăzeci şi trei de ani şi în ultima vreme face numai ce vrea ea. E destul de enervantă uneori cu atitudinea ei, dar asta este. Nu-i pot rândui eu viaţa. — Ştiu câţi ani are, spuse Julian sec. M-am gândit că tocmai datorită vârstei ar putea fi o femeie rezonabilă şi uşor de ţinut în frâu. — A, dar este uşor de ţinut în frâu, bolborosi lordul Dorring. Este cât de poate de uşor de ţinut în frâu, departe de mine să susţin altceva. Nu este genul de fetişcană prostuţă şi împrăştiată, plină de istericale sau de toane, urmă el. Chipul roşcovan, încadrat de favoriţi, îi vădea consternarea. În mod obişnuit este foarte bună la inimă şi foarte ascultătoare. Este un model perfect de… ăăăă… modestie şi graţie feminină. — Modestie şi graţie feminină, repetă Julian rar. — Exact, milord, spuse lordul Dorring, înseninându-se. Modestie şi graţie feminină. A fost un sprijin de nădejde pentru bunica ei după moartea fiului nostru mezin şi a soţiei sale acum câţiva ani. Ştii, părinţii lui Sophy au dispărut pe mare tocmai când ea împlinea şaptesprezece ani, aşa că ea şi sora ei au venit să stea la noi. Sunt convins că îţi aminteşti, continuă lordul Dorring, tuşind ca să-şi dreagă glasul. Sau se poate să îţi fi scăpat asta, întrucât erai destul de ocupat cu… ăăă… cu alte lucruri atunci. Alte lucruri! Un eufemism politicos pentru vremurile în care căzuse fără scăpare în mrejele frumoasei vrăjitoare care era Elizabeth, se gândi Julian. — Dacă nepoata dumitale întruchipează cu adevărat toate virtuţile de dorit într-o femeie, Dorring, de ce nu o poţi convinge să-mi accepte cererea în căsătorie? — Este fără îndoială cu totul şi cu totul vina mea, după cum susţine bunica ei, replică lordul Dorring încruntându-se cu o expresie nefericită. Mă tem că i-am permis să citească prea mult şi lucruri complet nepotrivite, după câte mi s-a spus. Totuşi nu-i poţi indica lui Sophy ce să citească. Nu îmi pot închipui cum ar putea vreun bărbat să facă asta. Îţi mai torn puţin vin de Bordeaux, Ravenwood? — Da, mulţumesc, aş mai bea un pahar, spuse Julian, aruncându-i o privire gazdei sale îmbujorate şi forţându-se să vorbească pe un ton calm. Trebuie să îţi mărturisesc că nu prea înţeleg, Dorring. Ce au a face obiceiurile de lectură ale lui Sophy? — Din păcate nu am vegheat îndeaproape asupra cărţilor ei, mormăi lordul Dorring, dând pe gât paharul de vin. Femeile tinere îşi bagă o sumedenie de idei ciudate în cap dacă nu eşti atent la ceea ce citesc, dar după ce sora ei a murit acum trei ani, nu am vrut să fiu prea dur cu Sophy. Eu şi bunica ei o iubim enorm. E o fată cât se poate de rezonabilă. Chiar nu-mi dau seama ce i-a venit să îţi refuze cererea în căsătorie. Sunt convins că şi-ar schimba părerea dacă i-ai mai da puţin timp. — Timp? rosti Ravenwood ridicând din sprânceană, fără a putea să-şi ascundă sarcasmul. — Trebuie să recunoşti că ai grăbit puţin lucrurile. Şi soţia mea e de aceeaşi părere. Aici, la ţară, totul se desfăşoară ceva mai lent. Ştii, noi nu prea suntem obişnuiţi cu moda de la oraş. Femeile, chiar şi cele cu picioarele pe pământ, au ideile astea romantice despre cum ar trebui peţite, spuse lordul Dorring aruncându-i oaspetelui său o privire plină de speranţă. Poate că dacă i-ai da câteva zile să se gândească la cererea ta în căsătorie… — Aş vrea să vorbesc eu însumi cu domnişoara Dorring, stărui Julian. — Credeam că am vorbit destul de clar. Nu este aici momentan, a plecat călare să o viziteze pe bătrâna Bess, aşa cum face în fiecare miercuri. — Sunt conştient de asta. Bănuiesc că a fost informată că voi veni în vizită la ora trei. — Ăăă, da, cred că i-am spus, mormăi lordul Dorring tuşind din nou pentru a-şi drege glasul. Fără îndoială că a uitat. Ştii cum sunt tinerele… continuă el, aruncând o privire la ceas. Ar trebui să se întoarcă pe la patru şi jumătate. — Din păcate nu o pot aştepta. Julian puse jos paharul şi se ridică în picioare. Poţi să îţi informezi nepoata că nu sunt un om răbdător. Sperasem să rezolv astăzi această problemă a căsătoriei. — Cred că ea o consideră rezolvată, milord, spuse lordul Dorring cu tristeţe. — Poţi să o informezi că eu nu am aceeaşi opinie. Voi veni din nou mâine la aceeaşi oră şi ţi-aş fi recunoscător, Dorring, dacă ai face efortul de a-i reaminti de întrevedere. Doresc să-i vorbesc personal înainte de a încheia această afacere. — Desigur, îi voi transmite negreşit, Ravenwood, dar trebuie să te previn că nu e întotdeauna uşor să ghiceşti când vine şi când pleacă Sophy. După cum am spus, uneori face după cum o taie capul. — Atunci mă aştept să o struneşti puţin. Este nepoata ta şi dacă e nevoie să o ţii mai din scurt, te rog să procedezi ca atare. — O, Doamne, bombăni Dorring emoţionat, de-ar fi aşa uşor! Julian păşi spre uşa micii biblioteci ponosite şi ieşi în holul îngust şi întunecat. Majordomul, îmbrăcat astfel încât se asorta de minune cu restul conacului decrepit, emblemă a micii nobilimi de ţară scăpătate, îi înmână jobenul scump şi mănuşile. Julian dădu repede din cap şi trecu în viteză pe lângă bătrânul servitor. Tocurile cizmelor lui lungi răsunară în gol pe podeaua de piatră. Regreta deja cât timp pierduse îmbrăcându-se protocolar pentru această întrevedere neproductivă. Ba mai venise şi cu trăsura, deşi ar fi putut la fel de bine să se deplaseze călare până la Chesley Court, fără a face efortul de a da vizitei o notă ceremonioasă. Astfel, în drum spre casă ar fi putut să treacă pe la vreo doi arendaşi şi să rezolve nişte afaceri. Măcar nu ar fi pierdut întreaga după-amiază. — La conac, porunci el imediat ce i se deschise uşa trăsurii. Vizitiul, care purta livreaua cu verde şi auriu a familiei Ravenwood, îşi atinse pălăria în semn de confirmare. Frumosul echipaj de armăsari cenuşii porni la trap sub atingerea uşoară a cravaşei de îndată ce se auzi uşa trăsurii trântindu-se. Lucru de la sine înţeles, contele de Ravenwood nu prea avea timp de pierdut pe drumuri de ţară în acea după-amiază. Julian se tolăni pe pernele trăsurii înfigându-şi bine în podea călcâiele cizmelor şi încrucişându-şi braţele pe piept. Se străduia să-şi potolească enervarea, însă nu-i era deloc uşor. Nici măcar nu-i trecuse prin cap că cererea lui în căsătorie ar fi putut fi respinsă. Domnişoara Sophy Dorring nu avea nici cea mai mică şansă de a primi o ofertă mai bună, şi asta o ştia toată lumea, chiar şi bunicii ei. Lordul Dorring şi soţia lui mai că leşinaseră când Julian le ceruse mâna nepoatei lor, cu câteva zile în urmă. În ceea ce-i privea, Sophy cam trecuse de vârsta la care ar fi putut obţine o partidă atât de bună. Oferta lui Julian fusese o adevărată mană cerească. Un zâmbet sardonic se formă pe buzele contelui în timp ce îşi imagina scena care urmase, fără îndoială, când Sophy le dăduse de ştire bunicilor ei că nu o interesa această căsătorie. În mod cert, lordul Dorring nu ştiuse cum să facă faţă situaţiei şi soţia lui suferise probabil un atac de nervi, aşa că nepoata cu gusturi discutabile în materie de lectură câştigase cu uşurinţă bătălia. De fapt, în primul rând se punea problema de ce voise fetişcana aceea prostuţă să câştige cu orice preţ bătălia. În mod normal, ar fi trebuit să profite de ocazie fără a sta prea mult pe gânduri, bucurându-se de această cerere în căsătorie asemenea rudelor sale. Până la urmă asta însemna că avea de gând să o instaleze la Ravenwood Abbey în calitate de contesă de Ravenwood, iar o domnişoară de douăzeci şi trei de ani, crescută la ţară, care nu arăta cine ştie ce şi cu o moştenire cât se poate de modestă, nici că putea spera la ceva mai bun. La un moment dat, Julian se întrebă în ce constau lecturile lui Sophy, alungând însă imediat gândul că ceea ce citea avea legătură cu situaţia de faţă. După toate aparenţele, problema era mai degrabă prea marea indulgenţă a bunicului faţă de nepoata lui rămasă orfană. Femeile profitau uşor de un bărbat cu un caracter slab. Şi vârsta ei putea fi o explicaţie. La început, Julian se gândise că ar fi putut constitui un avantaj. Avusese parte deja de o soţie tânără, greu de ţinut în frâu, şi îi fusese de ajuns. Elizabeth îi făcuse atâtea scene, toane și istericale cât să-i ajungă pentru toată viaţa. Se gândise că o femeie mai coaptă ar fi fost mai cu capul pe umeri şi mai puţin solicitantă, dar şi mai recunoscătoare totodată. Oricum fata nu prea avea de unde să aleagă acolo, la ţară, medita Julian, la fel cum nu prea ar fi avut de unde să aleagă nici la oraş, de fapt. Cu siguranţă nu era genul care să atragă atenţia bărbaţilor disponibili din înalta societate londoneză. Aceia se considerau cunoscători în materie de femei aşa cum se considerau experţi în cai şi nu prea existau şanse să se uite la Sophy. Nu avea un păr care să iasă în evidenţă, întrucât nu era nici vreo brunetă cu păr negru ca pana corbului şi nici vreo frumuseţe cu plete blonde, angelice. Buclele ei de un maro-roşcat aveau o nuanţă plăcută, însă păreau înzestrate cu o voinţă proprie, căci zulufii scăpau de fiecare dată de sub pălăriile ei sau dintr-o coafură aranjată cu mare trudă. Nu avea genul de profil grecesc care era la modă în acel moment la Londra, dar Julian trebuia să recunoască faptul că nu-i displăceau nasul ei în vânt, bărbia rotundă şi zâmbetul ei cald. Nu i s-ar fi părut împovărătoare sarcina de a se culca cu ea destul de des încât să-şi asigure un urmaş. Trebuia să recunoască şi că Sophy avea nişte ochi minunaţi, într-o nuanţă interesantă, neobişnuită, de turcoaz cu urme de auriu. În plus, era destul de curios şi deopotrivă mulţumitor faptul că proprietara lor nu avea vreo idee despre cum să-i folosească pentru a flirta. În loc să privească un bărbat printre gene, Sophy avea obiceiul destul de tulburător de a-l privi direct în ochi. Privirea ei era deschisă şi sinceră, ceea ce îl convinsese pe Julian că fetei i-ar fi fost destul de greu să înveţe eleganta artă de a minţi, ceea ce îi convenea de minune, întrucât aproape că înnebunise încercând să-şi dea seama ce era adevărat din ghemul de minciuni al lui Elizabeth. Sophy era zveltă şi rochiile cu talie înaltă care se purtau atunci o avantajau, deşi îi scoteau în evidenţă sânii mici. Cu toate acestea, Julian îi aprecia aerul sănătos, plin de viaţă, întrucât nu şi-ar fi dorit o slăbănoagă. Femeile fragile nu se descurcau prea bine la naştere. Recapitula în minte imaginea femeii pe care dorea să o ia de soţie şi constată că deşi evaluase destul de corect atuurile ei fizice, nu luase în considerare anumite aspecte ale personalităţii ei. De exemplu, nu ghicise că sub acea faţadă dulce şi timidă se ascundea o mândrie plină de demnitate. Probabil că mândria o împiedica pe Sophy să îi fie recunoscătoare, aşa cum ar fi trebuit, iar această încăpăţânare era mai puternic înrădăcinată decât se aşteptase. În mod evident, bunicii ei erau ruşinaţi de rezistenţa pe care o opunea nepoata lor şi destul de neajutoraţi în faţa ei. Julian conchise că dacă voia să salveze situaţia, trebuia să preia iniţiativa. Luă decizia chiar atunci când trăsura se opri în faţa scării impunătoare, amintind de forma cleştilor unui crab, ce marca intrarea impresionantă de la Ravenwood Abbey. Coborî din vehicul, urcă repede scările de piatră şi începu să împartă ordine în stânga şi în dreapta cu voce scăzută. — Trimite vorbă la grajduri, Jessup. Vreau să mi se pună şaua pe armăsarul negru şi să fie gata de plecare în douăzeci de minute. — Prea bine, domnule. Majordomul se întoarse pe călcâie pentru a da mai departe mesajul unui lacheu în timp ce Julian păşea pe pardoseala cu pătrate albe şi negre de marmură, îndreptându-se către scara masivă căptuşită cu un covor gros, roşu. Julian nu dădea mare importanţă conacului. Deşi crescuse acolo, îi pasase prea puţin de Ravenwood Abbey încă din primele zile ale căsniciei lui cu Elizabeth. Odinioară simţise pentru casă aceeaşi mândrie a posesiunii pe care o avea faţă de pământurile lui roditoare, dar acum nu mai încerca decât un vag dezgust pentru căminul lui străvechi. De fiecare dată când intra în vreo cameră se întreba dacă şi acolo fusese înşelat. Pământul lui, pe de altă parte, era cu totul altceva. Nicio femeie nu putea întina terenurile fertile şi bogate de pe moşia Ravenwood sau de pe celelalte proprietăţi ale lui. Un bărbat se putea baza pe pământ, iar dacă avea grijă de el, răsplata era înzecită. Ca să păstreze pământul pentru următorii conţi de Ravenwood, Julian era dispus să-şi asume cel mai mare sacrificiu: să se căsătorească din nou. Spera că aducând o nouă soţie la Ravenwood, măcar o parte din urmele lăsate de Elizabeth la conac aveau să se şteargă, mai ales cele din dormitorul de un lux apăsător, încărcat de senzualitate, pe care îl ocupase pe vremuri. Julian ura camera aceea şi nu mai pusese piciorul în ea de la moartea lui Elizabeth. Dacă ştia un lucru, îşi spuse în timp ce urca scările, era acela că nu avea să facă aceleaşi greşeli cu noua lui mireasă cum făcuse cu prima lui soţie. Nu avea să mai fie niciodată o muscă prinsă în pânza unui păianjen. Cincisprezece minute mai târziu, Julian cobora scările în costum de călărie. Nu se miră deloc să îşi găsească armăsarul negru, pe care îl botezase Angel, aşteptându-l gata de drum. Nu avusese nicio îndoială că totul era pus la punct. Toţi servitorii aveau grijă să ghicească dorinţele stăpânului de la Ravenwood şi nimeni nu ar fi făcut ceva care să provoace mânia diavolului, asta dacă ştiau ce este bine pentru ei. Julian sări de pe ultima treaptă şi se avântă în şa. Rândaşul făcu repede un pas înapoi când armăsarul negru îşi scutură capul, tropăind preţ de câteva clipe. Muşchii puternici tresăltară sub pielea strălucitoare în timp ce Julian îl strunea cu o mână fermă. Apoi dădu semnalul şi animalul ţâşni la trap, nerăbdător. Nu avea să fie greu să o prindă pe domnişoara Sophy Dorring pe drumul ei spre Chesley, se gândi Julian. Cunoştea fiecare bucăţică de moşie ca în palmă şi îşi cam dăduse seama pe unde ar fi putut să o găsească în timp ce urma o scurtătură de pe pământul lui. Fără îndoială că avea să folosească poteca de pe malul iazului. — O să se omoare într-o bună zi pe calul ăla, îi spuse lacheul rândaşului, care îi era văr, scuipând sarcastic pe pavajul curţii. — Nu aşa o să-şi piardă viaţa, fii pe pace. Călăreşte ca un diavol. Oare cât o să rămână aici de data asta? — Pe la bucătărie se vorbeşte că a venit să-şi găsească o nouă soţie. A pus ochii pe nepoata lordului Dorring. Acuma vrea o domnişoară liniştită de la ţară, care să nu-i dea prea mult de furcă. — Îl pot înţelege, şi eu aş face la fel dacă aş fi fost legat de scorpia aia nemernică pe care a ales-o prima oară. — Maggie de la bucătărie zice că prima lui nevastă a fost vrăjitoarea care l-a transformat într-un diavol. — Maggie are dreptate, ascultă-mă ce-ţi zic. Totuşi, îmi pare rău pentru domnişoara Dorring, e o femeie de treabă. Îţi aminteşti cum a venit pe la noi cu ierburile alea ale ei astă-iarnă, când mama tuşea de ţi se rupea inima? Mama jură că domnişoara Dorring i-a salvat viaţa. — Domnişoara Dorring o să ia de bărbat un conte, remarcă lacheul. — E drept, dar o să plătească scump privilegiul de a fi soţia diavolului. Sophy stătea pe băncuţa de lemn din faţa căsuţei bătrânei Bess şi înfăşură cu grijă ultima crenguţă de cimbrişor uscat din snop. O adăugă la grămăjoara de ierburi pe care tocmai le terminase de ales. I se cam terminaseră rezervele de usturoi, scaieţi, lăsnicior şi maci, păstrate sub diverse forme. — Astea ar trebui să-mi ajungă pentru câteva luni bune, Bess, spuse ea în timp ce îşi scutura palmele şi se ridica în picioare. Nu luă în seamă pata de iarbă de pe fusta vechiului ei costum de călărie albastru. — Ai grijă când prepari ceaiul de mac pentru reumatismul doamnei Dorring, o avertiză Bess. Anul ăsta, macii au o savoare foarte puternică. — O să-mi aduc aminte să reduc dozele, spuse Sophy dând din cap spre bătrâna plină de riduri care o învăţase atât de multe lucruri. Cum îţi mai merge? Ai nevoie de ceva? — Nu am nevoie de nimic, de nimic, copilă, zise Bess uitându-se în jur la căsuţa ei cea veche şi la grădiniţa de ierburi cu o privire senină, în timp ce îşi ştergea mâinile de şorţ. Am tot ce-mi trebuie. — Da, aşa spui mereu. Eşti norocoasă să fii atât de mulţumită de viaţa ta, Bess! — Şi tu îţi vei găsi mulţumirea în curând dacă te străduieşti îndeajuns. — Tot ce se poate, dar mai întâi trebuie să caut alte lucruri, murmură Sophy, şi zâmbetul îi pieri de pe chip. — Credeam că nu mai simţi acea dorinţă de răzbunare, copilă, spuse Bess privind-o cu înţelegere şi cu o tristeţe vădită în ochii ei spălăciţi. Îmi închipuiam că asta a rămas în trecut, acolo unde trebuie să stea. — Lucrurile s-au schimbat, Bess. Sophy ocoli căsuţa cu acoperiş de stuf spre locul unde era priponit calul ei. Se pare că mi s-a dat o nouă şansă să mă asigur că se va face dreptate. — Dacă ai vreun pic de judecată, ai face mai bine să mă asculţi şi să uiţi de asta, copilă. Ce-a fost, a fost. Sora ta nu mai este, Dumnezeu să o odihnească. Nu mai poţi face nimic pentru ea. Ai propria ta viaţă de care trebuie să te ocupi. Am auzit că sunt nişte lucruri mai grabnice la care trebuie să te gândeşti acum, spuse Bess cu un zâmbet ştirb. Sophy îi aruncă o privire ascuţită bătrânei şi făcu o încercare nereuşită de a-şi îndrepta pălăria costumului de călărie, care se înclina primejdios de mult. — Ca de obicei, reuşeşti să fii la curent cu bârfele de prin sat. Ai auzit că am primit o cerere în căsătorie de la diavol în persoană? — Bârfa e a celor care spun că lordul Ravenwood e un diavol. Eu mă iau numai după fapte. E adevărat? — Ce anume? Că este rudă cu Lucifer? Da, Bess, sunt aproape convinsă că este adevărat. Nu am întâlnit niciodată un bărbat atât de arogant ca domnia sa, iar trufia pe care o afişează nu poate fi decât diavolească. — Vreau să zic, e adevărat că te-a cerut de soţie? stărui Bess scuturând nerăbdătoare din cap. — Da. — Aşa deci. Şi cam când ai de gând să-i dai răspunsul? Sophy dădu din umeri, renunţând să-şi mai potrivească pălăria. Nu se descurca niciodată cu pălăriile. — Bunicul îi dă un răspuns după-masă. Contele a trimis mesaj cum că va veni în vizită astăzi la ora trei. Bess se opri dintr-odată pe cărarea pavată cu piatră şi buclele cenuşii ieşiră de sub boneta ei îngălbenită de muselină. — Azi după-masă? repetă ea, şi chipul i se contractă într-o expresie de mare uimire. Iar tu eşti aici şi îţi alegi ierburi din rezerva mea ca şi cum ar fi o zi obişnuită din săptămână. Ce aiureală e asta, copilă? Ar trebui să fii la Chesley Court, îmbrăcată cu cele mai bune haine ale tale. — Dar de ce? Bunicul nu are nevoie să fiu acolo, este perfect capabil să-i spună diavolului să se ducă de unde a venit. — Să-i spună diavolului să se ducă de unde a venit? Doamne, Sophy, doar nu i-ai zis bunicului tău să refuze oferta contelui! — Întocmai, Bess, rosti Sophy cu un zâmbet machiavelic, oprindu-se lângă murgul ei şi îndesând pacheţelele de ierburi în buzunarele costumului de călărie. — Prostii! exclamă Bess. Nu cred că lordul Dorring e atât de nerod. Ştie prea bine că nu vei mai avea parte de o ofertă atât de bună nici într-o mie de ani. — Nu sunt aşa de sigură de asta, replică Sophy sec, dar desigur, asta depinde de ce înseamnă o ofertă bună pentru tine. — Copilă, faci asta pentru că ţi-e frică de conte? zise Bess, îngustându-şi ochii gânditoare. Ăsta-i baiul? Credeam că eşti destul de înţeleaptă încât să nu crezi toate poveştile care circulă prin sat. — Nu le cred pe toate, spuse Sophy în timp ce se avânta în şa, poate cam jumătate dintre ele. Te simţi mai bine acum, Bess? continuă fata potrivindu-şi jupoanele costumului de călărie sub ea. Călărea bărbăteşte, deşi nu se considera decent ca o femeie de rangul ei să facă asta. La ţară însă, oamenii închideau ochii la asemenea lucruri. În orice caz, Sophy considera că pudoarea ei era bine protejată, iar aşa cum îşi aranjase fustele, nu erau vizibile decât cizmele cafenii până la jumătate gambei. — Stai puţin, fata mea, o opri Bess punând mâna pe hăţuri şi privind-o printre gene. Doar nu crezi cu adevărat că Înălţimea Sa şi-a înecat prima soţie în iazul Ravenwood, nu? — Nu, Bess, nu cred asta, oftă Sophy, deşi mai corect ar fi fost să spună că nu voia să creadă asta. — Slavă Domnului, deşi la fel de adevărat este că nimeni nu l-ar fi putut învinui dacă chiar o omora, recunoscu Bess. — Asta aşa este. — Şi ce e cu nebunia asta cum că ai refuzat cererea în căsătorie a Înălţimii Sale? Nu-mi place deloc ce văd în ochii tăi, copilă. Am mai văzut privirea asta şi nu aduce nimic bun. Ce ai de gând să faci acum? — Acum? Păi acum o să-l duc pe bătrânul Dancer aici de faţă înapoi la Chesley Court, iar apoi o să pun deoparte plantele de leac pe care ai fost atât de bună să mi le dai. Guta bunicului iar ne joacă feste, şi nu mai aveam ierburi pentru decoctul lui preferat. — Sophy dragă, chiar ai de gând să-l refuzi pe conte? — Nu, spuse Sophy cu sinceritate, aşa că nu te mai uita la mine atât de oripilată. Până la urmă, dacă insistă, o să accept, dar voi face asta în condiţiile pe care le doresc eu. — Aaa, acum cred că pricep, exclamă Bess cu ochii mari. Iar ai citit cărţile alea despre drepturile femeilor, nu? Nu fi prostuţă, copilă, ascultă de sfatul unei femei bătrâne. Nu-ţi încerca şiretlicurile asupra lui Ravenwood, mă îndoiesc că îi vor plăcea. Poate că izbuteşti să-l duci cu preşul pe lordul Dorring, dar contele este alt soi de bărbat. — Aici trebuie să fiu de acord cu tine, Bess. Deosebirea dintre el şi bunicul e ca de la cer la pământ. Nu-ţi face griji pentru mine însă, ştiu ce fac, o asigură fata luând hăţurile şi înghiontindu-l pe Dancer cu călcâiele. — Eh, copilă, nu prea cred că ştii, strigă Bess după ea. Nu te joci cu diavolul fără să te arzi. — Parcă ziceai că Ravenwood nu e un diavol, replică Sorjhy peste umăr în timp ce Dancer porni la trap. Îi făcu cu mâna bătrânei şi se îndreptă spre un pâlc de copaci. Nu avea nevoie să-l ghideze pe Dancer înapoi spre Chesley Court, deoarece făcuseră acest drum atât de des în ultimii ani, încât ştia pe de rost pe unde să o ia pe domeniul Ravenwood. Sophy lăsă frâiele să cadă uşor pe grumazul lui Dancer şi medită la scena care avea să se desfăşoare neîndoielnic în clipa când sosea la Chesley Court. Desigur, bunicii ei erau înnebuniţi. Doamna Dorring se retrăsese precis în camera ei având la îndemână o sumedenie de săruri şi întăritoare, în timp ce lordul Dorring, lăsat să-l înfrunte de unul singur pe Ravenwood, se va fi consolat cu o sticlă de vin de Bordeaux. Puţinii servitori erau cu siguranţă posomorâţi, întrucât o partidă bună pentru Sophy ar fi fost şi în interesul lor, ca şi în interesul tuturor de altfel. În lipsa unei căsătorii avantajoase care să umple cuferele familiei, niciunul dintre servitorii în vârstă nu putea spera la pensie. Nimeni dintre cei de la conac nu putea să înţeleagă de ce Sophy refuzase oferta lui Ravenwood. Lăsând la o parte zvonurile, bârfa şi poveştile de groază, omul era până la urmă un conte, şi încă unul bogat şi puternic. Deţinea majoritatea pământurilor din vecinătate, în Hampshire, precum şi alte două proprietăţi mai mici în comitatele apropiate. De asemenea, avea o casă elegantă la Londra şi, din câte se zvonea, îşi administra pământurile destul de bine, fiind corect cu arendaşii şi cu servitorii, iar asta era tot ceea ce conta pe la ţară. Cei care erau atenţi să nu-l supere duceau o existenţă confortabilă. Desigur, Ravenwood avea şi defecte, şi toată lumea era de acord în această privinţă, dar avea grijă de pământul lui şi de oamenii care trăiau pe el. Poate că îşi omorâse soţia, dar nu făcuse nimic cu adevărat rău cum ar fi să îşi toace întreaga avere în iadul jocurilor de noroc de la Londra. Oamenii de prin partea locului îşi permiteau să fie drăguţi cu Ravenwood, se gândi Sophy, dar ei nu trebuiau să-l ia de bărbat. Ca de obicei când făcea acest drum, privirea fetei era atrasă de apele reci şi întunecate ale iazului Ravenwood care se întrezăreau printre copaci. Ici-colo, suprafaţa apei era presărată cu pojghiţe de gheaţă. Mai rămăsese destul de puţină zăpadă pe jos, dar suflarea rece a iernii încă se mai simţea în aer. Sophy se cutremură înfrigurată şi Dancer necheză ca răspuns. Fata se aplecă să mângâie gâtul calului, pentru a-l asigura că totul era în regulă, dar mâna îi înlemni brusc la jumătatea drumului. O adiere îngheţată ciufuli crengile de deasupra capului ei şi Sophy simţi cum o trecea din nou un fior. Cauza nu o reprezenta însă frigul de început de primăvară din acea după-amiază. Se îndreptă în şa când îl văzu pe bărbatul de pe armăsarul negru ca noaptea care se îndrepta spre ea printr-un pâlc de copaci văduviţi de frunze. Simţi cum inima începea să-i bată mai repede, aşa cum i se întâmpla mereu în prezenţa lui Ravenwood. Mult prea târziu, îşi spuse că ar fi trebuit să recunoască imediat micul frison care o trecuse mai înainte. Până la urmă, o parte din ea fusese îndrăgostită de bărbatul acesta încă de la optsprezece ani. Atunci făcuse cunoştinţă cu contele de Ravenwood prima oară. Desigur că el nu avea cum să-şi amintească împrejurarea, întrucât nu avea ochi decât pentru frumoasa Elizabeth, vrăjitoarea cu farmece irezistibile. Sophy ştia că sentimentele ei pentru bogatul conte de Ravenwood luaseră naştere firesc, aşa cum i se întâmplă oricărei tinere faţă de primul bărbat care a făcut-o să viseze. Şi totuşi această dragoste naivă nu murise, cum ar fi fost de aşteptat, nici măcar atunci când îşi dăduse seama că nu avea cum să-i atragă atenţia. În decursul anilor, sentimentul crescuse şi se transformase în ceva mai profund şi mai trainic. Sophy fusese atrasă de puterea tăcută şi de mândria şi integritatea înnăscute pe care le simţise la Ravenwood. La adăpostul viselor ei secrete, îl considera nobil fără ca asta să aibă vreo legătură cu titlul pe care îl moştenise. Atunci când fermecătoarea Elizabeth reuşise să transforme fascinaţia pe care o exercita asupra lui Ravenwood în durere şi furie sălbatică, Sophy îşi dorise să-i ofere alinare şi înţelegere, dar contele fusese intangibil. Îşi căutase consolarea o vreme pe continent, luptând în război sub comanda lui Wellington, iar la întoarcere era evident că toate emoţiile dispăruseră într-un loc bine ferecat înlăuntrul lui. Acum se părea că orice pasiune şi căldură de care putea da dovadă erau rezervate propriei moşii. Îi stătea foarte bine în negru, se gândi Sophy. Auzise că armăsarul purta numele de Angel şi fata se pomeni minunându-se de simţul ironiei pe care îl poseda Ravenwood. Angel era o creatură a întunericului destinată unui om care trăia printre umbre, iar bărbatul care îl călărea aproape că făcea corp comun cu el. Ravenwood era suplu şi avea o constituţie robustă. Avea mâini neobişnuit de mari şi puternice, acel gen de mâini cu care ar fi putut să îşi sugrume soţia necredincioasă, după cum povesteau oamenii din sat. Umerii săi erau îndeajuns de laţi pentru a nu avea nevoie de pernuţe care să-i pună în evidenţă. Pantalonii de călărie se mulau perfect pe coapsele bine formate, musculoase şi puternice. În ciuda hainelor care i se potriveau atât de bine, Sophy ştia că nici cel mai bun croitor din Londra nu putea compensa aerul plin de tristeţe imprimat pe trăsăturile aspre ale lui Ravenwood. Avea părul la fel de negru precum coama lucioasă a armăsarului lui şi ochi de un verde profund, strălucitor, un verde demonic, după cum se gândea uneori Sophy. Se spunea că în neamul Ravenwood moştenitorii aveau întotdeauna ochii verzi, asortându-se astfel cu smaraldele familiei. Sophy găsea privirea lui Ravenwood intimidantă nu doar din cauza culorii ochilor, ci şi pentru că obişnuia să se uite la o persoană ca şi cum ar fi cântărit şi pus un preţ pe sufletul acelui nefericit. Sophy se întreba ce avea să facă Înălțimea Sa în momentul în care îi afla preţul. Îi dădu pinteni lui Dancer, îşi dădu la o parte din ochi pana pălăriei şi afişă ceea ce spera să fie un zâmbet senin şi plin de graţie. — Bună ziua, milord. Ce surpriză să vă găsesc în mijlocul pădurii! Ravenwood îşi opri armăsarul negru la doar câţiva metri depărtare şi păstră tăcerea preţ de câteva clipe, observând zâmbetul politicos al lui Sophy, fără a-i răspunde însă la fel de cordial. — Nu îmi dau seama exact ce vi se pare atât de surprinzător la această întâlnire, domnişoară Dorring. Până la urmă sunt pe pământul meu. Ştiam că sunteţi plecată să o vizitaţi pe bătrâna Bess şi am ghicit că aveaţi să vă întoarceţi la Chesley Court pe acest drum. — Perfect, milord. Este poate un exemplu de deducţie logică? Admir nespus acest gen de gândire. — Cred că ştiaţi prea bine că avem o afacere de încheiat astăzi. Dacă aţi fi la fel de inteligentă pe cât pretind bunicii dumneavoastră, v-aţi fi dat seama că asta urma să se întâmple în cursul după-amiezii. Prin urmare, per total, nu pot spune că există vreun element de surpriză în această întâlnire. De fapt, aş fi gata să pariez că a fost atent plănuită. Degetele lui Sophy se încleştară pe hăţuri. Cuvintele rostite pe un ton blând îi ardeau sufletul. Urechile lui Dancer se ridicară în semn de protest şi ea dădu drumul frâielor. Bess avea dreptate. Ravenwood nu era genul de bărbat pe care îl puteai duce cu preşul, iar Sophy ştia că trebuia să fie cât se poate de atentă cu el. — Credeam că bunicul se ocupă de această afacere din partea mea, aşa cum se cuvine. Nu v-a dat răspunsul la cererea dumneavoastră? — Ba da, spuse Ravenwood, lăsându-şi armăsarul încăpăţânat să mai avanseze câţiva paşi către Dancer. Am ales să nu accept acest răspuns până când nu voi fi discutat afacerea cu dumneavoastră personal. — Dar, milord, cu siguranţă asta nu este întru totul corect, sau aşa se procedează în ultima vreme la Londra? — Este modul în care doresc eu să procedez în ceea ce vă priveşte. Domnişoară Dorring, nu sunteţi o fetişcană fără minte, aşa că v-aş ruga să nu vă comportaţi ca şi cum aţi fi. Puteţi răspunde în nume propriu, aşa că lămuriţi-mă care este problema şi voi încerca să văd ce se poate face pentru a o rezolva. — Este vreo problemă, milord? — V-aş sfătui să nu vă jucaţi cu mine, domnişoară Dorring, se răsti el, şi ochii i se întunecară. Nu obişnuiesc să fac pe plac femeilor care încearcă să mă păcălească. — Înţeleg perfect. De aceea, nu ar trebui să vă mire că nu ţin să mă căsătoresc cu un bărbat care nu are obiceiul să le facă pe plac femeilor în general, cu atât mai puţin celor care încearcă să-l păcălească. — Vă rog să explicaţi ce vreţi să spuneţi, murmură contele îngustându-şi ochii. Sophy dădu uşor din umeri şi pălăria îi alunecă şi mai mult pe frunte. În mod automat ridică din nou mâna să îşi dea la o parte pana din ochi. — Prea bine, milord, mă forţaţi să vorbesc deschis. Nu cred că împărtăşim aceleaşi idei despre cum ar putea funcţiona căsnicia noastră. Am încercat să vă vorbesc între patru ochi de trei ori, cu ocazia vizitelor dumneavoastră la Chesley Court din ultimele două săptămâni, dar nu v-aţi arătat deloc interesat să discutaţi cu mine. Aţi tratat întreaga afacere de parcă v-aţi fi cumpărat încă un cal pentru grajdurile dumneavoastră. Recunosc, astăzi am fost obligată să recurg la tactici extreme pentru a vă atrage atenţia. — Aşadar aveam dreptate să mă gândesc că nu eraţi deloc surprinsă să mă găsiţi aici, spuse Ravenwood fixând-o cu o iritare rece. Prea bine, domnişoară Dorring, aveţi întreaga mea atenţie. Ce doriţi să-mi comunicaţi? Mie lucrurile mi se par cât se poate de clare. — Ştiu ce vreţi de la mine, spuse Sophy. Este destul de evident de altfel, dar nu cred că aveţi nici cea mai vagă idee despre ce vreau eu de la dumneavoastră, şi până când nu veţi înţelege asta şi nu veţi fi de acord cu dorinţele mele, nu există nicio şansă să ne căsătorim. — Poate că s-ar cuveni să luăm lucrurile unul câte unul, o domoli Ravenwood. Ce credeţi că vreau de la dumneavoastră? — Un moştenitor şi o soţie care să nu vă facă probleme. — Asta fiind varianta scurtă, comentă bărbatul, clipind alene în timp ce gura i se arcuia într-o încercare de zâmbet. — Este adevărată? — Da, cât se poate de adevărată, rosti el sec. Nu e niciun secret că vreau un moştenitor. Moşia Ravenwood este a familiei mele de trei generaţii încoace şi nu am de gând să o pierd tocmai eu. — Cu alte cuvinte, mă consideraţi o iapă de prăsilă. Şaua scârţâi sub Ravenwood în timp ce acesta o studia pe Sophy, păstrând tăcerea o clipă interminabil de lungă. — Mă tem că bunicul dumneavoastră avea dreptate, lecturile v-au imprimat o lipsă de delicateţe în felul de a fi, domnişoară Dorring, spuse el într-un sfârşit. — Ah, dar pot fi şi mai puţin delicată de atât, milord. De exemplu, am înţeles că aveţi o amantă la Londra. — Şi de unde naiba aţi auzit aşa ceva? Pun pariu că nu de la lordul Dorring. — Se vorbeşte în mod curent despre asta aici, la ţară. — Iar dumneavoastră aplecaţi urechea la poveştile pe care le spun oamenii din sat, care nu s-au îndepărtat mai mult de câteva mile de casele lor? ripostă el pe un ton dispreţuitor. — Sunt oare diferite poveştile care se spun pe la oraş? — Încep să cred că doriţi să mă insultaţi, domnişoară Dorring. — Nici gând, milord, sunt doar extrem de prevăzătoare. — Încăpăţânată, nu prevăzătoare. Folosiţi-vă puţina minte pe care o aveţi ca să fiţi atentă la ce spun. Dacă exista realmente ceva de obiectat în ceea ce mă priveşte sau în privinţa comportamentului meu, credeţi că bunicii dumneavoastră ar fi acceptat cererea mea în căsătorie? — Dacă aranjamentul financiar pe care îl propuneaţi era îndeajuns de consistent, da. — Se poate să aveţi dreptate, zâmbi slab Ravenwood auzindu-i replica. — Vreţi să spuneţi că toate poveştile pe care le-am auzit sunt false? se interesă fata ezitând. — Ce altceva aţi mai auzit? spuse Ravenwood aruncându-i o privire gânditoare. Sophy nu se aşteptase ca această conversaţie ciudată să intre atât de mult în detalii. — Adică în afara faptului că aveţi o amantă? — Dacă şi restul bârfelor sunt la fel de prosteşti ca asta, ar trebui să vă fie ruşine, domnişoară Dorring. — Vai, mi-e teamă că nu posed un simţ atât de rafinat al ruşinii, milord. Desigur că este o lipsă regretabilă, pe care ar trebui, probabil, să o luaţi în considerare. Bârfa poate fi grozav de distractivă, şi de multe ori nu mă pot abţine să nu plec urechea, trebuie s-o mărturisesc. — O lipsă regretabilă, într-adevăr, bombăni contele, strângând din dinţi. Ce altceva aţi mai auzit? repetă el. — Păi, în afara faptului că aveţi o amantă, se spune şi că v-aţi bătut o dată în duel. — Nu vă puteţi aştepta să confirm o asemenea nerozie. — Am auzit şi că v-aţi fi alungat ultima soţie la ţară pentru că nu a reuşit să vă dea un moştenitor, continuă Sophy nesăbuită. — Nu discut cu nimeni despre prima mea soţie, mârâi Ravenwood, şi faţa îi căpătă dintr-odată o expresie ameninţătoare. Dacă doriţi să ne înţelegem, domnişoară Dorring, ar fi mai bine să nu o mai pomeniţi niciodată. — Îmi cer scuze, milord, se îmbujora Sophy, dar nu doream să vorbesc despre ea, ci mai degrabă despre obiceiul dumneavoastră de a vă lăsa soţiile pe la ţară. — Ce Dumnezeu vreţi să spuneţi? Fetei îi trebui ceva mai mult curaj ca să continue decât se gândise atunci când deschisese gura. — Cred că ar trebui să clarific faptul că nu am de gând să fiu lăsată aici, la Ravenwood, sau pe vreo alta dintre moşiile dumneavoastră în timp ce vă petreceţi vremea la Londra. — Credeam că sunteţi fericită aici, zise el încruntându-se. — Este adevărat că îmi place viaţa la ţară şi, în general, sunt mulţumită aici, dar nu vreau să fiu prizonieră la Ravenwood Abbey. Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii la ţară, milord, şi aş dori să revăd Londra. — Să o revedeţi? Mi s-a dat de înţeles că nu prea v-a plăcut primul sezon petrecut la oraş, domnişoară Dorring. — Sunt convinsă că nu v-a scăpat eşecul răsunător de care am avut parte când am fost prezentată în societate. Nu am primit nici măcar o singură cerere în căsătorie în acel sezon, recunoscu ea, ferindu-şi ruşinată ochii. — Încep să-mi dau seama de ce aţi eşuat atât de lamentabil, domnişoară Dorring, zise Ravenwood nemilos. Dacă aţi fost la fel de directă cu toţi admiratorii dumneavoastră aşa cum aţi fost cu mine astăzi, fără îndoială că i-aţi băgat pe toţi în sperieţi. — Reuşesc să vă bag în sperieţi, milord? — Vă asigur că încep să-mi tremure picioarele. — Vă ascundeţi minunat teama, milord. Sophy aproape că zâmbi fără să vrea, dar, văzând o strălucire trecătoare în ochii contelui, îşi cenzură imediat umorul rebel. — Să continuăm această discuţie deschisă, domnişoară Dorring. Prin urmare, nu doriţi să vă petreceţi tot timpul aici, la Ravenwood. Mai aveţi şi alte cereri pe listă? — Aş mai avea câteva, milord, spuse Sophy ţinându-şi răsuflarea, căci aceasta era partea cea mai periculoasă. — Să le auzim, oftă el. — Aţi dat de înţeles cât se poate de clar că pentru dumneavoastră principalul obiectiv al căsătoriei este un moştenitor. — Poate că vă surprinde, domnişoară Dorring, dar acesta este un motiv legitim şi acceptabil ca un bărbat să dorească să se însoare. — Înţeleg, dar eu nu sunt pregătită să fac acum copii, milord. — Nu sunteţi pregătită? Mi s-a spus că aveţi douăzeci şi trei de ani, din punctul de vedere al societăţii sunteţi mai mult decât pregătită. — Sunt pe deplin conştientă, milord, şi nu este nevoie să subliniaţi asta, dar, oricât de ciudat ar putea părea, nu mă consider senilă şi probabil nici dumneavoastră, altfel nu m-aţi fi cerut de soţie. — Este drept că atunci când ai treizeci şi patru de ani, douăzeci şi trei nu par o vârstă prea înaintată, spuse Ravenwood, zâmbind şi dezvelindu-şi astfel dinţii albi şi puternici. Totuşi păreţi destul de sănătoasă şi în formă, domnişoară Dorring. Cred că vă veţi descurca foarte bine la naştere. — Nu ştiam că sunteţi un expert în domeniu. — Ne îndepărtăm din nou de subiect. Ce vreţi să spuneţi exact, domnişoară Dorring? — Vreau să spun că nu voi fi de acord să mă mărit cu dumneavoastră decât dacă îmi daţi cuvântul de onoare că nu mă veţi lua cu forţa dacă nu vă dau permisiunea, rosti ea, adunându-şi curajul. Simţi cum se înroşea sub privirea uimită a lui Ravenwood. Mâinile îi tremurau pe hăţurile lui Dancer şi bătrânul cal se mişcă neliniştit. O altă pală de vânt mătură crengile copacilor şi trecu prin stofa costumului ei de călărie. — Vă dau cuvântul meu de onoare, domnişoară Dorring că nu am obligat în viaţa mea o femeie să facă ce nu vrea, replică Julian cu ochii verzi plini de o mânie rece. Totuşi, aici vorbim despre căsnicie, şi trebuie să înţelegeţi că aceasta implică anumite îndatoriri şi obligaţii atât din partea soţului, cât şi din partea soţiei. Sophy dădu repede din cap afirmativ şi pălăria îi căzu din nou peste ochi, dar de data aceasta ignoră pana. — De asemenea înţeleg, milord, că multor bărbaţi li se pare firesc să insiste în a-şi cere drepturile indiferent dacă femeile vor asta sau nu. Sunteţi unul dintre aceştia? — Nu vă puteţi aştepta să mă căsătoresc ştiind că soţia mea nu este pregătită să-mi acorde drepturile care mi se cuvin ca soţ, mormăi Ravenwood. — Nu am spus că nu aş fi pregătită să vă acord drepturile niciodată, vă rog doar să-mi acordaţi suficient timp pentru a vă cunoaşte şi a mă obişnui cu situaţia. — Nu mă rugaţi, domnişoară Dorring, ci îmi cereţi. Este acesta rezultatul lecturilor dumneavoastră nepotrivite? — Văd că bunicul meu v-a avertizat în legătură cu asta. — Aşa este. Vă pot garanta că voi supraveghea personal ce citiţi după ce ne căsătorim, domnişoară Dorring. — Asta aduce în discuţie cea de-a treia cerere a mea. Trebuie să mi se permită să cumpăr şi să citesc orice cărţi şi tratate aş dori. Armăsarul negru îşi scutură capul în timp ce Ravenwood înjura printre dinţi, apoi se linişti pe măsură ce stăpânul lui trase frâiele cu îndemânare. — Să văd dacă am înţeles bine cererile dumneavoastră, spuse contele pe un ton plin de sarcasm. Nu vreţi să fiţi alungată la ţară, nu veţi împărţi patul cu mine până când nu veţi hotărî dumneavoastră şi veţi citi tot ceea ce vă doriţi, în ciuda sfaturilor sau recomandărilor mele. — Da, cred că este un rezumat corect al listei mele, milord, încuviinţă Sophy trăgând aer în piept. — Vă aşteptaţi să fiu de acord cu această listă revoltătoare? — Mă îndoiesc profund, milord, drept pentru care l-am rugat pe bunicul meu să vă refuze cererea în această după-amiază. M-am gândit că astfel nu ne vom pierde niciunul timpul. — Fie-mi iertat, domnişoară Dorring, dar cred că înţeleg perfect de ce nu v-aţi căsătorit niciodată. Niciun bărbat cu capul pe umeri nu ar fi de acord cu o asemenea listă ridicolă. Poate că în realitate nu vreţi să vă măritaţi. — În mod cert nu mă grăbesc să-mi caut un soţ. — Asta este evident. — Atunci aş putea spune că avem ceva în comun, milord, rosti Sophy cu îndrăzneală. Am impresia că doriţi să vă însuraţi doar dintr-un simţ al datoriei; prin urmare, ar trebui să pricepeţi cu uşurinţă că nici eu nu văd vreun avantaj real în măritiş? — Se pare că treceţi cu vederea avantajul pe care îl reprezintă banii mei. — În mod normal aceasta e, într-adevăr, o tentaţie puternică, dar în cazul meu nu reprezintă un aspect esenţial. Poate că nu-mi voi permite niciodată să port pantofi de dans bătuţi cu diamante din venitul modest lăsat de tatăl meu, dar voi reuşi să trăiesc destul de confortabil şi, ce este mai important, voi putea să-mi cheltui banii exact aşa cum doresc. Dacă m-aş căsători, aş pierde acest atu. — De ce nu adăugaţi pur şi simplu pe lista dumneavoastră de cereri faptul că nu veţi accepta să primiţi sfaturile soţului în ceea ce priveşte economiile şi finanţele dumneavoastră, domnişoară Dorring? — O idee excelentă, milord, cred că o voi face. Vă mulţumesc că mi-aţi indicat această soluţie atât de accesibilă la dilema mea. — Din nefericire, chiar dacă găsiţi un bărbat într-atât de necugetat încât să vă accepte toate dorinţele, nu veţi avea un temei legal care să vă garanteze că soţul îşi va respecta cuvântul dat după căsătorie, nu-i aşa? Sophy îşi privi mâinile, ştiind că el avea dreptate. — Nu, milord, aş depinde în întregime de onorabilitatea soţului meu. — Aveţi grijă, domnişoară Dorring, rosti contele cu o uşoară ameninţare în glas, onorabilitatea unui bărbat poate conta în ceea ce priveşte datoriile lui la jocurile de noroc sau reputaţia lui ca atlet, dar nu înseamnă mare lucru când vine vorba de raporturile sale cu o femeie. — Atunci nu prea am de ales. Dacă aşa stau lucrurile, nu voi risca niciodată să mă căsătoresc, spuse Sophy cu răceală. — Vă înşelaţi, domnişoară Dorring. Aţi ales deja, iar acum trebuie să vă asumaţi riscurile. Aţi declarat că aţi fi dispusă să vă căsătoriţi cu mine dacă vă accept cererile. Prea bine, sunt de acord cu ele. — Le acceptaţi? exclamă Sophy privindu-l cu gura căscată în timp ce inima îi bătea nebuneşte. — Afacerea este încheiată. Mâinile mari ale lui Ravenwood mişcară uşor de hăţuri şi armăsarul ridică alarmat capul. Ne vom căsători cât de curând posibil. Bunicul dumneavoastră mă aşteaptă mâine la ora trei. Spuneţi-i că doresc ca toate pregătirile să fie făcute atunci. De vreme ce am reuşit să ajungem la un acord privat, mă aştept să aveţi curajul de a fi acasă mâine când voi veni în vizită. — Milord, nu vă înţeleg pe deplin, sunteţi sigur că doriţi să vă căsătoriţi cu mine în condiţiile pe care vi le-am expus? îngăimă Sophy uluită. — Întrebarea este, Sophy, cât timp vei reuşi să-ţi menţii aceste condiţii odată ce-ţi vei da seama ce înseamnă să fii soţia mea, spuse Ravenwood cu un zâmbet neplăcut, în timp ce ochii de un verde smarald îi străluceau de amuzament. — Milord, v-aţi dat cuvântul de onoare, spuse Sophy îngrijorată. Trebuie să insist în această privinţă. — Dacă aţi fi bărbat, v-aş provoca la duel pentru că mi-aţi pus onoarea la îndoială. Aveţi cuvântul meu, domnişoară Dorring. — Mulţumesc, milord. Chiar nu vă deranjează că-mi voi cheltui banii după placul inimii? — Sophy, renta trimestrială pe care ţi-o voi da este cu mult mai mare decât întregul tău venit pe un an. Atâta vreme cât îţi plăteşti facturile din suma pe care ţi-o voi aloca, nu te voi întreba pe ce ai cheltuit banii. — Ah, înţeleg. Şi… cărţile mele? — Cred că o să pot suporta ideile prosteşti pe care ţi le vâră cărţile în cap. Fără îndoială că mă vor enerva din când în când, dar asta ne va da şansa unor discuţii interesante, nu crezi? Dumnezeu ştie cât de mult îl pot plictisi conversaţiile femeieşti pe un bărbat, până la punctul de a-l prosti. — Voi încerca să nu vă plictisesc, milord, dar aş vrea să mă asigur că ne înţelegem. Nu veţi încerca să mă ţineţi îngropată la ţară tot anul? — Îţi voi permite să mă însoţeşti la Londra când este convenabil, dacă asta vrei cu adevărat. — Sunteţi prea bun, milord. Şi… cealaltă cerere a mea? — A, da. Garanţia că nu te voi sili la nimic. Cred că în acest caz va trebui să stabilim o limită de timp. Până la urmă, principalul meu scop în toată această afacere este să obţin un moştenitor. — O limită de timp? repetă Sophy, începând să nu se mai simtă în largul ei. — Cât timp crezi că va fi necesar ca să te obişnuieşti cu mine? — Şase luni? încercă ea. — Nu fi gâsculiţă, domnişoară Dorring. Nu am de gând să aştept şase luni ca să-mi cer drepturile. — Trei luni? El păru gata să refuze această contraofertă, dar îşi schimbă părerea în ultimul moment. — Prea bine, trei luni. Vezi cât sunt de indulgent? — Mă copleşiţi cu generozitatea dumneavoastră, milord. — Aşa şi trebuie. Te provoc să găseşti un alt bărbat care ţi-ar da atâta timp înainte de a stărui să-ţi îndeplineşti datoria de soţie. — Aveţi perfectă dreptate, milord. Mă îndoiesc că aş putea găsi un alt bărbat care să fie la fel de amabil ca dumneavoastră în ceea ce priveşte căsătoria. Fie-mi iertat, dar nu îmi pot stăpâni curiozitatea, de ce sunteţi atât de amabil? — Pentru că, draga mea domnişoară Dorring, în final eu voi avea exact ceea ce îmi doresc de pe urma acestei căsătorii. Îţi doresc o zi bună. Ne vedem mâine la ora trei. Angel răspunse imediat presiunii exercitate de coapsele lui Ravenwood, descriind un cerc strâns şi pornind la trap mărunt printre copaci. Sophy rămase unde era până când Dancer îşi plecă capul pentru a lua o gură de iarbă şi mişcarea lui o readuse la realitate. — Acasă, Dancer. Sunt sigură că bunicii sunt fie pradă isteriei, fie cuprinşi de disperare de-acum. Măcar le pot da de ştire că am salvat situaţia. Cu toate acestea, în timp ce călărea spre Chesley Court îi trecu prin minte o veche zicală, aceea potrivit căreia cine vrea să mănânce cu dracul are nevoie de o lingură lungă.

Casa oglinzilor de Amanda Quick PROLOG   CU UN AN ÎNAINTE   Halucinaţiile se amplificau cu repeziciune. Se opri la capătul scărilor, încercând să se liniştească. Holul îmbrăcat în oglinzi întunecate se întindea la nesfârşit, ca o casă a groazei cufundată în noapte şi bântuită de umbre înşelătoare. Trebuia să străbată drumul acesta înainte de a-şi pierde şi ultimele sclipiri de luciditate. Unghiurile coridorului întunecos se topeau, căpătând forme ce-i aminteau de dungile Möbius. Cercuri infinite, fără sfârșit. Nu ştia cât timp se mai putea agăţa de ultimele gânduri conştiente. Ar fi vrut să doarmă, dar nu se putea lăsa pradă dorinţei copleşitoare. Nu încă. Mai era ceva ce trebuia făcut. Curentul se întrerupsese în urmă cu câteva clipe. Lumina slabă a stelelor se furişa prin ferestrele mici de la cele două capete ale holului. Privi înainte, spre drumul îngust, zărind o licărire argintie. Ştia că acolo era intrarea în bibliotecă. A patra uşă pe stânga. O dorinţă disperată îi străbătu fiinţa. Ar putea lăsa mesajul dacă ar ajunge la acea lumină. — Bethany? auzi vocea ucigaşului la capătul scărilor. Unde eşti? Lasă-mă să te ajut. Cred că acum eşti foarte somnoroasă. Spaima îngrozitoare îi dădu energia de a depăşi pentru o clipă efectul substanţelor halucinogene. Strânse poşeta, făcând câţiva paşi împleticiţi de-a lungul holului, apoi se opri din nou. Se străduia să-şi amintească ce trebuia să facă. Deşi totul i se păruse foarte clar la capătul scărilor, acum lucrurile deveniseră din nou confuze. Privi în cele mai apropiate oglinzi care acopereau pereţii. Abia putea distinge în întuneric rama grea a sticlei din secolul optsprezece, astfel încât pipăi materialul rece încercând să-şi amintească. Mai era ceva de făcut înainte de a adormi. — Pot să te ajut, Bethany. I se păru că vede o umbră mişcătoare în oglinda unde o imagine stărui doar o clipă. Se strădui să înţeleagă ce era. Biblioteca. Trebuia să meargă în bibliotecă. Da. Asta era. Trebuia să ajungă acolo înainte ca ucigaşul să o găsească. O cifră apăru dincolo de amintirile ce începeau să se cufunde în uitare. Patru. Intrarea în bibliotecă era a patra uşă pe stânga. Recunoscătoare, încercă să se concentreze asupra cifrei care îi oferea puţină linişte. Se simţea nespus de bine în lumea matematicii; calmă, mulţumită, aşa cum nu fusese niciodată în universul unde emoţiile oamenilor complicau totul. A patra uşă pe stânga. Pentru a ajunge acolo trebuia să treacă de infinitul număr de oglinzi. Gândul acesta o paraliza. — Nu trebuie să te ascunzi de mine, Bethany. Nu vreau decât să te ajut. Trebuia să o facă. Deke trebuia să primească nişte răspunsuri. Nu va avea linişte până când nu va afla adevărul. Şi Thomas îl va ajuta, fiindcă era fratele lui, iar cei din familia Walker erau întotdeauna unul alături de celălalt. Deşi nu înţelesese niciodată profunzimea unei astfel de legături, mintea ei accepta relaţia puternică dintre cei doi. Era la fel de reală ca orice ecuaţie matematică. Adunându-şi ultimele picături de voinţă începu să străbată coridorul spre licărirea slabă care marca uşa bibliotecii. Halucinaţiile deveniră mai puternice. Făpturi ciudate se iveau dincolo de suprafaţa oglinzilor ce o înconjurau, rugând-o să li se alăture. Nu încă. Încleşta dinţii, concentrându-se doar asupra paşilor săi. Nu îndrăznea să privească în oglinzile vechi şi întunecate dinaintea ei, ca să nu fie atrasă în lumea de dincolo. Nu se temea de asta, dar ştia că mai trebuia să rămână câteva clipe aici. Le datora măcar atât lui Deke şi Thomas. — Bethany? Nu te simţi bine, Bethany. Lasă-mă să te ajut. Ucigaşul se afla pe hol, în urma ei. — Nu mai e mult, Bethany. Halucinaţiile trebuie să fie îngrozitoare. Curând însă vei dormi şi totul se va termina. Îşi fixă gândurile asupra triunghiului de lumină aruncată de razele lunii. Liniile strălucitoare o atrăgeau şi o linişteau. Puritatea formei geometrice era un antidot puternic, chiar dacă pentru scurt timp, împotriva halucinaţiilor. Ajunse la a patra uşă, intră, apoi se opri în mijlocul camerei pline de cărţi, încercând să se gândească. Aici, undeva, trebuia să fie un mic birou, iar în el, o carte. Chiar în după-amiaza asta o răsfoise. Era o carte foarte importantă deoarece în ea se afla fotografia ucigaşului ei. Trebuia să facă un semn pe acea imagine pentru Deke şi Thomas. Rafturile din jurul ei se învârteau, topindu-se în ceaţă. Adunându-şi ultimele puteri, se îndreptă spre birou. Cartea micuţă se afla chiar pe masă, întocmai cum îşi amintea. O deschise, privind descumpănită prima filă. Fotografia se afla undeva între paginile acesteia. Trebuia să o găsească cât mai repede. Ucigaşul era deja pe hol. Întoarse foile, încercând să se gândească din nou doar la cifrele din faţa ei. Şaptezeci şi nouă. Optzeci. Optzeci şi unu. Aici era. Fotografia ucigaşului. Lângă carte se afla şi un stilou. Reuşi să-l ridice abia la a treia încercare. Deşi nu mai putea scrie ceva, găsi puterea de a trasa un cerc tremurător în jurul fotografiei de la pagina optzeci şi unu. După aceea se opri, încercând să se gândească. Mai trebuia să facă ceva pentru a fi sigură că Deke şi Thomas aveau să înţeleagă. Plicul, acum. Zâmbi mulţumită când amintirea îşi făcu loc prin gândurile înceţoşate. Plicul se afla în poşeta ce-i atârna pe umăr. Îl scoase, reuşind să-l strecoare printre paginile volumului. Şi acum? Să ascundă cartea cu plicul. Nu-şi putea asuma riscul ca ucigaşul să le găsească. — Ştiu unde eşti, Bethany. Credeai că te poţi ascunde în bibliotecă? Privi un loc potrivit pentru a ascunde obiectele. Un fişier vechi, din lemn, cu sertare mici era sprijinit de un perete. Minunat. — Oglindă, oglinjoară, murmura ucigaşul din pragul bibliotecii. Cine este cel mai inteligent? Nu tu, Bethany. Şi nici Sebastian Eubanks. Eu sunt acela, Bethany. Ignoră cuvintele, strecurând cartea şi plicul în ascunzătoare. Mai devreme sau mai târziu, Deke şi Thomas aveau să le găsească. Terminase. Se simţi învăluită de linişte. Îşi îndeplinise misiunea. Acum putea în sfârşit dormi. Se întoarse, încercând să se sprijine de masă. Ucigaşul se ivi în uşa biroului. — Eu sunt cel mai inteligent dintre toţi, Bethany. Bethany Walker nu răspunse. Închise ochii, alunecând în lumea liniştită de dincolo de oglinzi, unde legile matematicii erau cele mai importante, dând înţeles tuturor lucrurilor.       1 PREZENTUL   Raza de lumină, alunecând din oglinda de deasupra dulapului constituia un indiciu că nu era singură în apartamentul femeii moarte. Îşi simţi mâinile reci ca gheaţa, iar părul la ceafa i se ridică de parcă ar fi fost electrizat. Leonora renunţă să mai cerceteze sertarul şi se întoarse ţinând în mâini un pulover moale, roz pal, din caşmir. Două făpturi se aflau în pragul dormitorului. Una dintre ele, o siluetă umană. Umerii lui largi acopereau o mare parte din priveliştea coridorului din spate. Avea aerul relaxat, graţios al unei fiare sălbatice. Nu un vânător ce se năpusteşte asupra primei prăzi, ci un profesionist care preferă să-şi aleagă victimele. Chipul era al unui om ce obţinuse greu anumite lucruri, iar ochii reci şi cenuşii îţi întăreau această impresie. Fiara asemănătoare unei fantome de la picioarele lui semăna foarte mult cu tovarăşul său. Deşi nu foarte mare, era totuşi masiv. Una dintre urechi era întoarsă, fiind, fără îndoială, dovada unei lupte. Era greu să îţi imaginezi acest animal alergând să prindă un frisbee[1]. Probabil că ar rupe jucăria, înghiţindu-i marginea de plastic. Cu toate că amândoi intruşii păreau primejdioşi, intuiţia îi spunea că e bine să fie mai atentă la bărbat. Nu-i putea zări mâinile ascunse în buzunarele adânci ale fâşului de culoarea mangalului. Pe sub jacheta deschisă se vedea o cămaşă din material de blugi; purta o pereche de pantaloni kaki, iar în picioare avea cizme de piele ce păreau mai mari decât ar fi trebuit. Atât bărbatul cât şi câinele erau uzi până la piele din pricina ploii ce se năpustise asupra Californiei de Sud în acea zi. Amândoi păreau cât se poate de capabili să o atace fără prea mare greutate şi într-o clipită. — Îi erai prietenă sau pur şi simplu ai aflat de moartea ei şi ai venit să vezi dacă nu cumva poţi şterpeli ceva de pe aici? întrebă bărbatul. Chiar şi vocea se potrivea înfăţişării: era joasă, ameninţătoare, ca un mârâit. Se strădui să-şi potolească imaginaţia prea bogată. — Cine eşti? — Eu te-am întrebat primul. Ce eşti, prietenă sau o oportunistă ocazională? Oricum, cred că eşti o hoaţă, aşa că răspunsul devine inutil. — Cum îţi permiţi? Teama ce-i iuţise bătăile inimii făcu loc furiei. Nu sunt o hoaţă, ci bibliotecară. La naiba, cuvintele sunaseră extrem de ciudat. Ei bine, îşi zise, cel puţin nu se poate spune că nu se pricepea să dea replici rapide. — I-auzi! rosti bărbatul cu buzele arcuite într-un zâmbet batjocoritor. Şi cauţi cărţi cu termenul de predare expirat? Ar fi trebuit să ştii că nu trebuie să-i împrumuţi nimic lui Meredith Spooner. Mă îndoiesc că a înapoiat ceva din lucrurile pe care le-a furat. — Nu prea ai simţul umorului. — Nu am de gând să mă fac comedian. În astfel de situaţii trebuie să fii prompt, gândi Leonora. Să iei iniţiativa. Să preiei conducerea situaţiei dovedind siguranţă şi autoritate. Nu se putea spune că nu mai avusese de-a face până atunci cu oameni dificili. Ca bibliotecară era din când în când obligată să discute cu persoane antipatice, de la profesorii egoişti şi pretenţioşi ai facultăţii până la studenţi prost crescuţi. Se îndreptă aşadar spre uşă, rugându-se ca străinul şi câinele lui să se dea înapoi în mod automat, cum se întâmplă când vrei să treci pe lângă cineva. — De fapt, sunt îndreptăţită să mă aflu aici, lucru care nu e valabil şi pentru tine, spuse zâmbind cu răceală către cei doi intruşi. Propun să discutăm asta cu proprietarul apartamentului. — E ocupat. Spunea ceva de o urgenţă la instalaţiile de la etajul trei. Oricum cred că e mai bine să ne ocupăm noi singuri de această situaţie. Ai un nume? Era clar că nici el, nici câinele nu aveau de gând să se dea la o parte, astfel încât se văzu nevoită să se oprească în mijlocul camerei. — Sigur că am, replică ea încordată, însă nu văd de ce ţi-aş spune ţie cum mă cheamă. — Lasă-mă să ghicesc. Leonora Hutton? Fata îngheţă. — De unde ai ştiut? El ridică din umeri, iar mişcarea îi atrase din nou atenţia asupra dimensiunii impresionante a acestora. Mai îngrijorător era faptul că părea fascinată de asta. Nu obişnuia să fie atrasă de bărbaţi musculoşi; prefera mai degrabă genul intelectual. — Meredith nu avea prea mulţi prieteni, spuse el. Cei mai mulţi erau doar nişte simboluri, din câte mi-am putut da seama. — Simboluri. — Semne. Săgeţi. Victime. Fraieri. Cum vrei să-i numeşti pe cei de care s-a folosit sau i-a păcălit cu escrocheriile sale. Se opri o clipă. Asta dacă presupunem că eşti Leonora Hutton. Fata îşi încleşta dinţii. — Bine, eu sunt Leonora Hutton. Iar tu eşti…? — Walker. Thomas Walker. Bărbatul îşi îndreptă apoi privirea asupra câinelui. El este Wrench. Wrench îşi ridică rânjind capul, drept răspuns. Privi colţii ameninţători ai animalului. — Muşcă? — Nu. Thomas părea amuzat de întrebare. Este o dulceaţă, foarte blând. Probabil că într-o viaţă anterioară a fost un micuţ pudel. Fata nu putea crede asta nici măcar o clipă. Dacă Wrench trăise într-o altă viaţă, fără îndoială fusese un dulău de vânătoare, din timpuri medievale, dar decise că era mai bine să-şi păstreze părerile pentru ea. — Te aşteptam, domnişoară Hutton, zise Thomas. Leonora îl privi uluită. — Pe mine? — De vreo trei zile. Cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o în cafeneaua de peste drum. Bărbatul arătă cu capul spre fereastra dincolo de care se zăreau câteva magazine. Tu ai fost aceea care a luat trupul şi a făcut toate aranjamentele pentru înmormântare în ultima săptămână. Am bănuit că mai curând sau mai târziu o să revii să aduni ce-a mai rămas prin apartament. — Se pare că ştii o mulţime de lucruri despre mine. Thomas zâmbi într-un mod ce o îndemna să se dea câţiva paşi înapoi şi să o ia la goană. Însă acesta ar fi lucrul cel mai nepotrivit, îşi spuse. Cunoştea destule despre comportamentul animalelor pentru a şti că fiarele atacau cu şi mai multă cruzime atunci când prada o lua la fugă. — Nu atât cât aş vrea să ştiu, domnişoară Hutton. Oricum nu ar fi avut unde să fugă. O încolţise în camera asta micuţă şi goală. Astfel încât se strădui să rămână calmă. — Cum ai găsit adresele de e-mail din agenda lui Meredith? îl întrebă. — Foarte uşor, răspunse Thomas. Am venit aici şi i-am luat calculatorul imediat ce am aflat de accident. Auzind mărturisirea nonşalantă, Leonora rămase fără grai câteva clipe. — I-ai furat calculatorul? reuşi în cele din urmă să întrebe. — Să zicem că l-am împrumutat, replică el cu un alt zâmbet respingător, lipsit de orice urmă de umor. Cam tot aşa cum ea a împrumutat un milion şi jumătate din Fondul pentru burse Bethany Walker. O, la naiba. Nu prea era bine. Era chiar foarte, foarte rău. Delapidarea reprezentase una dintre activităţile preferate ale lui Meredith, dar întotdeauna preferase hoţii şi escrocii asemenea ei, care nu se puteau plânge nicăieri. Din câte ştia Leonora, niciodată nu luase o sumă atât de mare. Numai Meredith putea da o ultimă lovitură aşa de puternică. Şi numai ea mă putea lăsa pe mine să curăţ mizeria în urma ei. — Eşti poliţist? întrebă precaut. — Nu. — Detectiv particular? El scutură din cap. — Nu. Nu era un reprezentant al legii. Nu ştia dacă acesta era un lucru bun sau rău. Îşi drese vocea: — Ai cunoscut-o personal pe Meredith? — A, da, am cunoscut-o, zise el. Desigur că, asemenea tuturor celorlalţi, aş fi preferat ca asta să nu se fi întâmplat niciodată, dar lucrurile nu ies întotdeauna aşa cum vrei, nu? Cuvintele aveau o semnificaţie aproape implacabilă. — Înţeleg. Ai fost unul dintre – se întrerupse căutând să continue cât mai elegant fraza. Adică aţi frecventat aceleaşi cercuri? Thomas răspunse abia silabisind: — Nu pentru mult timp. Însemna că fusese unul dintre iubiţii lui Meredith. Dintr-un motiv neştiut, noţiunea i se părea straniu de deprimantă. De ce îi păsa dacă individul avusese sau nu o relaţie cu Meredith? Cu siguranță nu fusese primul, dar este posibil să fi fost ultimul. — Mă mir, răspunse fără a sta prea mult pe gânduri. Nu pari a fi genul ei. O, Doamne! Ce naiba o făcuse să spună una ca asta? Oricum, era adevărat. Meredith obişnuia să aibă relaţii numai cu bărbaţi pe care îi putea manipula. Ceva din înfăţişarea lui Thomas Walker îţi dădea de înţeles că nu putea fi marioneta cuiva prea mult timp, nici măcar în mâinile unui femei atât de sexy, seducătoare şi pricepută precum Meredith. Dacă ea îşi dăduse seama de asta, gândi Leonora, atunci şi Meredith, care dintotdeauna avusese intuiţii extrem de exacte în privinţa sexului opus, înţelesese acelaşi lucru. Poate că tocmai de aceea relaţia nu durase prea mult. — Meredith prefera un anumit gen de bărbaţi? Thomas părea uşor surprins de informaţie; dădu apoi din cap gânditor. Probabil că ai dreptate. Avea anumite preferinţe în privinţa vieţii sociale, nu? Din câte mi-am dat seama nu ieşea decât cu bărbaţi care o puteau ajuta să-şi atingă scopurile. Leonora se întrebă dacă nu cumva adevărata problemă era faptul că Thomas fusese foarte tare rănit când îi fusese dezvăluită adevărata faţă a lui Meredith. O inimă frântă putea produce multă suferinţă, iar aceasta la rândul ei putea da naştere furiei. Poate că el suferea acum, într-un mod specific masculin. Îi zâmbi compătimitor. — Îmi pare rău, zise cu blândeţe. — Da, şi mie. Chiar mai mult. Dacă vrei să ştii adevărul, am fost cam supărat când am aflat că şi-a însuşit cei un milion ş jumătate de dolari. Ei, poate că nu era chiar copleşit de durere, ci mai degrabă furios. — Ăăă, cuvintele întârziau să apară. — Dar tu? întrebă Thomas pe un ton exagerat de politicos. Ai ceva amintiri dragi legate de defunctă? De când vă cunoaşteţi? — Ne-am cunoscut la facultate. Am ţinut legătura de-a lungul anilor, dar – înghiţi în sec, încercând să reformuleze. Nu prea ne-am văzut în ultimele luni. De când am surprins-o în pat cu fostul meu logodnic, adăugă în gând, considerând că nu este cazul să menţioneze cu glas tare acest lucru. — Ar trebui să te consideri norocoasă, spuse Thomas. Meredith Spooner era o adevărată pacoste. Dar probabil că ştii deja asta. Vechile năravuri erau greu de îndepărtat. Ca întotdeauna, atunci când situaţia devenea neplăcută, apăru tentaţia de a lua apărarea şi de a scuza comportamentul lui Meredith. Îşi ridică bărbia. — Eşti sigur că Meredith a luat acei bani? — Absolut sigur. — Cum a reuşit una ca asta? — Foarte uşor. S-a angajat ca funcţionar însărcinat cu acordarea burselor pentru studenţi la Colegiul Eubanks. Adaugă la aceasta o moralitate îndoielnică şi o mare pricepere la calculatoare şi obţii astfel toate datele unei delapidări. — Dacă ceea ce spui e adevărat, atunci ce cauţi aici? Dacă suma e atât de mare, nu ar fi trebuit să te duci la poliţie? — Încerc să evit această cale. — Când îţi lipsesc mai mult de un milion de dolari? întrebă ea, profitând de ocazie şi atacând. Mi se pare destul de suspicios. Toate astea aruncă o umbră de îndoială asupra poveştii tale, domnule Walker. — Vreau să evit poliţia fiindcă o asemenea publicitate poate dăuna fondului burselor, zdruncinând încrederea eventualilor sponsori. I-ar face să se îndoiască de integritatea celor însărcinaţi cu administrarea banilor, dacă înţelegi ce vreau să spun. Cum Leonora avea destulă experienţă în legătură cu subiectul delicat al strângerii de fonduri academice, îi dădu dreptate. Dar asta nu însemna că avea să scape prea uşor de ea, cu atât mai mult cu cât acesta nu părea deloc a fi genul de persoană implicată în donarea unor sume destinate studiilor. De asta se ocupau intelectuali cu costume fine, care ştiau cum să se adreseze unor studenţi bogaţi. Îi zâmbi politicos. — Cred că încep să înţeleg. Acum e rândul meu să încerc a ghici. Ar putea fi adevărat, domnule Walker, că nu ai sesizat poliţia în legătură cu dispariţia banilor tocmai fiindcă ai putea fi considerat suspectul principal? Sprâncenele întunecate ale bărbatului se ridicară, ca reacţie la afirmaţia ei. — Destul de aproape, domnişoară Hutton. Nu chiar la ţintă, dar foarte aproape. — Bănuiam. — Meredith a lăsat urme care ar duce la fratele meu, Deke, dacă s-ar afla de dispariţia banilor. — Fratele tău. Îi venea destul de greu să accepte cuvintele lui. Unde anume se află sediul central al Fondului Bethany Walker? — Face parte din fondul pentru burse al Colegiului Eubanks. A fost constituit pentru a sprijini cercetarea şi predarea ştiinţelor exacte. — Eubanks? întrebă ea încruntându-se. Numele nu îmi este cunoscut. — Este un mic colegiu dintr-un orăşel numit Wing Cove; se află cam la o oră şi jumătate distanţă de nordul oraşului Seatlle. — Înţeleg. — Fondul a fost intitulat după numele lui Bethany, soţia lui Deke, o matematiciană strălucită. A murit anul trecut. Deke este preşedintele comitetului care supraveghează operaţiunile şi investiţiile fondului. Peste trei luni va avea loc o verificare. Dacă suma va lipsi, atunci el va fi răspunzător, mulţumită scumpei tale prietene. O operaţiune tipică pentru Meredith, gândi Leonora. Asigură-te că victima nu va suna la poliţie. — Îmi dau seama cât de neplăcut trebuie să fie pentru tine şi fratele tău, domnule Walker. Dar pentru cineva care vrea să păstreze situaţia cât mai discretă, pari neobişnuit de vorbăreţ. — Asta fiindcă doresc foarte mult să recuperez banii. Vreau să ajungă înapoi în contul fondului înainte de acea afurisită de verificare financiară. — Înţeleg, zise ea. Dar de ce îmi spui mie toate astea? — Simplu. Eşti cel mai bun indiciu al meu. Îl privi uluită. — Poftim? — Hai să zicem altfel, eşti singurul meu indiciu. Simţi cum panica îi cuprinde cu repeziciune tot trupul. — Dar nu ştiu nimic despre bani. — Nu zău? Bărbatul nu părea convins de spusele ei. De dragul conversaţiei, să zicem că spui adevărul. — Dar acesta este adevărul. — Chiar şi aşa, rămâi în continuare singurul meu indiciu. — De ce? — Pentru că, din câte îmi dau seama, ai cunoscut-o pe Meredith mai bine decât oricine altcineva. Sper să mă ajuţi, domnişoară Hutton. Ai vrea tu, gândi Leonora. — Tocmai ţi-am spus, nu am vorbit prea des cu ea în ultimul an. Nici măcar nu ştiam că s-a angajat la Colegiul Eubanks sau că locuieşte aici; am aflat despre asta abia când autorităţile m-au contactat după accident. — Nu, zău! După spusele proprietarului, Meredith s-a folosit de numele tău când a închiriat apartamentul. Leonora rămase tăcută. Nu era prima oară când Meredith se folosea de numele şi referinţele ei. — Mă îndoiesc că avea de gând să stea prea mult timp aici, spuse Thomas cercetând camera sumar mobilată, cu un aspect sărăcăcios. Probabil avea nevoie de o adresă pe care să o folosească cât timp îşi pregătea următoarea lovitură. — Uite, chiar nu ştiu ce să spun. Nu te pot ajuta, domnule Walker. Am venit doar să iau lucrurile lui Meredith; intenţionez să le donez unui magazin de aici, iar după aceea să mă întorc acasă. Mi-am rezervat un loc pentru avionul din seara aceasta. Trebuie să mă prezint la serviciu mâine dimineaţă. — Acasă, adică în Melba Creek, nu? Chiar lângă San Diego? Încercă să ignore neliniştea stârnită de cuvintele lui. — Aşadar ştii unde locuiesc. Ar trebui ca acest lucru să mă sperie? — Nu încerc să te sperii, domnişoară Hutton, vreau doar să colaborăm. — Aha. — Ţi-aş face o propunere. — Dă-mi un singur motiv pentru care ar trebui să o ascult. — Îţi voi oferi chiar mai multe. Mai întâi, dacă lucrezi cu mine şi mă ajuţi să găsesc banii, voi avea grijă să primeşti o recompensă. — Fă-mă să înţeleg. Vrei să mă mituieşti ca să-ţi înapoiez banii? — Nu crezi că e mai bine decât să ajungi la închisoare pentru delapidare? — La închisoare? Involuntar, făcu un pas înapoi, iar Wrench se mişcă, vădit interesat de gestul ei. Rămase ţintuită locului. De ce să fiu arestată? Ai spus că fratele tău ar fi răspunzător pentru lipsa banilor. — Nu am de gând să permit ca el să fie considerat vinovat pentru escrocheria lui Meredith, spuse Thomas pe un ton blând. Dacă suma nu ajunge în cont înainte de verificare, mă voi asigura că poliţiştii te vor cerceta cât se poate de amănunţit. — Cum? — Deke se pricepe de minune la calculatoare, iar eu mă descurc destul de bine cu cifrele. N-ar trebui să fie foarte greu să facem o legătură între tine şi Meredith. — Şi mine? Afirmaţiile acestea o lăsară mută de uimire. Dar nu am avut nimic de-a face cu delapidarea. — Cine ştie? Poate că în cele din urmă vei reuşi să o şi dovedeşti. Dar între timp, crede-mă că îţi pot face viaţa foarte grea. Spune-mi, cum ar reacţiona şeful tău dacă ar auzi că eşti cercetată pentru delapidare? — Cum îndrăzneşti să mă atragi în această poveste cu ameninţări? Thomas scoase din buzunar o mână mare, puternică; avea palmele unuia care a muncit din greu sau a escaladat munţii, nu îngrijite ca ale unui om de afaceri. Îşi răsfiră degetele subliniindu-şi vorbele: — Dacă nu ai observat până acum, domnişoară Hutton, eşti deja amestecată în povestea asta până peste urechile tale drăgălaşe. — Cum poţi spune aşa ceva? — Din câte îmi dau seama, tu ai fost persoana cea mai apropiată de Meredith, iar pentru mine asta înseamnă că eşti cel mai aproape de statutul de partener al ei. — Nu am fost partenerul ei. — Vă leagă multe lucruri. Eşti singura cu care a continuat să ţină legătura de-a lungul timpului. Cu puţin ajutor din partea lui Deke, sunt sigur că poţi fi considerată complicele ei. — Dumnezeule, vorbeşti serios, nu? — Atunci când sunt în joc un milion şi jumătate de dolari şi reputaţia fratelui meu? Da, domnişoară Hutton. Vorbesc cât se poate de serios. Cooperează cu mine. Ajută-mă să găsesc banii şi amândoi putem ieşi din situaţia asta fără a fi nevoie să angajăm un avocat. — Unde crezi că aş ascunde o asemenea sumă? — Până acum nu ştiu decât că banii nu se află în contul tău. Cuvintele o uluiră. — Ai verificat? — A fost primul lucru pe care l-am făcut după ce ţi-am găsit numele în adresele de e-mail ale lui Meredith. — Cum? — Ţi-am spus deja, fratele meu se pricepe la calculatoare. — O astfel de încălcare a intimităţii este ilegală. Aş putea cere să fiţi arestaţi. — Vorbeşti serios? Va trebui să ţin minte asta în viitor. Îl privi ţintă. — Şi ai neobrăzarea să mă acuzi pe mine de comportament ilegal. — Imaginează-ţi că am! — Nu-mi vine să cred! Se simţea ameţită. E mai mult decât bizar. Bărbatul părea aproape amuzat. — Fii recunoscătoare. Ţie îţi revine un rol mai uşor, nu trebuie decât să mă ajuţi să găsesc banii. Îl urmări îngrijorată. — Care este partea grea? Să-i punem înapoi în fond? — Nu, şi asta va fi simplu. Cel mai greu va fi să-l convingem pe fratele meu că Meredith Spooner nu a fost asasinată. Leonora simţi cum plămânii i se golesc de aer. Se uita uluită la el, incapabilă să mai spună ceva. — Poliţia nu a menţionat nimic de un asasinat, reuşi ea să îngaime în cele din urmă. — Fiindcă nu au găsit nicio dovadă care să indice altceva decât un accident, zise el. Probabil şi pentru că nici nu exista aşa ceva. Fata avu impresia că Thomas mai purtase această conversaţie de câteva ori în ultimele zile. — Fratele tău are însă o altă părere? — Deke este – se întrerupse, căutând cuvântul potrivit. Unii îl cred obsedat de ideea că soția sa, Bethany, a fost ucisă acum un an. Când a auzit de accidentul lui Meredith, s-a grăbit să tragă concluzia că ucigaşul a lovit din nou. — Dumnezeule! Tu ce crezi? Thomas rămase o clipă tăcut, iar Wrench se sprijini de piciorul lui, ca şi când ar fi vrut să spună că e alături de el. Leonora credea că bărbatul va nega presupunerea aceasta îngrozitoare, însă spre uimirea ei, el doar scutură din cap. — Nu ştiu, răspunse într-un târziu. — Nu ştii? Ce vrea să însemne asta? Doar vorbim de o crimă. — Uite, nu-ţi pot spune decât că acum un an, la moartea lui Bethany, nu credeam că poate exista vreo îndoială cu privire la ce se întâmplase. Verdictul oficial a fost sinucidere. Din nefericire, se potrivea împrejurărilor şi nu era nicio urmă a vreunei violenţe. — A existat un bilet de adio? — Nu. Dar asta nu e chiar atât de neobişnuit cum par să creadă oamenii. — Sinuciderea este întotdeauna greu de suportat de cei care cunoşteau victima. Nu e de mirare că fratele tău caută alte răspunsuri. Dar ce anume din moartea lui Meredith îl face să creadă că există vreo legătură între cele două evenimente? — Nu sunt prea multe lucruri, recunoscu Thomas. Meredith a sosit în Wing Cove la şase luni după moartea lui Bethany. Însă Deke încearcă să găsească asemănări chiar şi acolo unde nu există. Singurul lucru pe care cele două îl aveau în comun, după părerea mea, este faptul că petreceau foarte mult timp în Casa Oglinzilor. — Ce anume este Casa Oglinzilor? — Sediul central al Asociaţiei Colegiului Eubanks. — Doar atât? Faptul că amândouă au lucrat în acelaşi loc? Asta este singura legătură dintre ele? Bărbatul şovăi o clipă înainte de a continua: — Singurul amănunt solid. — Nu vreau să-l jignesc pe fratele tău, dar este foarte puţin. — Îmi dau seama de asta, domnişoară Hutton, răspunse Thomas cu o voce joasă. După cum spuneam, lui Deke i-a fost foarte greu să accepte moartea lui Bethany. M-am străduit cât am putut să demolez teoriile lui legate de o anumită conspiraţie. În ultimele luni mi se părea chiar că făceam progrese. Cel puţin părea să-şi depăşească stare de depresie. Însă moartea lui Meredith i-a întărit presupunerile. Fata reluă în gând ultimul lui comentariu. — Stai puţin. Mi-ai spus că singura legătură solidă între cele două victime este faptul că au lucrat în acelaşi loc. Mai sunt şi altele, mai puţin substanţiale? — Poate, răspunse el încet. În orice caz mai există încă un mod de a privi toată povestea. Reticenţa de care dădea el dovadă o făcea să înţeleagă că deşi acesta nu credea pe de-a-ntregul povestea fratelui său, se simţea totuşi obligat să o privească cu oarecare seriozitate. Probabil că sentimentul se datora unei loialităţi familiale. Iar ea cunoştea prea bine acest lucru. — Care? întrebă când observă că el refuza să ofere alte amănunte. — Au existat anumite zvonuri după înmormântare. — Zvonuri? — Câţiva localnici susţineau că Bethany lua nişte substanţe când s-a sinucis, spuse fără prea multă convingere. Atât eu, cât şi Deke am căzut de acord că ea nu ar fi fost capabilă să recurgă la aşa ceva. Din câte ştim noi, ea nu a luat niciodată droguri. — S-au efectuat teste pentru verificarea prezenţei drogurilor în organism? — Au fost făcute câteva analize obişnuite, dar nu existau motive care să justifice o mulţime de teste costisitoare. Legile şi bugetele medicale ale orăşelelor de provincie nu permit efectuarea de teste amănunţite decât atunci când cauza morţii este pusă serios la îndoială. Bethany nu luase niciodată droguri. Deke nu credea în teoria sinuciderii, iar motivele lui nu se refereau la droguri. Şi oricum, în momentul de faţă nu se mai poate face nimic. Potrivit propriului său testament, Bethany a fost incinerată. — Moartea lui Meredith a fost etichetată drept accident. Nimic nu a indicat prezenţa drogurilor sau a alcoolului. În ce fel se leagă de moartea ei zvonurile referitoare la Bethany Walker? — După ce s-a aflat de accidentul ei, în Wing Cove au existat câteva zvonuri referitoare la faptul că şi Meredith luase droguri cât timp a locuit aici. — Nu, răspunse limpede Leonora. Ochii lui Thomas se îngustară. — Nu? Eşti sigură? — O, da. Cât se poate de sigură. Meredith avea o mulţime de păcate, dar drogurile nu erau printre ele. Vezi tu, mama ei a murit tocmai din cauza asta. — Aha, spuse bărbatul fără a mai adăuga nimic altceva. Părea gânditor, în vreme ce Wrench arăta doar plictisit. — Accidente de circulaţie au loc tot timpul. Se întreba dacă încerca să se convingă pe ea sau pe Thomas. Şi nu există niciun motiv pentru crimă. — N-aş spune asta. Un milion şi jumătate de dolari sunt o grămadă de bani. Să presupunem, de dragul conversaţiei, că Meredith avea un partener. Cineva care nu dorea să împartă cu ea profiturile. Începea să se simtă prinsă în capcană. Situaţia devenea din ce în ce mai greu de suportat. — Pentru ultima oară, nu am fost partenera lui Meredith, spuse cu asprime. Nu ştiu nimic despre escrocheria pe care pretinzi că a pus-o la cale la Colegiul Eubanks. — Dovedeşte-o. Ajută-mă să găsesc banii dispăruţi. — Mă ameninţi şi nu-mi place câtuşi de puţin. — Ţi-am oferit de asemenea şi o importantă recompensă, îi aminti el. Gândeşte-te la asta ca la o abordare ceva mai tentantă. — Dacă nu te superi, zise Leonora pe un ton glacial, trebuie să termin de împachetat lucrurile lui Meredith. — Ce bine că mi-ai adus aminte; trebuie să te întreb ceva în legătură cu asta. — Ce anume? — De ce tocmai tu ai venit aici? De ce trebuie să-i iei lucrurile şi să te ocupi de ultimele detalii ale vieţii ei? Leonora privi în jur spre pereţii goi şi mobila impersonală. Îi venea greu să şi-o imagineze pe Meredith, întotdeauna atât de plină de viaţă, petrecându-şi ultimele zile în locuinţa aceasta simplă, sordidă. Se simţi copleşită de tristeţe. Meredith fusese o fire complicată, care adeseori te scotea din minţi. Oriunde îşi făcea apariţia, necazurile celorlalţi nu întârziau să apară. Însă lumea avea să fie cu siguranţă un loc mult mai puţin viu fără ea. — Nu există nimeni altcineva care să se ocupe de asta, răspunse fata. 2 O noapte fără sfârşit părea a inunda casa lui Deke. Draperiile erau trase peste ferestre deşi, chiar fără acestea, după-amiaza de noiembrie nu oferea prea multă lumină prin stratul gros de nori. Întunericul era străpuns doar de lumina monitorului ce se reflecta în ramele aurite ale ochelarilor lui Deke, scăldându-i faţa nebărbierită într-o lumină nefirească. Deprimat, Thomas stătea la celălalt capăt al biroului, cu o ceaşcă de cafea lângă el, iar Wrench întins la picioarele lui. Orice progres făcuse încercând să-şi scoată fratele din lumea calculatorului, se risipise atunci când aflaseră de moartea lui Meredith Spooner. Deke se repezise în faţa computerului, căutând asemănări care să argumenteze teoria că Bethany fusese ucisă. — Leonora Hutton şi-a făcut apariţia în cele din urmă la apartament? întrebă Deke. Nerăbdarea era atât de evidentă încât simpla imagine a chipului său devenea dureroasă. Aşa cum ai bănuit? — Da. Spunea că a venit să împacheteze lucrurile lui Meredith. — Ei bine? Ce s-a întâmplat? Vrea să ne ajute? — Nu ştiu, răspunse Thomas. — Ce vrei să spui? Mi-ai spus că e singura noastră legătură cu cele întâmplate. — Ştiu. Şovăi o clipa. Dar nu e aşa cum mi-am închipuit. — Cum adică? Thomas se gândi, încercând încă să se lămurească ce impresie îi făcuse Leonora. Aşa îşi petrecuse cea mai mare parte a drumului înapoi şi a nopţii trecute, fără însă a progresa prea mult. Din orice perspectivă ar fi încercat să o catalogheze, fata refuza să intre într-o anumită categorie. — Nu seamănă deloc cu Meredith, zise el. De fapt, este chiar opusul ei. Sunt ca noaptea şi ziua. Dacă blonda Meredith cu ochi albaştri, vocea dulce şi accent texan fusese ziua, atunci Leonora era noaptea. — Precum gemenii bun şi rău? sugeră Deke. — Crede-mă, fetele astea n-au fost niciodată gemene. Îi reveni în minte imaginea Leonorei întorcându-se spre el din faţa sertarului deschis. Secvenţa îl urmărise cu stăruinţa unui vis de care nu te poţi descotorosi. O revăzu în gând, încercând să privească totul cât mai obiectiv. Purta pantaloni verzi şi un pulover de aceeaşi culoare; părul negru îi era prins într-un coc franţuzesc, iar ochelarii delicaţi, cu ramă neagră accentuau ochii verzi şi trăsăturile chipului inteligent care, dintr-un motiv neştiut, reuşise să-l fascineze. Într-atât încât fu nevoit să facă un efort pentru a privi în altă parte preţ de câteva clipe. Era foarte puţin sau chiar deloc machiată. Era femeia care nu se baza pe înfăţişarea ei, aşa cum o făcea Meredith, gândi Thomas. La numai câteva secunde de când o privise prima oară, îşi dăduse seama că Leonora într-o anumită privinţă era ca el. Obişnuia să încerce să capete un lucru atunci când şi-l dorea foarte mult. Probabil că nici nu renunţa prea uşor, după ce îşi fixa un anumit scop. — Normal, e vorba de principii. — Îhî, zise Deke. N-ai cum să nu ţii la principii. Thomas se afundă mai mult în scaun. — Ştii, ne creăm o anumită reputaţie pe aici. Lumea începe să ne numească „fraţii Walker ăia nebuni”. — Am auzit şi eu. Rămaseră tăcuţi în întuneric câteva clipe. Wrench se întinse, schimbându-şi uşor poziţia şi adormind după aceea la loc. — Trebuie să găsim banii, spuse Thomas într-un târziu, fiindcă altfel nu avem cum să ştim dacă ai dreptate să susţii că Bethany şi Meredith au fost ucise. — Ce vrei să spui? Că începi să crezi teoria mea? — Să zicem că discuţia cu Leonora m-a făcut să-mi pun câteva întrebări la care mi-ar plăcea să aflu răspunsuri. — Ce întrebări? — Ştii chestiunea legată de droguri? Mâna lui Deke se încleşta în jurul unui stilou. — Ce anume? Bethany nu lua droguri. Thomas se aplecă şi scarpină urechile lui Wrench. — Leonora Hutton jură că nici Meredith nu se droga. — Serios? Deke aşeză stiloul pe birou, lăsându-se pe spătarul scaunului şi mângâindu-şi barba. Şi cu toate astea, zvonurile continuă să circule. Iată un lucru de-a dreptul interesant. — Da. — O vreme ai fost destul de apropiat de Meredith, zise Deke. Ce părere ai de zvonurile care s-au răspândit? Thomas ezită să răspundă. Era ciudat să-ţi dai seama că te puteai culca cu o femeie de mai multe ori fără să ştii un lucru esenţial, cum ar fi dacă foloseşte sau nu substanţe interzise. Nu putea spune decât că în prezenţa lui nu luase niciodată aşa ceva şi nici nu păruse vreodată a se afla sub influenţa lor. — Ce părere a avut despre recompensă? întrebă Deke. — A numit-o mită. Imediat după aceea am insinuat că poliţia ar cerceta-o îndeaproape dacă ar afla de prietenia ei cu Meredith. Deke tresări. — Cum a reacţionat? — Nu cred că i-a plăcut să fie ameninţată. — Nu mi se pare o surpriză aşa de mare, spuse celălalt privind către ecranul luminos al calculatorului ca spre un oracol. M-am gândit la banii dispăruţi. — Ce-i cu ei? — Dintr-un punct de vedere, ei reprezintă problema noastră cea mai neînsemnată. — Am noutăţi pentru tine, Deke; când la verificare se va afla că din fond lipsesc mai mult de un milion de dolari, vom avea o mare problemă. — Voi pune banii la loc înainte de asta. Nimeni nu va şti de dispariţia lor. — De unde plănuieşti să faci rost de o asemenea sumă? — Voi lichida alte conturi. — Pe naiba, zise Thomas cu un glas domol. Eu sunt managerul de investiţii, îţi aminteşti? În niciun caz nu voi permite să faci aşa ceva. — Îi pot înlocui. Ar trebui să urmezi câteva lecţii de Consulting şi ai să vezi. — Las-o baltă. Meredith Spooner a furat banii şi noi îi vom lua înapoi. Un zâmbet slab lumină chipul lui Deke. — Ce este? întrebă Thomas. — Nimic. Doar că atunci când vine vorba de recuperarea acelor bani pari la fel de obsedat ca mine când încerc să înţeleg cine a ucis-o pe Bethany. — Nu pot fi sigur, dar dacă ar trebui să-mi dau cu părerea, aş spune că Meredith Spooner era mult prea concentrată asupra escrocheriilor ei pentru a risca să dea greş din cauza drogurilor, răspunse într-un final. — Aşa cum şi Bethany era prea concentrată asupra muncii ei pentru a se prosti în felul acesta. Uite o altă asemănare între ele, recunosc. — Bine, oftă Thomas. Avem poate două legături. Amândouă îşi petreceau foarte mult timp în Casa Oglinzilor şi despre amândouă se spune că au folosit droguri, deşi acest fapt nu a putut fi demonstrat cu ocazia morţii, iar toţi cei care le-au cunoscut susţin că nu au luat niciodată substanţe interzise. Cuvintele au fost urmate de o scurtă tăcere. — Nu e o bază prea bună de la care să pornim, nu? întrebă Deke pe un ton obosit. — Nu. — Poate că Leonora Hutton se va dovedi cheia întregii poveşti, spuse Deke. Thomas nu răspunse. Nu era sigur că îşi dorea un asemenea lucru.   Deşi ploaia se oprise când Thomas şi Wrench au ieşit din casă, aerul era extrem de răcoros. Norii grei şi întunecaţi acopereau lumina şi aşa slabă a după-amiezii. Brazii erau încărcaţi de umezeală, iar iarba de pe cărare plină de noroi. Suprafaţa apei reci a golfului era agitată ca şi când cine ştie ce făptură monstruoasă a adâncului se avânta dedesubt în căutarea prăzii. Thomas scurtă lesa lui Wrench şi porniră împreună pe cărarea ce ducea spre casă. Deşi câinele nu avea nevoie de strunire, trecătorii se speriau când îl vedeau alergând liber, lucru pe care stăpânul lui îl înţelegea. Uneori oamenii îşi formau şi despre Thomas o impresie greşită. Poate că tocmai de aceea el şi Wrench se înţelegeau atât de bine. Amândoi erau nişte victime inocente ale unei moşteniri genetice. Cărarea pietruită se prelungea de-a lungul golfului. Traficul era destul de aglomerat în această perioadă a zilei. De pretutindeni apăreau oameni care făceau jogging, alergau sau pur şi simplu se plimbau. Aceştia din urmă, precum Wrench şi Thomas, erau nevoiţi să facă loc celor ce-şi luau în serios condiţia fizică. Alţi câini apăreau la capătul câtorva lese. Wrench îi privi ca pe nişte egali ai săi pe un labrador de culoarea ciocolatei şi un retriever, ignorând politicos fâlfâitul alb al cozii unui căţel ce-şi dorea cu disperare să se împrietenească cu el. Wing Cove[2] se afla într-o regiune cu multă vegetaţie, de la marginea zonei Puget Sound. În alte împrejurări, gândi Thomas, locul i-ar fi plăcut foarte mult, în ciuda faptului că părea a fi populat cu precădere de figuri academice. Numele i se potrivea golfului, care avea forma unei aripi întinse de pescăruş. Intrarea era partea cea mai lată a zonei, marcând intersecţia cu Sound, oraşul fiind situat la celalalt capăt al aripii. Câteva case mai mici sau mai arătoase erau împrăştiate pe dealurile împădurite ce se înălţau pe marginea apei. Wrench preluase controlul pe cărarea îngustă care traversa mijlocul golfului. Podul de lemn oferea posibilitatea de a scurta drumul spre partea opusă; acesta îi scutea pe cei mai puţin dispuşi să facă mişcare de a traversa tot oraşul sau de a merge până la intrarea în golf pentru a ajunge la şoseaua principală. După ce traversară podul, Thomas observă o maşină albă SUV, cu însemnele bleu-aurii ale Departamentului de Poliţie din Wing Cove, parcată chiar la marginea cărării. Ridică mâna pentru a-l saluta pe Ed Stovall, şeful poliţiei, pe care-l recunoscu la volanul automobilului. Ed coborî geamul, dând din cap. — Bună seara, zise acesta. Thomas simţi răceala din glasul lui. Ed era un bărbat mic de statură, bine făcut, cu un început de chelie şi fără simţul umorului. După părerea lui Thomas, părea întotdeauna mult prea încordat, astfel încât tânărul bănuia că poliţistul fie nu reuşise să ajungă într-un comando militar, fie fusese dat afară din forţele Marinei. Pe de altă parte, el şi Deke nu putuseră fi niciodată obiectivi în privinţa lui Stovall cu care nu o dată se certaseră după moartea lui Bethany. Ed fusese desemnat să se ocupe de investigaţii. Deke protestase destul de hotărât atunci când şeful poliţiei numise moartea soţiei sale sinucidere – verdict cu care ceilalţi, inclusiv medicul legist, fuseseră de acord. Stovall nu se arătase deloc încântat de afirmaţiile lui Deke care susţinea că în împrejurimile oraşului pândeşte un ucigaş neidentificat. Nici cei din administraţia colegiului nu priviseră cu ochi buni teoria acestuia legată de o conspiraţie. Populaţia oraşului Wing Cove era angajată în cadrul unor companii, iar Colegiul Eubanks, cea mai mare instituţie de aici, impunea regulile. Membrii comitetului şi cei care aveau un cuvânt greu de spus, erau oameni conservatori în marea lor majoritate şi, după părerea lui Thomas, obsedaţi de reputaţia instituţiei. Era însă nevoit să le dea dreptate în privinţa siguranţei din campus. Părinţii s-ar fi neliniştit auzind despre acte de violenţă într-un astfel de loc, şi asta i-ar fi determinat să-şi trimită copiii la studii altundeva. Pentru o instituţie mică precum Eubanks, fiecare donaţie era extrem de importantă. Deşi înţelegea punctul de vedere al lui Stovall şi al autorităţilor din campus, Thomas fusese nevoit să-l sprijine pe Deke, când acesta ceruse o investigaţie mai amănunţită în privinţa morţii lui Bethany. Fraţii Walker erau mereu unul alături de celălalt, chiar şi atunci când unul din ei era convins în sinea lui că celălalt nu avea întru totul dreptate. — Salut, Ed, zise Thomas oprindu-se lângă geamul coborât al maşinii, în vreme ce Wrench adulmeca unul din cauciucuri. Supraveghezi drumul ca nu cumva unul dintre alergători să depăşească viteza? Chipul celuilalt rămase la fel de serios. Thomas se gândi că niciodată nu-l văzuse zâmbind. — Am avut câteva minute libere, răspunse Ed cu o voce gravă. Am venit să beau o cafea. E plăcut aici în timpul zilei. Tânărul observă că Ed îi urmărea cu atenţie pe cei care treceau pe cărare. Privind şi el în direcţia aceea, Thomas remarcă o femeie în pantaloni de culoare deschisă, mergând pe marginea drumului. Atrăgătoare într-o oarecare măsură, părea a fi trecută de treizeci de ani. Mersul ei hotărât îi dădu lui Thomas impresia că femeia încerca să se elibereze de o mare tensiune. Mutându-şi privirea înapoi la Ed, recunoscu expresia de pe chipul acestuia; orice bărbat ar fi înţeles-o. Femeia în costum sport însemna foarte mult în ochii şefului de poliţie. Un sentiment de simpatie îşi făcu apariţia pentru câteva clipe, amintindu-şi imediat că în faţa lui se afla totuşi Stovall, care-l considera nebun pe Deke. — O prietenă? întrebă. — Ne-am întâlnit de câteva ori, răspunse Ed în grabă. Am petrecut amândoi mult timp la Hidden Cove. Era vorba de una din cele două librării ale oraşului. Thomas fu surprins să audă că Ed era preocupat de cărţi; fără îndoială misterioase proceduri poliţiste şi thrilleruri din viaţa militarilor. Urmări din ochi femeia. — Cine este? — Elissa Kern. Fiica profesorului Kern. — Nu ştiam că are o fiică. — Elissa mi-a spus că părinţii ei au divorţat când ea avea cinci ani. S-a mutat împreună cu mama ei, după care nu şi-a mai revăzut tatăl timp îndelungat. A divorţat acum un an şi s-a întors aici pentru a-şi cunoaşte mai bine tatăl. Ed luă o înghiţitură de cafea, aşezând apoi paharul pe bord. Nu cred că lucrurile merg prea bine între ei. Kern are o problemă cu băutura, iar singurul motiv pentru care nu a fost concediat este acela că ocupă un post permanent. — Am auzit. Toţi din oraş ştiau că doctorul Osmond J. Kern, un distins profesor de matematică, bea peste măsură. Bethany fusese o mare admiratoare a lui, lăudându-l mereu. Profesorul îşi câştigase renumele cu treizeci de ani în urmă, cu un algoritm ce-i adusese importante premii în matematică – algoritm care ulterior s-a dovedit esenţial în industria calculatoarelor. Din câte ştia Thomas, Kern nu mai descoperise nimic notabil după aceea, mulţumindu-se doar să-şi facă apariţia la anumite seminalii şi cursuri. Cum subliniase şi Ed, algoritmul îi asigurase trecerea spre nirvana academică: un post permanent. Elissa Kern ajunsese aproape în dreptul maşinii, în vreme ce Ed o urmărea cu o expresie încordată. În ciuda copacilor umbroşi, femeia observă maşina parcată şi chipul păru să i se lumineze uşor. Nu se opri, însă ridică mâna în semn de salut. Ed răspunse cu un gest extrem de larg. Pasiune copleşitoare, în stilul şefului de poliţie. Dar cine era el pentru a-i judeca pe alţii? se întrebă Thomas. Nu se putea spune că el avea parte de astfel de sentimente în ultima perioadă de timp. — Hei, Ed, ai auzit de zvonurile cum că Meredith Spooner se droga? Privirea celuilalt o urmări pe Elissa îndepărtându-se. — Da. — Ieri am cunoscut pe cineva care o cunoştea destul de bine şi spunea că Meredith nu ar fi luat niciodată aşa ceva. Ţi se pare cunoscută afirmaţia? Oftând, Ed îşi îndreptă atenţia asupra lui. — Am mai discutat despre asta, Walker. — Voiam doar să-ţi spun şi ţie. — Se pare ca fratele tău lucrează la o altă teorie a conspiraţiilor. Spune-i să nu-şi mai piardă timpul. Investigaţia privind moartea lui Bethany Walker este încheiată şi aşa va rămâne până când nu veţi avea nişte dovezi solide. — Bineînţeles, Ed. Mă bucur să aflu că ţii cont şi de alte opţiuni. — Cel mai bun lucru pe care îl poţi face pentru fratele tău este să-l duci la un psihiatru, spuse Ed pornind motorul maşinii. N-ar fi o idee rea dacă ai discuta cu el. Mi se pare că începi şi tu să crezi toate poveştile acelea. Exact în aceeaşi clipă, Wrench ridică piciorul lângă cauciucul din faţă. Din fericire, prea ocupat să privească în spate pentru a se asigura, Ed nu observă gestul jignitor al câinelui. Apoi ambală motorul, îndepărtându-se. Wrench se apropie cuminte de Thomas. — A fost un gest cât se poate de pasiv-agresiv, Wrench. Câinele îşi arătă colţii. — Bine, poate că sunt la fel de rău ca Deke, spuse Thomas. Dar cel puţin eu nu parchez lângă copacii din apropierea aleii pentru a urmări o femeie care îşi face exerciţiile zilnice. Ar trebui să fii un disperat sa faci una ca asta. Wrench ridică privirea spre el. — Ei, ne-am învârtit şi noi în preajma unui apartament din Los Angeles în aşteptarea Leonorei Hutton. Dar era vorba de afaceri, cu totul altceva, nu? Îşi continuară drumul cu acelaşi pas lent, ignorând mulţimea agitată din jur. Câteva clipe după aceea se îndreptau spre dealul împădurit, unde printre copaci se zărea o casă. Thomas se opri pe verandă, scoţând cheia din buzunar şi deschizând uşa. O dată ajunşi în micul hol, îl eliberă pe Wrench din lesă şi îşi agăţă haina în debara în vreme ce câinele se duse să bea apă. În casă era răcoare, aşa că Thomas aprinse focul în camera din faţă. După ce flăcările începură să se ridice cu putere, se îndreptă spre barul care separa bucătăria de restul casei. Atât în baie cât şi în holul de la intrare, aproape totul strălucea. Îi trebuiseră câteva luni bune ca să termine de pus faianţa şi gresia întrebându-se uneori dacă nu cumva exagerase. Îşi verifică robotul; nu erau mesaje noi. Leonora Hutton nu telefonase. Dintr-o pungă mare din dulap scoase o gustare pentru Wrench, aruncându-i-o. Câinele începu să ronţăie fericit osul fals. — Se spune că e bun pentru dinţii tăi, zise Thomas. Wrench însă nu părea a fi prea îngrijorat de sănătatea danturii sale. Era greu să explici importanţa bunei igiene orale unui câine ce fusese binecuvântat cu dinţi excelenţi. Thomas renunţă să mai încerce, deschise uşa de lângă frigider, intrând în camera lui preferată – atelierul. Aprinse lumina. Pe pereţi se vedeau şiruri de scule strălucitoare – cleşti, şurubelniţe, chei franceze, toate aranjate după mărime şi tip. Cuie şi şuruburi se aflau în lăzi cu sertare prevăzute cu mici ferestre din plastic. Într-un colţ al încăperii era un sac cu pietriş, rămas de la lucrările recent terminate. Se apropie de masa mare, din lemn, aflată în mijlocul încăperii, sprijinindu-se de ea, lângă maşina de găurit. Aici reuşea cel mai bine să-şi limpezească gândurile, iar acum voia să se gândească la Leonora Hutton. Noaptea şi ziua. Imagini inversate în oglindă. Fusese atât de sigur pe lucrurile la care trebuia să se aştepte din partea femeii bănuite a fi complicea lui Meredith! Însă Leonora reuşise să-l descumpănească. Nici măcar nu încercase să-l seducă. Îşi spuse că nu trebuia să considere asta o jignire. Cu toate astea, intuia că ar fi fost o experienţă mult mai interesantă decât cea pe care o avusese cu Meredith. Pentru aceasta, sexul reprezentase un mijloc cât se poate de sigur de care se folosea cu o competenţă profesională. Din câte îşi putuse da seama însă, procesul în sine nu o interesase la fel de mult şi nici rezultatul ce nu avea nimic în comun cu orgasmul; aflase asta pe propria-i piele. În schimb, ca orice om care-şi alege o anumită meserie, Meredith se îngrijea ca totul să decurgă cât mai potrivit şi mai plăcut. Toate aceste lucruri fuseseră de ajuns pentru un timp. Ea niciodată nu-i ceruse să-i arate sentimente despre care amândoi ştiau că nu există. Privind în urmă, Thomas înţelese că Meredith a considerat oportun să pună capăt relaţiei când realizase că nu avea cum să o ajute mai departe. Femeia fusese o escroacă, o mincinoasă de profesie şi o hoaţă, însă niciodată un adevărat mister. Ştia asta, pentru că o cunoscuse destul de bine. Pe de altă parte însă, Leonora era o enigmă. Se gândi la ea, întrebându-se dacă procedase corect în privinţa ei.   * — Te-a ameninţat? întrebă Gloria Webster. Leonora îşi privi bunica aşezată în faţa ei, la masa din restaurant. Bunicii fuseseră aceia care o crescuseră după moartea părinţilor într-un accident de avion, când ea avea doar trei ani. Bunicul Calvin murise în urmă cu şase ani. Deşi Gloria avea peste optzeci de ani, niciodată nu renunţa la culoarea blond deschis a buclelor mereu îngrijite şi nu ieşea din casă nerujată. Prefera costumele pantalon, din poliester şi bluze gen tunică, cu guler înalt pentru a-şi ascunde ridurile. Costumul din această seară avea o culoare verde închis, potrivită cu ochii ei. Încheieturile mâinilor îi erau împodobite cu brăţări de aur, eleganţa ei fiind completată de inele strălucitoare. Cu toate că niciuna din bijuterii nu avea o valoare prea mare, Gloria ţinea foarte mult la ele. Leonora îşi considera bunica un adevărat model. Intenţiona să se îmbrace exact la fel atunci când va avea optzeci de ani. Cu mult timp în urmă hotărâse că nu ar greşi prea mult dacă şi-ar modela existenţa după cea a Gloriei. În cel mai rău caz, nu s-ar plictisi niciodată. — Aşa mi s-a părut, răspunse. Mi-a dat de înţeles, mai mult sau mai puţin, că voi fi implicată în furt dacă nu-l ajut. — Crezi că vorbea serios? Cântărind întrebarea, Leonora muşcă dintr-un crevete. — Da, cred că vorbea serios, zise. Thomas Walker nu părea că glumeşte câtuşi de puţin. — Pare un bărbat disperat. Comentariul avu darul să o sperie pe fată. — Disperat? Nu cred că e cel mai potrivit cuvânt. Hotărât, mai degrabă. Gândeşte-te la un transatlantic, e foarte greu să-l întorci din drum. Ochii Gloriei se înviorară. — O, Doamne! Este un bărbat puternic, domnul Walker al tău? — Mai bine spus de nestăvilit. — Prost ca noaptea? — Din păcate, nu. — Hmm. Gloria luă o gură din vinul roşu, aşezând apoi paharul la loc. Nu mi se pare a fi genul lui Meredith. — Şi eu am avut aceeaşi impresie. Mă îndoiesc că legătura lor a durat prea mult. Fără îndoială că a încercat să-l folosească pentru a-şi atinge nişte scopuri, renunţând la el când şi-a dat seama că nu-l putea manipula. — Nu crezi că l-a putut controla pe Thomas Walker? — Nu cred că cineva în afara lui însuşi poate face asta. Cuvintele au fost urmate de o scurtă tăcere, timp în care Leonora ciugulea cartofii copţi. — Ca să vezi, spuse Gloria foarte încet. Nepoata ei ridică iute privirea din farfurie. — Asta ce vrea să mai însemne? — Nimic, răspunse aceasta cu un ton neaşteptat de degajat. — Încetează, zise tânăra ţintind furculiţa spre ea. Opreşte-te imediat. Cunosc expresia de pe chipul tău şi este cum nu se poate mai nepotrivită în cazul ăsta. Să nu-ţi vină cine ştie ce idei, bunico. — Sigur că nu, draga mea. Răspunsul nu o mulţumi pe Leonora. Îşi cunoştea bunica foarte bine şi ştia că îşi dorea să-şi vadă nepoata căsătorită. După ruperea logodnei cu Kyle, bunica manifesta un interes aproape bolnăvicios pentru viaţa ei amoroasă. Gloria adoptase o poziţie tranşantă de „acum ori niciodată” în legătură cu problema care uneori pentru Leonora era de-a dreptul înspăimântătoare. — Crezi că Meredith a furat într-adevăr banii? întrebă ea. — Probabil că da, doar era o escroacă. — Din păcate, ai dreptate. — Problema e, continuă Leonora încet, că nu ştiu exact ce urmăreşte Thomas Walker în toată povestea asta. — Chiar tu ai spus că vrea să găsească banii dispăruţi. — Da, dar poate nu are de gând să-i pună la loc în fondul de acordare a burselor. — Aha, rosti Gloria ridicând sprâncenele. Crezi că vrea să şi-i însuşească? — După cum a spus chiar el, un milion şi jumătate de dolari reprezintă o sumă îndeajuns de motivantă. — Dumnezeule, totul este foarte complicat, nu? — Şi nu se termină aici, spuse fata oprindu-se puţin după aceea. Ţine-te bine. Mi-a sugerat că există o mică posibilitate ca Meredith să fi fost ucisă. Gloria tocmai luase o altă gură de vin. Se înecă tuşind, sorbind din nou pentru a-şi opri tusea. — Ucisă? repetă cu un ton slab. Ucisă? — Walker a sugerat că un complice ar putea fi răspunzător pentru accidentul ei. Bănuieşte că Meredith nu a lucrat singură. — Şi cine ar putea fi acela? — Eu. — Tu? Dar e o prostie. Tu şi Meredith nu aveţi nimic în comun. — Thomas Walker nu mă cunoaşte aşa bine ca tine, bunico. — Da, cred că e adevărat. Gloria îşi ţuguie buzele. Poate că domnul Walker a inventat o astfel de poveste ca să te determine să cooperezi cu el. — Cine ştie? Tocmai asta e problema. Nu ştiu ce se întâmplă cu adevărat sau ce să cred. — Tipic pentru Meredith, nu? spuse Gloria. Să creeze o asemenea dezordine şi să-i lase pe alţii să cureţe în urma ei.   * După cină, Leonora îşi conduse bunica înapoi la căminul Melba Creek Gardens. Parcă maşina şi coborî scoţând cadrul din portbagaj. Gloria deschisese deja portiera maşinii în timp ce nepoata sa pregătea aparatul. Intrară amândouă în holul elegant al azilului. Recepţionera le salută cu o înclinare din cap. Până la etajul trei, au urcat cu liftul transparent ce oferea priveliştea terenurilor din jurul aşezământului. Leonora coborî prima, aşteptând apoi ca Gloria să direcţioneze cadrul. Numeroase apartamente dădeau spre hol, iar lângă fiecare uşă exista un raft mic de lemn, îndeajuns de lat pentru ca pe el să poată fi puse o vază cu flori, câteva gustări sau ornamente de sărbători. Era de la sine înţeles că fiecare locatar trebuia să-şi împodobească cât mai ingenios raftul din faţa camerei. Pe Leonora o amuza întotdeauna să constate că niciuna din aceste bucăţi de lemn nu era goală. Presiunea celorlalte priviri este o forţă deosebit de puternică indiferent de vârstă. Una dintre uşile de la jumătatea holului se deschise şi un bărbat scoase capul afară. Puţinul păr din vârful creştetului era alb ca neaua; le privea pe deasupra ochelarilor. — Bună, Herb, spuse Leonora. — Bună seara, Leonora. Mi s-a părut că-ţi zăresc maşina în parcare. V-aţi distrat bine? — Cina a fost minunată, răspunse Gloria. Probabil că mai târziu se vor cunoaşte efectele, dar cui îi pasă? Am dulapul de medicamente plin de pastile împotriva arsurilor. — Arăţi foarte bine, Gloria, zise Herb. Îmi place cum îţi vine verdele, îţi scoate ochii în evidenţă. — Lasă complimentele, Herb. Nu te duc nicăieri. Ţi-ai terminat articolul? — La naiba, sigur că da. Spre deosebire de alţii pe care-i cunosc, eu îl predau întotdeauna la timp. — Haide, haide, ştii că Irma a avut o scuză serioasă săptămâna trecută. Primise vizita nepotului ei din Denver. — Şi ce dacă? Nepoata mea m-a vizitat acum două săptămâni şi tot am reuşit să fiu punctual. — De data asta, Irma a scris un articol foarte bun despre călătorii, zise Gloria. O listă detaliată a hotelurilor din Las Vegas cu instalaţii corespunzătoare în baie şi mese accesibile celor în scaune cu rotile. Iar eu voi urma cu un editorial destul de dur în care voi pune marea întrebare. Leonora o privi uimită. — Care e marea întrebare? — De ce hotelurile rezervă camerele accesibile celor în scaun cu rotile sau cu cadru tocmai la capătul holului, cât mai departe de lift? Şi de ce aceste camere au priveliştea cea mai puţin favorabilă? — Bună întrebare, recunosc, spuse Leonora. Gazeta Gloriei, publicaţia electronică pe care Gloria o înfiinţase cu câteva luni în urmă, după ce urmase câteva cursuri de calculatoare, se dovedise un succes. Lista abonaţilor creştea în fiecare zi, pe măsură ce tot mai mulţi vârstnici aveau acces la Internet. — Spune-mi, Herb, care este problema dezbătută în rubrica „Întrebaţi-o pe Henrietta” de săptămâna asta? vru Leonora să ştie. — Milicent din Portland mi-a trimis un e-mail în care-mi spunea că familia ei încerca să o convingă să renunţe la condusul maşinii. Ea nu e sigură că asta şi-ar dori, dar rudele o presează cu insistenţă. Pe lângă asta, unul dintre prietenii ei tocmai a suferit un accident de automobil, lucru ce a neliniştit-o puţin. — Este o problemă destul de dificilă, zise Leonora. — Ba deloc, o contrazise Herb. I-am subliniat cât de mult ar economisi dacă ar renunţa la maşină. Întreţinerea ei, benzina şi toate celelalte costă foarte mult. I-am mai spus că ar putea aloca o sumă călătoriilor cu taxiul şi tot i-ar mai rămâne destul. — Eşti foarte priceput, Herb, remarcă Leonora pe un ton plin de admiraţie. — Ştiu, răspunse acesta, privind apoi sugestiv spre Gloria. — Să nu-ţi vină vreo idee, zise ea. — Dar ştii ce-mi doresc. — Încă nu, Herb. Trebuie să mă mai gândesc. — La naiba, merit să-mi apară numele în rubrică, zise Herb. M-am săturat de mesajele adresate Henriettei. Ar trebui ca toţi să se adreseze rubricii „Întrebaţi-l pe Herb”. — Nu sună la fel de bine, spuse Gloria. — Cui îi pasă de asta? Aici e doar o problemă de principii jurnalistice. — Ţi-am spus, mă mai gândesc. Gloria luă cadrul, îndepărtându-se. Să mergem, draga mea, i se adresă Leonorei. E târziu, iar Herb trebuie să doarmă. — Pe naiba, strigă el în urma bătrânei. Nu am mai dormit bine de douăzeci de ani; somnul n-are nimic de-a face cu asta. Vreau să-mi apară numele la blestemata aia de rubrică. — Noapte bună, Herb, zise Gloria fără a privi în urma ei. Dădură colţul, oprindu-se apoi în faţa unei uşi. Leonora aşteptă în vreme ce bunica ei scotea cheia din poşetă. — Ştii, bunico, cred că Herb te place. — Ha. Ziariştii ăştia sunt toţi la fel. Ar face orice pentru un articol.   Leonora conduse până acasă prin noaptea caldă a Californiei. Melba Creek era un oraş plăcut, aflat la marginea suburbiilor din San Diego. Se mutase aici cu patru ani în urmă, când i se oferise un post în cadrul departamentului de cercetare la Colegiul Piercy din apropiere, o mică şcoală de arte. După moartea lui Calvin, Gloria o urmase. Cele două locuiseră o vreme în apartamente învecinate, în aceeaşi clădire, însă după ce a căzut a doua oară, rămânând câteva ore întinsă pe pardoseală, Gloria alesese siguranţa azilului Melba Creek Gardens; aici, în fiecare cameră existau alarme, băi cu instalaţii adecvate şi un personal permanent, la care se adăugau activităţile zilnice incluzând bridge, înot şi cursuri de calculatoare. Deşi ea pretindea că se mutase fiindcă îi plăcea mai mult aici, Leonora ştia că o făcuse de dragul ei. Nu avea rost să nege că se simţea extrem de uşurată să poată pleca la serviciu sau din oraş pentru mai multe zile fără grija că Gloria ar putea cădea din nou sau s-ar îmbolnăvi neavând pe nimeni aproape care să o ajute. Observă luminiţa robotului telefonic imediat ce intră în casă. Primul lucru la care s-a gândit a fost că Thomas Walker sunase să vadă cât timp mai putea rezista tensiunii. Brusc, valul de adrenalină deveni mai puternic, simţindu-se copleşită de o nelinişte ciudată. Ar fi fost încântată să-i spună ca nu era deloc speriată, ci aştepta chiar cu nerăbdare continuarea poveştii. Cu foarte multă nerăbdare. Triumfătoare, constată că avusese aşadar dreptate, el fusese cel care cedase primul. Fu dezamăgită să audă vocea familiară a fostului ei logodnic.   „… Leo? Sunt Kyle. Încep sa cred că îmi eviţi telefoanele…”   — Extrem de perspicace.   „… Trebuie să vorbim, Leo. E important. S-a ivit o bună ocazie de a ocupa un post în cadrul Departamentului de Engleză anul acesta, însă există o mică problemă. Din comitet face parte prietena ta, Helena Talbot. Ştii doar ce crede despre mine după ce s-a întâmplat anul trecut. Lucrurile s-ar schimba dacă i-ai telefona şi i-ai spune că a fost o întâmplare nefericită şi că tu nu mă învinovăţeşti câtuşi de puţin…”   Leonora şterse mesajul. Era singurul. Thomas Walker nu sunase, încercând să o sperie şi mai mult. Nu avea de ce să se simtă atât de… atât de dezamăgită. Pentru Dumnezeu, doar era un joc al nervilor tari şi nu al seducţiei. La naiba. Acum se gândea la sex; ce o făcuse să se gândească la asta? Deşi ar fi trebuit să fie ultimul lucru care să o preocupe, nu era deloc aşa.   Thomas nu sună nici în seara următoare. În loc să se simtă uşurată, devenea din ce în ce mai neliniştită. Ceva îi spunea că nu era genul de om care să renunţe atât de uşor. Încă o lăsa să aştepte. Nu va fi ea cea care va ceda prima.   Două zile mai târziu, după un somn agitat se trezi dimineaţă ameţită şi neliniştită. Deschise laptopul abia după ce-şi pregăti o cană mare de ceai verde Dragon Well. Primise doar un mesaj. De la Meredith. Titlul suna în felul următor: De dincolo de mormânt… Aproape că o putea auzi pe Meredith râzând în vreme ce scria aceste cuvinte.   Leo, Dacă citeşti asta, înseamnă că am murit. Păcat. Mesajul acesta trebuie să ajungă la tine doar dacă nu mai sunt pe lumea asta pentru a-l şterge. Un gând destul de înfiorător, nu? Ceea ce mă deranjează cel mai mult este faptul că bunica ta avea dreptate când spunea că nu voi avea parte de un sfârşit prea bun. Sper, măcar că m-am stins în plină glorie. Voi trece la subiect acum. Prin acest mesaj îţi las moştenire tot ceea ce-mi aparţine. Asta înseamnă cam un milion şi jumătate. Nu e rău pentru o hoaţă neînsemnată ca mine, nu? Este cea mai mare sumă pe care mi-am însuşit-o vreodată. Îţi vei găsi moştenirea într-un cont din Caraibe. Cum un e-mail nu este cel mai sigur mijloc de a comunica, nu voi scrie aici numărul fermecat de care vei avea nevoie. În drum spre tine se află chiar acum cheia unui seif. În afara numărului de acces la cont, acolo se mai află şi alte două obiecte. Un sfat. Câteva persoane de prin partea locului s-ar simţi un pic supărate dacă ar afla cu ce m-am ocupat în ultima vreme. (Parcă ar fi prima oară…) Dacă cineva îţi va pune întrebări despre mine, să le spui că ultima oară când m-ai văzut a fost atunci când ţi-am stricat logodna. Apropo, cred în continuare că ţi-am făcut un imens serviciu. Kyle te-ar fi înşelat până acum cu altcineva. Crede-mă, cunosc bine bărbaţii. Şi încă ceva: dacă dintr-un motiv sau altul lucrurile iau o întorsătură nedorită, sună-l pe Thomas Walker. Îl poţi găsi la numărul de mai jos. Am fost o vreme împreună şi s-ar înfuria teribil dacă ar şti ce am făcut. Ştii, unii bărbaţi nu au deloc simţul umorului. Cu toate acestea, este o persoană cum rar întâlneşti: un om în care poţi avea încredere. Închei sperând că-mi vei duce dorul măcar din când în când. Ştiu că am creat multe necazuri, dar uneori ne-am distrat bine, nu? Îmi pare rău că nu am avut ocazia să ne luăm rămas-bun. Cu dragoste, Meredith.      

Dama de companie de Amanda Quick PROLOG: ARTHUR   Arthur Lancaster, conte de St. Merryn, şedea la clubul său în faţa unui foc în care trosneau lemnele, bând un pahar de excelent vin de porto şi citind un ziar, când i se anunţă că logodnica lui fugise cu un alt bărbat. — Mi s-a spus că tânărul Burnley a folosit o scară pentru a se căţăra până la fereastra ei şi a o ajuta pe domnişoara Juliana să coboare la trăsură. Bennett Fleming îşi lăsă trupul scurt şi zdravăn pe scaunul din faţa lui Arthur şi întinse mâna către sticla de porto. După cât se pare, cei doi au luat-o spre nord. Nu încape îndoială că se îndreaptă către Gretna Green. Tatăl Julianei a pornit deja în urmărirea fugarilor, însă trăsura acestuia e veche şi înceată. O tăcere absolută se lăsă peste întreaga încăpere. Toate discuţiile încetară. Niciun ziar nu mai foşnea, niciun pahar nu se mai mişca. Era aproape de miezul nopţii şi clubul era ticsit de lume. Toţi bărbaţii din apropiere păreau să fi îngheţat în scaun, încordându-se din răsputeri să tragă cu urechea la conversaţia care se desfăşura lângă şemineu. Cu un oftat, Arthur îşi împături ziarul, îl lăsă deoparte şi luă o înghiţitură de vin. Apoi privi în direcţia ferestrei, la rafalele de ploaie pe care vântul dezlănţuit le izbea de geamuri. — Pe o asemenea furtună vor fi foarte norocoşi dacă vor izbuti să străbată măcar cincisprezece kilometri, zise bărbatul. După cum avea să se întâmple cu tot ce va spune el în noaptea aceea, remarca deveni şi ea o parte a legendei lui St. Merryn… Un om dotat cu atâta stăpânire de sine încât, atunci când i s-a spus că logodnica lui fugise cu un alt bărbat, el s-a mulţumit să facă un comentariu asupra vremii umede de-afară. Bennett dădu repede pe gât o duşcă de porto, după care însoţi privirea lui Arthur, uitându-se şi el pe fereastră. — Tânărul Burnley şi domnişoara Juliana au o trăsură excelentă şi rapidă, precum şi un atelaj puternic şi odihnit. Bărbatul îşi drese glasul. Este puţin probabil ca tatăl ei să-i mai poată ajunge din urmă, dar un călăreţ bun, cu un cal sprinten, ar fi capabil să pună mâna pe fugari. Aşteptarea mocnea în liniştea limpede ca de cristal. St. Merryn era un burlac ale cărui grajduri adăposteau câţiva cai de mare clasă, ceea ce nu era pentru nimeni un secret. Toţi aşteptau să afle dacă însuşi contele va decide să pornească pe urmele cuplului fugar. Arthur se ridică cu un aer nonşalant, luând cu el sticla de vin pe jumătate goală. — Ştii, Bennett, în seara asta constat că m-a cuprins o imensă plictiseală. Cred că am să mă duc să văd dacă se întâmplă ceva interesant în sala pentru jocuri de cărţi. Sprâncenele lui Bennett se înălţară brusc spre marginea părului. — Dar tu nu joci niciodată. Nu mă încumet nici măcar să încep să număr de câte ori te-am auzit susţinând că este ilogic să pariezi nişte bani pe rostogolirea zarului ori pe o mână de cărţi de joc. — Azi mă simt neobişnuit de norocos. Arthur o luă din loc în direcţia anunţată. — Naiba s-o ia de treabă! murmură Bennett. Trăsăturile lui grosolane se adânciră în semn de îngrijorare, sări în picioare, îşi înşfacă paharul de vin pe jumătate plin şi se urni pentru a-l ajunge din urmă pe conte. — Ştii, spuse Arthur pe când cei doi ajunseseră la mijlocul încăperii nefiresc de tăcute, îmi trece acum prin minte că am apreciat mai degrabă greşit când i-am cerut lui Graham mâna fiicei sale. — Cum aşa? Bennett se uită pieziş la Arthur cu o privire neliniştită, căutând parcă semne de febră. — Da. Cred că data următoare când o să mă mai hotărăsc să-mi găsesc o nevastă, voi aborda problema de o manieră mai logică, adică aşa cum aş proceda cu una dintre investiţiile mele. Bennett se strâmbă, conştient fiind că asistenţa prezentă era încă atentă la tot ce spunea Arthur. — Şi cum dracu’ intenţionezi să aplici logica în găsirea unei neveste? — Mă gândesc că acele calităţi pe care cineva le cere unei neveste nu sunt diferite de calităţile pe care se aşteaptă să le întâlnească la o însoţitoare plătită. Bennett, care tocmai înghiţea o gură de porto, se înecă şi începu să tuşească, împroşcând în jur cu stropi de vin. — O însoţitoare? izbuti el să îngaime într-un târziu. — Te rog doar să analizezi atent chestiunea. Paharul lui Arthur scoase un clinchet în momentul în care bărbatul aplecă sticla de vin şi atinse buza cu gâtul. O însoţitoare ideală este o doamnă manierată şi cultă, cu o reputaţie nepătată şi un psihic solid şi liniştit, precum şi cu modestie şi echilibru în comportament şi fel de a se îmbrăca. Iar aceste însuşiri nu sunt ele oare aceleaşi prin care oricine ar caracteriza o nevastă perfectă? — O însoţitoare plătită este, prin definiţie, o persoană care a sărăcit şi a rămas singură pe lume. — Bineînţeles că este Săracă şi lipsită de orice mijloace de subzistenţă, dădu din umeri Arthur. Altminteri de ce ar solicita o atât de umilă poziţie? — Majoritatea domnilor ar prefera o nevastă care să le poată aduce o oarecare avere sau ceva proprietăţi imobiliare, preciză Bennett. — Ooo, dar tocmai în privinţa asta am eu un imens avantaj, nu-i aşa? Arthur se opri în uşa sălii de jocuri şi trecu în revistă mesele ocupate. Fără să subliniez prea apăsat aspectul ăsta, pot spune că sunt putred de bogat şi că mă îmbogăţesc tot mai mult cu fiecare zi. Eu n-am nevoie de o nevastă înstărită. Bennett se opri şi el lângă Arthur, încuviinţând fără prea mare tragere de inimă: — Adevărat… — Unul dintre marile avantaje la însoţitoarele plătite constă tocmai în crunta lor sărăcie, continuă Arthur. Asta le face să se arate recunoscătoare în egală măsură indiferent ce angajament li se oferă. — Ah! La asta nu mă gândisem. Bennett mai luă o înghiţitură bună de porto, coborând apoi încet paharul. Cred că încep să-ţi înţeleg raţionamentul. — Lipsite de adăpost, tinerele doamne romantice ale căror concepţii despre dragoste au fost trist deformate de Byron şi de romanele Minervei Press, ca însoţitoare plătite, trebuie, obligatoriu, să dovedească un mult mai accentuat spirit practic. Ele au învăţat, şi încă pe o cale foarte dură, cât de nemiloasă poate fi lumea. — Fără îndoială. — În consecinţă, prototipul însoţitoarei nu va fi înclinat către o purtare care i-ar periclita poziţia. Un bărbat ar putea, de exemplu, să conteze că o asemenea doamnă nu ar fugi cu un altul cu puţin timp înainte de cununie. — Poate că de vină este şi vinul de porto, dar consider că tot ce ai spus corespunde unui excelent raţionament. Bennett se încruntă. Însă cum ar putea cineva să găsească o nevastă care să întrunească integral calităţile unei însoţitoare plătite? — Fleming, sunt nevoit să-ţi spun că mă cam dezamăgeşti. Răspunsul la întrebarea ta mi se pare limpede ca lumina zilei. Dacă cineva doreşte să-şi aleagă o astfel de nevastă, trebuie să se adreseze unei agenţii care furnizează asemenea însoţitoare. Apoi el nu are decât să intervieveze un număr de solicitante, după care să facă propria alegere. Bennett clipi nedumerit. — O agenţie? — Cum s-ar putea înşela un bărbat? Arthur îşi reproşă: Ar fi trebuit să mă gândesc la o astfel de idee încă de acum câteva luni. Spune şi tu dacă n-aş fi evitat numeroase neplăceri! — Păi… — Acum te rog să mă scuzi, dar cred că s-a ivit un loc liber la masa din colţ. — Jocul va fi aspru, îl preveni Bennett. Eşti absolut sigur că…? Însă Arthur nu mai era atent. Traversă încăperea şi se aşeză la masa de joc. Când se ridică din nou, câteva ore mai târziu, era cu câteva mii de lire sterline mai bogat. Faptul că domnul conte îşi încălcase propria regulă de fier de a se împotrivi jocurilor de noroc şi reuşise să câştige în noaptea aceea o considerabilă sumă de bani mai adăugase ceva la legenda lui St. Merryn. Prima geană de lumină a unor zori de zi cenuşii de-abia începea să se ivească peste acoperişuri când Arthur părăsi clubul. Bărbatul se urcă în trăsura care îl aştepta şi fu condus înapoi la casa lui mare, cufundată în beznă, din Rain Street[1]. Se duse apoi direct în pat. La nouă şi jumătate în dimineaţa următoare fu trezit din somn de venerabilul său majordom, care îi aduse la cunoştinţă că tatăl logodnicei sale o descoperise în cele din urmă pe fiica lui la un han, acolo unde aceasta împărţea o cameră cu tânărul şi frumosul ei salvator. Bineînţeles că, în scopul salvării reputaţiei tinerei domnişoare, nu mai era de făcut decât un singur lucru. Ofensatul părinte hotărâse că tânăra pereche va fi cununată imediat, cu dispensă specială. Arthur mulţumi politicos servitorului pentru ştire, după care se întoarse pe partea cealaltă şi adormi imediat la loc.     PROLOG: ELENORA   Vestea morţii tatălui său vitreg îi fu adusă Elenorei Lodge de cei doi bărbaţi în favoarea cărora el pierduse tot ce investise într-o afacere păguboasă. Bărbaţii ajunseseră acasă la ea pe la trei după-amiază. — Samuel Jones a decedat brusc, în urma unui atac de apoplexie, când a aflat că proiectul minier eşuase, o informă, fără niciun semn de compasiune, unul dintre cei doi bărbaţi din Londra. — Această casă, tot ce se află în ea, precum şi terenul care o înconjoară, de aici şi până la pârâu, totul ne aparţine acum nouă, îi aduse la cunoştinţă şi cel de-al doilea creditor, fluturându-i prin faţa ochilor un vraf de hârtii semnate pe fiecare pagină de Samuel Jones. Primul bărbat aruncă pe furiş o privire lacomă către micul inel de aur pe care Elenora îl purta pe unul dintre degetele ei delicate. — Răposatul a inclus pe lista bunurilor cu care a garantat împrumutul şi bijuteriile dumitale, precum şi toate celelalte lucruri care îţi aparţin, cu excepţia îmbrăcămintei. Cel de-al doilea creditor mişcă brusc un deget pentru a indica un individ mătăhălos care îi însoţea. — Dânsul este domnul Hitchins. Noi l-am angajat din Bow Street. Se află aici ca să se asigure că nu iei nimic de valoare din casă. Huiduma cu păr cărunt care îi însoţea pe creditorii lui Samuel Jones avea nişte ochi atenţi şi duri. Adusese cu el însemnul caracteristic al secţiei de poliţie din Bow Street: un baston. Elenora îi înfruntă pe cei trei bărbaţi cu înfăţişări care mai de care mai agresive, conştientă de prezenţa menajerei şi a cameristei sale agitându-se neliniştite în spatele ei. Gândurile îi zburau către băieţii de la grajduri şi către oamenii care aveau grijă de grădină şi de mica fermă de pe lângă casă. Îşi dădea perfect seama că nu putea face aproape nimic pentru a-i proteja. Unica ei speranţă era aceea de a sugera că ar fi o mare prostie ca personalul să fie concediat. — Presupun că vă daţi seama că această proprietate produce un venit frumuşel, începu ea. — Da, Miss Lodge. Primul creditor se legănă pe călcâie cu vădită satisfacţie. Samuel Jones ne-a explicat asta suficient de clar. Cel de-al doilea bărbat se uita la îngrijita grădină din jurul casei cu un aer anticipativ. — Este într-adevăr o fermă foarte frumoasă. — Atunci cred că vă daţi seama şi că unicul motiv pentru care această proprietate este atât de valoroasă constă în aceea că oamenii care lucrează pământul şi au grijă de gospodărie sunt foarte pricepuţi şi harnici. Ar fi imposibil să fie înlocuiţi. Dacă îi veţi lăsa să plece de-aici, vă pot asigura că recoltele vor scădea, iar valoarea proprietăţii se va micşora sensibil în doar câteva luni. Cei doi creditori se uitară încruntaţi unul la celălalt. Era evident că niciunul nu luase în considerare problema muncitorilor agricoli şi a servitorilor care îngrijeau proprietatea. La auzul celor spuse de tânăra femeie, sprâncenele sure ale celui de-al treilea bărbat se ridicară şi în ochii lui apăru o expresie ciudată. Dar nu zise nimic. În definitiv, de ce ar fi intervenit el? gândi Elenora. Finalul acestei probleme nu avea nimic de-a face cu el. Cei doi creditori se puseră de acord din priviri, fără o vorbă. Apoi primul îşi drese glasul: — Personalul existent va rămâne la fermă. Noi am demarat deja demersurile pentru vânzarea proprietăţii, iar viitorul ei deţinător s-a exprimat cât se poate de limpede cum că doreşte ca totul să rămână aşa cum este. — Desigur, doar cu excepţia dumitale, Miss Lodge. Al doilea creditor legănă capul cu un aer înţelept. Noul proprietar n-ar avea nevoie şi de dumneata. Încordarea Elenorei se reduse oarecum. Cei care lucrau pentru ea erau salvaţi. Acum putea să-şi concentreze atenţia asupra propriului ei viitor. — Presupun că mi se va acorda răgazul necesar ca să-mi împachetez hainele, zise ea cu răceală. Niciunul dintre cei doi creditori nu părea să fi remarcat dispreţul profund din glasul femeii. Unul dintre ei îşi scoase ceasul din buzunar. — Miss Lodge, ai pentru asta exact treizeci de minute. Omul dădu din cap în direcţia uriaşului din Bow Street. Domnul Hitchins va rămâne aici pe tot parcursul împachetatului pentru a se asigura că nu vei fura nimic din argintărie. Când vei fi gata de plecare, unul dintre lucrătorii de la fermă te va duce în sat şi te va lăsa la han. Te priveşte personal ce vei face după aceea. Elenora se întoarse, cu atâta demnitate de câtă mai era în stare, trezindu-se faţă în faţă cu menajera care plângea cu suspine şi cu camerista uluită. În faţa dezastrului, simţea şi ea că i se învârte capul, însă ştia că trebuie să-şi păstreze cumpătul în faţa celor două. Schiţă în direcţia lor ceva ce spera să semene a zâmbet de încurajare. — Vă rog să vă liniştiţi, spuse ea vioaie. După cum aţi auzit, voi vă veţi păstra locurile de muncă, precum şi toţi bărbaţii de la fermă. Menajera şi camerista se opriră din plâns şi lăsară jos batistele. Neputincioase, cele două răsuflară uşurate. — Mulţumesc, domnişoară Elenora, şopti menajera. Elenora o bătu uşor cu palma pe umăr şi se grăbi spre scări. Se strădui să-l ignore pe poliţistul care îi supraveghea fiecare mişcare, urmând-o la un pas în spatele ei. Hitchins se postă în uşa dormitorului Elenorei, cu mâinile la spate şi cu picioarele depărtate, urmărind-o când trase de sub pat un geamantan încăpător. Elenora se întrebă ce ar zice dacă l-ar informa că era unicul bărbat care pusese vreodată piciorul în iatacul ei. — Ăsta a fost cufărul de călătorie al bunicii mele, îi spuse, deschizând capacul şi arătându-i interiorul gol. Bunica mea a fost actriţă. Numele ei de scenă era Agatha Knight. Când s-a măritat cu bunicul meu, în familie s-a iscat mare zarvă. A fost un scandal teribil. Străbunicii mei l-au ameninţat pe bunicul că îl vor dezmoşteni. Însă până la urmă au fost nevoiţi să accepte situaţia. Ştii cum sunt treburile de familie. Hitchins mârâi. Ori nu avea nicio experienţă de familie, ori găsea că povestea ei este extrem de plictisitoare. Ea bănuia că a doua variantă era cea mai probabilă. Deşi Hitchins nu avea chef de conversaţie, Elenora continuă să sporovăiască fără încetare în timp ce îşi scotea din dulap îmbrăcămintea. Urmărea să-i distragă atenţia. Nu voia ca el să devină prea curios în legătură cu vechiul cufăr. — Biata mea mamă a suferit foarte mult din cauză că mama ei îşi alesese o asemenea profesie. Şi-a petrecut toată viaţa încercând să trăiască în umbra faimoasei cariere a bunicii mele. Hitchins se uită la ceas. — V-au mai rămas zece minute. — Îţi mulţumesc, domnule Hitchins, îi zâmbi rece Elenora. Îmi eşti de foarte mare ajutor. Poliţistul se dovedea deprins cu sarcasmul. Fără îndoială că, în profesia lui, avea experienţa unor asemenea situaţii. Elenora deschise brusc un sertar şi scoase de acolo un braţ de lenjerie intimă, impecabil apretată şi călcată. — Poate că aţi vrea să întoarceţi privirea, domnule. Hitchins avu bunăvoinţa de a nu se holba prea tare la cămăşile ei de noapte. Însă atunci când ea întinse mâna către micul ceas deşteptător de pe măsuţa de noapte, strânse din buze. — Nu aveţi voie să luaţi decât îmbrăcămintea personală, Miss Lodge, îi atrase el atenţia, dând din cap. — Da, bineînţeles. Ce mare lucru dacă şterpelea ceasul? Păcat. Dacă l-ar fi amanetat, ar fi putut primi câteva lire în schimbul lui. Cum de am uitat? comentă ea. Trânti capacul cufărului şi îl încuie repede cu un fior de uşurare. Poliţistul nu manifestase nici cel mai mic interes faţă de vechiul cufăr al bunicii ei. — Mi s-a spus că semăn leit cu ea când avea vârsta mea de acum, zise Elenora pe un ton de conversaţie. — Cu cine anume, Miss Lodge? — Cu bunica mea, actriţa. — Aşa, deci. Hitchins ridică din umeri. Eşti gata? — Da. Sper că îmi vei coborî dumneata bagajul, nu? — Desigur, domniţă. Hitchins săltă cufărul şi îl cără până în holul de la intrare. Afară, îl încărcă în cotiga fermierului, gata de plecare. Unul dintre creditori îi aţinu calea Elenorei când ea se pregătea să-l urmeze pe Hitchins. — Micul inel de aur de la mâna dumitale, dacă nu te superi, Miss Lodge, spuse el răspicat. — Într-adevăr. Cu o graţioasă îndemânare, ea izbuti să scoată inelul de pe deget şi să-l scape din mână concomitent cu momentul în care bărbatul se întindea să-l ia. Cerculeţul de aur se izbi de pardoseală. — La naiba! Nesuferitul omuleţ se aplecă să-l recupereze. Câtă vreme era încă aplecat, parodiind parcă o stângace plecăciune, Elenora îl depăşi şi porni să coboare treptele. Agatha Knight subliniase întotdeauna marea însemnătate a unei bine regizate ieşiri din scenă. Hitchins, manifestând o neaşteptată dovadă de maniere alese, o ajută să se suie în prea puţin eleganta cotigă de ţară. — Mulţumesc, domnule, murmură Elenora. Se aşeză pe grosolana băncuţă de lemn a cotigii cu toată graţia şi aplombul pe care le-ar fi afişat urcând într-o superbă caleaşcă. În ochii omului legii trecu o sclipire admirativă. — Vă urez mult noroc, Miss Lodge. El se uită în partea din spate a cotigii, unde se lăfăia în voie cufărul. V-am spus cumva că şi unchiul meu a călătorit în tinereţea lui cu o trupă de actori ambulanţi? Elenora îngheţă. — Nu, nu mi-ai spus. — El avea un cufăr foarte asemănător. Spunea că un asemenea cufăr este cât se poate de practic. Mi-a povestit că avea întotdeauna grijă să ţină împachetate acolo câteva lucruri de primă necesitate pentru cazul în care ar fi obligat să plece în mare grabă din localitate. Femeia înghiţi în sec. — Şi bunica mea m-a sfătuit cam la fel. — Sunt convins că i-aţi urmat întocmai sfatul, Miss Lodge, nu? — Da, domnule Hitchins, aşa am făcut. — Aţi făcut foarte bine urmându-i sfatul, Miss Lodge. Aţi fost foarte inspirată. Bărbatul clipi, îşi atinse marginea pălăriei şi se retrase în direcţia celor care îl angajaseră. Elenora inspiră adânc, după care deschise umbreluţa de soare şi o ţinu drept în sus, ca pe o mândră flamură în luptă. Apoi cotiga se puse în mişcare. Tânăra femeie nu se întoarse să privească înapoi la casa în care se născuse şi în care trăise toată viaţa. Moartea tatălui ei vitreg nu o surprinsese cine ştie ce şi nu era prea mâhnită. Atunci când Samuel Jones se căsătorise cu mama ei, Elenora avea deja şaisprezece ani. El petrecuse prea puţin timp aici, la ţară, preferind Londra şi interminabilele lui proiecte de investiţii. După ce mama Elenorei murise, cu trei ani în urmă, el nu se mai arătase aproape deloc. Această stare de fapt îi convenise perfect Elenorei. Ei nu-i păsa de Jones şi fusese foarte mulţumită să nu-l aibă în preajmă. Dar desigur că asta se întâmpla mai înainte ca ea să fi descoperit că avocatul lui izbutise să transfere sub controlul lui Jones moştenirea pe care i-o lăsase bunica ei şi care includea casa şi terenurile înconjurătoare. Iar acum totul se dusese pe apa sâmbetei. Ei bine, nu chiar absolut totul, gândi ea cu o satisfacţie răutăcioasă. Creditorii lui Samuel Jones nu avuseseră habar de broşa de aur cu perle a bunicii ei şi nici de cerceii asortaţi, bijuterii ascunse toate sub fundul fals al vechiului cufăr de recuzită. Agatha Knight îi dăruise aceste giuvaieruri imediat după ce mama Elenorei se măritase cu Samuel Jones. Agatha ţinuse secret acest cadou, povăţuind-o pe Elenora să ascundă în cufăr şi broşa, şi cerceii şi să nu vorbească nimănui despre ele, nici măcar propriei sale mame. Acum era evident că intuiţia Agathei în privinţa lui Jones fusese corectă. Cei doi creditori nu ştiuseră nimic nici despre cele douăzeci de lire sterline, în bancnote, sumă aflată de asemenea în cufăr. Ea pusese aceşti bani deoparte după vânzarea recoltei, dosindu-i laolaltă cu bijuteriile atunci când îşi dăduse seama că Jones avea de gând să investească în proiectul său minier întreaga contravaloare a recoltei. Ce-a fost a fost, îşi spuse ea. Acum trebuia să-şi îndrepte atenţia spre viitor. Norocul ei se afla pe o pantă vădit descendentă, dar cel puţin Elenora nu era chiar singură pe lume. Era logodită, urmând să se mărite cu un domn foarte drăguţ. Atunci când Jeremy Clyde va afla despre situaţia ei disperată, Elenora ştia că se va grăbi să-i vină în ajutor. Şi va insista ca ei doi să grăbească data cununiei. Da, cu siguranţă că aşa se va întâmpla, gândi ea. Iar după aproximativ o lună de zile, teribilul incident va rămâne de domeniul trecutului. Ea va fi atunci o femeie căsătorită şi va organiza şi conduce o nouă gospodărie. Perspectiva o bucura grozav. Dacă exista un talent în care excela cu-adevărat, atunci acela era priceperea ei de a organiza şi a supraveghea puzderia de treburi solicitate de buna funcţionare a unei gospodării-model şi a unei ferme prospere. Se descurca în orice situaţie, de la încheierea vânzării profitabile a recoltelor şi până la evidenţa unei stricte contabilităţi, având grijă de toate reparaţiile curente, de angajarea servitorilor şi a lucrătorilor agricoli, precum şi de prepararea leacurilor medicinale în casă. Dacă s-ar strădui, ar putea deveni o soţie ideală pentru Jeremy.   * Mai târziu în aceeaşi seară, Jeremy Clyde intra cu calul la galop în curtea hanului exact în momentul în care Elenora o instruia pe nevasta hangiului cât de important este să se asigure că cearşafurile ei sunt proaspăt spălate. Când se uită pe fereastră şi văzu cine sosise, Elenora întrerupse brusc lecţia şi se grăbi să coboare. Nu se opri decât în braţele primitoare ale lui Jeremy. — Iubita mea. Jeremy o îmbrăţişă scurt, după care o depărtă uşor de el. Chipul lui frumos purta semnele unei mari îngrijorări. Am venit de cum am auzit trista veste. Ce cumplit trebuie să fi fost pentru tine! Şi creditorii tatălui tău vitreg au luat chiar totul? Casa? Întreaga proprietate? Elenora oftă. — Mă tem că da. — Este o lovitură îngrozitor de grea pentru tine, draga mea. Nici nu ştiu ce să-ţi spun. Se simţea însă că Jeremy avea să-i spună ceva extrem de important. Îi luă ceva timp pentru a ajunge la subiect şi o asigură în prealabil pe Elenora că i se rupe inima că este nevoit să-i frângă şi ei inima cu ceea ce avea de zis, însă realmente nu avea încotro. Totul se reducea, de fapt, la o chestiune foarte simplă: din pricină că fusese deposedată de moştenirea ei, el era nevoit să rupă imediat logodna. La scurt timp după aceea, tânărul plecă la fel de grăbit precum venise. Elenora urcă scara până în odăiţa ei şi comandă o sticlă din cel mai ieftin vin pe care îl avea hangiul. După ce sticla de vin îi fusese adusă în cameră, încuie uşa, aprinse o lumânare şi îşi turnă un pahar plin-ochi cu reconfortanta licoare. Rămase timp îndelungat privind în noapte, bând vinul prost şi gândindu-se la viitorul ei. Acum era într-adevăr singură pe lume. Era un gând straniu şi tulburător. Viaţa ei bine rânduită fusese întoarsă cu susul în jos. Cu numai câteva ore înainte, viitorul i se păruse cât se putea de clar şi de luminos. Jeremy proiectase să se mute, după nunta lor, la ea acasă. Elenora îşi făcuse o imagine trandafirie despre traiul ei ca soţie şi parteneră de viaţă; imagine în care ea conducea gospodăria, îi creştea pe copiii lor şi continua să supravegheze bunul mers al afacerilor fermei. Iar acum, diafanul balon de săpun din visul ei se spărsese. Însă foarte târziu în noapte, după ce aproape tot conţinutul sticlei de vin se dusese, Elenora avu sentimentul că acum era liberă aşa cum nu mai fusese niciodată în viaţa ei. Pentru prima oară, acum nu mai avea niciun fel de obligaţii faţă de nimeni. Nu mai avea nici servitori şi nici alţi locatari care să depindă de ea. Nimeni nu mai avea nevoie de ea. Nu mai avea nici rădăcini, nici legături, nici casă. Nu mai exista nimeni căruia să-i pese dacă ea devenea faimoasă ori dacă târa numele Lodge prin noroiul unui imens scandal, exact aşa cum făcuse bunica ei. Avea acum o nesperată ocazie de a da un nou curs existenţei sale. În lumina palidă a primilor zori, întrezări o uluitoare perspectivă a unui cu totul alt viitor pe care şi l-ar putea făuri. Era un viitor în care va fi eliberată de încorsetările structurilor rigide şi înguste în care ar fi fost silită să evolueze într-o mică comunitate rurală, un viitor în care îşi va putea controla propriile posesiuni şi propria situaţie financiară. În acest nou viitor grandios va fi capabilă să facă lucruri pe care nu le-ar fi putut realiza niciodată în vechea ei existenţă. Şi-ar putea permite să guste chiar şi din acele rare plăceri stimulatoare despre care bunica ei o asigurase că nu puteau fi găsite decât în braţele bărbatului potrivit. Însă nu va fi nevoită să plătească preţul pe care cele mai multe dintre femeile de condiţia ei socială îl plăteau pentru a cunoaşte aceste plăceri, îşi jură ea. Nu va fi nevoită să se căsătorească. La urma urmei, nu mai exista nimeni căruia să-i pese dacă îşi făcea numele de ruşine. Da, acest nou viitor va fi unul măreţ. Nu trebuia decât să găsească o cale de a plăti pentru a ajunge la el.       [1] Strada Ploii (n.r.).  

Un inger pazitor de Amanda Quick Capitolul 1 — Cine te-a făcut îngerul meu păzitor? întrebă Lucy Sheridan. Era ofticată; foarte, foarte ofticată. Dar, în acelaşi timp, emoţionată. Se afla singură cu Mason Fletcher în maşină, pe un drum îngust, în lumina lunii. Ar fi trebuit să fie cea mai romantică noapte din viaţa ei – genul de lucruri din care sunt zămislite visurile adolescenţilor. Mason stricase însă totul ameninţând-o ca pe un copil pe care nu-l duce capul să se adăpostească de ploaie. Se cufundă adânc în scaunul din dreapta al camionetei, cu un picior sprijinit de bord şi cu mâinile strâns încrucişate la piept. — Nu mai sunt îngerul păzitor al cuiva, zise Mason fără să-şi ia ochii de la drum. Îţi fac un serviciu în seara asta. — Fie că-mi place, fie că nu. Ar trebui să fiu recunoscătoare? — Mica petrecere a lui Brinker n-o să se sfârşească bine. Pileală, droguri şi o mulţime de puşti minori. Nu vrei să fii acolo când dau buzna poliţaii. Siguranţa lui calmă, ca de gheaţă, era de-a dreptul enervantă. Nimeni nu i-ar fi dat nouăsprezece ani, doar cu trei ani mai mare decât ea, îşi zise. Realităţile vieţii de adolescent făceau ca asta să fie, desigur, o prăpastie de netrecut. După cum ar fi spus mătuşa Sara, pentru el nu era decât o minoră din cauza căreia risca să ajungă la puşcărie dacă mergea prea departe. Dar era mai rău de atât. Mason nu avea numai nouăsprezece ani, ci avea nouăsprezece ani şi mergea spre treizeci. Potrivit mătuşii Sara, ochii lui erau cei ai unui suflet bătrân. Bine, Sara obişnuia să descrie oamenii în moduri ciudate. Ea şi partenera ei de afaceri, Mary, erau pasionate de chestii precum meditaţia, iluminarea şi trăirea clipei. Totuşi, în vorbele Sarei referitoare la Mason exista un sâmbure de adevăr, se gândi Lucy. El era deja bărbat aşa cum niciunul dintre băieţii de la petrecere nu avea să fie vreodată. Îi făcea pe toţi să pară elevi de şcoală generală. Mason începea să i se pară mai adult decât oricare dintre adulţii pe care îi cunoştea, inclusiv părinţii ei. Când aceştia se despărțiseră, cu trei ani în urmă, toată lumea îi felicitase pentru divorţul civilizat. Dar niciuna dintre cunoştinţele lor nu ştia ce trăise Lucy, o puştoaică de treisprezece ani care se ascundea în camera ei în timp ce aşa-zişii adulţi se certau folosind grenade verbale încărcate cu acuzaţii şi replici pline de sarcasm. Dacă divorţul care urmase trebuia să fie un exemplu de comportament civilizat, cuvântul „civilizat“ avea nevoie de o nouă definiţie. Mason, pe de altă parte, părea un adult în toată puterea cuvântului, poate chiar la modul exagerat. În urmă cu doi ani se mutase în Summer River împreună cu unchiul său şi cu fratele mai mic. Mason lucra cu normă întreagă la un magazin de bricolaj şi, în plus, muncea la renovarea unei case vechi. În vara aceea se ocupa singur de creşterea fratelui său, pentru că unchiul lui era plecat pe front. Un lucru era al naibii de dar: Mason lua viaţa Foarte în Serios. Lucy se întreba ce făcea el ca să se distreze, presupunând că înţelegea acest concept. Ba chiar conducea ca un adult, sau cel puţin aşa cum ar ti trebuit să conducă un adult, îşi spuse ea morocănoasă, Felul în care se purta cu camioneta învechită a unchiului era elocvent. Schimba vitezele cu mişcări line, competente, nu accelera brusc pe porţiunile drepte de drum, nu aborda curbele prea rapid şi nu depăşea viteza legală nici în ruptul capului. Ar fi trebuit să fie plictisitor, dar nu era. O făcea să se simtă pur şi simplu în mâini sigure. — Nu aveam nevoie să mă salvezi, îi spuse. Pot să am grijă de mine. Minunat. Acum chiar că suna ca o puştoaică. — Erai depăşită în seara asta. — Hai, lasă-mă! Eram OK. Chiar dacă vin poliţaii la ferma Harper, ştim amândoi că nimeni nu va fi arestat. Şeriful Hobbs n-o să-i bage la puşcărie pe Tristan Brinker şi Quinn Colfax. Am auzit-o pe mătuşa Sara zicând că şeriful n-ar face nimic care să-i supere pe taţii lor. — Mda, unchiul meu zice că Brinker şi Colfax au tot consiliul orăşenesc, inclusiv şeriful, la degetul mic. Dar asta nu înseamnă că Hobbs n-o să-i agaţe pe câţiva dintre puştii din seara asta doar ca să arate că-şi face treaba. — Şi ce dacă? O să le dea un avertisment, atâta tot. În cel mai rău caz, Hobbs ar fi chemat-o pe mătuşa mea să mă ia şi să mă ducă acasă. — Tu chiar crezi că ăsta e cel mai rău caz? — Sigur. Îi venea să scrâşnească din dinţi. — Ai încredere în mine, Lucy, spuse el. Nu aveai ce căuta la petrecerea lui Brinker. — Îţi dai seama probabil că mâine-dimineaţă toţi cei care se distrează acum la fermă o să râdă de mine pe la spate. Mason nu răspunse. În lumina becurilor din bord, bărbia lui arăta ca şi cum ar fi fost sculptată în piatră. Pentru prima oară, Lucy simţi un impuls de curiozitate. — Îmi ascunzi ceva, nu-i aşa? — Las-o baltă, mormăi el. — De parcă aş mai putea s-o fac acum. De unde-ai ştiut că eram la petrecerea lui Brinker în seara asta? — Are vreo importanţă? — Da. Are. — Am auzit zvonuri că ai putea fi acolo. Am sunat-o pe mătuşa ta. Nu era acasă. — E cu Mary la San Francisco, la un târg de antichităţi. Am lăsat un mesaj în căsuţa vocală a mătuşii mele, dacă trebuie neapărat să ştii. Mason ignoră remarca. — Când am aflat că mătuşa ta e plecată, am decis să trec prin parc să văd dacă eşti acolo. M-am gândit că ţi-e destul de greu. — Pentru că eu nu sunt unul dintre copiii de ştabi? — Eşti prea mică să stai prin preajma lui Brinker şi a lui Colfax. — Jillian Benson e doar cu un an mai mare decât mine. Şi, te rog, las-o mai încet cu morala! N-o să sar în prăpastie doar pentru că toţi prietenii mei fac asta. — Jillian nu-i prietena ta. — Întâmplător, ea e cea care m-a invitat. — Da? făcu Mason pe un ton gânditor. I-auzi, ce interesant… — M-a sunat mai devreme şi mi-a zis că se duce la petrecerea lui Brinker, după care m-a întrebat dacă vreau să vin şi eu. Nu e ca şi cum ai avea prea multe de făcut în oraşul ăsta. — Aşa că ai profitat de ocazie. — Nici chiar aşa. La început am zis nu. Sunt aici doar în vacanţa de vară. Nu cunosc decât câţiva puşti din zonă. Ea mi-a zis că ar fi un prilej bun să-mi fac noi cunoştinţe. I-am spus că n-am maşină. S-a oferit să mă ia de acasă. — Foarte frumos din partea ei, nu? comentă Mason. — Unde vrei să ajungi? — Ai băut ceva înainte să apar eu acolo? — Doar nişte apă din sticla pe care-am adus-o cu mine. Şi, apropo, nu-ţi datorez nicio explicaţie. — Nu ai băut nimic din sticlele alea fără etichetă care erau în lada cu gheaţă? — Era un fel de energizant, mi-a zis Jillian. Brinker are un stoc serios la toate petrecerile de la fermă. Se pare că are ceva special. — Dar n-ai băut, nu? — N-aveam chef să mă îmbăt sau să mă ameţesc, da? N-avea nicio intenție s-o recunoască, însă ideea de a consuma băutura aceea cu o nuanţă bizară o speriase de moarte. Adevărul trist era că îşi dăduse seama cu mult înainte să ajungă Mason că noaptea era sortită eşecului. Nu era făcută să trăiască periculos, să forţeze nota sau să meargă pe marginea prăpastiei. Toată lumea o considera o fată responsabilă, cu capul pe umeri, nu genul care intră în bucluc. Dar ăsta era doar un fel de-a spune că era plictisitoare şi mult prea precaută. Parcă fusese blestemată să rămână pentru totdeauna în afara unei sere invizibile şi să privească de acolo oamenii care îndrăzneau să-și asume riscuri şi să-și trăiască viața cu adevărat. — De ce să te duci la cheful lui Brinker dacă n-ai vrea să se îmbeţi sau să te droghezi? o întrebă Mason. Ea se foi şi se lăsă şi mai adânc în scaun. — Voiam doar să dansez. Să mă distrez puţin. Dă-mă în judecată! — Dar nu dansai când am ajuns acolo. — Pentru că n-am fost invitată, oftă ea. În sfârșit, am ajuns la una dintre celebrele petreceri date de Brinker, dar s-a dovedit că nimeni nu voia să fie cu mine. Ai avut dreptate, m-am băgat unde nu-mi fierbea oala, m-am amestecat cu cine nu trebuia, bla, bla, bla, şi am fost a naibii de norocoasă c-ai apărut. Mulţumit? Mason, concentrat să vireze pe aleea lungă şi îngustă care ducea prin livadă la casa confortabilă a Sarei, nu răspunse. Luminile erau aprinse înăuntru. O dubă veche, inscripţionată cu Summer River Antiques, era parcată pe locul ei obişnuit, în faţă. — Se pare că mătuşa ta este acasă, zise el oprind motorul. — A venit mai devreme. Lucy îşi desfăcu centura de siguranţă şi deschise uşa. De obicei, ea şi Mary nu se întorc din călătoriile de cumpărături mai devreme de miezul nopţii. — Asta e bine, murmură el în timp ce studia uşa de la intrare. Lucy dădu să coboare din maşină, dar se opri. — Ce-i bine? — N-o să fii singură în noaptea asta. — La naiba, Mason! N-am nevoie de o dădacă. De fapt, eu fac pe dădaca pentru copiii altora. Şi sunt foarte căutată, pentru că sunt atât de cu capul pe umeri şi de responsabilă şi aşa mai departe. — Ştiu. Îmi cer scuze! — O, termină cu scuzele! Nu te prinde. Fata sări din camionetă şi se îndreptă spre casă. — Îmi cer scuze şi pentru astă-seară, adăugă el cu vocea mai aspră. N-am vrut să te jenez. — Aha. Aruncându-i o privire prin uşa deschisă a camionetei, Lucy adăugă: Ştii ce? Peste câţiva ani, când o să fiu matură, adu-mi aminte să-ţi mulţumesc pentru operaţiunea de salvare complet inutilă din seara asta. Poate când o să am treizeci sau patruzeci de ani o să fiu în stare să-ţi apreciez intenţiile nobile. Sau nu. Ştii cum se spune, nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. — Da, am auzit asta. „La dracu’“, se gândi ea. N-avea decât să-i spună şi restul. — Te informez că ţi-ai pierdut timpul degeaba. Când ai venit, mă pregăteam să plec acasă. — Un plan discutabil. E un drum lung. — Totul ar fi fost în regulă. Aveam telefonul mobil. În plus, suntem în Summer River, nu în oraş. Mătuşa zice că n-a mai fost nicio crimă aici de multă vreme. — Lucruri rele se întâmplă şi în oraşele mici, la fel ca oriunde altundeva, replică Mason. — Rahat. Acum o să-mi faci morală zicându-mi că fetele nu trebuie să meargă singure acasă după lăsarea întunericului? Se întrerupse, căci expresia de pe faţa lui Mason arăta că exact asta urma. Zâmbind, reluă: Nu te poţi abţine, nu-i aşa? Eşti născut să protejezi şi să fii mereu la dispoziţia celor slabi. Poate-ar trebui să iei în calcul o carieră în poliţie. — Am auzit că se fac bani mai frumoşi în imobiliare. — Vorbesc serios. — De ce voiai să pleci pe jos acasă? insistă el, fără să-i bage în seamă tentativa de a schimba subiectul. — Pentru că Jillian se îmbăta, dacă vrei să ştii adevărul. Ştiam că nu vrea să plece. Crede că Brinker e tare. Toate fetele cred asta, la fel şi unii băieţi. În fine, mă temeam s-o las să mă ducă acasă cu maşina. Iată, întreaga poveste a nopţii mele nebune. Ai avut dreptate. N-ar fi trebuit să mă duc la fermă, chiar dacă jumătate dintre copiii din oraş sunt acolo. Ai făcut o faptă bună, cât trebuie să te mai lauzi? Uşa se deschise, iar în prag apăru Sara. Lampa de pe verandă îi lumina părul şaten, care dădea semne de încărunţire. La fel precum celelalte femei din familia Sheridan, nu era o amazoană, dar statura ei de un metru şaizeci şi doi şi silueta minionă erau înşelătoare. Deceniile de yoga şi de cărat lemne de foc pentru şemineul masiv îi conferiseră umeri laţi şi un corp puternic şi compact. — Bună, Mason, zise ea făcându-i cu mâna. Mersi c-ai adus-o pe Lucy acasă. Tocmai voiam s-o sun pe mobil să văd dacă are nevoie s-o iau cu maşina. — Pentru puţin, doamnă, răspunse Mason. Era în drumul meu. — Pe dracu’ în drumul tău! Lucy dădu să închidă uşa camionetei, dar ceva o făcu să ezite. Legat de chestia asta cu îngerul păzitor, murmură ea. — Ţi-am spus că nu-s înger păzitor. Pentru prima oară se întrezări un dram de emoţie în tonul lui. Părea iritat. — Mătuşa Sara se dă în vânt după chestia cu karma, spuse Lucy. Ştii, ce oferi, aia primeşti. — Ştiu ce e karma. Vocea lui era ciudat de plată. Lucy îşi dădu seama că reuşise să-l insulte sugerând că nu cunoştea sensul acelui cuvânt. Chiar dacă el o făcuse de râs târând-o afară de la petrecere, îi părea rău că-l jignise. Toată lumea ştia că Mason muncea de când terminase liceul. Nu avusese şansa să-şi continue educaţia. Mătuşa Sara îi spusese că fratele său, Aaron, fusese cel sortit să meargă la facultate. Aaron tocmai fusese acceptat la o universitate prestigioasă, foarte scumpă, iar Mason şi unchiul lui făceau tot ce le stătea în putere ca să se asigure că tânărul nu avea să rămână cu datorii după absolvire. — Hai să zicem, de dragul discuţiei, că mătuşa mea are dreptate în privinţa karmei, zise Lucy. Dacă-i aşa, mai devreme sau mai târziu s-ar putea să ai nevoie de ajutor. — Şi? — Te-ai întrebat vreodată cine-l salvează pe un înger păzitor profesionist atunci când intră în bucluc? Trânti uşa camionetei înainte ca el să apuce să răspundă şi merse repede spre veranda unde o aştepta Sara. Se alesese praful şi de cea mai romantică noapte din viaţa ei.

1     Ajunsese altcineva înaintea lui la farmacie. Edison Stokes se aplecă în penumbra micului şi întunecosului magazin. Privi mânerul cuţitului împlântat adânc în pieptul bătrânului. Dacă‑l scotea, n‑ar fi făcut decât să grăbească inevitabilul. — Cine a făcut asta? întrebă Edison apucând strâns mâna crispată. Spune‑mi, Jonas. Îţi jur că va plăti. Sângele gâlgâia în gura farmacistului. — Ierburile. A cerut ierburile acelea speciale. Lorring mi‑a spus să‑i dau imediat de ştire dacă cineva caută… — Lorring ţi‑a primit mesajul. De asta sunt aici. Edison se aplecă şi mai mult. Cine a cumpărat ierburile? — Nu ştiu. A trimis un servitor după ele. — Nu‑mi poţi spune ceva care să mă ajute să‑l găsesc pe cel care ţi‑a făcut asta? — Servitorul spunea… vocea lui Jonas se stinse, căci sângele îi umpluse gura. — Ce‑a spus servitorul, Jonas? — Că‑i trebuie ierburile imediat. Şi că pleacă din oraş… ceva despre o petrecere la un conac, la ţară… Edison simţi cum mâna farmacistului îşi slăbeşte strânsoarea. — Cine dă petrecerea asta, Jonas? Unde o să aibă loc? Bătrânul închise ochii. Timp de câteva secunde, Edison îşi zise că n‑are să mai afle nimic altceva. Însă buzele pline de sânge ale farmacistului se mişcară pentru ultima dată. — Ware Castle, veni şoapta, aproape stinsă.     2     Mizerabilul era acolo, la Ware Castle. Să‑l ia dracu’. Emma Greyson izbi cu pumnul înmănuşat în balustrada de piatră a balconului. Numai de ghinioane avea parte. Oriunde s‑ar fi dus, era la fel, gândea ea. Şi ghinioanele durau de ceva vreme, culminând cu dezastrul financiar absolut petrecut cu două luni în urmă. Iar acum, punând capac la toate, era obligată să‑şi petreacă următoarea săptămână încercând să‑l evite pe Chilton Crane. Părea mai mult decât era în stare să îndure. Bătea darabana cu degetele pe piatra străveche. N‑ar fi trebuit să o surprindă atât de mult apariţia lui Crane în după‑amiaza aceea. În definitiv, Lumea Bună era o lume oarecum restrânsă. Nimic ciudat, deci, în faptul că mizerabilul se afla printre numeroşii invitaţi la petrecere. „Nu‑ţi poţi permite să pierzi şi postul ăsta“, îşi repetă Emma cu voce înăbuşită. Se putea ca Crane să nu‑şi amintească de ea, dar singurul lucru pe care‑l putea face era să se ferească din calea lui pe durata şederii la castel. Cu atâta lume prin preajmă, n‑o să‑ţi fie prea greu să te confunzi cu mobilierul, se îmbărbătă ea. Sunt prea puţini cei care dau atenţie domnişoarelor de companie. De undeva, din întunericul de sub balcon, zgomotul unei mişcări uşoare o smulse din gândurile sumbre. Se aplecă şi scrută atent umbrele proiectate de un zid înalt. Una din umbre prinse viaţă, ieşi din conul de beznă şi alunecă traversând pajiştea scăldată în lumina lunii. Emma se aplecă mai mult şi zări silueta care înainta, precum o fantomă, pe cărarea argintată. Înaltă, zveltă, cu părul întunecat şi îmbrăcată în întregime în negru. N‑a mai fost nevoie ca razele palide ale lunii să cadă pe chipul auster, ascetic al bărbatului de jos: Edison Stokes. Se întorcea de la plimbare în după‑amiaza zilei de ieri, când el îşi făcuse apariţia la castel. Îl văzuse intrând cu trăsura‑i strălucitoare în curtea interioară. Vehiculul elegant era tras de armăsari perfect armonizaţi şi foarte bine antrenaţi. Animalele răspundeau cu precizie calmă comenzilor transmise de mâinile lui Stokes prin hăţuri. Supunerea de care dădeau dovadă arăta că stăpânul lor foloseşte mai degrabă îndemânarea şi fermitatea, decât strigătele şi loviturile sălbatice pentru a‑i ţine în frâu. Mai târziu, Emma remarcase că ceilalţi oaspeţi îi aruncau priviri piezişe de fiecare dată când intra în vreo încăpere. Ştia că atitudinea lor de viclenie temătoare însemna că bărbatul este extrem de bogat şi extrem de puternic. Şi, probabil, deosebit de periculos. Iar toate acestea îl făceau extrem de fascinant în ochii elitei sufocate de plictis şi blazare. Umbrele se mişcau din nou. Emma se aplecă mai tare peste balcon şi îl văzu pe Stokes încălecând pervazul de piatră al unei ferestre deschise. Ce ciudat! În definitiv, era un oaspete al castelului, nu avea nevoie să se furişeze astfel. Nu exista decât o explicaţie pentru ca Stokes să procedeze aşa: fie că se întorcea de la o întâlnire secretă cu soţia vreunuia dintre musafiri, fie că tocmai se îndrepta spre una. Fără să ştie de ce, se aşteptase parcă la mai mult de la Stokes. Stăpâna ei, lady Mayfield, le făcuse cunoştinţă cu o seară înainte. Când bărbatul îşi înclinase foarte ceremonios capul deasupra mâinii ei, intuiţia o luminase ca un fulger. Acesta nu este un alt Chilton Crane, îşi spusese ea atunci. Edison Stokes părea ceva mai mult decât un alt libidinos mizerabil într‑o lume în care asemenea specimene se găseau din belşug. Era evident că se înşelase din nou. Şi nu pentru întâia oară în ultima vreme. Un hohot copios de râs se răspândi în noapte prin una dintre ferestrele deschise din aripa de est a castelului. Bărbaţii din sala de biliard păreau chercheliţi binişor. În sala de bal, muzica continua să cânte. Jos, sub balconul în care se afla ea, Edison Stokes dispăruse într-o cameră întunecoasă care nu‑i aparţinea. După o vreme, Emma se întoarse şi se îndreptă încet spre coridorul slab luminat. Putea să se retragă în linişte în propriu‑i dormitor. Lady Mayfield trebuie să fi fost în formă deja. Letty avea o adevărată pasiune pentru şampanie, aşa că nu va băga de seamă că domnişoara ei de companie dispăruse pentru tot restul serii. Sunetul unor voci şoptite venind dinspre scara de serviciu, foarte rar folosită, o sili să se oprească brusc pe la mijlocul coridorului. Îşi ţinu respiraţia şi ascultă atentă. Se auzeau râsete înăbuşite. Un cuplu, desigur. Bărbatul părea dezgustător de beat. — Bănuiesc că te aşteaptă camerista? şoptea Chilton Crane cu o nerăbdare prost mascată. Pe casa scărilor apăru lumina şovăitoare a unei lumânări. Emma îngheţă. Sperase din tot sufletul să scape de ghinioane! În câteva clipe, Crane şi însoţitoarea lui aveau să intre în holul unde se afla ea. Era prinsă în capcană. Chiar dacă se întorcea şi o lua la fugă cât o ţineau picioarele, n‑ar fi reuşit să străbată întregul coridor până la holul principal. — Nu fi stupid, murmură Miranda, lady Ames. I‑am dat liber fetei în seara asta, înainte să cobor. Nu aveam niciun chef să dau ochii cu ea la întoarcere. — Nu era nevoie să‑i dai liber, se repezi Chilton. Sunt sigur că i‑am fi găsit ceva de făcut. — Domnule Crane, vrei cumva să insinuezi că ar fi putut să ni se alăture în aşternuturi? replică Miranda cu falsă indignare. Sir, sunt de‑a dreptul şocată. — Diversitatea este sarea şi piperul vieţii, draga mea. Am observat că femeile care depind în întregime de o slujbă ca să poată trăi sunt extrem de doritoare să facă tot ce li se cere. Ba chiar de‑a dreptul nerăbdătoare. — Va trebui să‑ţi satisfaci altă dată gustul pentru servitoare. N‑am nicio intenţie să te împart în seara asta cu camerista mea. — Poate că ar trebui să căutăm un pic mai sus, pentru o partidă în trei. Am observat că lady Mayfield a venit însoţită de o domnişoară de companie. Ce părere ai dacă am chema‑o în dormitorul tău, sub un pretext oarecare… — Domnişoara de companie a lui lady Mayfield? Adică vrei să spui miss Greyson? De această dată, Miranda era cu adevărat indignată. Să nu îndrăzneşti să‑mi spui că ţi‑a trecut prin minte să o seduci pe creatura aia cu ochelari şi bonetă. Şi cu părul acela roşu, îngrozitor. Chiar eşti lipsit de gust? — Am descoperit adesea că îndărătul hainelor anoste şi al ochelarilor de vedere se poate ascunde un spirit deosebit. Chilton tăcu câteva clipe. Cât despre însoţitoarea lui lady Mayfield… — Prefer să nu, dacă nu te superi. — Îmi pare ciudat de cunoscută, spuse Chilton în şoaptă. Mă întreb dacă n‑am mai întâlnit‑o pe undeva. Ghearele spaimei strânseră stomacul Emmei. Avusese toate motivele să spere că Crane n‑a recunoscut‑o când, ceva mai devreme, fusese obligată să treacă pe lângă el, în sala de muzică. Nu o privise decât în treacăt. Îşi spusese că bărbaţii asemenea lui Crane, care dădeau iama printre cameristele, guvernantele şi domnişoarele de companie ale gazdelor nu se obosesc să reţină trăsăturile nefericitelor victime. Şi‑apoi, părul ei avea acum altă culoare. Temându‑se că vreuna din fostele ei stăpâne, care o concediase pentru nesupunere, ar putea să‑şi prevină cunoştinţele despre roşcata cea insolentă, purtase o perucă brunetă în timpul scurt cât fusese angajată la Ralston Manor. — Las‑o pe domnişoara de companie a lui lady Mayfield, îi ceru Miranda pe un ton imperativ. Nu‑i decât o creatură micuţă şi plictisitoare. Te asigur ca eu am de oferit lucruri mult mai interesante şi mai tentante. — Desigur, draga mea. Cum spui tu. În glasul lui Crane se simţea o undă de dezamăgire. Emma se retrase cu un pas. Trebuia să facă ceva. Nu putea să stea pur şi simplu acolo, aşteptând să apară Miranda şi Crane. Privi peste umăr. Singura sursă de lumină de pe coridorul întunecat era o aplică montată cam pe la jumătatea peretelui. Uşi din lemn masiv, adânc afundate în zidul de piatră, marcau intrarea în numeroase odăi de oaspeţi. Se răsuci, îşi prinse fustele cu amândouă mâinile şi porni în grabă de‑a lungul coridorului de piatră. O să se ascundă într‑una din camere. La castel sosiseră o mulţime de invitaţi, astfel că fiecare încăpere de pe etaj găzduia pe cineva, însă cu siguranţă că erau toate goale la ora aceea. Seara abia începuse. Prietenii familiei Ware se aflau încă jos, dansând, flirtând, distrându‑se. Se opri în faţa celei mai apropiate uşi şi încercă clanţa, închisă. Inima i se opri câteva clipe, apoi îşi înteţi bătăile. Se repezi la uşa următoare. Nici aceea nu voia să se deschidă. O cuprinse panica. Ajunse la a treia uşă, apucă clanţa, o apăsă şi, cu un imens suspin de uşurare, descoperi că se deschide. Se strecură fără zgomot în cameră şi închise cu mare grijă uşa după ea. Apoi privi cu atenţie în jur. Lumina puternică a lunii, revărsată prin ferestre, dezvăluia perdelele grele ale unui pat mare, cu baldachin. Măsuţa de toaletă era plină cu sticluţe frumoase. Pe un fotoliu se vedea o cămaşă de noapte vaporoasă, tivită cu dantelă. O să aştepte acolo până când Chilton şi Miranda vor intra într‑unul din celelalte dormitoare. Apoi se va strecura înapoi până la scara de serviciu, hotărî ea. Se întoarse şi îşi lipi urechea de lemnul uşii, ascultând zgomotul paşilor de pe coridor, care se auzea din ce în ce mai aproape. O cuprinse o presimţire sumbră. Dacă nimerise tocmai în dormitorul Mirandei? Paşii se opriră în faţa uşii. — Iată‑ne ajunşi, Chilton. Vocea Mirandei era înăbuşită de lemnul gros. Stai puţin să găsesc cheia. Emma se îndepărtă de uşă, de parcă ar fi devenit brusc din fier încins. N‑avea la dispoziţie decât câteva secunde. Miranda credea că uşa ei este închisă şi căuta de zor cheia în poşeta‑i minusculă. Privi disperată în jur, prin camera luminată de razele lunii. Sub pat nu era loc; se vedeau cuferele aşezate acolo, probabil din lipsă de spaţiu. Nu‑i rămânea decât dulapul masiv. Alergă spre el, fără zgomot, pe covorul gros. Râsul de beţiv al lui Crane răsună de cealaltă parte a uşii. Se auzi apoi clinchet de metal făcut de cheile căzute pe pardoseala de gresie. — Asta‑i culmea, vezi ce m‑ai determinat să fac? spuse Miranda. Am scăpat‑o. — Dă‑mi voie, zise Chilton. Emma smuci uşile dulapului masiv şi se strecură prin desişul foşnitor al rochiilor, făcându-și loc înăuntru. Apoi întinse mâna şi trase uşile până se asigură că sunt bine închise, şi se lăsă învăluită de întunericul dens. În aceeaşi clipă, mâna unui bărbat îi cuprinse talia. Încercă să ţipe. O palmă caldă îi apăsă gura şi se simţi strânsă cu asprime şi lipită de un piept larg şi tare ca piatra. O cuprinse o spaimă cumplită. Teama de a fi recunoscută părea un fleac pe lângă situaţia în care se afla. Nu era de mirare că găsise uşa dormitorului deschisă. Cineva se strecurase înăuntru înaintea ei. — Vă rog să tăceţi, miss Greyson, îi şopti în ureche Edison Stokes, altfel vom avea amândoi de dat o grămadă de explicaţii.   *   O recunoscuse când smucise uşile dulapului. Ascuns îndărătul unei complicate şi elegante rochii de seară, Edison văzuse lumina lunii reflectată într‑o pereche de ochelari cu rame de aur. În ciuda situaţiei delicate în care se afla el însuşi, simţi o satisfacţie ciudată la gândul că avusese dreptate în privinţa micuţei însoţitoare a lui lady Mayfield. În momentul când făcuseră cunoştinţă, avusese certitudinea că tânăra nu posedă niciuna din calităţile cerute unei persoane care îmbrăţişează o asemenea carieră. Se purtase sobru şi reţinut, însă nu era nimic umil sau supus în ochii aceia verzi, atât de pătrunzători. În adâncul lor se citea hotărâre, inteligenţă şi o ironie bine mascată. O doamnă cu totul deosebită, îşi aminti că gândise atunci. Şi încă una foarte atrăgătoare, cu toate că se străduia să ascundă acest lucru îndărătul ochelarilor şi al rochiei demodate, care arăta de parcă ar fi fost vopsită de mai multe ori. Şi acum afla că doamna cea deosebită se distra ascunzându‑se în dulapuri aflate în dormitoarele altor persoane. Ce interesant! Emma se foia agitată în strânsoarea lui şi deveni brusc conştient de rotunjimea fermă a sânilor ei apăsaţi de propriu‑i antebraţ. Mireasma de curat şi de proaspăt a trupului ei îl făcu să‑şi dea seama cât de mic, de strâmt şi de intim era interiorul dulapului. Nu se îndoia că îl recunoscuse, deoarece se liniştise şi renunţase să se mai lupte cu el. Îi luă cu grijă mâna de pe gură. Niciun sunet. Era limpede că nu doreşte nici ea să fie descoperită. Constatarea îl făcu să se întrebe dacă nu cumva împărţea spaţiul dulapului cu o mică hoaţă de bijuterii. — Uşurel, Chilton. Vocea Mirandei nu mai părea amuzată. O să‑mi distrugi rochia. Te rog frumos să nu mă bruschezi. Ştii bine că nu‑i nicio grabă. Dă‑mi voie să aprind lumânarea. — Iubita mea, inspiri atâta pasiune, încât îţi jur că nu mai pot să aştept nicio secundă. — Ai putea cel puţin să‑şi scoţi cămaşa şi cravata. Miranda părea din ce în ce mai agasată. Nu sunt una din servitoarele tale şi nici vreo domnişoară insipidă de companie ca să fiu îmbrăţişată sprijinită de un perete. Edison simţi limpede tremurul care o străbătu pe Emma. Îi luă mâinile într‑ale lui şi descoperi că îşi ţinea pumnii strânşi. Mânie sau teamă? se întrebă el. — Dar i‑a luat o veşnicie valetului meu să facă nodul acesta special, spuse Chilton cu glas plângăreţ. Se numeşte „fântâna antică“, ştii? Ultimul strigăt al modei. — Am să‑ţi scot cravata şi am să refac nodul înainte să pleci, murmură Miranda îmblânzită. Am visat mereu s‑o fac pe valetul pentru un gentleman ca tine. Un bărbat atât de splendid dăruit de natură. — Chiar aşa? Chilton părea complet copleşit de compliment. Bine, dacă insişti… Dar grăbeşte‑te, ştii bine că nu avem toată noaptea la dispoziţie. — Dar avem toată noaptea la dispoziţie, bunul meu domn. Este exact ce‑mi doresc. Fâşâit moale de îmbrăcăminte. Miranda murmură ceva. Chilton geme şi respiră sacadat. — Măi, dar eşti nerăbdător în seara asta, spuse Miranda, nu foarte încântată de descoperire. Sper că nu te vei dovedi prea nerăbdător. Detest bărbaţii care nu au grijă ca doamna să fie satisfăcută mai întâi. — Patul, gâfâi Chilton. Haide o dată în pat. Doar n‑am venit aici să facem conversaţie mondenă. — Lasă‑mă să‑ţi scot cămaşa. Ador priveliştea unui piept musculos. — Îmi scot singur blestemata asta de cămaşă. Urmă o scurtă tăcere. Gata, acuma cred că este în regulă, suspină el exasperat. Hai s‑o facem o dată, doamnă! — Pe naiba, Chilton, mi‑a ajuns. Dă‑mi drumul. Nu sunt o târfă ieftină din Covent Garden. Ia‑ţi mâinile de pe mine. M‑am răzgândit. — Dar, Miranda… vocea bărbatului se frânse într‑un geamăt aspru şi prelung. Pe toţi dracii, murmură el în cele din urmă. Uite ce m‑ai determinat să fac. — Deocamdată văd că mi‑ai mototolit cearşaful, spuse Miranda cu o satisfacţie cinică în glas. L‑am adus cu mine de la Londra ca să fiu sigură că dorm în aşternut de calitate, şi uite ce ai făcut. — Dar, Miranda… — Acum înţeleg de ce preferi femeile care nu au posibilitate să‑ţi pretindă vreun talent de amorez. Ai rafinamentul unui puşti de şaptesprezece ani în braţele primei lui femei. — A fost din vina ta, bombăni Chilton. — Las‑o baltă. Dacă mai stai mult aici, voi muri de plictiseală. Din fericire, mai am destul timp să găsesc un domn mai talentat care să‑mi ţină companie restul nopţii. — Ei, stai puţin… — Am spus să ieşi afară. Vocea Mirandei avea acum accentele ascuţite ale furiei. Sunt o doamnă, merit ceva mai mult. Du‑te şi‑ţi găseşte o cameristă, sau pe insipida aia de domnişoară de companie a lui lady Mayfield, dacă ai chef să te distrezi. Ţinând cont de felul jalnic în care te comporţi ca amant, numai unele ca ele te‑ar putea accepta. — Poate că am să fac exact ce mi‑ai sugerat, izbucni Chilton. Pun pariu că m‑aş simţi mult mai bine cu miss Greyson decât cu tine. Emma se zbătu în strânsoarea braţelor lui Stokes. — Nici nu mă îndoiesc de asta, răspunse tăios Miranda. Hai, pleacă. — Am avut odată o porţie de tăvăleală cu o domnişoară de companie la Ralston Manor. Vocea lui Chilton se înăspri brusc. Era o căţea afurisită. Nu ştia când să se oprească din luptă. — Să nu‑mi spui că o biată domnişoară de companie a îndrăznit cu adevărat să‑ţi refuze farmecele şi talentul de amorez. — Şi‑a luat pedeapsa, fii pe pace. Chilton părea insensibil la sarcasmul evident din vocea Mirandei. Lady Ralston ne‑a găsit împreună în debaraua cu aşternuturi. Bineînţeles că a concediat‑o imediat pe creatura aia neînsemnată şi proastă. — Nu mă interesează deloc detaliile aventurii tale cu o însoţitoare plătită, spuse Miranda pe un ton rece; îşi recăpătase fără îndoială stăpânirea de sine. — Şi, evident, fără referinţe, adăugă Chilton cu voce vindicativă. Mă îndoiesc că o să‑şi mai găsească de lucru vreodată. Probabil că acum moare de foame într‑un azil pentru nevoiaşi. Emma tremura violent şi respira sacadat, cu pumnii lipiţi de coapse. Teamă sau mânie? se întrebă Edison din nou. Ceva îi spunea că este mânie. Începuse să se teamă că Emma va deschide uşile dulapului şi‑l va lua pe Crane la întrebări. Ar fi fost, probabil, o scenă amuzantă, dar nu şi‑o putea permite. Un asemenea gest ar fi fost un adevărat dezastru pentru ea şi ar fi năruit propriile‑i planuri. O ţinu mai strâns, încercând să‑i transmită un avertisment tăcut. Emma păru să înţeleagă. Cel puţin nu mai dădea impresia că este gata să dea buzna afară din dulap. — Dacă nu pleci imediat, Chilton, mă voi vedea obligată să‑l chem pe Swan, spuse Miranda cu o voce de gheaţă. Sunt sigură că nu‑i va fi deloc greu să te scoată afară. — Stai aşa, nu‑i nevoie să chemi bruta aia uriaşă şi plină de muşchi, mormăi Chilton. Plec singur. Se auziră paşi apăsaţi pe podea, uşa deschizându‑se şi apoi închizându‑se. — Idiot blestemat, murmură Miranda cu dezgust. Sunt o adevărată doamnă. Merit tot ceea ce este mai bun. Alţi paşi. De data aceasta mai uşori. Miranda traversa încăperea îndreptându‑se spre măsuţa de toaletă. Edison spera din tot sufletul să nu aibă nevoie de ceva din dulap. Se auzeau sunete uşoare: un pieptene de argint lăsat pe tăblia de lemn a măsuţei, clinchetul unor sticluţe ciocnite, fâşâitul unei fuste din satin scump şi‑apoi alţi paşi uşori. Uşa dormitorului se deschise şi se închise din nou. Edison şi Emma ştiură că sunt, în sfârșit, singuri. — Cred, domnişoară Greyson, spuse el, că după ce am împărtăşit o experienţă atât de intimă, ar trebui să ne cunoaştem mai bine. Îţi propun să găsim un loc ceva mai confortabil unde să putem avea o discuţie deschisă. — Pe toţi dracii, răspunse Emma. — Sunt întru totul de acord cu dumneata, domnişoară.

PROLOG   Spre sfârşitul domniei reginei Victoria…   Scheletul zăcea întins pe un pat sculptat migălos şi foarte împodobit, plasat în centrul vechiului laborator care devenise mormântul alchimistului. Oasele vechi de mai bine de două sute de ani erau încă înfăşurate în zdrenţele unui halat care fusese cu siguranţă croit din cea mai scumpă mătase şi catifea. Mănuşi și papuci brodaţi cu fir de aur încă mai înfăşurau oasele mâinilor, respectiv ale picioarelor, creând o stranie iluzie de carne. — Probabil croitorul lui îl iubea, spuse Gabriel Jones. — Dacă ai un client alchimist, asta nu însemnă neapărat că omul nu poate avea un acut simţ al eleganţei, remarcă Caleb Jones. Gabriel aruncă o privire la hainele vărului său, apoi se uită la ţinuta lui. Atât pantalonii, cât şi cămăşile de in pe care le purtau erau pline de praf şi de noroi, dar, ca şi cizmele, erau lucrate de mână şi le veneau ca turnate. — O trăsătură de familie, după câte se pare, spuse Gabriel. — O adăugire frumoasă la legenda familiei Jones, fu de acord Caleb. Gabriel se apropie de pat şi ridică mai sus braţul în care ţinea felinarul. În lumina tremurătoare a acestuia putu să distingă simbolurile criptice, specifice alchimiştilor, pentru mercur, argint şi aur, simboluri care împodobeau poalele largi ale halatului în care era înfăşurat scheletul. Simboluri similare erau incrustate şi în tăblia de lemn a patului. Lângă pat, pe podea, se afla un cufăr. Cele două sute de ani care trecuseră peste metalul părţilor lui laterale îl acoperiseră cu rugină, dar capacul era protejat de un strat subţire de metal rezistent la coroziune. Aur, gândi Gabriel. Se aplecă şi şterse cu o batistă imaculată o mică parte din praful care acoperea capacul. În lumina puţină se puteau desluşi decoraţiunile care împodobeau stratul subţire de aur – un model cu frunze – precum şi câteva cuvinte în latina veche, gravate de asemenea în aur. — E uimitor că în două sute de ani locul acesta nu a fost descoperit şi jefuit, spuse el. Mai mult ca sigur că alchimistul îşi făcuse o grămadă de duşmani şi de rivali de‑a lungul vieţii. Asta ca să nu mai vorbim de toţi membrii Societăţii Arcanului şi nici de membrii familiei Jones, care îl caută de zeci de ani. — Alchimistul era, pe bună dreptate, cunoscut drept o persoană foarte isteaţă şi foarte secretoasă, îi reaminti Caleb. — O altă trăsătură de familie. — E adevărat, fu de acord Caleb. În vocea lui apăruse o umbră de tristețe. între el şi vărul lui existau multe deosebiri, gândi Gabriel. Caleb era un tip meditativ, care cădea adesea în muţenie. Prefera să stea singur în laboratorul lui. Nu avea prea multă răbdare cu vizitatorii, cu musafirii sau cu orice alte persoane care așteptau din partea lui cordialitate sau măcar o urmă de amabilitate. Gabriel fusese dintotdeauna mai activ din punct de vedere social şi mai puţin capricios decât vărul său, dar în ultima vreme simţise şi el nevoia să se retragă în propria bibliotecă pentru perioade destul de mari de timp. Ştia că se folosea de clipele acestea de studiu nu numai ca o modalitate de îmbogăţire a cunoştinţelor, ci şi de izolare, poate chiar de evadare. Amândoi încercau să scape, fiecare în felul lui, de acele aspecte ale firii lor care nu puteau fi calificate decât ca anormale, gândi el. Se îndoia că vreunul dintre ei ar fi putut să găsească într‑o bibliotecă, ori într‑un laborator, ceea ce căutau. Caleb examină una dintre cărţile vechi. — O să avem nevoie de ajutor pentru a împacheta toate relicvele astea. — Putem să angajăm câţiva oameni din sat, spuse Gabriel. Începu automat să schiţeze în gând un plan de acţiune cu privire la împachetarea şi expedierea lucrurilor găsite în laboratorul‑mormânt al alchimistului. Se pricepea la planuri de acţiune. Tatăl său îi spusese nu o dată că talentul lui la construirea celor mai bune strategii era strâns legat de neobişnuitele sale puteri paranormale. Totuşi, Gabriel prefera să considere acest talent ca pe o manifestare a acelei părţi a lui care era normală. Îşi dorea cu disperare să creadă că era un om logic, raţional, modern şi nu un individ primitiv, necivilizat, blocat într‑un stadiu inferior al evoluţiei. Alungă din minte aceste gânduri tulburătoare şi se concentră asupra planurilor de transportare a relicvelor. Cel mai apropiat sat se afla la câţiva kilometri distanţă. Era o mică aşezare, care supravieţuise de‑a lungul secolelor datorită contrabandei. Oamenii de acolo ştiau să păstreze un secret, mai ales dacă la mijloc erau şi ceva bani pentru ei. Societatea Arcanului îşi putea permite să cumpere tăcerea sătenilor, reflectă Gabriel. Locaţia izolată de pe coastă, pe care alchimistul o alesese pentru laboratorul său, o mică fortăreaţă, arăta dezolant chiar şi astăzi. Acum două sute de ani probabil că zona era şi mai sălbatică şi mai izolată, gândi el. Laboratorul‑mormânt era ascuns sub pământ, sub ruinele unui castel. Când el şi Caleb reuşiseră în sfârşit să deschidă uşa laboratorului, cu puţină vreme în urmă, îi întâmpinase o duhoare grea de cadavru care îi făcuse pe amândoi să se dea înapoi, tuşind şi gâfâind. Hotărâseră de comun acord să aştepte până când atmosfera din cameră avea să fie împrospătată de briza răcoroasă a oceanului şi abia apoi să intre. Odată înăuntru, se treziseră într‑o cameră mobilată în maniera unui birou de studiu. Volume vechi, legate în piele, cu cotoarele roase şi crăpate pe alocuri, erau aliniate în rafturile bibliotecii. Două sfeşnice erau puse la îndemână, aşteptând parcă să fie împodobite cu lumânări şi aprinse. Aparatele vechi de două sute de ani pe care alchimistul le folosise pentru experimentele sale se aliniau ordonat de‑a lungul unei mese lungi de lucru. Eprubetele şi celelalte vase de sticlă erau năclăite de mizerie. Instrumentele metalice, arzătoarele şi foalele erau pline de rugină. — Dacă există ceva de valoare aici, cu siguranţă că se află în cufărul acela, spuse Caleb. Dar nu văd pe nicăieri vreo cheie. Crezi c‑ar trebui să forţăm încuietoarea acum sau să aşteptăm până ajungem înapoi Ia Casa Arcanului? — Eu zic c‑ar fi mai bine să aflăm acum cu ce avem de‑a face, spuse Gabriel. Se lăsă pe vine lângă cufărul solid şi examină atent încuietoarea de metal. Dacă înăuntru se află o comoară, aur şi pietre preţioase, va trebui să luăm măsuri suplimentare de precauţie pentru protejarea conţinutului pe drumul spre casă. — Avem nevoie de nişte scule solide pentru a forţa încuietoarea aia. Gabriel aruncă o privire spre schelet. Un mic obiect metalic se zărea lângă o mână, ascuns parţial sub mănuşă. — Cred c‑am zărit cheia, spuse el. Se aplecă şi ridică cu grijă degetele mănuşii pentru a scoate cheia. Se auzi un trosnet uşor. Mâna se desprinse din încheietură. Gabriel se trezi ţinând în mână o mănuşă plină cu oase. — La naiba, murmură Caleb. M‑au trecut fiori pe şira spinării. Credeam că asta se întâmplă numai în romanele de senzaţie. — Nu e decât un schelet, spuse Gabriel, punând pe pat mănuşa şi conţinutul ei morbid. Un schelet vechi de două sute de ani. — Ah, dar acesta se întâmplă să fie scheletul lui Sylvester Jones, Alchimistul, strămoşul nostru şi fondatorul Societăţii Arcanului, spuse Caleb. Din câte ştim noi, tipul era foarte viclean şi foarte periculos. Poate că nu‑i place ca laboratorul lui să fie descoperit după atâta amar de ani. Gabriel se lăsă din nou pe vine, lângă cufăr. — Dacă i‑ar fi păsat atât de mult de intimitatea lui, n‑ar mai fi lăsat tot felul de indicii despre locul ăsta în seria de scrisori pe care le‑a trimis înainte de a muri. Scrisorile zăcuseră în arhivele Societăţii până în urmă cu câteva luni, când el le scosese de acolo şi reuşise să descifreze codul secret al alchimistului. Introduse cheia în broasca cufărului şi îşi dădu imediat seama că nu va merge. — E prea ruginită, spuse el. Adu sculele. Zece minute mai târziu reuşiră împreună să deschidă cufărul. Capacul se ridică greu. Balamalele ruginite scârţâiră prelung. Dar nu urmă nicio explozie, nu se ridicară limbi de foc şi nu avură parte de nicio altă surpriză neplăcută. Gabriel şi Caleb se uitară în cufăr. — Şi noi care credeam că o să găsim aur şi pietre preţioase, spuse Caleb. — Din fericire, n‑am pornit această expediţie în speranţa că vom descoperi o comoară, îl aprobă Gabriel. În cufăr nu se afla decât un caiet mic, legat în piele. Ridică respectivul caiet şi îl deschise cu mare grijă. — Bănuiesc că aici vom găsi formula la care făcea referire alchimistul în hârtiile şi în scrisorile lui. Pentru el, probabil că formula aceea era mai preţioasă decât aurul şi pietrele preţioase. Paginile îngălbenite erau acoperite cu scrisul ordonat al alchimistului, totul într‑o latină criptică. Caleb se aplecă spre a se putea uita mai bine la adunătura aceea aparent neinteligibilă de cifre, litere, simboluri şi cuvinte care acopereau prima pagină. — E scris într‑unul dintre blestematele lui de coduri secrete, spuse el, clătinând din cap. Gabriel întoarse o pagină. — Înclinaţia pentru secrete şi coduri este o tradiţie pe care membrii Societăţii Arcanului o păstrează cu mare entuziasm de peste două secole. — În viața mea n‑am întâlnit o adunătură mai mare de excentrici obsedaţi şi exclusivişti ca Societatea Arcanului. Gabriel închise grijuliu caietul şi întâlni privirea lui Caleb. — Cred că există destui oameni care ne‑ar cataloga şi pe noi cel puţin la fel de excentrici ca oricare dintre membrii Societăţii. — Probabil că excentrici nu este cuvântul care ni se potriveşte cel mai bine. Maxilarul lui Caleb se încordă. Dar nici n‑aş încerca să găsesc un altul mai potrivit. Gabriel nu‑l contrazise. Când erau mai tineri, se bucuraseră din plin de excentricităţile lor şi consideraseră sensibilitatea lor specială ca pe ceva normal. Dar vârsta adultă şi maturitatea le oferiseră altă perspectivă, mai precaută. Şi acum, parcă pentru a‑şi face viaţa şi mai dificilă, gândi Gabriel, avea de furcă şi cu un părinte cu vederi foarte moderne, care devenise un entuziast susţinător al teoriilor domnului Darwin. Hippolyte Jones era hotărât să‑l vadă pe fiul lui căsătorit cât mai repede cu putinţă. Gabriel ajunsese la concluzia că dorinţa secretă a tatălui său era să vadă dacă neobişnuita sensibilitate paranormală pe care o avea fiul lui se va dovedi o trăsătură ereditară. La naiba, nu se va lăsa târât într‑un experiment asupra evoluţiei, gândi Gabriel. Cât despre găsirea unei soţii, prefera să conducă el însuşi operaţiunile. Se uită spre Caleb. — Te‑ai gândit vreodată că noi suntem membrii unei societăţi pline de excentrici secretoşi şi singuratici, obsedaţi de mistere şi ciudăţenii? — Nu e vina noastră, declamă Caleb, aplecându‑se să se uite mai bine la unul din străvechile instrumente de pe masa de lucru. Noi nu făceam decât să ne îndeplinim îndatoririle de buni fii atunci când ne‑am lăsat prinşi în mrejele lor. Ştii la fel de bine ca şi mine că atât tatăl meu, cât şi al tău ar fi fost pur şi simplu scandalizaţi dacă am fi refuzat să intrăm şi noi în mult‑iubita lor Societate. Pe lângă asta, n‑ai niciun drept să te plângi. Tu ai fost cel care m‑a convins să particip la ceremonia aia blestemată. Gabriel se uită în jos la inelul negru‑auriu cu onix pe care‑l purta pe mâna dreaptă. Pe piatră era incrustat simbolul alchimist al focului. — Ştiu foarte bine chestia asta, spuse el. Caleb răsuflă zgomotos. — Îmi dau seama că ai fost supus unei presiuni imense pentru a intra în Societate, mai ales ţinând seama de circumstanţe. — Da. Gabriel închise capacul greu al cufărului şi studie cuvintele criptice incrustate în foiţa de aur ce‑l acoperea. Sper din toată inima că nu e vorba de un blestem de alchimist. Cel care va cuteza să deschidă acest cufăr va muri în chinuri înainte de răsăritul soarelui, sau ceva de genul ăsta. — Probabil că e vorba de un blestem sau cel puţin de un fel de avertisment. Caleb ridică din umeri. Vechii alchimişti erau cunoscuţi pentru chestiile de genul ăsta. Dar tu şi cu mine aparţinem vremurilor moderne, nu‑i aşa? Noi nu credem în astfel de baliverne.   Primul bărbat a murit trei zile mai târziu. Se numea Riggs. Era unul dintre sătenii pe care Gabriel şi Caleb îi angajaseră să împacheteze lucrurile găsite în mormântul alchimistului şi să ducă în siguranţă cutiile în vagoane pentru a fi transportate. Trupul lui fusese descoperit într‑o fundătură străveche, în apropierea portului. Riggs fusese înjunghiat de două ori. Prima lovitură îi perforase pieptul. A doua îi tăiase beregata. Pe pietrele vechi ale aleii se scursese mult sânge. Fusese ucis cu propriul lui cuţit, aflat acum lângă el, cu lama plină de sânge închegat. — Mi s‑a spus că Riggs era un singuratic căruia îi plăceau femeile, îi plăcea să bea şi să se încaiere prin taverne, spuse Caleb. Din câte spun localnicii, era de aşteptat s‑o sfârşească rău mai devreme sau mai târziu. Se presupune că s‑a luat la harţă cu cineva care era mai puternic, mai rapid sau mai norocos decât el. Se uită la Gabriel; aşteptă fără să mai spună nimic. Resemnat în faţa inevitabilului, Gabriel se lăsă pe vine lângă cadavru. Apucă îngândurat cuţitul de mâner, îşi concentră atenţia asupra armei crimei şi se pregăti de şocul avertismentului cutremurător care ştia că o să vină. În mânerul cuţitului rămăsese o mare cantitate de energie. Crima nu fusese comisă decât cu câteva ore în urmă. Senzaţii puternice rămăseseră încă legate de lama cuţitului, de‑ajuns de puternice pentru a declanşa emoţii întunecate în adâncurile fiinţei lui. Îşi simţi toate simţurile ascuţindu‑se. Se simţea dintr‑o dată mai alert, într‑o anume stare metafizică. Tulburător era că dorinţa primordială de a vâna îi încingea sângele. Dădu drumul repede cuţitului care căzu zdrăngănind pe pietrele aleii şi se ridică în picioare. Caleb îl urmărea cu o privire intensă. — Ei bine? — Riggs nu a fost ucis de un străin cuprins deodată de furie sau de panică, spuse Gabriel. Strânse absent mâna în care ţinuse cuţitul. Era un gest automat, o încercare zadarnică de a scăpa de întinarea răului care continua parcă să plutească în jurul lui şi de dorinţa de a vâna pe care i‑o stârnise. Cel peste care‑a dat în fundătura asta venise aici cu intenţia de a‑l ucide. A fost o crimă comisă cu premeditare, cu sânge rece. — Un soţ încornorat sau poate un duşman mai vechi. — Asta e cea mai plauzibilă explicaţie, îl aprobă Gabriel. Dar putea simţi cum influxurile energetice fac să i se ridice părul de pe ceafă. Autorităţile vor ajunge cu siguranţă la această concluzie, mai ales ţinând seama de reputaţia lui Riggs. Totuşi, cred c‑ar fi bine să inventariem conţinutul lăzilor. Sprâncenele tui Caleb se ridicară. — Crezi că Riggs a furat vreun artefact şi a încercat sa‑l vândă cuiva care apoi l‑a omorât? — Poate. — Credeam c‑am căzut amândoi de acord că în laboratorul alchimistului n‑am prea văzut obiecte de valoare, oricum, niciunul care să merite sa mori pentru el. Hai să anunţăm autorităţile locale şi apoi să ne uităm la lăzile acelea, spuse Gabriel încet. Se întoarse şi o luă repede spre intrarea îngustă a aleii, dornic să se îndepărteze cât mai rapid de locul în care se petrecuse răbufnirea aceea de violenţă. Îşi ţinea încă sub control impulsul de a vâna, dar îl simţea şoptindu‑i din adâncurile întunecoase ale ființei lui, făcându‑l atent la cealaltă latură a firii lui, o parte care nu avea nimic în comun cu modernul.   Dură destul de mult ca să verifice toate lăzile în care fuseseră puse artefactele după ce fuseseră împachetate cu grijă, gata de transport. Totul fusese confruntat cu lista pe care Caleb şi Gabriel o întocmiseră înainte de ambalarea lucrurilor. Până la urmă descoperiră că nu lipsea decât un singur obiect. — A luat blestematul acela de caiet, spuse Caleb dezgustat. N‑o să fie deloc amuzant să explicăm pierderea asta taţilor noştri, cu atât mai puţin membrilor Consiliului. Gabriel contemplă interiorul gol al cufărului. — Probabil că i‑am uşurat munca forţând capacul. N‑a trebuit să se chinuie prea mult pentru a pune mâna pe caiet. Dar de ce‑ar vrea cineva chestia aia? Mâzgălelile şi elucubraţiile unui bătrân alchimist nebun ar fi putut fi interesante doar pentru un cercetător. Obiectul avea o însemnătate istorică doar pentru membrii Societăţii Arcanului şi doar pentru că Sylvester a fost fondatorul Societății. Caleb clătină din cap. — Se pare că există cineva care chiar crede că formula aceea funcţionează. Cineva care este dispus să ucidă pentru a pune mâna pe ea. — Ei bine, un lucru e sigur. Am fost martorii începutului unei noi legende numai bună de adăugat în panoplia Societăţii Arcanului. Caleb se încruntă. — Blestemul lui Sylvester Alchimistul? — Sună interesant, nu crezi?