Amanda Quick carti

Amanda, gimmy a quick romantic one, yeah !

Minciuni nevinovate de Amanda Quick PROLOG Opt luni mai devreme…   Clare Lancaster stătea în cafeneaua unei mari librării din Phoenix, Arizona, aşteptându-şi sora după tată pe care n-o cunoscuse niciodată. Un amestec haotic de nerăbdare, anxietate, dor şi incertitudine o ardea pe dinăuntru într-o asemenea măsură, încât nu putea nici măcar să se atingă de ceaiul verde pe care-l comandase. Chiar dacă n-ar fi văzut atâtea fotografii şi n-ar fi citit toate acele articole despre Elizabeth Glazebrook şi familia ei bogată şi influentă în ziarele şi revistele despre întreţinerea casei şi a grădinii din Arizona, ar fi recunoscut-o încă din prima clipă când ar fi intrat pe uşă. În niciun caz n-o recunoştea datorită vreunei asemănări de familie, îşi spuse Clare. Înaltă de un metru şi şaizeci de centimetri, era obişnuită să se uite în sus nu numai la cei mai mulţi bărbaţi, ci şi la majoritatea femeilor. Era conştientă că, asemenea lui Napoleon, uneori tindea să compenseze într-o măsură exagerată. Prietenii şi cei care ţineau la ea spuneau că era nărăvaşă. Persoanele mai puţin binevoitoare tindeau să aleagă alte adjective: dificilă, încăpăţânată, băgăreaţă şi prea autoritară. Ocazional, fuseseră folosite şi cuvintele „căţea“ şi „scorpie“, adeseori de către bărbaţi care descoperiseră pe pielea lor că nu era nici pe departe atât de uşor să se culce cu ea pe cât presupuseseră. Elizabeth îi era diametral opusă: înaltă şi mlădioasă, cu un nor de păr blond-castaniu ca mierea, lung până la umeri, care strălucea în soarele deşertului, ajutat şi de contribuţia discretă a unui salon de coafură foarte scump. Trăsăturile ei aveau o simetrie fermecătoare, patriciană, care-i compunea un profil foarte elegant. Dar ceea ce se observa cel mai puternic din toate la Elizabeth era stilul. Sora ei după tată nu avea doar un foarte bun gust vestimentar, al bijuteriilor şi al accesoriilor, îşi spuse Clare – avea un gust excelent. Ştia cu cea mai mare precizie ce culori să poarte pentru a-şi scoate în evidenţă calităţile înnăscute, şi avea un ochi fără greş în materie de detalii. Până la recenta ei căsătorie cu Brad McAllister, Elizabeth făcea parte dintre cei mai realizaţi designeri de interioare din Sud-Vest. Dar, în ultimele câteva luni, lucrurile se schimbaseră dramatic. Afacerile cândva atât de prospere se destrămaseră. Elizabeth ezită un moment în uşa cafenelei, scrutând cu privirea consumatorii. Clare dădu să ridice o mână pentru a-i atrage atenţia. Nu exista niciun motiv ca Elizabeth s-o recunoască. La urma urmei, despre munca ei nu se scrisese niciodată în revistele scumpe, de lux, şi nici vorbă ca nunta să-i fi fost fotografiată pentru paginile mondene ale vreunui ziar. De fapt, nici măcar nu avusese vreo nuntă în viaţa ei – dar asta era altă poveste. Spre uimirea ei, Elizabeth încetă să mai caute din priviri imediat ce o văzu aşezată în colţul cafenelei, şi porni prin labirintul dintre mese. „Sora mea“, îşi spuse Clare. „Mă recunoaşte, la fel cum şi eu aş fi recunoscut-o, chiar dacă n-aş fi văzut-o niciodată în fotografii.“ Când Elizabeth se apropie, Clare văzu că în ochii ei de culoarea alunei se citea o groază abia disimulată. — Slavă Domnului că ai venit, şopti Elizabeth. Poşeta din piele fină, lucrată cu măiestrie, îi tremura uşor între degetele încleştate strâns. Neliniştea şi incertitudinea lui Clare se mistuiră într-o clipă. Ridicându-se în picioare, o îmbrăţişă pe Elizabeth ca şi cum s-ar fi cunoscut de-o viaţă. — E-n regulă, spuse ea. O să fie totul bine. — Ba nu e-n regulă deloc, şopti Elizabeth, cu vocea înecată de lacrimi. O să mă omoare. Nimeni nu mă crede. Mă cred nebună. Toţi zic că e soţul ideal. — Eu te cred, răspunse Clare.       1   Jake Salter stătea în penumbra din capătul îndepărtat al verandei lungi, cu toate simţurile – normale şi paranormale – deschise spre deşert şi noapte, când simţi că-i fremătau firele de păr de la ceafă. Era primul avertisment pe care-l primea că ceva avea să-i pună în pericol toată strategia, pregătită cu atâta minuţiozitate. Vânătorul din el ştia că niciodată nu trebuia să ignore acea senzaţie tulburătoare. Ameninţătorul indicator al dezastrului luă forma unei maşini mici şi compacte, fără semne distinctive, care coti pe aleea aglomerată a uriaşei reşedinţe Glazebrook. Se-aproapie ceva necurat… Sau ceva foarte, foarte interesant. Ştia din experienţă că, de cele mai multe ori, cele două mergeau mână-n mână. — Se pare că avem un întârziat, spuse Myra Glazebrook. Nu pot să-mi imaginez cine-o fi. Sunt sigură că toţi cei care-au fost invitaţi aici astă-seară au şi sosit sau au anunţat cu regret că nu pot veni. Jake privi mica maşină care se apropia încet. Şoferul căuta un loc de parcare printre numeroasele limuzine, sedanuri scumpe şi SUV-uri masive care ocupau aleea. Ca un iepure apropiindu-se de-o adăpătoare din deşert care a atras deja o mulţime de pume. „Succes!“, îi ură Jake în sinea sa. Nu mai rămăsese niciun spaţiu liber în curtea rotundă, întinsă, din faţa conacului. În seara aceea, familia Glazebrook avea musafiri. Archer şi Myra Glazebrook îşi numeau cocktailul de gală din luna iulie a fiecărui an „Balul Şobolanilor din Deşert“. În această seară, erau prezente acolo toate persoanele sus-puse din comunitatea chivernisită a oraşului Stone Canyon, Arizona, care nu fugiseră de canicula necruţătoare a verii spre zonele cu climă mai blândă. — Trebuie să fie cineva din personalul de catering, spuse Myra, privind cu nemulţumire crescândă modesta maşină. Autovehiculul tocmai făcuse turul complet al aleii circulare, fără a fi găsit niciun loc unde să se poată opri. Fără să se descurajeze, îşi continuă drumul, pentru a mai încerca o dată. Fălcile Myrei se strânseră. — Li s-a spus clar să parcheze în spatele casei, celor de la aprovizionare. N-au voie să ocupe locurile din faţă. Astea-s pentru invitaţi. — Poate că vestea n-a ajuns şi la angajatul ăsta, murmură Jake. Maşina cotea iar spre ei, cu lumina farurilor reflectându-se din barele de şoc cromate ale vehiculelor mai mari. Jake era sigur că şoferul n-avea de gând să se lase păgubaş. — Mai devreme sau mai târziu, tot o să înţeleagă că nu mai e loc pe alee, spuse Myra. Şi atunci, nu-i va mai rămâne decât să se ducă în spate. „Eu n-aş băga mâna-n foc“, îşi spuse Jake. Se simţea o îndârjire teribilă în modul cum şoferul căuta un spaţiu de parcare. Dintr-odată, micul vehicul se opri brusc, sfidător, chiar în spatele unui BMW gri-argintiu metalizat, lucios. „Din toate maşinile care sunt aici în seara asta, tocmai pe-aia ţi-ai găsit s-o blochezi“, reflectă Jake. „Oare ce te paşte…?“ Acea parte din el pe care n-o arăta lumii întregi – partea nu tocmai normală – continua să fiarbă mocnit, ceea ce însemna că-l inundau informaţii parasenzoriale diferite de cele pe care le înregistrau simţurile lui naturale. Când se înfierbânta, primea datele printr-un spectru de energie şi lungimi de undă care se extindeau până în zonele paranormale. Era conştient de mirosurile dezlănţuite, îmbătătoare, şi sunetele slabe ale deşertului într-un mod care nu i-ar mai fi fost accesibil dacă şi-ar fi blocat latura parasenzitivă. Iar intuiţia lui de vânător funcţiona la capacitate maximă. — În niciun caz nu poate parca aici! exclamă tăios Myra, întorcând privirea în lungul verandei. Unde-i valetul pe care l-am angajat ca să se ocupe de parcări în seara asta? — L-am văzut ducându-se în spate, acum câteva minute, îi răspunse Jake. Probabil, a trebuit să-şi părăsească puţin postul. Pot s-o rezolv eu în locul lui. „A, da! Chiar vreau să rezolv eu treaba asta.“ — Nu, e-n regulă. Mai bine mă ocup eu, se opuse Myra. E oricând posibil să fie cineva care a fost omis întâmplător de pe lista invitaţilor. Se mai întâmplă şi de-astea, din când în când. Scuză-mă, Jake. Şi porni cu mişcări repezite spre intrarea verandei, ţăcănind pe dalele de gresie cu tocurile înalte ale sandalelor de ultimă modă. Jake îşi cenzură simţurile activate. „Încearcă să te comporţi cât mai normal.“ Putea s-o facă destul de bine, în cea mai mare parte a timpului. Învăţase de mult că oamenii, în special cei care aveau într-o mai mică sau mai mare măsură facultăţi metapsihice şi înţelegeau ce fel de persoană era, deveneau nervoşi atunci când el îşi dădea frâu liber capacităţilor. Alţii, adică majoritatea populaţiei – dintre care cei mai mulţi nici n-ar fi recunoscut vreodată că ar crede în paranormal –, începeau pur şi simplu să se neliniştească din motive pe care nu puteau să le explice. Jake se întreba din care categorie făcea parte nou-sositul. Se rezemă de balustrada verandei, învârtind absent în pahar whisky-ul de care nu se atinsese toată seara. Nu se afla acolo ca să se relaxeze sau să se bucure de ospitalitate. Venise pentru a culege informaţii cu toate simţurile. Vânătoarea avea s-o lase pe mai târziu. Portiera se deschise, şi persoana nou-venită coborî din maşină. Era o femeie. Nu purta uniforma celorlalţi membri ai personalului de la firma de catering. În schimb, avea pe ea un taior negru, auster, şi o pereche de escarpeni cu tocuri cui, tot negri. O geantă imensă, agăţată pe umăr, îi completa ţinuta. „Categoric, nu e de pe-aici“, îşi spuse Jake. Se aflau în Arizona şi era luna iulie. În acea perioadă a anului, nimeni nu se îmbrăca altfel decât sport şi lejer. Porni încet în lungul verandei. Când ajunse în zona de umbră intensă de lângă una dintre coloanele de piatră care susţineau copertina, se opri. Îşi rezemă un umăr de stâlp şi aşteptă să vadă ce-avea să se întâmple în continuare. Escarpenii negri şi sobri ai vizitatoarei răsunau sacadat, cu ecou, pe pietrele cu care era pavată aleea. Venea cu îndrăzneală spre intrarea din faţă, unde o aştepta Myra. Jake putea să distingă, prin taiorul negru şi sever, sânii mici şi tari, talia îngustă şi nişte şolduri care, descrise în termeni tehnici, probabil, erau prea generoase ca să se înscrie pe aceeaşi scală cu restul siluetei sale mignone. El însă nu avea nicio problemă, tehnică sau de altă natură, cu rotunjimile ei. I se păreau potrivite şi nimic mai mult. Era genul de femeie la care te uiţi de două ori, chiar dacă vezi foarte limpede că nu e frumoasă. Cel puţin, era genul la care el se uita de două ori. Hai, de trei, se decise Jake. Ochii ei mari şi tainici, nasul mândru şi bărbia hotărâtă erau frapante într-un mod impresionant şi neconvenţional. Luminile de pe verandă se oglindeau în luciul părului negru strâns într-un coc elegant, la ceafă. Dar nu înfăţişarea ei îi captase pe deplin atenţia, peste tot spectrul simţurilor sale. Altceva îl atrăgea, ceva ce nu depindea de atractivitatea fizică. Era un aspect nedefinit în felul cum păşea, în poziţia umerilor şi înclinaţia capului. Atitudine. Cât cuprinde. Ar fi fost o mare greşeală s-o subestimeze pe femeia aceea. Automat, catalogă şi analiză datele pe care i le aduceau simţurile, aşa cum făcea întotdeauna când vâna. Nu era o pradă. Era o făptură care-l intriga mult mai mult. Provocatoare. Pe o femeie ca asta nu puteai s-o atragi în pat cu şoşele, cu momele. Hotăra ea singură, pe baza unor criterii pe care tot ea şi le stabilise, ceea ce implica, probabil, unele eschive, anumite negocieri, poate şi câteva răfuieli. Simţi cum i se înfierbânta sângele în vene. Myra păşi în calea femeii. Jake observă că renunţase la rolul de gazdă distinsă. Nu era nevoie de nicio sensibilitate paranormală pentru a detecta tensiunea şi teama care vibrau prin toată fiinţa ei. Primele cuvinte rostite de Myra îl înştiinţară pe loc cât de gravă era situaţia. — Ce cauţi aici, Clare? întrebă Myra. Ei, fir-ar să fie. În sinea lui, Jake răsfoi dosarele pe care le primise la lectură cu două săptămâni în urmă, înainte de a fi trimis în Stone Canyon. Nu încăpea nicio confuzie: Toate se potriveau: vârsta, sexul, cantitatea de ostilitate din partea Myrei. Aceea era Clare Lancaster, cealaltă fiică a lui Archer, concepută în decursul unei legături scurte şi ilicite. Analiştii angajaţi de Jones & Jones, firma de investigaţii metapsihice, care-i oferise această misiune, estimaseră că probabilitatea ca ea să apară acolo în timp ce el lucra sub acoperire era mai mică de zece la sută. Ceea ce nu făcea decât să întărească faptul că a fi un mediu cu un fler special al teoriei probabilităţilor nu făcea nici cât o ceapă degerată când era vorba să prevezi comportamentul unei femei. Ghicitul simplu şi cinstit, de modă veche, ar fi dat rezultate mult mai bune. Ştia că avea motive să se îngrijoreze. Prezenţa lui Clare acolo nu anunţa nimic bun. Dacă zvonurile despre ea nu minţeau, ea era singura persoană din zonă care putea să-l dea de gol. Conform dosarelor de la Jones & Jones, Clare se situa la nivelul zece pe Scara Jones. Nu exista niciun nivel unsprezece – cel puţin, nu oficial. Scara Jones data de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Fusese elaborată de Societatea Arcane, o organizaţie dedicată cercetărilor metapsihice şi paranormale. În epoca victoriană, multe persoane respectabile luau foarte în serios parapsihologia. Era o perioadă de apogeu a şedinţelor de spiritism, a mediilor oculte şi a demonstraţiilor de capacităţi metapsihice. Desigur, marea majoritate a practicanţilor din acele vremuri erau şarlatani şi escroci. Dar Societatea Arcane exista deja, în acea perioadă, de vreo două sute de ani, iar membrii ei ştiau adevărul. Unii oameni aveau într-adevăr talente paranormale. Scopul Societăţii era tocmai acela de a-i identifica şi studia pe indivizii de acest fel. De-a lungul anilor, dobândise un mare număr de membri cu facultăţi metapsihice foarte accentuate. Cei care se înscriau în Societate erau supuşi testelor şi-şi aduceau şi copiii să fie testaţi. Scara Jones era destinată să măsoare nivelul de energie metapsihică a unei persoane. Era permanent actualizată şi extinsă, pe măsură ce experţii moderni din cadrul Societăţii creau noi metode şi tehnici. Nu numai cunoaşterea intensei sensibilităţi a lui Clare îl punea pe Jake în alertă. Conform dosarelor, talentul ei era extrem de rar şi foarte neobişnuit. În ultima vreme, puterea energiei metapsihice pure a unui individ era destul de uşor de măsurat – cel puţin, în cadrul anumitor limite. Identificarea naturii exacte a talentului unei persoane era adeseori mult mai complicată. În imensa majoritate a cazurilor, facultăţile metapsihice se înscriau în sfera intuiţiei. Cei înzestraţi cu o cantitate măsurabilă de talent paranormal aveau adeseori succes la jocurile de cărţi. Câştigau când mizau pe noroc, şi erau cunoscuţi pentru presimţirile lor foarte demne de încredere. Dar existau şi unele excepţii majore. Printre membrii Societăţii, asemenea oameni de excepţie erau de obicei numiţi „exotici“. Şi nu era deloc un compliment. Clare Lancaster era o exotică. Deţinea capacitatea neobişnuită de a identifica tipul unic de energie metapsihică generată de o persoană care încerca să inducă în eroare sau să facă vreun rău. Cu alte cuvinte, Clare era un detector de minciuni uman. — Bună, Myra, salută ea. Văd pe faţa ta că nu te aşteptai să mă vezi. Mi-era teamă de aşa ceva. Tot ce pot spune e că din capul locului am avut o presimţire rea în legătură cu asta. Regret că te deranjez. Nu părea deloc să regrete, îşi spuse Jake. Vorbea ca o femeie care se aştepta să fie nevoită să se apere; o femeie care făcuse acest lucru de-atâtea ori în trecut, încât acum era gata să-l facă din nou. O luptătoare de stradă, mică şi înverşunată, cu escarpeni conservatori şi taior de birou foarte mototolit. Aproape se mira că nu-i vedea tatuate pe frunte cuvintele: „Nu călcaţi pe mine“. — Elizabeth ţi-a cerut să vii aici în seara asta? întrebă autoritar Myra. — Nu. Am primit un e-mail de la Archer. Îmi scria că e important să vin. „Ei, ce interesant…“, reflectă Jake. Archer nu suflase o vorbă despre cealaltă fiică a sa, necum să se mai deranjeze şi să-l prevină că era posibil să apară pe neaşteptate. Dintr-odată, Clare întoarse capul şi privi drept spre locul umbrit unde stătea Jake. Acesta simţi un mic şoc electric prin toate simţurile. Ceva o alertase în legătură cu prezenţa lui. Jake nu intenţionase acest lucru. Ştia cum să se piardă în peisaj. Avea talentul de a se camufla al unui animal de pradă şi-l putea folosi oricând dorea; în ultimele câteva minute, îl pusese în aplicare instinctiv. Pe lângă cele câteva mediumuri rare care aveau aptitudini metapsihice exotice, similare cu ale lui – ceilalţi vânători – existau foarte puţini oameni care i-ar fi putut detecta prezenţa în zona de umbră. Conştiinţa intuitivă a lui Clare era cu atât mai impresionantă, dată fiind cantitatea de electricitate foarte încărcată emoţional care vibra prin aer între ea şi Myra. Dacă nu altceva, măcar acea tensiune în sine ar fi trebuit să-i distragă atenţia. „Da, într-adevăr, se anunţă mari probleme. Abia aştept.“ — Nu ştiam că ne-a telefonat paznicul de la poartă, spuse înţepată Myra. Clare se întoarse iar spre ea. — Nu-ţi face griji, n-a avut loc nicio încălcare majoră a securităţii. Paznicul a sunat aici, înainte de a mă lăsa să trec. Cineva din casă a garantat pentru mine. — Înţeleg… Myra părea nefiresc de descumpănită. — Nu pot pricepe de ce Archer nu mi-a spus că te-a invitat şi pe tine. — Pe asta va trebui s-o lămureşti cu el, răspunse Clare. Ascultă, nu eu am fost cu ideea să fac atâta drum doar ca să vin la un cocktail. Mă aflu aici, fiindcă Archer mi-a spus că e ceva foarte important. Asta-i tot de ştiu. — Am să mă duc să-l caut, spuse Myra. Se întoarse şi traversă repede veranda, dispărând prin glasvandul deschis. Clare nu schiţă nicio mişcare de a o urma. În schimb, întoarse iar capul spre Jake. — Ne-am cunoscut? întrebă ea, cu o politeţe atât de rece, încât dădea clar de înţeles cât de sigură era că nu se cunoscuseră. — Nu, replică Jake, ieşind încet din umbră. Dar presimt că ne vom cunoaşte foarte bine. Eu sunt Jake Salter.  

Orasul de cuart de Amanda Quick CAPITOLUL 1   Dacă nu ar fi fost groaznic de evident că Chester Brady era deja mort, Lydia Smith l‑ar fi strâns de gât cu mâinile ei. Prima presupunere pe care o făcu, după ce dăduse colţul în semiîntunericul din aripa Mormântul Oraşului Mort a Ca­sei Shrimpton de Orori Antice, fusese aceea că Chester punea la cale una din şmecheriile lui. Trebuia să fie o bizară tactică de păcăleală, concepută să îi fure ei de sub nas posibilul cli­ent nou, înainte de a putea să semneze contractul. Era atât de caracteristic pentru păcăliciul ăsta nenorocit! Şi după tot ce făcuse pentru el! Se opri holbându‑se la un braţ şi un picior care atârnau pe o latură a unui sarcofag antic. Poate era doar un truc mai de neînţeles, de data asta. Umorul lui Chester înclina mai mult spre festele copilăreşti. Dar era ceva puţin cam prea realistă în felul în care era prăvălit în cosciugul cu o formă nu chiar umană. — Poate că a leşinat, sau ceva de felul ăsta, zise ea fără prea multe speranţe. — Nu cred. Emmett London trecu pe lângă ea şi merse mai departe pentru a privi în jos, în cutia funerară din cuarţ verde. — E mort de‑a binelea. Ai face bine să chemi autorităţile. Ea mai înaintă un pas, cu precauţie, şi văzu sângele. Se scursese din gâtul lui Chester şi se adunase pe fundul sicriului. Realitatea lucrurilor pe care le privea o izbi cu o putere năucitoare. Nu putea să creadă. Nu Chester. Era hoţ şi escroc sentimental, genul de caracter dubios care dădea nume rău tuturor celorlalţi comercianţi legitimi de antichităţi şi para‑arheologilor respectabili, dar era şi un prieten. Într‑un fel. Înghiţi cu greutate. — O ambulanţă? Emmett se uită la ea. Ceva din ochii lui o făcu să se simtă stânjenită. Poate era nuanţa ciudată, verzui‑aurie. Era prea apropiată de culoarea ochilor iepuraşului‑de‑praf – animalul ei de casă – cea de‑a doua pereche, aceea pe care o folosea la vânat. — Nu e nicio grabă cu ambulanţa, zise Emmett. În locul tău aş începe cu poliţia. Pentru el era uşor de zis, gândi Lydia. Problema era că, prima persoană cu care poliţia ar fi vrut să stea de vorbă ar fi fost ea, probabil. Toţi cei de pe Ruin Row ştiau că se certase cumplit cu Chester luna trecută când, nenorocitul dracului, îi furase primul potenţial client. Oh, Doamne, Chester era mort – mort cu adevărat! Îi era greu să înţeleagă asta. Nu era unul din convenabilele lui acte de dispariţie făcute ca să îl ţină departe de un client furios. De data asta moartea lui era reală. Dintr‑o dată simţi că o ia ameţeala. Nu putea fi adevărat. Respiră adânc, gândi ea. Câteva inspiraţii adânci. Nu se va prăbuşi. Nu se va lăsa copleşită. Nu va ceda nervos din cauza stresului, aşa cum se vor aştepta toţi să facă. Cu efort, reuşi să îşi revină. Privi spre cadavrul lui Chester şi îl văzu pe Emmett urmărind‑o. În mod ciudat, expresia lui era gânditoare, chiar puţin curioasă, într‑un mod detaşat. Era ca şi cum aştepta să vadă cum va reacţiona ea, ca şi cum reacţia ei la vederea cadavrului din sarcofag ar fi fost doar un interesant mister academic. Fără să îşi dea seama, privirea ei se îndreptă spre încheietura mâinii lui. Cu câteva minute mai devreme zărise o porţiune din ceasul lui. Faţa ceasului era din chihlimbar. Nu‑i mare lucru, gândi ea. Accesoriile din chihlimbar erau la modă. Mulţi oameni purtau chihlimbar din cauza asta. Dar unii oameni purtau chihlimbar pentru că era mijlocul pe care para-rezonatorii puternici îl foloseau pentru a‑şi concentra talentele psihice. O mai trecu un fior. — Da, desigur, poliţia, şopti ea. E un telefon la mine în birou. Vă rog să mă scuzaţi, dle. London, mă duc să‑i sun. — Aştept aici, zise Emmett. Atât de calm şi netulburat, gândi ea. Poate că era ceva obişnuit pentru el să se împiedice de cadavre. — Îmi pare rău pentru toate astea. Nu ştia ce altceva mai putea să spună. Emmett o privi cu acea expresie neclintită, de un interes politicos. — L‑ai ucis tu? Şocul produs de întrebare o lăsă momentan fără grai. — Nu, răspunse ea cu respiraţia întretăiată. Nu. Cu siguranţă că nu l‑am omorât eu pe Chester. — Atunci nu este vina ta, nu‑i aşa? Nu‑i nevoie să‑ţi ceri scuze. Avu clar impresia că el nu ar fi fost prea mirat dacă ea ar fi recunoscut că îl ucisese pe bietul Chester. Se întrebă îngrijorată ce spunea asta despre el. Se întoarse ca să meargă spre biroul ei prin galeria de exponate plină de întuneric. Privirea îi căzu asupra piciorului lui Chester, sprijinit de marginea sarcofagului verde. Piciorul era încălţat într‑o cizmă făcută dintr‑un fel de imitaţie ieftină de piele de şarpe. Chester se îmbrăcase întotdeauna ţipător, reflectă Lydia. Spre surpriza ei, simţi o undă de tristeţe cu totul neaşteptată. Este adevărat că fusese un escroc sordid şi oportunist. Dar era numai unul dintre cei mulţi care îşi câştigau traiul de azi pe mâine la marginea înfloritorului comerţ cu antichităţi din Cadence. Misterioasele ruine din cuarţ verde ale de mult‑dispărutei civilizaţii din altă lume care se dezvoltase odată aici, în Harmony, oferea o varietate întreagă de moduri de a obţine profit pentru antreprenorii abili. Chester nu fusese unul dintre cei mai răi din mulţimea celor ce lucrau la umbra zidului din Oraşul Mort. Fusese o pacoste, dar o pacoste simpatică. Avea să îi fie dor de el.   ♥ ♥ ♥ La ora cinci în după‑amiaza aceea, Melanie Toft stătea în uşa micului birou al Lydiei. Ochii ei întunecaţi erau plini de curiozitate. — Ce‑au zis? Tu ai scăpat? — Nu pe de‑a‑ntregul. Epuizată de orele de interogatoriu ale poliţiei, Lydia se prăbuşise în adâncul scaunului. — Detectiva Martinez zicea că se crede că Chester a fost omorât cândva între miezul nopţii şi trei dimineaţa. Eram acasă, în pat, la ora aia. Melanie ţistui din buze. — Singură, presupun? Melanie nu se sătura niciodată să aducă în discuţie subiectul sex. Cu şase luni în urmă pusese capăt celei de a treia, sau poate a patra căsătorii de convenienţă. Nu făcea un secret din faptul că era liberă pentru o a cincea. Bazându‑se pe experienţa ei considerabilă, Melanie se autonumise consiliera în materie de sex a Lydiei. Nu că ar fi avut nevoie de marea ei experienţă, gândi Lydia. Viaţa ei sexuală, niciodată una care ar fi putut fi catalogată ca fiind excitantă, devenise de‑a dreptul muribundă în ultimul an. Lydia se jucă absentă cu pietrele de chihlimbar din brăţară. — Cum verifică ei faptul că o persoană dormea nevinovată în propriul pat în momentul în care cineva era omorât? Melanie îşi încrucişă braţele şi se propti de rama uşii. — Cu siguranţă că ar fi mult mai uşor de dovedit dacă nu ai fi fost singură în pat. De luni de zile îţi vorbesc despre pericolele vieţii solitare. Acum vezi şi tu ce rişti dacă eşti celibatară pe perioade lungi de timp. — Aşa‑i. Nu se ştie niciodată când ai nevoie de un alibi solid pentru o crimă. Îngrijorarea înlocui ceva din interesul fascinat de pe faţa lui Melanie. — Lydia, eşti – ştii tu – bine? Începea deja, gândi Lydia. — Nu‑ţi face griji, nu e nevoie încă să‑i chemi pe ăia în halate albe. N‑o să fac o cădere nervoasă în faţa ta. Mă gândesc să o păstrez până ajung diseară acasă. — Iartă‑mă! Doar că mi‑ai zis că psihologii para‑rez te‑au sfătuit să eviţi situaţiile stresante. — Ce te face să crezi că am avut o zi stresantă? Tot ce am făcut până acum a fost să găsesc un cadavru în Galeria Mormântului, să petrec câteva ore interogată de poliţie şi, probabil, să pierd ocazia de a semna cu un client particular, care el singur mi‑ar fi ridicat statutul financiar la un nivel superior de impozitare. — Înţeleg ce vrei să spui. Nimic stresant într‑o zi ca asta. Chiar deloc. Melanie se desprinse de rama uşii şi intră în birou. Se aşeză pe unul din scaunele din faţa biroului. — Este ca o plimbare prin parc. O grijă nouă o cuprinse pe Lydia. Nu îşi putea permite să piardă slujba asta. — Mă întreb ce o să zică Shrimpton când se va întoarce mâine din concediu şi află ce s‑a întâmplat. — Glumeşti? Shrimpton probabil că o să‑ţi mărească salariul. Melania râse pe înfundate. — Nu există publicitate mai bună pentru Casa Shrimpton de Orori Antice decât descoperirea unei persoane omorâte într‑unul din exponate. Lydia gemu. — Asta‑i partea tristă, nu? Dacă apare în ediţiile din seara asta ale ziarelor, probabil că mâine dimineaţă va fi o coadă imensă aici. — Îhî! Faţa lui Melanie deveni din nou serioasă. Credeam că interogatoriul poliţiei a fost unul strict de rutină. Chiar eşti suspectă? — Habar n‑am. încă sunt aici, la biroul meu, ceea ce înseamnă că nu am fost arestată până acum. Cred că e un semn bun. Lydia bătu cu degetele în braţul scaunului. — Dar poliţiştii ştiau de cearta mea cu Chester de luna trecută din Sala suprarealistă. Melanie se încruntă. — Nu‑i bine. — Nu. Din fericire, detectiva Martinez pare să fie la curent cu faptul că Chester avea o mulţime de clienţi nemulţumiţi şi nu puţini duşmani la Ruin Row. O să aibă nevoie de ceva timp ca să sorteze prin toţi aceşti posibili suspecţi. O să fie o listă lungă! Melanie ridică din umeri. — Mă îndoiesc că poliţia o să‑şi piardă prea mult timp cu cazul ăsta. Chester Brady nu e o victimă de rang înalt sau un membru marcant al comunităţii. A avut câteva antecedente cu legea, şi numele lui însemna gunoi pentru Societatea Para-arheologilor. — Aşa‑i. Îmi închipui că singurii care vor veni la înmormântarea lui vor fi cei pe care i‑a jefuit. Vor veni doar ca să se convingă că e mort cu adevărat. — Probabil că după aia or să sărbătorească în cel mai apropiat bar. — Probabil. Lydia oftă. — Nu cred că va fi cineva din familie nici la cimitir. Chester mi‑a spus odată că nu avea rude apropiate. Zicea mereu că ăsta era unul din lucrurile pe care le aveam noi doi în comun. Melanie se strâmbă uşor. — Tu şi cu Chester Brady nu aveaţi nimic în comun. El era un ratat, întotdeauna căutând marea lovitură şi întotdeauna stricând totul când aproape reuşea. — Ştiu. Nu foarte diferit de ea însăşi, gândi Lydia tristă. Dar se abţinu să o spună cu voce tare. E ciudat, dar cred că o să‑mi fie dor de el. Melanie îşi dădu ochii peste cap. — Nu văd cum ai putea fi cât de cât înţelegătoare cu putoarea aia mică după ce ţi‑a furat clientul luna trecută. — Păi arăta atât de jalnic întins acolo, în sarcofagul ăla, Mel. Sângele şi tot restul. Lydia se cutremură. — A fost îngrozitor. Ştii, Chester era o lepădătură, dar mă surprinde că a putut să enerveze pe cineva atât de tare, încât să‑l omoare. — Printre alte calităţi strălucite pe care le avea, Brady era şi hoţ. Asta, de obicei, irită oamenii. — Asta aşa e, fu Lydia de acord. Şi drept cadou de despărţire, în drum spre viaţa de Apoi, a reuşit să‑mi saboteze afacerea pe care o făceam în dimineaţa asta. — Crezi că ai pierdut clientul care a venit să te intervieveze azi? — În mod sigur. Bietul de el a trebuit să stea o oră cu poliţiştii din cauza celor întâmplate. A fost politicos, dar am rămas cu impresia că dl. London nu este obişnuit să tolereze asemenea inconvenient. Este un om de afaceri bogat şi plin de succes din Resonance City. Când a sunat ieri, a ţinut să sublinieze că preferă discreţia. Voia tot felul de asigurări de discreţie şi confidenţialitate. Mulţumită mie, probabil că va ajunge în ziarele de seară. — Ceea ce nu este tocmai discret şi nici confidenţial, fu de acord Melanie. — Având în vedere împrejurările, a fost extrem de civilizat. Lydia îşi aşeză bărbia pe mâini. Nu a spus nimic nepoliticos, dar ştiu că n‑o să‑l mai văd niciodată. — Hmmm! Lydia ridică o sprânceană. — Ce vrea să‑nsemne asta? — Nimic, pe bune. Tocmai mă gândeam de ce un om de afaceri bogat, de succes, căruia îi place să fie discret, ar contacta un para‑arheolog care lucrează într‑un loc cum este Casa Shrimpton de Orori Antice. — Când ar fi putut avea pe oricine de la Universitatea de Consultanţi a Societăţii Para‑arheologilor? întrebă Lydia încruntată. — O.K., recunosc că, într‑un fel, mi‑am pus şi eu aceeaşi întrebare. Dar n‑am vrut să‑mi forţez norocul, aşa că m‑am abţinut să pun asemenea întrebări delicate. Melanie se aplecă peste birou ca să o mângâie pe braţ. — Curaj, prieteno! Vor mai fi şi alţi clienţi. — Nu ca ăsta. Ăsta avea bani, iar eu aveam planuri. Lydia ridică degetul mare şi arătătorul despărţite de câţiva centimetri. — Atât mai avem până să‑l anunţ pe proprietar că nu îmi reînnoiesc contractul de închiriere pentru debaraua aia pe care el o numeşte apartament. — Nasol. — Îhî. Dar poate că tot răul e spre bine. — De ce? întrebă Melanie. Lydia se gândi la modul prea nepăsător în care London o întrebase dacă ea l‑a omorât pe Chester. — Ceva mă face să cred că dacă lucram pentru Emmett London ar fi fost aproape la fel de stresant ca găsitul de cadavre în Galeria Mormântului.   CAPITOLUL 2   O oră mai târziu, Lydia apăru pe scările de la etajul cinci al clădirii de apartamente cu vedere spre Oraşul Mort. Începea să prindă puteri, se gândi ea, pe când se îndrepta către uşa ei pe holul întunecos. Nu mai gâfâia aşa tare după cinci etaje, cum i se întâmplase în prima săptămână după ce se stricase liftul. Mai bine decât la sală, şi mult mai ieftin. Atitudinea pozitivă era importantă. Vârî cheia de chihlimbar în broască, îi dădu un mic impuls de energic psihică şi deschise uşa. Animalul ei de casă, iepuraşul‑de‑praf Fuzz, alunecă spre ea, peste podea. Dacă nu i‑ar fi anticipat venirea, nu l‑ar fi văzut până nu ar fi ajuns la picioarele ei. Niciuna din cele şase labe ale lui nu făcea vreun zgomot pe podeaua de gresie din holul de mărimea unui timbru poştal. Ochii de zi ai lui Fuzz erau deschişi, strălucind într‑o nuanţă inocentă de albastru prin blana lui indescriptibilă. Era pufos în întregime, fiind imposibil să‑i vezi urechile sau labele. Arăta ca ceva care tocmai se rostogolise de sub pat. — Hei, Fuzz, n‑o să crezi ce zi am avut. Lydia îl luă în braţe şi îl aşeză pe umăr. — Hopa! Iar ai dat iama prin covrigei? O surprindea întotdeauna greutatea micii bestii. Oamenii tindeau să uite că acel exterior neţesălat şi fără pretenţii al unui iepuraş‑de‑praf, ascundea muşchii şi tendoanele puternice ale unui prădător mic, dar eficient. — Chester Brady a fost omorât în noul meu sarcofag. Ăla despre care ţi‑am spus că l‑am luat foarte ieftin de la Muzeul Universităţii pentru muzeul lui Shrimp, pentru că ei mai aveau în pivniţă încă două sute de bucăţi în plus. Şi îmi erau şi datori de când le‑am găsit câteva duzini din cele mai bune exemplare pe care le au. Fuzz mârâi vesel şi se aşeză într‑o poziţie mai confortabilă pe umărul ei. — Ştiu, ştiu, nu ţi‑a plăcut niciodată de Chester, nu? Mulţi nu‑l plăceau. Totuşi, e ciudat să te gândeşti că nu mai e. Cu câteva luni în urmă încetase să îşi mai facă griji că monologurile ei adresate lui Fuzz erau un indiciu de deteriorare a sănătăţii mentale şi psihice. Avea probleme mult mai presante care îi ocupau atenţia. Cea mai importantă dintre ele fiind aceea de a‑şi găsi de lucru şi de a‑şi stabiliza situaţia financiară devenită precară în urma dezastrului. Şi pe urmă, în ceea ce îi privea pe ceilalţi, avusese o cădere monumentală după Weekend‑ul Pierdut. Având în vedere diagnosticul pus de psihiatri după incident, vorbitul cu animalul de casă era ceva ce părea mult mai aproape de normal. Dezastrul din Oraşul Mort de acum şase luni, nu numai că i‑a distrus cariera universitară şi i‑a stors economiile, dar adăugase în cantităţi mari, denumiri ca „disonanţă psihică" şi „para‑traumă“ în fişa ei medicală. Doctorii îi recomandaseră să evite excesul de stres. Din nefericire, asta era mai uşor de zis, decât de făcut, atunci când cineva încerca să îşi croiască o nouă carieră pe ruinele uneia care se prăbuşise şi arsese. Cu toate denumirile pompoase, Lydia ştia că rez‑psihiatrii habar nu aveau de starea adevărată a sănătăţii ei mentale şi psihice. Şi nici ea nu ştia. Nu îşi mai amintea prea mult din cele patruzeci şi opt de ore care trecuseră din momentul în care căzuse în capcana iluziei. Doctorii spuneau că îşi reprimase amintirile. Susţineau că, datorită abilităţilor ei de rezonanţă psihică înaltă, era mai bine că se întâmplase aşa. Abilitatea paranormală de a rezona cu chihlimbarul pentru a‑l folosi la concentrarea psihică, apăruse la populaţia umană la scurt timp după ce coloniştii veniseră prin Cortină, ca să se aşeze pe planeta Harmony. La început, acest talent fusese doar puţin mai mult decât o curiozitate. Dar treptat a devenit evident adevăratul potenţial al acestui fenomen. Astăzi, la aproape două sute de ani după descoperirea chihlimbarului de pe Harmony, era folosit în mod curent pentru orice, de la pornitul motoarelor de automobile şi până la operarea unei maşini de spălat vasele. Orice copil cu vârsta de peste patru ani putea genera destulă energie psihică pentru a „rezona“ cu un chihlimbar neacordat. Puţini oameni însă puteau aduna destulă putere psi pentru a‑l folosi şi la altceva decât condusul maşinilor sau operarea unui computer. Dar existau excepţii. În unii oameni, abilitatea de a para‑rezona lua forme ciudate şi foarte puternice. Lydia era unul dintre aceşti oameni. În termeni tehnici, ea era un para‑rezonator cu energie‑efemeră. Termenul popular era „vânător de energie“. Dintr‑un motiv necunoscut, putea să folosească chihlimbarul acordat pentru a rezona cu iluziile psihice capcană care fuseseră lăsate în urmă de locuitorii de mult dispăruţi ai planetei Harmony. Având abilitatea de a de‑rezona capcanele de coşmar, era, practic, garanţia că persoana respectivă va ajunge în domeniul para‑arheologiei. Cariera alternativă era comerţul cu antichităţi furate. Până acum şase luni avansase rapid în ierarhia lumii academice. Durase puţin timp până să devină profesor cu drepturi depline la Departamentul de Para‑arheologie. Apoi venise dezastrul. Singura ei amintire clară a ceea ce ea numea în particular Weekend‑ul Pierdut, era intrarea ei într‑o catacombă din Oraşul Mort şi descoperirea faptului că nu numai că era singură dar, cumva, îşi pierduse şi chihlimbarul. Fără el era pusă în situaţia aproape imposibilă de a găsi una din ieşiri. Dar Fuzz o găsise. Nu reuşise niciodată să înţeleagă măcar cum ieşise el din apartament, ca să nu mai vorbim de felul în care răscolise Oraşul Mort până o descoperise. Dar o făcuse. Îi salvase viaţa. Nu fusese ea primul para‑arheolog puternic care îşi pierduse controlul şi fusese copleşit de coşmarurile extraterestre împletite în capcane, dar fusese una dintre puţinii care nu sfârşiseră într‑un azil de nebuni după o asemenea experienţă îngrozitoare. Lydia îl dădu jos de pe umăr pe Fuzz şi îl aruncă pe pat ca să îşi schimbe hainele. Dacă nu i s‑ar fi văzut ochii albaştri strălucitori, ar fi putut fi luat drept o scamă mai mare căzută pe cuvertură. — Veşti proaste în ceea ce priveşte clienţii, Fuzz. Se pare că nu ne vom muta la sfârşitul lunii în apartamentul ăla grozav. Şi s‑ar putea să‑ţi mai tai din raţia de covrigei. Fuzz mârâi din nou. O privi fără prea mult interes cum îşi scoate pantofii cu tocuri joase şi se dezbracă de costum. Îşi puse o pereche de jeanşi bine purtaţi şi o cămaşă albă şi largă, apoi îl aşeză din nou pe Fuzz pe umărul ei. Desculţă, se duse în bucătăria ei minusculă, îşi turnă un pahar de vin din cutia de carton cu capac deşurubabil pe care o ţinea în frigider, şi îşi pregăti o farfurie cu doi biscuiţi şi puţină brânză. Scoase capacul vasului cu covrigei şi luă un pumn întreg pentru Fuzz. Când termină, duse gustarea improvizată şi vinul afară, pe balconul micuţ. Aşezându‑se pe unul din şezlonguri, îi dădu lui Fuzz un covrigel, îşi puse picioarele pe balustradă şi se întinse ca să privească soarele coborând în spatele enormului perete de cuarţ verde care înconjura Oraşul Mort. Micul ei apartament era foarte scump, având în vedere dimensiunea lui, bucătăria învechită şi faptul că se afla în partea proastă a oraşului, dar avea două avantaje importante. Primul era că putea să meargă pe jos până la Casa Shrimpton de Orori Antice, ceea ce însemna că nu trebuise să îşi cumpere o maşină. Al doilea avantaj, şi într‑un fel chiar mai important, era faptul că se afla în Cartierul Vechi, în apropierea peretelui vestic al Oraşului Mort. Din balcon putea vedea o fâşie îngustă din ruinele Oraşului Mort din Cadence. I se părea că metropola antică, misterioasă, devenea magnifică atunci când silueta i se prelungea peste lumina soarelui care murea. Contemplă marginea îngustă a zidului pe care o putea vedea din balcon şi privi cum ultimele rămăşiţe ale zilei luminau văpaia de smarald a pietrei. Cuarţul verde, aproape indestructibil, fusese materialul de construcţie preferat al armonicilor. Cele patru oraşe moarte care fuseseră descoperite până acum – Frecvenţa Veche, Rezonanţa Veche, Cristalul Vechi şi Cadence Veche – toate fuseseră construite din acelaşi material. La suprafaţă, arhitectura diverselor clădiri extraterestre lua forme şi mărimi de o varietate ameţitoare. Nimeni nu ştia în ce fel folosiseră armonicii aceste structuri care erau dezgropate cu multă migală de echipele arheologice angajate de universitate. Singurul lucru pe care para‑arheologii îl înţelegeau, era acela că ceea ce se întâmplase la suprafaţă, în ruinele acelea fantastice, nici nu se putea compara cu ceea ce se întâmplase sub pământ. După unele estimări, mai puţin de douăzeci la sută din catacombe fuseseră explorate. Iluziile capcană şi stafiile de energie făcuseră ca munca să fie înceată şi plină de pericol. Le spusese doctorilor că nu avea niciun fel de amintire despre ceea ce se întâmplase în cele patruzeci şi opt de ore pe care le petrecuse în catacombele de un verde incandes­cent, dar nu era adevărat în întregime. Uneori, când stătea ca acum în balconul ei şi privea cum cobora noaptea peste Oraşul Mort, imagini fugare îi treceau prin colţurile cele mai îndepărtate ale minţii. Spectrele stăteau întotdeauna ascunse vederii ei şi dispăreau atunci când încerca să le tragă la lu­mina zilei. O parte din ea era mai mult decât mulţumită, chiar doritoare, să le lase în întuneric. Dar intuiţia îi spunea că dacă până la urmă nu va găsi o cale să le expună, aceste fantome o vor hăitui până la sfârşitul zilelor ei. Sorbi din vin, privi zidul verde şi simţi fiorul familiar coborându‑i prin şira spinării. Ciocăniturile de la uşă o surprinseră atât de tare, încât vinul i se vărsă peste marginea paharului. Fuzz mârâi enervat. — Ar putea fi Driffield. Lydia supse picăturile de vin de pe degete şi se ridică în picioare. Poate a primit ultima mea scrisoare în care îl ameninţam că voi apela la un avocat şi a decis să facă ceva cu liftul ăla. Aş! Nu‑l văd eu pe el escaladând cinci etaje ca să‑mi spună că o să‑l repare. Cu Fuzz pe umărul ei, se întoarse în apartament şi traversă camera de zi miniaturală. Când ajunse la uşă, se ridică pe vârfuri şi privi prin vizor. În hol stătea Emmett London. Nu părea să sufle din greu după ce urcase cinci etaje. Nu părea să zâmbească, dar era o urmă de amuzament în expresia lui. Evident, ştia că este privit. Observă că ridicase ediţia de seară a ziarului Steaua din Cadence, care fusese lăsat în faţa uşii ei şi îl ţinea absent într‑o mână. Putea citi titlul articolului de primă pagină: O ASISTENTĂ MUZEOGRAFĂ INTEROGATĂ ÎNTR‑UN CAZ DE CRIMĂ. Se întrebă dacă nu cumva London trecuse pe la ea doar ca să‑i spună cât de mult îi displăcuse să fie legat de investigaţia unei crime. Respirând adânc, reuşi să îşi adune destul curaj ca să deschidă uşa. — Dl. London. Îi oferi cel mai profesionist zâmbet al ei. Ce surpriză! Nu vă aşteptam. — Eram în trecere pe aici, zise el sec. Al dracului de fals, gândi ea. Cartierul ei nu era genul care să atragă oameni de afaceri de anvergură care îşi făceau griji să nu fie tâlhăriţi. Pe de altă parte, ceva îi spunea că Emmett nu îşi făcea prea multe griji despre asta. Părea destul de capabil să îşi poarte singur de grijă. Fuzz mârâi. Nu era un avertisment. Iepuraşul‑de‑praf părea curios. — Înţeleg. Lydia privi spre ziarul din mâna lui Emmett. Nu trebuia să faceţi atâta efort ca să îmi spuneţi că nu mai vreţi să mă angajaţi pe postul de consultant. Mi‑am închipuit deja că nu voi primi slujba. — Chiar? — Mi‑aţi spus că doriţi multă discreţie. Aşa că m‑am gândit că după toată problema cu cadavrul şi poliţia şi titlurile din ediţia de seară, nu mai am nicio şansă. — Aşa pare. Privi în spate, de‑a lungul holului ponosit, apoi o privi pe ea. — Aş prefera să nu continuăm conversaţia asta aici, în hol. Pot să intru? — Ha? La început crezu că nu înţelesese bine. Vreţi să intraţi? — Dacă nu te superi. Ea se înroşi şi se dădu un pas înapoi. — Oh, sigur, sigur. Vă rog, intraţi. — Mulţumesc! Când intră în hol, nu făcu mai mult zgomot decât făcea Fuzz. Dar acolo se sfârşea asemănarea, decise Lydia. Emmett London nu semăna deloc cu un iepuraş‑de‑praf care traversa podeaua. Nu era nimic întâmplător, pufos sau murdar în persoana lui. Arăta ca cineva care îşi făcea propriile reguli. Expresia clin ochii lui intransigenţi şi liniile severe ale feţei, îi spuneau că şi trăia după aceste reguli. Un semn rău, gândi ea. În experienţa ei, oamenii care aderau la un cod rigid, nu erau prea flexibili. Emmett îl studie pe Fuzz cu o expresie gânditoare în timp ce Lydia închidea uşa. — Presupun că muşcă? — Nu fiţi ridicol! Fuzz e blândeţea întruchipată. — Este? — Atâta timp cât i se văd doar ochii de zi, nu aveţi de ce să vă faceţi griji. Trebuie să fiţi atent doar atunci când un iepuraş‑de‑praf începe să nu mai arate ca o scamă mare. Emmett îşi ridică sprâncenele. — Se spune că atunci când îi vezi dinţii este deja prea târziu. — Da, bine – cum ziceam, nu e nevoie să vă alarmaţi, Fuzzi n‑o să muşte. — Te cred pe cuvânt. Conversaţia începea să se deterioreze, gândi Lydia. Trebuia să‑i distragă atenţia în vreun fel. — Tocmai mi‑am luat un pahar cu vin. Vreţi şi dumneavoastră? — Da, mulţumesc. Se mai relaxă puţin. Poate că nu venise să‑i spună că era supărat pe ea pentru că îl implicase cu poliţia. Cu siguranţă că nu ar accepta un gest de ospitalitate ca pe urmă să îi spună că o va da în judecată pe ea, precum şi Casa Shrimpton de Orori Antice. Dar poate că exact asta o să facă. — Când v‑am auzit bătând la uşă, am crezut că sunteţi proprietarul. Se duse în bucătărie, deschise frigiderul şi trase afară cutia cu vin. — L‑am tot căutat să repare liftul. E stricat – dar presupun că aţi observat. Emmett veni în cadrul uşii. — Am observat. — Driffield e un prost gospodar. Turnă vinul în pahar. Încerc să strâng nişte bani ca să mă pot muta cât mai curând. Între timp, noi doi ne aflăm în război. Deocamdată câştigă el. I‑am făcut atâtea probleme în ultimul timp, încât am impresia că încearcă să găsească un motiv ca să mă dea afară. — Înţeleg. Da, desigur. Avea mari dubii că cineva încercase vreodată să‑l arunce în stradă pe Emmett London, dar se gândi că probabil ar fi nepoliticos să spună asta. — Destul despre mine, zise ea abilă. E un subiect plictisitor. Haideţi să ieşim în balcon. Am vedere spre ruine. El o urmă afară şi se aşeză cu grijă în celălalt şezlong. Era uimitor că preţiosul ei balcon părea mult mai mic, cu el ocupând o porţiune mare din spaţiul limitat. Nu pentru că ar fi fost un om deosebit de mare, gândi ea. Era probabil cam mediu la cele mai multe dintre măsuri. Înălţime medie, greutate medie. Doar că totul la el era foarte concentrat. Avea sentimentul că, cu Emmett ca şi cu Fuzz, atunci când îi vedeai dinţii era deja prea târziu. Deşi petrecuse cu el o jumătate de oră în dimineaţa aceea, nu ştia mai multe despre el decât ştiuse când o sunase la birou ca să stabilească întâlnirea. Îi spusese doar că era un consultant de afaceri din Rezonance City, care colecţiona antichităţi. — N‑am avut posibilitatea să terminăm conversaţia din dimineaţa asta, zise Emmett. Lydia se gândi la cadavrul lui Chester în sarcofag şi oftă. — Nu. — O să trec direct la subiect. Am nevoie de un para‑arheolog bun şi cred că tu eşti ce‑mi trebuie. Ea se holbă la el. Se pare că nu voia să o dea în judecată, până la urmă. — Tot mai vreţi să mă angajaţi? Chiar şi după ce v‑am vârât în ediţiile de seară? — Eu nu sunt în ziare. Gustă din vin. Detectiva Martinez a fost drăguţă şi nu a dat numele meu publicităţii. Ea fluieră încetişor. — Sunteţi norocos. — Norocul nu are nicio legătură cu asta. Ea se mai relaxă puţin. — Atunci, dacă vă face să vă simţiţi mai bine, să ştiţi că sunt foarte bună la ceea ce fac. — Mă bucur să aud asta. Zâmbetul lui era total lipsit de umor. Nu că aş avea de unde alege. Asta o puse pe gânduri. Îşi aminti întrebarea pe care i‑o pusese Melanie în după‑amiaza aceea. De ce nu se dusese la Societate sau la un muzeu de clasă ca să găsească un para‑arheolog? Tuşi scurt. — Nu vreau să vă conving să nu mă angajaţi, dle. Lon­don, dar păreţi a sta, nu găsesc un termen mai bun, confortabil din punct de vedere financiar. El ridică din umeri. — Sunt bogat, dacă asta vrei să spui. — Da, asta vreau să spun. Haideţi să vorbim cinstit. Cu banii dumneavoastră, puteţi merge la Societatea Para‑arheologilor şi o să vă puteţi alege un consultant particular care are o reputaţie stabilită prin munca cu colecţionarii de anvergură. — Ştiu, zise el simplu. Dar am nevoie de unul care nu este prea particular. Ea îngheţă. — În ce sens „prea particular”? — Cu a se implica în partea ilegală a afacerilor cu antichităţi. Lydia încremeni. — Oh, fir‑ar să fie! Ştiam eu că eşti prea bun ca să fii adevărat.  

  Cãsãtorie  de formã   de  JAYNE ANN KRENTZ (AMANDA QUICK) 1 Pereţii urlau la ea. — Of, Doamne, şopti Zoe Luce oprindu-se în pragul dormitorului şi uitându-se disperată la pereţii albi. Nu acum. Nu azi. Nu în clipa asta. Chiar am nevoie de serviciul ăsta. Pereţii hohoteau. Prin straturile de zugrăveală proaspătă, albă care îi acopereau răzbătea groaza. Ţipetele mute ricoşau din podea în tavan. Instinctiv îşi duse degetele la tâmplă, dar în zadar. Închise ochii şi strânse pleoapele, concentrându-se asupra zigzagului de săgeţi luminoase care treceau prin ea şi se scufundau într-o mare glacială, undeva în pântece. Davis Mason o urmase îndeaproape şi se afla la un pas în spatele ei, când Zoe se opri brusc. Luat pe nepregătite, dădu peste ea. — Uf, îmi cer scuze, zise el. Nu eram atent. — E vina mea. Zoe Luce făcu un pas înapoi şi se întoarse pe culoar. Era mult mai bine aici. Putea face faţă situaţiei. Se strădui să îi ofere lui Davis un zâmbet cât mai optimist şi mai convingător. Nu fu uşor, din cauza ţipetelor înăbuşite care încă mai veneau dinspre dormitor. Trebuia să iasă din casa asta. Repede. Orice se întâmplase în dormitorul ăla, nu fusese de bine. — Hei, Davis o atinse uşor pe umăr, e totul în ordine, Zoe? Îi zâmbi nesigură. Era relativ uşor să-i zâmbeşti lui Davis. Avea trăsături fine şi un comportament civilizat, cu o notă bine venită de ştrengărie. Dacă ar fi fost maşină, ar fi fost una cochetă, europeană. Judecându-l după casa spaţioasă, cămaşa şi pantalonii de comandă şi inelul cu onix şi diamant, mai era şi bogat. Pe scurt, se gândi ea cu tristeţe, până în clipa aceea păruse clientul ideal. Bineînţeles, totul se schimbase. — Da, e bine. Respiră adânc, aşa cum învăţase la cursul de autoapărare. Încercând să îşi reamintească instrucţiunile profesorului, căută centrul calm, stabil din ea. Din nefericire, nu putea să controleze încă partea aceasta. Nu simţea decât începutul neliniştii care urma să se instaleze. — Ce s-a întâmplat? Davis părea de-a dreptul îngrijorat. — Un început de migrenă, spuse Zoe. Mi se întâmplă adesea când sar peste micul dejun. Reuşea să mintă cu uşurinţă, căci exersase mult. Păcat că nu putea să se convingă pe sine, gândi ea. Puţină autoamăgire i-ar prinde bine acum. Davis se uită fix la ea câteva clipe, după care se relaxă. — Nu ţi-ai luat doza de cafeină de dimineaţă? — Şi de hrană. E vorba de glicemie. Ar trebui să mă învăţ minte. Simţind nevoia imperioasă să schimbe subiectul, se uită înapoi, în dormitor, şi spuse primul lucru care îi veni în minte: Ce s-a întâmplat cu patul? — Patul? Se uitară amândoi la spaţiul dintre cele două noptiere din lemn masiv. Zoe înghiţi în sec, jenată. — Toată locuinţa este complet mobilată, spuse ea, şi lipsa patului sare în ochi. — L-a luat ea, zise Davis înverşunat. — Fosta soţie? Davis oftă. — Adora afurisitul ăla de pat. A căutat luni întregi până l-a găsit. Ţinea la patul ăla mai mult decât la mine. Când a plecat, a insistat să-l ia. — Aha. — Ştii ce înseamnă un divorţ. Uneori certurile cele mai mari sunt din cauza lucrurilor lipsite de importanţă. Orice ar mai fi fost, se gândi Zoe, patul numai lipsit de importanţă nu era. — Înţeleg. Davis o privi atent. — Te mai doare capul? — Se rezolvă după ce iau micul dejun şi beau o ceaşcă de cafea, îi linişti ea. — Uite cum vom proceda. Ai văzut restul casei. Sunt sigur ca ţi-ai făcut o impresie generală. Hai să luăm o pauză şi să mâncăm ceva la club. Vom avea ocazia să-mi spui ce părere ai. Gândul la mâncare îi întoarse stomacul pe dos. Din experienţă, ştia că nu va putea înghiţi nimic până nu îi vor trece fiorii. Şi asta va dura o vreme. Fusese o experienţă şocantă şi o luase prin surprindere. Era vina ei. Ştia că nu trebuia să intre într-un spaţiu fără să-şi ia măsuri de precauţie, dar fusese acaparată de planurile de interior şi de restul casei, unde totul părea atât de nou, de curat. Pur şi simplu nu se aşteptase să aibă probleme şi, aşa cum se întâmpla adesea, trebuia să plătească. — Aş merge cu plăcere, dar am o altă întâlnire după-amiază şi trebuie să mă pregătesc. Davis păru să ezite. — Eşti sigură… — Mă tem că da. Chiar trebuie să plec. De fapt, am văzut tot ce era de văzut pentru moment. Şi am simţit mai mult decât aş fi dorit să ştiu, mulțumesc foarte mult. Am planul etajului. Voi face nişte copii şi câteva schiţe ca să înţelegi la ce m-am gândit. — Aş aprecia dacă ai face nişte desene. Davis se uită spre dormitor şi dădu din cap parcă îndurerat. Recunosc că nu prea pot vizualiza lucrurile. Mi-e mai uşor să înţeleg o idee dacă o văd transpusă într-o imagine. — Întotdeauna e mai uşor dacă te uiţi la un desen. O clipă, vreau să-mi verific agenda. Deschise geanta imensă, una dintre cele şase identice, dar de culori diferite pe care le avea. Erau o combinaţie de servietă şi geantă. Azi o alesese pe cea verde pentru că îi plăcuse cum contrasta cu costumul violet închis. Pipăind, dădu la o parte un mic aparat foto, un caiet de schiţe, ruleta, o cutie transparentă de plastic cu multe pixuri de diferite culori şi markere, un dosar cu mostre de material şi brelocul mare, de colecţie, legat de inelul cu cheile apartamentului ei. Agenda era ultima. O scoase din geantă şi o deschise. — Voi nota câteva idei, spuse ea pe un ton vioi, şi voi încerca să fac nişte schiţe până la sfârşitul săptămânii. Ne putem vedea la mine la birou vineri după-amiază? — Vineri? Davis era vizibil dezamăgit. Asta înseamnă peste o săptămână. Durează chiar atât de mult? Aş vrea să începem cât mai curând posibil. Adevărul este că totul mi se pare deprimant în casa asta de când a plecat soţia mea. Sunt sigură de asta, îşi spuse Zoe în gând. — Înţeleg, rosti ea cu voce tare, încercând să pară înduioşată. Îi era destul de greu, deoarece îşi mai simţea părul zbârlit pe ceafă şi pielea de găină pe sub mânecile jachetei uşoare. — Mă străduiesc să nu am resentimente, spuse Davis, dar divorţul mă costă enorm. Cred că voi primi note de plată de la avocaţi mult timp de acum încolo. Davis Mason părea într-o formă destul bună, financiar vorbind, după divorţ. Deţinea o casă foarte scumpă, era dispus să o plătească generos pentru amenajarea interiorului şi făcea parte dintr-un club exclusivist. Zoe se abţinu să comenteze, deoarece învăţase să dea dovadă de diplomaţie faţă de persoanele proaspăt divorţate, după ce descoperise că sunt clienţi potenţiali pentru decoratorii de interioare. După o căsnicie distrusă, oamenii se grăbeau să-şi redefinească spaţiul în care locuiau. Era un fel de terapie necesară depăşirii stării emoţionale provocată de despărţire. Zoe răsfoi paginile agendei, prefăcându-se că se uită peste program. Apoi o închise brusc şi spuse hotărât: — Îmi pare rău, dar am un program foarte încărcat. Vineri este singura zi în care am destul timp să mă pot ocupa aşa cum trebuie de acest proiect. La ora două este bine? — Se pare că nu am de ales. Davis nu părea prea încântat. Era obişnuit să obţină ce voia. Atunci rămâne pe vineri. Nu am vrut să par nerăbdător, dar chiar îmi doresc să începem treaba. — E normal. Din moment ce v-aţi hotărât să redecoraţi spaţiul în care locuiţi este firesc să doriţi să grăbiţi lucrurile, dar refacerea întregului interior este o operaţie majoră şi o greşeală în această fază poate fi extrem de costisitoare. — Da, am constatat asta. Se mai uită încă o dată înspre dormitor. Am încercat să zugrăvesc camera şi mi-am dat seama că am nevoie de ajutorul unui specialist. Am încercat s-o fac mai luminoasă vopsind-o în alb, dar după ce am terminat mi-am dat seama că nu era bine. Ridică din umeri, neputincios. În schimb, dormitorul avea aerul tihnit al unei camere de autopsie sau de îmbălsămare, îşi zise Zoe în sinea ei. Nici măcar lumina soarelui reflectată de suprafaţa piscinei de safir nu putea contracara efectul. Parte din senzaţia neplăcută se datora probabil zugrăvelii albe, dezolante, dar ea ştia că adevărata problemă era dată de ceea ce se petrecuse în acel dormitor. Anumite lucruri nu puteau fi îngropate sub un strat de vopsea. Şi mai ştia că Domnul Client Ideal nu conştientiza senzaţiile reţinute de pereţi. Îi părea nespus de rău că până acum nu întâlnise pe nimeni în stare să perceapă ceea ce simţea ea – ca energie pură, brută. Se întâmplase de multe ori să-i vadă pe alţii reacţionând inconştient la atmosfera dintr-o anumită cameră, ceea ce însemna că subconştientul lor sesiza existenţa unor semnale aproape fizice. Pe de altă parte, învăţase să păstreze pentru ea tot ce afla. — Aţi ales un alb strălucitor rigid, spuse ea făcând încă un pas în spate pentru a mări distanţa dintre ea şi dormitor. Există credinţa că albul este cea mai bună şi mai simplă soluţie. În realitate este dificil, deoarece reflectă lumina orbitoare, în special aici, în Arizona. În plus, are tendinţa să formeze umbre reci acolo unde este mobila. În final, toate astea duc la lipsa de armonie şi de linişte. Aţi făcut bine că v-aţi oprit după ce aţi terminat camera asta. — Am ştiut că nu este soluţia cea bună. Davis făcu un gest invitând-o să o ia înaintea lui pe culoar. Trebuie să-ţi spun că, atunci când m-am hotărât să apelez la un decorator profesionist, nu dădeam doi bani pe treaba asta cu feng shui a ta. — Mulţi oameni au îndoieli până ajung să vadă rezultatul. — Ştiam că e la modă. Femeile de la club sunt foarte încântate. Helen Weymouth, cea care te-a recomandat, era încântată de felul în care i-ai transformat casa după divorţ. Intenţionase să o vândă din cauza amintirilor urâte. Susţine că întreaga atmosferă s-a schimbat datorită ţie. — Proiectul Weymouth a fost interesant. Nu mai era mult până la uşă. În câteva minute va fi afară. Doamna Weymouth mi-a dat mână liberă. — M-a sfătuit să fac acelaşi lucru. Acum câteva luni, după ce a plecat Jennifer, aş fi spus că toată treaba asta cu aranjarea mobilierului pentru a ordona fluxul de energii pozitive şi negative mă depăşeşte. Dar, cu cât stau mai mult aici, cu toate lucrurile exact aşa cum erau înainte de a pleca ea, cu atât sunt mai convins că ai dreptate cu teoriile tale despre decorare. — Nu practic un anumit tip de feng shui. Îşi dădu seama îngrozită ca vorbeşte mult prea repede. Poartă-te normal. Poţi să te descurci. Folosesc elemente din moduri de abordare diferite, combinate cu principii de organizare din alte tradiţii clasice de decorare, cum ar fi Vastu. — Ce-i aia? — O ştiinţă antică hindusă care stabileşte principiile de arhitectură şi decorare. Mai folosesc şi elementele pe care le consider utile din teoriile contemporane privind armonia şi proporţiile. Am un stil destul de eclectic. De fapt, mă hotărăsc în timp ce lucrez, continuă ea în gând, conştientă că niciunul dintre clienţi n-ar fi încântat să ştie asta. Zoe se îndreptă grăbită spre uşă, dornică să respire aer proaspăt. Acum, că fusese sensibilizată de experienţa din dormitor, se simţea cuprinsă de emoţii bolnăvicioase care o asaltau dinspre ceilalţi pereţi ai casei. Trebuia să iasă cât mai repede de acolo. Ajunse în sfârşit în hol. Davis, aflat chiar în spatele ei, îi deschise uşa din faţă şi Zoe ieşi în căldura plăcută de început de octombrie. — Eşti sigură că te simţi destul de bine ca să conduci până la birou? o întrebă Davis. Poartă-te normal. — Am un baton cu vitamine în maşină. Încă o minciună. Chiar era bună la treaba asta! — Bine. Ai grijă atunci. Ne vedem vineri. — Sigur. Vineri. Îi adresă ceea ce spera să fie un zâmbet vesel, profesional, strânse bine geanta verde şi se îndreptă sprintenă spre maşină, străduindu-se să nu pară că fuge de casa plină de ţipete. Când ajunse la maşină oftă uşurată, deschise brusc uşa, aruncă geanta pe scaunul din dreapta, se aşeză la volan, îşi puse ochelarii fumurii şi porni motorul. Mâinile îi mai tremurau încă. Efectul valului de adrenalină, presupuse ea. Nu era prima dată când i se întâmpla. Se descurca. Cu toate astea, fu nevoită să ţină volanul strâns ca să poată conduce pentru a ieşi din cartierul acela elegant. La stânga, o pajişte de un verde imposibil servea ca pasaj către cea de-a şaisprezecea gropiţă a Clubului de Ţară Desert View. În jurul terenului de golf erau răspândite cu pricepere case elegante, asemănătoare reşedinţei Mason. Dincolo de fâşiile de un verde viu se întindea Deşertul Sonoran şi ceva mai departe se profilau înălţimile de la baza muntelui. Clubul de golf şi oraşul învecinat, Whispering Springs, se aflau la aproximativ o oră de condus de Phoenix, destul de aproape ca să acapareze o parte din comerţul turistic, dar destul de departe de traficul şi aglomeraţia oraşului. Peisajul sălbatic i se păruse straniu şi străin când se mutase aici cu un an în urmă, dar, cu timpul, se familiarizase cu noul mediu şi se simţea bine. Descoperise frumuseţea surprinzătoare a deşertului la răsăritul şi apusul soarelui şi profunzimile uluitoare de lumini şi umbre. Fusese întotdeauna atrasă de contraste. Decizia de a se muta în Whispering Springs fusese bună, îşi zise ea, dar poate că ar trebui să se mai gândească la alegerea carierei pe care o făcuse în acelaşi timp. I se păruse natural şi logic să aleagă decoraţiunile de interior. La urma urmei avea experienţă în artele frumoase, ochiul format şi se pricepea să amenajeze un spaţiu. Mai mult, nu avea nevoie de nicio diplomă sau calificare suplimentară pentru a intra legal în afaceri. Cu toate acestea, întâlnirea din ziua aceea o pusese pe gânduri. Un gardian în uniformă ieşi dintr-o clădire micuţă de lângă poarta de la intrare. După insigna de pe haina kaki elegantă era un angajat de la Radnor Security Systems. O salută politicos, îi ură o zi bună şi se întoarse în sanctuarul lui cu aer condiţionat ca să noteze ceva în jurnal. Paza era destul de strictă în această enclavă de bogătaşi, cu toate acestea, cineva din reşedinţa Mason nu beneficiase de ea. Aşteptă până se deschiseră porţile şi ieşi pe drumul de întoarcere spre centrul oraşului Whispering Springs înainte de a ridica telefonul. Formă singurul număr pe care îl introdusese în meniul de apelare rapidă. Arcadia Ames răspunse la al treilea apel, rostind cu vocea ci guturală numele magazinului de suveniruri care îi aparţinea. — Galeria Euphoria. Arcadia vindea suveniruri unicat, scumpe, unei clientele înstărite, dar Zoe era convinsă că ea ar fi putut vinde şi nisip cu vocea ei. Era cea mai bună prietenă a ei, singura de altfel. Cândva, avusese şi alţi prieteni. Asta fusese cu mult timp în urmă, când avea o viaţă reală şi nu trăia printre umbre. — Sunt eu, spuse Zoe. — S-a întâmplat ceva? Ceva n-a mers bine cu Domnul Client Ideal? — Poţi spune şi aşa. — S-a hotărât să nu te angajeze? Ce idiot! Nu-ţi face griji, vor mai fi şi alţi clienţi la fel de buni. Numărul divorţurilor nu pare să scadă. — Din nefericire, Mason nu s-a răzgândit, spuse Zoe pe un ton egal. Aş fi preferat s-o facă. — Nenorocitul s-a dat la tine? — S-a comportat impecabil. — Probabil că este bogat, aşa sunt toţi cei din Desert View, şi un jucător pe sume mari. Deci, ce n-a mers bine? — Am motive să cred că Domnul Client Ideal şi-a ucis soţia.   cartea o descarcati de aici....

PROLOG   Spre sfârşitul domniei reginei Victoria…   O expoziţie impresionantă a puterior spirituale   De Gilbert Otford  Corespondent Flying Intelligencer     Doamna Fordyce, renumita autoare, a făcut de curând o demonstraţie tulburătoare dezvăluindu-şi puterile psihice, în faţa unei audienţe restânse, private, compusă în întregime din doamne. Cei prezenţi descriu o scenă fascinantă. În cameră, domnea întunericul. Doamna Fordyce stătea singură la o masă luminată de o singură lampă. Din acea poziţie continua să răspundă la întrebări şi să facă remarci dintre cele mai personale despre mulţi dintre cei prezenţi. La sfârşitul expoziţiei, toţi au apreciat că doar existenţa unor puteri psihice extraordinare putea explica această capacitate ciudată a doamnei Fordyce de a răspunde corect la întrebările care îi erau puse. Claritatea uimitoare a remarcilor sale despre cei din cameră, pe care nu-i cunoscuse înainte, a produs o puternică impresie. Apoi, doamna Fordyce a fost asaltată cu invitaţii la şedinţe de spiritism. I s-a sugerat chiar să i se adreseze domnului Reed, preşedintele Societăţii de Cercetări Spirituale, pentru a putea susţine un test la Wintersett House, sediul Societăţii. Ea a refuzat toate aceste invitaţii făcând cunoscut faptul că nu vor mai avea loc demonstraţii ale puterilor sale. Cei care studiază astfel de fenomene susţin unanim faptul că existenţa acestor capacităţi psihice solicită în mare măsură nervii care, potrivit legilor naturii, sunt mai fragili în cazul femeilor decât al bărbaţilor. Domnul Reed i-a explicat intermediarului său că preocuparea unei femei pentru sănătatea nervilor săi este singurul motiv pentru care ezită să susţină demonstraţii. I-a mai relatat faptul că discreţia înnăscută a sentimentelor şi modestia, particularităţi definitorii pentru o doamnă adevărată, determină orice femeie, înzestrată deopotrivă cu calităţi psihice veritabile şi cu bun-simţ, să reziste ideii de a-şi demonstra puterile într-o şedinţă publică.     1 Faţa mediumului mort era ca o ceaţă fantomatică pe sub vălul de nuntă însângerat. În timpul vieţii, fusese destul de drăguţă. Rochia de seară, lungă, grea, de un albastru întunecat, era şifonată în jurul picioarelor zvelte. Vătraiul de fier care fusese folosit pentru a-i sparge craniul, în spate, fusese şi el aruncat alături. Adam Hardesty a înaintat în camera mică şi întunecată, vrând să treacă peste bariera creată de mirosul specific şi rece al morţii. S-a ghemuit lângă trupul ei, ridicând lumânarea în aer. Prin vălul străveziu a zărit strălucirea mărgelelor albastre care împodobeau colierul de la gâtul lui Elizabeth Delmont. O pereche de cercei atârnau de urechile ei. Pe podea, lângă degetele ei palide, inerte, era un ceas de buzunar. Cadranul fusese spart, iar limbile rămăseseră înţepenite pentru totdeauna la miezul nopţii. El îşi scoase propriul ceas din buzunarul pantalonilor pentru a verifica ora. Era două şi zece. Dacă ceasul de pe covor fusese spart în timpul unei confruntări violente care părea să fi avut loc în cameră, Delmont fusese omorâtă înainte cu două ore. O broşa neagră de doliu zăcea pe corsajul strâns, uşor dantelat, al rochei albastre. Broşa arăta ca şi cum ar fi fost prinsă intenţionat în pieptul lui Delmont, ca o parodie nemiloasă a respectului funerar. El a smuls broşa şi a întors-o pentru a-i cerceta reversul. Flăcăruia lumânării lumină o mică fotografie: portretul unei femei blonde, acoperită de un voal de nuntă şi o rochie de mireasă. Femeia nu părea să aibă mai mult de optsprezece – nouăsprezece ani. Ceva din tristeţea şi resemnarea întipărite pe chipul ei frumos, faţa fără de zâmbet dădeau impresia că mariajul nu era ceea ce-şi dorise de la viaţă. Sub poză, o şuviţă din părul său odulat şi blond era închisă sub un cristal teşit. A privit îndelung femeia din fotografie, memorând fiecare detaliu vizibil. Când a terminat, a pus la loc, cu grijă, broşa pe pieptul lui Delmont. Poliţia ar putea s-o considere un indiciu important. S-a ridicat şi s-a întors uşor pe călcâie pentru a cerceta camera în care fusese ucisă Elizabeth Delmont. Locul arăta ca şi cum o furtună puternică se abătuse asupra sa. Masa mare din mijlocul camerei fusese răsturnată, scoţând la iveală un mecanism ciudat dedesubtul ei. În orice caz, nu Delmont fusese cea care activase mecanismul ascuns ce determinase alunecarea şi răsturnarea mesei grele de lemn. Surorile Gullible interpretează astfel de fenomene ca semne ale prezenţei spiritelor. Sub masă, chiar la mijloc se aflau două sertare. Ambele erau deschise. El s-a apropiat şi le-a închis. În felul acesta, nu mai puteau fi observate. Şi-a plimbat degetele pe marginea mesei pătrate, căutând şi alte sertare bine ascunse. Nu a mai găsit niciunul. Câteva scaune erau împrăştiate prin cameră. Multe obiecte ciudate zăceau în dezordine pe covor – un flaut, o trompetă, câţiva clopoţei şi un set de clopoţei muzicali. O vergea telescopică, o tăbliţă şi câteva lacăte zăceau într-un morman de obiecte lângă o debara deschisă. A extras un lacăt şi l-a cercetat în lumina lumânării. În câteva secunde, a descoperit metoda prin care a fost deschis. Lângă un scaun se afla o mână albă, inertă, care părea să fie smulsă din cot. Mâna graţioasă încă mai atârna. El o împinse cu vârful pantofului. Era din ceară, modelată cu grijă în jos, spre degetele albe şi liniile palmei. Îşi păstra scepticismul în privinţa ultimelor descoperiri spirituale. Era conştient de faptul că atunci când va apărea ştirea morţii unui medium, mulţi oameni vor crede că Delmont a fost sfâşiată de spiritele periculoase pe care ea le-a chemat din Lumea Cealaltă. Când se ajunge la scandaluri există o singură regulă, de la care nu trebuie să te abaţi: nu te implica în ele. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era ca moartea lui Delmont să devină o senzaţie, dar întrevedea puţine şanse ca acest lucru să fie evitat acum. Tot ce putea face era să se ţină cât mai departe de zvonurile vehiculate în presă. A cercetat cu atenţie camera de spiritism cu gândul că există un loc în casă unde mediumul prefera să-şi ascundă secretele. A descoperit încă trei compartimente, unul în perete şi două în podea, dar nici urmă de un jurnal secret. După ce a terminat, a urcat scările care duceau spre dormitorul lui Elisabeth Delmont, unde a verificat cu atenţie toate sertarele şi garderoba. În zadar. Singurul lucru interesant era un mic catalog cu titlul Secretele Mediumurilor. Multitudinea de obiecte puse în vânzare includea părţi corporale artificiale menite să imite manifestări supranaturale, oglinzi false şi o invenţie ciudată din fire şi un scripete care făcea posibilă levitaţia. Firma garanta clienţilor potenţiali stricta confidenţialitate a tranzacţiilor. Apoi, a coborât printr-un hol întunecat, cu intenţia de a părăsi casa pe uşa de la bucătărie. Făcuse tot ce putuse. Îi era imposibil să cerceteze fiecare centimetru al casei, în speranţa de a mai găsi şi alte compartimente sau dulapuri secrete. Când a traversat salonul semiîntunecat, a zărit un birou în mijlocul încăperii. A intrat în cameră, traversând covorul în nuanţe de roşu şi negru, şi a deschis în grabă mai multe sertare. Niciunul nu ascundea jurnalul, dar într-un ungher, se afla o coală de hârtie mototolită cu o listă de nume şi adrese. Data din ziua precedentă şi cuvintele ora nouă erau scrise la începutul paginii. A cercetat lista pentru câteva secunde, până când şi-a dat seama că descoperise numele surorilor care participaseră la ultima şedinţă de spiritism a lui Elisabeth Delmont. Unul dintre nume era subliniat. I se părea vag cunoscut, dar nu ştia de unde să-l ia. În general, avea o memorie bună. Era şi cazul când se gândea că pe vremuri vânduse bârfe sau alte secrete ale oamenilor ca să traiască. Acum, se învârtea în cercuri mai înalte, dar unele lucruri nu se schimbaseră. Nu uitase niciodată un nume, o figură sau un zvon. Informaţia îi dădea puterea de a răzbi în jungla orbitoare şi schimbătoare a societăţii, aşa cum îl ajutase să supravieţuiască pe străzile Londrei, în tinereţe. S-a concentrat asupra numelui subliniat, încercând să invoce o imagine sau o impresie sau chiar o zvâcnire malefică de bârfă. Îşi simţea memoria împrospătată. Era aproape sigur că Julia sau Wilson pronunţaseră în trecere numele acela. Avea legătură cu un articol dintr-un ziar. Nu Times; era sigur de asta. Îl citea zilnic. A decis. Era vorba de un ziar mai puţin cunoscut. Genul de ziar care relata întâmplări senzaţionale – crime violente şi scandaluri sexuale murdare – cu scopul de a vinde cât mai multe exemplare. Nu-i acordase atenţie la momentul respectiv, pentru că persoana despre care era vorba nu făcea parte din lumea relativ mică a celor bogaţi şi privilegiaţi, care constituiau domeniul lui de interes. O scânteie de lumină fantomatică i-a dat fiori. Doamna Fordyce, Corley Lane, numărul 22. De data aceasta nu-i va mai uita numele.     2 Bărbatul misterios era învăluit de o mantie invizibilă croită din intrigă şi umbră. Avea ceva oarecum tulburător, chiar deprimant, îşi spuse Caroline Fordyce în uşa studioului ei. Îi stârnise curiozitatea. Era aproape ora nouă dimineaţa şi nu-l mai întâlnise niciodată în viaţa ei pe Adam Grove. O doamnă înzestrată cu respectul firesc al manierelor nu i-ar fi permis niciodată să intre în casă şi, în mod sigur, nu la o oră aşa de matinală, gândea ea. Dar o responsabilitate excesivă face viaţa prea monotonă. Trebuia să ştie; în ultimii trei ani, fusese chinuitor de prudentă în privinţa manierelor, iar lucrurile fuseseră extrem de plictisitoare aici, pe Corley Lane, numărul 22. — Vă rog, luaţi loc, domnule Grove. Caroline se ridică de la biroul său şi se opri în faţa ferestrei dinspre grădină, aşezându-se în faţa strălucirii calde a soarelui care acum lumina faţa vizitatorului ei. Menajera mi-a comunicat că aţi sunat pentru a discuta o problemă de o importanţă covârşitoare pentru amândoi. Într-adevăr, sintagma o importanţă covârşitoare îi atrăsese atenţia şi o determinase să o roage pe doamna Plummer să-l conducă pe Grove în studioul său. Ce cuvinte delicios de ameninţătoare, gândea ea fericită. Sintagma o importanţă covârşitoare dezvăluia un Incident Senzaţional. Nimeni nu o căutase pe Corley Lane, numărul 22, pentru a-i aduce la cunoştinţă veşti de o importanţă covârşitoare, mai puţin fiica negustorului de peşte care o sfătuise pe doamna Plummer să miroasă bine somonul înainte de a-l cumpăra, săptămâna trecută. Fata i-a explicat că tatăl său tratase peştele cu o substanţă menită să estompeze mirosul de alterat. I-a mărturisit că ea nu dorea să fie responsabilă cu contaminarea întregii case. Ca şi cum eu aş fi fost păcălită de o astfel de escrocherie, rostise doamna Plummer, şi din cuvintele ei răzbătea dispreţul. Astfel, sunau ştirile de o importanţă covârşitoare în casa doamnei Fordyce. S-ar putea ca acest vizitator matinal să-şi fi dat seama că greşise adresa şi că vestea de o importanţă covârşitoare trebuie transmisă altcuiva, gândea Caroline. Dar, în acelaşi timp, voia să profite din plin de acest moment care o scotea din rutina zilnică. — Mulţumesc pentru amabilitate, doamnă Fordyce, spuse Adam Grove din uşă. Dumnezeule, gândi ea. Vocea lui era irezistibilă, joasă şi profundă, plină de o siguranţă masculină. De data aceasta, se simţi străbătută de un tremur de vigilenţă. A înţeles că Grove era un bărbat înzestrat cu o voinţă formidabilă; genul de om obişnuit să-şi atingă obiectivele, probabil, cu orice preţ. Inspiraţia lovi cu forţa fulgerului ploii de vară. Adam Grove era exact ce căutase în dimineaţa aceea. Privi în fugă hârtia şi stiloul de pe biroul său, întrebându-se dacă putea îndrăzni să îşi noteze ceva. Nu dorea să-l impacienteze pe Grove sau să-l determine să plece în grabă. Ar fi înţeles că a greşit adresa şi s-ar fi făcut nevăzut. Era o ocazie specială şi nu voia să o rateze. Poate că nu va observa dacă îşi va nota câteva observaţii în timpul conversaţiei. — Bineînţeles că m-am simţit obligată să ascult vestea dumneavoastră de o importanţă covârşitoare, spuse ea, lasându-se cât mai comod pe scaunul din spatele biroului. — Nu v-aş fi deranjat la această oră, dacă motivul vizitei mele nu ar fi fost atât de presant, o asigură el. Stând pe scaun, doamna Fordyce îi adresă un zâmbet încurajator, în timp ce-şi căuta stiloul. — Luaţi loc, vă rog. — Mulţumesc. Ea îi indică un scaun. Când trecu el prin dreptul luminii, putu să observe haina şi pantalonii cu o croială sofisticată. Degetele i se încleştară în jurul stiloului. Fii atentă, gândi ea. Omul ăsta vine din lumea cealaltă; nu din cea spirituală cu care erau obişnuite mediumurile, dar dintr-o sferă a societăţii mult mai periculoasă. Locul unde cei bogaţi şi puternici fac regulile şi îi exploatează pe cei pe care-i consideră inferiori. Acum trei ani, a avut o experienţă îngrozitoare cu un bărbat care se învârtea în cercuri privilegiate. Atunci a învăţat o lecţie pe care îşi propusese să n-o uite niciodată, oricât de misterios şi interesant părea să fie domnul Adam Grove. Îl studia, încercând să nu fie observată. Era zvelt şi bine făcut. Avea gesturi controlate, dar pline de graţie. Privindu-l aveai impresia că s-ar înfuria în cazul unui pericol, dar atât tăria, cât şi voinţa lui erau deplin controlate. Deborda de energie şi vitalitate masculină, fapt imposibil de ignorat. Fără îndoială, era bărbatul potrivit pentru a interpreta personajul lui Edmund Drake. Ea scrise repede Debordează de vitalitate masc., ca şi cum ar fi improvizat o listă de cumpărături. S-a hotărât să-şi noteze câte ceva şi despre stilul vestimentar. Era deopotrivă elegant şi distins, dar nu se conforma modei masculine actuale. Grove era îmbrăcat din cap până-n picioare în tonuri puternice, închise, de gri. Cămaşa reprezenta singura excepţie. Era de un alb imaculat. Gulerul era întors după noua modă, uşor deschis şi părea să fie mult mai comod decât cel ridicat. Cravata avea un nod riguros. Nu-i de mirare că avusese atâtea probleme când a trebuit să se decidă cum să-l îmbrace pe Edmund Drake. A încercat să-l îmbrace cu o pereche de pantaloni frapant de dungaţi şi cămăşi cu imprimeuri deschise pe care le observase la toţi bărbaţii moderni, în ultima perioadă. O vestimentaţie atât de îndrăzneaţă nu îl avantaja pe Edmund. El trebuia să exprime ameninţare şi determinare absolută. Bulinele, dungile şi carourile nu i se potriveau. Scrise fără să privească spre hârtie: Pantaloni şi haină gri închis. Grove şedea pe fotoliu, în faţa căminului. — Observ că eraţi ocupată cu corespondenţa de dimineaţă. Îmi cer scuze din nou că v-am întrerupt. — Nici o problemă, domnule. Ea îi adresă un zâmbet aprobator. Îmi notam doar câteva idei pentru a nu omite nişte detalii de care urmează să mă ocup mai târziu. — Înţeleg. Părul lui Grove se potrivea, de asemenea, personajului Edmund Drake, gândi ea. Avea o nuanţă foarte apropiată de negru, puţin grizonat la tâmple. Era tuns scurt şi pieptănat pe spate. Nu cedase modei actuale a mustăţilor şi bărbilor scurte, dar putea să observe o umbră neagră ce îi acoperea obrazul şi marginile feţei. Îşi dădu seama că nu se bărbierise în dimineaţa aceea. Ce ciudat! Îmbrăcămintea şi frizura lui Edmund Drake nu erau singurele lucruri care trebuia schimbate pentru ca el să pară mai ameninţător. Greşise când îl concepuse arătos. Era convinsă acum că faţa lui trebuia să aibă trăsături la fel de dure ca cele ale lui Adam Grove. Drake trebuia să devină omul modelat de un trecut aspru şi întunecat. Îşi notă: trăsături aspre. Din locul în care se afla, Adam nu putea vedea pe deasupra biroului sofisticat, sculptat în stil rococo, ca să poată să distingă ceea ce scrisese ea, dar aceasta simţi că este observată. Se opri şi îl privi, zâmbind larg. A îngheţat însă când a văzut indiferenţa privirii de un verde intens, ce strălucea în întuneric. Foarte atentă şi din nou fără a privi spre hârtie, mâzgăli cuvintele: ochi ca smaraldele; strălucesc în întuneric. — Vă continuaţi adnotările, doamnă Fordyce? întrebă el brusc. — Da. Îmi cer scuze. Puse stiloul deoparte. Acum, că stătea în lumină, putea observa semnele profunde de oboseală care îi înconjurau gura şi îi atingeau colţurile ochilor. Era încă dimineaţă. Care putea fi cauza acestui aer subtil de extenuare? — Doriţi o ceaşcă de ceai? întrebă ea prevenitor. El păru uşor mirat de propunere. — Nu, mulţumesc. Nu intenţionez să zăbovesc mult. — Înţeleg. Probabil că ar trebui să-mi spuneţi care este motivul vizitei dumneavoastră. — Foarte bine. S-a oprit pentru a se asigura că îl urmăreşte cu atenţie. Cred că aţi auzit despre o femeie pe nume Elizabeth Delmont. Pentru un moment a părut nedumerită. Apoi, şi-a amintit numele. — Mediumul din Hamsey Street? — Da. S-a rezemat din nou de scaun. Dintre toate subiectele posibile, acesta era ultimul pe care se aştepta ca el să-l abordeze. Deşi întreaga ţară părea fascinată de spiritism, mediumuri şi studiul puterilor spirituale, chiar nu-şi putea imagina cum un barbat ca Adam Grove era interesat de astfel de lucruri. — Da, am întâlnit-o, spuse ea încet. Din întâmplare, am participat la o şedinţă de spiritism acasă la doamna Delmont, noaptea trecută, împreună cu mătuşile mele. Ezită. De ce întrebaţi? — Elizabeth Delmont a murit. Şocată, îl fixă cu privirea câteva secunde. — Poftim? — A fost ucisă la puţin timp după şedinţa de spiritism de noaptea trecută, adăugă el, cu un calm desăvârşit. — Ucisă, înghiţi ea cu greu. Sunteţi sigur? — Eu însumi i-am găsit trupul după aproximativ două ore, în dimineaţa asta. — Dumneavoastră aţi găsit trupul? Abia după câteva clipe îşi reveni după tragicul anunţ. Nu înţeleg. — Cineva i-a spart capul cu un vătrai. Doamna Fordyce simţea un nod în gât. Se pare că decizia de a primi în casa ei un domn care susţinea că găsise trupul unei femei ucise nu a fost dintre cele mai fericite. A privit repede clopoţelul care atâma în spatele biroului. Probabil că intenţiona s-o cheme pe doamna Plummer. Deşi se afla pe punctul de a o alerta pe menajeră, cedă în faţa celui mai mare viciu, curiozitatea. — Pot să vă întreb ce căutaţi în casa doamnei Delmont la acea oră târzie? De îndată ce rosti acele cuvinte, îşi dădu seama de gravitatea greşelii sale. Roşi. Era un singur motiv pentru care un bărbat bogat şi, bineînţeles, viril, ca Adam Grove, ar fi venit la Elizabeth Delmont la ora două dimineaţa. Doamna Delmont fusese o femeie foarte frumoasă, seducătoare şi senzuală, care atrăgea orice bărbat. Printre ei se numără domnul McDaniel, bătrânul văduv, care fusese prezent la ultima şedinţă, noaptea trecută. În mod sigur, el nu era singurul bărbat din preajma ei. — Nu, doamnă Fordyce, Elizabeth Delmont nu a fost amanta mea, răspunse Adam, de parcă i-ar fi citit gândurile. De fapt, până azi-noapte, nu am întâlnit-o niciodată. Când am găsit-o, era prea târziu pentru a mai face cunoştinţă. — Înţeleg. Se luptă cu emoţiile şi încercă să adopte o atitudine mai raţională. La urma urmei, era considerată o văduvă; o femeie cu ceva experienţă de viaţă. Mă iertaţi, domnule Grove. Discuţia asta a luat o întorsură destul de ciudată. Habar n-aveam că doamna Delmont a murit. — A fost ucisă, doamnă Fordyce. Adam o privi cu atenţie. Aţi afirmat că discuţia asta a luat o turnură neaşteptată. Spuneţi-mi, care credeaţi că e motivul vizitei mele? — Sincer, am crezut că aţi greşit adresa. — Atunci, de ce n-aţi rugat-o pe menajeră să verifice acest lucru? întrebă el cu o logică deprimantă. — Recunosc, am fost curioasă să aflu ce veşti îmi aduceţi, îşi deschise braţele larg. Rar ni se întâmplă să primim veşti despre incidente deosebit de grave, înţelegeţi. De fapt, nu a existat niciodată un astfel de vizitator, de trei ani de când locuim aici. — Să primiţi? — Cele două mătuşi ale mele locuiesc împreună cu mine. Sunt afară acum. Îşi fac exerciţiile de dimineaţă. Mătuşa Emma şi mătuşa Milly consideră foarte importante plimbările în ritm vioi şi le practică zilnic. Adam se încruntă. — Nu le-am găsit numele pe lista participanţilor la şedinţa de spiritism. Aţi spus că v-au însoţit noaptea trecută. Nu-i plăcea cum decurgeau lucrurile. Avea impresia că o interoghează. — Da, răspunse ea ceva mai precaută. Nu mi-au dat voie să merg noaptea, singură. Doamna Delmont nu avea nimic împotriva prezenţei lor. — De ce aţi participat la şedinţă? Chiar credeaţi că Elizabeth Delmont putea comunica cu spiritele? o întrebă el, fără a se feri să-şi exprime opinia despre astfel de lucruri. Sarcasmul lui o deranjă. Se simţi obligată să se apere. — Vă amintesc, domnule, răspunse ea tăios, că foarte multe persoane eminente, educate şi respectate iau în serios spiritismul şi alte chestiuni de natură psihică. — Nişte proşti cu toţii. — Au fost înfiinţate societăţi şi cluburi pentru a sprijini cercetarea fenomenelor spirituale şi pentru a investiga aprecierile mediumurilor. Reviste prestigioase apar cu regularitate. Se întoarse la biroul ei şi înşfacă un exemplar al New Dawn, care sosise ieri. Aceasta, de exemplu. Este publicată de Societatea de Cercetări Spirituale şi vă asigur că autorii articolelor sunt documentaţi. — Prostii. Adam mişcă o mână cu un gest dezaprobator. Orice om cu puţină raţiune ştie că cei care susţin că deţin puteri psihice sunt cu toţii nişte şarlatani. — Aş putea spune că sunteţi foarte ferm pe poziţie, replică ea. Vă rog să mă scuzaţi, însă raţionamentul dumneavoastră nu presupune o minte deschisă, analitică. El zâmbi dezgustat. — Cât de deschisă este mintea dumneavoastră, doamnă Fordyce? Chiar luaţi în serios treaba cu spiritele care se mişcă, vorbesc şi coboară la masa dumneavoastră? Ea înţepeni o vreme în scaun. — De fapt, eu însămi am demarat o cercetare, de curând. — Şi aţi întâlnit vreun medium autentic? Doamna Delmont, de exemplu? — Nu, recunoscu ea, ezitând să-i dea dreptate. De fapt, nici nu cred că e posibilă comunicarea cu spiritele. — Mă bucur să aud asta. Îmi confirmă impresia iniţială despre inteligenţa dumneavoastră. Ea se încruntă. — Îmi permit să vă reamintesc, domnule, că domeniul cercetării spirituale se extinde foarte repede. În ultima vreme, a început să reunească tot felul de fenomene, nu doar invocarea spiritelor. Deşi nu cred că mediumurile pot comunica cu stafiile şi spiritele, nu pot nega toate tipurile de puteri psihice. Ochii lui verzi se îngustară, iar privirea îi deveni fixă. — Dacă nu credeţi că mediumurile pot invoca spiritele, atunci de ce aţi fost prezentă la şedinţa de spiritism din casa doamnei Delmont? Nu mai încăpea nici o îndoială. Doamna Fordyce era supusă unui interogatoriu. Privi din nou soneria. — Nu e nevoie să chemaţi menajera ca să vă salveze, spuse el sec. Nu vă fac nici un rău. Dar aştept să-mi daţi nişte răspunsuri. Ea se încruntă. — Parcă aţi fi un poliţist, domnule Grove. — Liniştiţi-vă, doamnă Fordyce. Îmi dau cuvântul că nu am nici o legătură cu poliţia. — Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, de ce vă aflaţi aici? Ce doriţi? — Informaţii, răspunse el scurt. De ce aţi luat parte la şedinţă? — V-am spus, cercetam fenomenele psihice, răspunse ea. În ciuda aversiunii dumneavoastră, este un câmp de cercetare legal. El clătină din cap dezgustat. — Trucuri de salon şi jocuri. Nimic mai mult. Decise că era prea târziu să mai pună întrebări personale. Doamna Fordyce îşi împreună mâinile deasupra biroului, intenționând să pară fermă şi autoritară. — Îmi pare foarte rău să aflu că doamna Delmont a fost ucisă, spuse ea impasibil. Dar nu înţeleg de ce vă interesează împrejurările în care a murit. Dacă dumneavoastră şi doamna Delmont nu vă cunoşteaţi, aşa cum mi-aţi spus, ce căutaţi în casa ei la ora două dimineaţa? — Cred că este suficient să vă spun că aveam motivele mele să o caut pe Elizabeth Delmont la ora aceea şi că acele motive erau extrem de presante. Acum, că este moartă, nu-mi rămâne decât să aflu cine a omorât-o. Fordyce era şocată. — Doriţi să-l prindeţi de unul singur? — Da. — În mod sigur, asta e treaba poliţiei, domnule. El ridică din umeri. — Bineînţeles că vor investiga şi ei cazul, dar mă îndoiesc că-l vor prinde pe făptaş. Doamna îşi desfăcu braţele şi apucă din nou stiloul. — Foarte interesant, domnule Grove. Apoi, scrise pe hârtie: hotărât şi îndârjit. Să vedem dacă am înţeles lucrurile în ordinea corectă. Dumneavoastră investigaţi moartea doamnei Delmont şi aţi venit aici ca să mă întrebaţi dacă am vreo informaţie despre crimă. El o privea cum mişca repede stiloul. — În rezumat, cam aşa stau lucrurile. Apropo de incidente surprinzătoare, gândi ea. Incidentele, de obicei, nu sunt mai surprinzătoare decât acesta. — Mi-ar plăcea să vă povestesc tot ce-mi amintesc, domnule, dar nu mai înainte ca dumneavoastră să-mi spuneţi ce vă interesează în afacerea asta. Ea îl studie, ca şi cum ar fi avut de-a face cu un specimen biologic nemaiîntâlnit care se ivise pe neaşteptate şi cu greu putea fi identificat. Ceasul de perete bătea cu putere în liniştea camerei. După o bună bucată de vreme, domnul Grove părea să fi ajuns la o concluzie. — Foarte bine, spuse el, voi răspunde la câteva dintre întrebările dumneavoastră. În schimb, insist să păstraţi discreţia în legătură cu ceea ce vă voi spune. — Da, bineînţeles. Îşi notă pe hârtie cuvântul secretos. El se ridică de pe fotoliu înainte ca ea să-şi dea seama măcar că se mişcase. — La naiba! Surprinsă de caracterul imprevizibil al acţiunilor lui, gâfâi şi scăpă din mână stiloul. Din doi paşi, el străbătu distanţa dintre ei, ajunse la ea şi-i smulse foaia de hârtie de pe birou. Cam mult pentru oboseala lui aparentă, gândi ea. Şi când te gândeşti că aproape îi era milă de el. — Domnule! încercă să-i smulgă hârtia din mână. Vă rog să mi-o daţi înapoi imediat. Ce credeţi că faceţi? — Mă interesează lista dumneavoastră de îndatoriri, doamnă. Cercetă pagina repede şi chipul i se înăspri. — Jachetă şi pantaloni gri închis? Trăsături ferme? Ce naiba se întâmplă aici? — Nu cred că adnotările mele au vreo importanţă pentru dumneavoastră, domnule. — Tocmai v-am spus că insist ca această problemă să rămână strict secretă. Pentru a nu isca un scandal. Am o regulă de la care nu mă abat în astfel de situaţii. Ea se încruntă. — Aveţi o regulă în ceea ce priveşte scandalurile? Care este aceasta? — Prefer să le evit. — Toţi ne dorim asta. Neputând să-şi recupereze hârtia, adoptă o atitudine îndrăzneaţă. Credeţi-mă domnule, nici eu nu-mi doresc să mă las antrenată într-un scandal. Vă asigur că n-am nici cea mai mică intenţie de a discuta despre investigaţia dumneavoastră în afara acestei case. — Atunci, de ce a trebuit să vă notaţi aceste comentarii? — Îmi organizam gândurile, doar. El cercetă ce scrisese ea. — Am dreptate când spun că unele mâzgălituri de aici au legătură cu vestimentaţia şi culoarea ochilor mei, doamnă Fordyce? — Păi… — Doresc să ştiu de ce vă notaţi observaţiile astea pe hârtie. La naiba, femeie, dacă vrei să faci din mine subiectul jurnalului personal… — Vă asigur că nu am nici cea mai mică intenţie să vă includ în jurnalul meu privat, a mărturisit ea cu cea mai mare sinceritate. — Atunci, să înţeleg că sunteţi într-adevăr implicată în afacerea asta cu asasinarea mediumului, adăugă el, uşor ameninţător. Doamna Fordyce se îngrozi. — Nu e adevărat — Atunci, nu înţeleg care e logica acestor note personale. Dacă nu intenţionaţi să reproduceţi conversaţia noastră pentru jurnalul dumneavoastră personal, atunci nu-mi rămâne să cred decât că întocmiţi un raport pentru complicele dumneavoastră. — Complice? Era dezorientată şi foarte speriată. Sunteţi imoral, domnule. Cum îndrăzniţi să insinuaţi că aş putea fi implicată într-o crimă? El se repezi la hârtia din faţa ei. — Cum altfel puteţi explica nevoia de a înregistra acest interviu? Ea încercă să se concentreze şi să gândească limpede. — Nu vă datorez nici o explicaţie, domnule Grove. Dimpotrivă. Vă amintesc că dumneavoastră sunteţi cel care a dat buzna astăzi în această casă. Această acuză l-a enervat în mod evident. — O spuneţi ca şi cum aş fi intrat cu forţa în casa dumneavoastră. Însă lucrurile nu s-au întâmplat aşa. Dumneavoastră i-aţi cerut menajerei să-mi dea drumul înăuntru. — Doar pentru că aţi declarat că aveţi de discutat o problemă de importanţă majoră pentru amândoi. Spunând asta, se retrase. Adevărul e că moartea doamnei Delmont este de o importanţă covârşitoare doar pentru dumneavoastră, domnule Grove. — Vă înşelaţi, doamnă Fordyce. — Prostii, spuse ea cu emfază, menţinându-se ferm pe poziţie. Nu mă interesează în niciun fel împrejurările care au însoţit moartea lui Elizabeth Delmont. Adam ridică din sprâncene. Nu spuse nimic. Timp de câteva secunde, în cameră se lăsă tăcerea. — Nimic în afară de o curiozitate absolut normală din partea unei persoane care tocmai a aflat despre o crimă îngrozitoare, adăugă ea liniştit. — Dimpotrivă, doamnă Fordyce, sunt sigur că interesul dumneavoastră pentru aceste evenimente nu izvorăşte doar din curiozitate. — Cum e posibil? Noaptea trecută am întâlnit-o prima oară pe femeia asta. Nu am avut nici cea mai mică intenţie de a o revedea. Vă mai amintesc faptul că, în afară de mine şi de mătuşile mele, mai existau încă două persoane la acea şedinţă. Dacă nu mă înşel, numele lor erau doamna Howel şi domnul McDaniel. El se îndreptă spre fereastră, privind spre grădină. În ciuda aerului său obosit, umerii puternici erau perfect drepţi. — Amândoi sunt destul de bătrâni şi slabi, răspunse el scurt. Nu cred că vreunul dintre ei ar fi avut puterea şi încrâncenarea necesare pentru a apuca un vătrai şi a sparge capul unei persoane mai tinere, mai puternice, ca să nu mai vorbim de forţa de a răsturna o masă şi câteva scaune. Ea ezită. — Aţi vorbit cu ei? — Nu era nevoie. Am făcut câteva investigaţii pe străzile unde locuiesc. Sunt sigur că nici unul dintre ei n-are a face cu treaba asta. — Da, puţin probabil, recunoscu ea. — Spuneţi-mi, ce s-a întâmplat la şedinţa de spiritism? — Nu e prea mult de spus. Ea îşi desfăcu braţele. Doar obişnuitele invocări şi desemnări. Una sau două reprezentaţii. Nişte îndrumări de natură financiară venite de pe lumea cealaltă. — Îndrumări financiare? întrebă el cu asprime. — Da, domnul McDaniel a aflat că în curând va primi o ofertă de investiţie. Nu a fost nimic neobişnuit. Participanţii sunt adesea anunţaţi că vor primi bani dintr-o sursă necunoscută. — Înţeleg. Se întoarse uşor şi o privi cu o expresie triumfătoare. Deci, a existat subiectul banilor, nu-i aşa? Ea strânse scaunul atât de tare, încât încheieturile degetelor începură să se albească. Abia mai respira. Oare Grove se va duce la poliţie şi le va acuza de crimă pe ea şi pe mătuşile sale? Ştia acum că toate trei se aflau în mare pericol. Erau nevinovate, dar nu încăpea nici o îndoială că, dacă un bărbat ca Adam Grove, puternic şi cu o poziţie privilegiată, le va acuza de crimă, vor fi într-o situaţie foarte dificilă. Nu le rămânea altceva de făcut decât să părăsească Londra imediat, hotărî ea în grabă. Singura şansă era să dispară din nou, aşa cum făcuseră în urmă cu trei ani. Încercă să calculeze câţi bani aveau în casă. De îndată ce domnul Grove va pleca, o va trimite pe doamna Plummer să rezerve biletele de tren. Cât de repede îşi vor face bagajele? Adam îşi încruntă sprâncenele negre. —Vă simţiţi bine, doamnă Fordyce? Arătaţi de parcă sunteţi pe punctul de a leşina. Doamna Fordyce se înfurie dintr-o dată. — Mi-aţi pus în pericol viaţa mea şi pe cea a mătuşilor mele, domnule. Cum vă aşteptaţi să reacţionez? El se încruntă. — Ce vă trece prin minte? Nu v-am ameninţat nicicum, doamnă. — Ne-aţi acuzat de crimă, dacă nu pe toate, cel puţin pe mine. Dacă vă prezentaţi la poliţie cu bănuielile astea, vom fi arestate şi închise. Ne vor spânzura. — Doamnă Fordyce, imaginaţia dumneavoastră depăşeşte limitele raţiunii şi ale logicii. Am câteva bănuieli, dar acestea nu înseamnă mare lucru. — Ah, niciuna dintre noi nu poate dovedi că nu s-a întors după şedinţă ca să-l omoare pe medium. Declaraţia noastră ar contrazice-o pe a dumneavoastră, domnule, şi amândoi suntem conştienţi de faptul că trei doamne, în situaţia noastră, care nu dispun de relaţii în societate, nu vor avea nici o şansă în faţa unei persoane cu o poziţie socială şi materială ca a dumneavoastră, dacă veţi decide să ne consideraţi vinovate. — Liniştiţi-vă, doamnă. Se pare că mă aflu în faţa unei crize de isterie. Mânia o îndârji şi mai mult pe doamna Fordyce. — Cum îndrăzniţi să-mi spuneţi să nu mă alarmez? Mătuşile mele împreună cu mine vom fi spânzurate din cauza dumneavoastră, domnule. — Ei, nici chiar aşa, mormăi el. — Ba da, chiar aşa. — La naiba! M-am săturat de teatrul ăsta. Făcu un pas spre ea. — Opriţi-vă! Ea apucă spătarul scaunului cu ambele mâini şi îl plimbă în jurul său ca o pavăză în calea lui. Nu vă apropiaţi! O să ţip dacă mai faceţi vreun pas. Doamna Plummer şi vecinii mă vor auzi, vă garantez. El ezită, expirând zgomotos. — Vă rog să vă calmaţi, doamnă Fordyce. E deja prea obositor, ca să nu mai vorbim de faptul că reprezintă o pierdere de timp pentru amândoi. — Nu pot să fiu calmă în faţa unor astfel de ameninţări. Pentru un moment, el o privi cu seriozitate. — V-aţi gândit vreodată la o carieră în teatru, doamnă Fordyce? Văd că aveţi un desăvârşit simţ dramatic. — Cred că situaţia în care mă aflu este potrivită unei drame, spuse ea printre dinţi. El o studie îndelung. Ea avu impresia că el îşi reface schemele secrete. — Respiraţi adânc, doamnă, şi adunaţi-vă, spuse el în cele din urmă. Nu am nici cea mai mică intenţie de a vă acuza de crimă pe dumneavoastră şi pe mătuşile dumneavoastră. — De ce v-aş crede? El îşi frecă tâmplele. — Vă asigur că nu mă interesează să fac dreptate în cazul acesta. Las problema asta pe mâna poliţiei, deşi mă îndoiesc că vor reuşi. Sunt foarte eficienţi, trebuie să soluţioneze crime obişnuite, dar aceasta nu este o crimă obişnuită. Ea îşi dădu seama că spune adevărul. Oricum, nu lăsă din mână scaunul. — Dacă nu aţi venit aici ca să aflaţi adevărul despre moartea lui Elizabeth Delmont, atunci, ce doriţi, domnule Grove? El o privi cercetător. — Singurul meu obiectiv în afacerea asta este să recuperez jurnalul. Ea nu încercă să-şi ascundă nedumerirea. — Ce jurnal? Cel care a fost furat din casa lui Elizabeth Delmont, noaptea trecută. — Încercaţi să găsiţi jurnalul doamnei Delmont? Ei bine, vă asigur că nu ştiu nimic despre el, nici eu şi nici mătuşile mele. În plus, vă pot spune cu certitudine că nu am observat nici un jurnal pe masă, la şedinţa de azi-noapte. El o studie pentru alte câteva momente şi, apoi, clătină din cap, ca şi cum ar fi acceptat situaţia, în cele din urmă. — Ştiţi ce, vă cred pe cuvânt, doamnă Fordyce. Se pare că într-adevăr m-am înşelat în privinţa dumneavoastră. În cele din urmă, se linişti şi ea. — V-aţi înşelat, domnule. — Am venit în grabă aici, de dimineaţă, cu speranţa că veţi recunoaşte că aţi luat nenorocitul ăla de jurnal. În cel mai rău caz, am crezut că îmi veţi oferi unele indicii ca să aflu ce s-a întâmplat cu el. — De ce este aşa de important jurnalul acesta pentru dumneavoastră? Zâmbetul lui deveni ameninţător ca un cuţit. — Cred că e de-ajuns să vă spun că doamna Delmont intenţiona să mă şantajeze cu acest jurnal. În mod cert, doamna Delmont alesese lăcomia în locul precauţiei şi al dreptăţii, gândi Caroline. Nici o persoană înzestrată cu bun-simţ n-ar fi riscat să sustragă bani de la un astfel de om. — Ce v-a făcut să credeţi că aş avea vreo legătură cu lucrurile astea? întrebă ea. El îşi îndreptă spatele şi-şi prinse mâinile la ceafă. — Dumneavoastră şi celelalte persoane prezente la şedinţă aţi fost ultimii care aţi văzut-o în viaţă pe Elizabeth Delmont, în afară de ucigaş, bineînţeles. Am înţeles de la vecinii doamnei Delmont că menajera era liberă aseară. — Da, e adevărat. Doamna Delmont în persoană ne-a deschis uşa. Ne-a spus că mereu procedează aşa în nopţile în care are şedinţe de spiritism pentru că altfel nu poate intra în starea de transă. Bineînţeles, cuvintele ei m-au făcut să mă gândesc dacă nu cumva… — Da? interveni el. Ce anume v-a făcut să vă întrebaţi, doamnă Fordyce? — Ei bine, cred că doamnei Delmont îi displăcea prezenţa menajerei în timp ce se afla în şedinţă. Se temea că femeia îşi va da seama de şmecheriile ei şi va încerca s-o şantajeze. Cercetătorii din acest domeniu obişnuiesc să plătească servitorii mediumurilor ca să-şi spioneze stăpânii, înţelegeţi? — Bun raţionament, doamnă Fordyce. Adam îi aprecie logica. Cred că aveţi dreptate. Mediumurile sunt cunoscute ca persoane secretoase. — Cum aţi aflat numele şi adresa mea? — Când am găsit cadavrul, am descoperit şi o listă cu persoanele care au participat la ultima întrunire a doamnei Delmont. Adresele se aflau pe o hârtie, lângă nume. — Înţeleg. Văzu parcă aievea imaginea lui Adam Grove, cercetând în amănunt salonul doamnei Delmont, în timp ce trupul femeii ucise zăcea întins pe podea. O imagine înfricoşătoare care spunea mult despre nervii domnului Grove. Înghiţi în sec. — Am petrecut tot restul nopţii şi dimineaţa discutând cu servitorii, birjarii şi… Ezită, ca şi cum şi-ar fi ales cuvintele cu mare grijă… Cu alte persoane ce locuiesc pe aceeaşi stradă, aproape de casa doamnei Delmont. Printre altele, am aflat că menajera doamnei Delmont avea grijă de fiica sa, care urma să nască azi-noapte. Un alibi de necontestat. Doar dumneavoastră aţi mai rămas, doamnă Fordyce. — Acum, înţeleg de ce păreţi aşa de obosit, spuse ea încet. Aţi fost treaz toată noaptea. El îşi freca indiferent barba, apoi, se strâmbă. — Îmi cer scuze pentru deranj. — Nici o problemă, având în vedere împrejurările care v-au determinat să procedaţi astfel. Ezită. Prin urmare, aţi venit aici cu intenţia de a mă investiga în modul ăsta subtil. V-aţi propus să mă speriaţi şi, apoi, să mă determinaţi să mărturisesc implicarea mea într-un plan anume, nu-i aşa? El îşi trecu mâna prin părul scurt, negru, fără nici un fel de remuşcare. — Da, cam astea erau intenţiile mele. Conştientă de faptul că s-ar fi putut ca el să nu fie pe deplin convins, doamna Fordyce încercă să găsească alţi posibili suspecţi. — Poate doamna Delmont a fost victima unui hoţ care a atacat-o după ce a dat buzna în casa ei, sugeră ea. — Am căutat peste tot. Nici urmă de uşi sau ferestre forţate. Se pare că doamna Delmont în persoană l-a primit pe criminal în casă. Modul firesc în care a făcut această afirmaţie accentuă neliniştea doamnei Fordyce. — Cu siguranţă aţi făcut destule observaţii noaptea trecută, domnule Grove. Oricine ştie că în prezenţa unei femei ucise cu sălbăticie este greu de acţionat raţional şi metodic. — Din nefericire, se pare că nu am reuşit să obţin vreo informaţie folositoare, spuse el. Se îndreptă, apoi, spre uşă cu paşi hotărâţi. Am irosit timpul dumneavoastă, dar şi pe al meu. V-aş fi recunoscător dacă nu aţi discuta cu altcineva despre această întrevedere. Ea nu răspunse. El se opri cu mâna pe clanţă şi o privi. — Ei bine, doamnă Fordyce, pot avea încredere în dumneavoastră că veţi păstra secretul acestei discuţii? Ea se dezmetici. — Depinde, domnule. El începu să râdă cinic. — Bineînţeles, doriţi ceva în schimbul tăcerii. Care este preţul, doamnă Fordyce? Un alt acces de furie o cuprinse. — Nu vreau banii dumneavoastră. Ceea ce mă interesează este siguranţa mea şi a mătuşilor mele. Dacă vreuna dintre noi se va afla în pericol sau va fi arestată din cauza dumneavoastră, nu voi ezita să dezvălui numele dumneavoastră poliţiei şi să le dau toate amănuntele discuţiei noastre. — Mă îndoiesc că poliţia o să vă creeze probleme. După cum aţi spus şi dumneavoastră, vor decide că doamna Delmont a fost ucisă de un hoţ şi asta ar fi tot. — Cum puteţi fi sigur de asta? — Pentru că ăsta este răspunsul cel mai uşor şi se ştie că oamenii legii preferă genul acesta de explicaţii. — Şi dacă găsesc lista cu participanţii la întrunire şi îi vor considera pe toţi suspecţi, aşa cum aţi făcut şi dumneavoastră, domnule? Îşi băgă mâna în buzunar şi scoase o hârtie împăturită. Nu vor găsi lista. Ea privi hârtia. — Aţi luat-o? — Sunt sigur că nimeni de pe lista asta nu va fi de folos poliţiei. — Înţeleg. — Fiindcă tot a venit vorba de nume, zise el în treacăt, trebuie să vă spun că n-are niciun rost să dezvăluiţi poliţiei numele meu. — De ce? întrebă ea rece. Un domn cu poziţia dumneavoastră socială şi materială n-ar trebui să-şi facă prea multe griji dacă va fi interogat de poliţie. — Nimeni nu e mai presus de lege. Dar nu acesta este motivul pentru care v-am sfătuit să nu menţionaţi numele meu. El schiţă un zâmbet ciudat. Problema e că domnul Grove nu există. L-am inventat pentru această întrevedere. Când voi părăsi această cameră, va dispărea la fel ca acele prezenţe fantomatice atât de populare în rândul amatorilor de spiritism. Doamna Fordyce se aşeză pe scaun, simţind cum îi vâjâie capul. — Dumnezeule! V-aţi prezentat cu un nume fals! — Da. Sunteţi amabilă să îmi răspundeţi la o ultimă întrebare? Ea clipi, încercând să se liniştească şi să-şi adune gândurile. — Ce întrebare? El ridică hârtia pe care o luase de pe birou. — Pentru numele lui Dumnezeu, de ce ai scris ideile astea? — A, acelea. Posomorâtă, recuperă hârtia. Sunt scriitoare, domnule. Povestirile mele sunt publicate în Flying Intelligencer. Se opri. Poate că citiţi ziarul acesta. — Nu, nu îl citesc. Din câte îmi amintesc, este unul dintre ziarele care urmăresc să facă senzaţie. — Bine… — Genul de ziar care, pentru a-şi atrage cititori, recurge la ştiri despre scandaluri ilicite şi crime senzaţionale. Ea oftă. — Să înţeleg că preferaţi Times. — Da. — Nu încape nici o îndoială, mormăi ea. Spuneţi-mi, nu e cam plictisitor? — Îl consider la obiect şi scris într-o manieră accesibilă, doamnă Fordyce. Este genul meu preferat de lectură publicistică. — Bineînţeles. După cum spuneam, Flying Intelligencer îmi publică povestirile. Sunt obligată prin contract să-i predau editorului meu, domnul Straggett, câte un capitol pe săptămână. Am avut câteva probleme cu personajul Edmund Drake. Are un rol foarte important în poveste, dar am întâmpinat unele dificultăţi în redarea naturaleţii lui. Mă tem că este puţin confuz. Trebuie retuşat. Adam părea fascinat şi, totodată, amuzat. — V-aţi luat notiţe despre înfăţişarea şi vestimentaţia mea, pentru ca apoi să le atribuiţi eroului povestirii dumneavoastră? — Dumnezeule, nici gând, îl asigură ea cu o mişcare a mâinii. De unde v-a venit ideea asta? Edmund Drake nu este eroul poveştii mele. E personajul negativ al acestei piese.  

Prolog Ceasul din hol bătu miezul nopţii, răsunând ca un clopot de moarte. Frumoasa rochie de modă veche, îngrozitor de grea şi puţin nepotrivită pentru trupul ei deoarece fusese croită pentru o altă femeie, îi împiedica fuga disperată de-a lungul coridorului: stofa de lână fină i se înfăşură pe picioare ameninţând s-o doboare la fiecare pas. Femeia îşi ridică poalele sus, mai sus, până aproape de genunchi, şi riscă o privire în urmă, peste umăr. Bărbatul se apropia, alergând după ea în acelaşi mod în care un ogar setos de sânge, se năpusteşte asupra unei căprioare. Faţa lui, cândva demonic de frumoasă, faţa care ademenise o femeie inocentă şi încrezătoare, mai întâi spre o căsătorie şi apoi spre pierzanie, era acum o mască de furie arzătoare, ucigaşă, înfricoşătoare. Cu ochi sălbatici, ieşiţi din orbite şi părul ridicat pe creştet, bărbatul o urmărea îndeaproape. Cuţitul din mâna lui avea să fie curând la gâtul ei. — Căţea blestemată! Strigătul lui de furie răsună cu ecou pe coridorul de sus. Lumina tremurătoare a unui sfeşnic sclipi pe lama fieroasă ascuţitului. — Eşti moartă! De ce nu mă laşi în pace? Jur să te trimit înapoi în Iad unde ţi-e locul. Şi de data asta am să m-asigur că te-am aranjat cum trebuie. M-auzi, stafie blestemată? De data asta s-a zis cu tine. Femeia ar fi dorit să ţipe, dar nu putea. Singurul lucru pe care îl putea face era să fugă pentru a se salva. — Am să privesc cum îţi curge sângele printre degetele mele până n-o mai rămâne o picătură! strigă el în urma ei, mult mai aproape acum. De data asta ai să fii moartă de-a binelea, căţea afurisită. Mi-ai dat destul de furcă. Femeia se afla acum în capul scărilor, cu răsuflarea tăiată. Frica îi strângea măruntaiele. Ridicând greaua rochie şi mai sus, porni în jos pe scări, cu o mână pe balustradă pentru a nu cădea. Ar fi fost o cumplită ironie să moară cu gâtul frânt şi nu tăiat. Urmăritorul era extrem de aproape acum. Femeia îşi dădea seama că existau toate şansele să nu reuşească să scape cu bine. De data asta mersese prea departe, îşi luase prea multe riscuri. Făcuse pe stafia, iar acum nu mai lipsea mult să devină stafie cu adevărat. Urmăritorul o va înşfăca înainte de a atinge ultima treaptă. În sfârşit obţinuse dovada pe care o căuta. În furia lui, bărbatul mărturisise. Dacă va supravieţui, avea s-o răzbune pe sărmana ei mamă. Dar aşa cum stăteau lucrurile, investigaţia ei avea s-o coste probabil viaţa. În curând avea să simtă mâinile lui înşfăcând-o, într-o parodie îngrozitoare a îmbrăţişării sexuale cu care o ameninţase când fusese mai tânără. Apoi va simţi cuţitul. Cuţitul. Doamne Sfinte, cuţitul. Era la jumătatea treptelor când ţipătul înfiorător al urmăritorului ei zgudui tenebrele. Privi înapoi cu groază şi îşi dădu seama că din acel moment miezul nopţii nu va mai fi niciodată ca până atunci, pentru ea. Miezul nopţii avea să fie un coşmar.     Capitolul 1 Victoria Claire Huntington îşi dădea seama când cineva are gânduri ascunse cu ea; nu ajunsese la matura vârstă de douăzeci şi patru de ani fără a fi învăţat să-i recunoască pe sofisticaţii vânători de zestre din lumea bună. Moştenitoarele erau, la urma urmei, un vânat atrăgător. Faptul că era încă nemăritată şi stăpână a unei averi substanţiale era o dovadă a îndemânării ei de a scăpa de oportuniştii şmecheri şi vicleni care mişunau prin saloane. Victoria se hotărâse de mult să nu se lase pradă farmecului lor înşelător şi superficial. Lucas Mallory Colebrook însă, noul conte de Stonevale era altfel. Putea fi şi el un oportunist, dar în mod sigur nu exista nimic viclean sau superficial la el. Printre păunaşii din lumea bună, contele era un vultur. Victoria începea să se întrebe dacă nu cumva chiar calităţile care ar fi trebuit s-o pună în gardă, tăria ascunsă şi voinţa neînfrântă pe care le observase la el, nu erau exact lucrurile care o atrăgeau. Era de netăgăduit că fusese fascinată de acest om încă din clipa în care îl cunoscuse, cu mai puţin de o oră în urmă. Atracţia pe care o simţea era foarte tulburătoare. De fapt, era de-a dreptul periculoasă. — Cred c-am câştigat iar, milord. Victoria îşi coborî mâna ei elegant înmănuşată şi răsfiră cărţile pe postavul verde al mesei de joc, trimiţând adversarului ei un zâmbet ameţitor. — Felicitări, domnişoară Huntington. Se pare că aveţi un noroc formidabil în seara asta. Stonevale, ai cărui ochi cenuşii o făceau pe Victoria să se gândească la stafii mişunând în miezul nopţii, nu arăta deloc afectat de pierdere. Părea mai degrabă cuprins de o satisfacţie discretă, ca şi cum tocmai i se realizase un plan alcătuit cu grijă. Avea aerul că anticipase cu calm totul. — Da, am un noroc uimitor în seara asta, nu? murmură Victoria. S-ar putea chiar bănui că am fost ajutată… — Resping o astfel de posibilitate. Nu pot accepta să vă pătaţi onoarea, domnişoară Huntington. — Sunteţi foarte galant, milord. Dar aici nu era vorba de onoarea mea. Vă asigur că sunt perfect conştientă că n-am trişat. Victoria se opri brusc. Îşi dăduse seama că prin această remarcă se afla acum pe o gheaţă foarte subţire. Practic îl acuzase pe conte că jucase cu cărţi măsluite pentru a-i da ei posibilitatea să câştige. Ochii lui Stonevale o fixară pe deasupra mesei. Expresia lor era enervant de calmă, înfricoşător de calmă, gândi Victoria cu un fior. Ar fi trebuit să existe un licăr de emoţie în privirea aceea cenuşie, rece, dar nu exista nimic în afară de o anumită încordare. — Nu vreţi să vă exprimaţi mai clar, domnişoară Huntington? Victoria se hotărî repede să se întoarcă pe un teren mai sigur. — Vă rog, milord, nu luaţi în seamă cuvintele mele. Sunt extrem de uimită de norocul meu la cărţi în seara asta având în vedere că în cel mai bun caz nu sunt decât o jucătoare oarecare. Dumneavoastră, pe de altă parte, aveţi reputaţia unui jucător abil, sau cel puţin aşa mi s-a spus. — Mă flataţi, domnişoară Huntington. — Deloc, spuse Victoria. Am auzit vorbindu-se de abilitatea cu care jucaţi la White şi la Brooks, ca şi pe la alte cluburi din oraş, mai puţin onorabile, ca să zic aşa. — Poveşti mult înflorite, bănuiesc. Totuşi, m-aţi făcut curios. Întrucât abia ne-am cunoscut, de unde ştiţi poveştile astea? Victoria nu putea recunoaşte că ceruse relaţii despre el de la prietena ei, Annabella Lyndwood, în clipa în care îl văzuse intrând în sala de bal, cu două ore în urmă. — Sunt convinsă că ştiţi cum zboară vorbele, milord. — Într-adevăr. Dar o femeie cu inteligenţa dumneavoastră n-ar trebui să se ia după nişte vorbe. Cu gesturi uşoare şi elegante, Stonevale adună cărţile frumos, una peste alta. Apoi, odihnindu-şi degetele lui fine, lungi, deasupra lor, îi zâmbi rece şi adăugă: — Ei bine, domnişoară Huntington? Victoria îl privi cercetător, incapabilă să-şi reprime emoţia care o stăpânea. Dacă ar avea cât de cât minte, ar trebui să curme totul acum, îşi spuse ea. Dar în seara aceasta era greu să gândească logic şi clar aşa cum făcea de obicei în astfel de împrejurări. Nu mai cunoscuse nici un bărbat ca Stonevale până atunci. Zumzetul conversaţiilor şi râsetele din salonul de joc a Lady-ei Atherton se atenuaseră; chiar şi muzica din sala de bal se auzea acum slab, distant. Imensa reşedinţă londoneză a Lordului Atherton era plină de oameni bine îmbrăcaţi, din înalta societate, şi de numeroşi servitori, dar Victoria avu brusc sentimentul că se află singură cu Stonevale. — Câştigul meu, repetă Victoria încet, încercând să-şi adune gândurile. Da, va trebui să întreprind ceva, nu? — Miza a fost un serviciu nu-i aşa? Câştigând, aveţi dreptul să-mi cereţi un serviciu. Vă stau la dispoziţie. — Momentan n-am nevoie de nici un serviciu de la dumneavoastră. — Sunteţi sigură? Victoria avu o tresărire sub privirea lui pătrunzătoare, lată un bărbat care ştie mai mult decât ar trebui, gândi ea. — Da. — Mă tem că trebuie să vă contrazic, domnişoară Huntington. Cred că aveţi nevoie de un serviciu din partea mea. Din câte ştiu, aveţi nevoie de un însoţitor în seara asta când veţi merge împreună cu domnişoara Lyndwood la parcul de distracţii în căutare de aventuri. Victoria înlemni. — Ce ştiţi dumneavoastră despre asta? Stonevale răvăşi uşor cărţile cu unul din degetele lui lungi. — Lyndwood şi cu mine suntem prieteni; frecventăm acelaşi club, uneori jucăm şi cărţi, ştiţi cum se petrec lucrurile. — Lordul Lyndwood? Fratele Annabellei? Ati vorbit cu el? — Da. Victoria se înfurie. — A promis că ne va însoţi în seara asta şi ne-a dat cuvântul că nu va sufla o vorbă nimănui. Cum îndrăzneşte să discute asta cu prietenii lui? A întrecut orice limită. Şi le mai acuzaţi pe femei că sunt bârfitoare! Ce neruşinare! — Nu fiţi atăt de supărată pe el, domnişoară Huntington. — Ce-a făcut Lyndwood? Un anunţ general la vreunul din cluburile lui că le va aduce pe sora lui şi pe prietena ei la parcul de distracţii? — N-a fost un anunţ general, vă asigur. A fost cât se poate de discret. În fond e vorba de sora lui, nu? Dacă vreţi să ştiţi adevărul, eu cred că Lyndwood mi s-a confesat pentru că se simţea stresat de asta. — Stresat? De ce? Nu există nimic în toată povestea asta care să-i dea emoţii. Pur şi simplu ne va însoţi pe Annabella şi pe mine la parcul de distracţii. Ce poate fi mai simplu? — Din câte am înţeles, aţi exercitat amândouă o anumită presiune asupra lui pentru a-l face să accepte. Sărmanul e încă destul de tânăr pentru a rezista unor manevre feminine. Din fericire însă a fost destul de înţelept pentru a-şi regreta slăbiciunea şi destul de deştept pentru a cere ajutor. — Într-adevăr sărman. Ce prostie. Ca şi cum eu şi Annabella l-am fi obligat pe Bertie la asta. — Şi nu-i aşa? întrebă Stonevale. — Bineînţeles că nu. I-am spus doar că suntem hotărâte să mergem în parc astă seară iar el a insistat să ne însoţească. Foarte galant, am gândit noi. — Nu prea avea de ales, ca gentleman. Nu vă putea lăsa să mergeţi singure. Ştiaţi foarte bine asta. A fost un şantaj, în plus, cred că a fost mai mult ideea dumneavoastră domnişoară Huntington. — Şantaj! - Victoria era de-a dreptul furioasă. Resping această acuzaţie, domnule. — De ce? Asta e adevărul. Credeţi că Lyndwood ar fi acceptat de bună voie să vă însoţească dacă nu-l ameninţaţi c-o să vă duceţi singure? Mama Annabellei ar fi făcut o criză de nervi dacă ar fi aflat de această mică escapadă şi la fel şi mătuşa dumneavoastră, bănuiesc. — Vă asigur că mătuşa Cleo e mult prea tare pentru a face o criză de nervi, declară Victoria loială. Stonevale însă avea dreptate în legătura cu mama Annabellei. Lady Lyndwood ar fi făcut o criză de isterie dacă afla despre intenţiile fiicei ei din seara aceea. Tinerele bine crescute din lumea bună nu merg noaptea în parcul de distracţii. — O fi mătuşa dumneavoastră o femeie tare, vă cred pe cuvânt întrucât n-am avut încă onoarea de a-i fi prezentat, dar mă îndoiesc sincer că ar fi de acord cu intenţia dumneavoastră din seara asta, spuse Stonevale. — Am să-l sugrum pe Lyndwood când îl văd. E lipsit de nobleţe să trădeze un secret de maniera asta. — N-a fost numai vina lui. Am fost ofiţer destul de mulţi ani ca să-mi dau seama când un tânăr are ceva pe suflet şi nu mi-a fost greu să-l fac să-mi spună ce-l apasă. Victoria îşi îngustă ochii. — De ce? — Să zicem că eram doar curios. Când Lyndwood a văzut că sunt bucuros să-l ajut, mi-a mărturisit tot şi m-a rugat să-l însoţesc. — Nu mi-aţi răspuns la întrebare. De ce eraţi atât de curios? — Motivele mele nu interesează în mod deosebit. Degetele lui Stonevale răvăşiră din nou cărţile. — Alta e problema importantă acum, adăuga el. — Eu nu văd nicio problemă. „În afară de a scăpa de tine”, adăugă ea în gând. Primul ei instinct fusese corect. Ar fi trebuit să plece cât timp mai putuse. Dar se părea că nici nu avusese ocazia asta, de fapt. Brusc, totul părea că se desfăşoară potrivit unui plan conceput dinainte şi asupra căruia controlul ei era din ce în ce mai slab. — Ar trebui să discutăm despre unele detalii ale aventurii din seara asta, nu credeţi? — Detaliile sunt deja puse la punct, mulţumesc. Victoriei nu-i plăcea să preia altcineva conducerea. — Vă rog să mă înţelegeţi. Poate că e fostul soldat din mine, sau poate simpla curiozitate, nu ştiu, dar aş dori să aflu exact despre ce e vorba înainte de a porni într-o aventură. N-aţi vrea să faceţi unele precizări în privinţa evenimentelor? întrebă Stonevale inocent. — Nu văd ce ce. Nu v-am invitat să veniţi cu noi. — Nu doresc decât să vă fiu util, domnişoară Huntington. Nu numai că Lyndwood îmi este recunoscător pentru ajutorul meu în seara asta, dar chiar şi dumneavoastră veţi constata că e foarte convenabil să ai un om în plus la nevoie. — Nu mă tem câtuşi de puţin de mulţimea dezlănţuită. Din contră, o să fie mai palpitant. — Atunci sper că-mi veţi fi recunoscătoare pentru discreţia mea, dacă se va întâmpla să-i fiu prezentat mătuşii dumneavoastră în seara asta. Victoria îl privi în tăcere o clipă. — Se pare că nu numai lordul Lyndwood e în pericol de a fi şantajat, ci şi eu. — Mă răniţi, domnişoară Huntington. — Din păcate nu mortal. Altminteri aş scăpa de o problemă, nu? — Eu vă rog să mă consideraţi o soluţie şi nu o problemă. Stonevale îi zâmbi lent. Umbrele din ochii lui însă nu dispărură. — Nu vă cer decât să vă slujesc ca însoţitor în seara asta când vă aventuraţi pe străzile periculoase ale oraşului, continuă el. Sunt foarte nerăbdător să-mi achit datoria de la jocul de cărţi. — Şi dacă eu refuz să accept plata sub formă de însoţitor, îi veţi spune mătuşii mele totul, nu-i aşa? Stonevale suspină. — Ar fi foarte neplăcut pentru toţi cei interesaţi ca mătuşa dumneavoastră sau mama domnişoarei Lyndwood să afle ce intenţii aveţi, dar nu se ştie niciodată ce subiecte de conversaţie apar în cursul unei seri, nu? Victoria izbi cu evantaiul închis în masă. — Am ştiut eu. Ăsta e şantaj. — E un cuvânt urât, dar cred că într-un anumit sens, e într-adevăr şantaj, recunoscu Stonevale. Vânător de zestre. Asta era singura explicaţie. Încă nu întâlnise unul atât de îndrăzneţ şi agresiv. Erau în general extrem de manieraţi şi plini de graţie, cel puţin la început. Victoria avea însă încredere în instinctele ei. Îl fixă pe Stonevale o clipă, fascinată de licărul expectativ din ochii lui duri, cenuşii. Când începu să se ridice de la masa de joc, contele se ridică în picioare s-o ajute. — Sper să ne vedem mai târziu, îi şopti el la ureche în timp ce ea se ridica. — Dacă urmăriţi moştenirea, milord, spuse Victoria tărăgănat, aruncaţi-vă undiţa în altă parte. Vă pierdeţi timpul cu mine. Metoda dumneavoastră e nouă, dar nu mi se pare deloc atrăgătoare. Vă asigur că am rezistat unor încercări mult mai agreabile. — Am aflat. Contele merse alături de ea în timp ce intrau în strălucitoarea şi aglomerata sală de bal. Victoria observă din nou, ca şi mai înainte, mersul lui echilibrat, dar inegal. Hainele negre, elegante, de seară, cravata artistic legată, pantalonii strânşi pe picior şi cizmele lustruite nu reuşeau să ascundă şchiopătatul care afecta piciorul lui stâng. — Ce anume vi s-a spus, milord? întrebă Victoria. Contele dădu din umeri. — Că nu prea vă interesează căsătoria. — Sursele dumneavoastră se înşală, spuse ea cu un zâmbet uşor. Nu mă interesează deloc. Nu am absolut nici un interes să mă căsătoresc. Stonevale îi aruncă o privire piezişă. — Păcat. Poate dacă aţi avea un soţ şi o familie cu care să vă petreceţi serile, n-aţi mai fi obligată să vă amuzaţi cu aventuri riscante ca aceea pe care aţi plănuit-o în seara asta. Zâmbetui Victoriei se lărgi. — Sunt sigură că genul de aventură pe care l-am plănuit pentru seara asta va fi mult mai amuzant decât îndatoririle nocturne ale unei soţii. — Ce vă face atăt de convinsă? — Istoria personală. Mama a fost cerută în căsătorie pentru averea ei şi asta a distrus-o. Scumpa mea mătuşă a fost de asemenea căsătorită pentru banii ei. Din fericire pentru ea, soţul ei a avut nobleţea de a muri repede într-un accident de vânătoare. Eu, neputând miza pe un asemenea noroc, m-am hotărât să nu risc o căsătorie. — Nu vă e teamă că aţi putea pierde o parte importantă din viaţa unei femei? spuse el. —Câtuşi de puţin. N-am observat nimic atrăgător la o căsătorie. Victoria îşi desfăcu evantaiul ei aurit pentru a ascunde un fior. Amintirea micilor cruzimi zilnice ale tatălui ei vitreg şi actele de violenţă la beţie exercitate asupra mamei ei era mereu vie. Nici chiar luminile strălucitoare ale sălii de bal n-o putea întuneca. Îşi făcu vânt de câteva ori sperând ca Stonevile să creadă că era foarte plictisită de direcţia pe care o luase conversaţia. — Acum, cu voia dumneavoastră, milord, aş vrea să vorbesc ceva cu o prietenă. Stonevale îi urmări direcţia privirii. — A, da, întreprinzătoarea Annabella Lyndwood. Fără îndoială că e nerăbdătoare să discutaţi amănuntele planului. Se pare că, de vreme ce sunteţi hotărâtă să nu acceptaţi ajutorul meu, voi fi obligat să aflu singur amănuntele. Dar nu vă fie teamă, sunt foarte bun strateg, spuse Stonevale înclinând uşor capul asupra mâinii Victoriei. Ne vedem mai târziu, domnişoară Huntington. — Am să mă rog la Dumnezeu să găsiţi ceva mai amuzant de făcut în seara asta, decât să ne însoţiţi. — Slabă speranţă. Zâmbetul uşor al contelui deveni un rânjet scurt, răutăcios, dezgolindu-i o clipă dinţii albi, puternici. Victoria îşi întoarse spatele cu o piruetă elegantă fluturându-şi rochia de mătase galben-aurie, refuzând să-i dea bărbatului satisfacţia unei priviri peste umăr. Omul ăsta nu era numai potenţial periculos, ci şi nesuferit. Îşi înăbuşi un mic suspin în timp ce aluneca prin mulţime. N-ar fi trebuit să-i permită contelui s-o ademenească în sala de joc. De fapt nici nu se făcea ca o doamnă să joace cărţi cu un bărbat într-o împrejurare ca asta. Ea însă nu putuse niciodată rezista unei aventuri iar afurisitul de bărbat păruse să-şi fi dat seama de asta imediat. O simţise şi se folosise de slăbiciunea ei. Era de reţinut asta. Nu existase nimic care s-o avertizeze. În fond Stonevale îi fusese prezentat după toate regulile nici mai mult nici mai puţin de însăşi Jessica Atherton. Toată lumea ştia că Lady Atherton era complet deasupra oricărui reproş, o femeie perfectă. Slabă, cu părul negru şi ochi albaştri, vicecontesa nu numai că era tânără, delicată, chiar încântătoare, dar şi de o modestie care i se potrivea. Era veşnic zâmbitoare, păstrând mereu un aer respectabil şi ţinând la buna cuviinţă. Cu alte cuvinte, nu ar fi prezentat niciodată un ticălos, un vânător de zestre, vreunuia din oaspeţii ei. — Vicky, te-am căutat pretutindeni. Annabella se îndreptă grăbită spre prietena ei. Îşi desfăcu evantaiul şi îl folosi pentru a-şi ascunde buzele în timp ce şoptea: — Ai jucat cărţi cu Stonevale? Câtă nesăbuinţă! Cine a câştigat? Victoria suspină. — Eu, din păcate. — Ţi-a spus că Bertie l-a invitat să ne însoţească în seara asta? Am fost foarte furioasă pe el, dar Bertie insistă că trebuie să mai fie un bărbat cu noi, pentru protecţie. —Aşa mi s-a dat şi mie de înţeles. — O, scumpa mea, eşti furioasă. Îmi pare rău, crede-mă, dar nu l-am putut împiedica. Bertie a promis să nu sufle un cuvânt despre planul nostru, dar se pare că Stonevale a reuşit să-l facă să vorbească. — Da. Înţeleg cum a procedat. Probabil că i s-a dat de băut până când a spus tot. E păcat că fratele tău nu-şi poate ţine gura, dar nu-i nimic, Bella. Sunt sigură că ne, vom amuza şi aşa. Ochii albaştri azurii ai Annabellei străluciră de uşurare. Buclele ei blonde tresăltară încântător când dădu din cap şi zâmbi. Annabella Lyndwood era considerată de anumiţi arbitri ai eleganţei doar un pic mai plinuţă decât o cerea moda. Tendinţa asta spre corpolenţă însă nu-i îndepărtase deloc pe mulţii ei curtezani. Împlinise de curând douăzeci şi unu de ani şi îi mărturisise Victoriei că va fi obligată fără îndoială să accepte una din numeroasele propuneri pe care le primise în acest sezon. Annabella intrase târziu în cursa pentru căsătorie datorită morţii neaşteptate a tatălui ei, dar se dovedise extrem de populară când îşi făcuse în cele din urmă apariţia la Londra. — Ce ştii despre el, Bella? întrebă Victoria încet. — Despre cine? Despre Stonevale? Nu prea multe, ca să fiu sinceră. Bertie spune că e respectat în cluburi. Titlul l-a obţinut abia de curând, cred. Fostul conte îi era un fel de rudă, unchi sau cam aşa ceva. Bertie vorbea de nişte moşii în Yorkshire. — Altceva n-a mai spus? — Să mă mai gândesc… După Bertie, familia lui e aproape stinsă. Era cât pe ce să se stingă de tot, cred, când Lucas Colebrook a fost grav rănit în Peninsulă cu vreun an în urmă. Victoria simţi un ciudat ghem în stomac. — Şchiopătatul? — Da. A fost sfârşitul carierei lui militare, care oricum s-ar fi sfârşit odată cu preluarea titlului. Prima lui datorie este acum faţă de titlu şi de moşie, normal. — Normal. Victoria n-ar fi dorit să pună următoarea întrebare dar nu se putu abţine. — Cum s-a întâmplat? — Rana de la picior? Nu ştiu amănuntele. Bertie spune că Stonevale nu vorbeşte niciodată de ea, dar că însuşi Wellington l-a citat în mai multe ordine de zi. Se spune că în timpul luptei în care a fost rănit, Stonevale a reuşit să se menţină în şa şi să-şi conducă oamenii spre obiectiv înainte de a se prăbuşi pe câmp şi a fi considerat mort. Considerat mort. Victoria simţi că-i vine rău. Reuşi să-şi învingă senzaţia neplăcută, amintindu-şi că Lucas Colebrook nu era genul de om de care ei să-i fie milă. În plus, se îndoia serios că Stonevale ar fi apreciat-o. Afară de cazul în care găsea vreun mod de a o folosi în propriul lui avantaj. Se întrebă dacă nu cumva Stonevale propusese jocul de cărţi pentru a nu fi obligat să îndure o rundă de dansuri populare. Probabil că şchiopătatul nu-i permitea accesul pe ringul de dans. — Ce crezi despre el, Vicky? Am văzut-o pe perfecta domnişoară Pilkington privindu-l toată seara, ca şi alte fete din sala de bal. Ca să nu mai pomenesc şi de mamele lor. Nimic nu deşteaptă mai bine apetitul decât un pic de sânge proaspăt, nu? spuse Annabella uşor înţepător. — Ce imagine dezgustătoare, spuse Victoria râzând fără voie. Mă întreb dacă Stonevale ştie că e privit ca un armăsar. — Nu ştiu. Tu eşti însă singura la care se uită. Toată lumea a observat că tu ai fost aceea pe care a ademenit-o în sala de joc. — Cred că e în căutarea unei zestre, spuse Victoria. — M-ai omorât, Vicky. Veşnic ai impresia că bărbaţii te curtează pentru moştenirea ta. Eşti de-a dreptul bătută în cap în privinţa asta. Ţi se pare imposibil ca unii din admiratorii tăi să fie interesaţi de persoana ta şi nu de zestre? — Bella, am aproape douăzeci şi cinci de ani. Ştim amândouă că bărbaţii din lumea noastră nu fac propuneri fetelor mai în vârstă decât dacă sunt tentaţi de motive practice. Averea mea e un motiv foarte practic. — Vorbeşti de parcă ai fi expusă într-o vitrină. Şi nu ăsta-i adevărul. — Ba da, şi ca să fiu sinceră, prefer lucrurile aşa cum sunt, spuse Victoria cu voce egală. Annabella scutură din cap. — De ce? — Pentru că totul devine mult mai simplu, replică Victoria vag, căutându-l pe Stonevale prin mulţime fără să-şi dea seama. Îl găsi în cele din urmă vorbind cu amfitrioana lângă uşa care dădea spre vastele grădini ale Athertonilor. Privi atentă camera intimă în care stătea, dominând-o cu înălţimea lui pe Lady Atherton care era ca o viziune în roz. — Dacă asta te face să te simţi mai bine, află că Bertie n-a zis absolut nimic care să implice că Stonevale ar fi un vânător de zestre, spuse Annabella. Din contră, se spune că bătrânul conte era un excentric care a strâns bogăţii până în ziua morţii. Acum i-au revenit toate noului conte. Şi tu-l ştii pe Bertie. Nici n-ar visa să invite pe cineva să ne însoţească în seara asta dacă nu l-ar place. Asta era adevărat, gândi Victoria. Lordul Lyndwood, doar cu doi ani mai în vârstă decât sora lui, privea îndatoririle legate de proaspătul său titlu cât se poate de serios. Era foarte protector cu exuberanta şi sprinţara lui soră şi veşnic amabil cu Victoria. Nu le-ar expune pe niciuna din ele unui bărbat a cărui reputaţie ar fi îndoielnică. Probabil că Annabella avea dreptate, poate că ea însăşi era un pic prea pornită contra vânătorilor de zestre. Apoi îşi aminti de ochii lui Stonevale. Chiar dacă nu era un vânător de zestre, era totuşi mai periculos decât oricare alt bărbat pe care-l cunoscuse vreodată, poate cu excepţia tatălui ei vitreg. Victoria scoase un suspin la acest gând apoi îl înlătură furioasă. Nu, îşi spuse ea brusc cu mânie, indiferent cât de periculos ar putea fi Stonevale nu putea să-l pună în aceeaşi categorie cu bruta care se însurase cu mama ei. Ceva din adâncul ei îi spunea că, cei doi bărbaţi nu erau de aceeaşi speţă. — Felicitări, draga mea Victoria, văd că te bucuri de atenţia noului nostru conte. Stonevale e un specimen interesant, nu? Trezită din gândurile ei de vocea gâtuită, cunoscută, Victoria privi în stânga şi o văzu pe Isabel Rycott lângă ea. Adevărul era că nu-i prea plăcea femeia asta, dar simţea o uşoară invidie când era prin preajma ei. Isabel Rycott îi amintea întotdeauna Victoriei de o bijuterie exotică. Avea treizeci şi ceva de ani şi plutea în jurul ei un aer de mister feminin şi erotism care părea să atragă bărbaţii precum mierea albinele. Aerul de erotism era sporit de graţia ei felină, părul ei negru lucios şi ochii uşor oblici. Era una din puţinele femei din sală în afară de Victoria, care desfideau moda zilei purtând culori puternice în loc de monotonul alb sau pastel. Neobişnuita ei rochie de un verde profund ca smaraldul strălucea puternic în lumina sălii de bal. Dar nu aspectul neobişnuit al Isabelei o făcea pe Victoria s-o privească cu o anumită invidie gânditoare; libertatea pe care i le confereau vârsta şi statutul ei de văduvă erau lucrurile care o făceau pe Victoria s-o admire în secret. O femeie în situaţia Isabelei Rycott atrăgea atenţia societăţii mult mai puţin decât Victoria. Lady Rycott era liberă să aibă chiar şi aventuri galante. Victoria nu cunoscuse niciodată un bărbat cu care să fi dorit să aibă o aventură, dar i-ar fi plăcut foarte mult s-o poată face dacă i se năzărea. — Bună seara, Lady Rycott, spuse Victoria privind în jos la femeia care era cu câţiva centimetri mai scundă decât ea. L-aţi cunoscut pe conte? Isabel scutură din capul ei frumos modelat. — Încă n-am fost prezentaţi din păcate. A intrat în societatea noastră abia de curând, deşi am auzit că şi-a făcut apariţia pe la mesele de joc din cluburi de mai mult timp. — Aşa am auzit şi eu, spuse Annabella. Bertie spune că e un jucător excelent, cu mult sânge rece. — Da? Isabel privi spre contele care încă mai stătea de vorbă cu Lady Atherton. — Nu-i de loc genul de bărbat chipeş, nu? Dar are ceva care te intrigă. Chipeş? Victoria ar fi râs în gura mare la ideea de a folosi acest cuvânt insipid pentru a-l descrie pe Stonevale. Nu, nu era chipeş. Avea trăsături puternice, chiar aspre, cu un nas ascuţit, o falcă agresivă şi o expresie de permanentă veghe în ochii aceia cenuşii. Părul lui era de culoarea unei nopţi fără lună, înspicat cu argintiu la tâmple, dar nimic din toate astea nu-l făcea chipeş. Când te uitai la Stonevale vedeai o faţă masculină tăcută, controlată, şi nu un filfizon arătos. — Trebuie să recunoaşteţi, spuse Anabella, că îşi poartă bine hainele. — Da, aprobă Isabel şoptit. Îşi poartă hainele extrem de bine. Victoriei nu-i plăcea privirea cercetătoare a Isabelei în timp ce-l privea pe conte, dar trebuia să admită că Stonevale era unul din acei oameni rari care nu era dominat de croielile elegante în mare vogă. Umerii lui puternici, abdomenul suplu şi pulpele musculoase n-aveau nevoie de perniţe de vată sau camuflaje. — S-ar putea să fie chiar amuzant, spuse Isabel. — S-ar putea, o aprobă Annabella. Victoria privi din nou silueta înaltă, întunecată de lângă Lady Atherton. — S-ar putea ca amuzant să nu fie cuvântul cel mai potrivit. Periculos era cuvântul potrivit. Victoria simţi brusc dorinţa de a se juca puţin cu acest pericol. Tumultul lumii bune, de care se folosea tot mai des în ultimul timp pentru a-şi umple lungile ore ale nopţii nu mai era deajuns. Îi trebuia ceva nou care s-o scape de coşmarurile ei neîntrerupte. Contele de Stonevale putea fi exact tonicul pe care îl căuta.

Gradina amagirilor de Amanda Quick Prolog Slater Roxton inspecta tablourile ciudat de luminoase de pe pereţii mausoleului bogat ornamentat în momentul în care trapa cavoului se declanşă. Prăpădul care era pe cale să se producă se transmise cu un huruit ce nu prevestea nimic bun, iar mugetul tânguitor al maşinăriei se stinse cu ecou adânc în piatră. Primul lui gând fu că vulcanul care se înălţa pe Fever Island erupsese. Bucăţi masive din tavanul pasajului care ducea spre ieşirea templului se deschiseră pe rând. De peste tot cădeau bolovani. Vocea lui Brice Torrence răsună de undeva de lângă intrare, din cealaltă parte a coridorului. — Slater, ieşi de acolo! Grăbeşte-te! O să se întâmple o nenorocire. Slater o luase deja din loc. Nu mai pierdu timp să-şi recupereze lămpile, desenele sau aparatul de fotografiat. Alergă spre uşa încăperii, aruncă o privire pe lungul şi întortocheatul coridor de piatră care ducea la ieşire şi îşi dădu seama că nu mai avea timp să scape. Între timp, din tavanul coridorului se desprindeau şi mai multe bucăţi. Cantităţi impresionante de pietre se prăbuşeau în pasaj. Dalele se îngrămădiră rapid unele peste altele, umplând tunelul. Ştia că, dacă ar fi încercat să sară în viteză în partea cealaltă, ar fi fost strivit de bolovani. Nu putea decât să se întoarcă şi să se afunde în labirintul neexplorat al cavernelor mormântului. Se grăbi să traverseze încăperea, apucă în grabă felinarul şi se îndreptă spre cel mai apropiat pasaj. Coridorul se pierdea într-un întuneric dens, necunoscut, dar măcar nu pica nimic din tavan. Alergă o distanţă scurtă şi se opri, conştient că, dacă mai înainta, în scurt timp avea să se piardă. El şi Brice nici nu se apucaseră bine de cartografiat complexul de hrube funerare săpate la baza vulcanului. Se ghemui lângă un perete şi încercă să-şi facă curaj. Lumina orbitoare a felinarelor cădea peste pictura stranie ce înfăţişa o erupţie catastrofică a unui vulcan. Un oraş elegant din marmură albă era distrus. Slater îşi dădu seama că situaţia era extrem de similară cu ceea ce se întâmpla chiar atunci. Nori de praf invadară tunelul. Îşi acoperi gura şi nasul cu cămaşa. Nu avea de ales, aşa că trebuia să aştepte ca nebunia asta să se termine. Groaza i se învolbură precum otrava în vene. În orice clipă, tavanul peşterii în care se adăpostise putea ceda, îngropându-l sub dărâmături, „Măcar s-ar termina totul în câteva secunde“, se gândi el. Nu era sigur că ar fi vrut să-şi contemple viitorul imediat dacă ar fi supravieţuit. Oricât ar mai avea de trăit, ar fi captiv în acest labirint maiestuos. Furtuna de roci şi pietre părea a nu se mai termina. În cele din urmă însă, peşterile templului tăcură. Urmă încă o eternitate până când ultima particulă de praf se depuse. Se săltă cu precauţie. Rămase nemişcat o clipă, ascultând liniştea aceea cutremurătoare, aşteptând ca pulsul să i se calmeze. După o vreme, se duse să cerceteze încăperea boltită în care se aflase când trapa de piatră îşi revărsase încărcătura mortală. Pe podea erau împrăştiate peste tot pietricele, dar păreau să fi sărit şi să se fi rostogolit în încăpere direct din grămada uriaşă care acum bloca pasajul ce ducea la ieşire. Supravieţuise, ceea ce însemna că era îngropat de viu. Începu să-şi calculeze şansele într-o manieră surprinzător de pedantă. Trase concluzia că era încă prea zdruncinat pentru a înţelege pe deplin gravitatea situaţiei în care se afla. Brice şi restul echipajului expediţiei nu aveau niciun motiv să creadă că scăpase cu viaţă; nu aveau cum să-l salveze nici măcar dacă nu şi-ar fi pierdut speranţa. Fever Island era un rest nelocuit de rocă vulcanică acoperită de o junglă neexplorată. Era situată la câteva mii de kilometri de civilizaţie. Singurele resurse disponibile erau limitate la proviziile şi echipamentul aflate la bordul corăbiei ancorate în micul port natural al insulei. Nu exista nicio cale prin care să facă rost de mecanismele şi de mâna de lucru necesare pentru înlăturarea cantităţii impresionante de bolovani care blocau intrarea în templu. Slater se gândi că Brice avea să se consulte cu căpitanul vasului. Aveau să ajungă la concluzia că murise şi aveau să se roage să nu se înşele, pentru că oricum nu puteau face nimic să îl salveze. Stinse un felinar pentru a economisi combustibil. Luă celălalt felinar şi înaintă prin labirint. Existau, după opinia lui, doar două variante. Prima – cea mai probabilă – era să rătăcească prin templu până murea. Îi rămânea doar să spere că avea să moară înainte ca întunericul nesfârşit să-l facă să-şi piardă minţile. Cea de-a doua variantă – foarte puţin probabilă – era să dea peste un pasaj care să îl scoată la lumină. Dar, chiar dacă ar fi avut el norocul ăsta, era improbabil să găsească drumul înapoi la corabie înainte ca aceasta să-şi ridice pânzele. Dăduseră peste insula asta blestemată când proviziile le erau cam pe terminate, după ce fuseseră abătuţi de la curs de o furtună violentă. Căpitanul era convins că îi mai pândea o furtună. Era hotărât să pornească înspre Londra în cel mai scurt timp posibil. Trebuia să se gândească la echipaj şi la ceilalţi membri ai expediţiei. Slater ştia că, dacă reuşea să scape din labirint, avea să se trezească abandonat pe o insulă unde niciun vas cunoscut nu poposea vreodată. Mulţi ani ar trece până la apariţia unei alte corăbii, asta dacă ar apărea una vreodată. Îşi continuă drumul prin cavernele întunecate, singurul punct de reper fiind picturile din templu, realizate de artiştii unei civilizaţii străvechi, de mult îngropaţi adânc sub straturi întregi de lavă fierbinte. Nu mai ştia cu precizie în ce moment începuse să înţeleagă semnificaţia picturilor sau dacă într-adevăr percepuse exact firul poveştii spuse de ele. Ţinu să-şi reamintească faptul că era o şansă destul de mare să-şi fi pierdut deja minţile. Bezna interminabilă şi operele de artă fascinante ar fi derutat pe oricine. Oricărui om în situaţia lui i s-ar fi întâmplat să aibă halucinaţii. În cele din urmă, fu aproape sigur că identificase trei legende distincte. Se opri când se lămuri că fiecare poveste în parte era dedicată unui drum diferit în labirint. Una dintre serii înfăţişa istoria unui război. Cea de-a doua era povestea unei răzbunări. Se hotărî într-un final să urmeze cea de-a treia legendă. N-avea să afle niciodată cât de mult mersese sau cât de departe ajunsese. În momentul în care se oprise, epuizat, se cufundase într-un somn presărat cu imaginile picturilor de pe pereţi, singurele care îl călăuziseră. Din când în când, dăduse peste pâraie subterane. Se oprise se bea cu sete. Mâncase cât de chibzuit putuse din bucata de brânză şi din cea de pâine pe care le avea la el, dar şi acestea se terminaseră într-un final. Mersese în continuare, neavând oricum ce altceva să facă. Dacă s-ar fi oprit ar fi fost ca şi cum s-ar fi predat necondiţionat. În cele din urmă, când ieşi clătinându-se din caverne într-un lanţ circular de piatră scăldat în lumina zilei, continuă să meargă, fiind convins că încă avea halucinaţii. Lumina soarelui. Un colţ al minţii înregistra realitatea celor văzute. Îşi ridică neîncrezător privirea spre cer şi văzu razele fierbinţi, tropicale, ce se iţeau printre bolovani. În stâncă fuseseră cioplite trepte abrupte. Din dreptul ieşirii atârna o funie lungă şi neagră. Cu o ultimă sforţare, înşfăcă funia şi o testă să vadă dacă rezistă la greutatea lui. Când se lămuri că nu prezenta niciun pericol, porni pe scara străveche, ţinându-se de funie ca de o balustradă. Ajunse la ieşire, se împletici afară din cotloanele templului şi se prăbuşi pe lespezile de piatră ale templului în aer liber. Stătuse atât de mult în întuneric, încât trebui să închidă ochii pentru a-i proteja de soarele puternic. Undeva în apropiere se auzi bubuitul unui gong. Zgomotul zgudui îndelung întreaga junglă. Nu era singurul de pe insulă.   Un an mai târziu, o altă corabie ancoră în micul golf. Slater se afla la bordul ei când aceasta îşi ridică pânzele. Nu mai era însă acelaşi om care fusese când pusese piciorul pe Fever Island. Pe parcursul următorilor ani, deveni o legendă în anumite cercuri. Când se întoarse în cele din urmă în Londra, descoperi marele blestem care se abate asupra tuturor legendelor: nu există loc care să poată fi considerat cu adevărat acasă.     capitolul 1 — Nu-mi vine să cred că Anne nu mai este. Matty Bingham îşi şterse ochii cu batista. Întotdeauna deborda de energie. Atât de fermecătoare! Atât de plină de viață! — Da, era. Ursula Kern strânse mai tare umbrela, cu privirea spre groparii care aruncau bulgări mari de pământ pe sicriu. A fost o femeie modernă. — Şi o secretară excepţională. Matty îşi îndesă batista în poşetă. O comoară pentru agenţie. Matty avea treizeci şi ceva de ani, fată bătrână fără familie sau relaţii. La fel ca restul femeilor care veniseră să lucreze la Agenţia de Secretariat Kern, renunţase la orice speranţă de a se mărita şi de a avea o familie a ei. La fel ca Anne şi celelalte, profitase de promisiunea pe care i-o făcuse Ursula – o carieră respectabilă ca secretară profesionistă, un domeniu disponibil acum şi pentru femei. Ziua era cât se poate de potrivită pentru o înmormântare – într-o nuanţă depresivă de cenuşiu şi burniţând constant. Ursula şi Matty erau singurele persoane îndoliate prezente lângă mormânt. Anne murise singură. Nu existase o familie care să vină să revendice trupul neînsufleţit. Ursula plătise pentru înmormântare. După părerea ei, nu fusese doar responsabilitatea ei ca şefă şi ca unică moştenitoare, ci şi un ultim gest al prieteniei pe care i-o purtase. Simţi o goliciune enormă în adâncul ei. Anne Clifton îi fusese cea mai bună prietenă în ultimii doi ani. Le legaseră lucrurile pe care le aveau în comun – lipsa unei familii şi un trecut tulburător pe care fiecare în parte îl îngropase cu grijă. Anne avusese câteva defecte – unele dintre celelalte secretare ale agenţiei o consideraseră o repezită – dar Ursula ştia că întotdeauna în remarcile lor se regăsise o notă distinctă de admiraţie. Tenacitatea încăpăţânată a lui Anne de a-şi croi singură un drum în viaţă, în pofida tuturor opreliştilor, o aduseseră în postura inedită de model al femeii moderne. După ce sicriul dispăru sub movila din ce în ce mai mare de ţărână, Ursula şi Matty se întoarseră şi parcurseră drumul invers prin cimitir. — Ai făcut un gest tare frumos că ai plătit pentru înmormântarea lui Anne, zise Matty. Ursula trecu de poarta din fier forjat. — Măcar atât am putut face. — O să-mi fie dor de ea. — Şi mie, spuse Ursula. „Pentru înmormântarea mea oare cine-o fi să plătească?“ se întrebă ea. Anne nu părea genul care să-şi ia singură viaţa, zise Matty. — Nu, deloc.   Ursula mâncă singură, aşa cum făcea de obicei. După ce termină, se duse în biroul ei micuţ şi confortabil. Menajera dădu buzna în cameră, să facă focul. — Mulţumesc, doamnă Dunstan, spuse Ursula. — Sunteţi sigură că vă simţiţi bine? se interesă cu blândeţe doamna Dunstan. Ştiu că aţi considerat-o prietenă pe domnişoara Clifton. E greu să pierzi o asemenea legătură. Şi eu mi-am pierdut câţiva prieteni de-a lungul timpului. — Mă simt bine, zise Ursula. O să m-apuc să sortez lucrurile domnişoarei Clifton, ca să fac un inventar. După aceea mă duc la culcare. — Prea bine, atunci. Doamna Dunstan ieşi încet pe hol şi închise uşa. Ursula aşteptă o clipă, după care îşi turnă o porţie zdravănă de brandy. Alcoolul incandescent îi mai alungă din răceala pe care o resimţise de la moartea lui Anne. După o vreme, traversă încăperea spre cufărul care adăpostea lucrurile lui Anne. Scoase unul câte unul obiectele cate îi stârniră o profundă stare de nelinişte – o sticluţă goală de parfum, un săculeţ de catifea cu câteva bijuterii, caietul de stenografie al lui Anne şi două punguţe cu seminţe. Luate individual, prezenţa acestor obiecte era uşor de explicat. Ca grup însă, ridicau tot felul de întrebări tulburătoare. În urmă cu trei zile, când menajera lui Anne descoperise trupul neînsufleţit al stăpânei ei, îi trimisese imediat vorbă Ursulei. Oricum fusese singura la care putea apela. La început, Ursula nici nu voise să accepte ideea că Anne murise din cauze naturale sau că-şi curmase singură viaţa. Chemase poliţia. Poliţiştii trăseseră imediat concluzia că nu exista niciun indiciu că avusese loc o crimă. Anne lăsase un bilet. Ursula îl găsise mototolit pe podea, chiar lângă cadavru. Pentru majoritatea oamenilor, semnele făcute cu creionul păreau doar nişte mâzgălituri. Anne însă fusese o stenografă profesionistă, care reuşise să-şi dezvolte propria metodă de scriere codificată. Biletul ascundea un mesaj, iar Ursula ştia că ei îi fusese adresat. Anne ştiuse prea bine că nimeni altcineva nu i-ar fi putut descifra stilul unic de a stenografia.   În spatele closetului.   Ursula se aşeză la birou şi mai sorbi din brandy în timp ce contemplă obiectele. După o vreme, împinse sticluţa goală de parfum mai încolo. O găsise pe măsuţa de scris a lui Anne, nu lângă celelalte obiecte. Lui Anne nu-i stătea în fire să nu spună nimic dacă îşi cumpăra un parfum nou, dar în afară de acest mic aspect, nu părea nimic misterios la acea sticluţă. Caietul, săculeţul cu bijuterii şi seminţele erau însă o cu totul altă treabă. De ce ascunsese Anne aceste trei obiecte în spatele vasului de toaletă? La un moment dat, deschise caietul cu stenograme şi începu să citească. Transcrierea scrisului criptic al lui Anne mergea încet, dar, două ore mai târziu, îşi dădu seama că în această după-amiază se înşelase într-o singură privinţă. Ultimul gest făcut de dragul prieteniei cu Anne nu era că plătise pentru înmormântarea ei. Mai era ceva ce putea face pentru Anne – să-l găsească pe ucigaşul ei. capitolul 2 Slater Roxton o privi pe Ursula prin ochelarii lui cu ramă de sârmă. — Ce naiba vrei să spui că nu eşti disponibilă câteva săptămâni, doamnă Kern? Doar am vorbit ceva. — Vă rog să mă iertaţi, domnule, dar a apărut o chestiune urgentă, răspunse Ursula. Trebuie să-mi dedic tot timpul rezolvării ei. În bibliotecă se aşternu o linişte tulburătoare. Ursula încercă să se îmbărbăteze singură. Îl cunoştea pe Slater de cel mult două săptămâni şi lucrase cu el doar de două ori, dar i se părea că putuse intui ce fel de om era. Se dovedea a fi un client dificil. Îşi perfecţionase aproape impecabil arta de a nu-şi trăda starea de spirit sau gândurile, dar ea era din ce în ce mai alertă la anumite indicii subtile. Tăcerea adâncă şi privirea fixă cu care o ţintuia nu erau de bun augur. Stătea cu spatele îmbăţoşat în scaun, încercând din răsputeri să nu se trădeze că uitătura aceea îi dădea fiori pe şira spinării. Lămurindu-se că ea nu reacţiona aşa cum sperase în faţa dezaprobării lui ferme, înteţi nivelul tensiunii ridicându-se încet de pe scaun şi lipindu-şi palmele puternice pe suprafaţa lustruită a biroului de mahon. Mişcările lui emanau o anumită graţie înşelătoare, ceea ce îi conferea o aură fascinantă de putere nevăzută şi ținută bine în frâu. Stilul sumbru şi lipsit de emoţii îl descria perfect, începând cu discursul său calm şi rostit monoton până la ochii aceia verzi-aurii impenetrabili. Ţinuta lui accentua senzaţia de umbră şi gheaţă. În scurtul răstimp de când îl cunoştea, nu îl văzuse decât îmbrăcat din cap până în picioare în negru – cămaşă neagră de pânză şi eşarfă neagră, vestă din satin negru, pantaloni negri şi haină neagră. Până şi ramele ochelarilor erau dintr-un metal mai negru – nici pomeneală de ramă placată cu aur sau argint. Acum nu purta haina croită la patru ace. O agăţase în cuierul de lângă uşă. După ce o întâmpinase cu puţin timp în urmă, Slater şi-o dăduse jos ca să poată lucra la artefacte. Ştia că nu avea dreptul să critice un om bazându-se doar pe garderoba lui. Şi ea purta tot o ţinută neagră obişnuită. În ultimii doi ani, ajunsese să se gândească la hainele ei de doliu – de la vălul de văduvă şi rochia neagră elegantă până la ghetuţele negre cu toc gros – ca la o uniformă, dar şi ca la un echipament de camuflaj. Îi trecu prin minte că ea şi Slater formau un cuplu cam sumbru. Oricine ar fi intrat în bibliotecă ar fi zis că amândoi sufereau nespus din pricina unei dureri incomensurabile. Adevărul era că ea chiar suferea în tăcere. Se întrebă, şi nu pentru prima dată, ce motive avea Slater să se îmbrace în negru. Tatăl lui murise în urmă cu două luni. Acesta fusese motivul pentru care Slater se întorsese în Londra, după câţiva ani petrecuţi în străinătate. Acum administra averea familiei Roxton. Era destul de sigură că hainele negre se datorau unui obicei vestimentar de mult înrădăcinat – nicio legătură cu doliul. Dacă măcar jumătate dintre relatările presei referitoare la Slater Roxton erau adevărate, se gândi ea, atunci poate avea motive să se îmbrace în negru. La urma urmei, era culoarea misterului, iar Slater era întruchiparea misterului în înalta societate. Îl urmărise cu mare băgare de seamă şi cu o doză însemnată de curiozitate, dar şi cu ceea ce ştia foarte bine că era o fascinaţie absolut nechibzuită. Bănuise că anunţul ei, mai ales aşa concis cum fusese, nu avea să fie primit cu răbdare şi înţelegere. Se întâmplase de multe ori să aibă de-a face cu clienţi dificili, dar nu mai întâlnise niciodată pe cineva ca Slater. Până şi simplul gând că trebuia sa o scoată la capăt cu Slater Roxton îi amorţea mintea. Înţelesese încă de la începutul colaborării lor că individul era o forţă a naturii şi că nu ţinea cont de părerea nimănui. Acesta era, desigur, şi motivul pentru care îl considera extrem de interesant. — Tocmai v-am explicat că a apărut ceva neprevăzut, spuse ea. Avu grijă să-şi menţină tonul vocii rigid şi profesionist, ştiind că Slater s-ar fi năpustit asupra oricărui semn de nesiguranţă sau de slăbiciune. Îmi pare rău că trebuie să punem punct aici relaţiei noastre de afaceri. Totuşi… — Şi atunci, de ce îi puneţi capăt? — Este o chestiune de ordin personal, replică ea. Slater se încruntă. — Sunteți bolnavă? — Nu, nu sunt bolnavă. Mă bucur de o sănătate excelentă. Voiam să spun că sper că mă voi putea întoarce la un moment dat pentru a termina catalogarea. — Chiar aşa? Şi ce vă face să credeţi că nu vă voi căuta un înlocuitor? Or mai fi şi alte secretare în Londra. — Asta rămâne la latitudinea dumneavoastră, bineînţeles. Țin totuşi să vă reamintesc că v-am avertizat încă de la început că mai am şi alte angajamente legate de activitatea mea, care uneori ar putea interfera cu aranjamentele noastre de afaceri. Aţi fost de acord cu acestea. — Am primit asigurări, domnişoară Kern, că, în afară de multe alte calităţi excepţionale, sunteţi şi demnă de încredere. Nu puteţi veni pur şi simplu şi pleca într-un moment complicat ca acesta. Ursula îşi trase poalele rochiei ei negre astfel încât să curgă în falduri drepte şi elegante în jurul gleznelor, în vreme ce se gândea la opţiunile pe care le avea. Atmosfera din bibliotecă se tensiona rapid, de parcă ar fi existat un generator de electricitate care încărca aerul. Asta era senzaţia pe care o resimţea de câte ori se afla în apropierea lui Slater. Astăzi însă energia aceasta tulburătoare şi excitantă avea parcă şi o latură periculoasă aparte. În scurta perioadă de când îl cunoştea, nu îl văzuse niciodată pierzându-şi cumpătul. Nici în cealaltă extremă nu ajunsese. Încă nu îl văzuse râzând. Era adevărat, încropise ocazional un zâmbet foarte fugar, iar în ochii lui, de obicei reci, apăruse uneori un strop de căldură. Avea însă sentimentul că fusese mult mai surprins decât ea când permisese acelor emoţii să răbufnească. — Îmi pare rău, domnule Roxton, zise ea, repetând aceeaşi scuză. Vă asigur că nu am de ales. Timpul este foarte preţios. — Am impresia că merit o explicaţie mai amănunţită. Ce anume este atât de presant încât sunteţi nevoită să întrerupem colaborarea? — Chestiunea are legătură cu o persoană angajată de mine. — Vă simţiţi obligată să vă implicaţi în problemele personale ale angajaţilor? — Ei bine, da. Pe scurt, cam aşa stau lucrurile. Slater ieşi de după birou şi veni să se sprijine în partea frontală a acestuia, după care îşi încrucişă braţele. Trăsăturile lui gravate cu asprime îi dădeau un aer ascetic, neiertător. Uneori îi era simplu să şi-l imagineze ca pe un înger răzbunător. Alteori i se părea că ar fi un adevărat Lucifer. — Măcar aţi putea să-mi oferiţi o explicaţie, doamnă Kern, spuse el. Cred că îmi datoraţi atâta lucru. Părerea ei era că nu îi datora nimic. Îşi dăduse silința să îi explice toate condiţiile în care puteau colabora, încă de la început. Ca patroană a Agenţiei de Secretariat Kern, îşi asuma rareori îndatoriri în prezent. Afacerea i se dezvolta cu rapiditate. Drept urmare, în ultimele luni fusese ocupată la birou, unde antrenase noi secretare şi intervievase noi potenţiali clienţi. Acceptase această colaborare cu Slater ca pe o favoare făcută mamei acestuia, Lilly Lafontaine, o actriţă celebră care se retrăsese de pe scenă pentru a scrie melodrame. Nu se aşteptase să constate că misteriosul domn Roxton era atât de insistent. — Prea bine, domnule, zise ea, povestea pe scurt este că am decis să-mi iau un alt client. Slater încremeni. — Înţeleg, spuse el. Nu vă face plăcere să lucraţi cu mine? În vocea lui se distingea o notă nemiloasă. Înţelese cu o tresărire că trata plecarea ei ca pe o chestiune personală. Şi mai şocantă era însă impresia că el nu părea foarte surprins de faptul că nu mai voia să lucreze cu el, ci mai degrabă extrem de resemnat de demisia ei, de parcă ar fi prevăzut această sentinţă inevitabilă. — Ba dimpotrivă, domnule, răspunse ea repede. Proiectul acesta de catalogare mi se pare foarte interesant. — Nu vă plătesc îndeajuns? Ochii i se aprinseră de ceea ce putea fi uşurare. Dacă aceasta este problema, putem să renegociem tariful. — Vă asigur că nu are nicio legătură cu plata. — Dacă vă place ce faceţi şi sunteţi mulţumită de bani, de ce plecaţi de la mine pentru un alt client? întrebă el. De data asta păruse surprins din cale-afară. Simţi că i se taie răsuflarea şi că se face roşie ca focul. „Se comportă aproape ca un iubit părăsit“, se gândi ea. Bineînţeles că nu aşa stăteau lucrurile. Ei aveau doar o relaţie de client-angajator. „De aia nici nu ai des clienţi bărbaţi“, ţinu ea să-şi reamintească. De fiecare dată exista şi un anume risc. Să se simtă atrasă de unul dintre clienţi nu era genul de risc la care să fi bănuit că s-ar putea expune în momentul în care îşi stabilise criteriile. Principala ei grijă fusese faptul că ştia că bărbaţii reprezentau un risc pentru reputaţiile neştirbite ale secretarelor. Făcuse o excepţie în cazul lui Slater Roxton, iar acum venise momentul să plătească pentru asta. Una peste alta, probabil era mai bine ca această colaborare să ia sfârşit înainte ca ea să-şi piardă capul şi, posibil, şi inima. — În ce priveşte motivele pe care le am…, începu ea. — Cine este acest nou client? o întrerupse Slater. — Bine, domnule, vă voi explica circumstanţele pentru care mă văd nevoită să pun capăt acestui contract, dar e posibil să aveţi şi aşa ceva de comentat. — Ia să vedem! Nuanţa de comandă din vocea lui o făcu să se crispeze. — Nu vreau să prelungim această discuţie în contradictoriu, domnule – mai ales având în vedere faptul că sper că în viitorul apropiat îmi voi putea relua poziţia în această firmă. — Mi-aţi dat deja de înţeles că speraţi ca eu să aştept până când veţi considera că va fi momentul să vă întoarceţi. Făcu un gest cu palma înmănuşată spre talmeş-balmeşul de vechituri înghesuite în bibliotecă. — Artefactele stau aici de ani buni. Sunt sigură că mai pot aştepta o vreme să fie inventariate. — Cât de mult? se interesă el, puţin prea monoton. Ea îşi drese vocea. — Oh, revenind la asta, mi-e teamă că nu ştiu cu exactitate, cel puţin nu încă. E posibil ca în câteva zile să-mi fac o idee despre cât va dura cealaltă îndatorire pe care o am. — Nu intenţionez să mă cert cu dumneata, doamnă Kern, dar aş vrea să cunosc identitatea clientului pe care îl consideraţi mai important decât mine. Se opri brusc, vădit iritat. Ce vreau să ştiu, de fapt, este ce fel de muncă de secretariat consideraţi că este mai însemnată decât inventarierea artefactelor mele? Acest nou client este bancher? Sau proprietarul vreunei afaceri importante? Vreun avocat sau vreo doamnă din înalta societate care are nevoie de serviciile dumitale? — Acum câteva zile, am fost chemată la casa unei femei care se numea Anne Clifton. Anne a lucrat doi ani pentru mine. Mi-a fost mai mult decât o simplă angajată. Am considerat-o prietena mea. Aveam unele lucruri în comun. — Observ că vorbiţi la timpul trecut. — Anne a fost găsită moartă în biroul ei. Am chemat poliţia, iar detectivul care s-a arătat dispus să vină la scena morţii a declarat că, după părerea lui, moartea lui Anne a survenit în urma unor cauze naturale. Că i-ar fi cedat inima sau că ar fi avut un atac cerebral. Slater nici nu clipi. O privea de parcă tocmai îi spusese că putea zbura. Era evident că nu se aşteptase la un asemenea răspuns din partea ei, dar îşi recăpăta stăpânirea de sine cu o viteză uimitoare. — Îmi pare rău să aud despre moartea domnişoarei Clifton, spuse el. Făcu o pauză, iar ochii i se mijiră subtil. De ce aţi chemat poliţia? — Cred că Anne a fost ucisă. Slater se uită la ea, dar nu zise nimic o vreme. În cele din urmă, îşi scoase ochelarii şi începu să şteargă lentilele cu o batistă albă imaculată. — Hmm, zise el. Ursula mai reflectă câteva clipe. Adevărul gol-goluţ era că îşi dorea tare mult să discute despre planul ei cu cineva care nu doar că ar fi înţeles-o, dar i-ar fi putut oferi şi câteva sfaturi utile – cineva căruia îi putea mărturisi orice. Intuiţia îi spunea că Slater Roxton se pricepea de minune să păstreze un secret. Mai mult, în ultimele zile îi fusese evident că avea şi o minte extrem de logică. S-ar fi putut spune că îşi ducea această trăsătură până la extrem. — Ce o să vă spun trebuie ţinut sub tăcere, înţelegeţi? Sprâncenele lui negre se uniră într-o linie ameninţătoare. Ea îşi dădu seama că îl jignise. — Puteţi fi foarte sigură că-mi voi ţine pliscul, doamnă Kern. Fiece cuvânt în parte fusese învăluit într-un strat subţire de gheaţă. Îşi aranjă mănuşile, apoi îşi prinse cu hotărâre palmele în poală. Îşi rezervă câteva momente să-şi adune gândurile. Nu spusese nimănui, nici măcar asistentei ei, Matty, ce avea de gând să facă. — Am motive să suspectez că Anne Clifton a fost ucisă, repetă ea. Vreau să îi ţin locul în casa clientului pentru care lucra, să văd dacă pot găsi unele indicii care să mă ajute să-i găsesc ucigaşul. Fu pentru prima dată de când îl cunoştea când Slater păru surprins cu garda jos. Preţ de câteva secunde, se holbă la ea, evident stupefiat. — Poftim? îngăimă el în cele din urmă. — Ați auzit foarte bine, domnule. Poliția nu a găsit de cuviinţă să investigheze moartea lui Anne. Şi, de vreme ce nu s-a oferit altcineva, sunt gata să-mi asum eu această sarcină. Slater reuşi să se adune într-un final. — Asta-i nebunie curată, zise el foarte încet. Cam asta se alegea de speranţa ei că el avea să se arate înţelegător. Se ridică şi îşi coborî vălul negru prins de borul pălărioarei ei de catifea. Porni spre uşă. — Aş vrea sa vă reamintesc de promisiunea pe care mi-aţi făcut-o, cum că veţi păstra acest secret, zise ea. Iar acum, nu vă fie cu supărare, dar chiar trebuie să plec. O să vă dau de ştire de îndată ce voi rezolva situația legată de moartea lui Anne. Poate veţi dori să mă reangajaţi ca să vă ajut cu catalogarea. — Staţi pe loc, doamnă Kern. Nu mai faceţi niciun pas până nu găsesc o cale de ieşire din… din nodul ăsta încâlcit de haos pe care mi l-aţi pus pe tavă. Ea se opri cu mâna pe mânerul uşii, apoi se întoarse să îl înfrunte. „Nod încâlcit de haos?“ Ce mai era şi asta, o expresie împrumutată din altă limbă? — Sunt convins că aţi înţeles prea bine ce am vrut să spun. — Nu mai e nimic de lămurit. Singurul motiv pentru care mi-am dezvăluit intenţiile a fost că speram că îmi veţi putea oferi sfatul sau ajutorul. Aveţi o minte eminamente raţională şi logică, domnule. Acum însă am înţeles că a fost o prostie din partea mea să mă aştept să-mi înţelegeţi planul, ca să nu mai spun de ajutor. — Mai presus de toate, pentru că ceea ce vreți să faceţi nu are nicio legătură cu un plan raţional şi logic, i-o întoarse el. Nici pomeneală de vreo strategie coerentă. — E absurd, am studiat problema din toate punctele de vedere. — Mă îndoiesc. Dacă ați fi făcut-o, ați fi constatat că scopul pe care vi l-aţi propus presupune un efort nesăbuit, periculos probabil, şi, fără nicio îndoială, cât se poate de zadarnic. Ştiuse că era posibil ca el să nu fie entuziasmat de decizia ei de a investiga moartea lui Anne, dar se aşteptase să înţeleagă totuşi motivul pentru care se hotărâse să facă aşa ceva. De aici încolo nu mai avea niciun rost să creadă că legătura dintre ea şi Slater se baza pe respect reciproc. Dar de ce o deprima această concluzie? Era doar un client, nu un potenţial iubit. Schiţă un zâmbet crispat. — Vă rog să nu aveţi nicio rezervă, domnule. Sunteţi liber să vă exprimaţi adevăratele opinii despre planul meu. Dar puteţi să o faceţi foarte bine de unul singur. Eu nu am de gând să stau să vă ascult. Dădu să deschidă uşa, dar într-o clipă el fu lângă ea şi o închise. — O clipă, dacă sunteţi amabilă, doamnă Kern. Nu am terminat încă această conversaţie.

Cumplita vaduva de Amanda Quick PRIMUL PROLOG     Coşmar…   FOCUL cobora mugind pe scările din spate. Flăcările strălucitoare aruncau o lumină drăcească în hol. Îi mai rămăsese atât de puţin timp… Ridicând cheile care îi căzuseră printre degetele tremurânde, femeia mai încercă o dată să nimerească broasca uşii de la dormitor. Bărbatul mort care zăcea în balta de sânge de lângă ea râse. Femeia scăpă din nou cheile.     AL DOILEA PROLOG   Răzbunare…   ARTEMIS HUNT vârî ultimul medalion gravat în cea de–a treia scrisoare şi o puse lângă celelalte două de pe birou. Studie mult timp cele trei scrisori din faţa lui. Fiecare îi era adresată câte unui bărbat. Plănuia de multă vreme răzbunarea, dar acum toate elementele erau bine puse la punct. Primul pas era să expedieze scrisorile celor trei bărbaţi. Aveau menirea să le bage frica în oase; să–i facă să se uite peste umăr în nopţile întunecate şi ceţoase. Al doilea pas presupunea punerea în practică a unei complicate scheme financiare, care avea să ducă în cele din urmă la falimentarea lor. I–ar fi fost extrem de simplu să–i ucidă pe toţi trei. Nu meritau o pedeapsă mai mică, iar el, cu dibăcia lui, putea destul de uşor să ducă la capăt o astfel de treabă. Nu risca să fic prins. În definitiv, era Maestru. Dar voia ca cei trei să sufere pentru ceea ce făcuseră. Dorea ca el să–i ajute să cunoască neliniştea, apoi spaima covârşitoare. Avea să–i dezbare de aroganţă. Avea să le spulbere simţământul de siguranţă şi securitate de care se bucurau datorită poziţiei lor în societate. Iar în final avea să–i lase fără resursele care le permiteau, ocazional, să–i distrugă pe cei născuţi sub stele mai puţin norocoase decât ale lor. Înainte de a se termina totul, vor avea suficiente prilejuri să înţeleagă că, în ochii lumii, sunt nişte oameni definitiv distruşi. Vor fi nevoiţi să fugă din Londra nu numai pentru a se ascunde de creditori, ci şi pentru a scăpa de dispreţul nemilos al înaltei societăţi. Vor fi excluşi din cluburile cărora le aparţineau şi lipsiţi atât de plăcerile şi privilegiile clasei lor, cât şi orice posibilitate de a–şi reface averile prin căsătorii avantajoase. În cele din urmă, probabil, vor ajunge să creadă în stafii. Erau cinci ani de la moartea lui Catherine. Trecuse atât de mult timp încât cei trei nemernici depravaţi care trebuiau traşi la răspundere ajunseseră, cu siguranţă, să creadă că nu li se mai poate întâmpla nimic. Probabil că şi uitaseră evenimentele din seara aceea. Dar scrisorile cu medalioanele de la lănţişoarele ceasurilor de buzunar aveau să le facă zob convingerea că trecutul este la fel de mort ca tânăra pe care o distruseseră. Înainte de a face următoarea mişcare, trebuia să le dea un ragaz de câteva luni, timp în care să se obişnuiască să se uite peste umăr, gândi Artemis. Trebuia să–i lase o vreme ca să le slăbească vigilenţa. Abia după aceea va acţiona. Ridicându–se în picioare, se duse la carafa din cristal care se afla pe o masă din apropiere. Îşi turnă un pahar de brandy şi rosti în gând un toast în memoria lui Catherine. „În curând, îi promise fantomei care îl obseda. Te–am dezamăgit cât ai trăit, dar îţi jur că nu te voi dezamăgi şi după moarte. Ai aşteptat suficient timp clipa răzbunării. Eu o voi face în locul tău. Este singurul lucru pe care îl mai pot face pentru tine. Când termin, mă rog Domnului să ne simţim amândoi eliberaţi.” Dădu peste cap băutura şi puse paharul jos. Apoi aşteptă o clipă, dar nu observă nicio schimbare. Senzaţia de răceală şi goliciune era încă acolo, înăuntrul lui, aşa ca în toţi aceşti ultimi cinci ani. Nu se aştepta să cunoască vreodată fericirea adevărată. De fapt, era sigur că un sentiment atât de frivol nu putea fi nutrit de un om cu temperamentul lui. Datorită instruirii sale, învăţase că fericirea este iluzorie, la fel ca toate celelalte emoţii puternice. Dar sperase ca iniţierea planului său de răzbunare să–i dea o oarecare satisfacţie; în ultimă instanţă, poate chiar şi un sentiment de împăcare. Nu simţea însă decât o hotărâre nezdruncinată de a vedea toată treaba terminată. Începea să bănuiască că era blestemat. Oricum, trebuia să termine ceea ce începuse scriind celor trei epistole. Nu avea ce face. Lumea îl numea Negustorul de Visuri. Le va demonstra celor trei desfrânaţi care o uciseseră pe Catherine că putea vinde coşmaruri.     CAPITOLUL 1   SE SPUNEA că îşi omorâse soţul pentru că îl considerase nepotrivit. Şi se mai spunea că îşi incenfiase singură casa pentru a–şi ascunde crima. Lumea zicea că este foarte posibil să fie nebună. În cărţile de pariuri ale tuturor cluburilor de pe strada St. James tocmai se făcuse un rămăşag. Se ofereau o mie de lire oricărui bărbat care reuşea să petreacă o noapte cu Cumplita Văduvă şi să supravieţuiască pentru a istorisi cum a fost. Se vehiculau multe vorbe pe seama acelei doamne. Ajunseseră şi la urechile lui Artemis Hunt, fiindcă se obişnuise să se ţină la curent cu tot ceea ce se întâmpla. Datorită reţelei sale de spioni şi informatori, era asaltat de un flux neîntrerupt de bârfe, speculaţii şi fragmente de poveşti inspirate din fapte reale. Unele dintre mizeriile strânse pe biroul lui se bazau pe adevăr, altele erau numai probabile, iar altele complet false. Sortarea lor presupunea un consum considerabil de timp şi energie. Dar el nu–şi irosea nici timpul, nici energia pentru a verifica toate informaţiile primite. Pe multe dintre ele le ignora pur şi simplu pentru că nu–i afectau propriile afaceri. Până în seara asta nu avusese niciun motiv să dea atenţie noianului de bârfe care o priveau pe Madeline Deveridge. Nu–i păsase dacă doamna aceasta îşi expediase sau nu soţul pe lumea cealaltă. Îl preocupaseră alte probleme. Până în seara asta, Cumplita Văduvă nu prezentase absolut niciun interes pentru el. Dar acum părea că el începuse să prezinte un anumit interes pentru ea. Majoritatea oamenilor ar fi spus că asta este un semn extraordinar de rău. El constatase însă, amuzat, că devenise curios. Nu i se mai întâmplase de foarte mult timp ceva atât de interesant. Lucru care nu face decât să demonstreze, gândi el, cât de fade şi limitate sunt preocupările mele de la o vreme. Stând pe strada învăluită în întunericul nopţii, se uită gânditor la trăsurica elegantă care se contura în ceaţă. Lămpile vehiculului străluceau fantomatic în aburii lăptoşi care pluteau prin preajma lui. Perdelele erau trase, ascunzând interiorul. Caii stăteau liniştiţi. Vizitiul arăta ca o moviliţă informă pusă pe capră. Artemis îşi aminti aforismul învăţat cu ani în urmă de la călugării Templelor Grădinii, care îl familiarizaseră cu filosofia antică Vanza şi cu arta marţială cu acelaşi nume. Viaţa oferă un banchet interminabil de oportunităţi. Înţelepciunea constă în felul în care ştii să faci distincţia între cele otrăvite şi cele care merită gustate. Auzi în spate uşa clubului său deschizându–se, apoi închizându–se. În noapte răsunară râsete puternice, de oameni beţi. Absent, Artemis se retrase în întunericul mai dens din dreptul unui gang apropiat şi se uită la cei doi bărbaţi care coborau treptele cu paşi împleticiţi. Se urcară într–o birjă staţionată în faţă, apoi, cu glasuri ridicate, îi cerură vizitiului să–i ducă la unul dintre cazinourile din zona lupanarelor. Plictiseala era inamica numarul unu a oamenilor de teapa lor. Erau în stare să facă absolut orice pentru a o învinge. Artemis aşteptă ca hodorogitul vehicul să pornească greoi spre celălalt capăt al străzii. Apoi se uită încă o dată la negricioasa siluetă fantomatică a trăsuricii din ceaţă. Marea problemă cu Vanza era că, cu toate sistemele ei de luptă şi cu toată filosofia ei instructivă, nu dădea suficientă atenţie acestei foarte umane caracteristici care este curiozitatea. Sau, cel puţin, nu dăduse atenţie curiozităţii lui. Artemis se hotărî. Ieşind din gang, o luă printre vălătucii de ceaţă, spre trăsura Cumplitei Văduve. Emoţia pe care i–o dădu anticipaţia în clipa aceea îl avertiză că s–ar putea să–şi regrete hotărârea. Dar decise să o ignore. Vizitiul se mişcă şi se încordă când îl văzu apropiindu–se. — Vă pot ajuta cu ceva, domnule? Întrebarea era respectuoasă, însă lui Artemis nu–i scăpă aversiunea ascunsă sub aparenţa politicoasă. Înţelese că omul care stătea adunat sub mantaua groasă şi largă, cu pălăria trasă bine peste urechi, nu era doar vizitiu, ci şi gardă de corp. — Mă numesc Hunt. Artemis Hunt. Cred că am o întâlnire cu doamna. — Aşadar dumneavoastră sunteţi, hm? Bărbatul nu se relaxă. Dimpotrivă, parcă se încordă şi mai mult. Urcaţi, vă rog, domnule. Vă aşteaptă. Artemis ridică sprâncenele auzind cu ce glas autoritar i se vorbeşte, dar, în loc să riposteze, întinse mâna şi deschise portiera. Lumina caldă, chihlimbarie a lămpii din interior se revărsă prin deschizătură. Pe una dintre canapelele tapiţate cu catifea neagră şedea o femeie înfăşurată într–o pelerină neagră, foarte scumpă după croială, de sub care nu se zărea decât un petic de rochie, tot neagră. Faţa femeii se distingea cu greu prin voaleta din dantelă neagră care o acoperea, însă Artemis îşi putea da seama că era zveltă. Avea o ţinută demnă, graţioasă, care îl avertiza că nu are de–a face cu o tânără crudă, stângace, abia ieşită de pe băncile şcolii. Sincer, ar fi trebuit să dea mai multă atenţie bârfelor cu privire la ea care îi ajunseseră la urechi în ultimul an, gândi. Ah, dar asta era situaţia. Ei bine, prea târziu acum. — Drăguţ din partea dumneavoastră că aţi răspuns atât de prompt la biletul pe care vi l–am trimis, domnule Hunt. Timpul este esenţial. Vocea ei joasă avea un timbru gutural care aprinse o scânteie de senzualitate adânc înăuntrul lui. Din nefericire, însă, deşi îi vorbise pe un ton oarecum agitat, de om care vrea să facă ceva fără întârziere, nu putea detecta la ea promisiunea nici unei relaţii amoroase. În aparenţă, Cumplita Văduvă nu–l ademenise în trăsura ei cu intenţia de a–l seduce şi de a petrece împreună cu el o noapte de dragoste, plină de nebunii şi năzbâtii. Artemis se aşeză şi închise portiera. Se întrebă dacă ar trebui să se simtă dezamăgit sau uşurat. — Mesajul dumneavoastră a ajuns la mine exact în clipa în care mă pregăteam să joc o mână de cărţi cu care eram sigur că voi câştiga, zise el. Sper că ceea ce aveţi să–mi spuneţi va compensa pierderea celor câteva sute de lire la care am fost obligat să renunţ pentru a veni la această întâlnire. Femeia înţepeni. Degetele ei, ascunse în mănuşi negre, din piele de căprioară, se strânseră pe închizătoarea imensului sac de mână pe care îl avea în poală. — Permiteţi–mi să mă prezint, domnule. Sunt Madeline Reed Deveridge. — Ştiu cine sunteţi, doamnă Deveridge. Şi, cum este clar că şi dumneavoastră ştiţi cine sunt, propun să trecem peste formalităţi şi să intrăm direct în miezul problemei. — Da, desigur. În spatele voaletei, ochii ei avură o sclipire care putea fi semn de iritare. Cu mai puţin de o oră în urmă, slujnica mea, Nellie, a fost răpită de lângă poarta de vest a Pavilioanelor Visurilor. Cum dumneavoastră sunteţi proprietarul acelui parc de distracţii, mă aştept să vă consideraţi răspunzător pentru toate infracţiunile comise în el sau în preajmă. Vreau să mă ajutaţi s–o găsesc pe Nellie. Artemis se simţi de parcă ar fi plonjat într–un ocean îngheţat. Femeia cunoştea legătura dintre el şi Pavilioanele Visurilor. Cum era posibil? Când primise bileţelul ei, se gândise şi eliminase, considerându–le improbabile, vreo jumătate de duzină dintre motivele întâlnirii din seara asta, dar niciunul nu se apropiase nici pe departe de ceea ce auzise. Cum putea să fi aflat ea că el era proprietarul parcului? Ştiuse de la bun început la ce riscuri se expunea în cazul în care era dat în vileag, dar se considerase un atât de bun cunoscător al Strategiilor Disimulării şi Diversiunii, încât crezuse că, exceptând un alt Maestru Vanza, nimeni nu putea descoperi adevărul. Iar Maeştrii Vanza nu aveau motive să se intereseze cu ce se ocupa el. — Domnule Hunt? Vocea lui Madeline răsună ascuţit. Aţi auzit ce–am spus? — Fiecare cuvânt, doamnă Deveridge. Pentru a–şi ascunde supărarea, Artemis vorbi deliberat pe un ton uşor obosit, de aşteptat de la un gentleman care trăieşte sub permanenta ameninţare a cruntei plictiseli. Dar trebuie să recunosc că nu înţeleg. Cred că aţi greşit adresa. Dacă slujnica dumneavoastră a fost răpită cu adevărat, trebuie să–i ordonaţi vizitiului să vă ducă în Bow Street. Acolo veţi putea găsi fără niciun dubiu un detectiv care s–o caute. Noi, cei de aici, din St. James, preferăm să avem alte preocupări, mai aşezate. — Nu folosiţi cu mine jocurile dumneavoastră Vanza, domnule. Nu–mi pasă că sunteţi Maestru. Ca proprietar al Pavilioanelor Visurilor, aveţi responsabilitatea de a vă asigura că cei care vă frecventează parcul se află în deplină siguranţă. Mă aştept să începeţi imediat s–o căutaţi pe Nellie. Aşadar, ştia că este un Vanza. Chestia asta era mai alarmantă decât vestea anterioară, cum că este conştientă că discută cu proprietarul Pavilioanelor. Senzaţia de răceală care pusese stăpânire pe el începu să se răspândească în tot trupul. Brusc, avu o viziune înspăimântătoare şi anume cum putea fi distrus planul conceput cu atâta grijă. Într–un fel sau altul, această extraordinară femeie adunase o cantitate periculos de mare de informaţii despre el. Ca să nu–şi trădeze furia şi mirarea, Artemis zâmbi. — Curiozitatea mă îndeamnă să vă întreb cum v–a trecut prin minte bizara idee că aş avea vreo legătură cu Pavilioanele Visurilor sau cu Societatea Vanzagariană. — Nu prea contează, domnule. — Vă înşelaţi, doamnă Deveridge, replică Artemis cu glas foarte moale. Contează. Se vede că, din cine ştie ce motiv, vocea lui reuşi să o tulbure. De când se urcase în trăsura ei, o vedea pentru prima dată ezitând. Era şi timpul, gândi el morocănos. Dar când îi răspunse, femeia fu şocant de rece: — Domnule, sunt conştientă că nu sunteţi un simplu membru al Societăţii Vanzagariene, ci un Maestru. De cum am descoperit acest lucru, am ştiut că trebuie să caut ce se ascunde dincolo de aparenţe. Se întâmplă rareori ca cei familiarizaţi cu această filosofie să fie exact ceea ce par. Tuturor le este dragă iluzia şi au înclinaţii spre excentricitate. Situaţia era de o mie de ori mai proastă decât crezuse Artemis. — Înţeleg. Îmi pot permite să vă întreb cine v–a vorbit despre mine? — Nimeni, domnule. Cel puţin nu în sensul la care vă referiţi. Am descoperit singură adevărul datorită eforturilor mele. Al dracului de puţin probabil să fie aşa, gândi Artemis. — Vreţi să aveţi amabilitatea să–mi explicaţi, doamnă? — Sincer, acum n–am timp să intru în amănunte, domnule. Nellie este într–un mare pericol. Insist să mă ajutaţi s–o localizez. — De ce m–aş obosi să vă ajut să daţi de urma unei fugare, doamnă Deveridge? Sunt sigur că vă puteţi face rost repede de o altă slujnică. — Nellie n–a fugit. V–am spus, a fost răpită de nişte răufăcători. Prietena ei, Alice, a fost martora întregii scene. — Alice? — S–au dus amândouă în seara asta să vadă noile atracţii ale Pavilioanelor. Când au părăsit parcul prin poarta de vest, doi bărbaţi au înhăţat–o pe Nellie. Au aruncat–o ca pe un pachet într–o trăsură şi au fugit înainte ca lumea să–şi poată da seama ce se întâmplă. — Mai degrabă cred că este posibil ca această Nellie a dumneavoastră s–o fi tulit cu un tânăr, ripostă Artemis fără menajamente. Şi că prietenul ei a născocit un plan de răpire pentru ca, în cazul în care Nellie se răzgândeşte, să–i permiteţi să se întoarcă la fostul ei loc de muncă. — Prostii. Nellie a fost luată pe sus direct din stradă. Artemis îşi aminti tardiv că această Cumplită Văduvă are reputaţia de nebună. — De ce v–ar fi răpită slujnica? se interesă el, gândind că întrebarea era destul de raţională în împrejurările respective. — Mi–e teamă că a fost luată de unii dintre bărbaţii aceia josnici care alimentează bordelurile cu tinere inocente. Madeline înşfăcă o umbrelă neagră. Destul cu explicaţiile. Nu avem nicio clipă de pierdut. Artemis se întrebă dacă femeia intenţiona să utilizeze vârful umbrelei ca să–i dea un mic impuls, menit să–l determine să intre în acţiune. Se simţi uşurat când o văzu apucând obiectul de mâner şi izbind energic cu vârful în capota trăsurii. Evident, vizitiul stătuse cu urechile ciulite anume pentru a auzi acest semnal. Vehiculul se puse imediat în mişcare. — Ce naiba faceţi? spuse Artemis. V–a trecut prin minte ideea că s–ar putea să am obiecţii cu privire la propria–mi răpire? — Nu prea–mi pasă de obiecţiile dumitale, domnule. Madeline îşi sprijini spatele de spătarul canapelei. Ochii ei sclipiră prin voaleta de dantelă. În momentul de faţă, doar găsirea slujnicei mele are importanţă. Dumneavoastră am să vă cer scuze ceva mai târziu, dacă va fi necesar. — Abia aştept. Unde mergem? — Înapoi, la locul din care a fost răpită. La poarta de vest a parcului dumneavoastră de distracţii, domnule. Artemis miji ochii. După voce, Madeline nu părea furioasă, doar extrem de hotărâtă. — Doamnă Deveridge, aş vrea să ştiu exact la ce vă aşteptaţi din partea mea. — Sunteţi proprietarul Pavilioanelor Visurilor. Şi sunteţi un Vanza. Date fiind aceste două calităţi, bănuiesc că aveţi relaţii în unele locuri în care eu n–am. Artemis o studie cu atenţie. — Vreţi să spuneţi că mă aflu în bune relaţii cu membrii clasei criminale a societăţii, doamnă? — Nu mi–aş permite să fac nicio presupunere cu privire la extinderea reţelei dumneavoastră de asociaţi şi cu atât mai puţin la categoriile sociale din care fac ei parte. Dispreţul din vocea femeii era deosebit de interesant, mai ales având în vedere neliniştitoarele informaţii pe care le deţinea despre foarte intimele lui afaceri. Un lucru era cert: în conjunctura aceasta, Artemis nu putea să se dea jos din trăsură şi să plece. Simplul fapt că Madeline aflase că el deţinea Pavilioanele era mai mult decât suficient pentru ca planurile lui atent concepute să fie date peste cap. Acum nu mai era deloc amuzat de curiozitatea şi anticipaţia care îl animaseră iniţial. Era strict necesar să descopere cât de multe lucruri ştia Madeline Deveridge şi cum reuşise ea să intre în posesia unor informaţii atât de bine tăinuite. Tolănindu–se într–un colţ al canapelei tapiţate cu catifea neagră, îi studie trăsăturile voalate. — Foarte bine, doamnă Deveridge, spuse. Voi face tot ce voi putea pentru a vă recupera slujnica dispărută. Da să nu daţi vina pe mine dacă din cercetările făcute va rezulta că tânăra Nellie nu doreşte să fie găsită. Madeline întinse mâna pentru a ridica un colţ al perdelei de la geam şi aruncă o privire pe strada înceţoâată. — Vă asigur că vrea să fie salvată. Atenţia lui Artemis fu atrasă pentru câteva clipe de graţioasa mână înmănuşată care apucase marginea perdelei. Fără să vrea, îl fascina delicata curbă descrisă de încheietură şi palmă. Iar în nări îi ajunse un miros slab dar tulburător de ierburi şi flori pe care, probabil, Madeline le pusese în apa în care se îmbăiase. Cu un efort, îşi întoarse atenţia la mult mai presantul subiect pus în discuţie. — Oricum va fi soluţionată problema, doamnă, este bine să vă avertizez că în momentul definitivării ei voi vrea să primesc şi eu nişte răspunsuri. Întorcând brusc capul, Madeline îl privi lung. — Răspunsuri? Ce fel de răspunsuri? — Nu mă luaţi drept prost, doamnă Deveridge. Sunt extrem de impresionat de cantitatea şi calitatea informaţiilor pe care le posedaţi. Sursele dumneavoastră trebuie să fie excelente. Dar mă tem că ştiţi puţin cam multe lucruri despre mine şi afacerile mele. Madeline jucase cu disperare, dar câştigase. Se afla faţă în faţă cu misteriosul Negustor de Visuri, cu proprietarul tainic al celui mai exotic parc de distracţii din Londra. Era conştientă că îşi asumase un mare risc spunându–i că îi cunoaşte identitatea. El avea toate motivele să fie îngrijorat, gândi. Se învârtea prin cercuri înalte ale Lumii Politicoase. Se afla pe listele de musafiri ale tuturor persoanelor importante din societate şi era membru al celor mai bune cluburi. Dar nici măcar o avere ca a lui nu avea cum să–l ocrotească de dezastrul social ce se putea declanşa în momentul în care înalta societate afla că a admis în cele mai exclusiviste cercuri ale ei un gentleman care s–a apucat de comerţ. Ea era nevoită să admită că Hunt dădea un spectacol îndrăzneţ. Îşi crease un rol care era pe măsura marelui Edmund Kean. Izbutise să–şi păstreze secretă identitatea de Negustor de Visuri. Nimeni nu se gândea să se întrebe care era sursa lui de venituri. În definitiv, era un gentleman. Gentlemanii nu discutau asemenea probleme decât în cazul în care era evident că unul dintre ei a rămas fără niciun ban – caz în care respectivul devenea subiectul unui dispreţ considerabil şi al multor bârfe răutăcioase. De nenumărate ori se întâmplase ca bărbaţii ajunşi în asemenea situaţii să–şi pună pistolul la tâmplă pentru a nu fi nevoiţi să facă faţă scandalului declanşat de ruina lor financiară. Madeline nu avea cum să se ascundă pe după deget. Practic, îl şantajase pe Hunt pentru a o ajuta în această seară, dar nu avusese de ales. Cu siguranţă, avea să fie nevoită să plătească un anumit preţ pentru ceea ce făcuse. Artemis Hunt era un Maestru Vanza, unul dintre cei mai talentaţi gentlemani care studiaseră vreodată această artă. Bărbaţii de genul lui aveau tendinţa să fie extrem de secretoşi din fire. Hunt mersese până în pânzele albe pentru a–şi ascunde trecutul de adept al cultului Vanza – o mişcare care nu prevestea nimic bun. Faţă de calitatea de proprietar al Pavilioanelor Visurilor, cea de membru al Societăţii Vanzagariene nu–i putea face niciun rău în cercurile sociale. La urma urmelor, el oărea ferm hotărât să se învăluie în mister. Ceva nu era în regulă. Experienţa o învăţase că majoritatea membrilor Societăţii Vanzagariene puteau fi consideraţi nişte lunatici inofensivi. Existau şi unii ceva mai entuziaşti, care nu depăşeau însă limita excentricităţii, dar şi câţiva de–a dreptul nebuni. Dintre aceştia, unii erau chiar periculoşi. Artemis Hunt putea aparţine ultimei categorii. Cel puţin aşa începuse ea să bănuiască. O dată terminată treaba din seara asta, se putea trezi nevoită să facă fată multor alte probleme. De parcă n–ar fi avut deja destule… Pe de altă parte, însă, date fiind insomniile de care suferea de la o vreme, poate că era mai bine să aibă cu ce să–şi umple timpul, gândi ea prost dispusă. Brusc, un frison îi străbătu tot trupul. Abia acum realiză că Hunt făcea impresia că ar ocupa o prea mare parte din interiorul micuţei ei trăsuri. În ansamblu, el nu era la fel de masiv ca vizitiul Latimer, dar lăţimea umerilor lui era impresionantă şi se mişca cu o graţie periculos de lascivă, care o tulbura, fără să ştie de ce, într–un mod foarte ciudat. Iar inteligenţa şi vigilenţa din ochii lui nu făceau decât să sporească senzaţia de neastâmpăr care pusese stăpânire pe ea. Realiză că, în ciuda tuturor amănuntelor pe care le ştia despre acest bărbat, se simţea fascinaăa de el. Neliniştită, îşi strânse mai bine pelerina în jurul trupului. Nu fi proastă, gândi. Ultimul lucru pe care îl dorea era să se încurce cu un alt membru al Societăţii Vanzagariene. Dar era prea târziu să se răzgândească. Luase o decizie şi acum trebuia să–şi pună planul în aplicare până la capăt. Viaţa slujnicei ei, Nellie, putea depinde doar de această lovitură îndrăzneaţă. Cu o hurducătură, trasura se opri, smulgând–o din gândurile ei îngrijorătoare. Artemis se întinse spre lampă şi o stinse. Apoi, punând mâna pe perdea, o trase într–o parte. Madeline îl urmări atentă, parcă hipnotizată de puterea controlată a mişcărilor pe care îl văzu făcându–le pentru a se putea uita afară, în noapte. — Ei bine, doamnă, am ajuns la poarta de vest. După cum vedeţi, aglomeraţia este destul de mare chiar şi la acestă oră. Nu–mi vine să cred că este posibil ca o tânără să fie băgată cu forţa într–o trăsură în faţa atâtor oameni. Doar dacă nu doreşte ea însăşi să fie luată. Madeline se aplecă în faţă ca să poată examina scena. Parcul era luminat de o mulţime de lampadare colorate. Datorită preţului mic al biletelor de intrare, practic orice om, indiferent de clasa socială din care făcea parte, putea petrece o seară distractivă la Pavilioanele Visurilor. Gentlemani cu doamnele lor, membri ai aristocraţiei rurale, comercianţi, ucenici, servitoare, valeţi filfizoni, ofiţeri, crai şi escroci – toţi intrau şi ieşeau printre porţile puternic iluminate. Hunt are dreptate, gândi Madeline. Erau acolo o mulţime de oameni şi de vehicule. Ar fi fost dificil să urci cu forţa o femeie într–o trăsură fără să te observe nimeni. — Răpirea nu a avut loc chiar în faţa porţii, spuse ea. Alice mi–a zis că huliganii au apărut pe când stătea împreună cu Nellie în dreptul unei alei din apropiere, ca să aştepte trăsura trimisă de mine să le ia. Madeline studie capătul întunecos al unei străzi înguste. Presupun că s–a referit la colţul acela, acolo unde îşi pierd vremea puştii ăia. — Hmm. Scepticismul lui Artemis era aproape palpabil. Alarmată, Madeline îi aruncă o scurtă privire. Dacă el nu lua lucrurile în serios, nu va rezolva nimic în seara asta. Or ea ştia că nu mai aveau prea mult timp. — Domnule, trebuie să ne grăbim. Dacă nu ne mişcăm repede, Nellie va dispărea în cartierul rău famat. Va fi imposibil s–o mai găsim. Artemis lăsă perdeaua să cadă peste geam. Mâna lui se strânse în jurul mânerului portierei. — Rămâneţi aici. Mă întorc în câteva minute. Madeline se trase repede spre marginea canapelei. — Unde vă duceţi? — Calmaţi–vă, doamnă Deveridge. Nu intenţionez să renunţ la această investigaţie. Mă voi întoarce după ce îi voi supune unui interogatoriu pe câţiva inşi. Cu mare uşurinţă, el sări din trăsură şi închise portiera înainte ca Madeline să–i mai poată cere şi alte detalii. Iritată şi consternată de felul neaşteptat de brusc în care Hunt preluase comanda, îl urmări cum se îndreaptă spre aleea întunecoasă. Îl văzu rearanjându–şi mantaua şi pălăria şi fu uluită de rezultatul obţinut. După numai câţiva paşi, îşi schimbase complet înfăţişarea. Dar, deşi nu mai arăta ca un gentleman venit direct de la club, Hunt continua să se mişte cu o siguranţă şi o eleganţă care nu–i erau deloc nefamiliare. Ţinuta lui semăna atât de mult cu cea a lui Renwick, că se înfioră. Toată viaţa avea să asocieze mersul acesta uşor, de om care dă târcoale, cu abilii practicanţi ai artei marţiale Vanza. Se întrebă aşadar din nou dacă nu cumva făcuse o gravă greşeală. Termină odată, se mustră. Ştiai în ce te bagi încă de când i–ai trimis mesajul la club. Ai vrut să te ajute şi acum, de bine–de rău, ai exact ce ţi–ai dorit. Oricum, exista şi o parte pozitivă a lucrurilor, fiindcă din punct de vedere al aspectului fizic, Hunt nu semăna deloc cu decedatul ei soţ. Şi, din cine ştie ce motiv, constatarea era pentru ea ciudat de liniştitoare. Cu ochii lui albaştri, cu părul spălăcit şi cu trăsăturile frumoase, de crai, Renwick fusese o copie a îngerilor cu bucle aurii din tablourile marilor pictori. Hunt, în schimb, ar putea poza diavolului însuşi. Nu doar părul aproape negru ca smoala, ochii verzi şi liniile rigide ale feţei lui de ascet creau impresia unor adâncuri întunecate, imposibil de pătruns. În primul rând expresia rece, atotcunoscătoare a privirii lui era cea care îi trimitea lui Madeline câte un mic frison paralizant. Bărbatul acesta părea să fi explorat periferiile infernului. Spre deosebire de Renwick, care, întocmai ca un vrăjitor, reuşise să farmece pe oricine se apropiase de el cu felul lui degajat, Hunt arăta atât de periculos pe cât era, cu siguranţă, în realitate. Sub ochii lui Madeline, el dispăru printre umbrele ce se unduiau pe la hotarele insulei de lumină în mijlocul căreia se ridicau Pavilioanele Visurilor. Latimer coborî de pe capră. Faţa lui lată, boţită de nelinişte, apăru în dreptul geamului portierei. — Doamnă, nu–mi place chestia asta, spuse el. Ar fi trebuit să mergem pe Bow Street şi să luăm un detectiv. — S–ar putea să ai dreptate, dar este prea târziu ca să mai încercăm şi varianta asta. Eu sunt unica vinovată. Nu–mi rămâne decât să sper că… Madeline se opri în momentul în care în spatele lui Latimer se materializă Hunt. Oh, iată–vă, domnule. Începusem să ne facem probleme. — El este Short John. Artemis arătă spre un puşti slab ciufulit, neîngrijit, care nu putea avea mai mult de zece sau unsprezece ani. Ne va însoţi, adăugă Hunt. Madeline se uită încruntată la Short John. — Este cam târziu. N–ar fi trebuit să te afli în pat tinere? Capul lui Short John se ridică brusc. Gestul, care nu putea fi interpretat greşit, spunea clar că puştiul se simte adânc jignit în mândria lui. Scuipă pe pavaj cu o dexteritate de expert. — Eu nu sunt un mucos, doamnă. Eu activez într–o ramură respectabilă a comerţului. Madeline îl privi stupefiată. — Poftim? Ce vinzi? — Informaţii, spuse Short John vesel. Sunt unul dintre „Ochii şi Urechile” lui Zachary. — Cine este Zachary? — Zachary lucrează pentru mine, interveni Artemis punând capăt explicaţiilor care tindeau evident să devină tot mai amănunţite. Short John, permite–mi să ţi–o prezint pe doamna Deveridge. Short John zâmbi cu gura până la urechi, îşi scoase şapca şi o salută pe Madeline cu o plecăciune surprinzător de graţioasă. — La dispoziţia dumneavoastră, doamnă. Madeline îi răspunse cu o înclinare a capului. — Încântată de cunoştinţă, Short Iohn. Sper că ne poţi ajuta. — Voi face tot ce–mi stă în puteri, doamnă. — Destul. Nu mai putem pierde vremea. Artemis se uită la Latimer când vizitiul întinse mâna spre mânerul portierei. Grăbeşte–te, omule. Short John, aici prezent, te va călăuzi. Mergem la o tavernă din Blister Lane – „Câinele cu Ochi Galbeni”. O ştii? — Nu taverna, domnule, dar ştiu unde este Blister Lane. Latimer se întunecă la faţă. Acolo au dus–o nemernicii ăia pe Nellie? — Aşa zice Short John. El se urcă cu tine, pe capră. Artemis deschise portiera şi se strecură în trăsură. Hai s–o luăm din loc. Dintr–un salt, Latimer se urcă pe locul lui. Short Iohn se cocoţă ceva mai greu în spatele vizitiului. Trăsura se puse în mişcare înainte ca Artemis să închidă portiera. — Omul dumneavoastră este cu siguranţă foarte nerăbdător s–o găsească pe Nellie, spuse el când se aşeză pe canapea. — Latimer o iubeşte pe Nellie, îi explică Madeline. Intenţionează să se căsătorească cu ea în curând. Apoi, Madeline încercă să descifreze expresia feţei lui Hunt. Cum aţi aflat că Nellie a fost dusă la taverna aceea? — Short Iohn a fost martorul întregii scene. Uluită, Madeline îl privi lung. — Şi de ce naiba n–a raportat infracţiunea? — După cum v–a spus, este om de afaceri. Nu–şi poate permite să divulge secretele care ţin de meseria lui. Aşteaptă ca Zachary să facă obişnuitele tururi de colectare a informaţiilor care în dimineaţa zilei imediat următoare trebuie să ajungă la mine. Dar în seara asta, în locul lui, am apărut eu, aşa că băiatul mi–a vândut direct ponturile. Ştie că prezint suficientă încredere pentru a nu–l lăsa pe Zachary fără onorariul uzual. — Dumnezeule mare! Domnule, vreţi să–mi daţi de înţeles că aţi angajat o întreagă reţea de informatori de genul lui Short John? Artemis ridică din umeri. — Le acord onorarii mult mai mari decât ar fi primit de la beneficiarii cărora cei mai mulţi dintre ei obişnuiau să le vândă ceasul ori şfeşnicul pe care reuşeau când şi când să–l fure. În plus, lucrând cu mine, Zachary şi puştii pe care îi numim „Ochii şi Urechile” lui nu mai riscă să fie băgaţi în închisoare, ca pe vremea când practicau cealaltă meserie. — Nu înţeleg. De ce aţi da bani pentru genul de ştire şi bârfe pe care le poate colecta de pe străzi banda dumneavoastră de tineri potlogari? — Aţi fi uimită dacă aţi şti ce se poate afla din asemene surse. Madeline strâmbă din nas cu delicateţe. — Nu mă îndoiesc că informaţiile sunt, într–adevăr stupefiante. Dar de ce ar prezenta interes pentru un gentleman care ocupă poziţia dumneavoastră? Artemis nu spuse nimic. Nu făcu decât să se uite la ea. În ochi îi apăruseră nişte sclipiri amuzante, care nu aveau însă nicio legătură cu buna dispoziţie, apoi păru să se retragă într–un ungher întunecos dinăuntrul său. Dar la ce s–ar fi putut aştepta? se întrebă Madeline. Ar fi trebuit să presupună că Hunt este unul dintre cei mai mari excentrici. Îşi drese glasul. — N–am vrut să vă jgnesc, domnule. Am pus această întrebare din simplul motiv că treaba asta pare… ăă… oarecum neobişnuită. — Vreţi să ziceţi prea ascunsă, prea complexă, prea secretoasă? Vocea lui Artemis era nefiresc de politicoasă. Prea în stil Vanza, nu? Mai bine schimb subiectul, gândi Madeline. — Unde este acum acel Zachary? — Zachary este un tânăr de o anumită vârstă, spuse Artemis sec. Îseara asta s–a dus să–şi curteze domnişoara. Fata lucrează la atelierul unei modiste. Asta este seara ei liberă. Tânărul va regreta că a ratat această aventură. — Ei, cel puţin ştim ce s–a întâmplat. V–am spus că Nellie n–a fugit cu un bărbat. — Adevărat. Obişnuiţi ca, ori de câte ori aveţi dreptate, să le atrageţi atât de promt atenţia oamenilor că nu v–aţi înşelat? — Nu suport să vorbesc pe ocolite, domnule. În special atunci când se pune o problemă atât de importantă ca siguranţa unei tinere inocente. Madeline se încruntă. Îi trecuse un anumit gând prin minte. Cum a aflat Short John unde a fost dusă Nellie? întrebă. — A urmărit trăsura. A luat–o pe jos după ea. Mi–a zis că nu i–a fost greu, deoarece ceaţa a încetinit traficul. Pe faţa lui Artemis apăru un zâmbet ce nu părea să prevestească nimic bun. Short John este un puşti isteţ. A ştiut că–l voi plăti foarte bine dacă voi afla că de lângă una dintre intrările Pavilioanelor a fost răpită o tânără. — Mă faceţi să cred că vreţi neapărat să ştiţi ce activităţi infracţionale se desfăşoară în vecinătatea centrului dumneavoastră de afaceri. În definitiv, ca proprietar al Pavilioanelor, aveţi o anumită responsabilitate. — Corect. Artemis păru să se retragă şi mai mult în întunecosul colţ al canapelei. Nu–mi pot permite să accept ca în zona aia să aibă loc astfel de incidente. Este dăunător pentru afaceri.

Nesocotita de Amanda Quick Capitolul 1 Razele lunii îl prindeau de minune. Învăluit în lumina argintie ce se revărsa în poiană, contele de Wylde arăta enigmatic şi periculos precum o legendă trezită la viaţă. Phoebe Layton îşi opri iapa la marginea copacilor şi răsuflă profund când Wylde se apropie călare de ea. Încercă să-şi liniştească mâinile ce ţineau strâns frâiele. Nu era momentul potrivit să-şi piardă sângele rece. Era o doamnă pusă pe fapte mari. Avea nevoie de serviciile unui cavaler rătăcitor, iar opţiunile îi erau limitate. De fapt, Wylde era singurul dintre cunoscuţii săi care se potrivea rolului. Dar mai întâi trebuia convins să accepte această poziţie. Lucra la acel proiect de câteva săptămâni. Până în seara aceea, solitarul şi rezervatul conte îi ignorase ferm toate scrisorile, concepute anume pentru a-i stârni curiozitatea. Disperată, apelase la o altă tactică, în încercarea de a-l scoate din bârlog, pregătise o capcană folosind drept momeală singura bucăţică ispititoare căreia ştia că nu ar fi putut să-i reziste. Faptul că el se afla acolo în seara aceea, pe acel drum izolat de provincie din Sussex, însemna că reuşise cel puţin să obţină o întâlnire. Wylde nu ştia cu cine avea de-a face. În scrisorile ei, se semnase enigmatic „Doamna cu Voal“. Phoebe regreta mica viclenie, dar fusese o manevră necesară. Dacă Wylde i-ar fi cunoscut adevărata identitate de la început, mai mult ca sigur ar fi refuzat să o ajute. Trebuia convins să accepte misiunea înainte ca ea să-şi dezvăluie numele. Phoebe era sigură că, după ce înţelegea totul, avea să priceapă şi motivele pentru care păstrase secretul în prima fază. Nu, Wylde nu o cunoştea pe ea, dar Phoebe îl cunoştea pe el. Nu-l mai văzuse de aproape opt ani. La şaisprezece ani şi-l imaginase ca pe o legendă vie, un cavaler nobil şi viteaz rupt direct dintr-o poveste de dragoste medievală. În ochii ei tineri nu-i mai lipseau decât armura strălucitoare şi o sabie. Deşi Phoebe îşi amintea clar ultima dată când îl văzuse, ştia că Gabriel nu avea nici cea mai vagă amintire despre ea. La vremea aceea fusese prea ocupat cu intrigile de a fugi în lume cu sora ei, Meredith. Se crispă când îl văzu venind spre ea călare. Din nefericire, combinaţia dintre voalul pe care îl purta şi lumina palidă a lunii o împiedica să estimeze cât de mult se schimbase de-a lungul anilor. Primul ei gând fu că părea mai mare decât şi-l amintea. Mai înalt. Mai zvelt. Oarecum mai solid. Umerii lui păreau mai laţi sub mantaua cu pelerină pe care o purta. Pantalonii de călărie mulaţi îi scoteau în evidenţă liniile puternice, musculoase ale coapselor. Borul răsfrânt al pălăriei arunca peste trăsăturile lui Wylde o umbră impenetrabilă, severă. Preţ de o clipă tulburătoare, Phoebe se întrebă dacă nu cumva era un alt bărbat, unul periculos. Poate era pe punctul de a se întâlni cu un adevărat răufăcător, un tâlhar de drumul mare sau chiar mai rău. Se foi neliniştită în şa. Dacă i se întâmpla ceva rău în noaptea aceea, biata ei familie avea să se simtă neîndoios îndreptăţită să-i scrie pe piatra de mormânt ceva potrivit. ÎN CELE DIN URMĂ A PLĂTIT PENTRU PROPRIA NESOCOTINŢĂ s-ar fi potrivit de minune. Din punctul de vedere al clanului ei exagerat de protector, Phoebe îşi petrecuse viaţa întreagă sărind dintr-un bucluc într-altul. De data aceasta poate că nu avea să mai scape cu bine. — Misterioasa Doamnă cu Voal, presupun? întrebă Gabriel rece. Phoebe fu copleşită de uşurare. Îndoielile ei legate de identitatea bărbatului se rezolvară instantaneu. I-ar fi fost imposibil să nu recunoască tonurile acelea sumbre, aspre, deşi nu le mai auzise de opt ani. Spre surprinderea ei însă, constată că-i stârneau un fior vag de nerăbdare. Se încruntă scurt, nedumerită de propria reacţie ciudată. — Seara bună, milord, spuse ea. Gabriel îşi struni armăsarul negru, oprindu-l la câţiva metri depărtare: — Am primit cel mai recent bilet al dumitale, doamnă. L-am găsit extrem de iritant, la fel ca toate celelalte. Phoebe înghiţi neliniştită când îşi dădu seama că acesta nu era într-o dispoziţie fermecătoare: — Speram mai degrabă să îţi stârnesc interesul. — Îmi displac profund vicleniile. — Înţeleg. Phoebe se întristă. Îi displăceau profund vicleniile. Se întrebă brusc dacă nu cumva făcuse o eroare tactică gravă apelând la Wylde. Era bine că avusese grijă să apară cu voal în seara acea, îşi spuse. Cu siguranţă nu voia ca el să-i descopere identitatea dacă misiunea din seara aceea nu dădea roade. Mă bucur totuşi că mi-ai acceptat invitaţia, urmă ea. — Am cedat curiozităţii. Gabriel zâmbi vag în lumina lunii, dar curba gurii lui nu avea nici urmă de căldură, iar privirea umbrită nu dezvăluia nimic. Ai devenit un spin în coasta mea pe parcursul ultimelor două luni, doamnă. Presupun că eşti la curent cu acest lucru. — Îmi cer scuze, spuse Phoebe cu sinceritate. Dar adevărul este că începeam să devin disperată, milord. Eşti un bărbat dificil de contactat. Nu ai răspuns scrisorilor mele de la început şi, cum nu ieşi în societate, nu am găsit nicio altă cale de a-ţi capta atenţia. — Prin urmare ai decis să mă provoci intenţionat în asemenea măsură încât, în sfârşit, să-mi aţâţ singur dorinţa de a te vedea? Phoebe inspiră adânc: — Cam aşa ceva. — În general sunt considerat un om periculos când sunt iritat, misterioasa mea Doamnă cu Voal. Phoebe nu se îndoia nicio clipă de acest lucru, dar era prea târziu pentru a se mai retrage. Mersese prea departe pentru a pune capăt misiunii din acea noapte. Era o doamnă pusă pe fapte mari şi trebuia să-şi păstreze inima dârză. — Chiar aşa să fie, milord? Tânăra femeie încercă să adopte un ton calm, amuzat. Adevărul e că nu mi-ai dat de ales. Dar fii fără teamă, sunt sigură că din clipa în care vei auzi ce am de spus, vei fi bucuros că ai acceptat să se întâlneşti cu mine şi îmi vei ierta micul vicleşug. — Dacă m-ai chemat pentru a te desfăta cu cel mai recent triumf al tău, ar trebui să te avertizez că nu-mi place să pierd. — Triumf? Clipi surprinsă în spatele voalului, apoi îşi dădu seama că se referea la ispita de care se folosise pentru a-l atrage acolo în acea noapte. O, da, cartea. Recunoaşte acum, milord. Eşti la fel de nerăbdător să vezi manuscrisul pe cât sunt şi eu. Evident, nu puteai rezista invitaţiei de a-l vedea, deşi eu sunt noua lui stăpână. — Se pare că avem în comun interesul faţă de manuscrise medievale, comentă Gabriel mângâind grumazul armăsarului cu mâna înmănuşată. — Aşa e. Văd că te deranjează faptul că eu şi nu altcineva am dat de urma cărţii Cavalerul şi vrăjitorul şi am aflat că era de vânzare. Dar fără îndoială eşti suficient de generos cât să apreciezi cât de eficiente au fost investigaţiile mele. Manuscrisul se afla chiar aici, în Sussex, în fond, practic sub nasul tău. Gabriel înclină capul în semn de apreciere. — Pari destul de norocoasă, dacă stau să mă gândesc. Este al treilea manuscris de acest gen pe care l-ai obţinut înaintea mea în ultimele câteva săptămâni. Îmi dai voie să te întreb de ce nu te-ai mulţumit să-l înhaţi şi să-l duci cu tine, aşa cum ai făcut cu celelalte? — Fiindcă, după cum am explicat, doresc să discut cu dumneata. Phoebe ezită, apoi recunoscu într-un torent de vorbe şoptite: în plus, ca să fiu sinceră, am decis că ar putea fi înţelept să-mi iau o escortă în noaptea asta. — Aha. — Am ajuns la concluzia că domnul Nash e un bărbat foarte bizar, chiar şi pentru un colecţionar de cărţi, continuă Phoebe. Condiţiile pe care le-a impus privind momentul în care îmi va preda manuscrisul îmi trezesc o oarecare nelinişte. Nu-mi place să închei tranzacţii la miezul nopţii. — Nash depăşeşte nivelul excentricităţii amuzante, confirmă Gabriel gânditor. — Pretinde că e o fiinţă nocturnă, oarecum ca un liliac. În scrisori afirmă că în casa lui totul se desfăşoară după un program opus programului normal adoptat de restul lumii. Doarme când ceilalţi sunt treji şi lucrează când ceilalţi dorm. Foarte bizar, nu-i aşa? — Fără îndoială s-ar potrivi foarte bine în înalta societate, rosti Gabriel sec. Majoritatea membrilor ei petrec toată noaptea şi dorm peste zi. Însă probabil ai dreptate când te fereşti de a-l întâlni singură în miez de noapte. — Mă bucur că îmi aprobi planul de a-mi lua un însoțitor zâmbi ea. — Îl aprob, dar mărturisesc că mă surprinde îngrijorarea dumitale, replică bărbatul cu precizia unui spadasin. Până în prezent nu te-ai arătat prea înclinată spre grijă şi prudenţă. — Când ai o misiune de îndeplinit, trebuie să fii îndrăzneţ, milord, proclamă Phoebe cu obrajii purpurii din cauza comentariului sarcastic. — Consideri că ai o misiune de îndeplinit? — Da, milord, aşa cred. — Înţeleg. Dacă tot e vorba de misiuni, ar trebui să-ţi spun că am venit în noaptea asta mânat şi de un scop personal. — Da, milord? Ce anume? întrebă ea străbătută de un fior de teamă. — Nu doar gândul de a vedea manuscrisul lui Nash înainte să intre în posesia dumitale m-a adus aici, Doamna mea cu Voal. — Chiar aşa, milord? Poate că planul ei chiar funcţionase, îşi spuse Phoebe. Poate că într-adevăr reuşise să-i stârnească puţin curiozitatea, aşa cum sperase. Te interesează ce am de spus? — Nu în mod deosebit. Dar mă interesează să-mi cunosc noul adversar. Cred că e important să-ţi cunoşti duşmanul. Gabriel o privi cu răceală. Nu ştiu cine eşti, doamnă, dar te joci cu mine de ceva vreme deja. M-am săturat de jocurile dumitale. O nouă tresărire de nelinişte veni să ştirbească dispoziţia tot mai bună a tinerei. Încă mai avea mult până la îndeplinirea cu succes a misiunii ei. — Presupun că ne vom reîntâlni. După cum ai spus, ne interesează foarte mult să colecţionăm aceleaşi cărţi şi manuscrise. Şaua de piele scârţâi uşor când Gabriel dădu pinteni armăsarului, făcându-l să se apropie câţiva paşi: — Te-ai bucurat de micile dumitale victorii din ultimul timp, Doamna mea cu Voal? — Foarte mult. Zâmbi în ciuda neliniştii. Sunt destul de mulţumită de ultimele mele achiziţii. Îmi completează excelent biblioteca. — Înţeleg. Făcu o scurtă pauză. Nu găseşti câtuşi de puţin nesocotit gestul de a mă invita să-ţi fiu martor la cel mai recent triumf? Dăduse dovadă de mai multă nesocotinţă decât ar fi putut el şti vreodată, reflectă Phoebe cu tristeţe. — Adevărul este, milord, că te numeri printre puţinii oameni din întreaga Anglie care sunt capabili să aprecieze această ultimă descoperire a mea. — Cu siguranţă o apreciez. Chiar foarte mult. Şi tocmai de aici izvorăşte pericolul. — Pericolul? Degetele lui Phoebe tremurară uşor pe frâiele calului. — Dacă aş decide să-ţi iau manuscrisul cu forţa după ce îl primeşti de la domnul Nash? întrebă Gabriel cu o şoaptă letală. Phoebe se crispă brusc în faţa ameninţării. Nu se gândise la acea posibilitate. Wylde era conte, în fond. — Nu vorbi prostii. Eşti un gentleman. Nu ai face aşa ceva. — Doamnele misterioase cu voal care urzesc intrigi pentru a-i răpi unui gentleman ca mine obiecte după care a tânjit îndelung nu ar trebui să fie prea surprinse dacă respectivul gentleman îşi pierde răbdarea. Vocea lui Gabriel se înăspri. Dacă manuscrisul lui Nash e o legendă autentică a Mesei Rotunde din secolul paisprezece, aşa cum pretinde el, atunci mi-l doresc, doamnă. Doar spune-mi preţul. Tensiunea era palpabilă în aerul dintre ei. Curajul lui Phoebe păli pentru o clipă. Făcu un efort de voinţă pentru a nu-şi întoarce iapa şi a porni în galop înapoi spre siguranţa casei de la ţară a familiei Amesbury, unde stătea în acel moment. Se întrebă dacă şi în epoca medievală cavalerii rătăcitorii se dovediseră atât de al naibii de dificili: — Mă îndoiesc, domnule, că mi-aţi putea oferi preţul pe care îl doresc, şopti ea. — Spune-mi care e şi vom vedea. — Adevărul e că nu intenţionez să îl vând, murmură ea lingându-şi buzele uscate. — Eşti sigură de asta? Gabriel îşi împinse armăsarul câţiva paşi mai în faţă. Animalul masiv îşi scutură capul şi pufăi, înghesuind iapa lui Phoebe. — Cât se poate de sigură, spuse ea rapid. Făcu o pauză de efect. Însă s-ar putea să fiu dispusă să ţi-l dau. — Să mi-l dai? Gabriel fu vizibil surprins de afirmaţia ei. Despre ce naiba tot vorbeşti? — Am să-ţi explic mai târziu. Phoebe se chinui să-şi liniştească iapa agitată. Dă-mi voie să-ţi aduc aminte că e aproape miezul nopţii. Sunt aşteptată la domnul Nash în câteva minute. Ai de gând să mă însoţeşti, sau nu? — Cu certitudine am să-mi îndeplinesc sarcina de însoţitor în seara asta, spuse Gabriel sumbru. E mult prea târziu să te mai descotoroseşti de mine. — Ei bine, trecem la treabă atunci? Phoebe dădu pinteni calului, pornind pe aleea luminată de lună. Casa domnului Nash ar trebui să fie la mică distanţă de aici, conform instrucţiunilor pe care le-am primit în ultima sa scrisoare. — N-aş vrea să-l faci să aştepte. Gabriel îşi întoarse armăsarul pentru a o urma. Animalul elegant îşi potrivi pasul după cel al iepei lui Phoebe. Aceasta se întrebă dacă iapa era la fel de neliniştită ca ea. Atât Gabriel, cât şi armăsarul lui păreau uriaşi şi ameninţători în lumina lunii. — Acum că în sfârşit ne-am întâlnit, Doamna mea cu Voal, am câteva întrebări pentru dumneata, spuse Gabriel. Phoebe îi aruncă pieziş o privire prudentă: — Cum mi-ai ignorat toate scrisorile din ultimele două luni, sunt surprinsă să aud asta. Mi se părea că nu-ţi stârnesc prea mult interesul. — Ştii al naibii de bine că sunt interesat acum. Spune-mi, intenţionezi să vânezi toate cărţile medievale obscure pe care se întâmplă să mi le doresc eu? — Probabil. După cum ai remarcat, se pare că avem gusturi similare în această privinţă. — Povestea ar putea lua o turnură foarte costisitoare pentru amândoi. După ce se va afla că există doi cumpărători rivali pentru fiecare volum ce este descoperit, preţurile vor creşte foarte mult, foarte repede. — Da, îmi închipui că aşa va fi, spuse Phoebe cu o nepăsare studiată. Dar eu îmi permit. Am o sursă de venit foarte generoasă. — Soţul tău nu e deranjat de obiceiurile tale costisitoare? întrebă Gabriel aruncându-i o ocheadă insinuantă. — Eu nu am soţ, domnule. Nici nu sunt nerăbdătoare să-mi găsesc unul. Din câte am observat, soţii au tendinţa de a limita aventurile unei femei. — Recunosc şi eu că puţini soţi ar accepta genul de aventură prostească în care te-ai lansat în seara asta, murmură Gabriel. Niciun bărbat întreg la cap nu i-ar permite soţiei sale să rătăcească singură pe drumuri de ţară la ora asta. Neil i-ar fi permis să facă asta, reflectă Phoebe cu regret. Însă blondul ei Lancelot murise, iar ea era hotărâtă să-i descopere ucigaşul. Îşi lăsă amintirile deoparte şi încercă să suprime valul de vinovăţie pe care îl simţea întotdeauna când se gândea la Neil Baxter. Dacă n-ar fi fost ea, Neil nu ar fi plecat niciodată spre Mările Sudului în căutarea unei comori. Iar dacă nu ar fi plecat spre Mările Sudului, nu ar fi fost ucis de un pirat. — Nu sunt singură, domnule, îi aminti Phoebe lui Gabriel. Încercă din răsputeri să-şi păstreze un ton relaxat. Am un cavaler rătăcitor care să mă însoţească. Mă simt cât se poate de în siguranţă. — Te referi la mine, cumva? — Desigur. — Atunci ar trebui să ştii că, de obicei, cavalerii rătăcitori sunt generos răsplătiţi pentru ceea ce li se cere, spuse Gabriel. În epoca medievală domniţa îi oferea cavalerului favorurile ei. Spune-mi, doamnă, intenţionezi să mă răsplăteşti pentru eforturile din noaptea asta într-o manieră similară? Phoebe făcu ochii mari în spatele voalului. Era şocată fără să vrea. Cu siguranţă nu sugerase subtil că era cazul să-l răsplătească oferindu-i favoruri de natură intimă. Chiar dacă se izolase şi nu se mai simţea obligat să onoreze regulile de politeţe ale înaltei societăţi, nu putea să creadă că esenţa naturii lui Gabriel se schimbase atât de mult. Nobilul cavaler care îşi propusese să o salveze pe sora ei dintr-un mariaj aranjat cu atâţia ani în urmă era în fundul sufletului un gentleman galant. Într-adevăr, aşa cum îl văzuse ea la şaisprezece ani, era demn de a sta el însuşi la Masa Rotundă. În mod cert nu i-ar fi făcut avansuri vădit neelegante unei doamne. Sau da? Probabil înţelesese greşit. Poate că doar o tachina. — Aminteşte-mi să-ţi ofer o bucată de panglică sau vreun alt fleac inutil în dar pentru eforturile dumitale din seara asta, milord. Nu-şi putea da seama dacă vorbele ei aveau sau nu un aer sofisticat. Avea aproape douăzeci şi cinci de ani, dar asta nu însemna că avusese foarte multă experienţă cu domni lipsiţi de maniere. Fiind cea mai mică dintre fiicele contelui de Clarington, Phoebe fusese dintotdeauna bine protejată. Uneori chiar prea mult, după părerea ei. — Nu cred că o bucată de panglică va fi o răsplată suficientă, reflectă Gabriel. Phoebe îşi pierdu răbdarea: — Ei bine, e tot ce ai şanse să primeşti, aşa că încetează să mă mai provoci, milord. Se simţi uşurată când văzu în faţă o fereastră luminată. Aceea trebuie să fie casa domnului Nash. Studie casa mică, dărăpănată, dezvăluită de lumina lunii. Chiar şi în obscuritatea nopţii se vedea că aceasta avea nevoie de atenţie. Atmosfera generală era una de neglijenţă. O poartă stricată stătea de-a curmezişul cărării pe care crescuseră buruieni. Lumina dinăuntrul casei cădea pe un ochi de geam spart. Acoperişul avea nevoie să fie peticit. — Nash nu pare să câştige prea bine din negoţul cu manuscrise. Gabriel îşi opri armăsarul şi sări uşor pe pământ. — Nu cred că vinde multe manuscrise. Din câte am înţeles din scrisorile lui, are o bibliotecă vastă, dar detestă să se despartă de vreun exemplar. Phoebe îşi opri iapa. Îmi vinde Cavalerul şi vrăjitorul doar fiindcă are mare nevoie de bani pentru a-şi cumpăra un volum pe care îl consideră mai important decât o frivolă poveste de dragoste medievală. — Vai, dar ce ar putea fi mai important decât o frivolă poveste de dragoste? Umbra unui zâmbet curbă buzele lui Gabriel când ridică mâinile şi o prinse pe Phoebe de talie. Ea tresări când acesta o ridică din şa cu uşurinţă. Însă nu o lăsă jos, ci continuă să o ţină în faţa lui, cu vârfurile botinelor atârnând la doi centimetri de sol. Era prima dată când o atingea, prima dată când se afla atât de aproape de el. Phoebe fu şocată de propria ei reacţie. I se tăiase răsuflarea. Gabriel mirosea plăcut, îşi dădu seama. Parfumul lui era imposibil de descris, miros de piele şi lână, complet masculin. Conştientiza brusc faptul că nu avea să-l uite niciodată. Dintr-un motiv sau altul, forţa mâinilor lui o înspăimântă. Era conştientă de cât de micuţă şi uşoară era în comparaţie cu el. Aşadar, nu fusese o închipuire; Gabriel chiar era mai mare decât şi-l amintea. Cu opt ani în urmă îl admirase pe cavalerul dornic s-o salveze pe sora ei cu inocenţa şi idealismul unei adolescente. În seara aceea descoperi cu surprindere că era cât se poate de posibil să se simtă atrasă de el ca o femeie faţă de un bărbat. Nu mai simţise niciodată aşa ceva faţă de un bărbat, nici măcar cu Neil. Nu trăise niciodată acea trezire a simţurilor imediată şi cutremurătoare. Poate că doar imaginaţia îi juca feste. Prea multă lumină a lunii şi prea multă tensiune. Familia ei o mustra în permanenţă să-şi potolească imaginaţia vioaie. Gabriel o lăsă jos. Derutată de efectul ameţitor pe care i-l produsese asupra simţurilor, Phoebe uită să se sprijine ferm pe piciorul drept înainte de a-şi lăsa greutatea şi pe stângul. Se împiedică şi se agăţă de braţul lui pentru a-şi recăpăta echilibrul. — Îţi stârnesc neliniştea, milady? se miră contele. — Nu, desigur că nu. Phoebe se desprinse de braţul lui şi îşi aranjă rapid fustele costumului de călărie, după care porni hotărâtă spre poarta stricată. Îi era imposibil să-şi ascundă uşorul şchiopătat ce-i ştirbea mersul. Ea se obişnuise cu el de multă vreme, dar ceilalţi oameni îl observau întotdeauna. — Ţi-ai sucit glezna când te-am pus jos? Tonul lui Gabriel trăda îngrijorare sinceră acum. Îmi cer iertare, doamnă. Dă-mi voie să te ajut. — Nu am nicio problemă cu glezna, spuse Phoebe nerăbdătoare. Piciorul meu stâng e doar ceva mai slab, atâta tot. Efectele unui vechi accident de trăsură. — Înţeleg, murmură Gabriel. Părea îngândurat. Phoebe se întrebă dacă slăbiciunea vizibilă a piciorului ei stâng îl deranja. Cu siguranţă alungase alţi bărbaţi în trecut. Prea puţini bărbaţi invitau o femeie care şchiopăta să danseze cu ei un vals. De regulă nu o deranjau astfel de reacţii. Era obişnuită cu ele. În acel moment însă o irita gândul că Gabriel era, poate, unul dintre acei bărbaţi ce nu puteau tolera imperfecţiuni la o femeie. — Dacă par puţin neliniştită, rosti ea morocănoasă, e fiindcă nu te cunosc prea bine, domnule. — Nu sunt prea sigur de asta, replică bărbatul cu o urmă de amuzament în ton. Eşti pe punctul de a-mi fura cel de-al treilea manuscris. S-ar părea că mă cunoşti foarte bine, de fapt. — Nu-ţi fur nimic, milord. Phoebe duse mâna la borul pălăriei cochete şi coborî cel de-al doilea voal întunecat. Era posibil ca unul singur să nu fie suficient pentru a-i ascunde trăsăturile după ce intrau în casă. Consider că suntem rivali, nu inamici. — Diferenţa este prea mică atunci când e vorba de astfel de lucruri. Ai fost avertizată, doamnă. Se poate să-ţi fi forţat prea mult norocul cu acţiunea din noaptea asta. — Nu te agita, Wylde, zise ea pe când bătea în uşă. Sunt sigură că vor fi şi alte ocazii să câştigi în jocul acesta. — Fără îndoială. Ochii lui Gabriel rămaseră aţintiţi pe chipul tinerei femei, ascuns de voalurile groase, în vreme ce de cealaltă parte a uşii răsună zgomotul unor paşi greoi. Pe viitor mă voi strădui să-ţi ofer o provocare mai dificilă decât până acum. — Am fost cât se poate de satisfăcută de provocarea de până acum, spuse Phoebe ascultând cum persoana dinăuntru trăgea zăvorul. Schimbul de replici tăioase cu Wylde era ca şi cum ar fi târât o bucată de carne crudă în faţa unui tigru. O misiune extrem de periculoasă. Dar trebuia să-i păstreze curiozitatea vie, îşi aminti singură. Dacă îşi pierdea interesul, era posibil să dispară pur şi simplu în noapte. Din nou, nu putu să nu regrete cât de puţini cavaleri rătăcitori mai existau. Nu prea avea de unde să aleagă. — Dacă eşti satisfăcută de provocarea oferită până acum, spuse Gabriel, e doar fiindcă ai câştigat de fiecare dată. Asta este pe cale să se schimbe.

Prolog   — Este foarte puţin probabil ca domnişoara de Desire să fie încă virgină, spuse Thurston de Landry. Dar, ţinând cont de circumstanţe, sunt sigur că vei reuşi să verifici acest aspect al problemei. Gareth îşi privi impasibil tatăl. Reacţia lui la ştirea că viitoarea lui soţie îşi pierduse onoarea în braţele altui bărbat fusese aproape imperceptibilă, cu excepţia unei mici încordări a degetelor pe paharul cu vin. Ca fiu bastard, ce fusese obligat să‑şi facă loc în lume cu sabia, avea câţiva ani de experienţă care‑l ajutau să‑şi ascundă emoţiile. De fapt, devenise atât de priceput la asta încât majoritatea cunoscuţilor credeau că nu avea deloc sentimente. — Spui că e moştenitoare? întrebă, străduindu‑se să se concentreze pe cel mai important aspect al problemei. Are avere? — Mda. — În acest caz, e bună de soţie, răspunse Gareth disimulându‑şi satisfacţia. Tatăl lui avea dreptate. Atâta timp cât femeia nu purta în pântec bebeluşul altcuiva, Gareth era pregătit să treacă totuşi cu vederea chestiunea onoarei sau a lipsei acesteia dacă în schimb se alegea cu un domeniu. Un domeniu al lui, unde să nu fie doar un fiu bastard a cărui prezenţă trebuia tolerată. Un loc unde să fie bine‑venit şi dorit nu numai pentru că priceperea lui în a mânui cuvintele îl făcea util pe moment. Un loc unde să nu‑i conteste nimeni dreptul de a sta în faţa şemineului. Gareth avea treizeci şi unu de ani şi ştia că, probabil, nu avea să i se mai ivească niciodată o asemenea ocazie. Era un om care învăţase de mult că trebuia să profite de fiecare şansă pe care destinul i‑o scotea în cale. Filosofia aceasta îi fusese de ajutor în trecut. — Este singura moştenitoare a insulei Desire, spuse Thurston sorbind încet din frumoasa lui cupă din argint incrustată şi privind gânditor la foc. Tatăl ei, Sir Humphrey, avea vocaţie de explorator şi era preocupat de aplicarea noilor descoperiri la exploatarea pământurilor. Din păcate, se aude că a murit acum câteva luni, în timpul unei călătorii în Spania. Ucis de bandiţi. — Şi nu există moştenitori de sex masculin? — Nu. În urmă cu doi ani, unicul fiu al lui Humphrey, Edmund, şi‑a rupt gâtul la un turnir. Clare, fiica, este singura rămasă. Domeniul îi revine ei. — Şi ca suzeran al lui Sir Humphrey, tu deţii tutela asupra fetei lui. Ea se va căsători la comanda ta. Gura lui Thurston se transformă într‑un rictus. — Asta rămâne de văzut, zise el. Deloc în largul lui, Gareth observă că tatăl lui abia se abţinea să nu rânjească. Serios şi reţinut din fire, tânărul detesta umorul grosolan. Rareori răspundea chiar şi cu un amuzament moderat glumelor şi farselor care îi făceau pe alţii să râdă cu gura până la urechi. Înfăţişarea sa sobră îi completa foarte bine reputaţia de bărbat necruţător, care putea fi extrem de periculos dacă era provocat. Nu avea nimic împotriva zâmbetelor şi a râsului; pur şi simplu nu se simţea înclinat să se bucure de ele. În acel moment aşteptă cu prudenţă să afle ce i se părea atât de amuzant lui Thurston într‑o chestiune care ar fi trebuit să ţină strict de afaceri. Cercetă profilul simetric şi elegant al tatălui său în lumina flăcărilor din vatră. Thurston avea cincizeci şi ceva de ani. Părul său des, negru, era presărat cu fire argintii, dar încă atrăgea privirile tuturor femeilor care se aflau în preajma sa. Gareth ştia că nu numai prezenţa lui în cercul restrâns de baroni preferaţi ai lui Henric al II‑lea îl transformase într‑un obiect de interes pentru sexul opus, ci o contribuţie importantă o avusese şi înfăţişarea lui extrem de agreabilă. Reputaţia lui de seducător, manifestată liber în tinereţe, atât înainte cât şi după căsătoria sa aranjată, fusese legendară. Mama lui Gareth, cea mai mică dintre fiicele unei familii nobile din sud, fusese una dintre multele lui cuceriri. Din câte ştia Gareth, el era singura progenitură adultă ilegitimă a tatălui său. Dacă mai fuseseră şi alţii de‑a lungul anilor, niciunul nu supravieţuise copilăriei. Spre satisfacţia lui Thurston şi spre nemulţumirea prea puţin ascunsă a soţiei sale, el îşi făcuse datoria faţă de fiul său bastard. Îl recunoscuse pe Gareth încă de la început. Gareth fusese crescut de mama lui până la opt ani. În acea perioadă, Thurston vizitase frecvent conacul liniştit unde locuiau cei doi, dar când băiatul împlinise vârsta la care fiii de nobili îşi începeau instrucţia pentru a deveni cavaleri, mama lui anunţase că intenţiona să se călugărească. Avusese loc o ceartă înverşunată. Gareth nu avea să uite niciodată furia tatălui său. Dar mama lui fusese atât de hotărâtă, încât într‑un final câştigase, ba chiar se alesese cu o zestre consistentă, spre încântarea stareţei, care fusese mai mult decât fericită să o primească la mănăstire ca novice. Thurston îl adusese pe fiul său bastard acasă, la castelul Beckworth, unde se îngrijise de educaţia sa cu aceeaşi atenție şi sârguinţă pe care le arătase faţă de moştenitorul său, Simon, şi ceilalţi fii legitimi. Soţia lui Thurston, Lady Lorice, frumoasă, rece şi mândră, nu avusese încotro decât să tolereze situaţia. Cu toate acestea, nu se străduise prea mult pentru a‑l face pe Gareth să se simtă bine‑venit în gospodărie. Profund conştient de statutul său şi ducând dorul atmosferei studioase şi contemplative din casa mamei sale, Gareth îşi vărsase toată energia în antrenamentele cu suliţa şi sabia. Exersase la nesfârşit, căutând o satisfacţie trecătoare în desăvârşirea propriilor aptitudini. Când nu‑şi perfecţiona talentele de luptător, se refugia în solitudinea bibliotecii de la mănăstirea benedictină din vecinătate, unde citea tot ce îi dădea fratele Andrew, bibliotecarul. Până la şaptesprezece ani, Gareth dobândise o cultură remarcabilă. Studiase tratatele de matematică şi optică traduse din greacă şi arabă de Gerard din Cremona. Meditase la teoriile lui Aristotel asupra celor patru elemente: pământul, apa, aerul şi focul. Fusese fascinat de scrierile lui Platon despre astronomie, lumină şi materie. Preocupările lui pentru subiectele academice nu se dovediseră niciodată de folos, dar talentele sale de cavaler şi de comandant îi dăduseră ocazia să‑şi construiască o carieră. Mulţi seniori puternici, inclusiv tatăl său, aveau nevoie de un luptător care să combată hoţii şi cavalerii renegaţi ce reprezentau o ameninţare pentru moşiile şi conacele lor îndepărtate. Vânarea nelegiuiţilor era o activitate bine plătită, la care Gareth se pricepea de minune, astfel că devenise un om bogat mulţumită priceperii sale în mânuirea sabiei, însă nu‑şi putuse satisface dorinţa ce ardea mocnit în interiorul lui, aceea de a avea propriul domeniu. Numai suzeranul, tatăl lui, îl putea împroprietări cu o moşie. În urmă cu patru zile, Thurston îl convocase la castelul Beckworth, iar în seara aceea aflase că cea mai mare dorinţă a sa era pe cale să se îndeplinească. Nu trebuia decât să accepte drept soţie o domnişoară cu o reputaţie pătată. Era un preţ mic pentru lucrul la care râvnea cel mai mult pe lume. Gareth era obişnuit să plătească pentru ceea ce dorea să obţină. — Câţi ani are domnişoara de Desire? întrebă el. — Stai să mă gândesc. Clare ar trebui să aibă douăzeci şi trei de ani acum, zise Thurston. Gareth se încruntă. — Şi e încă nemăritată? — Am înţeles că nu‑şi prea doreşte asta. Unele femei nu vor, să ştii. Mama ta, spre exemplu. — Mă îndoiesc de faptul că mama a avut de ales după ce am fost conceput, zise Gareth pe un ton calculat neutru. Era un subiect vechi şi prea familiar. Ştia foarte bine cum să‑şi ascundă amărăciunea. A fost norocoasă că a găsit o mănăstire care a primit‑o, adăugă el. — Aici greşeşti, replică Thurston rezemându‑şi coatele de braţele sculptate ale fotoliului şi sprijinindu‑şi bărbia pe degetele lungi. Cu zestrea pe care i‑am acordat‑o, poţi să fii sigur că mama ta a avut de unde să aleagă în privinţa mănăstirilor. Într‑adevăr, cele mai importante lăcaşuri s‑au bătut pentru ea, zâmbi el. Desigur, nu aveau idee că orice loc ar fi primit‑o avea să ajungă foarte curând sub comanda ei. Gareth ridică din umeri. Îşi vedea foarte rar mama, dar coresponda cu ea în mod regulat şi ştia că Thurston avea dreptate. Mama lui era o femeie deşteaptă, formidabilă. Exact la fel de deşteaptă şi de formidabilă ca şi tatăl lui. Gândurile îi reveniră la chestiunea arzătoare. — Domnişoara Clare este cumva urâtă? — Din câte ştiu eu, nu. Nu am văzut‑o de când era doar o copilă, dar din câte îmi amintesc, era bine făcută. Nu promitea că o să devină o mare frumuseţe, dar nu am observat în înfăţişarea ei ceva urât sau nepotrivit. Te preocupă mult felul în care arată? se interesă Thurston ridicând din sprânceană. — Nu, răspunse Gareth cu ochii la foc. Mă preocupă numai pământurile ei. — Și eu am crezut la fel. — Încercam doar să‑mi dau seama de ce nu s‑a măritat până acum. Thurston dădu din mână a lehamite. Superba broderie în roşu şi auriu de pe mâneca tunicii străluci în lumina flăcărilor. — Aşa cum am zis, unele femei nu au o dorinţă deosebită pentru măritiş, dintr‑un motiv sau altul. Din câte am înţeles, domnişoara Clare se numără printre acestea. A consimţit la căsătorie acum numai pentru că ştie că n‑are loc de întors. — De dragul proprietăţilor sale? — Da. Insula Desire este o pasăre grasă, îndeajuns de mare ca să fie jumulită. Are nevoie de protecţie. Se pare că a avut deja probleme cu vecinul său, Nicholas de Seabern, dar şi cu o bandă de tâlhari care îi atacă transporturile de bunuri spre Londra. — Deci are nevoie de un soţ care să fie în stare să‑i apere conacul, iar tu vrei o garanţie că Desire va continua să‑ţi aducă profit. — Da. Insula nu e mare. Pământurile ei produc o cantitate importantă de lână şi de grâne, însă nu asta este principala sursă de bunăstare acolo, spuse Thurston luând o punguţă brodată elegant de pe masa din apropiere. De aici provine cea mai mare parte a veniturilor de la Desire. Aruncă punguţa spre Gareth, care o prinse cu uşurinţă. Mirosul de flori şi ierburi pluti afară din ea. O apropie de nas şi inhală aroma bogată, plină, izbitor de complexă. Era un iz îmbătător care stârni o poftă senzuală undeva înlăuntrul său. Mai mirosi o dată. — Parfumuri? — Da. Este o insulă a florilor şi a ierburilor aromatice. Iar produsele pe care le exportă sunt parfumuri şi alifii din cele mai diverse. — Deci o să devin grădinar? — Chiar că va fi o schimbare pentru Cerberul din Wyckmere, zâmbi Thurston. — Aşa e. Ştiu prea puţine despre grădinărit, dar o să învăţ curând tot ce e necesar. — Ai învăţat mereu repede, oricare a fost subiectul. Gareth ignoră comentariul. — Aşadar, domnişoara de Desire este dispusă să se mărite cu un bărbat care să‑i protejeze vasta grădină de flori. Iar eu vreau ca pământul să fie al meu. Se pare că noi doi putem ajunge la o înţelegere corectă. — Se poate. — E vreo urmă de îndoială? se interesă tânărul. Zâmbetul care dădea târcoale gurii lui Thurston se transformă într‑un rânjet de scurtă durată. — Mă tem că ai ceva concurenţă pe acest post. — Despre cine e vorba? — Nicholas de Seabern, vecinul lui Clare, şi totodată unul dintre vasalii mei. A pus ochii pe Desire de un timp. De fapt, el este motivul principal pentru care suspectez că domnişoara nu mai este virgină. — A sedus‑o? — Potrivit surselor mele, Nicholas aproape a răpit‑o luna trecută şi a ţinut‑o ostatică la castelul Seabern vreme de patru zile. — Şi apoi a încercat să‑i smulgă prin forţă acceptarea măritişului? — Da. Domnişoara însă a refuzat. Gareth ridică o sprânceană. Nu era surprins de poveste. Răpirea moştenitoarelor nemăritate era un sport destul de des practicat. Dar era surprins să afle că tânăra nu se măritase imediat după incident. Puţine femei ar fi avut tăria de a refuza căsătoria după ce‑şi pierdeau virginitatea şi reputaţia din cauza unui lord violator. — O femeie neobişnuită. — Da. Se pare că domnişoara Clare are anumite cerinţe cu privire la viitorul ei stăpân, zise Thurston cu un nou rânjet. De fapt, chiar mi‑a trimis prescripţiile sale, cerându‑mi să‑i caut un bărbat care să respecte întocmai criteriile. — La dracu’! Prescripţii? bombăni Gareth. Ce prostie mai e şi asta? Ştiam eu că e ceva ce nu mi‑ai spus. — A scris aceste specificaţii cu lux de amănunte. Uite, vezi şi singur. Thurston luă de pe masă o foaie împăturită şi i‑o înmână fiului său. Acesta privi sigiliul rupt şi văzu că avea forma unui trandafir. Trecu repede peste salutări şi paragraful de deschidere al scrisorii caligrafiate. Încetini când ajunse la porţiunea ce detalia cerinţele domnişoarei cu privire la un soţ:   Am cedat rugăminţilor dumneavoastră şi am luat în calcul nevoile oamenilor mei, milord. Cu regret accept necesitatea unei căsătorii. Din această cauză m‑am gândit la această chestiune cu foarte multă grijă. Desire este un loc izolat, după cum bine ştiţi. Nu cunosc niciun posibil candidat în preajmă cu excepţia vecinului meu, Sir Nicholas, care este inacceptabil. De aceea vă rog respectuos să îmi trimiteţi o selecţie de cel puţin patru pretendenţi. Ca să vă ajut la sarcina selectării candidaţilor pentru acest post, am pregătit o listă a calităţilor pe care le caut. Domnia voastră, milord, sunteţi, evident, interesat de aceste pământuri. Am certitudinea că, la fel ca mine, doriţi ca acestea să fie în siguranţă. De aceea, din perspectiva dumneavoastră, viitorul lord de Desire trebuie să fie un cavaler care poate comanda o companie mică, dar eficientă, de luptători. Vă reamintesc faptul că trebuie să‑şi aducă el însuși trupele, din moment ce aici, pe insulă, nu există soldaţi. Pe lângă această cerinţă, cu care neîndoielnic sunteţi de acord, mai am încă trei solicitări personale. Vreau să le specific în detaliu, astfel încât să le înţelegeţi cu uşurinţă. În primul rând, în ceea ce priveşte calităţile lui fizice, viitorul lord de Desire trebuie să fie un bărbat cu un fizic bine proporţionat. Am observat că bărbaţii masivi preferă să se bazeze pe forţa brută pentru a‑şi atinge scopurile în loc de înţelepciune şi educaţie. Nu‑mi pasă de bărbaţii care încearcă să‑i domine pe ceilalţi prin puterea fizică. De aceea, vă rog să țineți cont de acest aspect când faceţi alegerea. În al doilea rând, viitorul meu domn trebuie să aibă o fire veselă şi maniere agreabile. Sunt sigură că o să înţelegeţi când vă spun că nu doresc să fiu legată de un bărbat melancolic sau predispus la toane şi stări proaste. Vreau ca soţul meu să aibă simţul umorului, să fie un om care să se bucure de umilele noastre mijloace de distracţie de aici, de pe insulă. În al treilea rând, este absolut esenţial ca soţul meu să fie un om învăţat, căruia să‑i placă discuţiile intelectuale. Vreau să port cât mai multe conversaţii cu el, în special în lunile reci de iarnă când vom fi amândoi obligaţi să ne petrecem timpul în casă. Sper că cele trei cerinţe sunt datul de simple, iar prescripţiile mele sunt clare. Nu ar trebui să fie nicio problemă la selectarea mai multor candidaţi dintre cunoştinţele dumneavoastră. Vă rog să‑i trimiteţi pe aceşti pretendenţi la mine oricând puteţi. O să iau o hotărâre cât mai repede şi o să v‑o transmit. Scrisă la Desire, pe şaptesprezece aprilie.   Gareth împături scrisoarea, conştient de amuzamentul enervant din ochii tatălui său. — Mă întreb cum a reuşit să creeze aceste prescripţii pentru lordul şi soţul perfect. Thurston chicoti. — Cred că a preluat elementele de bază din vreo baladă romantică. Ştii genul. De obicei, este vorba despre un erou, în general tipul de cavaler care măcelăreşte vrăjitori malefici şi îi jură dragoste veşnică domniţei lui. — O domnişoară care, de obicei, aparţine altui bărbat, mormăi Gareth. Suzeranului, de exemplu. Da, ştiu cântecele la care te referi. Nu‑mi pasă de ele. — Femeile le adoră. Gareth ridică din umeri. — Câţi candidaţi o să trimiţi, milord? — Cred cu tărie că e bine să le faci pe plac femeilor până la un punct. O să‑i permit domnişoarei Clare să aleagă dintre doi pretendenţi. — Nu trei sau patru? se miră tânărul. — Nu. Din experienţă ştiu că ai parte numai de belele atunci când îi oferi unei femei prea multe posibilităţi. — Deci doi pretendenţi… Eu şi încă unul. — Da. — Şi împotriva cui o să concurez? Thurston rânji. — Împotriva lui Sir Nicholas de Seabern. O veste bună pentru tine, fiule. Cerinţele domnişoarei sunt foarte clare, nu‑i aşa? Vrea un bărbat care are o statură medie, îi place să râdă şi ştie să citească. Gareth îi restitui scrisoarea cu un zâmbet lipsit de veselie. — Este norocoasă, nu‑i aşa? Îndeplinesc una dintre cerinţe. Ştiu să citesc.     capitolul 1   Clare se afla în grădina mănăstirii cu Margaret, maica superioară de la Sfânta Ermiona, când ajunse vorba la ea că primul pretendent sosise pe insulă. — A venit o companie numeroasă, Lady Clare. Chiar în acest moment intră în sat, strigă William. Tânăra se opri în mijlocul unei discuţii detaliate despre cea mai bună metodă de extragere a esenţei de trandafiri. — Îmi cer scuze, maică superioară, îi spuse ea lui Margaret. — Sigur. Margaret era o femeie voinică, de vârstă mijlocie. Boneta de călugăriţă care‑i completa ţinuta benedictină îi scotea în evidenţă privirea atentă şi trăsăturile uşor rotunjite. Este un eveniment important, adăugă ea. Clare se întoarse spre William, care aştepta lângă poarta grădinii fluturând vesel o traistă plină de coacăze roşii. Era un puştan rotofei, cu părul castaniu şi ochi căprui, a cărui fire împletea curiozitatea neostoită cu entuziasmul. El şi mama lui, Lady Joanna, veniseră pe insula Desire în urmă cu trei ani. Clare se ataşase de amândoi. Din moment ce familia i se micşorase treptat până nu mai rămăsese nimic din ea, lăsând‑o singură pe lume, îşi petrecea foarte mult timp împreună cu ei. — Cine a venit, William? Clare se pregăti sufleteşte să afle răspunsul. Fiecare locuitor de pe Desire, cu excepţia ei, aştepta de săptămâni bune, cu mare nerăbdare, acea zi. Numai ea nu era dornică să‑l cunoască pe noul senior al domeniului. Cel puţin avea posibilitatea să aleagă, îşi reaminti. Era mult mai mult decât îşi permiteau femeile aflate în situaţia ei. — Este primul dintre pretendenţii pe care aţi spus că‑i va trimite lordul Thurston, zise William îndesându‑şi în gură o mână de coacăze. Din cât se zice, e un cavaler straşnic, Lady Clare. Aduce cu el un alai mare de soldaţi. L‑am auzit pe John fierarul spunând că ar fi nevoie de jumătate dintre bărcile din Seabern ca să‑i transporte pe toţi, cu cai şi bagaje. O senzaţie ciudată de agitaţie şi nesiguranţă o făcu pe Clare să‑şi ţină răsuflarea. Îşi promisese că avea să fie calmă şi să trateze totul ca pe o afacere, dar apropierea momentului fatidic o emoţiona peste aşteptări. — Un alai mare? întrebă ea ridicând din sprâncene. — Da, răspunse William încântat. Razele soarelui sclipesc atât de tare în coifurile lor încât te dor ochii, adăugă el înghiţind încă doi pumni cu coacăze. Iar caii sunt imenşi. În special unul dintre ei, a zis John, un armăsar mare cu potcoave care cutremură pământul pe care calcă. — Dar eu nu am cerut ditamai oastea, bombăni Clare. Desire nu are nevoie decât de o companie restrânsă care să ne protejeze transporturile. Ce naiba o să fac eu cu un număr aşa de mare de soldaţi aici? Şi cu toţi caii lor. Bărbaţii şi caii mănâncă mult, să ştii. — Nu te agita, Clare, zâmbi Margaret. Viziunea tânărului William despre un alai mare de soldaţi este probabil foarte diferită de a noastră. Ţine cont că singura trupă înarmată pe care a văzut‑o în viaţa lui este cea a lui Sir Nicholas de la mica reşedinţă din Seabern. — Sper că aveţi dreptate. Clare ridică flaconul cu pomadă care îi atârna de un lănţişor la cingătoare şi inhală aroma delicată a trandafirilor şi a ierburilor. Parfumul o linişti, ca întotdeauna. Oricum, ar fi o mare risipă dacă voi fi nevoită să hrănesc şi să adăpostesc atâţia bărbaţi şi cai, urmă ea. Pe urechea Sfintei Ermiona, nu‑mi place deloc ideea de a întreţine atâţia oameni. Şi e abia primul dintre candidaţi. — Calmează‑te, Clare. Este posibil ca mulţimea care a debarcat în port să nu însoţească un singur pretendent. Cei trei sau patru pe care i‑ai comandat e posibil să fi ajuns toţi în acelaşi timp. Asta ar explica de ce sunt atâţia bărbaţi şi cai. Lui Clare îi plăcu această variantă. — Da, asta trebuie să fie. Lăsă jos micuţul recipient pentru pomadă şi îl lăsă să atârne la loc între pliurile rochiei. Toţi pretendenţii mei au sosit laolaltă. Şi pentru că fiecare şi‑a adus propriul anturaj, atunci se poate explica numărul mare de bărbaţi şi de cai. — Da. Pe Clare o lovi însă un alt gând, care‑i îndepărtă rapid scurtul moment de uşurare. — Sper că nu vor sta mult. Va costa o avere să‑i hrănim pe toţi. — Îţi poţi permite, Clare. — Nu despre asta e vorba. Cel puţin, nu în totalitate. Ochii lui Margaret licăriră. — După ce vei alege, ceilalţi candidaţi, inclusiv soldaţii lor şi tot alaiul vor pleca. — Pe degetul Sfintei Ermiona, atunci o să aleg repede, ca să nu risipim mai multă mâncare şi fân pe această adunătură decât este necesar. — Un plan inteligent. Privind‑o îndeaproape, stareţa se interesă: Eşti nerăbdătoare, copila mea? — Nu, nu, sigur că nu, minţi Clare. Nu vreau decât să pun lucrurile la punct. Sunt multe de făcut. Nu‑mi pot permite să irosesc mult timp în această chestiune a alegerii unui soţ. Sunt sigură că lordul Thurston mi‑a trimis candidaţi care îndeplinesc toate cerinţele mele. — Sunt sigură că aşa a făcut, murmură Margaret. Ai fost foarte clară în scrisoarea pe care i‑ai trimis‑o. — Da. Clare îşi petrecuse ore întregi la formularea criteriilor pentru noul stăpân al domeniului Desire. Acele ore urmaseră altora în care se gândise la numeroase motive pentru care nu avea nevoie de un soţ. În final, apelase la toate artificiile de retorică, logică şi dezbatere pe care le învăţase de la Margaret, fiind pe deplin conştientă că nu se putea feri de inevitabil decât dacă îi furniza lordului Thurston o scuză genială ca să nu se mărite. Îşi testase fiecare argument iscusit formulat mai întâi asupra Joannei şi apoi a lui Margaret. Solidare cu ea, ambele femei cântăriseră pretextele atent construite, una după alta, şi îi oferiseră critici şi sfaturi. În lunile de după moartea tatălui ei, Clare dezvoltase ceea ce era sigură că reprezenta argumentul absolut, de necontestat şi perfect logic împotriva necesităţii unei căsătorii; se bazase în acest demers pe amplasarea strategică, practic inexpugnabilă, a insulei Desire. Dar atunci se întâmplase nenorocirea. Cel mai apropiat vecin al ei de pe ţărm, Sir Nicholas de Seabern, îi stricase planurile şi o răpise în timp ce se afla într‑o vizită scurtă pe domeniul lui. Furioasă pe Nicholas pentru că îi distrusese planurile demonstrându‑i că era foarte vulnerabilă, Clare se hotărâse să îi facă viaţa un coşmar. Până la finele şederii sale forţate, Nicholas îi mărturisise că era bucuros că avea să n‑o mai vadă niciodată. Dar era prea târziu. Pentru că se întâmplase în perioada în care se înmulţiseră şi jafurile asupra regiunii, răpirea fusese cireaşa de pe tort. Clare îşi dăduse seama atunci că nu era decât o chestiune de timp până când lordul Thurston avea să audă zvonurile. Avea să ajungă la concluzia că ea era incapabilă să protejeze Desire şi urma să acţioneze imediat, ocupându‑se personal de problemă. Oricât ar fi fost de furioasă şi de frustrată, Clare trebuia să recunoască faptul că nu‑l putea condamna pe Thurston. Dacă s‑ar fi aflat în poziţia lui şi ea ar fi procedat la fel. Partea din venit la care avea dreptul ca suzeran era prea consistentă ca s‑o expună pericolelor. Iar Clare nu putea să primejduiască vieţile bărbaţilor din sat, care însoţeau transporturile de parfum. Mai devreme sau mai târziu, hoţii aveau să omoare pe cineva în timpul atacurilor. Adevărul era că nu exista altă variantă. Avea o datorie faţă de locuitorii insulei. Mama ei, care murise când Clare avea doisprezece ani, o învăţase încă din leagăn că dorinţele stăpânei erau pe locul doi, după nevoile oamenilor şi ale pământurilor de pe urma cărora îşi câştigau traiul. Clare ştia prea bine că, deşi avea capacitatea de a obţine în continuare profituri de pe moşie, nu era o luptătoare antrenată. Nu avea în subordine cavaleri, nici măcar soldaţi de rând. Cei puţini care fuseseră odată se risipiseră de‑a lungul anilor. Unii îl însoţiseră pe fratele ei, Edmund, la turniruri şi nu se mai întorseseră pe insulă după ce acesta fusese omorât. În definitiv, Desire nu era un loc prea interesant. Nu‑i atrăgea cu nimic pe cavalerii tineri şi pe aceia dornici de glorie şi de profituri, pe care le obţineau concurând de nenumărate ori în turniruri sau plecând în cruciade. Ultimii doi bărbaţi care trăiseră în castelul Desire plecaseră în călătorie alături de tatăl lui Clare, Sir Humphrey. Îi trimiseseră apoi vorbă despre moartea tatălui ei şi nu se mai întorseseră. Odată ce lordul lor murise, fuseseră eliberaţi de sub jurământul de credinţă. Îşi găsiseră stăpâni noi în sud. Clare nu avea nici cea mai mică idee despre cum să facă rost de o trupă de soldaţi de încredere şi nici nu îndrăznea să se gândească la antrenarea şi la controlarea lor. Prima scrisoare de atenţionare de la Thurston sosise în urmă cu şase săptămâni. Redactată pe un ton politicos, exprima sincere condoleanţe pentru moartea lui Sir Humphrey, însă aluziile referitoare la apărarea insulei transpăreau clar. În a doua scrisoare spunea fără ocolişuri: Clare trebuia să se mărite. Spre disperarea ei, şi ea ajunsese la aceeaşi concluzie. Ştiind că mariajul era inevitabil, procedase ca în toate cazurile când se punea problema îndatoririlor: se hotărâse să‑şi îndeplinească responsabilităţile. Însă, în stilul ei caracteristic, preluase controlul asupra problemei. Le spusese Joannei şi lui Margaret că, dacă tot avea să‑i fie pusă în cârcă povara unui soţ, intenţiona să aibă un cuvânt de spus în privinţa alesului. — Se apropie, Lady Clare, ţipă William din dreptul porţii. Clare îşi scutură pământul negru şi gras de pe mâini. — Vă rog să mă scuzaţi, maică superioară. Trebuie să mă întorc la castel ca să mă schimb înainte de sosirea oaspeţilor mei. Aceşti cavaleri dichisiţi din sud se aşteaptă, fără îndoială, să fie întâmpinaţi cu mare pompă. — Aşa şi trebuie, zise Margaret. Ştiu că nu eşti nerăbdătoare să te măriţi şi nu arăţi niciun entuziasm pentru asta, dar fii veselă, copila mea. Aminteşte‑ţi că mai mult ca sigur vor fi trei, poate chiar patru candidaţi. O să ai de unde alege. Clare îi aruncă bătrânei sale prietene şi profesoare o privire fugară. Îşi coborî vocea astfel încât nici William şi nici portăreasa din apropiere să n‑o audă: — Şi dacă nu‑mi place de niciunul dintre cei trei pretendenţi pe care mi i‑a trimis lordul Thurston? — Atunci o să ne întrebăm dacă eşti greu de mulţumit, mai cu seamă când vine vorba despre alegerea viitorului senior al domeniului Desire, sau doar cauţi pretexte ca să nu mergi până la capăt. Clare se strâmbă şi‑i aruncă interlocutoarei sale o privire abătută. — Sunteţi întotdeauna atât de practică şi de directă! Aveţi un mod unic de a pătrunde în miezul problemei. — Ştiu, din experienţă, că o femeie care este practică şi sinceră faţă de sine însăşi are şanse mai mari de a‑şi atinge ţelurile. — Da, aşa m‑aţi învăţat întotdeauna, doamnă, spuse Clare îndreptându‑şi umerii. N‑o să uit niciodată lecţiile dumneavoastră. — Mama ta ar fi mândră de tine, copila mea. Clare observă că Margaret nu‑l menţionase pe tatăl ei. Nu era nevoie. Ştiau amândouă că Sir Humphrey nu fusese niciodată interesat de administrarea pământurilor sale, pe care o lăsase în seama soţiei sale şi, mai târziu, a fiicei, în timp ce el se ocupa cu studii erudite şi experimente. La un moment dat, un strigăt puternic se auzi de pe stradă, din cealaltă parte a zidului mănăstirii. Miraţi şi bucuroşi, sătenii se adunaseră ca să‑i vadă pe cavalerii nou‑sosiţi. William îndesă pachetul de afine roşii în săculeţul care îi atârna de curea şi se grăbi spre o bancă joasă rezemată de perete. Clare îşi dădu seama prea târziu ce avea de gând să facă. — William, să nu îndrăzneşti să te caţări pe zid. Ştii ce ar spune mama ta! — Nu vă faceţi probleme, n‑o să cad. Vreau doar să‑i văd pe cavaleri. Băiatul se urcă pe băncuţă şi încercă să‑şi salte trupul durduliu peste zidul de piatră în timp ce Clare ofta, schimbând priviri resemnate cu Margaret. Nu era nicio îndoială că mama mult prea protectoare a lui William ar fi făcut o criză dacă s‑ar fi aflat acolo. Joanna era convinsă că fiul ei era delicat şi că nu trebuia să‑şi asume vreun risc. — Doamna Joanna nu‑i aici, zise stareţa impasibilă, ca şi cum Clare s‑ar fi exprimat cu voce tare. Aşa că îţi sugerez să ignori problema. — Dacă William o să cadă, Joanna n‑o să mă ierte niciodată. — Într‑o bună zi va trebui să înceteze să‑l mai cocoloşească pe puşti, spuse Margaret ridicând din umeri cu o atitudine filosofică. Altfel o să devină un tânăr temător şi gras. — Ştiu, dar Joanna nu poate fi învinovăţită în totalitate pentru că îl protejează, şopti Clare. A pierdut totul. Nu suportă gândul de a‑şi pierde şi fiul. — Îi văd! strigă William cu un picior pe zid. Au ajuns deja pe stradă, anunţă el ducându‑şi mâna streaşină la ochi ca să se apere de razele primăvăratice. Bidiviul sur e în fața celorlalți. Jur, călărețul e aproape la fel de mare ca armăsarul lui! Clare se încruntă. — Am cerut candidaţi de statură medie. — Poartă un coif strălucitor şi o tunică din zale, exclamă William. Şi duce un scut argintat care străluceşte ca o oglindă mare în lumina soarelui. — O oglindă mare? Intrigată, Clare se grăbi pe cărarea din grădină ca să‑i vadă chiar ea pe nou‑veniţi. — Este foarte ciudat, milady. Totul în ţinuta lui este argintiu sau gri – chiar şi îmbrăcămintea cavalerului şi harnaşamentul calului sunt gri. E ca şi cum el şi armăsarul au fost modelaţi numai din argint şi fum. — Argint şi fum… repetă Clare. Imaginaţia ta a luat‑o razna, odată cu minţile. — E adevărat, jur! Uimirea lui William părea absolut autentică, sporind curiozitatea tinerei femei. — Şi cam cât de mare e acest cavaler din fum şi argint? — Este foarte, foarte mare, raportă puştiul din postul său de observaţie. Iar cavalerul care vine în spatele lui este aproape la fel de mare. — Nu e deloc un semn bun, comentă Clare. Se îndreptă spre poartă ca să privească spre stradă, însă priveliştea era blocată de mulţimea de săteni entuziasmaţi. Zvonul se împrăştiase rapid, aşa că toată lumea sosise ca să asiste la marele spectacol oferit de alaiul de cavaleri. John fierarul, Robert dogarul, Alice de la berărie şi trei fermieri musculoşi, toţi mai înalţi decât ea, o împiedicau să‑i vadă pe nou‑veniţi. — Nu te alarma, spuse Margaret cu o licărire de amuzament în privire. Încă o dată, trebuie să fim indulgente cu experienţa de viaţă limitată a băiatului. Orice cavaler i s‑ar părea imens. Armura şi toate celelalte accesorii creează această impresie. — Da, ştiu. Totuşi, aş vrea foarte mult să‑l văd cu ochii mei pe acest cavaler, zise Clare. Estimând rapid înălţimea de la bancă la marginea de sus a zidului, strigă: William, pregăteşte‑te să‑mi dai o mână de ajutor! Puştiul îşi întoarse ochii de la scena din stradă şi se uită la ea. — Doriţi să staţi aici pe zid lângă mine, Lady Clare? — Da. Dacă rămân jos, o să fiu ultima persoană de pe insulă care o să vadă invazia. Clare îşi ridică marginile tunicii lungi şi se urcă pe băncuţă. Margaret scoase un sunet de dezaprobare. — Zău, Clare, este de‑a dreptul necuviincios. Gândeşte‑te cât de stânjenită o să te simţi dacă vreunul dintre pretendenţi o să te vadă comportându‑te ca o ţărancă mânată de curiozitate. Ar putea să te recunoască mai târziu, la castel. — N‑o să mă observe nimeni aici. Din ce se aude, vizitatorii noştri sunt mult prea ocupaţi să se dea în spectacol în sat. Vreau să văd şi eu ce se întâmplă. Clare apucă marginea zidului, găsi o crăpătură între pietre cu vârful pantofului moale şi se luptă să se ridice lângă William. — Aveți grijă, stăpână, zise băiatul, care se aplecă să o prindă de mână. — Nu‑ţi face griji, spuse Clare gâfâind în timp ce îşi trecu un picior şi apoi şi pe celălalt peste zidul lat din piatră. Oi fi eu o fată bătrână de douăzeci şi trei de ani, dar încă mai pot să mă caţăr, zâmbi ea pe când îşi netezea rochia. Uite, am reuşit. Acum, ia să vedem, unde e cavalerul acesta din argint şi fum? — Este în capătul străzii, îi arătă William spre port. Ascultaţi tunetul potcoavelor. E ca şi cum ar fi o furtună de pe apă. — Cu siguranţă fac îndeajuns de mult zgomot ca să scoale morţii din morminte. Tânăra femeie îşi împinse pe spate gluga mantiei şi se întoarse ca să se uite în lungul străzii înguste. Bubuitul potcoavelor se apropia. Sătenii tăcură. Atunci îl văzu Clare pe cavalerul îmbrăcat în argintiu şi gri. Ţinându‑şi respiraţia, înţelese uimirea lui William. Omul şi calul, ca unul, păreau să fie compuşi din toate elementele unei furtuni magnifice: vânt, ploaie şi fulger. Nu era nevoie decât de o privire ca să‑şi dea seama că acea furie mohorâtă, odată stârnită, era capabilă să distrugă tot ce‑i stătea în cale. Pentru o clipă, vederea cavalerului din argint şi fum o amuţi, la fel ca şi pe sătenii adunaţi în drum. O senzaţie disperată de scufundare puse stăpânire pe stomacul ei în timp ce‑şi dădu seama că se uita, fără îndoială, la unul dintre pretendenţii ei. „Este prea mare, îşi spuse. Mult prea mare. Şi prea periculos. În mod cert, nepotrivit.“ Cavalerul cenuşiu călărea în fruntea unei trupe formate din şapte bărbaţi – cavaleri, oşteni şi unul sau doi servitori. Clare se uită curioasă la luptătorii care călăreau în spatele imensei maşinării de război. Deşi văzuse foarte puţini soldaţi la viaţa ei, nu putea să nu remarce că aveau ţinute asortate cu a conducătorului lor. Erau îmbrăcaţi în nuanţe sobre de gri, maro şi negru care îi făceau să pară cumva şi mai ameninţători. Cortegiul se apropiase, ocupând toată strada îngustă. Steagurile fluturau în briza mării. Clare putea auzi scârţâitul şi alunecarea oţelului pe piele. Harnaşament şi armură se mişcau împreună în ritmuri bine rodate. Caii cu potcoave imense înaintau ca nişte maşini de luptă imense, ceea ce şi erau. Se deplasau cu o lentoare care le sublinia puterea şi le îngăduia tuturor celor prezenţi să vadă bine spectacolul. Clare se holba la ciudata privelişte cu aceeaşi doză de uimire ca toţi ceilalţi. Era vag conştientă de şoaptele care se propagau prin mulţime ca un val pornind de la chilia de piatră unde locuia pustnica satului. Fascinată de scena care se derula în faţa ochilor ei, ignoră la început murmurele, dar, pe măsură ce creşteau în intensitate, îi atraseră într‑un final atenţia. — Ce spun, William? — Nu ştiu. Ceva despre un cerber. Clare se uită peste umăr înspre chilia construită în zidul mănăstirii. Pustnica Beatrice trăia acolo; alesese calea sihăstriei în urmă cu aproape zece ani şi de atunci nu ieşise niciodată afară. Ar fi trebuit să‑şi dedice întreaga viaţă rugăciunii şi meditaţiei, dar adevărul era că se preocupa numai de colportarea bârfelor. Nu ducea niciodată lipsă de aşa ceva, pentru că în timpul zilei toată lumea trecea pe sub fereastra ei. Mulţi se opreau ca să stea de vorbă ori să‑i ceară sfatul, iar Beatrice se purta cu ei aşa cum se poartă o lăptăreasă cu o vacă, storcându‑le şi ultima picătură de informaţie. Beatrice nu‑şi ignora totuşi menirea, astfel că le oferea cu mult zel sfaturi tuturor celor care‑i solicitau părerea. Nu de puţine ori se oferea să ajute chiar dacă nimeni nu‑i cerea acest lucru. Avea o înclinaţie către prevestiri sumbre şi se grăbea să avertizeze cu privire la nenorocirea şi dezastrul ce urmau. Uneori avea dreptate. — Ce spun? o strigă Margaret pe Clare. — Încă nu sunt sigură, răspunse tânăra femeie, chinuindu‑se să distingă şoaptele. William zice că e vorba despre un cerber. Cred că pustnica a început să vorbească. — Atunci nu‑s decât închipuiri, bombăni stareţa. — Ascultaţi, le întrerupse William. Acum puteţi desluşi cuvintele. Valul de şoapte se înălţă cu repeziciune din marea de săteni. — … cerber. — Spun că ar fi un cerber de pe undeva din sud. Nu am prins numele… — Cerberul din Wyckmere? — Da, aşa e, Wyckmere. Este cunoscut drept Cerberul din Wyckmere. Se spune că poartă o sabie mare, care se numeşte Fereastra Iadului. — De ce i se spune aşa? — Pentru că de multe ori e ultimul lucru pe care îl vede un om înainte să moară răpus de lama ei. Ochii lui William se măriră. Tremurând de emoţie, îşi duse mâna repede la punguţa de la brâu pentru o altă mână de fructe. Aţi auzit, Lady Clare? întrebă el cu gura plină de coacăze. Cerberul din Wyckmere. — Da. Clare observă că oamenii din mulţime se uitau unii la alţii când vestea ajunse la ei, dar licărirea de încântare nu le părăsi chipurile. Orice se întâmpla, îşi dădu ea seama cu stupoare, sătenii păreau mai fascinaţi ca oricând de sosirea cavalerilor. Se gândeau, fără îndoială, la prestigiul pe care avea să‑l reverse asupra lor un senior cu o reputaţie de temut. „Reputaţia e bună, dar numai dacă nu eşti obligată să te măriţi cu ea”, îşi zise Clare. — Cerberul din Wyckmere, şopti William cu o reverenţă care ar fi fost mai potrivită pentru o rugăciune. Cred că este, într‑adevăr, un mare cavaler. — Ceea ce aş vrea să ştiu e unde sunt ceilalţi. — Care ceilalţi? Clare se uită cu atenţie la călăreţii care se apropiau şi se încruntă. — Trebuiau să fie cel puţin încă trei cavaleri din care să‑mi aleg soţul. Aceşti bărbaţi par să se afle cu toţii sub un singur steag. — Păi, acest Cerber din Wyckmere e aproape la fel de mare ca trei oameni puşi unul lângă altul, rosti William cu mare satisfacţie. Nu mai avem nevoie de alţii. Clare se încruntă. „Cerberul nu e chiar aşa de mare, îşi zise, dar arată formidabil.” Nu avea deloc proporţiile medii pe care le ceruse. Cavalerul cenuşiu şi anturajul său se aflau aproape în faţa ei. Indiferent de situaţie, nou‑veniţii le ofereau privitorilor o distracţie pe cinste. „E interesant de văzut dacă ceilalţi pretendenţi vor întrece această demonstraţie de oţel şi putere”, medită ea. Era atât de prinsă de spectacolul neobişnuit, încât abia băgă de seamă o altă clipocire de şoapte care străbătu mulţimea. I se păru că îşi aude numele, dar nu dădu atenţie acestui lucru. Ca stăpână a domeniului, era obişnuită ca oamenii să vorbească despre ea. Era în firea lucrurilor. — Clare, ar fi bine să te întorci imediat la castel, i se adresă Margaret. Dacă o să stai acolo sus pe zid n‑o să poţi ajunge la timp ca să‑l întâmpini aşa cum se cuvine pe marele cavaler. — E prea târziu, doamnă, zise Clare ridicând vocea pentru a se face auzită peste vacarmul glasurilor şi bubuitul potcoavelor. Sunt prinsă aici până când se împrăştie mulţimea. Joanna şi servitorii se vor ocupa de primirea oaspeţilor noştri. — Cum adică? o mustră Margaret. Joanna şi servitorii nu sunt potriviţi pentru a‑l întâmpina aşa cum se cuvine pe viitorul senior al domeniului. Clare îşi întoarse capul şi rânji. — A, dar nu ştim dacă acest mare cavaler va deveni stăpânul insulei, nu‑i aşa? De fapt, şansele lui sunt mici. Din câte văd, nu are deloc dimensiunile potrivite. — Mărimea, copila mea, e prea puţin importantă, murmură Margaret. Tunetul potcoavelor şi zornăitul harnaşamentelor se opriră brusc. Un icnet de uimire scos de William şi liniştea subită care se lăsase peste mulţime o făcură pe Clare să se întoarcă încet. Fu uimită să observe că armata de călăreţi, care îşi făcuse loc încet dar sigur în centrul satului, se oprise chiar în mijlocul străzii. Direct în faţa locului în care ea stătea cocoţată pe zid. Înghiţi în sec atunci când îşi dădu seama că masivul cavaler cenuşiu o privea fix. Primul instinct fu să alunece înapoi peste marginea zidului şi, după o aterizare discretă, să se refugieze în grădină. Dar era prea târziu ca să‑şi ia zborul. Trebuia să acţioneze vitejeşte. Clare deveni dintr‑odată conştientă de faptul că rochia i se murdărise de noroi, iar părul îi era ciufulit de vânt. Palmele i se umeziră în timp ce strânse marginea zidului încălzit de soare. Sigur nu se uita la ea. Nu se putea uita la ea. Nu făcuse nimic ca să atragă atenţia cavalerului cenuşiu. Era doar o femeie care stătea pe zid şi urmărea spectacolul împreună cu restul sătenilor. Cu toate acestea, el o ţintuia cu privirea. Momentul părea să nu se mai termine. Tinerei femei i se păru că până şi briza se oprise. Frunzele copacilor din grădina mănăstirii atârnau nemişcate. Nu se auzea niciun sunet, nici măcar fâşâitul unui stindard. Se uită la ochii aflaţi în umbra vizierei de oţel şi se rugă fierbinte ca temutul Cerber din Wyckmere să o confunde cu o săteancă. La o comandă nevăzută, imensul armăsar rotat porni spre zidul mănăstirii. Cei care stăteau în drumul bestiei se topiră instantaneu în lături ca să creeze un culoar de trecere. Privirile tuturor erau îndreptate direct spre Clare. — Vine încoace, stăpână, cârâi William. Poate că vă recunoaşte. — Dar nu ne‑am întâlnit niciodată, răspunse ea, strângând şi mai tare cu degetele marginea de piatră. Nu are de unde să ştie cine sunt. William deschise gura ca să spună ceva, dar o închise brusc în momentul în care bidiviul masiv se opri chiar în faţa lui Clare. Privirea cavalerului o fixă. Clare se uită adânc în ochii sumbri de culoarea cristalului fumuriu. Văzu inteligenţa rece, calculată care ardea în adâncuri şi ştiu în acel moment că nou‑venitul o recunoscuse. Îşi ţinu respiraţia încercând frenetic să găsească o modalitate de a scăpa basma curată. Niciodată nu se mai confruntase cu o asemenea situaţie stânjenitoare. — O caut pe stăpâna domeniului Desire, a spus cavalerul. Un tremur curios o străbătu la auzul vocii lui. Nu‑şi dădea seama de ce reacţionase atât de ciudat pentru că în mod cert vocea i se potrivea. Era joasă, ameninţătoare, emanând o forţă perfect stăpânită. Clare se agăţă de piatră pentru a‑şi stăpâni degetele din tremurat, apoi ridică bărbia şi îşi îndreptă umerii. Ea era stăpâna acelei moşii şi intenţiona să se poarte într‑o manieră adecvată acelui titlu, chiar dacă avea în faţă un bărbat cum nu mai întâlnise niciodată în viaţa ei. — Eu sunt cea pe care o căutaţi. Cine sunteţi? — Sunt Gareth de Wyckmere. Clare îşi aminti şoaptele. Cerberul din Wyckmere. — Am auzit despre dumneavoastră că sunteţi cunoscut sub alt nume. — Sunt cunoscut sub multe nume, dar nu răspund la toate. Era un avertisment clar în cuvintele lui. Clare îl percepu şi se hotărî să dea înapoi ascunzându‑se în spatele bunelor maniere. Îşi înclină capul cu politeţe. — Bine aţi venit pe insula Desire, Sir Gareth. Permiteţi‑mi să vă mulţumesc în numele întregului sat pentru spectacolul oferit astăzi. Foarte rar avem ocazia de a ne delecta cu o asemenea privelişte grandioasă. — Mă bucur că sunteţi satisfăcută de ceea ce aţi văzut până acum, milady. Sunt sigur că veţi fi la fel de mulţumită şi de restul reprezentaţiei, spuse Gareth, după care lăsă frâiele, îşi ridică mâinile îmbrăcate în armură şi îşi scoase coiful. Clare observă că nu privi peste umăr şi nu făcu niciun semn, doar îşi ţinu coiful într‑o parte. Un alt cavaler se apropie imediat, luă acoperământul de oţel din mâna lui Gareth şi se retrase în mijlocul celorlalţi războinici. Clare îşi studie oaspetele cu o curiozitate pe care nu o putea masca nici măcar de dragul bunelor maniere. La urma urmelor, acesta era unul dintre bărbaţii care fuseseră trimişi să‑i ceară mâna. Era surprinsă să descopere că în adâncul ei era încântată de ceea ce vedea. Era, cu siguranţă, prea mare, dar cumva acest neajuns nu mai părea atât de alarmant, aşa cum se gândise când elaborase criteriile pentru viitorul soţ. Motivul era evident. În ciuda staturii şi a puterii fizice, ceva îi spunea că nu avea în faţă un bărbat care se baza numai pe forţa brută ca să obţină ceea ce dorea. Gareth de Wyckmere era neîndoielnic un cavaler versat în arta sângeroasă a războiului, dar nu era bătut în cap. Clare putea vedea asta pe faţa lui. Razele soarelui străluciră în părul lui negru, lung până la umeri. Ceva în trăsăturile lui feroce, parcă sculptate, îi aduseră aminte castelanei de stâncile care îi protejau insula mult iubită. În ciuda inteligenţei ce strălucea în ochii lui, simţi că avea o hotărâre de neclintit. Acesta era un bărbat care se luptase pentru tot ceea ce obţinuse în viaţă. Examinarea nu părea să‑l deranjeze. Pur şi simplu stătea calm şi răbdător, cu o atitudine sugerând că nu‑l preocupa verdictul. Se vedea că avea ţelul lui, pe care intenţiona să‑l atingă indiferent de decizia ei şi de concluzii. Acest lucru o îngrijoră pe Clare. Cerberul din Wyckmere nu era un individ pe care să‑l poată refuza cu uşurinţă. „Dar, până la urmă, şi eu pot fi la fel de hotărâtă ca să‑mi ating ţelul“, îşi reaminti ea. În definitiv, fusese nevoită să administreze insula încă de la vârsta de doisprezece ani. — Ei, milady? întrebă Gareth. Sunteţi mulţumită de viitorul vostru senior? Viitorul senior? Clare clipi uimită. Nu ştia dacă să râdă sau să se încrunte pentru această mostră de aroganţă care îi tăiase răsuflarea. Se hotărî să reacţioneze politicos, dar afişând un zâmbet rece: — Nu pot spune. Nu i‑am întâlnit pe ceilalţi candidaţi. — Vă înşelaţi, doamnă. Sunt eu şi Sir Nicholas. Gura lui Clare se deschise din cauza şocului. — Dar nu e posibil! Am solicitat o selecţie de cel puţin trei sau patru cavaleri. — Nu primim întotdeauna tot ce vrem de la viaţă, nu‑i aşa? — Dar nu îndepliniţi niciuna dintre cererile mele, răbufni ea. Nu vreau să vă jignesc, dar nu aveţi statura potrivită. Şi păreţi a fi un războinic, nu un om paşnic, urmă ea privindu‑l încruntată. În plus, nu mi se pare că aveţi un temperament vesel. — În legătură cu statura mea nu am ce face. Şi e adevărat că am fost foarte bine antrenat în arta războiului, dar vă jur că sunt în căutarea unei vieţi liniştite şi paşnice. Cât despre temperamentul meu, cine poate şti? Un om se poate schimba, nu? — Nu sunt sigură, răspunse Clare îngrijorată. — Ştiu să citesc. — Păi, e ceva, cred. Totuşi… — Milady, experienţa m‑a învăţat că trebuie să ne mulţumim cu ceea ce ni se oferă. — Nimeni nu ştie asta mai bine ca mine, replică ea pe un ton glacial. O să fiu directă. Aţi bătut o cale lungă şi ne‑aţi oferit un spectacol de zile mari. Nu vreau să vă dezamăgesc, dar ţin să fiu corectă; mă tem că sunt puţine şanse să deveniţi seniorul acestor locuri. Poate că ar fi mai bine să vă luaţi oamenii şi să plecaţi cu aceleaşi bărci cu care aţi sosit. — Nu, domnişoară. Am aşteptat prea mult şi am bătut un drum prea lung. Sunt aici să‑mi revendic viitorul. Nu am nicio intenţie să plec. — Dar trebuie să insist… Se auzi un sunet încet, letal. Sabia lui Gareth apăru în mâna lui ca prin farmec. Mişcarea rapidă, înspăimântătoare stârni rumoare în mulţime. Clare se opri în mijlocul propoziţiei. Ochii ei se măriră. Razele soarelui dansară şi licăriră pe lama de oţel în timp ce Gareth o ţinu ridicată. Totul şi toţi păreau să fi îngheţat. Tânărul William reuşi să rupă vraja. — Nu aveţi voie s‑o vătămaţi pe doamna mea! ţipă el la Gareth. N‑o să vă las să‑i faceţi vreun rău! Mulţimea fu la fel de şocată de curajul băiatului cum fu şi de vederea sabiei scoase din teacă. — Taci, William, şopti Clare. Gareth îi aruncă puştiului o privire. — Eşti foarte curajos, tinere. Majoritatea o iau la goană de frică atunci când văd Fereastra Iadului. Se vedea clar că William era înspăimântat, dar avea o expresie de hotărâre încăpăţânată. Se uită la Gareth. — Nu‑i faceţi rău. — N‑o să‑i fac rău, zise Gareth. Ca viitor lord îmi face plăcere să văd că a avut parte de un protector atât de curajos până la sosirea mea. Îţi sunt îndatorat, băiete. Pe faţa lui William apăru o expresie ce oglindea nesiguranţa. Gareth întoarse sabia cu o altă mişcare rapidă, ca un fulger. Întinse lama spre Clare cu mânerul înainte, într‑un gest clar de omagiu şi respect. Aşteptă, împreună cu toţi ceilalţi, ca ea să apuce arma. Un murmur de uimire şi de aprobare trecu prin mulţime. Clare îl auzi. Percepu încântarea lui William, care se abţinea cu greu. Tensiunea din atmosferă era copleşitoare. Să refuze sabia ar fi fost o decizie plină de riscuri. Nu se ştia cum avea să reacţioneze Gareth sau ce ar fi făcut războinicii lui călare pentru a se răzbuna. Puteau distruge întreg satul în doar câteva minute. S‑o accepte, pe de altă parte, însemna să le ofere lui Gareth şi tuturor celorlalţi motiv să creadă că avea să accepte oferta. Era o capcană. Una bine construită, trebui ea să recunoască, dar în mod clar o capcană. O cursă cu doar două ieşiri, amândouă periculoase. Dar ştiuse de la început că bărbatul acela îşi folosea înţelepciunea ca principală armă pentru a obţine ceea ce dorea. Se uită în jos la mânerul sabiei lungi de oţel. Observă că la capăt avea incrustat un cristal cenuşiu imens care părea să fie umplut cu fumul de la nişte focuri nevăzute. Dintr‑odată îşi dădu seama de unde provenea numele lamei. Nu era nevoie de prea multă fantezie ca să‑ţi imaginezi cristalul din mâner ca pe o poartă către iad. Când li se întâlniră privirile, Clare observă că acel cristal fumuriu se potrivea perfect cu ochii lui. Ştiind că nu era altă ieşire din capcană, alese una din cele două opţiuni disponibile şi, cu un gest lent, apucă mânerul sabiei. Arma era atât de grea, încât îşi folosi ambele mâini ca să o ţină. Un strigăt puternic de bucurie se ridică din mulţime. William rânji. Uralele umplură atmosfera. Armurile răsunară când cavalerii şi soldaţii îşi etalară lăncile şi loviră cu ele scuturile. Clare se uită la Gareth şi se simţi de parcă tocmai coborâse de pe cel mai înalt vârf al insulei. Cavalerul îşi întinse mâinile mari, acoperite cu zale, o apucă şi o trecu peste zid. Lumea începu să se învârtă în jurul ei. Era cât pe‑aci să scape sabia grea. O clipă mai târziu se trezi aşezată în siguranţă în şa, în faţa Cerberului. Se uită în sus şi văzu licărirea de satisfacţie din ochii lui Gareth, care o ţinea cu o mână împlătoşată de mărimea unui arbore. Clare se întrebă în sinea ei de ce se simţea totuşi de parcă s‑ar fi aflat încă în cădere. Gareth ridică o mână şi chemă un cavaler. Un luptător cu o expresie severă se apropie. — Da, Sir Gareth? — Ulrich, spuse acesta ridicând vocea pentru ca omul lui să îl poată auzi peste uralele mulţimii. Escortează‑l pe nobilul protector al doamnei mele într‑o manieră demnă de serviciile sale excelente. — Am înţeles. Ulrich îşi conduse calul mai aproape de zid şi îşi întinse mâinile ca să‑l apuce pe William de talie, după care îl coborî şi‑l puse în şa. Clare observă cât de fericit era băiatul să fie purtat prin mulţime pe bidiviul impunător şi îşi dădu seama cu tristeţe că Gareth tocmai dobândise un supus loial pe viaţă. Ascultă strigătele exaltate ale oamenilor ei în timp ce Cerberul din Wyckmere îşi plimba armăsarul rotat ca la paradă. Se uită în spate peste umăr şi o zări pe Margaret, care stătea în poarta mănăstirii. Stareţa îi făcu veselă cu mâna. Clare strânse mai bine Fereastra Iadului şi reflectă la capcana meşteşugită în care fusese prinsă.

1 Primul indiciu că planurile lui întocmite cu grijă pentru noaptea aceea erau condamnate îl avu când deschise uşa dormitorului şi o găsi pe Cleopatra stând în hol. — Fir-ar al dracului! spuse cl foarte încet. Mă aşteptam să fie Minerva. Îndelung anticipata lui viziune a unei nopţi de pasiune petrecută într-un pat confortabil cu amanta şi ocazionala parteneră a lui de afaceri, Lavinia Lake, se estompă într-o ceaţă nedesluşită. Trecutul venise să-l bântuie în cel mai nepotrivit moment. — Bună, Tobias. Femeia din hol coborî masca verde cu auriu ataşată la beţişorul de aur din mână. Diadema în formă tic cobră care îi împodobea peruca lungă şi neagră, împletită cu artă, licărea la lumina unui felinar de perete. Un amuzament răutăcios licărea în ochii întunecaţi. — A trecut mult timp, nu-i aşa? Pot să intru? De fapt, trecuseră trei ani de când o văzuse ultima dată pe Aspasia Gray, dar se schimbase foarte puţin. Încă era o femeie uluitor de frumoasă, cu un profil clasic care se potrivea bine deghizării ei în regină a Egiptului. El ştia că părul ei adevărat era de un castaniu închis, frumos. Silueta înaltă, elegant proporţionată era şi mai bine pusă în valoare de rochia lungă, de un verde pal, tivită cu broderii de aur. Ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l facă în seara asta era să reînnoiască vechi cunoştinţe, se gândi Tobias March. Dar vederea Aspasiei Gray spulberase net starea de spirit. Amintiri din perioada foarte întunecată din urmă cu trei ani năvăliră peste el cu forţa valurilor purtate de furtună. Cu un efort, îşi adună minţile şi trecu repede în revistă holul întunecat din spatele Aspasiei. Nici urmă de Lavinia. Poate că, dacă acţiona repede, reuşea să scape de musafira lui nedorită înainte ca seara să fie total compromisă. — Cred că ar fi bine să intri. Reţinut, se dădu înapoi. — Nu te-ai schimbat, domnule, murmură ea. La fel de politicos ca întotdeauna, văd. Intră în camera luminată de foc cu un foşnet moale de fuste de mătase şi o iluzie de parfum exotic. El închise uşa şi se întoarse spre ea. Nu observase nicio Cleopatră la balul de la începutul serii, dar nu era de mirare. Castelul Beaumont era o monstruozitate de casă – uriaşă, întinsă – şi în seara asta era înţesat de oameni. Pe el îl interesase doar un oaspete anume. Invitaţia la petrecere venise prin intermediul bunăvoinţei lordului Vale. Primul impuls al lui Tobias fusese să decline oferta. Nu-1 prea interesau astfel de chestii. Petrecerile de casă, mai ales, i se păreau în cel mai bun caz plicticoase, cu toate că experienţa lui în acest domeniu era limitată. Dar apoi Vale îi reamintise de atracţia deosebită a unei petreceri într-o casă de ţară organizată aşa cum se cuvine. Da, există mic dejunuri lungi şi plicticoase şi conversaţii frivole şi jocuri prosteşti, dar reţine acest aspect extrem de important, foarte relevant: ţie şi doamnei Lake vi se va pune la dispoziţie câte un dormitor privat. Mai mult, nimeni nu va acorda nici cea mai mică atenţie pe care dintre aceste dormitoare veţi alege să le ocupaţi la noapte. Într-adevăr, obiectivul real al unei petreceri de casă bine plănuite este să asigure multe ocazii de genul ăsta. Aluzia la adevăratul caracter al unei mari petreceri de casă îl lovise pe Tobias cu forţa unui trăsnet. Când Vale, care nu avea nicio intenţie să participe la afacerea Beaumont, îi oferise să călătorească cu una dintre caleştile lui personale, Tobias se însufleţise. Fusese surprins, ca să nu spunem foarte uşurat, când Lavinia acceptase planul fără multe fasoane. Bănuia că entuziasmul ei era generat în mare parte de faptul că ea vedea într-o asemenea petrecere un excelent prilej de a pescui noi afaceri. Dar refuza să admită aspectul ăsta ca să nu-i afecteze moralul. Pentru prima dată de când se cunoşteau aveau să-şi permită luxul de a petrece nu numai o bună parte de noapte, ci două nopţi întregi în căldura şi intimitatea confortabilă a unui pat adevărat. Perspectiva fusese ameţitoare. Pentru prima dată nu avea să mai fie nevoie să se furişeze în zonele izolate ale parcului sau să se mulţumească cu masa de lucru din micul birou al Laviniei. Timp de trei zile minunate nu va fi obligat să se bizuie pe bunăvoinţa menajerei Laviniei, care putea fi convinsă uneori să se ducă la prăvălie după stafide când venea cl în vizită. Bineînţeles că savura toate întâlnirile prea scurte cu Lavinia în oraş, dar ocaziile acelea – oricât de stimulatoare – tindeau să fie precipitate şi uneori îl călcau pe nervi. Vremea avea scârbosul obicei de a se strica, aducând ploaie în după-amiezele în care el alegea parcul pentru întâlnire, şi nu ştiai niciodată când nepoata Laviniei, Emeline, putea alege un moment inoportun pentru a se întoarce acasă. Mai era şi caracterul imprevizibil al afacerii în care el şi Lavinia erau angajaţi. Când îţi oferi serviciile persoanelor care doresc să întreprinzi pentru ele investigaţii şi anchete particulare, nu ştii niciodată când îţi poate bate la uşă un client. Se uită la Aspasia. — Ce dracu’ cauţi aici? Credeam că eşti la Paris. — Ştiu prea bine că ai tendinţa să fii direct până la a deveni grosolan uneori, Tobias Dar sunt convinsă că merit o primire mai caldă din partea ta. În definitiv, nu sunt doar o cunoştinţă întâmplătoare. Avea dreptate, se gândi el. Amândoi erau înlănţuiţi pe veci de evenimentele din trecut şi de un mort pe nume Zachary Elland. — Scuzele mele, spuse el încet, dar adevărul e că m-ai luat prin surprindere. Nu te-am văzut azi după-amiază când au năvălit ceilalţi oaspeţi în castel, şi nici nu te-am observat la balul mascat din seara asta. — Am ajuns foarte târziu, după ce festivităţile serii începuseră. Te-am văzut la bal, dar erai ocupat cu micuţa ta prietenă roşcată. Aspasia îşi scoase mănuşile cu o graţie languroasă şi întinse mâinile spre foc. Cine naiba e ea, Tobias? N-aş fi zis că e genul tău. — Se numeşte doamna Lake. Nu se osteni să-şi ascundă enervarea din glas. — Ah, înţeleg. se uită în flăcări. Sunteţi amanţi. Era o afirmaţie, nu o întrebare. — Suntem şi parteneri de afaceri, spuse el pe un ton egal. Din când în când. Aspasia se uită la el, cu sprâncenele fine ridicate într-o expresie uşor ironică. — Nu înţeleg. Te referi la tranzacţii financiare în care sunteţi angajaţi voi doi? — Într-un fel. Doamna Lake şi cu mine ne câştigăm existenţa în acelaşi fel. Ea primeşte comenzi pentru anchete private, exact ca şi mine. Anumite cazuri le investigăm împreună. Pe buzele ei flutură un zâmbet trecător. — Presupun că afacerea cu anchete particulare este o treaptă mai sus de spionaj, dar de bună seamă nu e nici pe departe la fel de respectabilă precum cariera ta anterioară de om de afaceri. — Consider că se potriveşte cu temperamentul meu. — N-am să întreb cum îşi câştiga existenţa partenera ta înainte de a aborda această profesie ciudată. Ce e destul e destul, se gândi el. Obligaţiile faţă de vechile cunoştinţe au şi ele limite. — Aspasia, spune-mi de ce te afli aici. Am planuri pentru restul nopţii. — Planuri care o includ fără îndoială pe doamna Lake. Scuzele din glasul Aspasiei sunau autentic. Cu adevărat îmi pare rău, Tobias. Te rog să mă crezi când îţi spun că n-aş fi venit în dormitorul tău la ora asta dacă n-ar fi fost vorba de ceva extrem de urgent. — Şi treaba asta nu poate aştepta până dimineaţă? — Mă tem că nu. Se îndepărtă de foc şi se apropie încet de el. Aspasia era femeie de lume. Ştia că este bine şcolită în grozava artă socială de a-şi ascunde sentimentele şi simţămintele personale. Dar acum el prinse o schimbare tulburătoare în umbrele de sub aerul ei detaşat. Văzuse destul de des aceeaşi emoţie la alţii ca s-o recunoască pe loc. Aspasia Gray se temea. — Ce s-a întâmplat? întrebă el, de data asta ceva mai blând. Ea oftă. — N-am venit aici să petrec câteva zile în izolare la ţară. Până aseară nu aveam nici cea mai mică intenţie să accept invitaţia la petrecerea lui Beaumont. Am transmis chiar părerile mele de rău acum câteva săptămâni. Dar lucrurile s-au schimbat. Sunt aici acum pentru că te-am urmat, domnule. El se uită la ceasul său de buzunar care zăcea pe masa de toaletă şi văzu că era aproape unu noaptea. Forfota din casă se domolise. In câteva minute Lavinia avea să bată la uşa lui. Ţinea cu tot dinadinsul să scape de Aspasia înainte să se întâmple treaba asta. — De ce dracu’ ai bătut atâta drum după mine? întrebă el. Din Londra până aici sunt şase ore de mers cu caleaşca. — N-am avut de ales. Azi-dimineaţă m-am dus direct la adresa ta din Slate Street, dar nu mai erai. Omul tău m-a informat că ai plecat spre castelul Beaumont şi ai să lipseşti mai multe zile. Din fericire, mi-am amintit că în invitaţie era menţionat balul mascat. Am reuşit să găsesc în ultimul moment peruca asta şi o mască. — Ai primit invitaţie la chestia asta? întrebă el, curios. — Da, bine-nţeles. Lady Beaumont a trimis invitaţii tuturor celor din Societate. Petrecerile o încântă. E pasiunea ei de ani de zile şi lordul Beaumont e prea fericit să-i facă pe plac. Tuturor celor din Societate nu se referea cu siguranţă la Lavinia sau la el, reflectă Tobias. Ei reuşeau să se ţină pe marginea lumii distinse mulţumită legăturilor cu nişte foşti clienţi puternici şi înstăriţi, precum Vale şi doamna Dove, dar asocierea aceea nu-i califica automat să apară pe lista oaspeţilor regulaţi ai unei gazde. Pe de altă parte, pedigriul Aspasiei era impecabil. Era ultima din ramura sa şi controla o moştenire substanţială pe care o primise de la tatăl ei. La şaptesprezece ani fusese măritată pentru scurt timp cu un bărbat cu patruzeci de ani mai mare ca ea. Moartea lui la şase luni după cununie o lăsase cu un venit suplimentar. Tobias calculă că femeia avea acum douăzeci şi opt de ani. Combinaţia de frumuseţe, educaţie şi bani arăta extrem de atrăgător pe oricare listă de oaspeţi. Nu era deci de mirare că primise o invitaţie la castelul Beaumont. — Mă miră că menajera a reuşit să-ţi găsească un dormitor aşa, pe loc, spuse el. Credeam că întreg castelul e plin ochi. — E foarte aglomerat. Însă când am sosit şi am spus răspicat că s-a făcut „o încurcătură" cu invitaţiile, valetul şi menajera s-au consultat. Au reuşit să-mi găsească o cameră foarte plăcută chiar pe culoar. Presupun că au aranjat să mute pe cineva de mai mică importanţă într-o încăpere mai modestă. — Aspasia, spune-mi despre ce-i vorba. Tânăra femeie începu să se plimbe în sus şi în jos prin faţa şemineului. — Nu ştiu cum să încep. M-am întors de la Paris luna trecută şi am luat o casă în Londra. Fireşte că aveam de gând să trec pe la tine după ce mă instalam. Tobias îi scrută atent faţa şi hotărî că nu crede întru totul această ultimă afirmaţie. Era foarte sigur că, dacă ea ar fi avut de ales în problema respectivă, s-ar fi mulţumit să-l evite la infinit. Întotdeauna avea să-l asocieze cu tragicele evenimente din urmă cu trei ani. — Ce te-a făcut să te răzgândeşti? întrebă el. Expresia ei nu se schimbă, însă eleganţii umeri goi se încordară. Era nevoie de foarte mult ca să zdruncine nervii Aspasiei, reflectă el. — S-a întâmplat ceva azi-dimineaţă, spuse ea, uitându-se în foc. Ceva foarte tulburător. Şi nu mi-a venit nicio altă idee decât să mă consult imediat cu tine, Tobias. — Îţi propun să treci direct la subiect, o îndemnă el. — Foarte bine, dar mă tem că nu vei da crezare celor ce am de spus dacă nu îţi arăt ce mi-a fost lăsat azi-dimineaţă devreme pe treptele din faţă. Deschise o poşetă micuţă, brodată cu mărgele şi scoase un obiect mic, înfăşurat într-o batistă de olandă. 1-1 întinse pe palmă. El culese pacheţelul şi se duse cu el în cealaltă parte a camerei ca să-l examineze la lumina luminării. Acolo dezlegă batista şi o lăsă să cadă. Se uită la inelul din mână şi simţi că i se zburlise părul pe ceafă. — Ei drăcia dracului! şopti el. Aspasia nu spuse nimic. Încrucişă braţele la piept şi aşteptă. El studie mai bine inelul. Cercul era bătut cu pietre negre. Nestematele care licăreau întunecat încadrau un mic sicriu de aur. Cu vârful degetului, ridică capacul. Un craniu micuţ şi alb, excelent detaliat, rânji la el din sarcofagul miniatural. Aplecă inelul ca să citească inscripţia latinească de pe interiorul capacului, traducând în gând străvechea avertizare. Moartea vine. Întâlni ochii Aspasiei. — Este un vechi inel memento-mori. — Da, zise ea, strângând mai strâns braţele la piept. — Spuneai că a fost lăsat pe treptele de la intrare? — Menaj era mea l-a găsit. Inelul era într-o cutiuţă învelită în catifea neagră. — Era şi un bilet? Un mesaj de vreun fel? — Nu. Doar afurisitul ăsta de inel. Ea se cutremură, ne mai străduindu-se să-şi ascundă neliniştea. Acum înţelegi de ce am bătut atâta drum ca să te găsesc în seara asta. — Este imposibil, spuse el sec. Zachary Elland e mort, Aspasia. Amândoi am văzut cadavrul. îndurerată, ea închise un moment ochii, apoi se uită drept la el. — Nu e nevoie să-mi reaminteşti. Vechea vinovăţie îl zgudui. — Fireşte că nu. Scuzele mele. — După aceea, spuse ea încetişor, mi-ai zis că ai auzit zvonuri despre un alt om care şi-a făcut o profesie din crimă, exact cum îşi făcuse Zachary, un ucigaş care folosea aceeaşi semnătură înfiorătoare. — Calmează-te, Aspasia. — Îmi amintesc că mi-ai spus că n-a fost prins niciodată şi că nu a existat vreo dovadă a crimei în primul rând pentru că decesele păreau întotdeauna accidentale sau naturale. — Aspasia… — Poate că mai e încă acolo. Poate că… — Ascultă-mă bine, spuse el pe un ton care reuşi să o reducă în cele din urmă la tăcere. Iniţialul Om Memento-Mori, dacă a existat cu adevărat, trebuie să fie foarte bătrân acum. Mort, cel mai probabil. Zvonurile alea erau vechi de zeci de ani. Crackenburne şi unii dintre tovarăşii lui le-au auzit acum mai multe decenii, când ei înşişi erau tineri. — Da, ştiu. — Până la urmă au ajuns la concluzia că basmul cu un ucigaş profesionist de angajat nu era decât asta, o legendă sinistră. Era alimentat de zvonurile care circulau printre servitorii care bârfeau prin taverne şi le spuneau astfel de basme prietenilor lor. Nu încape îndoială că lui Zachary îi făcea plăcere să evoce vechile poveşti pentru că asta se potrivea cu simţul melodramei pe care îl avea el. Ştii cât prospera de pe urma senzaţiilor tari. — Da, ştiu. În cameră era cald, însă ea îşi freca braţele de parcă îi era frig. Era dependent de emoţii şi dramă aşa cum unii sunt dependenţi de opiu. Ezită. Nu încape îndoială că i-a făcut mare plăcere să reinventeze legenda Omului Memento-Mori. Acum s-ar părea că altcineva are acelaşi gust pentru melodramă. — Poate. — Tobias, nu mă feresc să-ţi spun că sunt înspăimântată. — Evident că altcineva ştie de Zachary Elland şi de legătura lui cu tine. Studie craniul miniatural din sicriul de aur. Eşti sigură că nu era niciun bilet? — Absolut sigură. Se uită deprimată la inel. A lăsat pe treptele mele capul ăla de mort ca să mă înspăimânte. — De ce ar fi făcut asta? — Nu ştiu. O străbătu un tremur vizibil. Toată ziua m-am gândit la întrebarea asta. Chiar aşa, nu prea m-am gândit la altceva. Făcu o pauză. Dar dacă… dar dacă cel care a lăsat inelul ăsta mă învinuieşte de moartea lui Zachary şi urmăreşte vreo răzbunare dementă? — Zachary şi-a luat viaţa când şi-a dat seama că eram pe cale să-l aduc în faţa justiţiei sub acuzaţia de crimă. Tu n-ai avut nicio legătură cu moartea lui. — Poate că cel care a lăsat inelul nu ştie asta. — Într-adevăr. Dar concluzia asta nu părea corectă, se gândi el. Ridică din nou spre lumină micul craniu. Capul de mort se holba la el cu orbitele lui goale, ironizându-1 cu un rânjet macabru. Trebuie să ne gândim şi la posibilitatea ca acest craniu să constituie un fel de anunţ. — Ce vrei să spui? El cântări inelul în palmă. — Eşti unul dintre foarte puţinii oameni care ar înţelege semnificaţia acestui inel, pentru că puţini ştiau că Zachary Elland îşi spunea Omul Memento-Mori şi folosea astfel de inele ca semnătură. Mă întreb dacă un alt ticălos nu îşi propune să preia mantaua profesiei lui Zachary. — Vrei să spui că s-ar putea să existe alt criminal care caută să rivalizeze cu Omul Memento-Mori? Ce idee cumplită! Făcu o pauză. Dar dacă e adevărat, ar fi fost mult mai logic să-şi lase cartea de vizită la tine, nu la mine. Tu ai fost cel care l-ai vânat pe Zachary. — Din câte înţeleg, şi pe mine mă va aştepta un inel când mă voi întoarce la Londra, spuse el încet. Azi-dimineaţă am pornit la drum foarte devreme. Poate că ţi-a adus mai întâi ţie inelul ăsta, iar când a ajuns la mine cu plecasem deja. Ea se întoarse brusc şi făcu un pas către el. În ochi i se citea limpede neliniştea. — Tobias, cel care a lăsat inelul avea în minte ceva îngrozitor. Dacă ai dreptate şi asta e o carte de vizită, avem de-a face cu un nou Om Memento-Mori. Trebuie să-l găseşti înainte ca cineva să fie omorât. 2 Lavinia auzi o uşă deschizându-se chiar când ajunse la piciorul scării scăldate în umbră. La jumătatea coridorului de piatră apăru lumina slabă a unei luminări. Un domn ieşi pe furiş din dormitor şi pomi către ea. încă se circula. Nu era pentru prima dată când se vedea nevoită să se repeadă într-o debara sau să dea fuga colţul în ultimele câteva minute. În noaptea asta, culoarele de la Beaumont Castle erau aglomerate ca o stradă din Londra. Tot acel du-te-vino dintre dormitoare ar fi fost amuzant dacă ea însăşi n-ar fi încercat să-şi croiască drum spre o întâlnire clandestină. Era vina ei, îşi zise. Tobias propusese să o viziteze în dormitorul ei după ce casa se liniştea. Ar fi fost un plan excelent dacă ar fi lăsat-o să rămână în camera spaţioasă şi confortabilă care îi fusese dată atunci când sosiseră amândoi în după-amiaza asta. Însă pe la începutul serii, din motive de neînţeles, fusese mutată într-un dormitor foarte mic. Aruncase o privire spre patul din noua ei cameră şi îşi dăduse seama că ar fi fost extrem de neconfortabil pentru două persoane, mai ales când una dintre ele era un bărbat înzestrat cu umeri largi. Îl informase pe Tobias că va veni ea în camera lui, neimaginându-şi o clipă că sarcina avea să fie atât de greu de îndeplinit fără să atragă atenţia. Era perfect conştientă că majoritatea oaspeţilor nu îşi făceau griji pe nedrept în legătură cu perspectiva de a fi zăriţi navigând între dormitoare. Era de la sine înţeles că toată lumea ignora tacit genul ăsta de întâmplări. Aşa stau lucrurile când te învârţi în cercuri sociale înalte, îşi zise. Însă avea sentimentul că n-ar fi bine pentru afacere ca o doamnă care îşi câştigă existenţa făcând cercetări private şi discrete să se comporte de o manieră indiscretă. Trebuia luată în calcul şi posibilitatea ca unele dintre persoanele elegante care fuseseră invitate în seara asta pe domeniul Beaumont să fie viitori clienţi. Îi păru deodată foarte bine că avusese ideea să-şi aducă masca de argint care îi ascundea faţa pe jumătate, ca şi sabia şi scutul pe care le purtase la balul mascat în care fusese costumată în Minerva. Ridicând masca pentru a-şi ascunde trăsăturile, păşi în heleşteul de întuneric din spatele scării. Domnul cu luminarea nici nu o observă. Era prea preocupat să ajungă la destinaţia lui. Când el începu să urce scara, auzi o bufnitură puternică, urmată de un geamăt înăbuşit. — La naiba! Domnul se aplecă şi bâjbâi pe la vârful picioarelor. Apoi, bombănind alte câteva înjurături, pomi şchiopătând pe scări în sus. Ea aşteptă până când fu convinsă că omul dispăruse, apoi ieşi cu grijă din ascunzătoare. În momentul acela, la mică distanţă pe culoar se deschise o altă uşă. — Chinurile iadului! şopti ea. În ritmul ăsta nu va ajunge niciodată în dormitorul lui Tobias. În lumina slabă aruncată de un felinar de perete, văzu două siluete ieşind din cameră. Femeia scoase un chicot adânc din gât. — Vino cu mine, domnule; n-o să-ţi pară rău, îţi promit. O servitoare, aprecie Lavinia. Era evident că oaspeţii nu erau singurii care luau parte la orgiile din miez de noapte ale unei petreceri de ţară. Îşi înăbuşi cu un efort iritarea, ridică din nou masca şi se întoarse în umbra din spatele scării. — Nu văd de ce nu ne-am distra în dormitorul meu, spuse bărbatul. Vorbea împleticit ca un om băut. Am un pat plăcut încălzit. — Am să te încălzesc eu repede bine şi cum trebuie, domnule. Nu-ţi face griji în privinţa asta. Bărbatul chicoti răguşit. — Atunci să mergem. Unde-i dormitorul tău? — O, nu putem folosi dormitorul meu, domnule. În noaptea asta îl împart cu alte trei servitoare din cauză că avem casa atât de aglomerată. O să ieşim pe acoperiş. E cam frig, dar am acolo sus nişte cuverturi călduroase care ne aşteaptă. — La naiba, vrei să-mi spui că trebuie să mă caţăr tocmai până în vârful blestematului ăsta de castel doar ca să mă bucur de o târfa? — O să merite, domnule. Am eu un aparat foarte special care sigur o să distreze un om de lume ca dumneata. — Aparat, ’ai? Nerăbdarea şi emoţia domnului răzbăteau chiar şi prin ceaţa beţiei. Ce fel de echipament foloseşti, fata mea? Eu, unul, prefer biciuşca. Servitoarea şopti ceva ce Lavinia nu putu auzi. — Ei bine, fie. Glasul bărbatului se îngroşă şi mai mult de poftă. Asta chiar sună interesant. Aştept cu nerăbdare o demonstraţie. — Curând, domnule. Servitoarea îl zori spre scară. de îndată ce ajungem la acoperiş. Perechea îşi continuă drumul către piciorul scării. Lavinia zări în treacăt un domn corpolent care părea să fie de vreo şaizeci de ani. Era îmbrăcat într-o haină de catifea de culoarea prunei şi pantaloni bufanţi de modă veche. Avea o cravată complicat legată. Capul lui chel licărea în lumina aplicei de pe perete. Servitoarea era îmbrăcată ca restul personalului de la Beaumont Castle. Purta o rochie simplă, de culoare închisă, şi şorţ. Faţa ei era aproape în întregime ascunsă de borul lăsat al unei bonete mari. Domnul puse un picior pe treapta de jos şi se împiedică greoi. Pasul greşit îl făcu să râdă pe înfundate. — Un tribut adus excelentului coniac al lui Beaumont, aşa-i? Să încerc din nou. — Nu, nu pe scara asta, domnul meu. Servitoarea îl trase de braţ. O să folosim scara din spate. M-ar costa postul dacă valetul sau menajera m-ar vedea cu dumneavoastră. — Prea bine. Îndatoritor, chelul se lăsă condus pe coridor. Servitoarea îşi ridică fustele, dând la iveală pantofii solizi şi ciorapii. Îşi zori însoţitorul pe lângă mica pată de lumină aruncată de o altă aplică. De sub borul bonetei se iţeau câteva bucle groase şi spiralate de un blond-auriu. Domnul beat se lăsă pilotat pe după un colţ într-un alt hol întunecos. Uşurată că se găsea iar singură pe coridor, Lavinia ieşi iute de după scară şi pomi în grabă spre dormitorul lui Tobias. În ritmul ăsta va avea nevoie de un pahar de vin ca să-şi calmeze nervii când va sosi la destinaţie. Pe sub uşa lui Tobias răzbătea o dungă subţire de lumină. Lavinia ridică mâna, apoi ezită. Ocupantul dormitorului învecinat putea să audă ciocănitul şi să devină curios. Ţinând ferm într-o mână scutul şi masca, încercă clanţa care se răsuci uşor. Aruncând o ultimă privire pe culoar ca să fie sigură că nu o vede nimeni, deschise uşa. Priveliştea cuplului înlănţuit într-o îmbrăţişare strânsă în faţa focului o făcu să încremenească. Bărbatul era cu spatele la ea. Îşi scosese haina şi cravata şi îşi desfăcuse gulerul. Linia puternică a umerilor lui avea ceva foarte cunoscut. Nu-i putea vedea faţa fiindcă cl stătea cu capul înclinat intim spre o femeie cu părul negru, lung, ale cărei braţe erau petrecute pe după gâtul lui. — Îmi cer scuze. Umilită, Lavinia îşi feri repede privirea şi se retrase pe coridor. Am greşit camera. Îmi pare îngrozitor de rău că v-am deranjat. — Lavinia? Glasul lui Tobias plesni ca un bici pe distanţa scurtă. Nu era de mirare că linia acelor umeri i se păruse familiară. Se întoarse în loc, conştientă că rămăsese cu gura căscată. — Tobias? — Drăcia dracului! Dintr-o singură mişcare iute, se desprinse din braţele femeii. Intră şi închide uşa după tine. Vreau să cunoşti pe cineva. — Oh, vai de mine! Femeia se îndepărtă de Tobias şi o corectă pe Lavinia cu un amuzament detaşat. Cred că am şocat-o pe biata Minerva. Simţindu-se parcă prinsă în vraja unui misterios magician, Lavinia intră iar în cameră şi închise uşa cu mare grijă, Tobias, arătând foarte întunecat şi periculos, se duse la o masă mică, rotundă şi luă o carafă. — Lavinia, dă-mi voie să ţi-o prezint pe doamna Gray. Îşi turnă puţin coniac. A venit aici la mine în seara asta într-o problemă profesională. Aspasia, ea e, ăăă, asociata mea, doamna Lake. Lavinia recunoscu tonul rece, fără inflexiuni. Ceva nu era deloc în ordine în camera asta. Se întoarse iar spre Aspasia. — Presupun că sunteţi una dintre clientele lui Tobias, doamnă Gray. — Cred că am devenit de curând. Îi aruncă lui Tobias o privire indescifrabilă. Dar, te rog, trebuie să-mi spui Aspasia. Lavinia îşi dădea seama că femeia era foarte sigură pe ca şi la fel de sigură de locul ei în viaţa lui Tobias. Ăştia doi au avut de mult o legătură, se gândi ca. O legătură care o excludea pe ea. — Înţeleg. O străbătu un fior rece. Se întoarse spre Tobias, străduindu-se să vorbească cu calm. Ai să ai nevoie de j ajutorul meu în cazul ăsta? — Nu, spuse Tobias. Luă o înghiţitură de coniac. Am să rezolv singur problema asta. Un duş rece! Poate că presupusese prea multe, se gândi ea. După încheierea cu succes a afacerii hipnotizatorului nebun din urmă cu câteva săptămâni, se pomenise cu tendinţa i crescândă de a se considera partenera de afaceri cu normă întreagă a lui Tobias. Însă lucrurile nu stăteau aşa şi ar fi făcut bine să nu uite asta, se gândi ea. În realitate, aranjamentele lor de afaceri oglindeau mai mult sau mai puţin relaţia lor personală. Uneori lucrau împreună, aşa cum uneori făceau dragoste împreună. Însă fiecare avea cariera lui, exact cum avea casa lui. Cu toate astea, Tobias nu ezitase să se implice în ultimele două cazuri ale ei, şi faptul că el nu saluta ajutorul ei de data asta venea ca o surpriză dureroasă. — Prea bine. Se reculese, afişă ceea ce spera că era un zâmbet politicos, detaşat şi deschise uşa. În cazul ăsta, vă urez amândurora o seară bună şi vă las să vă întoarceţi la problemele voastre. Maxilarul lui Tobias încremeni – un semnal de avertizare pe care ea ajunsese să-l recunoască. Nu era în toane bune. Destul de corect, se gândi ea. Propria ei stare de spirit din momentul acela n-ar fi putut fi descrisă ca însorită. Mâna lui puternică se strânse pe gâtul carafei cu coniac. Preţ de o clipă, ea se gândi că poate se va răzgândi şi îi va cere să rămână. Însă în cele din urmă el nu făcu nicio mişcare să o reţină. Supărarea înlocui durerea pricinuită de vorbele lui. Ce era cu el? Pentru ea era evident că avea nevoie de ajutorul ei. — Am să vin la tine mai târziu, spuse Tobias hotărât, după ce Aspasia şi cu mine ne vom încheia treaba. Practic, îi ordona să se întoarcă în dormitorul ei şi să aştepte până când o avea el chef să vină. Revolta o sufocă. Chiar îşi imagina că îi va deschide uşa în noaptea asta după ce o expediase din camera lui într-un mod atât de sumar? — Nu te deranja, domnule. Era mulţumită că zâmbetul ei rămăsese lipit la locul lui. E târziu, şi cum a trebuit să îndurăm călătoria, precum şi diversele distracţii de aici de la castel, sunt sigură că vei fi absolut extenuat după ce vei termina de discutat cu doamna Gray. Nici nu mă gândesc să te las să faci efortul de a urca scara aceea înaltă. Ne vedem la micul dejun. Mânia ardea în ochii de gheaţă şi ceaţă ai lui Tobias. Mulţumită că făcuse impresie, Lavinia păşi uşor pe coridor şi închise uşa cu mult mai multă forţă decât era nevoie. La jumătatea scării hotărî că nu-i plăcea Aspasia Gray.

PROLOG   Spre sfârşitul perioadei de domnie a reginei Victoria…   Ea nu îndrăzni să aprindă niciuna dintre lămpi, de teamă ca nu cumva vreun trecător să remarce lumina şi să-şi amintească mai târziu, atunci când poliţiştii îşi vor face apariţia şi vor pune tot felul se întrebări. Afară, pe alee, ceaţa se îndesea, dar razele piezişe ale lunii care pătrundeau pe fereastră luminau suficient salonaşul intim. Nu că femeia ar fi avut nevoie de acea rece licărire argintie. Cunoştea atât de bine plăcutele încăperi de deasupra dughenei. Timp de aproape doi ani, acest mic spaţiu constituise locuinţa ei. Se lăsă pe vine în faţa cufărului greu din colţ şi încercă să introducă cheia în broască. Un lucru atât de simplu în aparenţă se dovedi incredibil de dificil de dus la îndeplinire, din pricina faptului că mâinile îi tremurau foarte tare. Se strădui să respire adânc, într-o zadarnică încercare de a-şi domoli bătăile inimii. După trei încercări, femeia izbuti în cele din urmă să deschidă capacul cufărului. Balamalele scârţâiră ca nişte ţipete stridente în liniştea mormântală. Băgă mâna înăuntru şi scoase din cufăr cele două volume legate în piele, pe care le pusese acolo. Apoi se ridică în picioare şi traversă încăperea cu cărţile în braţe, punându-le în micul ei geamantan. În prăvălia de la parter, mai existau zeci de alte cărţi, dintre care unele s-ar fi putut vinde la nişte preţuri frumuşele, însă acestea două erau de departe cele mai valoroase. Trebuia să limiteze drastic numărul cărţilor pe care le lua cu ea, deoarece atârnau extrem de greu. Şi chiar dacă ar mai fi putut duce încă alte câteva, n-ar fi fost prea înţelept din partea ei să le ia. Lipsa prea multor exemplare valoroase de pe rafturile de la parter ar fi născut multă suspiciune. Din motive similare, pusese în bagaj doar strictul necesar de articole vestimentare. N-ar fi fost câtuşi de puţin indicat ca poliţia să descopere că o presupusă sinucigaşă luase cu ea, în apele fluviului, cea mai mare parte a garderobei sale. Închise valijoara burduşită. Slavă Domnului că nu vânduse cele două volume. În ultimii doi ani, existaseră fără îndoială destule momente în care ar fi avut la ce să folosească banii pe care i-ar fi obţinut pe ele, dar nu se simţise în stare să se despartă de acele două cărţi pe care tatăl ei le venerase cel mai mult, păstrându-le cu sfinţenie, ca pe o comoară. Acestea erau tot ce îi mai rămăsese nu numai de la el, ci şi de la mama ei, care murise în urmă cu patru ani. Tatăl ei nu-şi mai revenise niciodată cu-adevărat după pierderea preaiubitei lui neveste. Nu surprinsese pe nimeni prea tare faptul că el îşi pusese pistolul la tâmplă şi se omorâse, după ce îşi pierduse şi agoniseala de o viaţă întreagă. Creditorii îi confiscaseră casa confortabilă şi majoritatea lucrurilor din ea. Din fericire totuşi, aceştia nu consideraseră la fel de valoroasă bogata şi remarcabila lui bibliotecă. Trezindu-se pusă în faţa obișnuitelor opţiuni pentru cariera unei femei aflate în situaţia ei – care se limitau la perspectiva unei vieţi umile în calitate de doamnă de companie sau de guvernantă –, ea alesese să folosească acele cărți într-o manieră de neconceput, şi, după părerea lumii bune, de neiertat, şi anume pentru a se lansa în domeniul negoţului. În ochii înaltei societăţi, era ca şi cum femeia încetase ca prin farmec să mai existe. Şi nu că ea ar fi avut vreodată cine ştie ce relaţii în înalta societate. Familia Barclay nu se învârtise niciodată în cercurile din lumea bună. Cunoştinţele ei despre colecţionarea şi despre colecţionarii de cărţi, dobândite de la tatăl ei, îi asiguraseră posibilitatea scoaterii unui mic profit, după numai câteva luni de activitate în acest soi de afacere. În cei doi ani în care funcţionase magazinul, femeia reuşise să fie recunoscută drept o mică, dar de succes comerciantă de cărţi rare. În noua ei viaţă, cu garderoba ei considerabilă, cu registrele contabile şi cu apreciabilul volum de corespondenţă de afaceri, se afla departe de comoda şi de rafinata lume în care fusese crescută, însă descoperise că deţinerea propriului ei magazin era pe deplin satisfăcătoare. Era un lucru important ca cineva să poată afirma că deţine controlul asupra propriilor câştiguri financiare. Iar în plus, ca negustoreasă, fusese eliberată de multe dintre regulile ridicole şi restricţiile impuse de către lumea bună doamnelor singure. Nu putea nega că regresase pe scara socială, şi totuşi experienţa îi permisese să-şi ia destinul în propriile mâini, ceea ce nu fusese posibil până atunci. Dar, de mai puţin de o oră, visul ei în legătură cu un viitor strălucit şi independent, pe care începuse deja să şi-l făurească, fusese spulberat pentru totdeauna. Acum se afla în plin coşmar. Nu mai avea de ales decât să fugă, luându-şi cu ea doar o brumă de bunuri personale, încasările de pe urma vânzărilor de cărţi din acea zi şi cele două cărţi nepreţuite. Era obligată să dispară – înţelesese limpede acest lucru însă trebuia să se asigure că nimeni nu o va căuta. Ideea îi venise în urma citirii unui articol din presă, cu câteva zile mai înainte.   …Pentru a doua oară în decurs de mai puţin de o săptămână, înalta societate deplânge şocanta pierdere a unei proeminente doamne din lumea bună. Din păcate, fluviul a mai cerut încă o victimă. Doamna Victoria Hastings, copleşită probabil de una dintre periodicele ei crize de deznădejde, s-a aruncat de pe un pod în adâncurile reci şi nemiloase ale apelor Tamisei. Trupul ei neînsufleţit încă n-a fost recuperat. Autorităţile presupun că acesta fie a fost purtat de curent până în mare, fie s-a împotmolit în cine ştie ce resturi de epavă scufundată. Devotatul ei soţ, Elwin Hastings, este copleşit de mâhnire. Probabil că cititorii îşi vor reaminti că n-a trecut nicio săptămână de când domnişoara Fiona Risby, logodnica domnului Anthony Stalbridge, s-a aruncat şi ea în fluviu. Corpul acesteia a fost totuşi găsit…   Două femei din înalta societate se aruncaseră în fluviu, în cursul aceleiaşi săptămâni. Ba mai mult, în fiecare an, alte femei de condiţie mult mai modestă, deznădăjduite şi deprimate, îşi căutau scăparea în apele fluviului. Nimeni n-ar fi fost surprins dacă s-ar fi descoperit că şi o obscură proprietară de librărie alesese aceeaşi modalitate de sinucidere. Cu degete tremurânde, scrise biletul de adio, concentrându-se să găsească cele mai potrivite cuvinte, cele mai convingătoare.   …Sunt disperată. Nu mai pot trăi având pe conştiinţă ceea ce am făcut în noaptea asta şi nici înfrunta un viitor care nu mi-ar putea aduce decât umilinţa unui proces public şi ştreangul spânzurătorii. Mi se pare mult mai acceptabilă dispariţia mea definitivă, în apele fluviului…   Femeia iscăli, scriindu-şi cât mai citeţ numele, şi lăsă scrisoarea pe măsuţa pe care se obişnuise să mănânce. Puse pe un colţ al bucăţii de hârtie un mic bust al lui Shakespeare. Ar fi fost cu totul nedorit ca biletul să fie luat de vreun curent de aer şi să cadă pe podea, rămânând astfel neobservat de către poliţişti. Îşi puse apoi pelerina şi privi pentru o ultimă dată camera de zi. Fusese mulţumită în acest loc. E drept, singurătatea era uneori greu de îndurat, mai ales noaptea, însă te puteai obişnui cu ea. Se gândise chiar şi la eventualitatea de a-şi lua un câine, pentru a-i mai ţine de urât. Cu geamantanul greu în mână, şovăi o clipă. În agăţătorile de pe perete atârnau: o beretă de vară şi o pălărie cu boruri largi, împodobită cu pene, pe care obişnuia să o poarte atunci când mergea la plimbare. O izbi gândul că ar fi fost un lucru foarte bun – şi extrem de convingător în acelaşi timp – dacă pălăria ei cu pene ar fi fost găsită plutind pe lângă vreun pod, poate prinsă de vreo piatră sau de vreo bucată ruptă de lemn, pe jumătate căzută în apă. Înşfăcă pălăria şi şi-o îndesă pe cap. Privirea îi căzu pe draperia care acoperea intrarea în dormitor. Tresări la gândul a ceea ce se afla dincolo de acea draperie. Cu mâna încleştată pe valijoara ei, se grăbi să coboare la parter, intrând în încăperea din spate. Apoi deschise uşa şi păşi afară, pe aleea cufundată în beznă. N-avea niciun rost să mai încuie. Broasca fusese spartă cu mai puţin de o oră în urmă, atunci când intrusul pătrunsese în casă. Merse cu precauţie de-a lungul aleii, ghidată de ceea ce-şi amintea în legătură cu îngustul pasaj din spatele şirului de magazine. Cu puţin noroc, abia peste câteva zile oamenii ar fi început să se întrebe din ce pricină Librăria Barclay rămăsese închisă atât de multă vreme. Dar mai curând sau mai târziu, cineva – şi cel mai probabil proprietarul casei – tot ar fi devenit îngrijorat. Un timp, domnul Jenkins s-ar fi mulţumit să bată la uşa ei. Până la urmă însă, s-ar fi alarmat şi s-ar fi înfuriat, iar în final ar fi folosit una dintre cheile de pe inelul pe care îl purta în permanenţă asupra lui şi ar fi intrat în librărie, pentru a-i solicita achitarea chiriei. Şi atunci ar fi fost descoperit şi cadavrul din odaia de la etaj. La scurtă vreme, poliţia avea să-şi înceapă investigaţiile pentru prinderea femeii care îl ucisese pe Lord Gavin, unul dintre cei mai bogaţi şi mai distinşi domni din înalta societate. Femeia se făcu nevăzută, înghiţită de întunericul nopţii.       1   Un an şi două luni mai târziu…   Văduva misterioasă dispăruse din nou. Anthony Stalbridge înainta precaut de-a lungul coridorului întunecos, încercând să zărească o dâră de lumină strecurându-se pe sub vreo uşă. Toate camerele păreau a fi goale, însă el ştia că femeia trebuia să se afle pe undeva pe-aproape. Cu câteva minute în urmă, o zărise, în timp ce ea urca scările neluminate ale servitorilor. Îi lăsase un mic avans înainte de a o urma pe treptele înguste. Dar când ajunse pe palierul dormitoarelor, nici urmă de doamna Bryce. Dinspre sala de bal, se auzeau acordurile înăbuşite ale unui vals şi zumzetul îndepărtat al conversaţiilor animate de șampanie. Parterul reşedinţei Hastings, luminat feeric, era plin de oaspeţi elegant îmbrăcaţi. Însă aici, la etaj, doar câte o lampă prinsă de perete împrăştia o lumină palidă. Domnea și o linişte rău prevestitoare. Conacul avea dimensiuni impresionante, dar singurii săi ocupanţi erau Elwin Hastings, foarte recenta, foarte bogata și foarte tânăra lui soţie, precum şi membrii personalului. Camerele servitorilor se aflau sub scări. Asta însemna că, probabil, mai toate dormitoarele de-aici, de la etaj, erau pustii. Dormitoarele libere se dovedeau uneori a fi extrem de tentante pentru musafirii aflaţi în căutarea unei întâlniri amoroase secrete. Oare doamna Bryce urcase pentru vreo astfel de întâlnire tainică? Nu ştia din ce motiv, el nu se simţea atras să analizeze prea îndeaproape această posibilitate. Şi nu că ar fi avut vreo pretenţie asupra femeii. În ultima săptămână, ei doi dansaseră de câteva ori şi purtaseră câteva conversaţii precaute şi exasperant de politicoase, pe la diverse manifestări mondene. Aceasta era dimensiunea legăturii lor protocolare. Însă intuiţia lui – ca să nu mai amintească şi de absolut toate instinctele de mascul – îl avertiza că în realitate ei doi se angajaseră într-o relaţie necugetată, o relaţie la care el unul n-avea de gând să renunţe nici în ruptul capului. Încă de la prima lor întâlnire, Louisa Bryce făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru a-l descuraja, cel puţin verbal. Desigur, se putea aştepta la asta, dat fiind vechiul scandal de care fusese legat numele lui. Ceea ce îl intriga însă foarte tare era faptul că ea părea să depună eforturi pentru a evita orice alt bărbat din încăpere, la fiecare petrecere la care participa. Anthony era un om de lume şi ştia că existau femei care nu se simţeau atrase de bărbaţi din punct de vedere sexual, şi totuşi, în cele câteva ocazii în care o convinsese pe Louisa să danseze cu el şi o ţinuse în braţe pe ringul de dans, ajunsese să fie absolut convins că şi ea era la fel de conştientă de prezenţa lui senzuală, precum era adevărată şi reciproca. În această privinţă, valsul constituia un excelent mod de testare. Sau poate că el se autoamăgea cu bună ştiinţă, din cel mai vechi motiv de pe lume, şi anume acela că o dorea nespus de mult. Femeia nu avea de unde să ştie că ochelarii ei cu rame aurii, care îi dădeau un aer profesoral, rochiile ei demodate şi felul ei serios şi dureros de monoton de a conversa nu reuşeau decât să-l fascineze şi mai tare. Atitudinea ei plictisitoare era în mod evident ipocrită. Bărbatul trebuia să recunoască totuşi că această mască avea un efect puternic asupra lumii bune. Numele ei nu era asociat cu al niciunui bărbat. Se părea că nu era implicată în nicio relaţie intimă. Lady Bryce constituia cu toată certitudinea un veritabil mister, iar unul dintre cele mai bizare lucruri era tainica ei curiozitate în privinţa gazdei lor din acea seară, Elwin Hastings, precum şi în privinţa celorlalţi domni implicaţi în noul consorţiu de investiţii al acestuia. În acel moment, la capătul cel mai îndepărtat al holului se deschise o uşă. Anthony se ascunse în umbra unei firide din perete, aşteptând să vadă ce se întâmplă. Din încăpere ieşi Louisa. În semiîntunericul acela, nu-i putea distinge cu claritate trăsăturile feţei, dar îi recunoscu rochia cafenie, demodată. Îi mai recunoştea mândra înclinare a bărbiei, precum şi rotunjimea graţioasă a umerilor. În ciuda situaţiei riscante, sau poate tocmai din cauza acesteia, bărbatul fu străbătut de un fior de dorinţă. O privea venind în direcţia lui şi îşi aminti cât de bine se simţise ea în braţele lui, atunci când dansaseră, ceva mai devreme. Făcuse tot posibilul să pară, la fel ca de obicei, afectată şi plictisitoare, dar nimic nu-i putea ascunde inteligenţa şi privirea provocatoare a ochilor de culoarea chihlimbarului, şi nici nu-i putea înlătura lui Anthony plăcerea de a-i simţi sub palmă spatele graţios şi ţinuta dreaptă. Se întreba dacă ea îşi dădea seama că se simţea din ce în ce mai atras să-i afle secretele, pe măsură ce femeia se străduia tot mai mult să-l descurajeze. Ea se precipită pe culoar, fără a-i simţi prezenţa, şi se îndreptă către scara servitorilor. Lumina unei lămpi atârnate pe perete se reflectă o clipă strălucitor în ramele ochelarilor ei. El tocmai se întreba dacă să-i iasă în cale şi să se confrunte cu ea, sau să continue să o urmărească, când dinspre capătul de sus al scării servitorilor tună în direcţia ei un glas tăios necruţător. — Cine-i acolo? rosti cu asprime respectivul bărbat. Era o somaţie, nu o simplă întrebare, iar tonul nu era acela politicos şi plin de respect al unui servitor. Omul era Quinby, una dintre cele două gărzi de corp care în ultima vreme îl însoţeau pe Hastings peste tot. Anthony întinse un braţ, o înşfacă pe Louisa în momentul în care trecea pe lângă el şi o sili să se oprească. Ea se întoarse spre el, cu gura deschisă, gata să scoată un mic ţipăt de surprindere. Ochii îi erau larg deschişi. Anthony îi acoperi buzele cu mâna liberă. — Taci, îi şopti el la ureche. Ai încredere în mine. Apoi o trase strâns la pieptul lui şi o sărută suficient de apăsat încât să nu-i mai permită să scoată vreun sunet. Vreme de câteva clipe, ea se împotrivi. El spori apăsarea sărutului, cerându-i astfel femeii să-i răspundă pe măsură. Dintr-odată, Louisa încetă să i se mai opună. Anthony, lovit parcă de descărcarea electrică a unui trăsnet, îşi dădu seama că şi ea împărtăşea aceeaşi senzaţie. Îi putea simţi reacţia. Părea şocată. Şi aceasta n-avea nimic de-a face cu apropierea paznicului. Pe hol răsunau paşii grei ai lui Quinby. Anthony înjură în gând. El n-ar fi vrut nimic altceva decât să continue s-o sărute pe Louisa. Şi-ar fi dorit nespus de mult să intre împreună cu ea în cel mai apropiat dormitor, să o culce pe pat, să-i scoată ochelarii şi rochia anostă… — Ce faceţi voi doi aici? îi întrebă Quinby. Anthony ridică privirea. N-avea nevoie să mimeze nemulţumirea şi iritarea. Louisa făcu un pas înapoi, încruntându-se de parcă şi ea ar fi fost deranjată de faptul că fuseseră întrerupţi din plăcuta îndeletnicire. Anthony observă în dosul lentilelor privirea uşor confuză şi sesiză răsuflarea accelerată a femeii. — Se pare că avem companie, draga mea, rosti el pe un ton constatativ. Quinby se apropie de ei. Masiv şi lat în umeri, era îmbrăcat cu un palton închis la culoare. Într-unul dintre buzunare se întrezărea un obiect care atârna greu. Pe una din mâinile lui lucea un inel auriu cu piatră de onix, care părea să fi costat extrem de mult. Louisa se întoarse în direcţia paznicului. Anthony simţea că femeia era speriată, însă ea reuşi să se stăpânească, deschizându-şi evantaiul cu un gest plin de iritare. — Nu cred că am avut plăcerea să-mi fi fost vreodată prezentat, spuse ea cu o voce care ar fi putut îngheţa chiar şi un cuptor încins. Deşi era mult mai scundă, izbutea să dea impresia că se uită de sus la Quinby. Cine-ţi dă dumitale dreptul să ne acostezi astfel? — Nu vă supăraţi, doamnă, dar niciunui oaspete nu-i este permis accesul la acest etaj, îi replică răspicat Quinby, care aţintise o privire pătrunzătoare asupra lui Anthony. Vă voi însoţi înapoi la parter. — N-avem nevoie de escortă, îl asigură cu multă răceală Anthony. Cunoaştem foarte bine drumul până acolo şi ne descurcăm şi fără însoţitor. — Chiar aşa, că bine zici! îi ţinu şi Louisa isonul. Domnule, poţi fi absolut încredinţat că ştim drumul şi nu-ţi vom simţi deloc lipsa. Apoi îşi ridică puţin jupa şi dădu să se strecoare pe lângă Quinby, dar acesta întinse mâna şi o apucă de braţ. Stupefiată, ea pufni de parcă nu-i venea a crede, arătându-se de-a dreptul indignată de mojicia individului. — Cum îndrăzneşti? — Vă implor să mă iertaţi, doamnă, dar, înainte să plecaţi, sunt obligat să vă întreb ce-aţi căutat aici sus, insistă paznicul. Louisa îl fulgeră cu privirea prin lentilele ochelarilor. — Ia-ţi imediat laba de pe mine, altminteri o să am grijă să-l informez pe domnul Hastings în legătură cu acest incident. — Eu oricum îi voi raporta ceea ce s-a întâmplat. În mod vădit, Quinby nu părea câtuşi de puţin tulburat de ameninţarea ei. Este de datoria mea să-i comunic apariţia unor astfel de evenimente. — Ce fel de evenimente, pentru Dumnezeu?! ripostă femeia. Ce naiba vrei să insinuezi? Anthony se uită lung la Quinby şi îi porunci: — Ia-ţi mâna de pe braţul doamnei. Celălalt miji ochii. Nu-i prea place să primească ordine, îşi zise în sinea lui Anthony, după care adăugă: — Acum! Quinby eliberă braţul Louisei. — Totuşi, trebuie să mi se răspundă la întrebare, mârâi el, păstrându-şi atenţia concentrată în direcţia lui Anthony. De ce aţi venit aici sus? De data asta, întrebarea îi fusese adresată lui, înţelese Anthony. Quinby nu mai era preocupat de Louisa. În acel moment, Anthony o luă de braţ, cu un gest de amant îndreptăţit. — Mă gândeam că răspunsul este cât se poate de evident. Doamna şi cu mine am venit aici pentru a găsi puţină intimitate. Era absolut sigur că Louisa nu era prea încântată de implicaţiile pe care le presupunea această explicaţie, şi totuşi ea ştia că nu avea altă variantă decât să-i cânte în strună. Spre lauda ei, femeia nu ezită câtuşi de puţin. — Fără nicio îndoială, trebuie să plecăm de aici, domnule, rosti ea răspicat. — Aşa s-ar părea, încuviinţă şi Anthony. O strânse ceva mai tare de braţ şi o conduse în direcţia scării principale. — Ia staţi puţin! strigă Quinby în urma lor. Nu prea ştiu ce este cu voi doi, dar… — Întocmai! îi aruncă Anthony peste umăr. Nu ai nici cea mai vagă idee despre ceea ce făceam, foarte buna mea prietenă şi cu mine, aici sus, şi chiar aşa vor şi rămâne lucrurile. — Am fost angajat pentru a observa tot ce se întâmplă în casa asta, le aduse la cunoştinţă Quinby, urmându-i pe coridor — Înţeleg, încuviinţă Anthony. Însă doamna şi cu mine nu ştiam că palierele superioare ale casei constituie nişte zone interzise. N-am văzut niciun semn de avertizare în acest sens. — Desigur că nu există astfel de semne de avertizare, mormăi Quinby. Oamenii ca domnul Hastings nu obişnuiesc să monteze avertismente în conace atât de elegante precum acesta. — Atunci, cu greu ne-ai putea învinovăţi că am ajuns aici, atâta vreme cât am stabilit deja că intenţionam să scăpăm de aglomeraţia de la parter, concluzionă pe un ton împăciuitor Anthony. — Aşteaptă o clipă! îi zise Quinby. Anthony nu-i mai dădu atenţie bărbatului, ci i se adresă Louisei, suficient de tare încât să-l poată auzi şi Quinby: — Consider că trăsura mea ne va asigura izolarea după care tânjim. Femeia îi aruncă o privire şovăielnică şi ambiguă, dar din fericire rămase tăcută. Începură să coboare treptele. Quinby se oprise în capătul de sus al scării. Privirea paznicului parcă îl ardea în ceafă. — Suntem nevoiţi să plecăm imediat, îi spuse Anthony Louisei de data asta foarte încet. Dacă nu plecăm, îi vom stârni şi mai multă suspiciune. — Dar eu am venit aici împreună cu Lady Ashton, îi replică Louisa la fel de încet. Nu pot să dispar aşa, din senin, fără să-i spun nimic, pentru că femeia se va nelinişti cumplit. — Sunt sigur că unul dintre lachei va fi fericit să anunţe că ai plecat deja, împreună cu mine. Ea se îmbăţoşă. — Nu pot face asta, domnule. — De ce nu? Noaptea este de-abia la început, iar noi doi avem atâtea de vorbit, nu-i aşa? — Nu-nţeleg ce vrei să spui. Îţi mulţumesc pentru intervenţia promptă şi cât se poate de oportună, dar aceasta nu era câtuşi de puţin necesară. M-aş fi putut descurca şi singură cu acel bărbat. Acum, realmente mă simt nevoită să insist… — Tare mi-e teamă că eu sunt cel care trebuie să insiste. Înţelege că mi-ai trezit curiozitatea. N-o să mai pot dormi deloc la noapte dacă n-o să obţin câteva răspunsuri din partea ta. Ea îi aruncă o privire rapidă, bănuitoare şi piezişă. El îi zâmbi, lăsând-o să vadă cât era de hotărât. Expresia Louisei se mai înăspri, însă ea nu prelungi ciondăneala lor. Cu siguranţă, plănuia cum să scape, îşi zise Anthony în sinea lui. Probabil că intenţiona să dispară în momentul în care vor reveni în sala de bal, unde prezenţa atâtor persoane l-ar fi împiedicat să-i facă o scenă penibilă. — Doamnă Bryce, va trebui să renunţi la orice intenţie de a mă lăsa baltă, îi puse el în vedere. Într-un fel sau altul, vei fi nevoită să-mi permiţi să te conduc acasă în seara asta. — Nu mă poţi obliga să mă sui în trăsura ta. — Nici prin cap nu mi-ar trece vreodată să folosesc forţa. Nu atâta vreme cât raţionamentul logic va duce foarte probabil la acelaşi rezultat. — Şi care ar fi, mă rog frumos, acest raţionament? — Ce-ar fi să începem prin a fi de acord că amândoi avem acelaşi interes cu privire la chestiunile personale ale amfitrionului nostru din seara asta? Remarcă tresărirea Louisei şi respiraţia ei precipitată. — Habar n-am la ce te referi, se prefăcu ea. — Acum câteva minute, ai ieşit din dormitorul lui Hastings. — De unde ştii? îl întrebă Louisa. Faci nişte presupuneri hazardate şi speculative. — Arareori acţionez pe ghicite, doamnă Bryce. Şi în niciun caz atunci când am la dispoziţie fapte concrete. Ştiu sigur că acolo se află dormitorul lui Hastings, fiindcă ieri am făcut rost de o schiţă a etajului casei. — Pentru Dumnezeu, domnule! Chipul femeii se lumină de o bruscă înţelegere a situaţiei şi de ceva care părea a fi o eliberare. Eşti cumva un spărgător profesionist? O doamnă bine-crescută şi la locul ei s-ar fi simţit de-a dreptul înspăimântată, se gândi bărbatul. Dar Louisa nu părea să fie câtuşi de puţin deranjată de ideea de a fi însoţită de către un eventual membru al lumii interlope. În schimb, era în mod vădit intrigată şi curioasă. Nici măcar încântată n-ar fi fost un termen prea exagerat pentru a defini starea ei de spirit din acel moment. Anthony avusese dreptate să considere că Louisa era o fiinţă cu totul ieşită din comun. — Doar nu te aştepţi să-ţi confirm suspiciunile, îi replică el. Sunt sigur că ai chema imediat poliţia ca să mă aresteze. Spre marea lui uluire, ea începu să râdă. Trilurile cristaline îl fermecară. — Ba nicidecum, domnule, ţinu ea să-l asigure, agitându-şi cu graţie evantaiul. Nu mă deranjează nici cât negru sub unghie, dacă-ţi câştigi existenţa furând de la oameni de teapa lui Elwin Hastings. Trebuie totuşi să recunosc că acest lucru îmi explică anumite chestiuni. Lui i se părea că discuţia lor se abătea într-o direcţie destul de bizară. — La ce anume te referi? o întrebă Anthony. — Domnule, sunt dispusă să recunosc că, din momentul în care te-am cunoscut la balul Hammond, mi-ai stârnit cea mai vie curiozitate. — Iar acest lucru ar trebui să mă flateze sau să mă alarmeze? Ea nu-i răspunse la această întrebare, ci îi zâmbi, satisfăcută şi arogantă ca o pisicuţă încolăcită la căldurică, lângă foc. — Încă de la bun început am socotit că aveai ceva în mod categoric misterios, îi spuse Louisa. — Cum adică? — Păi, ai cerut să-mi fii prezentat şi apoi ai dansat cu mine. Îşi desfăcu evantaiul şi apoi îl închise imediat la loc, cu un mic gest care voia să sublinieze că ea îşi demonstrase cu vârf şi îndesat punctul de vedere. — Şi ce ar fi atât de straniu în ceea ce am făcut? — E ciudat, fiindcă domnii nu prea caută compania mea. Nu se prea îngrămădesc să mă cunoască şi cu-atât mai puţin să danseze cu mine. Iar când m-ai invitat pe ringul de dans şi la recepţia Wellsworth, mi-am dat imediat seama că puneai la cale transpunerea în practică a unei uneltiri. — Înţeleg. — Am presupus, fireşte, că te foloseai de mine ca de un paravan care să-ţi camufleze interesul faţă de cine ştie ce altă doamnă. Se întrerupse, după care adăugă cu gingăşie: Poate faţă de o femeie măritată. — E limpede că în ultimele zile ţi-ai pierdut multă vreme şi energie gândindu-te la mine. Cam tot atâta timp cât îşi petrecuse şi el gândindu-se la ea, îşi zise în sinea lui bărbatul, şi găsi acest lucru mulţumitor. — Am constatat că erai o adevărată enigmă, îi spuse ea. Şi totuşi, nu mi-a trecut deloc prin minte ideea că ai putea fi hoţ. Trebuie să recunosc că pentru mine lucrurile au luat o întorsătură cu totul neprevăzută. Cei doi ajunseră în holul de la intrare înainte să fi apucat Anthony să-i mai dea vreo replică. Un lacheu îmbrăcat cu o livrea de modă veche, albastru cu argintiu, şi având pe cap o perucă pudrată, le ieşi în întâmpinare. — Te rog să ne aduci pelerina doamnei Bryce, îi ceru Anthony. Poţi să-mi chemi şi trăsura, iar apoi s-o informezi pe Lady Ashton că doamna a plecat împreună cu mine. — Am înţeles, domnule, îi zise lacheul şi se grăbi să-i îndeplinească ordinele. Louisa nu mai protestă. Anthony avea impresia că era la fel de nerăbdătoare ca şi el să plece de-acolo. Era evident că pe acea femeie n-o deranja prea tare ideea de a pleca în noapte împreună cu un hoţ de profesie. Bărbatul nu ştia cu exactitate ce să creadă, în respectiva privinţă. Lacheul se întoarse aducând pelerina ei de un cafeniu mohorât, care se potrivea atât de bine cu rochia de aceeaşi culoare. Anthony luă pelerina din mâinile lacheului şi i-o puse cu grijă Louisei pe umeri. Micul său gest galant urma să constituie un mesaj care n-avea să treacă neobservat. În cazul în care, mai târziu, Hastings l-ar fi întrebat pe lacheu, acesta ar fi putut confirma cu toată sinceritatea că doamna Bryce şi domnul Stalbridge păreau să fie foarte intimi unul cu celălalt. Trăsura îşi făcu apariţia, în dreptul scărilor. Louisa se lăsă condusă. Anthony o urmă degrabă, mai înainte ca ea să aibă vreme să se răzgândească. Se aşeză pe banchetă în faţa ei şi închise uşa. Cei doi se treziră învăluiţi de întunericul dinăuntrul trăsurii. În spaţiul acela intim, bărbatul simţea intens aroma delicată ce o înconjura pe Louisa, un amestec de parfum de flori şi de femeie. Îşi dădu seama că era excitat. Trebuia cu orice preţ să se concentreze asupra discuţiei pe care o începuseră deja. — Aşa, deci, unde rămăseserăm? — Cred că erai pe cale de a-mi descrie neobişnuita dumitale îndeletnicire. Femeia băgă mâna în manşon, de unde scoase un creion şi un carneţel. Te rog frumos să aprinzi felinarul, pentru că aş vrea să-mi iau notiţe.  

Notă a lui Jayne   Bine aţi revenit în cealaltă lume a mea, Harmony. În urmă cu două sute de ani, o Cortină vastă de energie a fost deschisă în apropierea Pământului, făcând posibilă pentru prima oara călătoria interstelară. De o manieră tipic omenească, mii de colonişti nerăbdători şi-au făcut bagajele, nu au pierdut nicio clipă şi s-au îndreptat spre noile case şi noile societăţi ale lumilor neexplorate. Harmony era una dintre aceste lumi. Coloniştii au adus cu ei tot confortul de acasă – tehnologie sofisticată, secole de artă şi literatură şi ultima modă. Comerţul prin Cortină a înflorit şi le-a permis să păstreze legătura cu familiile rămase pe Pământ. De asemenea, le permitea coloniştilor să îşi menţină funcţionale calculatoarele şi dispozitivele de înaltă tehnologie. Lucrurile au mers bine o vreme. Şi apoi, într-o bună zi, fără niciun avertisment, Cortina s-a închis, dispărând la fel de misterios precum apăruse. Separaţi de Pământ, fără să mai poată obţine echipamentele şi proviziile necesare pentru a menţine stilul de viaţă tehnologizat, coloniştii au fost aruncaţi brusc într-o existenţă mult mai primitivă. Au uitat ultimele mode ale Pământului; să rămână în viaţă a devenit, dintr-o dată, problema cea mai importantă. Dar pe Harmony oamenii au făcut unul din lucrurile pe care le fac cel mai bine: au supravieţuit Nu a fost uşor, dar, la două sute de ani după închiderea Cortinei, urmaşii Primei Generaţii de Colonişti au reuşit să îşi croiască drumul din prăpastie spre un nivel de civilizaţie aproximativ echivalent cu cel de la începutul secolului douăzeci şi unu de pe Pământ Cu toate acestea, aici, pe Harmony, lucrurile erau puţin mai diferite, mai ales după lăsarea întunericului. Aveau vânătorii aceia de fantome, periculoşi şi sexi, ruinele înfiorătoare demult părăsite ale civilizaţiei extraterestre şi cel mai neobişnuit soi de animal de companie. În plus, în rândul populaţiei se manifesta un fel de puteri psihice în creştere. Cu toate acestea, când vine vorba de dragoste, unele lucruri nu se schimbă niciodată… Dacă, la fel ca mine, uneori îţi place ca suspansul romantic să fie condimentat cu o alură paranormală, Harmony este locul ideal.   Cu dragoste, Jayne           Capitolul 1   Elvis nu arătase niciodată mai bine. Îşi ţinea noua pelerină, cea albă, cu guler înalt, evazat şi margine strălucitoare, cu pietre false. Ochelarii de soare îi dădeau un aer hotărât şi misterios. Cu instinctul infailibil al unui star care ştie unde sunt reflectoarele, reuşise să îşi găsească locul cel mai dramatic luminat al încăperii, centrul biroului vast al şefului Breslei. Lumina lămpii din apropriere arunca puncte mici şi strălucitoare pe pietrele false. — Nu cred că am mai văzut un pufos purtând pelerină şi ochelari de soare, spuse Fontana. Numele lui complet era John Fontana, dar, din ceea ce reuşise Sierra McIntyre să afle, nimeni nu îi spunea noului şef al Breslei vânătorilor din Crystal City altfel decât Fontana. Se uită la notiţele ei, tulburată, zâmbind în ciuda tensiunii care o cuprinsese. Dacă nu observai cele şase lăbuţe care abia se vedeau în blana gri, pufoasă şi privirea inocentă de culoarea albăstruiul strălucitor al luminii zilei, ar fi fost uşor să îl confunzi pe Elvis cu o minge mare de scame uscate; în acest caz, o minge de scame cu pelerină şi ochelari de soare. — Elvis are un simţ foarte bun al modei, spuse ea cu mândrie. Ştie ce i se potriveşte. Fontana se lăsă pe spate în scaun şi bătu din degete. — Văd asta. Cum aţi ajuns să aveţi drept animal de companie un pufos? Inelul negru, cu chihlimbar, aflat pe mâna lui puternică, strălucea ameninţător. Piatra de chihlimbar era gravată cu sigiliul biroului său. Ajunsese la cea mai înaltă poziţie a Breslei Crystal cu numai câteva zile în urmă, dar părea să se simtă ca acasă aici, în apartamentul executiv. Dar, mai mult ca sigur că fusese pregătit pentru această poziţie ani întregi. Să devii şef al unei Bresle însemna să ai abilitatea de a-ţi asuma responsabilităţile unei strategii pe termen lung. Abilitatea de a depăşi în intrigi oponenţii şi doza de cruzime erau cerinţele minime pentru acest post Spre deosebire de ochii albaştri ca de bebeluş ai lui Elvis, ochii lui Fontana erau orice altceva numai inocenţă nu. Aveau culoarea pietrei inelului său, chihlimbar închis la culoare. Sierra era familiarizată cu politicile Breslei, pe cât poate fi cineva care este în afara ei. Era perfect conştientă că niciun bărbat – şi până în prezent toate Breslele erau conduse de bărbaţi – nu ajungea atât de departe cum făcuse Fontana, cu inocenţa nepătată. Sub puterea expresiei sale tulburător de gânditoare, se trezi că se foieşte în scaun. Îşi desfăcu picioarele, apoi le încrucişa din nou. Senzaţia ciudată, spumoasă care o încercase din momentul în care intrase în cameră nu se diminuase deloc. Părul de pe ceafa ei era încă ridicat. Energia o străbătea, atât cea fizică, dar şi cea paranormală. Toate simţurile ei erau complet sensibilizate. Ce era în neregulă în imaginea asta? Te-ai aştepta ca şeful Breslei să intimideze, dar nu te aşteptai să arate la fel de gânditor cum părea Fontana. Şefii organizaţiilor erau, în mod tradiţional, bărbaţi puternici, atât fizic, cat şi psihic, bărbaţi care îşi croiseră drumul până în vârf folosindu-se de orice mijloc necesar pentru a-şi atinge obiectivele. Te aşteptai să găseşti la un şef de Breaslă viclenia unui cunoscător al străzilor, dar nu acea inteligenţă rece şi acea aură de concentrare şi control pe care le arăta Fontana. Din nu se ştie ce motiv, senzaţia că el este genul de bărbat care gândeşte bine înainte să acţioneze nu făcea altceva decât să îl facă să pară şi mai periculos. Mai periculos şi, din motive inexplicabile, mai interesant. Ea se afla aici pentru a face cel mai important interviu al scurtei sale cariere jurnalistice şi nu se putea concentra. Nu voia decât să stea acolo şi să se holbeze la Fontana – poate că pentru totdeauna. Sau poate că o prindea gripa, sau ceva de genul acesta. Dacă stătea să se gândească, în mod sigur simţea o oarecare febră. Ziua nu începuse tocmai bine, în ciuda promisiunii unui reportaj exclusiv cu Fontana. Mai întâi, avusese o noapte fără somn, neputând să scape de senzaţia înfiorătoare că cineva, cumva, o privea. Ştia că este o senzaţie complet iraţională, dar asta nu o ajuta deloc. Intuiţia ei nu răspundea argumentelor logice. Şi Elvis păruse neliniştit, deşi probabil pentru că îi simţise propria ei nelinişte. Era foarte sensibil la stările ei. De nenumărate ori se ridicase din patul mototolit şi se îndreptase spre fereastră. Elvis o urmase de fiecare dată, sărind pe pervaz. Împreună, urmăriseră strada îngustă care se întindea dedesubtul celor două etaje, dar era prea puţină lumină pentru a vedea ceva. Desigur, nu era o surpriză. Era o toamnă timpurie şi ceaţa era densă în Cartier. Localnicii numeau acest sezon Marele Gri pe bună dreptate. Ceaţa, aparent nesfârşită, care acoperea oraşul în această perioadă a anului, era legendară. În puţinele momente în care ceaţa se ridica pentru scurt timp, ploaia venea să îi ia locul. Lipsa somnului o afectase cu siguranţă în dimineaţa aceasta, dar adevăratul dezastru se întâmplase în drum spre birourile Breslei. Luase un taxi pentru că era de notorietate faptul că locurile de parcare se găseau rar în Cartier, în apropierea birourilor Breslei. Şoferul o lăsase pe trotuarul opus intrării în clădirea colonială. Nu văzuse imensul Oscillator 600 care se năpustise asupra ei din ceaţa grea. Numai intuiţia ei şi chicotitul neliniştit al lui Elvis o făcuseră să sară înapoi în curbă, în ultimul moment. Acest eveniment îi zguduise şi mai tare simţurile deja vitregite de lipsa somnului. Ultima picătură fusese când intrase în biroul lui Fontana, puţin mai târziu, şi descoperise că subiectul interviului ei avea puterea de a-i face părul să i se ridice în vârful capului. — Elvis nu este un animal de companie, spuse ea, adunându-se cu mare efort. Este un tovarăş. Acum, dacă nu vă deranjează, am o altă întrebare privind planurile pe care le aveţi pentru Breasla Crystal City. Fontana părea amuzat. — Păreţi obsedată de viitorul acestei organizaţii. — Breslele exercită o putere foarte mare în toate oraşele-state. Şi acest lucru a fost foarte adevărat aici, în Crystal, sub administrarea predecesorului dumneavoastră. Este normal ca cititorii noştri să fie nerăbdători, să ştie la ce să se aştepte acum, când există un şef nou. Fontana ridică din umeri. — Breslele sunt instituţii respectate, bine structurate. Întotdeauna au jucat roluri active în afacerile politice şi sociale ale comunităţilor lor. Nu văd niciun motiv ca acest lucru să se schimbe. După Sierra, când era vorba despre Bresle era vorba numai despre putere şi, cu siguranţă, în biroul lui Fontana era multă putere – nu numai de genul politic şi social, dar şi cea care producea energie psi în formă pură. O parte din aceasta provenea de la Fontana însuşi. Dar şi camera tremura uşor din cauza energiei. De fapt, era atât de multă energie psi rotindu-se în atmosferă, încât ştia că undeva în apropiere trebuie să fie o intrare secretă în tunelele subterane străvechi. Aici, în Vechiul Cartier, se zvonea că sunt sute de vechi găuri-în-perete, aşa erau numite. Se îndreptă puţin în scaun. Venise aici pentru răspunsuri şi intenţiona să le obţină. — Recunosc faptul că Breslele sunt instituţii bine organizate, spuse ea repede, dar nu credeţi că mergem prea departe dacă spunem că sunt şi respectate? Sunt sigură că sunteţi conştient că toate organizaţiile au probleme serioase când vine vorba de relaţii publice. Elvis alese acest moment pentru a părăsi locul luminos. Alunecă peste birou, cu pelerina fluturând în urma lui şi se opri direct în faţa ceştii cu cafea a lui Fontana. — Orice corporaţie mare are câteva probleme legate de relaţiile publice, spuse Fontana. Îl privi pe Elvis cu o expresie uşor precaută. Pufosul este educat? — Pufoşii sunt în general foarte curaţi, iar Breslele nu sunt entităţi obişnuite de afaceri, sări Sierra. În cel mai bun caz se poate spune că sunt nişte încrucişări instabile între miliţii de urgenţă şi corporaţii private secrete, strâns ţinute. Sprânceana întunecată a lui Fontana se ridică uşor. — Vorbim despre pufoşi sau despre Bresle? Ea roşi. Încearcă să te manevreze. Nu îl lăsa. — Vorbesc despre Bresle, desigur. — Corporaţii conduse ca organizaţii militarizate, repetă Fontana în felul acela înnebunitor. Îşi înclină capul. Este o descriere destul de corectă. Trebuie să recunoaşteţi faptul că Breslele sunt unice. — Mulţi oameni cred că ar fi mult mai corect să spună că sunt un pic mai bune decât mafiile legalizate de gangsteri. Şefii de Bresle s-au considerat în mod tradiţional a fi mai presus de lege. — Nimeni nu este mai presus de lege, domnişoară McIntyre, spuse delicat Fontana. — Fostul şef, Brock Jenner, avea un punct de vedere diferit. Unii ar spune că era un punct de vedere mai tradiţionalist. A condus Breasla Crystal City ca şi cum ar fi fost fieful său personal. Au fost zvonuri persistente cu privire la faptul că, sub administrația lui, organizaţia a şchiopătat din greu într-o varietate de activităţi ilicite. — Ar trebui să ştiţi cel mai bine, domnişoară McIntyre. Poveştile dumneavoastră din Cortină au fost responsabile pentru mare parte din acele zvonuri. — În mod normal, cititorii noştri vor să ştie dacă trebuie să se aş aştepte în continuare la astfel de lucruri acum, când sunteţi la putere. — Cred că asta este ceea ce se numeşte o întrebare cu încărcătură. — Veţi răspunde la ea? — Sunteţi sigură că cititorilor dumneavoastră le pasă de planurile mele pentru Breaslă? Am avut impresia că cititorii Cortinei erau mai interesaţi de reportajele investigative interioare despre oameni care au avut nefericirea de a fi răpiţi de extratereștri şi târâţi în catacombe pentru experimente sexuale ciudate. Sierra îşi înghiţi frustrarea. Făcuse treabă bună la Cortină. Problema este că, atunci când te ocupi de un articol cu titlul „Breasla ascunde descoperirile despre un laborator secret extraterestru” alături de o poveste intitulată „Femeie însărcinată cu un copil extraterestru”, credibilitatea poate deveni o problemă. Puţini oameni par să observe sau să le pese că îndrăzneţul tabloid a fost singurul ziar care a îndrăznit să tipărească poveşti negative despre organizaţia Breslei locale. — Dacă aveţi o părere atât de proastă despre mine, ziarul meu şi cititorii lui, de ce aţi acceptat să răspundeţi acestui interviu? întrebă ea. Elvis alese acest moment pentru a se ridica pe picioarele din spate. Se agăţă cu labele din faţă de marginea cănii de cafea şi îşi afundă capul înăuntru. — Oh, dragă. Îngrozită, Sierra sări în picioare, cu pixul şi carneţelul strânse într-o mână. Se aplecă peste birou, ridicându-l pe Elvis şi se aşeză repede. Îmi pare rău pentru asta. Îi place un pic prea mult cofeina. — Nicio problemă. Fontana se ridică în picioare cu o mişcare uşoară şi lină şi traversă camera spre o tavă elegantă. Luă cafetiera şi umplu o cană. Îi place cu frişca şi zahăr? — Hm, nu. Sierra îl strânse pe Elvis care se zbătea. Îi place cafeaua neagră. Dar nu este nevoie. Fontana aduse cana înapoi şi o aşeză pe colţul biroului. — Serveşte-te, flăcăule, spuse el. Elvis nu avea nevoie de o a doua invitaţie. Sări de pe genunchii Sierrei pe birou şi îşi vârî capul în cană. Sorbituri uşoare urmară. Sierra se uită la el cu jenă. De obicei, Elvis avea instincte excelente când era vorba de oameni. Dacă nu îi plăcea cineva, îşi arăta foarte clar sentimentele. Dar îl plăcuse pe Fontana de la început Nu ştia ce să înţeleagă din asta. Desigur, era posibil ca, la fel ca a ei, intuiţia pufosului să nu fie infailibilă. Fontana se uită la Sierra. — O altă ceaşcă pentru dumneavoastră, domnişoară McIntyre? — Nu, mulţumesc. Se uită spre notiţele ei, hotărâtă să preia conducerea. Sunteţi la curent cu problema din ce în ce mai mare a drogurilor ilegale numite esenţă fantomatică? — Am citit ceea ce aţi scris despre asta, da. — Atunci ştiţi că, nu se ştie de ce, majoritatea dependenţilor sunt foşti bărbaţi ai Breslei care acum locuiesc pe străzile din Quarter? Fontana se sprijini de marginea biroului şi îşi încrucişa braţele. — Cred că am citit asta în ultimul dumneavoastră articol cu privire la acest subiect, da. — Este adevărat. Experţii cred că, dintr-un anume motiv, vânătorii de fantome pot fi mai susceptibili la acest drog din cauza profilului lor parapsihologic deosebit. Nu credeţi că organizaţia din Crystal ar trebui să lucreze în mod activ pentru a scoate acest drog de pe străzi? — Ştiţi, oamenii mei de la relaţii publice m-au sfătuit să nu vă acord acest interviu. — Sunt singură că aşa au făcut. Sunt sigură că ar prefera să nu vorbiţi deloc cu presa. — Nu numai de presă, în general, se tem ei. Fontana zâmbi. Sunteţi dumneavoastră, Miss McIntyre. Aveţi o asemenea reputaţie. — Oamenii dumneavoastră de la relaţii publice nu mă plac foarte mult, dacă asta vreţi să spuneţi. — Asta este ceea ce vreau să spun. Îşi desfăcu braţele şi se întinse în spatele biroului pentru a lua un exemplar al Cortinei. Ridică prima pagină în aşa fel încât ea să poată citi. — Asta este ultima dumneavoastră descoperire, cred, spuse el. Destul de ciudat, oamenii mei de PR au simţit că a fost puţin cam deplasat. Ea se uită la ziar. Sub titlul principal cu sloganul familiar „Mergi dincolo de Cortina pentru a găsi adevărul”, era un titlu care urla: „Bărbatul misterios la cârma Breslei Crystal. Ce ascunde el?” Titlul era însoţit de o fotografie a lui Fontana coborând dintr-o maşină sport Raptor, zveltă, neagră. Phil Trager, fotograful de la Cortină, prinsese imaginea din zbor, dar era una reuşită. În fotografie, Fontana arăta mult aşa cum era în realitate: periculos. Dar impresia nu era o funcţie a imaginii sau a dimensiunilor sale. Fontana domina mediul său înconjurător printr-o aură lipsită de efort, de putere controlată. Brock Jenner fusese un bărbat mare, gros, atât fizic, cât, în ceea ce o privea pe Sierra, şi intelectual. Nu era nicio îndoială că exercita putere. Cu toate acestea, autocontrolul nu fusese punctul său forte. Fusese un nemilos bărbat al femeilor, iar temperamentul său era exploziv. Deşi în mod oficial murise din cauze naturale, Sierra suspecta că motivul pentru care nu se mai afla printre cei vii era legat de obiceiul său de a-şi înjunghia asociaţii pe la spate. Se întreba dacă nu cumva ultimul spate pe care îl avusese în vizor fusese cel al lui Fontana. Dacă era aşa, înseamnă că greşise foarte tare calculele. Dacă Jenner fusese un munte de om, Fontana era pisica-fantomă. Nu ştiai că te vânează decât atunci când îi vedeai colţii, şi atunci era prea târziu. Era cu vreo doi centimetri peste înălţimea medie; nu atât de înalt încât să domine pe toată lumea din încăpere, cu toate acestea reuşea întotdeauna să lase să se înţeleagă că el conduce. Nimeni nu ar fi putut afirma că este frumos, îşi spuse Sierra, dar asta nu conta; cel puţin pentru ea. El era fascinant. Adică cel mai ciudat bărbat pe care îl întâlnise vreodată. Nu era nicio mirare că părul de pe ceafă refuza să i se calmeze. Pulsul gonea cu viteză mare din momentul în care intrase în încăpere. Era intens, intim conştientă de el într-un mod pe care nu şi-l putea explica. Nu era nimic nervos sau agitat la Fontana. Aveai senzaţia că ar fi nevoie, la maxim, de o erupţie vulcanică chiar aici, în acest birou, pentru a-l lua prin surprindere. Şi chiar şi atunci probabil că ai fi descoperit că avea planuri de rezervă pentru un astfel de eveniment Vânătorii de fantome obişnuiţi erau foarte serioşi în ceea ce privea tradiţia, începând cu garderoba lor. Preferau culoarea kaki şi pielea, probabil pentru că se potriveau atât de bine cu lăudăroşenia. Dar cei care ajungeau în vârful Breslei preferau să se îmbrace ca un CEO, ceea ce şi pretindeau că sunt. Astăzi Fontana era îmbrăcat în negru, mult negru. Pantalonii negri, cămaşa neagră, cravata neagră şi haina neagră s-ar fi potrivit mai degrabă în sala de şedinţe a tatălui său sau în oricare dintre cluburile fraţilor ei. Fiecare articol ţipa din cauza materialului scump şi a croielii senzaţionale; în mod discret, desigur. Diferenţa de croială se afla în detalii. Spre deosebire de accesoriile argintii sau aurii preferate de rudele sale de sex masculin, Fontana purta chihlimbar. Chiar şi nasturii cămăşii sale şi butonii de la manşete erau din chihlimbar. La fel era şi catarama curelei, cadranul ceasului şi, desigur, inelul cu sigiliu. Era sigură că fiecare bucăţică de chihlimbar pe care o vedea era amplificată. Mai mult, bănuia că mai are chihlimbar şi în altă parte asupra lui, de exemplu ascunsă într-un pantof sau pe lanţul cheilor. Bărbaţii din Bresle purtau mereu rezerve de chihlimbar, în acelaşi fel în care poliţiştii îşi poartă armele ascunse. Ştiau că, într-o zi, vieţile lor puteau depinde de un surplus de energie. Dar vânătorii de fantome lucrau în subteran, în catacombe şi în mijlocul ploilor misterioase extraterestre, unde curenţii imprevizibili de energie psi făceau ca armele de înaltă tehnologie şi cele mai multe dintre maşinării să fie inutile. În adâncul tunelelor şi în junglă, supravieţuirea depindea de abilitatea de a lucra cu chihlimbar amplificat. Abilitatea personală de a rezona fizic la chihlimbar şi de a-l folosi pentru a concentra energia naturală a creierului începuse să îşi facă apariţia printre colonişti la scurtă vreme după ce se aşezaseră în Harmony. La început, fusese privită ca un fel de capriciu sau curiozitate biologică. Oamenii de ştiinţă ajunseseră la concluzia că ceva din mediul înconjurător al planetei stimula puterea latentă a minţii omeneşti. Dar adevărata valoare a talentului para-rezonator devenise în curând evidentă. Acum, la două sute de ani după ce Cortina de energie se închisese, izolând coloniştii, chihlimbarul era sursa principală de energie. Era folosită pentru a da energie tuturor lucrurilor, de la maşini de spălat la computere. Pentru majoritatea oamenilor, abilitatea de a genera şi dirija curenţii de energie psihică era un talent cu un nivel scăzut, generalizat. Cu toate acestea, existau şi cei care arătau niveluri mai ridicate ale abilităţii, para-rezonatorii. În astfel de situaţii, talentul lua întotdeauna o formă înalt specializată şi era legat în mod direct de obiecte şi artefacte lăsate în urma lor de primii colonişti de pe Harmony, imperiul extraterestru de mult dispărut. Toate relicvele civilizaţiei dispărute radiau o energie psi puternică. Extratereștrii dispăruseră în urmă cu secole, înainte de sosirea pământenilor, dar lăsaseră în urma lor o reţea vastă de catacombe care străbăteau planeta în subteran. De curând, masiva pădure tropicală subterană fusese şi ea descoperită. La fel ca tunelele, jungla era plină cu curenţi ciudaţi de energie psi. O parte din ei luau forme ciudate. Şi atunci îşi făceau apariţia vânătorii de fantome. Vânătorii erau exemplele cele mai bune de para-rezonatori cu talente puternice, dar extrem de limitate. Abilităţile lor psihice, trebuie să recunoaştem că destul de impresionante, nu erau tocmai nişte grupări de aptitudini multifuncţionale. După ceea ce se putuse descoperi, singurul mod de întrebuinţare a talentului vânătorilor era să manipuleze şi să controleze mingile incandescente volatile, potenţial mortale, de energie extraterestră acid-verde, cunoscute din punct de vedere tehnic ca manifestări instabile de energie disonantă (MIED). Toată lumea le spunea furtunilor miniaturale fantome, pentru că păreau să plutească asemenea spectrelor rătăcitoare prin lumea subterană, transformând în primejdii serioase îndrăzneala celor care se aventurau dincolo de suprafaţa pământului. Dacă erai ars de o fantomă nu era un dezastru mic. O întâlnire apropiata cu un câmp sălbatic de energie putea distruge simţurile psihice ale unei persoane. De asemenea, putea face ca nefericita victimă să intre în comă, din care putea să nu îşi mai revină niciodată. Singurii oameni care puteau controla fantomele erau cei care puteau rezona cu disonanţa haotică a energiei care le alimenta: vânătorii de fantome. Explorările şi excavările tunelelor misterioase şi, de curând, şi a pădurii tropicale, erau o afacere importantă. Corporaţii, echipe universitare de cercetare şi indivizi particulari, cu toţii se aflau în competiţie pentru a descoperi şi recupera secretele pe care extratereștrii le lăsaseră în urma lor. Numai vânătorii puteau oferi protecţia în subteran, în mediul încărcat de energie psi. Dacă voiai să angajezi câţiva pentru siguranţa cercetărilor tale sau a echipei de explorări, trebuia să mergi la Breaslă. Rezultatul era că Breasla exercita un control strict cu privire la cei care ajungeau să îşi desfăşoare activitatea în subteran. Legea cererii şi ofertei fiind ceea ce era, organizaţiile au devenit extrem de puternice de-a lungul anilor. Tentaculele lor ajungeau adânc în subteran, şi la fel şi în rândul societăţii. Un bărbat cu poziţia lui Fontana putea exercita o presiune foarte mare asupra politicienilor, direcţiilor de companii şi putea influenţa oamenii la orice nivel. După părerea Sierrei, situaţia devenise mult mai rea în ultimul an, când pădurea tropicală fusese deschisă explorărilor, cercetărilor şi tradiţionalilor vânători de comori. Breslele, niciodată în întârziere de a recunoaşte o oportunitate de afacere când o vedeau, se mişcaseră repede pentru a face uz de autoritatea lor asupra junglei ciudate, îngropate, la fel cum făcuseră şi cu catacombele. Nici vorbă că explorarea junglei era riscantă. Alături de o mulţime de plante şi specii de animale noi şi ciudate, curente înşelătoare de energie pluteau prin pădurea tropicală. Se dovedise că anumiţi vânători puteau naviga prin aşa-zisele râuri fantomă. Breslele descoperiseră un segment de piaţă extrem de profitabil. Puterea era putere şi, indiferent dacă recunoştea sau nu, Fontana exercita foarte multă. Îşi ridică privirea de la articolul pe care ea îl scrisese despre el, cu o expresie neutră în mod politicos. — Mi se pare că dumneavoastră credeţi că, în zilele lor bune, vânătorii de fantome sunt numai o adunătură de gărzi de corp mult prea bine plătite. În zilele noastre proaste, suntem adevăraţi criminali. — Nu am scris niciodată că sunteţi criminali, spuse ea repede. Ivor Runtley, director şi editor al Cortinei, spusese foarte vehement că, deşi era dispus să îi permită libertatea de acţiune, în mod clar nu voia ca ea să atragă mânia completă a noului şef al Breslei asupra ziarului său iubit. Fontana aruncă ziarul într-o parte. — Bine, accept că nu aţi folosit chiar termenul criminali. Dar este evident că nu aveţi o părere prea bună despre cei care au profesia mea. — Cred că Breslele au prea multă putere când este vorba de ceea ce se întâmplă în subteran. Foarte multă putere în mâinile oricărei organizaţii este întotdeauna periculoasă. — Chiar credeţi că ar fi o idee bună să li se ridice Breslelor autoritatea din subteran? întrebă el. — Nu spun că un oarecare control şi organizare nu sunt necesare. Toată lumea ştie că oamenii cu aptitudini ca ale dumneavoastră sunt necesari pentru siguranţa explorărilor. — Aptitudini ca ale mele? întrebă el delicat. Ce ştiţi dumneavoastră despre aptitudinile mele? — Este evident că sunteţi un vânător, unul puternic, sunt sigură. Nu aţi fi ajuns la conducerea Breslei dacă nu aţi fi fost un talentat şi puternic para-rezonator de energie disonantă. Făcu o pauză. De un anume fel. Sublinie ultima propoziţie în mod deliberat. Din punct de vedere istoric, Breslele susţinuseră întotdeauna că există un singur fel de talent de vânător: abilitatea de a lucra cu lumina verde fantomatică. Dar, de-a lungul noii sale cariere ca reporter de investigaţii, auzise nişte zvonuri interesante care susţineau că unii vânători puteau lucra şi cu altfel de energie extraterestră psi, în special cu lumină argintie şi albastră. Dacă era adevărat că existau câteva talente exotice printre vânători, acesta era încă un alt secret deţinut de Breaslă. Avea îndoieli foarte mari că îl putea păcăli pe Fontana să recunoască, dar merita să încerce. — Să presupunem pentru o clipă că ştiţi tot ce trebuie să ştiţi despre mine, spuse el, ignorând săpăturile subtile despre talente care nu erau făcute publice. Cum rămâne cu dumneavoastră? Ea îngheţă. Elvis, simţindu-i tensiunea, îşi lăsă cafeaua şi sări peste masă. Sări direct pe genunchii ei şi se caţără pe braţ pentru a i se aşeza pe umăr. Ea se întinse şi îl atinse pentru a-l linişti. Fontana nu avea cum să ştie despre celălalt dar al ei, îşi spuse ea. O punea la încercare, o provoca în acelaşi fel în care încercase şi ea să îl provoace. Îşi căutau reciproc secretele. — Sunt reporter, domnule Fontana, spuse ea cu răceală. Orice alte aptitudini aş avea, sunt în domeniul jurnalismului. El îi aruncă un zâmbet calm, cunoscător, zguduitor de intim. — Nu cred asta nici măcar o clipă. Recunosc puterea când o simt, domnişoară McIntyre. — Nu am venit aici pentru a vorbi despre mine. Se presupune că este un interviu despre dumneavoastră. Îşi închise carnetul şi îl strecură în geantă. Dar se pare că nu se va întâmpla, aşa că pot la fel de bine să plec. — Mă surprindeţi. Nu credeam că veţi renunţa atât de repede. Ea se ridică în picioare. — Nu mă deranjează să vă fac să pierdeţi timpul, dar nu sunt foarte interesată să îl pierd pe al meu. — Aşezaţi-vă, domnişoară McIntyre. — De ce? — Pentru că, aşa cum spune o veche zicală, vă voi face o ofertă pe care nu o puteţi refuza. — Mă ameninţaţi? — Sper să nu o consideraţi în acest fel. — Şi dacă refuz? El zâmbi. — Nu o veţi face. — De ce? — Pentru că vă voi da posibilitatea unui adevărat interviu exclusiv, cea mai mare poveste din cariera dumneavoastră. — Sigur. — Nu aveţi încredere în mine, nu-i aşa? — Nu atât încât să nu renunţ. El o privi nemişcat, fără să clipească. — Sunt al naibii de serios. Cuvântul al naibii îi stârni instinctele jurnalistice. Bine, poate că era serios. — Va fi o poveste despre Breaslă? întrebă ea cu prudenţă. — Da. — Şi ce anume, mai exact, trebuie să fac pentru a obţine acest interviu fierbinte, exclusiv? — Să vă căsătoriţi cu mine.

Alchimia dragostei de Amanda Quick prolog   Miezul nopţii. Londra   Charlotte nu avea să afle niciodată ce o trezise de fapt în orele de dinaintea zorilor. Poate creierul ei somnoros percepuse scârţâitul unei scânduri din podea sau vocea înăbuşită a cuiva. Oricare fusese cauza, deschise ochii brusc şi se ridică în şezut. Era stăpânită de un sentiment de o urgenţă copleşitoare. O presimţire rece îi străbătu tot corpul. Era noaptea în care menajera avea liber. În perioada aceea, tatăl ei vitreg, Winterbourne, nu se întorcea niciodată acasă înainte de răsăritul soarelui. Charlotte ştia că ea şi sora ei, Ariel, trebuiau să fie singure în casă. Dar cineva tocmai urcase scările şi păşea pe coridor. Aruncă deoparte cuvertura şi se dădu jos din pat, tremurând, pe podeaua rece. Pentru un moment nu avu nici cea mai mică idee ce trebuia să facă mai departe. O altă scândură din duşumea gemu. Se duse la uşă, o deschise câţiva centimetri şi aruncă o privire pe holul întunecat. Două siluete învelite în mantii lungi dădeau târcoale printre umbrele dense de la capătul coridorului. Se opriră în faţa uşii lui Ariel. Unul ţinea în mână o lumânare. Lumina scoase la iveală trăsăturile obtuze, de chefliu, ale lui Winterbourne. — Fiţi rapid, zise Winterbourne cu un mârâit. Şi apoi să ne vedem de drum. Răsăritul e aproape. — Dar aş vrea să mă bucur de această plăcere rară. Nu mereu apare ocazia de a savura o virgină adevărată, urmaşă a unei linii de sânge atât de bune. Paisprezece ani ai zis? O vârstă bună. Am de gând să nu mă grăbesc, Winterbourne. Charlotte îşi reprimă un ţipăt de mânie şi de frică. Glasul celui de‑al doilea bărbat semăna cu un instrument muzical misterios, o combinaţie de graţie şi de putere chiar şi când se rezuma la o şoaptă. Era un glas care putea îmblânzi animale sălbatice sau, la fel de bine, cânta imnuri. Dar era cel mai înspăimântător lucru pe care îl auzise vreodată. — Sunteţi nebun? şuieră Winterbourne. Grăbiţi‑vă şi terminaţi odată. — Îmi datorezi o sumă mare de bani, Winterbourne. Cu siguranţă nu te aştepţi să încheiem socotelile prin a mă lăsa numai câteva minute cu micuţa şi foarte scumpa mea inocentă. Vreau o oră, cel puţin. — Imposibil, mormăi Winterbourne. Camera fetei mai mari este aici, imediat, pe hol. Este o scorpie. Absolut neîmblânzită. Dacă o treziţi, nu se ştie ce va face. — Este problema ta, nu a mea. Tu eşti stăpânul în această gospodărie, nu? Trebuie să te descurci. — Ce dracu’ vreţi să fac dacă se trezeşte? — Încui‑o în cameră. Leag‑o. Pune‑i un căluş în gură. Bate‑o până îşi pierde cunoştinţa. Nu îmi pasă cum rezolvi problema atât timp cât ea nu se amestecă în plăcerile mele. Charlotte închise uşor uşa camerei şi îşi întoarse privirea în dormitorul luminat de razele lunii. Trase adânc aer în piept, îşi linişti simţurile cuprinse de panică şi se repezi către un cufăr din apropiere de fereastră. Bâjbâi la încuietoarea acestuia, deschise capacul şi azvârli la o parte două pături de deasupra. Caseta ce conţinea pistolul tatălui ei era pe fundul cufărului. Charlotte o luă, o deschise cu degetele tremurânde şi apucă arma grea. Era descărcată. Nu avea ce face în această privinţă. Îi lipseau praful de puşcă şi glontele. La fel şi timpul necesar pentru a se prinde cum trebuiau potrivite toate într‑un pistol. Se duse la uşă, o deschise şi păşi pe hol. Ştiu în mod instinctiv că străinul care intenţiona să o violeze pe Ariel era cel mai periculos dintre cei doi. Simţi că el ar fi fost încurajat de orice semn de nervozitate sau de nesiguranţă din partea ei şi, mai ales, de orice umbră a panicii teribile care o străbătea. — Staţi pe loc sau trag, zise Charlotte încet. Winterbourne se împletici de uimire. Flacăra lumânării pe care o ţinea îi dezvălui gura deschisă. — La dracu’! Charlotte. Al doilea bărbat se întoarse mai încet. Mantia i se răsuci împrejur cu un foşnet uşor. Flacăra slabă a lumânării lui Winterbourne nu răzbătea până la trăsăturile lui. Nu îşi scosese pălăria, iar borul generos al acesteia, împreună cu gulerul înalt al mantiei, îi formau pe faţă umbre adânci. — Ah, murmură el. Sora cea mare, presupun. Charlotte îşi dădu seama că stătea în bătaia razelor lunii, ce se scurgeau prin fereastra ei prin uşa deschisă. Străinul îi putea vedea, probabil, conturul corpului prin cămaşa de noapte de in alb. Îşi dori din tot sufletul ca pistolul pe care îl ţinea acum să aibă un glonţ şi o încărcătură puternică de praf de puşcă. Niciodată nu urâse pe cineva aşa cum ura această fiinţă. Şi niciodată nu fusese atât de speriată. În acel moment imaginaţia ameninţa să preia controlul în mod brutal asupra inteligenţei. O parte din ea era convinsă că nu avea de‑a face doar cu un om, ci cu un monstru. Ghidată de instinct, Charlotte nu spuse nimic. Cuprinse cu ambele mâini pistolul, îl înălţă cu o precizie deliberată, ca şi cum ar fi fost încărcat, şi îi trase piedica. Sunetul de neconfundat se auzi cu putere pe holul tăcut. — La dracu’, fato, eşti nebună? Winterbourne se repezi înainte şi apoi se opri la câţiva metri distanţă. Pune jos pistolul. — Ieşiţi afară, zise Charlotte. Nu lăsă arma să tremure. Toată atenţia ei era concentrată la monstrul înfăşurat în mantia neagră. — Amândoi, ieşiţi afară acum! repetă ea. — Cred că intenţionează să apese pe trăgaci, Winterbourne. Vocea arunca miere şi venin, însă dezvăluia şi un grad înspăimântător de amuzament. — Nu o să îndrăznească, zise Winterbourne, făcând însă un pas în spate. Charlotte, ascultă‑mă. Nu poţi să fii atât de proastă să crezi că poţi împuşca un om cu sânge rece. O să fii spânzurată. — Aşa să fie, rosti Charlotte ţinând pistolul drept spre el. — Hai, Winterbourne, zise monstrul încet. Hai să plecăm. Fetişcana vrea să înfigă un glonţ în unul dintre noi şi înclin să cred că i‑ar plăcea ca eu să fiu victima. Nicio virgină nu merită atâta bătaie de cap. — Dar cum rămâne cu datoriile mele? întrebă Winterbourne cu vocea tremurândă. Mi‑aţi promis că o să le ştergeţi dacă vă las să o aveţi pe cea mică. — Se pare că trebuie să găseşti o altă cale de a‑ţi plăti datoriile. — Dar nu am alte resurse, domnule, se tângui Winterbourne cu o voce disperată. Nu mai am nimic altceva de vândut ca să‑mi pot acoperi pierderile faţă de dumneavoastră. Bijuteriile soţiei mele nu mai sunt. A mai rămas doar puţin argint. Iar casa aceasta nu este a mea. Sunt doar un chiriaş. — Sunt sigur că vei găsi alte mijloace de a‑mi plăti. Monstrul se îndreptă agale către scări, fără a‑şi lua ochii de la Charlotte. — Totuşi, asigură‑te că orice metodă ai găsi pentru a‑ţi acoperi datoriile, nu presupune ca eu să am de‑a face cu un înger răzbunător, cu un pistol în mână. Charlotte ţinu arma aţintită asupra străinului în timp ce acesta cobora treptele. Evitând lumânarea lui Winterbourne, bărbatul reuşi să se menţină tot timpul în umbră. Ea se aplecă peste balustradă şi îl urmări când deschise uşa de la intrare. Spre oroarea ei, se opri şi se uită în sus la ea. — Crezi în destin, domnişoară Arkendale? Vocea lui pluti spre ea din noapte. — Nu mă preocupă astfel de lucruri. — Păcat. Întrucât tocmai ai demonstrat că eşti una dintre puţinele persoane care au puterea de a‑l modela, ar trebui să dai mai multă atenţie subiectului. — Plecaţi din această casă! — La revedere, domnişoară Arkendale. A fost cel puţin amuzant. Monstrul se răsuci pe călcâie şi, cu un ultim foşnet al mantiei, dispăru. Charlotte putu să respire din nou. Se întoarse către Winterbourne: — Şi tu. Dispari, sau o să apăs pe trăgaci. Trăsăturile lui aspre erau cuprinse de furie. — Ai idee ce‑ai făcut, nenorocito? Îi datorez o afurisită de avere. — Nu‑mi pasă că ai pierdut în faţa lui. E un monstru. Iar tu eşti un om care ar lăsa un copil inocent pradă unei bestii. Asta te face şi pe tine un monstru. Ieşi afară de aici! — Nu mă poţi da afară din casa mea. — Ba exact asta intenţionez. Pleacă, sau o să apăs pe trăgaci. Nu te îndoi de mine, Winterbourne. — Sunt tatăl tău vitreg, pentru numele lui Dumnezeu! — Eşti un ticălos demn de dispreţ. Şi, în plus, eşti un hoţ. Ai furat moştenirea pe care a lăsat‑o tata pentru mine şi pentru Ariel şi ai tocat‑o la jocuri. Crezi că am vreo urmă de loialitate faţă de tine după tot ce ai făcut? Dacă da, trebuie să fii nebun. Winterbourne fu cuprins de mânie. — Banii aceia au devenit ai mei când m‑am căsătorit cu mama ta. — Ieşi din această casă! — Charlotte, stai, nu înţelegi care e situaţia. Cu bărbatul care tocmai a plecat nu mă pot juca. El mi‑a cerut să‑i plătesc datoriile de la jocuri în noaptea aceasta. Trebuie să‑mi închei socotelile cu el. Nu ştiu ce‑o să‑mi facă dacă dau greş. — Ieşi! Winterbourne deschise gura şi apoi o închise brusc. Se uită neputincios la pistol şi, apoi, cu un oftat plin de angoasă, se repezi în jos pe scară. Apucându‑se de balustradă pentru a se sprijini, coborî treptele, apoi traversă vestibulul şi ieşi. Charlotte rămase nemişcată în umbrele de la capătul scării până când uşa se închise în urma lui Winterbourne. Trase câteva guri de aer şi lăsă încet pistolul jos. Pentru un moment, lumea i se păru că tremură şi că se mişcă sub picioarele ei. Sunetul căruţelor ce treceau pe stradă era îndepărtat şi ireal. Formele familiare ale holului şi ale scării luară aspectul unei iluzii stranii. Uşa de la camera lui Ariel se deschise la capătul coridorului. — Charlotte? Am auzit voci. Eşti bine? — Da, răspunse Charlotte şi ascunse repede pistolul la spate, astfel încât sora ei să nu‑l poată zări. Se întoarse încet şi mimă un zâmbet nesigur. — Da, sunt bine, Ariel. Winterbourne a venit acasă beat, ca de obicei. Ne‑am certat un pic. Dar acum nu mai e. N‑o să se întoarcă în noaptea asta. Ariel rămase tăcută pentru un moment. — Îmi doresc ca mama să mai fie aici. Uneori mi‑e tare frică în casa asta. Charlotte simţi cum lacrimile îi înţeapă ochii. — Şi mie îmi este teamă uneori, Ariel. Dar în curând o să fim libere. De fapt, o să apucăm drumul către Yorkshire mâine. Se duse în fugă la sora ei, îi trecu braţul pe după umeri şi ascunse mai bine pistolul în pliurile cămăşii de noapte. Fierul rece îi îngheţă coapsa. — Ai terminat de vândut argintul şi ce a mai rămas din bijuteriile mamei? întrebă Ariel. — Da. Ieri am amanetat tava de ceai. Nu a mai rămas nimic. În anul care trecuse de când mama lor murise în mod neaşteptat, într‑un accident de călărie, Winterbourne vânduse cele mai bune piese din bijuteriile familiei Arkendale şi cea mai mare parte din argintăria masivă pentru a acoperi datoriile de la cursele de cai. Când sesizase ce se întâmpla, Charlotte începu să ascundă inele mai mici, câteva broşe şi un pandantiv. În plus, dosise câteva piese din serviciul de argint pentru ceai. În timpul ultimelor luni le amanetase pe furiş. Winterbourne îşi petrecea atât de mult timp în stare de ebrietate, încât nu băgă de seamă că multe dintre obiectele de valoare din gospodărie dispăruseră. Câteodată, când observa o lipsă, Charlotte îl informa că el însuşi amanetase obiectul respectiv în timp ce era beat. Ariel se uită în sus. — Crezi că o să ne placă în Yorkshire? — O să fie superb. O să închiriem o căsuţă. — Dar cum o să trăim? Chiar şi la vârsta fragedă de paisprezece ani, Ariel avea un uimitor simţ practic. — Banii pe care îi ai din lucrurile mamei n‑o să dureze mult, adăugă ea. Charlotte o luă în braţe. — Nu te teme. O să mă gândesc eu la o modalitate de a câştiga bani pentru amândouă. Ariel se încruntă. — Sper că nu o să te simţi obligată să devii guvernantă, nu? Ştii ce lucruri cumplite păţesc femeile care aleg această meserie. Nimeni nu le plăteşte suficient şi, de multe ori, sunt tratate îngrozitor. Iar eu nu cred că o să mai pot sta cu tine dacă intri în serviciul vreunei familii. — Poţi să fii sigură că o să găsesc o altă cale ca să ne întreţinem, jură Charlotte. Toată lumea ştia că munca unei guvernante nu era una plăcută. Pe lângă salariile mici şi tratamentul umilitor, existau riscuri din partea bărbaţilor din gospodărie, care socoteau guvernantele un vânat sigur. Trebuia să fie un mod mai bun de a se întreţine pe ea şi pe Ariel, se gândi Charlotte. În dimineaţa următoare însă, totul se schimbă radical. Lordul Winterbourne fusese găsit plutind cu faţa în jos pe Tamisa, cu gâtul tăiat. Se presupunea că fusese victima unui jaf la drumul mare. Nu mai era necesar să fugă în Yorkshire, dar Charlotte simţea nevoia de a‑şi face o carieră. Primi vestea morţii lui Winterbourne cu o mare uşurare. În acelaşi timp, ştia că nu avea să‑l poată uita niciodată pe monstrul cu vocea minunată şi convingătoare pe care îl întâlnise pe coridor.   Miezul nopţii. Coasta Italiei. Doi ani mai târziu   — Deci până la urmă ai ales să mă trădezi, zise Morgan Judd din pragul încăperii cu ziduri de piatră care îi servea drept laborator. Păcat. Noi doi avem multe în comun, St. Ives. Împreună am fi putut stabili o alianţă care ne‑ar fi adus atât o avere imensă, cât şi o putere la care nici nu putem visa. Irosirea deplorabilă a unui destin măreţ. Dar, până la urmă, tu nu crezi în destin, nu‑i aşa? Baxter St. Ives îşi încleştă degetele cu putere în jurul blestematului de carneţel pe care îl descoperise. Se întoarse cu faţa către Morgan. Femeile îl considerau pe Judd înzestrat cu chipul unui înger căzut. Părul lui negru cârlionţat cădea natural cu o eleganţă demnă de un poet romantic. Îi înconjura sprâncenele înalte, ce îi confereau un aer inteligent, şi ochii de un albastru glacial, incredibil. Vocea lui Morgan îi putea aparţine lui Lucifer însuşi. Era vocea unui om care cântase în corul de la Oxford, citise poezii cu voce tare pentru ascultători captivaţi şi atrăsese doamne din înalta societate în patul său. Era o voce amplă, misterioasă, captivantă, umbrită de înţelesuri ascunse şi de promisiuni nerostite. Era o voce a puterii şi a pasiunii, iar Morgan se folosea de ea aşa cum făcea cu totul şi cu toţi pentru a‑şi atinge scopurile. Sângele lui era la fel de albastru ca şi culoarea de gheaţă din ochi. Aparţinea uneia dintre cele mai nobile familii din Anglia. Dar purtarea sa aristocratică ascundea adevăratele împrejurări ale naşterii sale. Morgan Judd era un bastard. Era unul dintre cele două lucruri despre care Baxter putea să spună cu adevărat că le aveau în comun. Celălalt era fascinaţia pentru ştiinţa numită chimie. Aceasta din urmă era cea care îi adusese în pragul acestei confruntări nocturne. — Destinul este pentru poeţii romantici şi pentru scriitorii de romane, zise Baxter împingându‑şi pe nas, cu fermitate, ochelarii cu rame aurii. Eu sunt un om de ştiinţă. Nu mă preocupă astfel de nimicuri metafizice. Dar ştiu că este posibil ca un om să îşi vândă sufletul diavolului. De ce ai făcut‑o, Morgan? — Te referi la înţelegerea pe care am făcut‑o cu Napoleon, presupun. Gura senzuală a lui Morgan se curbă uşor într‑un amuzament rece. Făcu doi paşi în încăperea cufundată în umbre şi se opri. Faldurile mantiei sale negre se răsuciră deasupra vârfurilor cizmelor lustruite, într‑un mod care‑i aminti lui Baxter de o pasăre mare, de pradă. — Da, zise Baxter. Mă refer la târgul tău. — Nu e niciun mare mister în legătură cu decizia mea. Fac ceea ce trebuie făcut pentru a‑mi îndeplini destinul. — Ţi‑ai trăda ţara pentru a îndeplini această idee nebunească de mare destin? — Eu nu datorez nimic Angliei, şi nici tu. Este o ţară guvernată de legi şi de reguli sociale nescrise, care conlucrează pentru a le interzice oamenilor superiori, aşa cum suntem noi doi, să îşi ocupe locul ce li se cuvine în ordinea firească a lucrurilor. Ochii lui Morgan luciră în lumina lumânării. Vocea lui izbucni cu furie amară: — Nu e prea târziu, Baxter. Alătură‑mi‑te în această încercare. Baxter înălţă carneţelul. — Vrei ca eu să te ajut să desăvârşeşti aceste combinaţii chimice teribile astfel încât Napoleon să le folosească pe post de arme împotriva propriului tău popor? Eşti cu adevărat nebun. — Eu nu sunt nebun, dar tu cu siguranţă eşti prost, zise Morgan scoţând la iveală un pistol dintre pliurile mantiei sale negre. Şi orb, în ciuda faptului că porţi ochelari, dacă nu poţi vedea că Napoleon reprezintă viitorul. Baxter scutură din cap. — A încercat să acapareze prea multă putere. Acest lucru îl va distruge. — Este un om care pricepe că marile destine sunt create de cei care au voinţa şi inteligenţa de a le modela. Şi, mai mult, este un om care crede în progres. Este singurul conducător din toată Europa care înţelege cu adevărat valoarea şi potenţialul ştiinţei. — Sunt conştient de faptul că oferă mari sume de bani celor care fac experimente de chimie şi de fizică şi alte asemenea, spuse Baxter în timp ce privea pistolul din mâna lui Morgan. Dar el se va folosi de ceea ce tu creezi aici, în acest laborator, ca să câştige războiul. Englezii vor muri în chinuri cumplite dacă vei reuşi să produci vaporii letali în cantităţi mari. Asta nu înseamnă nimic pentru tine? Morgan râse. Sunetul avu rezonanţa profundă a unui clopot mare, lovit foarte încet. — Absolut nimic. — Ai decis să‑ţi trimiţi în iad nu numai ţara de baştină, ci şi onoarea? — St. Ives, mă uimeşti. Când o să înveţi că onoarea este un sport conceput pentru a‑i amuza pe oamenii născuţi în zona potrivită a societăţii? — Te contrazic. Baxter îşi ascunse carneţelul sub braţ, îşi scoase ochelarii şi începu să şteargă lentilele cu batista. — Onoarea este o calitate pe care o poate atinge orice om şi o poate modela pentru sine, adăugă el zâmbind uşor. Ceea ce nu e valabil în privinţa concepţiei tale despre destin, dacă stai să te gândeşti. Ochii lui Morgan aruncau săgeţi de furie. — Onoarea este pentru cei care au moştenit putere şi bogăţie încă din leagăn pentru simplul fapt că mamele lor au avut bunul‑simţ de a‑şi asigura un certificat de căsătorie înainte de a‑şi desface picioarele. Este pentru bărbaţi precum nobilii noştri taţi, care au lăsat fiilor lor legitimi titlurile şi averile, iar bastarzilor nu le‑au dat nimic. Nu este pentru cei ca noi. — Ştii care este marea ta problemă, Morgan? Baxter îşi puse la loc, cu grijă, ochelarii. Îţi îngădui să devii mult prea înflăcărat în legătură cu anumite subiecte. Emoţia puternică nu este un lucru bun pentru un chimist. — Să te ia dracu’, St. Ives! rosti Morgan, iar mâna i se strânse în jurul patului pistolului. M‑am săturat de prelegerile tale excesiv de monotone şi de plictisitoare. Cea mai mare problemă a ta este că îţi lipseşte o fire destul de puternică şi de îndrăzneaţă pentru a schimba cursul propriului tău destin. Baxter ridică din umeri. — Dacă există destin, atunci eu mă aştept ca al meu să fie extrem de plictisitor până în ziua în care mă voi duce. — Mă tem că ziua aceea a sosit. Poate că n‑o să‑ţi vină să crezi, dar regret necesitatea de a te omorî. Eşti unul dintre puţinii oameni din Europa care ar fi putut aprecia ingeniozitatea realizărilor mele. Este păcat că nu o să poţi trăi ca să vezi cum se desfăşoară marele meu destin. — Destin, desigur. Ce prostie imensă! Trebuie să îţi spun că această obsesie pentru metafizică şi ocultism este o altă trăsătură deloc bine‑venită la un om de ştiinţă. Nu demult era un simplu amuzament pentru tine. Când ai început să crezi în astfel de nimicuri? — Prostule! Morgan ţinti cu atenţie şi trase piedica pistolului. Timpul se scursese. Nu mai era nimic de pierdut. Cuprins de disperare, Baxter apucă sfeşnicul greoi din apropiere. Îl aruncă, împreună cu lumânarea aprinsă, către cel mai apropiat banc de lucru aflat în dezordine. Suportul de fier şi lumânarea se loviră de un recipient din sticlă şi îl făcură zob. Lichidul de un verde pal ce se afla în interior se scurse peste masa de lucru şi atinse lumânarea care încă ardea. Izbucni o flacără ce se întindea rapid. — Nu! ţipă Morgan. Blestemat să fii, St. Ives! Apăsă pe trăgaci, însă toată atenţia îi era îndreptată asupra flăcărilor care se întindeau, nu la ţintă. Glonţul pătrunse prin fereastra din spatele lui Baxter. Unul dintre geamurile mici se făcu ţăndări. Baxter alergă la uşă, ţinând în mână carneţelul. — Cum îndrăzneşti să încerci să intervii în planurile mele? zise Morgan apucând o sticlă verde de pe un raft şi învârtindu‑se cu ea pentru a‑i bloca drumul lui Baxter. Prostule! Nu mă poţi opri. — Focul se întinde rapid. Fugi, pentru Dumnezeu! Morgan ignoră însă avertismentul. Trăsăturile i se schimonosiră de furie şi azvârli conţinutul sticlei asupra lui Baxter. Acţionând instinctiv, acesta îşi acoperi ochii cu mâna şi se întoarse. Acidul îi atinse umărul şi spatele. Pentru o secundă nu simţi nimic. Doar o senzaţie ciudată de răceală. Era ca şi cum ar fi fost stropit cu apă. Dar, în clipa următoare, chimicalele îi devorară cămaşa şi se năpustiră asupra pielii. Durerea îl săgetă, o agonie arzătoare care ameninţa să‑i distrugă concentrarea. Se forţă să se gândească numai la nevoia presantă de a scăpa de acolo. Focul înflori repede în camera de piatră. Fumul gros şi urât mirositor începu să se înteţească în timp ce mai multe recipiente se spărgeau şi alimentau flăcările cu lichidele dinăuntru. Morgan se întinse către un sertar, îl deschise şi scoase un alt pistol. Îl îndreptă spre Baxter, luptându‑se să ţintească prin atmosfera din ce în ce mai plină de fum. Baxter se simţea ca şi cum pielea îi era descojită strat cu strat. Printr‑un văl de fum şi de durere văzu că drumul către uşă era deja blocat de flăcări înalte. Nu era nicio scăpare în acea direcţie. Îşi întinse un picior şi lovi pompa greoaie de aer. Aceasta se prăvăli peste piciorul stâng al lui Morgan. — Să pieri în iad! Morgan se împletici într‑o parte când obiectul îl lovi. Căzu în genunchi, iar pistolul alunecă pe pietre. Baxter alergă la fereastră. Bucăţi din cămaşa distrusă vânturau nebuneşte în jurul lui. Reuşi să se caţăre pe pervaz şi se uită în jos. Dedesubt se afla marea învolburată. În lumina slabă, argintie a lunii putu vedea suprafaţa înspumată în timp ce valurile se spărgeau de stâncile ce alcătuiau fundaţia vechiului castel. Pistolul bubui. Baxter se aruncă în apele întunecate. Ecoul unei serii de explozii se auzi în noapte în vreme ce el plonja. Reuşi să evite stâncile, dar impactul îi smulse carneţelul lui Morgan Judd din strânsoare. Acesta dispăru pentru totdeauna în adâncuri. Când se ridică la suprafaţa apei, câteva momente mai târziu, printre valurile ce se loveau de margini, Baxter constată că îşi pierduse şi ochelarii. Nu avu nevoie de ei, totuşi, ca să observe că laboratorul din tumul castelului se transformase într‑un infern. Nimeni nu ar fi putut supravieţui unei asemenea conflagraţii. Morgan Judd era mort. Baxter se gândi la faptul că produsese moartea unui om care îi fusese odată cel mai bun prieten şi coleg. Era aproape destul pentru ca cineva să creadă în noţiunea de destin.                     capitolul 1   Londra. Trei ani mai târziu.   — Nu îmi dai de ales, aşa că trebuie să fiu directă, domnule St. Ives. Din păcate, nu sunteţi exact ce aveam în minte când mă gândeam la noţiunea de om de afaceri. Charlotte Arkendale îşi puse mâinile pe biroul de mahon şi îl privi pe Baxter cu un ochi critic. — Îmi pare rău că v‑aţi pierdut timpul. Interviul nu mergea bine. Baxter îşi potrivi ochelarii cu ramă de aur pe puntea nasului şi îşi jură în sinea lui că nu va ceda impulsului de a scrâşni din măsele. — Mă scuzaţi, domnişoară Arkendale, dar am avut impresia că doriţi să angajaţi o persoană care este inofensivă şi neinteresantă. — Adevărat. — Cred că descrierea exactă a candidatului ideal pentru acest post era, şi citez, „o persoană care este tot atât de fadă ca o budincă de cartofi“. Charlotte clipi din ochii mari, tulburător de inteligenţi şi de verzi. — Cred că aţi înţeles greşit, domnule. — Foarte rar mă înşel, domnişoară Arkendale. Nu sunt nimic altceva decât precis, metodic şi atent de felul meu. Greşelile sunt făcute de persoanele impulsive sau înclinate către pasiuni excesive. Vă asigur că nu am un astfel de temperament. — Nu pot decât să fiu de acord cu dumneavoastră în ceea ce priveşte riscurile unei naturi pasionale, zise ea rapid. Într‑adevăr, aceasta reprezintă o problemă. — Permiteţi‑mi să dau citire scrisorii pe care i‑aţi trimis‑o fostului dumneavoastră administrator. — Nu este necesar. Sunt perfect conştientă de ceea ce i‑am scris domnului Marcle. Baxter o ignoră. Vârî mâna în buzunarul de la pieptul paltonului uşor şifonat şi scoase foaia pe care o îndesase acolo. Citise de atât de multe ori acea blestemăţie încât aproape că o memorase, dar se dădu puţin în spectacol uitându‑se îndelung la scrisul de mână pretenţios. — După cum ştiţi, domnule Marcle, declamă el, am nevoie de un administrator care să vă ia locul. Acesta trebuie să fie o persoană cu o înfăţişare obişnuită, ce nu dă de bănuit. Vreau un om care să‑şi poată desfăşura treburile neobservat; un gentleman cu care să mă pot întâlni frecvent fără să atrag priviri bănuitoare sau comentarii. Pe lângă îndatoririle obişnuite ale unui administrator, îndatoriri pe care dumneavoastră le‑aţi îndeplinit atât de admirabil în timpul acestor cinci ani, vă solicit ca gentlemanul pe care mi‑l recomandaţi să posede şi alte aptitudini. Nu o să vă deranjez cu detalii ale situaţiei în care mă găsesc. Este îndeajuns să spun că, ţinând cont de evenimentele recente, am nevoie de o persoană solidă, ageră, pe care să mă pot bizui pentru protecţie. Pe scurt, vreau să angajez atât un administrator, cât şi o gardă de corp. Ca întotdeauna, cheltuielile trebuie să fie luate în considerare. De aceea, în loc să plătesc pentru doi oameni, am ajuns la concluzia că ar fi mai economică angajarea unui bărbat care să‑şi poată asuma responsabilităţile ambelor posturi. — Da, da, îmi amintesc destul de bine propriile‑mi cuvinte, îl întrerupse Charlotte. Dar nu despre asta e vorba. Baxter continuă, încăpăţânat: — De aceea vă cer să îmi trimiteţi un gentleman respectabil, care să îndeplinească toate cerinţele de mai sus şi care să fie la fel de fad precum o budincă de cartofi. — Nu văd de ce trebuie să repetaţi totul de pe acea pagină, domnule St. Ives. Baxter forţă nota. — Trebuie să fie înzestrat cu un grad înalt de inteligenţă, deoarece o să am nevoie să facă investigaţii delicate în numele meu. Pe de altă parte, în calitate de gardă de corp, trebuie să fie îndemânatic în mânuirea unui pistol, în cazul în care lucrurile iau o întorsătură urâtă. Peste toate acestea, domnule Marcle, aşa cum ştiţi, trebuie să fie foarte discret. — Îndeajuns, domnule St. Ives, exclamă Charlotte apucând un mic volum legat în piele roşie şi trântindu‑l cu putere pe birou ca să‑i capteze atenţia. Baxter îşi ridică privirea din scrisoare. — Cred că îndeplinesc toate cerinţele, domnişoară Arkendale. — Sunt sigură că îndepliniţi câteva dintre ele, îi spuse ea zâmbindu‑i rece. Domnul Marcle nu v‑ar fi recomandat niciodată dacă lucrurile nu stăteau aşa. Din păcate, există o calitate importantă pe care nu o aveţi. Baxter împături răbdător scrisoarea şi o strecură înapoi în palton. — Timpul este esenţial, potrivit lui Marcle. — Destul de adevărat, răspunse ea cu o expresie neliniştită care îi dispăru repede din ochii strălucitori. Am nevoie de cineva care să ocupe postul imediat. — Atunci poate că n‑ar trebui să fiţi atât de mofturoasă, domnişoară Arkendale. Ea roşi. — Dar adevărul este, domnule St. Ives, că doresc să angajez un bărbat care îndeplineşte toate cerinţele mele, nu doar câteva dintre ele. — Trebuie să insist că le îndeplinesc pe toate, domnişoară Arkendale. Sau pe majoritatea. Sunt inteligent, sprinten şi uimitor de discret. Mărturisesc însă faptul că mă preocupă prea puţin pistoalele. În opinia mea, sunt imprecise şi nu te poţi bizui pe ele. — Aha! Charlotte primi vestea cu bucurie. Vedeţi? O altă cerinţă pe care nu o îndepliniţi, domnule. — Dar mă pricep la chimie. — Chimie? se încruntă ea. La ce ne va ajuta? — Nu se poate şti, domnişoară Arkendale. Din când în când o găsesc foarte folositoare. — Înţeleg. Atunci, totul este foarte interesant, desigur. Din păcate, nu am nevoie de un chimist. — Aţi insistat că doriţi un bărbat care va atrage foarte puţină atenţie. Un om de afaceri serios, greu de remarcat. — Da, dar… — Permiteţi‑mi să vă spun că sunt de multe ori descris în aceşti termeni. Fad ca o budincă de cartofi, pe toate planurile. Nervozitatea începu să fiarbă în ochii Charlottei. Sări în picioare şi înaintă ocolind colţul biroului. — Găsesc acest lucru greu de crezut, domnule. — Nu‑mi pot imagina de ce. Baxter îşi scoase ochelarii în timp ce ea începu să se plimbe prin micul birou. — Chiar şi mătuşa mea îmi spune că sunt capabil să induc o stare de plictiseală acută în sufletul oricui se află pe o rază de douăzeci de paşi în jurul meu, în mai puţin de zece minute, continuă el. Domnişoară Arkendale, nu numai că arăt neinteresant, dar şi sunt neinteresant, vă asigur. — Poate că vederea slabă este o moştenire de familie. Recomand ca mătuşa dumneavoastră să primească o pereche de ochelari la fel ca aceia pe care îi purtaţi. — Mătuşa mea nu va purta ochelari nici moartă. Baxter se gândi rapid la extrem de stilata Rosalind, Lady Trengloss, în timp ce îşi ştergea lentilele ochelarilor. Îi foloseşte pe ai ei numai atunci când ştie că este singură. Sunt convins că nici măcar slujnica ei nu a văzut‑o vreodată purtându‑i. — Ceea ce îmi confirmă suspiciunea că nu s‑a uitat cu atenţie la dumneavoastră de ceva vreme, domnule. Poate de când eraţi un bebeluş în braţele sale. — Poftim? Charlotte se întoarse cu faţa către el. — Domnule St. Ives, chestiunea vederii joacă un rol hotărâtor în planurile mele. Baxter îşi repuse ochelarii pe nas cu un gest atent, studiat. Pierdea firul conversaţiei şi nu era un semn bun. Se forţă să o studieze pe Charlotte cu detaşarea sa analitică obişnuită. Semăna foarte puţin cu majoritatea femeilor pe care le cunoştea. De fapt, cu cât se afla de mai mult timp în prezenţa ei, cu atât se convingea de faptul că nu avea pereche. Spre uimirea lui, se trezi pradă fascinaţiei, în ciuda tuturor informaţiilor pe care le cunoştea despre ea. Era mai în vârstă decât se aşteptase. Douăzeci şi cinci de ani, aflase în trecere. Expresiile veneau şi treceau pe figura ei cu rapiditatea unei reacţii chimice într‑o retortă amplasată deasupra unei flăcări. Sprâncene puternice şi gene lungi îi încadrau ochii. Nasul drept, pomeţii înalţi şi gura bine proporţionată desemnau o fire plină de hotărâre şi cu o voinţă de nezdruncinat. Cu alte cuvinte, gândi Baxter, era o femeie dată dracului. Părul său roşcat, strălucitor, era împărţit în două deasupra unei frunţi înalte, inteligente. Cosiţele se terminau într‑un coc frumos din care câteva bucle spiralate fuseseră lăsate libere, încadrându‑i chipul. În plin sezon monden[1], când moda impunea corsaje foarte decupate şi ţesături diafane concepute pentru a dezvălui cât mai mult din formele feminine, Charlotte purta o rochie surprinzător de modestă. Era confecţionată din muselină galbenă, croită cu talie înaltă şi cu mâneci lungi şi un guler alb cu pliseuri. Pantofii asortaţi ieşeau timid de sub volanele sobre ce decorau tivul. Baxter nu se putu abţine să nu observe că avea picioare foarte frumoase. Bine conturate, cu glezne graţioase. Oripilat de propriile gânduri, îşi mută privirea. — Mă scuzaţi, domnişoară Arkendale, dar nu înţeleg la ce vă referiţi. — Pur şi simplu, nu vă potriviţi deloc pentru postul de administrator. — Pentru că port ochelari? se încruntă el. M‑aş fi gândit că ei mai degrabă întăresc impresia de budincă fadă de cartofi. — Nu ochelarii dumneavoastră sunt problema, zise ea, şi acum părea de‑a dreptul exasperată. — Am crezut că tocmai aţi spus că ei sunt problema. — Nu m‑aţi ascultat? Încep să cred că vă faceţi în mod intenţionat că nu mă înţelegeţi, domnule. Repet, nu sunteţi calificat pentru acest post. — Sunt perfect calificat pentru el. Trebuie să vă reamintesc faptul că m‑a recomandat propriul dumneavoastră administrator? Charlotte alungă acest argument printr‑un gest dispreţuitor. — Domnul Marcle nu mai este administratorul meu. Chiar în acest moment se află pe drum către un conac din Devon. — Parcă amintise ceva despre faptul că‑şi câştigase dreptul la o lungă şi liniştită retragere din activitate. Am rămas cu impresia că aţi fost o angajatoare destul de solicitantă, domnişoară Arkendale. Ea deveni ţeapănă. — Poftiţi? — Lăsaţi. Pensionarea lui Marcle nu are importanţă acum. Important este că l‑aţi chemat pentru ultima oară şi i‑aţi dat sarcina de a găsi un înlocuitor. El m‑a selectat pentru a duce la îndeplinire responsabilităţile sale. — Eu iau decizia finală în această chestiune şi sunt de părere că nu sunteţi potrivit, domnule. — Vă asigur că Marcle m‑a considerat eminent pentru această poziţie. A fost încântat să scrie scrisoarea de recomandare pe care v‑am arătat‑o. John Marcle, un bărbat spilcuit, cu părul alb, era pe cale să‑şi împacheteze bunurile când primise ultimele instrucţiuni de la cea care avea să fie în curând fosta sa angajatoare. Baxter picase la ţanc, sau aşa crezuse până încercase să‑l convingă pe suspiciosul Marcle că dorea să candideze pentru postul respectiv. În loc să fie uşurat la gândul că va rezolva „ultima problemă Arkendale“, aşa cum o numise, conştiinciosul Marcle se simţise dator să‑l descurajeze pe Baxter de la bun început. — Domnişoara Arkendale este… ăăă… să zicem neobişnuită, mormăise Marcle în timp ce se juca cu stiloul. Sunteţi sigur că vreţi să candidaţi pentru acest post? — Foarte sigur, spusese Baxter. Marcle îl privise de sub o pereche de sprâncene albe, bogate. — Mă scuzaţi, domnule, dar nu‑mi este foarte clar de ce doriţi să intraţi în subordinea domnişoarei Arkendale. — Motivele obişnuite. Am nevoie de o slujbă. — Da, da, înţeleg. Dar cu siguranţă sunt şi alte posturi disponibile. Baxter se decisese atunci să înflorească puţin povestea. Îşi luase ceea ce spera a fi un aer confidenţial. — Amândoi ştim cât de banale sunt unele slujbe. Instrucţiuni către avocaţi şi alţi agenţi. Aranjamente pentru cumpărarea şi vânzarea proprietăţilor. Chestiuni bancare. Toate foarte neinteresante. — După cinci ani ca administrator al domnişoarei Arkendale, vă pot asigura că ar fi mai multe de spus despre rutină şi despre lucruri neinteresante. — Sunt în căutarea a ceva diferit, rostise Baxter solemn. Acest post pare să fie, într-un fel, ieşit din comun. Într-adevăr, simt că îmi va oferi o anumită provocare. — Provocare? zisese Marcle închizând ochii cu un oftat. Mă îndoiesc de faptul că înţelegeţi sensul cuvântului. — Mi s‑a spus că sunt îngropat în rutină. Mi s‑a sugerat să aduc o schimbare în viaţa mea, o înviorare, nişte senzaţii tari. Sper că acest post îmi va oferi o asemenea şansă. Ochii lui Marcle se deschiseseră brusc, alarmaţi. — Spuneţi că sunteţi în căutare de senzaţii tari? — Într-adevăr, domnule. Un om ca mine primeşte atât de puţin în privinţa asta în viaţa de zi cu zi… Baxter sperase că nu exagera prea mult. Întotdeauna am dus o viaţă liniştită, adăugase el. Şi, în plus, chiar prefera existenţa lui paşnică, se gândise el posomorât. Această misiune condamnabilă, cu care mătuşa lui îl însărcinase implorându‑l, era o întrerupere deloc bine‑venită în rutina lui placidă. Singurul motiv pentru care se lăsase convins era că o ştia prea bine pe Rosalind. Avea un simţ aparte pentru dramatism, iar marele ei regret era că nu urcase niciodată pe scenă – dar nu se lăsa pradă fanteziilor nebune şi închipuirilor febrile. Rosalind era cu adevărat preocupată de circumstanţele în care‑şi pierduse viaţa prietena ei, Drusilla Heskett. Autorităţile declaraseră oficial că femeia fusese împuşcată de un tâlhar. Rosalind bănuia că ucigaşul era nimeni altul decât Charlotte Arkendale. Baxter acceptase să se ocupe de această situaţie în numele mătuşii sale. O investigaţie discretă dezvăluise că misterioasa domnişoară Arkendale avea nevoie, întâmplător, de un administrator. Baxter profitase de situaţie pentru a‑şi depune candidatura. Se gândise că dacă reuşea să obţină postul ar fi fost bine plasat pentru a‑şi putea duce la îndeplinire ancheta. Cu puţin noroc ar fi rezolvat chestiunea în scurt timp şi ar fi fost capabil să se întoarcă în refugiul liniştit pe care i‑l oferea laboratorul său. Marcle răsuflase greoi. — Este adevărat că a lucra pentru domnişoara Arkendale poate fi uneori un lucru dătător de senzaţii tari, dar nu sunt deloc convins că este genul de aventură care v‑ar face plăcere, domnule St. Ives. — Judecata îmi va aparţine. — Credeţi‑mă, domnule, dacă tânjiţi după senzaţii tari, v‑ar fi mai bine să vă apucaţi de jocuri de noroc. — Nu‑mi plac absolut deloc jocurile de noroc. Marcle făcuse o grimasă. — Vă asigur că un iad plin de viaţă va fi infinit mai puţin înnebunitor decât să fiţi amestecat în afacerile domnişoarei Arkendale. Baxter nu luase în considerare posibilitatea ca Charlotte Arkendale să fie o candidată pentru Bedlam[2]. — Credeţi că este nebună? — Câte doamne dintre cunoştinţele dumneavoastră au nevoie de un administrator care, la nevoie, să poată juca rolul de gardă de corp? O întrebare excelentă, se gândise Baxter cu tristeţe. Întreaga chestiune începea să sune din ce în ce mai bizar. — Oricum, doresc să candidez pentru acest post. Este evident de ce are nevoie de un nou administrator. Până la urmă, vă retrageţi, şi cineva trebuie să vă ia locul. Dar poate că aţi fi bun să îmi explicaţi de ce domnişoara Arkendale are nevoie de o gardă de corp. — De unde dracu’ să ştiu eu răspunsul la întrebarea asta? izbucnise Marcle aruncând stiloul cât colo. Domnişoara Arkendale este o femeie foarte ciudată. I‑am fost administrator de la moartea tatălui său vitreg, lordul Winterbourne. Vă pot asigura că aceşti ultimi cinci ani au fost cei mai lungi din viaţa mea. Baxter îl privise curios. — Dacă nu v‑a plăcut slujba, de ce n‑aţi demisionat? Marcle oftase. — Plăteşte extraordinar de bine. — Înţeleg. — Dar trebuie să mărturisesc faptul că ori de câte ori primesc câte o scrisoare cu instrucţiuni de la ea, îmi tremură genunchii. Niciodată nu am putut şti dinainte ce solicitare ciudată va urma. Şi asta a fost înainte să adauge atribuţiile de gardă de corp la fişa postului. — Ce fel de solicitări face de obicei? Marcle oftase. — M‑a trimis să fac investigaţii despre cei mai ciudaţi oameni. Am fost să culeg informaţii în nord, pentru a obţine date despre un anume gentleman. I‑am chestionat pe patronii celor mai înfiorătoare spelunci şi bordeluri în numele ei. Am anchetat situaţia financiară a multor bărbaţi care ar fi fost şocaţi să afle de preocupările ei. — Ciudat, într‑adevăr. — Şi foarte nedemn de o lady. Vă jur, domnule, dacă nu ar fi plătit atât de bine, aş fi renunţat la acest post după prima lună de activitate. Dar, cel puţin, nu mi s‑a cerut niciodată să fac pe garda de corp. Măcar pentru acest lucru sunt recunoscător. — Nu aveţi idee de ce se simte în pericol? — Absolut deloc. Scaunul lui Marcle scârţâise în timp ce el se aplecase în faţă. — Domnişoara Arkendale nu a simţit că mi se putea confesa pe acest subiect, continuase el. De fapt, sunt multe alte lucruri pe care domnişoara Arkendale nu a avut încredere să mi le dezvăluie. Ştiu prea puţine despre sursa ei actuală de venit, de exemplu. Baxter se pricepea foarte bine să îşi controleze mimica feţei. Un bastard, chiar şi unul care era urmaşul unui conte bogat, deprindea această iscusinţă de timpuriu. Talentul îi servise în acel moment. Reuşise să identifice o undă de subtilitate în ultima declaraţie a lui Marcle. — Trăiam cu impresia că mama domnişoarei Arkendale, doamna Winterbourne, a avut un venit substanţial din prima sa căsătorie, rostise Baxter cu precauţie. Am presupus că moştenirea a trecut la domnişoara Arkendale şi la sora acesteia. Marcle îşi ridicase o sprânceană. — Aşa v‑a făcut să credeţi domnişoara Charlotte. Dar vă pot spune că Winterbourne a stors fiecare bănuţ din averea Arkendale înainte de a fi avut bunul‑simţ de a se fi lăsat omorât de un hoţ în urmă cu cinci ani. Baxter îşi scosese ochelarii şi începuse să îi şteargă folosind batista. — Care suspectaţi că este sursa banilor domnişoarei Arkendale? Marcle îşi examinase unghiile. — O să fiu sincer, domnule. Deşi am vegheat la investirea şi administrarea venitului dânsei timp de cinci ani, nici în această zi nu am nici cea mai vagă idee care este originea banilor. Vă recomand, dacă obţineţi acest post, să îmi urmaţi exemplul. Uneori este mai bine să nu ştiţi toate detaliile. Baxter îşi pusese la loc ochelarii, cu mişcări încete. — Fascinant. Poate că i‑a decedat o rudă îndepărtată şi i‑a lăsat o moştenire care a luat locul celei pe care a risipit‑o Winterbourne. — Nu cred că s‑a întâmplat aşa, spusese Marcle încet. Am cedat curiozităţii acum câţiva ani şi am făcut câteva cercetări discrete. Nu există nicio rudă bogată în familia Arkendale. Mă tem că sursa banilor este pur şi simplu un alt mister care o înconjoară pe domnişoara Arkendale. Nu era niciun mister. Rosalind avea dreptate în concluziile sale, se gândise Baxter. Fata era o şantajistă. Un zgomot de degete îl aduse în prezent. Se uită la Charlotte, care se oprise lângă şemineu şi lovea cu buricele degetelor poliţa de deasupra. — Nu pot să înţeleg cum şi‑a putut imagina Marcle că sunteţi calificat pentru acest post, spuse ea. Baxter se săturase să îşi justifice punctul de vedere. — Nu se poate spune că sunt destui oameni care îndeplinesc cerinţele dumneavoastră absurde, domnişoară Arkendale. Ea se înfurie. — Cu siguranţă, domnul Marcle poate găsi un gentleman mult mai potrivit decât dumneavoastră pentru acest post. — Aţi uitat, poate, că Marcle este la jumătatea drumului către Devon? Vă deranjează dacă îmi spuneţi ce anume vi se pare nepotrivit la mine? — Altceva decât faptul că nu vă pricepeţi să mânuiţi un pistol? întrebă ea cu o suavitate prefăcută. — Da, altceva decât această deficienţă. — Mă forţaţi să fiu nepoliticoasă, domnule. Problema este înfăţişarea dumneavoastră. — Ce Dumnezeu e în neregulă cu înfăţişarea mea? Nimeni n‑ar putea fi mai modest decât mine. Charlotte se încruntă. — Nu‑mi vindeţi gogoşi. Cu siguranţă nu sunteţi o budincă de cartofi. Ba chiar din contră, de fapt. Baxter se holbă la ea. — Poftim? — Neîndoielnic, ştiţi foarte bine că ochelarii dumneavoastră sunt o deghizare lamentabilă. — Deghizare? El se întrebă dacă nu cumva nimerise greşit adresa şi ajunsese la o altă Charlotte Arkendale. Poate că greşise oraşul. — Pentru numele lui Dumnezeu, ce credeţi că ascund? — Cu siguranţă nu suferiţi de iluzia că acei ochelari vă maschează adevărata fire. — Adevărata mea fire? îşi pierdu Baxter cumpătul. La naiba, ce sunt eu altceva decât inofensiv şi modest? Ea îşi desfăcu mâinile larg. — Aveţi aspectul unui bărbat cu pasiuni puternice care şi‑a strunit temperamentul cu o putere deosebită de autocontrol. — Poftim? Ochii ei se îngustară, vădind o hotărâre neînduplecată. — Un astfel de om nu poate spera să treacă neremarcat. Sunteţi în pericol să atrageţi atenţia când faceţi afaceri în numele meu şi nu îmi pot permite asta. Am nevoie de cineva care poate să dispară în mulţime. Cineva a cărui faţă să nu şi‑o amintească nimeni cu certitudine. Nu înţelegeţi, domnule? Cu riscul de a fi grosolană, aveţi înfăţişarea unui om mai degrabă periculos. Baxter rămase fără cuvinte. Charlotte îşi uni palmele la spate şi se opri din mers. — Este destul de evident că nu veţi trece niciodată drept un om de afaceri obişnuit. De aceea, trebuie să înţelegeţi că nu îndepliniţi cerinţele mele. Baxter îşi dădu seama că rămăsese cu gura căscată. Reuşi să şi‑o închidă. Fusese numit în multe feluri, bastard, prost crescut şi foarte plictisitor. Acestea se numărau printre epitetele cel mai des întâlnite. Dar nimeni nu îi spusese niciodată că era un bărbat cu pasiuni puternice. Nimeni nu pretinsese niciodată că avea un aer periculos. Era un om de ştiinţă. Se lăuda cu detaşarea sa, cu abordarea lipsită de emoţii a problemelor, a oamenilor şi a situaţiilor. Era o caracteristică pe care o adusese la perfecţiune cu ani în urmă când descoperise că, în calitate de fiu bastard al contelui de Esherton şi al celebrei Emma, Lady Sultenham, avea să fie exclus pe vecie de la moştenirea ce i se cuvenea de drept. Fusese un subiect de speculaţii şi bârfe încă din ziua în care se născuse. Învăţase devreme să caute refugiu în cărţile sale şi în aparatura ştiinţifică. Deşi unele femei găsiseră atrăgătoare la început ideea unei aventuri cu fiul nelegitim al unui conte, în special când aflaseră că era un bastard bogat, sentimentul nu dura mult. Flăcările slabe generate în cursul rarelor sale legături pâlpâiseră doar o scurtă perioadă înainte de a se stinge. Aventurile sale deveniră chiar şi mai scurte din momentul întoarcerii din Italia, în urmă cu trei ani. Acidul îi arsese spatele şi umerii. Rana se vindecase, dar rămăsese marcat pe viaţă. Femeile reacţionau la cicatricele urâte, erau şocate şi dezgustate. Baxter nu le condamna. Nu fusese niciodată frumos, iar carnea sfâşiată de acid nu făcuse nimic pentru a‑i îmbunătăţi aspectul. Din fericire, faţa îi fusese salvată. Era oricum sătul de inconvenientul de a se asigura mereu că toate lumânările erau stinse, iar focul era acoperit cu un paravan înainte de a se urca în pat cu o femeie. La ultima astfel de ocazie, cu vreo şase luni în urmă, aproape că îşi împrăştiase creierii pe marginea patului când se împiedicase de propria‑i cizmă în obscuritatea neagră ca smoala a dormitorului neluminat. Incidentul lăsase o umbră de eşec asupra amintirii acelei seri. În cea mai mare parte, îşi căuta satisfacţiile şi plăcerile în laboratorul său. Acolo, înconjurat de eprubete strălucitoare, de retorte şi de spirtiere, putea scăpa de conversaţiile golite de conţinut şi de îndeletnicirile frivole ale lumii mondene. Era o lume care nu‑i plăcuse niciodată. Care nu încercase să îl înţeleagă. O lume pe care o găsea cumplit de superficială şi insipidă, în care niciodată nu se simţise acasă. Baxter îşi puse în ordine gândurile şi se forţă să judece rapid. În mod cert, Charlotte îl respinsese ca posibil administrator. O nouă abordare era necesară pentru a o convinge să îl angajeze. — Domnişoară Arkendale, se pare că există o discrepanţă între modul în care îmi evaluaţi caracterul şi perspectiva oricui altcuiva din lume. Pot să vă sugerez să rezolvăm chestiunea printr‑un experiment? Ea rămase nemişcată. — Ce fel de experiment? — Recomand să‑i adunaţi pe membrii gospodăriei dumneavoastră şi să îi întrebaţi ce părere au. Dacă toată lumea cade de acord că pot să îmi îndeplinesc sarcinile neremarcat şi neobservat, mă angajaţi. Dacă vor fi de părerea dumneavoastră, o să plec şi o să caut în altă parte o slujbă potrivită. Ea ezită fiind, în mod clar, suspicioasă. Apoi aprobă din cap. — Foarte bine, domnule. Pare destul de logic. O să facem experimentul chiar acum. O să le chem pe sora mea şi pe servitoare. Amândouă au un foarte mare simţ al observaţiei. Se întinse spre cordonul din catifea al clopoţelului care atârna lângă şemineu şi trase cu putere de el. — Sunteţi de acord să acceptaţi rezultatul acestui test, oricare ar fi el? întrebă el îngrijorat. — Aveţi cuvântul meu, domnule, zâmbi ea cu un triumf abia reţinut. O să lămurim problema imediat. Se auziră paşi pe coridor. Baxter îşi ajustă ochelarii şi se lăsă pe spate în scaun pentru a aştepta derularea experimentului. Era sigur că putea prevedea rezultatele. Îşi ştia punctele forte mai bine decât oricine altcineva. Nimeni nu îl putea întrece când era vorba de a părea fad şi neinteresant ca o budincă de cartofi. Douăzeci de minute mai târziu, Baxter cobora scările conacului Arkendale cu un sentiment de exaltare reţinută. Observă că briza aspră de martie, care fusese destul de răcoroasă cu o oră în urmă, era acum proaspătă şi revigorantă. Nimic nu se asemăna cu un experiment bine condus pentru a lămuri o problemă, gândi el în timp ce opri o birjă ce trecea în apropiere. Nu fusese uşor, dar reuşise să obţină postul. Aşa cum anticipase, Charlotte Arkendale era singura persoană din micuţa gospodărie, ba chiar foarte probabil singura persoană din toată Londra, care l-ar fi remarcat în mulţime. Nu era sigur ce spuneau despre ea aceste păreri ciudate pe care şi le făcuse despre el, cu excepţia faptului că păreau să confirme opinia lui John Marcle. Charlotte era un gen unic de femeie. Nu era deloc aşa cum se aşteptase el în ceea ce privea ipostaza de şantajistă şi criminală, se gândi Baxter.   descarcati cartea de aici....

Capitolul 1   Mut de uimire, Julian Richard Sinclair, conte de Ravenwood, asculta cu scepticism cum i se refuza cererea oficială în căsătorie, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. În scurt timp, îndoiala fu înlocuită de o mânie rece, controlată. Cine se credea această doamnă? Din păcate nu o putea întreba acest lucru, de vreme ce ea alesese să lipsească de la întrevedere, iar cu respingerea mărinimoasei propuneri formulate de Julian fusese însărcinat bunicul ei, care nu se simţea deloc în largul lui în această poziţie ingrată. — La naiba, Ravenwood, şi mie îmi displace la fel de mult această situaţie. Trebuie să recunoşti însă că nu ai de-a face cu o fetişcană de-abia ieşită de pe băncile şcolii, îi explică lordul Dorring posomorât. Înainte era un copil tare drăgălaş, gata întotdeauna să le facă pe plac celorlalţi. Acum însă are douăzeci şi trei de ani şi în ultima vreme face numai ce vrea ea. E destul de enervantă uneori cu atitudinea ei, dar asta este. Nu-i pot rândui eu viaţa. — Ştiu câţi ani are, spuse Julian sec. M-am gândit că tocmai datorită vârstei ar putea fi o femeie rezonabilă şi uşor de ţinut în frâu. — A, dar este uşor de ţinut în frâu, bolborosi lordul Dorring. Este cât de poate de uşor de ţinut în frâu, departe de mine să susţin altceva. Nu este genul de fetişcană prostuţă şi împrăştiată, plină de istericale sau de toane, urmă el. Chipul roşcovan, încadrat de favoriţi, îi vădea consternarea. În mod obişnuit este foarte bună la inimă şi foarte ascultătoare. Este un model perfect de… ăăăă… modestie şi graţie feminină. — Modestie şi graţie feminină, repetă Julian rar. — Exact, milord, spuse lordul Dorring, înseninându-se. Modestie şi graţie feminină. A fost un sprijin de nădejde pentru bunica ei după moartea fiului nostru mezin şi a soţiei sale acum câţiva ani. Ştii, părinţii lui Sophy au dispărut pe mare tocmai când ea împlinea şaptesprezece ani, aşa că ea şi sora ei au venit să stea la noi. Sunt convins că îţi aminteşti, continuă lordul Dorring, tuşind ca să-şi dreagă glasul. Sau se poate să îţi fi scăpat asta, întrucât erai destul de ocupat cu… ăăă… cu alte lucruri atunci. Alte lucruri! Un eufemism politicos pentru vremurile în care căzuse fără scăpare în mrejele frumoasei vrăjitoare care era Elizabeth, se gândi Julian. — Dacă nepoata dumitale întruchipează cu adevărat toate virtuţile de dorit într-o femeie, Dorring, de ce nu o poţi convinge să-mi accepte cererea în căsătorie? — Este fără îndoială cu totul şi cu totul vina mea, după cum susţine bunica ei, replică lordul Dorring încruntându-se cu o expresie nefericită. Mă tem că i-am permis să citească prea mult şi lucruri complet nepotrivite, după câte mi s-a spus. Totuşi nu-i poţi indica lui Sophy ce să citească. Nu îmi pot închipui cum ar putea vreun bărbat să facă asta. Îţi mai torn puţin vin de Bordeaux, Ravenwood? — Da, mulţumesc, aş mai bea un pahar, spuse Julian, aruncându-i o privire gazdei sale îmbujorate şi forţându-se să vorbească pe un ton calm. Trebuie să îţi mărturisesc că nu prea înţeleg, Dorring. Ce au a face obiceiurile de lectură ale lui Sophy? — Din păcate nu am vegheat îndeaproape asupra cărţilor ei, mormăi lordul Dorring, dând pe gât paharul de vin. Femeile tinere îşi bagă o sumedenie de idei ciudate în cap dacă nu eşti atent la ceea ce citesc, dar după ce sora ei a murit acum trei ani, nu am vrut să fiu prea dur cu Sophy. Eu şi bunica ei o iubim enorm. E o fată cât se poate de rezonabilă. Chiar nu-mi dau seama ce i-a venit să îţi refuze cererea în căsătorie. Sunt convins că şi-ar schimba părerea dacă i-ai mai da puţin timp. — Timp? rosti Ravenwood ridicând din sprânceană, fără a putea să-şi ascundă sarcasmul. — Trebuie să recunoşti că ai grăbit puţin lucrurile. Şi soţia mea e de aceeaşi părere. Aici, la ţară, totul se desfăşoară ceva mai lent. Ştii, noi nu prea suntem obişnuiţi cu moda de la oraş. Femeile, chiar şi cele cu picioarele pe pământ, au ideile astea romantice despre cum ar trebui peţite, spuse lordul Dorring aruncându-i oaspetelui său o privire plină de speranţă. Poate că dacă i-ai da câteva zile să se gândească la cererea ta în căsătorie… — Aş vrea să vorbesc eu însumi cu domnişoara Dorring, stărui Julian. — Credeam că am vorbit destul de clar. Nu este aici momentan, a plecat călare să o viziteze pe bătrâna Bess, aşa cum face în fiecare miercuri. — Sunt conştient de asta. Bănuiesc că a fost informată că voi veni în vizită la ora trei. — Ăăă, da, cred că i-am spus, mormăi lordul Dorring tuşind din nou pentru a-şi drege glasul. Fără îndoială că a uitat. Ştii cum sunt tinerele… continuă el, aruncând o privire la ceas. Ar trebui să se întoarcă pe la patru şi jumătate. — Din păcate nu o pot aştepta. Julian puse jos paharul şi se ridică în picioare. Poţi să îţi informezi nepoata că nu sunt un om răbdător. Sperasem să rezolv astăzi această problemă a căsătoriei. — Cred că ea o consideră rezolvată, milord, spuse lordul Dorring cu tristeţe. — Poţi să o informezi că eu nu am aceeaşi opinie. Voi veni din nou mâine la aceeaşi oră şi ţi-aş fi recunoscător, Dorring, dacă ai face efortul de a-i reaminti de întrevedere. Doresc să-i vorbesc personal înainte de a încheia această afacere. — Desigur, îi voi transmite negreşit, Ravenwood, dar trebuie să te previn că nu e întotdeauna uşor să ghiceşti când vine şi când pleacă Sophy. După cum am spus, uneori face după cum o taie capul. — Atunci mă aştept să o struneşti puţin. Este nepoata ta şi dacă e nevoie să o ţii mai din scurt, te rog să procedezi ca atare. — O, Doamne, bombăni Dorring emoţionat, de-ar fi aşa uşor! Julian păşi spre uşa micii biblioteci ponosite şi ieşi în holul îngust şi întunecat. Majordomul, îmbrăcat astfel încât se asorta de minune cu restul conacului decrepit, emblemă a micii nobilimi de ţară scăpătate, îi înmână jobenul scump şi mănuşile. Julian dădu repede din cap şi trecu în viteză pe lângă bătrânul servitor. Tocurile cizmelor lui lungi răsunară în gol pe podeaua de piatră. Regreta deja cât timp pierduse îmbrăcându-se protocolar pentru această întrevedere neproductivă. Ba mai venise şi cu trăsura, deşi ar fi putut la fel de bine să se deplaseze călare până la Chesley Court, fără a face efortul de a da vizitei o notă ceremonioasă. Astfel, în drum spre casă ar fi putut să treacă pe la vreo doi arendaşi şi să rezolve nişte afaceri. Măcar nu ar fi pierdut întreaga după-amiază. — La conac, porunci el imediat ce i se deschise uşa trăsurii. Vizitiul, care purta livreaua cu verde şi auriu a familiei Ravenwood, îşi atinse pălăria în semn de confirmare. Frumosul echipaj de armăsari cenuşii porni la trap sub atingerea uşoară a cravaşei de îndată ce se auzi uşa trăsurii trântindu-se. Lucru de la sine înţeles, contele de Ravenwood nu prea avea timp de pierdut pe drumuri de ţară în acea după-amiază. Julian se tolăni pe pernele trăsurii înfigându-şi bine în podea călcâiele cizmelor şi încrucişându-şi braţele pe piept. Se străduia să-şi potolească enervarea, însă nu-i era deloc uşor. Nici măcar nu-i trecuse prin cap că cererea lui în căsătorie ar fi putut fi respinsă. Domnişoara Sophy Dorring nu avea nici cea mai mică şansă de a primi o ofertă mai bună, şi asta o ştia toată lumea, chiar şi bunicii ei. Lordul Dorring şi soţia lui mai că leşinaseră când Julian le ceruse mâna nepoatei lor, cu câteva zile în urmă. În ceea ce-i privea, Sophy cam trecuse de vârsta la care ar fi putut obţine o partidă atât de bună. Oferta lui Julian fusese o adevărată mană cerească. Un zâmbet sardonic se formă pe buzele contelui în timp ce îşi imagina scena care urmase, fără îndoială, când Sophy le dăduse de ştire bunicilor ei că nu o interesa această căsătorie. În mod cert, lordul Dorring nu ştiuse cum să facă faţă situaţiei şi soţia lui suferise probabil un atac de nervi, aşa că nepoata cu gusturi discutabile în materie de lectură câştigase cu uşurinţă bătălia. De fapt, în primul rând se punea problema de ce voise fetişcana aceea prostuţă să câştige cu orice preţ bătălia. În mod normal, ar fi trebuit să profite de ocazie fără a sta prea mult pe gânduri, bucurându-se de această cerere în căsătorie asemenea rudelor sale. Până la urmă asta însemna că avea de gând să o instaleze la Ravenwood Abbey în calitate de contesă de Ravenwood, iar o domnişoară de douăzeci şi trei de ani, crescută la ţară, care nu arăta cine ştie ce şi cu o moştenire cât se poate de modestă, nici că putea spera la ceva mai bun. La un moment dat, Julian se întrebă în ce constau lecturile lui Sophy, alungând însă imediat gândul că ceea ce citea avea legătură cu situaţia de faţă. După toate aparenţele, problema era mai degrabă prea marea indulgenţă a bunicului faţă de nepoata lui rămasă orfană. Femeile profitau uşor de un bărbat cu un caracter slab. Şi vârsta ei putea fi o explicaţie. La început, Julian se gândise că ar fi putut constitui un avantaj. Avusese parte deja de o soţie tânără, greu de ţinut în frâu, şi îi fusese de ajuns. Elizabeth îi făcuse atâtea scene, toane și istericale cât să-i ajungă pentru toată viaţa. Se gândise că o femeie mai coaptă ar fi fost mai cu capul pe umeri şi mai puţin solicitantă, dar şi mai recunoscătoare totodată. Oricum fata nu prea avea de unde să aleagă acolo, la ţară, medita Julian, la fel cum nu prea ar fi avut de unde să aleagă nici la oraş, de fapt. Cu siguranţă nu era genul care să atragă atenţia bărbaţilor disponibili din înalta societate londoneză. Aceia se considerau cunoscători în materie de femei aşa cum se considerau experţi în cai şi nu prea existau şanse să se uite la Sophy. Nu avea un păr care să iasă în evidenţă, întrucât nu era nici vreo brunetă cu păr negru ca pana corbului şi nici vreo frumuseţe cu plete blonde, angelice. Buclele ei de un maro-roşcat aveau o nuanţă plăcută, însă păreau înzestrate cu o voinţă proprie, căci zulufii scăpau de fiecare dată de sub pălăriile ei sau dintr-o coafură aranjată cu mare trudă. Nu avea genul de profil grecesc care era la modă în acel moment la Londra, dar Julian trebuia să recunoască faptul că nu-i displăceau nasul ei în vânt, bărbia rotundă şi zâmbetul ei cald. Nu i s-ar fi părut împovărătoare sarcina de a se culca cu ea destul de des încât să-şi asigure un urmaş. Trebuia să recunoască şi că Sophy avea nişte ochi minunaţi, într-o nuanţă interesantă, neobişnuită, de turcoaz cu urme de auriu. În plus, era destul de curios şi deopotrivă mulţumitor faptul că proprietara lor nu avea vreo idee despre cum să-i folosească pentru a flirta. În loc să privească un bărbat printre gene, Sophy avea obiceiul destul de tulburător de a-l privi direct în ochi. Privirea ei era deschisă şi sinceră, ceea ce îl convinsese pe Julian că fetei i-ar fi fost destul de greu să înveţe eleganta artă de a minţi, ceea ce îi convenea de minune, întrucât aproape că înnebunise încercând să-şi dea seama ce era adevărat din ghemul de minciuni al lui Elizabeth. Sophy era zveltă şi rochiile cu talie înaltă care se purtau atunci o avantajau, deşi îi scoteau în evidenţă sânii mici. Cu toate acestea, Julian îi aprecia aerul sănătos, plin de viaţă, întrucât nu şi-ar fi dorit o slăbănoagă. Femeile fragile nu se descurcau prea bine la naştere. Recapitula în minte imaginea femeii pe care dorea să o ia de soţie şi constată că deşi evaluase destul de corect atuurile ei fizice, nu luase în considerare anumite aspecte ale personalităţii ei. De exemplu, nu ghicise că sub acea faţadă dulce şi timidă se ascundea o mândrie plină de demnitate. Probabil că mândria o împiedica pe Sophy să îi fie recunoscătoare, aşa cum ar fi trebuit, iar această încăpăţânare era mai puternic înrădăcinată decât se aşteptase. În mod evident, bunicii ei erau ruşinaţi de rezistenţa pe care o opunea nepoata lor şi destul de neajutoraţi în faţa ei. Julian conchise că dacă voia să salveze situaţia, trebuia să preia iniţiativa. Luă decizia chiar atunci când trăsura se opri în faţa scării impunătoare, amintind de forma cleştilor unui crab, ce marca intrarea impresionantă de la Ravenwood Abbey. Coborî din vehicul, urcă repede scările de piatră şi începu să împartă ordine în stânga şi în dreapta cu voce scăzută. — Trimite vorbă la grajduri, Jessup. Vreau să mi se pună şaua pe armăsarul negru şi să fie gata de plecare în douăzeci de minute. — Prea bine, domnule. Majordomul se întoarse pe călcâie pentru a da mai departe mesajul unui lacheu în timp ce Julian păşea pe pardoseala cu pătrate albe şi negre de marmură, îndreptându-se către scara masivă căptuşită cu un covor gros, roşu. Julian nu dădea mare importanţă conacului. Deşi crescuse acolo, îi pasase prea puţin de Ravenwood Abbey încă din primele zile ale căsniciei lui cu Elizabeth. Odinioară simţise pentru casă aceeaşi mândrie a posesiunii pe care o avea faţă de pământurile lui roditoare, dar acum nu mai încerca decât un vag dezgust pentru căminul lui străvechi. De fiecare dată când intra în vreo cameră se întreba dacă şi acolo fusese înşelat. Pământul lui, pe de altă parte, era cu totul altceva. Nicio femeie nu putea întina terenurile fertile şi bogate de pe moşia Ravenwood sau de pe celelalte proprietăţi ale lui. Un bărbat se putea baza pe pământ, iar dacă avea grijă de el, răsplata era înzecită. Ca să păstreze pământul pentru următorii conţi de Ravenwood, Julian era dispus să-şi asume cel mai mare sacrificiu: să se căsătorească din nou. Spera că aducând o nouă soţie la Ravenwood, măcar o parte din urmele lăsate de Elizabeth la conac aveau să se şteargă, mai ales cele din dormitorul de un lux apăsător, încărcat de senzualitate, pe care îl ocupase pe vremuri. Julian ura camera aceea şi nu mai pusese piciorul în ea de la moartea lui Elizabeth. Dacă ştia un lucru, îşi spuse în timp ce urca scările, era acela că nu avea să facă aceleaşi greşeli cu noua lui mireasă cum făcuse cu prima lui soţie. Nu avea să mai fie niciodată o muscă prinsă în pânza unui păianjen. Cincisprezece minute mai târziu, Julian cobora scările în costum de călărie. Nu se miră deloc să îşi găsească armăsarul negru, pe care îl botezase Angel, aşteptându-l gata de drum. Nu avusese nicio îndoială că totul era pus la punct. Toţi servitorii aveau grijă să ghicească dorinţele stăpânului de la Ravenwood şi nimeni nu ar fi făcut ceva care să provoace mânia diavolului, asta dacă ştiau ce este bine pentru ei. Julian sări de pe ultima treaptă şi se avântă în şa. Rândaşul făcu repede un pas înapoi când armăsarul negru îşi scutură capul, tropăind preţ de câteva clipe. Muşchii puternici tresăltară sub pielea strălucitoare în timp ce Julian îl strunea cu o mână fermă. Apoi dădu semnalul şi animalul ţâşni la trap, nerăbdător. Nu avea să fie greu să o prindă pe domnişoara Sophy Dorring pe drumul ei spre Chesley, se gândi Julian. Cunoştea fiecare bucăţică de moşie ca în palmă şi îşi cam dăduse seama pe unde ar fi putut să o găsească în timp ce urma o scurtătură de pe pământul lui. Fără îndoială că avea să folosească poteca de pe malul iazului. — O să se omoare într-o bună zi pe calul ăla, îi spuse lacheul rândaşului, care îi era văr, scuipând sarcastic pe pavajul curţii. — Nu aşa o să-şi piardă viaţa, fii pe pace. Călăreşte ca un diavol. Oare cât o să rămână aici de data asta? — Pe la bucătărie se vorbeşte că a venit să-şi găsească o nouă soţie. A pus ochii pe nepoata lordului Dorring. Acuma vrea o domnişoară liniştită de la ţară, care să nu-i dea prea mult de furcă. — Îl pot înţelege, şi eu aş face la fel dacă aş fi fost legat de scorpia aia nemernică pe care a ales-o prima oară. — Maggie de la bucătărie zice că prima lui nevastă a fost vrăjitoarea care l-a transformat într-un diavol. — Maggie are dreptate, ascultă-mă ce-ţi zic. Totuşi, îmi pare rău pentru domnişoara Dorring, e o femeie de treabă. Îţi aminteşti cum a venit pe la noi cu ierburile alea ale ei astă-iarnă, când mama tuşea de ţi se rupea inima? Mama jură că domnişoara Dorring i-a salvat viaţa. — Domnişoara Dorring o să ia de bărbat un conte, remarcă lacheul. — E drept, dar o să plătească scump privilegiul de a fi soţia diavolului. Sophy stătea pe băncuţa de lemn din faţa căsuţei bătrânei Bess şi înfăşură cu grijă ultima crenguţă de cimbrişor uscat din snop. O adăugă la grămăjoara de ierburi pe care tocmai le terminase de ales. I se cam terminaseră rezervele de usturoi, scaieţi, lăsnicior şi maci, păstrate sub diverse forme. — Astea ar trebui să-mi ajungă pentru câteva luni bune, Bess, spuse ea în timp ce îşi scutura palmele şi se ridica în picioare. Nu luă în seamă pata de iarbă de pe fusta vechiului ei costum de călărie albastru. — Ai grijă când prepari ceaiul de mac pentru reumatismul doamnei Dorring, o avertiză Bess. Anul ăsta, macii au o savoare foarte puternică. — O să-mi aduc aminte să reduc dozele, spuse Sophy dând din cap spre bătrâna plină de riduri care o învăţase atât de multe lucruri. Cum îţi mai merge? Ai nevoie de ceva? — Nu am nevoie de nimic, de nimic, copilă, zise Bess uitându-se în jur la căsuţa ei cea veche şi la grădiniţa de ierburi cu o privire senină, în timp ce îşi ştergea mâinile de şorţ. Am tot ce-mi trebuie. — Da, aşa spui mereu. Eşti norocoasă să fii atât de mulţumită de viaţa ta, Bess! — Şi tu îţi vei găsi mulţumirea în curând dacă te străduieşti îndeajuns. — Tot ce se poate, dar mai întâi trebuie să caut alte lucruri, murmură Sophy, şi zâmbetul îi pieri de pe chip. — Credeam că nu mai simţi acea dorinţă de răzbunare, copilă, spuse Bess privind-o cu înţelegere şi cu o tristeţe vădită în ochii ei spălăciţi. Îmi închipuiam că asta a rămas în trecut, acolo unde trebuie să stea. — Lucrurile s-au schimbat, Bess. Sophy ocoli căsuţa cu acoperiş de stuf spre locul unde era priponit calul ei. Se pare că mi s-a dat o nouă şansă să mă asigur că se va face dreptate. — Dacă ai vreun pic de judecată, ai face mai bine să mă asculţi şi să uiţi de asta, copilă. Ce-a fost, a fost. Sora ta nu mai este, Dumnezeu să o odihnească. Nu mai poţi face nimic pentru ea. Ai propria ta viaţă de care trebuie să te ocupi. Am auzit că sunt nişte lucruri mai grabnice la care trebuie să te gândeşti acum, spuse Bess cu un zâmbet ştirb. Sophy îi aruncă o privire ascuţită bătrânei şi făcu o încercare nereuşită de a-şi îndrepta pălăria costumului de călărie, care se înclina primejdios de mult. — Ca de obicei, reuşeşti să fii la curent cu bârfele de prin sat. Ai auzit că am primit o cerere în căsătorie de la diavol în persoană? — Bârfa e a celor care spun că lordul Ravenwood e un diavol. Eu mă iau numai după fapte. E adevărat? — Ce anume? Că este rudă cu Lucifer? Da, Bess, sunt aproape convinsă că este adevărat. Nu am întâlnit niciodată un bărbat atât de arogant ca domnia sa, iar trufia pe care o afişează nu poate fi decât diavolească. — Vreau să zic, e adevărat că te-a cerut de soţie? stărui Bess scuturând nerăbdătoare din cap. — Da. — Aşa deci. Şi cam când ai de gând să-i dai răspunsul? Sophy dădu din umeri, renunţând să-şi mai potrivească pălăria. Nu se descurca niciodată cu pălăriile. — Bunicul îi dă un răspuns după-masă. Contele a trimis mesaj cum că va veni în vizită astăzi la ora trei. Bess se opri dintr-odată pe cărarea pavată cu piatră şi buclele cenuşii ieşiră de sub boneta ei îngălbenită de muselină. — Azi după-masă? repetă ea, şi chipul i se contractă într-o expresie de mare uimire. Iar tu eşti aici şi îţi alegi ierburi din rezerva mea ca şi cum ar fi o zi obişnuită din săptămână. Ce aiureală e asta, copilă? Ar trebui să fii la Chesley Court, îmbrăcată cu cele mai bune haine ale tale. — Dar de ce? Bunicul nu are nevoie să fiu acolo, este perfect capabil să-i spună diavolului să se ducă de unde a venit. — Să-i spună diavolului să se ducă de unde a venit? Doamne, Sophy, doar nu i-ai zis bunicului tău să refuze oferta contelui! — Întocmai, Bess, rosti Sophy cu un zâmbet machiavelic, oprindu-se lângă murgul ei şi îndesând pacheţelele de ierburi în buzunarele costumului de călărie. — Prostii! exclamă Bess. Nu cred că lordul Dorring e atât de nerod. Ştie prea bine că nu vei mai avea parte de o ofertă atât de bună nici într-o mie de ani. — Nu sunt aşa de sigură de asta, replică Sophy sec, dar desigur, asta depinde de ce înseamnă o ofertă bună pentru tine. — Copilă, faci asta pentru că ţi-e frică de conte? zise Bess, îngustându-şi ochii gânditoare. Ăsta-i baiul? Credeam că eşti destul de înţeleaptă încât să nu crezi toate poveştile care circulă prin sat. — Nu le cred pe toate, spuse Sophy în timp ce se avânta în şa, poate cam jumătate dintre ele. Te simţi mai bine acum, Bess? continuă fata potrivindu-şi jupoanele costumului de călărie sub ea. Călărea bărbăteşte, deşi nu se considera decent ca o femeie de rangul ei să facă asta. La ţară însă, oamenii închideau ochii la asemenea lucruri. În orice caz, Sophy considera că pudoarea ei era bine protejată, iar aşa cum îşi aranjase fustele, nu erau vizibile decât cizmele cafenii până la jumătate gambei. — Stai puţin, fata mea, o opri Bess punând mâna pe hăţuri şi privind-o printre gene. Doar nu crezi cu adevărat că Înălţimea Sa şi-a înecat prima soţie în iazul Ravenwood, nu? — Nu, Bess, nu cred asta, oftă Sophy, deşi mai corect ar fi fost să spună că nu voia să creadă asta. — Slavă Domnului, deşi la fel de adevărat este că nimeni nu l-ar fi putut învinui dacă chiar o omora, recunoscu Bess. — Asta aşa este. — Şi ce e cu nebunia asta cum că ai refuzat cererea în căsătorie a Înălţimii Sale? Nu-mi place deloc ce văd în ochii tăi, copilă. Am mai văzut privirea asta şi nu aduce nimic bun. Ce ai de gând să faci acum? — Acum? Păi acum o să-l duc pe bătrânul Dancer aici de faţă înapoi la Chesley Court, iar apoi o să pun deoparte plantele de leac pe care ai fost atât de bună să mi le dai. Guta bunicului iar ne joacă feste, şi nu mai aveam ierburi pentru decoctul lui preferat. — Sophy dragă, chiar ai de gând să-l refuzi pe conte? — Nu, spuse Sophy cu sinceritate, aşa că nu te mai uita la mine atât de oripilată. Până la urmă, dacă insistă, o să accept, dar voi face asta în condiţiile pe care le doresc eu. — Aaa, acum cred că pricep, exclamă Bess cu ochii mari. Iar ai citit cărţile alea despre drepturile femeilor, nu? Nu fi prostuţă, copilă, ascultă de sfatul unei femei bătrâne. Nu-ţi încerca şiretlicurile asupra lui Ravenwood, mă îndoiesc că îi vor plăcea. Poate că izbuteşti să-l duci cu preşul pe lordul Dorring, dar contele este alt soi de bărbat. — Aici trebuie să fiu de acord cu tine, Bess. Deosebirea dintre el şi bunicul e ca de la cer la pământ. Nu-ţi face griji pentru mine însă, ştiu ce fac, o asigură fata luând hăţurile şi înghiontindu-l pe Dancer cu călcâiele. — Eh, copilă, nu prea cred că ştii, strigă Bess după ea. Nu te joci cu diavolul fără să te arzi. — Parcă ziceai că Ravenwood nu e un diavol, replică Sorjhy peste umăr în timp ce Dancer porni la trap. Îi făcu cu mâna bătrânei şi se îndreptă spre un pâlc de copaci. Nu avea nevoie să-l ghideze pe Dancer înapoi spre Chesley Court, deoarece făcuseră acest drum atât de des în ultimii ani, încât ştia pe de rost pe unde să o ia pe domeniul Ravenwood. Sophy lăsă frâiele să cadă uşor pe grumazul lui Dancer şi medită la scena care avea să se desfăşoare neîndoielnic în clipa când sosea la Chesley Court. Desigur, bunicii ei erau înnebuniţi. Doamna Dorring se retrăsese precis în camera ei având la îndemână o sumedenie de săruri şi întăritoare, în timp ce lordul Dorring, lăsat să-l înfrunte de unul singur pe Ravenwood, se va fi consolat cu o sticlă de vin de Bordeaux. Puţinii servitori erau cu siguranţă posomorâţi, întrucât o partidă bună pentru Sophy ar fi fost şi în interesul lor, ca şi în interesul tuturor de altfel. În lipsa unei căsătorii avantajoase care să umple cuferele familiei, niciunul dintre servitorii în vârstă nu putea spera la pensie. Nimeni dintre cei de la conac nu putea să înţeleagă de ce Sophy refuzase oferta lui Ravenwood. Lăsând la o parte zvonurile, bârfa şi poveştile de groază, omul era până la urmă un conte, şi încă unul bogat şi puternic. Deţinea majoritatea pământurilor din vecinătate, în Hampshire, precum şi alte două proprietăţi mai mici în comitatele apropiate. De asemenea, avea o casă elegantă la Londra şi, din câte se zvonea, îşi administra pământurile destul de bine, fiind corect cu arendaşii şi cu servitorii, iar asta era tot ceea ce conta pe la ţară. Cei care erau atenţi să nu-l supere duceau o existenţă confortabilă. Desigur, Ravenwood avea şi defecte, şi toată lumea era de acord în această privinţă, dar avea grijă de pământul lui şi de oamenii care trăiau pe el. Poate că îşi omorâse soţia, dar nu făcuse nimic cu adevărat rău cum ar fi să îşi toace întreaga avere în iadul jocurilor de noroc de la Londra. Oamenii de prin partea locului îşi permiteau să fie drăguţi cu Ravenwood, se gândi Sophy, dar ei nu trebuiau să-l ia de bărbat. Ca de obicei când făcea acest drum, privirea fetei era atrasă de apele reci şi întunecate ale iazului Ravenwood care se întrezăreau printre copaci. Ici-colo, suprafaţa apei era presărată cu pojghiţe de gheaţă. Mai rămăsese destul de puţină zăpadă pe jos, dar suflarea rece a iernii încă se mai simţea în aer. Sophy se cutremură înfrigurată şi Dancer necheză ca răspuns. Fata se aplecă să mângâie gâtul calului, pentru a-l asigura că totul era în regulă, dar mâna îi înlemni brusc la jumătatea drumului. O adiere îngheţată ciufuli crengile de deasupra capului ei şi Sophy simţi cum o trecea din nou un fior. Cauza nu o reprezenta însă frigul de început de primăvară din acea după-amiază. Se îndreptă în şa când îl văzu pe bărbatul de pe armăsarul negru ca noaptea care se îndrepta spre ea printr-un pâlc de copaci văduviţi de frunze. Simţi cum inima începea să-i bată mai repede, aşa cum i se întâmpla mereu în prezenţa lui Ravenwood. Mult prea târziu, îşi spuse că ar fi trebuit să recunoască imediat micul frison care o trecuse mai înainte. Până la urmă, o parte din ea fusese îndrăgostită de bărbatul acesta încă de la optsprezece ani. Atunci făcuse cunoştinţă cu contele de Ravenwood prima oară. Desigur că el nu avea cum să-şi amintească împrejurarea, întrucât nu avea ochi decât pentru frumoasa Elizabeth, vrăjitoarea cu farmece irezistibile. Sophy ştia că sentimentele ei pentru bogatul conte de Ravenwood luaseră naştere firesc, aşa cum i se întâmplă oricărei tinere faţă de primul bărbat care a făcut-o să viseze. Şi totuşi această dragoste naivă nu murise, cum ar fi fost de aşteptat, nici măcar atunci când îşi dăduse seama că nu avea cum să-i atragă atenţia. În decursul anilor, sentimentul crescuse şi se transformase în ceva mai profund şi mai trainic. Sophy fusese atrasă de puterea tăcută şi de mândria şi integritatea înnăscute pe care le simţise la Ravenwood. La adăpostul viselor ei secrete, îl considera nobil fără ca asta să aibă vreo legătură cu titlul pe care îl moştenise. Atunci când fermecătoarea Elizabeth reuşise să transforme fascinaţia pe care o exercita asupra lui Ravenwood în durere şi furie sălbatică, Sophy îşi dorise să-i ofere alinare şi înţelegere, dar contele fusese intangibil. Îşi căutase consolarea o vreme pe continent, luptând în război sub comanda lui Wellington, iar la întoarcere era evident că toate emoţiile dispăruseră într-un loc bine ferecat înlăuntrul lui. Acum se părea că orice pasiune şi căldură de care putea da dovadă erau rezervate propriei moşii. Îi stătea foarte bine în negru, se gândi Sophy. Auzise că armăsarul purta numele de Angel şi fata se pomeni minunându-se de simţul ironiei pe care îl poseda Ravenwood. Angel era o creatură a întunericului destinată unui om care trăia printre umbre, iar bărbatul care îl călărea aproape că făcea corp comun cu el. Ravenwood era suplu şi avea o constituţie robustă. Avea mâini neobişnuit de mari şi puternice, acel gen de mâini cu care ar fi putut să îşi sugrume soţia necredincioasă, după cum povesteau oamenii din sat. Umerii săi erau îndeajuns de laţi pentru a nu avea nevoie de pernuţe care să-i pună în evidenţă. Pantalonii de călărie se mulau perfect pe coapsele bine formate, musculoase şi puternice. În ciuda hainelor care i se potriveau atât de bine, Sophy ştia că nici cel mai bun croitor din Londra nu putea compensa aerul plin de tristeţe imprimat pe trăsăturile aspre ale lui Ravenwood. Avea părul la fel de negru precum coama lucioasă a armăsarului lui şi ochi de un verde profund, strălucitor, un verde demonic, după cum se gândea uneori Sophy. Se spunea că în neamul Ravenwood moştenitorii aveau întotdeauna ochii verzi, asortându-se astfel cu smaraldele familiei. Sophy găsea privirea lui Ravenwood intimidantă nu doar din cauza culorii ochilor, ci şi pentru că obişnuia să se uite la o persoană ca şi cum ar fi cântărit şi pus un preţ pe sufletul acelui nefericit. Sophy se întreba ce avea să facă Înălțimea Sa în momentul în care îi afla preţul. Îi dădu pinteni lui Dancer, îşi dădu la o parte din ochi pana pălăriei şi afişă ceea ce spera să fie un zâmbet senin şi plin de graţie. — Bună ziua, milord. Ce surpriză să vă găsesc în mijlocul pădurii! Ravenwood îşi opri armăsarul negru la doar câţiva metri depărtare şi păstră tăcerea preţ de câteva clipe, observând zâmbetul politicos al lui Sophy, fără a-i răspunde însă la fel de cordial. — Nu îmi dau seama exact ce vi se pare atât de surprinzător la această întâlnire, domnişoară Dorring. Până la urmă sunt pe pământul meu. Ştiam că sunteţi plecată să o vizitaţi pe bătrâna Bess şi am ghicit că aveaţi să vă întoarceţi la Chesley Court pe acest drum. — Perfect, milord. Este poate un exemplu de deducţie logică? Admir nespus acest gen de gândire. — Cred că ştiaţi prea bine că avem o afacere de încheiat astăzi. Dacă aţi fi la fel de inteligentă pe cât pretind bunicii dumneavoastră, v-aţi fi dat seama că asta urma să se întâmple în cursul după-amiezii. Prin urmare, per total, nu pot spune că există vreun element de surpriză în această întâlnire. De fapt, aş fi gata să pariez că a fost atent plănuită. Degetele lui Sophy se încleştară pe hăţuri. Cuvintele rostite pe un ton blând îi ardeau sufletul. Urechile lui Dancer se ridicară în semn de protest şi ea dădu drumul frâielor. Bess avea dreptate. Ravenwood nu era genul de bărbat pe care îl puteai duce cu preşul, iar Sophy ştia că trebuia să fie cât se poate de atentă cu el. — Credeam că bunicul se ocupă de această afacere din partea mea, aşa cum se cuvine. Nu v-a dat răspunsul la cererea dumneavoastră? — Ba da, spuse Ravenwood, lăsându-şi armăsarul încăpăţânat să mai avanseze câţiva paşi către Dancer. Am ales să nu accept acest răspuns până când nu voi fi discutat afacerea cu dumneavoastră personal. — Dar, milord, cu siguranţă asta nu este întru totul corect, sau aşa se procedează în ultima vreme la Londra? — Este modul în care doresc eu să procedez în ceea ce vă priveşte. Domnişoară Dorring, nu sunteţi o fetişcană fără minte, aşa că v-aş ruga să nu vă comportaţi ca şi cum aţi fi. Puteţi răspunde în nume propriu, aşa că lămuriţi-mă care este problema şi voi încerca să văd ce se poate face pentru a o rezolva. — Este vreo problemă, milord? — V-aş sfătui să nu vă jucaţi cu mine, domnişoară Dorring, se răsti el, şi ochii i se întunecară. Nu obişnuiesc să fac pe plac femeilor care încearcă să mă păcălească. — Înţeleg perfect. De aceea, nu ar trebui să vă mire că nu ţin să mă căsătoresc cu un bărbat care nu are obiceiul să le facă pe plac femeilor în general, cu atât mai puţin celor care încearcă să-l păcălească. — Vă rog să explicaţi ce vreţi să spuneţi, murmură contele îngustându-şi ochii. Sophy dădu uşor din umeri şi pălăria îi alunecă şi mai mult pe frunte. În mod automat ridică din nou mâna să îşi dea la o parte pana din ochi. — Prea bine, milord, mă forţaţi să vorbesc deschis. Nu cred că împărtăşim aceleaşi idei despre cum ar putea funcţiona căsnicia noastră. Am încercat să vă vorbesc între patru ochi de trei ori, cu ocazia vizitelor dumneavoastră la Chesley Court din ultimele două săptămâni, dar nu v-aţi arătat deloc interesat să discutaţi cu mine. Aţi tratat întreaga afacere de parcă v-aţi fi cumpărat încă un cal pentru grajdurile dumneavoastră. Recunosc, astăzi am fost obligată să recurg la tactici extreme pentru a vă atrage atenţia. — Aşadar aveam dreptate să mă gândesc că nu eraţi deloc surprinsă să mă găsiţi aici, spuse Ravenwood fixând-o cu o iritare rece. Prea bine, domnişoară Dorring, aveţi întreaga mea atenţie. Ce doriţi să-mi comunicaţi? Mie lucrurile mi se par cât se poate de clare. — Ştiu ce vreţi de la mine, spuse Sophy. Este destul de evident de altfel, dar nu cred că aveţi nici cea mai vagă idee despre ce vreau eu de la dumneavoastră, şi până când nu veţi înţelege asta şi nu veţi fi de acord cu dorinţele mele, nu există nicio şansă să ne căsătorim. — Poate că s-ar cuveni să luăm lucrurile unul câte unul, o domoli Ravenwood. Ce credeţi că vreau de la dumneavoastră? — Un moştenitor şi o soţie care să nu vă facă probleme. — Asta fiind varianta scurtă, comentă bărbatul, clipind alene în timp ce gura i se arcuia într-o încercare de zâmbet. — Este adevărată? — Da, cât se poate de adevărată, rosti el sec. Nu e niciun secret că vreau un moştenitor. Moşia Ravenwood este a familiei mele de trei generaţii încoace şi nu am de gând să o pierd tocmai eu. — Cu alte cuvinte, mă consideraţi o iapă de prăsilă. Şaua scârţâi sub Ravenwood în timp ce acesta o studia pe Sophy, păstrând tăcerea o clipă interminabil de lungă. — Mă tem că bunicul dumneavoastră avea dreptate, lecturile v-au imprimat o lipsă de delicateţe în felul de a fi, domnişoară Dorring, spuse el într-un sfârşit. — Ah, dar pot fi şi mai puţin delicată de atât, milord. De exemplu, am înţeles că aveţi o amantă la Londra. — Şi de unde naiba aţi auzit aşa ceva? Pun pariu că nu de la lordul Dorring. — Se vorbeşte în mod curent despre asta aici, la ţară. — Iar dumneavoastră aplecaţi urechea la poveştile pe care le spun oamenii din sat, care nu s-au îndepărtat mai mult de câteva mile de casele lor? ripostă el pe un ton dispreţuitor. — Sunt oare diferite poveştile care se spun pe la oraş? — Încep să cred că doriţi să mă insultaţi, domnişoară Dorring. — Nici gând, milord, sunt doar extrem de prevăzătoare. — Încăpăţânată, nu prevăzătoare. Folosiţi-vă puţina minte pe care o aveţi ca să fiţi atentă la ce spun. Dacă exista realmente ceva de obiectat în ceea ce mă priveşte sau în privinţa comportamentului meu, credeţi că bunicii dumneavoastră ar fi acceptat cererea mea în căsătorie? — Dacă aranjamentul financiar pe care îl propuneaţi era îndeajuns de consistent, da. — Se poate să aveţi dreptate, zâmbi slab Ravenwood auzindu-i replica. — Vreţi să spuneţi că toate poveştile pe care le-am auzit sunt false? se interesă fata ezitând. — Ce altceva aţi mai auzit? spuse Ravenwood aruncându-i o privire gânditoare. Sophy nu se aşteptase ca această conversaţie ciudată să intre atât de mult în detalii. — Adică în afara faptului că aveţi o amantă? — Dacă şi restul bârfelor sunt la fel de prosteşti ca asta, ar trebui să vă fie ruşine, domnişoară Dorring. — Vai, mi-e teamă că nu posed un simţ atât de rafinat al ruşinii, milord. Desigur că este o lipsă regretabilă, pe care ar trebui, probabil, să o luaţi în considerare. Bârfa poate fi grozav de distractivă, şi de multe ori nu mă pot abţine să nu plec urechea, trebuie s-o mărturisesc. — O lipsă regretabilă, într-adevăr, bombăni contele, strângând din dinţi. Ce altceva aţi mai auzit? repetă el. — Păi, în afara faptului că aveţi o amantă, se spune şi că v-aţi bătut o dată în duel. — Nu vă puteţi aştepta să confirm o asemenea nerozie. — Am auzit şi că v-aţi fi alungat ultima soţie la ţară pentru că nu a reuşit să vă dea un moştenitor, continuă Sophy nesăbuită. — Nu discut cu nimeni despre prima mea soţie, mârâi Ravenwood, şi faţa îi căpătă dintr-odată o expresie ameninţătoare. Dacă doriţi să ne înţelegem, domnişoară Dorring, ar fi mai bine să nu o mai pomeniţi niciodată. — Îmi cer scuze, milord, se îmbujora Sophy, dar nu doream să vorbesc despre ea, ci mai degrabă despre obiceiul dumneavoastră de a vă lăsa soţiile pe la ţară. — Ce Dumnezeu vreţi să spuneţi? Fetei îi trebui ceva mai mult curaj ca să continue decât se gândise atunci când deschisese gura. — Cred că ar trebui să clarific faptul că nu am de gând să fiu lăsată aici, la Ravenwood, sau pe vreo alta dintre moşiile dumneavoastră în timp ce vă petreceţi vremea la Londra. — Credeam că sunteţi fericită aici, zise el încruntându-se. — Este adevărat că îmi place viaţa la ţară şi, în general, sunt mulţumită aici, dar nu vreau să fiu prizonieră la Ravenwood Abbey. Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii la ţară, milord, şi aş dori să revăd Londra. — Să o revedeţi? Mi s-a dat de înţeles că nu prea v-a plăcut primul sezon petrecut la oraş, domnişoară Dorring. — Sunt convinsă că nu v-a scăpat eşecul răsunător de care am avut parte când am fost prezentată în societate. Nu am primit nici măcar o singură cerere în căsătorie în acel sezon, recunoscu ea, ferindu-şi ruşinată ochii. — Încep să-mi dau seama de ce aţi eşuat atât de lamentabil, domnişoară Dorring, zise Ravenwood nemilos. Dacă aţi fost la fel de directă cu toţi admiratorii dumneavoastră aşa cum aţi fost cu mine astăzi, fără îndoială că i-aţi băgat pe toţi în sperieţi. — Reuşesc să vă bag în sperieţi, milord? — Vă asigur că încep să-mi tremure picioarele. — Vă ascundeţi minunat teama, milord. Sophy aproape că zâmbi fără să vrea, dar, văzând o strălucire trecătoare în ochii contelui, îşi cenzură imediat umorul rebel. — Să continuăm această discuţie deschisă, domnişoară Dorring. Prin urmare, nu doriţi să vă petreceţi tot timpul aici, la Ravenwood. Mai aveţi şi alte cereri pe listă? — Aş mai avea câteva, milord, spuse Sophy ţinându-şi răsuflarea, căci aceasta era partea cea mai periculoasă. — Să le auzim, oftă el. — Aţi dat de înţeles cât se poate de clar că pentru dumneavoastră principalul obiectiv al căsătoriei este un moştenitor. — Poate că vă surprinde, domnişoară Dorring, dar acesta este un motiv legitim şi acceptabil ca un bărbat să dorească să se însoare. — Înţeleg, dar eu nu sunt pregătită să fac acum copii, milord. — Nu sunteţi pregătită? Mi s-a spus că aveţi douăzeci şi trei de ani, din punctul de vedere al societăţii sunteţi mai mult decât pregătită. — Sunt pe deplin conştientă, milord, şi nu este nevoie să subliniaţi asta, dar, oricât de ciudat ar putea părea, nu mă consider senilă şi probabil nici dumneavoastră, altfel nu m-aţi fi cerut de soţie. — Este drept că atunci când ai treizeci şi patru de ani, douăzeci şi trei nu par o vârstă prea înaintată, spuse Ravenwood, zâmbind şi dezvelindu-şi astfel dinţii albi şi puternici. Totuşi păreţi destul de sănătoasă şi în formă, domnişoară Dorring. Cred că vă veţi descurca foarte bine la naştere. — Nu ştiam că sunteţi un expert în domeniu. — Ne îndepărtăm din nou de subiect. Ce vreţi să spuneţi exact, domnişoară Dorring? — Vreau să spun că nu voi fi de acord să mă mărit cu dumneavoastră decât dacă îmi daţi cuvântul de onoare că nu mă veţi lua cu forţa dacă nu vă dau permisiunea, rosti ea, adunându-şi curajul. Simţi cum se înroşea sub privirea uimită a lui Ravenwood. Mâinile îi tremurau pe hăţurile lui Dancer şi bătrânul cal se mişcă neliniştit. O altă pală de vânt mătură crengile copacilor şi trecu prin stofa costumului ei de călărie. — Vă dau cuvântul meu de onoare, domnişoară Dorring că nu am obligat în viaţa mea o femeie să facă ce nu vrea, replică Julian cu ochii verzi plini de o mânie rece. Totuşi, aici vorbim despre căsnicie, şi trebuie să înţelegeţi că aceasta implică anumite îndatoriri şi obligaţii atât din partea soţului, cât şi din partea soţiei. Sophy dădu repede din cap afirmativ şi pălăria îi căzu din nou peste ochi, dar de data aceasta ignoră pana. — De asemenea înţeleg, milord, că multor bărbaţi li se pare firesc să insiste în a-şi cere drepturile indiferent dacă femeile vor asta sau nu. Sunteţi unul dintre aceştia? — Nu vă puteţi aştepta să mă căsătoresc ştiind că soţia mea nu este pregătită să-mi acorde drepturile care mi se cuvin ca soţ, mormăi Ravenwood. — Nu am spus că nu aş fi pregătită să vă acord drepturile niciodată, vă rog doar să-mi acordaţi suficient timp pentru a vă cunoaşte şi a mă obişnui cu situaţia. — Nu mă rugaţi, domnişoară Dorring, ci îmi cereţi. Este acesta rezultatul lecturilor dumneavoastră nepotrivite? — Văd că bunicul meu v-a avertizat în legătură cu asta. — Aşa este. Vă pot garanta că voi supraveghea personal ce citiţi după ce ne căsătorim, domnişoară Dorring. — Asta aduce în discuţie cea de-a treia cerere a mea. Trebuie să mi se permită să cumpăr şi să citesc orice cărţi şi tratate aş dori. Armăsarul negru îşi scutură capul în timp ce Ravenwood înjura printre dinţi, apoi se linişti pe măsură ce stăpânul lui trase frâiele cu îndemânare. — Să văd dacă am înţeles bine cererile dumneavoastră, spuse contele pe un ton plin de sarcasm. Nu vreţi să fiţi alungată la ţară, nu veţi împărţi patul cu mine până când nu veţi hotărî dumneavoastră şi veţi citi tot ceea ce vă doriţi, în ciuda sfaturilor sau recomandărilor mele. — Da, cred că este un rezumat corect al listei mele, milord, încuviinţă Sophy trăgând aer în piept. — Vă aşteptaţi să fiu de acord cu această listă revoltătoare? — Mă îndoiesc profund, milord, drept pentru care l-am rugat pe bunicul meu să vă refuze cererea în această după-amiază. M-am gândit că astfel nu ne vom pierde niciunul timpul. — Fie-mi iertat, domnişoară Dorring, dar cred că înţeleg perfect de ce nu v-aţi căsătorit niciodată. Niciun bărbat cu capul pe umeri nu ar fi de acord cu o asemenea listă ridicolă. Poate că în realitate nu vreţi să vă măritaţi. — În mod cert nu mă grăbesc să-mi caut un soţ. — Asta este evident. — Atunci aş putea spune că avem ceva în comun, milord, rosti Sophy cu îndrăzneală. Am impresia că doriţi să vă însuraţi doar dintr-un simţ al datoriei; prin urmare, ar trebui să pricepeţi cu uşurinţă că nici eu nu văd vreun avantaj real în măritiş? — Se pare că treceţi cu vederea avantajul pe care îl reprezintă banii mei. — În mod normal aceasta e, într-adevăr, o tentaţie puternică, dar în cazul meu nu reprezintă un aspect esenţial. Poate că nu-mi voi permite niciodată să port pantofi de dans bătuţi cu diamante din venitul modest lăsat de tatăl meu, dar voi reuşi să trăiesc destul de confortabil şi, ce este mai important, voi putea să-mi cheltui banii exact aşa cum doresc. Dacă m-aş căsători, aş pierde acest atu. — De ce nu adăugaţi pur şi simplu pe lista dumneavoastră de cereri faptul că nu veţi accepta să primiţi sfaturile soţului în ceea ce priveşte economiile şi finanţele dumneavoastră, domnişoară Dorring? — O idee excelentă, milord, cred că o voi face. Vă mulţumesc că mi-aţi indicat această soluţie atât de accesibilă la dilema mea. — Din nefericire, chiar dacă găsiţi un bărbat într-atât de necugetat încât să vă accepte toate dorinţele, nu veţi avea un temei legal care să vă garanteze că soţul îşi va respecta cuvântul dat după căsătorie, nu-i aşa? Sophy îşi privi mâinile, ştiind că el avea dreptate. — Nu, milord, aş depinde în întregime de onorabilitatea soţului meu. — Aveţi grijă, domnişoară Dorring, rosti contele cu o uşoară ameninţare în glas, onorabilitatea unui bărbat poate conta în ceea ce priveşte datoriile lui la jocurile de noroc sau reputaţia lui ca atlet, dar nu înseamnă mare lucru când vine vorba de raporturile sale cu o femeie. — Atunci nu prea am de ales. Dacă aşa stau lucrurile, nu voi risca niciodată să mă căsătoresc, spuse Sophy cu răceală. — Vă înşelaţi, domnişoară Dorring. Aţi ales deja, iar acum trebuie să vă asumaţi riscurile. Aţi declarat că aţi fi dispusă să vă căsătoriţi cu mine dacă vă accept cererile. Prea bine, sunt de acord cu ele. — Le acceptaţi? exclamă Sophy privindu-l cu gura căscată în timp ce inima îi bătea nebuneşte. — Afacerea este încheiată. Mâinile mari ale lui Ravenwood mişcară uşor de hăţuri şi armăsarul ridică alarmat capul. Ne vom căsători cât de curând posibil. Bunicul dumneavoastră mă aşteaptă mâine la ora trei. Spuneţi-i că doresc ca toate pregătirile să fie făcute atunci. De vreme ce am reuşit să ajungem la un acord privat, mă aştept să aveţi curajul de a fi acasă mâine când voi veni în vizită. — Milord, nu vă înţeleg pe deplin, sunteţi sigur că doriţi să vă căsătoriţi cu mine în condiţiile pe care vi le-am expus? îngăimă Sophy uluită. — Întrebarea este, Sophy, cât timp vei reuşi să-ţi menţii aceste condiţii odată ce-ţi vei da seama ce înseamnă să fii soţia mea, spuse Ravenwood cu un zâmbet neplăcut, în timp ce ochii de un verde smarald îi străluceau de amuzament. — Milord, v-aţi dat cuvântul de onoare, spuse Sophy îngrijorată. Trebuie să insist în această privinţă. — Dacă aţi fi bărbat, v-aş provoca la duel pentru că mi-aţi pus onoarea la îndoială. Aveţi cuvântul meu, domnişoară Dorring. — Mulţumesc, milord. Chiar nu vă deranjează că-mi voi cheltui banii după placul inimii? — Sophy, renta trimestrială pe care ţi-o voi da este cu mult mai mare decât întregul tău venit pe un an. Atâta vreme cât îţi plăteşti facturile din suma pe care ţi-o voi aloca, nu te voi întreba pe ce ai cheltuit banii. — Ah, înţeleg. Şi… cărţile mele? — Cred că o să pot suporta ideile prosteşti pe care ţi le vâră cărţile în cap. Fără îndoială că mă vor enerva din când în când, dar asta ne va da şansa unor discuţii interesante, nu crezi? Dumnezeu ştie cât de mult îl pot plictisi conversaţiile femeieşti pe un bărbat, până la punctul de a-l prosti. — Voi încerca să nu vă plictisesc, milord, dar aş vrea să mă asigur că ne înţelegem. Nu veţi încerca să mă ţineţi îngropată la ţară tot anul? — Îţi voi permite să mă însoţeşti la Londra când este convenabil, dacă asta vrei cu adevărat. — Sunteţi prea bun, milord. Şi… cealaltă cerere a mea? — A, da. Garanţia că nu te voi sili la nimic. Cred că în acest caz va trebui să stabilim o limită de timp. Până la urmă, principalul meu scop în toată această afacere este să obţin un moştenitor. — O limită de timp? repetă Sophy, începând să nu se mai simtă în largul ei. — Cât timp crezi că va fi necesar ca să te obişnuieşti cu mine? — Şase luni? încercă ea. — Nu fi gâsculiţă, domnişoară Dorring. Nu am de gând să aştept şase luni ca să-mi cer drepturile. — Trei luni? El păru gata să refuze această contraofertă, dar îşi schimbă părerea în ultimul moment. — Prea bine, trei luni. Vezi cât sunt de indulgent? — Mă copleşiţi cu generozitatea dumneavoastră, milord. — Aşa şi trebuie. Te provoc să găseşti un alt bărbat care ţi-ar da atâta timp înainte de a stărui să-ţi îndeplineşti datoria de soţie. — Aveţi perfectă dreptate, milord. Mă îndoiesc că aş putea găsi un alt bărbat care să fie la fel de amabil ca dumneavoastră în ceea ce priveşte căsătoria. Fie-mi iertat, dar nu îmi pot stăpâni curiozitatea, de ce sunteţi atât de amabil? — Pentru că, draga mea domnişoară Dorring, în final eu voi avea exact ceea ce îmi doresc de pe urma acestei căsătorii. Îţi doresc o zi bună. Ne vedem mâine la ora trei. Angel răspunse imediat presiunii exercitate de coapsele lui Ravenwood, descriind un cerc strâns şi pornind la trap mărunt printre copaci. Sophy rămase unde era până când Dancer îşi plecă capul pentru a lua o gură de iarbă şi mişcarea lui o readuse la realitate. — Acasă, Dancer. Sunt sigură că bunicii sunt fie pradă isteriei, fie cuprinşi de disperare de-acum. Măcar le pot da de ştire că am salvat situaţia. Cu toate acestea, în timp ce călărea spre Chesley Court îi trecu prin minte o veche zicală, aceea potrivit căreia cine vrea să mănânce cu dracul are nevoie de o lingură lungă.

Casa oglinzilor de Amanda Quick PROLOG   CU UN AN ÎNAINTE   Halucinaţiile se amplificau cu repeziciune. Se opri la capătul scărilor, încercând să se liniştească. Holul îmbrăcat în oglinzi întunecate se întindea la nesfârşit, ca o casă a groazei cufundată în noapte şi bântuită de umbre înşelătoare. Trebuia să străbată drumul acesta înainte de a-şi pierde şi ultimele sclipiri de luciditate. Unghiurile coridorului întunecos se topeau, căpătând forme ce-i aminteau de dungile Möbius. Cercuri infinite, fără sfârșit. Nu ştia cât timp se mai putea agăţa de ultimele gânduri conştiente. Ar fi vrut să doarmă, dar nu se putea lăsa pradă dorinţei copleşitoare. Nu încă. Mai era ceva ce trebuia făcut. Curentul se întrerupsese în urmă cu câteva clipe. Lumina slabă a stelelor se furişa prin ferestrele mici de la cele două capete ale holului. Privi înainte, spre drumul îngust, zărind o licărire argintie. Ştia că acolo era intrarea în bibliotecă. A patra uşă pe stânga. O dorinţă disperată îi străbătu fiinţa. Ar putea lăsa mesajul dacă ar ajunge la acea lumină. — Bethany? auzi vocea ucigaşului la capătul scărilor. Unde eşti? Lasă-mă să te ajut. Cred că acum eşti foarte somnoroasă. Spaima îngrozitoare îi dădu energia de a depăşi pentru o clipă efectul substanţelor halucinogene. Strânse poşeta, făcând câţiva paşi împleticiţi de-a lungul holului, apoi se opri din nou. Se străduia să-şi amintească ce trebuia să facă. Deşi totul i se păruse foarte clar la capătul scărilor, acum lucrurile deveniseră din nou confuze. Privi în cele mai apropiate oglinzi care acopereau pereţii. Abia putea distinge în întuneric rama grea a sticlei din secolul optsprezece, astfel încât pipăi materialul rece încercând să-şi amintească. Mai era ceva de făcut înainte de a adormi. — Pot să te ajut, Bethany. I se păru că vede o umbră mişcătoare în oglinda unde o imagine stărui doar o clipă. Se strădui să înţeleagă ce era. Biblioteca. Trebuia să meargă în bibliotecă. Da. Asta era. Trebuia să ajungă acolo înainte ca ucigaşul să o găsească. O cifră apăru dincolo de amintirile ce începeau să se cufunde în uitare. Patru. Intrarea în bibliotecă era a patra uşă pe stânga. Recunoscătoare, încercă să se concentreze asupra cifrei care îi oferea puţină linişte. Se simţea nespus de bine în lumea matematicii; calmă, mulţumită, aşa cum nu fusese niciodată în universul unde emoţiile oamenilor complicau totul. A patra uşă pe stânga. Pentru a ajunge acolo trebuia să treacă de infinitul număr de oglinzi. Gândul acesta o paraliza. — Nu trebuie să te ascunzi de mine, Bethany. Nu vreau decât să te ajut. Trebuia să o facă. Deke trebuia să primească nişte răspunsuri. Nu va avea linişte până când nu va afla adevărul. Şi Thomas îl va ajuta, fiindcă era fratele lui, iar cei din familia Walker erau întotdeauna unul alături de celălalt. Deşi nu înţelesese niciodată profunzimea unei astfel de legături, mintea ei accepta relaţia puternică dintre cei doi. Era la fel de reală ca orice ecuaţie matematică. Adunându-şi ultimele picături de voinţă începu să străbată coridorul spre licărirea slabă care marca uşa bibliotecii. Halucinaţiile deveniră mai puternice. Făpturi ciudate se iveau dincolo de suprafaţa oglinzilor ce o înconjurau, rugând-o să li se alăture. Nu încă. Încleşta dinţii, concentrându-se doar asupra paşilor săi. Nu îndrăznea să privească în oglinzile vechi şi întunecate dinaintea ei, ca să nu fie atrasă în lumea de dincolo. Nu se temea de asta, dar ştia că mai trebuia să rămână câteva clipe aici. Le datora măcar atât lui Deke şi Thomas. — Bethany? Nu te simţi bine, Bethany. Lasă-mă să te ajut. Ucigaşul se afla pe hol, în urma ei. — Nu mai e mult, Bethany. Halucinaţiile trebuie să fie îngrozitoare. Curând însă vei dormi şi totul se va termina. Îşi fixă gândurile asupra triunghiului de lumină aruncată de razele lunii. Liniile strălucitoare o atrăgeau şi o linişteau. Puritatea formei geometrice era un antidot puternic, chiar dacă pentru scurt timp, împotriva halucinaţiilor. Ajunse la a patra uşă, intră, apoi se opri în mijlocul camerei pline de cărţi, încercând să se gândească. Aici, undeva, trebuia să fie un mic birou, iar în el, o carte. Chiar în după-amiaza asta o răsfoise. Era o carte foarte importantă deoarece în ea se afla fotografia ucigaşului ei. Trebuia să facă un semn pe acea imagine pentru Deke şi Thomas. Rafturile din jurul ei se învârteau, topindu-se în ceaţă. Adunându-şi ultimele puteri, se îndreptă spre birou. Cartea micuţă se afla chiar pe masă, întocmai cum îşi amintea. O deschise, privind descumpănită prima filă. Fotografia se afla undeva între paginile acesteia. Trebuia să o găsească cât mai repede. Ucigaşul era deja pe hol. Întoarse foile, încercând să se gândească din nou doar la cifrele din faţa ei. Şaptezeci şi nouă. Optzeci. Optzeci şi unu. Aici era. Fotografia ucigaşului. Lângă carte se afla şi un stilou. Reuşi să-l ridice abia la a treia încercare. Deşi nu mai putea scrie ceva, găsi puterea de a trasa un cerc tremurător în jurul fotografiei de la pagina optzeci şi unu. După aceea se opri, încercând să se gândească. Mai trebuia să facă ceva pentru a fi sigură că Deke şi Thomas aveau să înţeleagă. Plicul, acum. Zâmbi mulţumită când amintirea îşi făcu loc prin gândurile înceţoşate. Plicul se afla în poşeta ce-i atârna pe umăr. Îl scoase, reuşind să-l strecoare printre paginile volumului. Şi acum? Să ascundă cartea cu plicul. Nu-şi putea asuma riscul ca ucigaşul să le găsească. — Ştiu unde eşti, Bethany. Credeai că te poţi ascunde în bibliotecă? Privi un loc potrivit pentru a ascunde obiectele. Un fişier vechi, din lemn, cu sertare mici era sprijinit de un perete. Minunat. — Oglindă, oglinjoară, murmura ucigaşul din pragul bibliotecii. Cine este cel mai inteligent? Nu tu, Bethany. Şi nici Sebastian Eubanks. Eu sunt acela, Bethany. Ignoră cuvintele, strecurând cartea şi plicul în ascunzătoare. Mai devreme sau mai târziu, Deke şi Thomas aveau să le găsească. Terminase. Se simţi învăluită de linişte. Îşi îndeplinise misiunea. Acum putea în sfârşit dormi. Se întoarse, încercând să se sprijine de masă. Ucigaşul se ivi în uşa biroului. — Eu sunt cel mai inteligent dintre toţi, Bethany. Bethany Walker nu răspunse. Închise ochii, alunecând în lumea liniştită de dincolo de oglinzi, unde legile matematicii erau cele mai importante, dând înţeles tuturor lucrurilor.       1 PREZENTUL   Raza de lumină, alunecând din oglinda de deasupra dulapului constituia un indiciu că nu era singură în apartamentul femeii moarte. Îşi simţi mâinile reci ca gheaţa, iar părul la ceafa i se ridică de parcă ar fi fost electrizat. Leonora renunţă să mai cerceteze sertarul şi se întoarse ţinând în mâini un pulover moale, roz pal, din caşmir. Două făpturi se aflau în pragul dormitorului. Una dintre ele, o siluetă umană. Umerii lui largi acopereau o mare parte din priveliştea coridorului din spate. Avea aerul relaxat, graţios al unei fiare sălbatice. Nu un vânător ce se năpusteşte asupra primei prăzi, ci un profesionist care preferă să-şi aleagă victimele. Chipul era al unui om ce obţinuse greu anumite lucruri, iar ochii reci şi cenuşii îţi întăreau această impresie. Fiara asemănătoare unei fantome de la picioarele lui semăna foarte mult cu tovarăşul său. Deşi nu foarte mare, era totuşi masiv. Una dintre urechi era întoarsă, fiind, fără îndoială, dovada unei lupte. Era greu să îţi imaginezi acest animal alergând să prindă un frisbee[1]. Probabil că ar rupe jucăria, înghiţindu-i marginea de plastic. Cu toate că amândoi intruşii păreau primejdioşi, intuiţia îi spunea că e bine să fie mai atentă la bărbat. Nu-i putea zări mâinile ascunse în buzunarele adânci ale fâşului de culoarea mangalului. Pe sub jacheta deschisă se vedea o cămaşă din material de blugi; purta o pereche de pantaloni kaki, iar în picioare avea cizme de piele ce păreau mai mari decât ar fi trebuit. Atât bărbatul cât şi câinele erau uzi până la piele din pricina ploii ce se năpustise asupra Californiei de Sud în acea zi. Amândoi păreau cât se poate de capabili să o atace fără prea mare greutate şi într-o clipită. — Îi erai prietenă sau pur şi simplu ai aflat de moartea ei şi ai venit să vezi dacă nu cumva poţi şterpeli ceva de pe aici? întrebă bărbatul. Chiar şi vocea se potrivea înfăţişării: era joasă, ameninţătoare, ca un mârâit. Se strădui să-şi potolească imaginaţia prea bogată. — Cine eşti? — Eu te-am întrebat primul. Ce eşti, prietenă sau o oportunistă ocazională? Oricum, cred că eşti o hoaţă, aşa că răspunsul devine inutil. — Cum îţi permiţi? Teama ce-i iuţise bătăile inimii făcu loc furiei. Nu sunt o hoaţă, ci bibliotecară. La naiba, cuvintele sunaseră extrem de ciudat. Ei bine, îşi zise, cel puţin nu se poate spune că nu se pricepea să dea replici rapide. — I-auzi! rosti bărbatul cu buzele arcuite într-un zâmbet batjocoritor. Şi cauţi cărţi cu termenul de predare expirat? Ar fi trebuit să ştii că nu trebuie să-i împrumuţi nimic lui Meredith Spooner. Mă îndoiesc că a înapoiat ceva din lucrurile pe care le-a furat. — Nu prea ai simţul umorului. — Nu am de gând să mă fac comedian. În astfel de situaţii trebuie să fii prompt, gândi Leonora. Să iei iniţiativa. Să preiei conducerea situaţiei dovedind siguranţă şi autoritate. Nu se putea spune că nu mai avusese de-a face până atunci cu oameni dificili. Ca bibliotecară era din când în când obligată să discute cu persoane antipatice, de la profesorii egoişti şi pretenţioşi ai facultăţii până la studenţi prost crescuţi. Se îndreptă aşadar spre uşă, rugându-se ca străinul şi câinele lui să se dea înapoi în mod automat, cum se întâmplă când vrei să treci pe lângă cineva. — De fapt, sunt îndreptăţită să mă aflu aici, lucru care nu e valabil şi pentru tine, spuse zâmbind cu răceală către cei doi intruşi. Propun să discutăm asta cu proprietarul apartamentului. — E ocupat. Spunea ceva de o urgenţă la instalaţiile de la etajul trei. Oricum cred că e mai bine să ne ocupăm noi singuri de această situaţie. Ai un nume? Era clar că nici el, nici câinele nu aveau de gând să se dea la o parte, astfel încât se văzu nevoită să se oprească în mijlocul camerei. — Sigur că am, replică ea încordată, însă nu văd de ce ţi-aş spune ţie cum mă cheamă. — Lasă-mă să ghicesc. Leonora Hutton? Fata îngheţă. — De unde ai ştiut? El ridică din umeri, iar mişcarea îi atrase din nou atenţia asupra dimensiunii impresionante a acestora. Mai îngrijorător era faptul că părea fascinată de asta. Nu obişnuia să fie atrasă de bărbaţi musculoşi; prefera mai degrabă genul intelectual. — Meredith nu avea prea mulţi prieteni, spuse el. Cei mai mulţi erau doar nişte simboluri, din câte mi-am putut da seama. — Simboluri. — Semne. Săgeţi. Victime. Fraieri. Cum vrei să-i numeşti pe cei de care s-a folosit sau i-a păcălit cu escrocheriile sale. Se opri o clipă. Asta dacă presupunem că eşti Leonora Hutton. Fata îşi încleşta dinţii. — Bine, eu sunt Leonora Hutton. Iar tu eşti…? — Walker. Thomas Walker. Bărbatul îşi îndreptă apoi privirea asupra câinelui. El este Wrench. Wrench îşi ridică rânjind capul, drept răspuns. Privi colţii ameninţători ai animalului. — Muşcă? — Nu. Thomas părea amuzat de întrebare. Este o dulceaţă, foarte blând. Probabil că într-o viaţă anterioară a fost un micuţ pudel. Fata nu putea crede asta nici măcar o clipă. Dacă Wrench trăise într-o altă viaţă, fără îndoială fusese un dulău de vânătoare, din timpuri medievale, dar decise că era mai bine să-şi păstreze părerile pentru ea. — Te aşteptam, domnişoară Hutton, zise Thomas. Leonora îl privi uluită. — Pe mine? — De vreo trei zile. Cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o în cafeneaua de peste drum. Bărbatul arătă cu capul spre fereastra dincolo de care se zăreau câteva magazine. Tu ai fost aceea care a luat trupul şi a făcut toate aranjamentele pentru înmormântare în ultima săptămână. Am bănuit că mai curând sau mai târziu o să revii să aduni ce-a mai rămas prin apartament. — Se pare că ştii o mulţime de lucruri despre mine. Thomas zâmbi într-un mod ce o îndemna să se dea câţiva paşi înapoi şi să o ia la goană. Însă acesta ar fi lucrul cel mai nepotrivit, îşi spuse. Cunoştea destule despre comportamentul animalelor pentru a şti că fiarele atacau cu şi mai multă cruzime atunci când prada o lua la fugă. — Nu atât cât aş vrea să ştiu, domnişoară Hutton. Oricum nu ar fi avut unde să fugă. O încolţise în camera asta micuţă şi goală. Astfel încât se strădui să rămână calmă. — Cum ai găsit adresele de e-mail din agenda lui Meredith? îl întrebă. — Foarte uşor, răspunse Thomas. Am venit aici şi i-am luat calculatorul imediat ce am aflat de accident. Auzind mărturisirea nonşalantă, Leonora rămase fără grai câteva clipe. — I-ai furat calculatorul? reuşi în cele din urmă să întrebe. — Să zicem că l-am împrumutat, replică el cu un alt zâmbet respingător, lipsit de orice urmă de umor. Cam tot aşa cum ea a împrumutat un milion şi jumătate din Fondul pentru burse Bethany Walker. O, la naiba. Nu prea era bine. Era chiar foarte, foarte rău. Delapidarea reprezentase una dintre activităţile preferate ale lui Meredith, dar întotdeauna preferase hoţii şi escrocii asemenea ei, care nu se puteau plânge nicăieri. Din câte ştia Leonora, niciodată nu luase o sumă atât de mare. Numai Meredith putea da o ultimă lovitură aşa de puternică. Şi numai ea mă putea lăsa pe mine să curăţ mizeria în urma ei. — Eşti poliţist? întrebă precaut. — Nu. — Detectiv particular? El scutură din cap. — Nu. Nu era un reprezentant al legii. Nu ştia dacă acesta era un lucru bun sau rău. Îşi drese vocea: — Ai cunoscut-o personal pe Meredith? — A, da, am cunoscut-o, zise el. Desigur că, asemenea tuturor celorlalţi, aş fi preferat ca asta să nu se fi întâmplat niciodată, dar lucrurile nu ies întotdeauna aşa cum vrei, nu? Cuvintele aveau o semnificaţie aproape implacabilă. — Înţeleg. Ai fost unul dintre – se întrerupse căutând să continue cât mai elegant fraza. Adică aţi frecventat aceleaşi cercuri? Thomas răspunse abia silabisind: — Nu pentru mult timp. Însemna că fusese unul dintre iubiţii lui Meredith. Dintr-un motiv neştiut, noţiunea i se părea straniu de deprimantă. De ce îi păsa dacă individul avusese sau nu o relaţie cu Meredith? Cu siguranță nu fusese primul, dar este posibil să fi fost ultimul. — Mă mir, răspunse fără a sta prea mult pe gânduri. Nu pari a fi genul ei. O, Doamne! Ce naiba o făcuse să spună una ca asta? Oricum, era adevărat. Meredith obişnuia să aibă relaţii numai cu bărbaţi pe care îi putea manipula. Ceva din înfăţişarea lui Thomas Walker îţi dădea de înţeles că nu putea fi marioneta cuiva prea mult timp, nici măcar în mâinile unui femei atât de sexy, seducătoare şi pricepută precum Meredith. Dacă ea îşi dăduse seama de asta, gândi Leonora, atunci şi Meredith, care dintotdeauna avusese intuiţii extrem de exacte în privinţa sexului opus, înţelesese acelaşi lucru. Poate că tocmai de aceea relaţia nu durase prea mult. — Meredith prefera un anumit gen de bărbaţi? Thomas părea uşor surprins de informaţie; dădu apoi din cap gânditor. Probabil că ai dreptate. Avea anumite preferinţe în privinţa vieţii sociale, nu? Din câte mi-am dat seama nu ieşea decât cu bărbaţi care o puteau ajuta să-şi atingă scopurile. Leonora se întrebă dacă nu cumva adevărata problemă era faptul că Thomas fusese foarte tare rănit când îi fusese dezvăluită adevărata faţă a lui Meredith. O inimă frântă putea produce multă suferinţă, iar aceasta la rândul ei putea da naştere furiei. Poate că el suferea acum, într-un mod specific masculin. Îi zâmbi compătimitor. — Îmi pare rău, zise cu blândeţe. — Da, şi mie. Chiar mai mult. Dacă vrei să ştii adevărul, am fost cam supărat când am aflat că şi-a însuşit cei un milion ş jumătate de dolari. Ei, poate că nu era chiar copleşit de durere, ci mai degrabă furios. — Ăăă, cuvintele întârziau să apară. — Dar tu? întrebă Thomas pe un ton exagerat de politicos. Ai ceva amintiri dragi legate de defunctă? De când vă cunoaşteţi? — Ne-am cunoscut la facultate. Am ţinut legătura de-a lungul anilor, dar – înghiţi în sec, încercând să reformuleze. Nu prea ne-am văzut în ultimele luni. De când am surprins-o în pat cu fostul meu logodnic, adăugă în gând, considerând că nu este cazul să menţioneze cu glas tare acest lucru. — Ar trebui să te consideri norocoasă, spuse Thomas. Meredith Spooner era o adevărată pacoste. Dar probabil că ştii deja asta. Vechile năravuri erau greu de îndepărtat. Ca întotdeauna, atunci când situaţia devenea neplăcută, apăru tentaţia de a lua apărarea şi de a scuza comportamentul lui Meredith. Îşi ridică bărbia. — Eşti sigur că Meredith a luat acei bani? — Absolut sigur. — Cum a reuşit una ca asta? — Foarte uşor. S-a angajat ca funcţionar însărcinat cu acordarea burselor pentru studenţi la Colegiul Eubanks. Adaugă la aceasta o moralitate îndoielnică şi o mare pricepere la calculatoare şi obţii astfel toate datele unei delapidări. — Dacă ceea ce spui e adevărat, atunci ce cauţi aici? Dacă suma e atât de mare, nu ar fi trebuit să te duci la poliţie? — Încerc să evit această cale. — Când îţi lipsesc mai mult de un milion de dolari? întrebă ea, profitând de ocazie şi atacând. Mi se pare destul de suspicios. Toate astea aruncă o umbră de îndoială asupra poveştii tale, domnule Walker. — Vreau să evit poliţia fiindcă o asemenea publicitate poate dăuna fondului burselor, zdruncinând încrederea eventualilor sponsori. I-ar face să se îndoiască de integritatea celor însărcinaţi cu administrarea banilor, dacă înţelegi ce vreau să spun. Cum Leonora avea destulă experienţă în legătură cu subiectul delicat al strângerii de fonduri academice, îi dădu dreptate. Dar asta nu însemna că avea să scape prea uşor de ea, cu atât mai mult cu cât acesta nu părea deloc a fi genul de persoană implicată în donarea unor sume destinate studiilor. De asta se ocupau intelectuali cu costume fine, care ştiau cum să se adreseze unor studenţi bogaţi. Îi zâmbi politicos. — Cred că încep să înţeleg. Acum e rândul meu să încerc a ghici. Ar putea fi adevărat, domnule Walker, că nu ai sesizat poliţia în legătură cu dispariţia banilor tocmai fiindcă ai putea fi considerat suspectul principal? Sprâncenele întunecate ale bărbatului se ridicară, ca reacţie la afirmaţia ei. — Destul de aproape, domnişoară Hutton. Nu chiar la ţintă, dar foarte aproape. — Bănuiam. — Meredith a lăsat urme care ar duce la fratele meu, Deke, dacă s-ar afla de dispariţia banilor. — Fratele tău. Îi venea destul de greu să accepte cuvintele lui. Unde anume se află sediul central al Fondului Bethany Walker? — Face parte din fondul pentru burse al Colegiului Eubanks. A fost constituit pentru a sprijini cercetarea şi predarea ştiinţelor exacte. — Eubanks? întrebă ea încruntându-se. Numele nu îmi este cunoscut. — Este un mic colegiu dintr-un orăşel numit Wing Cove; se află cam la o oră şi jumătate distanţă de nordul oraşului Seatlle. — Înţeleg. — Fondul a fost intitulat după numele lui Bethany, soţia lui Deke, o matematiciană strălucită. A murit anul trecut. Deke este preşedintele comitetului care supraveghează operaţiunile şi investiţiile fondului. Peste trei luni va avea loc o verificare. Dacă suma va lipsi, atunci el va fi răspunzător, mulţumită scumpei tale prietene. O operaţiune tipică pentru Meredith, gândi Leonora. Asigură-te că victima nu va suna la poliţie. — Îmi dau seama cât de neplăcut trebuie să fie pentru tine şi fratele tău, domnule Walker. Dar pentru cineva care vrea să păstreze situaţia cât mai discretă, pari neobişnuit de vorbăreţ. — Asta fiindcă doresc foarte mult să recuperez banii. Vreau să ajungă înapoi în contul fondului înainte de acea afurisită de verificare financiară. — Înţeleg, zise ea. Dar de ce îmi spui mie toate astea? — Simplu. Eşti cel mai bun indiciu al meu. Îl privi uluită. — Poftim? — Hai să zicem altfel, eşti singurul meu indiciu. Simţi cum panica îi cuprinde cu repeziciune tot trupul. — Dar nu ştiu nimic despre bani. — Nu zău? Bărbatul nu părea convins de spusele ei. De dragul conversaţiei, să zicem că spui adevărul. — Dar acesta este adevărul. — Chiar şi aşa, rămâi în continuare singurul meu indiciu. — De ce? — Pentru că, din câte îmi dau seama, ai cunoscut-o pe Meredith mai bine decât oricine altcineva. Sper să mă ajuţi, domnişoară Hutton. Ai vrea tu, gândi Leonora. — Tocmai ţi-am spus, nu am vorbit prea des cu ea în ultimul an. Nici măcar nu ştiam că s-a angajat la Colegiul Eubanks sau că locuieşte aici; am aflat despre asta abia când autorităţile m-au contactat după accident. — Nu, zău! După spusele proprietarului, Meredith s-a folosit de numele tău când a închiriat apartamentul. Leonora rămase tăcută. Nu era prima oară când Meredith se folosea de numele şi referinţele ei. — Mă îndoiesc că avea de gând să stea prea mult timp aici, spuse Thomas cercetând camera sumar mobilată, cu un aspect sărăcăcios. Probabil avea nevoie de o adresă pe care să o folosească cât timp îşi pregătea următoarea lovitură. — Uite, chiar nu ştiu ce să spun. Nu te pot ajuta, domnule Walker. Am venit doar să iau lucrurile lui Meredith; intenţionez să le donez unui magazin de aici, iar după aceea să mă întorc acasă. Mi-am rezervat un loc pentru avionul din seara aceasta. Trebuie să mă prezint la serviciu mâine dimineaţă. — Acasă, adică în Melba Creek, nu? Chiar lângă San Diego? Încercă să ignore neliniştea stârnită de cuvintele lui. — Aşadar ştii unde locuiesc. Ar trebui ca acest lucru să mă sperie? — Nu încerc să te sperii, domnişoară Hutton, vreau doar să colaborăm. — Aha. — Ţi-aş face o propunere. — Dă-mi un singur motiv pentru care ar trebui să o ascult. — Îţi voi oferi chiar mai multe. Mai întâi, dacă lucrezi cu mine şi mă ajuţi să găsesc banii, voi avea grijă să primeşti o recompensă. — Fă-mă să înţeleg. Vrei să mă mituieşti ca să-ţi înapoiez banii? — Nu crezi că e mai bine decât să ajungi la închisoare pentru delapidare? — La închisoare? Involuntar, făcu un pas înapoi, iar Wrench se mişcă, vădit interesat de gestul ei. Rămase ţintuită locului. De ce să fiu arestată? Ai spus că fratele tău ar fi răspunzător pentru lipsa banilor. — Nu am de gând să permit ca el să fie considerat vinovat pentru escrocheria lui Meredith, spuse Thomas pe un ton blând. Dacă suma nu ajunge în cont înainte de verificare, mă voi asigura că poliţiştii te vor cerceta cât se poate de amănunţit. — Cum? — Deke se pricepe de minune la calculatoare, iar eu mă descurc destul de bine cu cifrele. N-ar trebui să fie foarte greu să facem o legătură între tine şi Meredith. — Şi mine? Afirmaţiile acestea o lăsară mută de uimire. Dar nu am avut nimic de-a face cu delapidarea. — Cine ştie? Poate că în cele din urmă vei reuşi să o şi dovedeşti. Dar între timp, crede-mă că îţi pot face viaţa foarte grea. Spune-mi, cum ar reacţiona şeful tău dacă ar auzi că eşti cercetată pentru delapidare? — Cum îndrăzneşti să mă atragi în această poveste cu ameninţări? Thomas scoase din buzunar o mână mare, puternică; avea palmele unuia care a muncit din greu sau a escaladat munţii, nu îngrijite ca ale unui om de afaceri. Îşi răsfiră degetele subliniindu-şi vorbele: — Dacă nu ai observat până acum, domnişoară Hutton, eşti deja amestecată în povestea asta până peste urechile tale drăgălaşe. — Cum poţi spune aşa ceva? — Din câte îmi dau seama, tu ai fost persoana cea mai apropiată de Meredith, iar pentru mine asta înseamnă că eşti cel mai aproape de statutul de partener al ei. — Nu am fost partenerul ei. — Vă leagă multe lucruri. Eşti singura cu care a continuat să ţină legătura de-a lungul timpului. Cu puţin ajutor din partea lui Deke, sunt sigur că poţi fi considerată complicele ei. — Dumnezeule, vorbeşti serios, nu? — Atunci când sunt în joc un milion şi jumătate de dolari şi reputaţia fratelui meu? Da, domnişoară Hutton. Vorbesc cât se poate de serios. Cooperează cu mine. Ajută-mă să găsesc banii şi amândoi putem ieşi din situaţia asta fără a fi nevoie să angajăm un avocat. — Unde crezi că aş ascunde o asemenea sumă? — Până acum nu ştiu decât că banii nu se află în contul tău. Cuvintele o uluiră. — Ai verificat? — A fost primul lucru pe care l-am făcut după ce ţi-am găsit numele în adresele de e-mail ale lui Meredith. — Cum? — Ţi-am spus deja, fratele meu se pricepe la calculatoare. — O astfel de încălcare a intimităţii este ilegală. Aş putea cere să fiţi arestaţi. — Vorbeşti serios? Va trebui să ţin minte asta în viitor. Îl privi ţintă. — Şi ai neobrăzarea să mă acuzi pe mine de comportament ilegal. — Imaginează-ţi că am! — Nu-mi vine să cred! Se simţea ameţită. E mai mult decât bizar. Bărbatul părea aproape amuzat. — Fii recunoscătoare. Ţie îţi revine un rol mai uşor, nu trebuie decât să mă ajuţi să găsesc banii. Îl urmări îngrijorată. — Care este partea grea? Să-i punem înapoi în fond? — Nu, şi asta va fi simplu. Cel mai greu va fi să-l convingem pe fratele meu că Meredith Spooner nu a fost asasinată. Leonora simţi cum plămânii i se golesc de aer. Se uita uluită la el, incapabilă să mai spună ceva. — Poliţia nu a menţionat nimic de un asasinat, reuşi ea să îngaime în cele din urmă. — Fiindcă nu au găsit nicio dovadă care să indice altceva decât un accident, zise el. Probabil şi pentru că nici nu exista aşa ceva. Fata avu impresia că Thomas mai purtase această conversaţie de câteva ori în ultimele zile. — Fratele tău are însă o altă părere? — Deke este – se întrerupse, căutând cuvântul potrivit. Unii îl cred obsedat de ideea că soția sa, Bethany, a fost ucisă acum un an. Când a auzit de accidentul lui Meredith, s-a grăbit să tragă concluzia că ucigaşul a lovit din nou. — Dumnezeule! Tu ce crezi? Thomas rămase o clipă tăcut, iar Wrench se sprijini de piciorul lui, ca şi când ar fi vrut să spună că e alături de el. Leonora credea că bărbatul va nega presupunerea aceasta îngrozitoare, însă spre uimirea ei, el doar scutură din cap. — Nu ştiu, răspunse într-un târziu. — Nu ştii? Ce vrea să însemne asta? Doar vorbim de o crimă. — Uite, nu-ţi pot spune decât că acum un an, la moartea lui Bethany, nu credeam că poate exista vreo îndoială cu privire la ce se întâmplase. Verdictul oficial a fost sinucidere. Din nefericire, se potrivea împrejurărilor şi nu era nicio urmă a vreunei violenţe. — A existat un bilet de adio? — Nu. Dar asta nu e chiar atât de neobişnuit cum par să creadă oamenii. — Sinuciderea este întotdeauna greu de suportat de cei care cunoşteau victima. Nu e de mirare că fratele tău caută alte răspunsuri. Dar ce anume din moartea lui Meredith îl face să creadă că există vreo legătură între cele două evenimente? — Nu sunt prea multe lucruri, recunoscu Thomas. Meredith a sosit în Wing Cove la şase luni după moartea lui Bethany. Însă Deke încearcă să găsească asemănări chiar şi acolo unde nu există. Singurul lucru pe care cele două îl aveau în comun, după părerea mea, este faptul că petreceau foarte mult timp în Casa Oglinzilor. — Ce anume este Casa Oglinzilor? — Sediul central al Asociaţiei Colegiului Eubanks. — Doar atât? Faptul că amândouă au lucrat în acelaşi loc? Asta este singura legătură dintre ele? Bărbatul şovăi o clipă înainte de a continua: — Singurul amănunt solid. — Nu vreau să-l jignesc pe fratele tău, dar este foarte puţin. — Îmi dau seama de asta, domnişoară Hutton, răspunse Thomas cu o voce joasă. După cum spuneam, lui Deke i-a fost foarte greu să accepte moartea lui Bethany. M-am străduit cât am putut să demolez teoriile lui legate de o anumită conspiraţie. În ultimele luni mi se părea chiar că făceam progrese. Cel puţin părea să-şi depăşească stare de depresie. Însă moartea lui Meredith i-a întărit presupunerile. Fata reluă în gând ultimul lui comentariu. — Stai puţin. Mi-ai spus că singura legătură solidă între cele două victime este faptul că au lucrat în acelaşi loc. Mai sunt şi altele, mai puţin substanţiale? — Poate, răspunse el încet. În orice caz mai există încă un mod de a privi toată povestea. Reticenţa de care dădea el dovadă o făcea să înţeleagă că deşi acesta nu credea pe de-a-ntregul povestea fratelui său, se simţea totuşi obligat să o privească cu oarecare seriozitate. Probabil că sentimentul se datora unei loialităţi familiale. Iar ea cunoştea prea bine acest lucru. — Care? întrebă când observă că el refuza să ofere alte amănunte. — Au existat anumite zvonuri după înmormântare. — Zvonuri? — Câţiva localnici susţineau că Bethany lua nişte substanţe când s-a sinucis, spuse fără prea multă convingere. Atât eu, cât şi Deke am căzut de acord că ea nu ar fi fost capabilă să recurgă la aşa ceva. Din câte ştim noi, ea nu a luat niciodată droguri. — S-au efectuat teste pentru verificarea prezenţei drogurilor în organism? — Au fost făcute câteva analize obişnuite, dar nu existau motive care să justifice o mulţime de teste costisitoare. Legile şi bugetele medicale ale orăşelelor de provincie nu permit efectuarea de teste amănunţite decât atunci când cauza morţii este pusă serios la îndoială. Bethany nu luase niciodată droguri. Deke nu credea în teoria sinuciderii, iar motivele lui nu se refereau la droguri. Şi oricum, în momentul de faţă nu se mai poate face nimic. Potrivit propriului său testament, Bethany a fost incinerată. — Moartea lui Meredith a fost etichetată drept accident. Nimic nu a indicat prezenţa drogurilor sau a alcoolului. În ce fel se leagă de moartea ei zvonurile referitoare la Bethany Walker? — După ce s-a aflat de accidentul ei, în Wing Cove au existat câteva zvonuri referitoare la faptul că şi Meredith luase droguri cât timp a locuit aici. — Nu, răspunse limpede Leonora. Ochii lui Thomas se îngustară. — Nu? Eşti sigură? — O, da. Cât se poate de sigură. Meredith avea o mulţime de păcate, dar drogurile nu erau printre ele. Vezi tu, mama ei a murit tocmai din cauza asta. — Aha, spuse bărbatul fără a mai adăuga nimic altceva. Părea gânditor, în vreme ce Wrench arăta doar plictisit. — Accidente de circulaţie au loc tot timpul. Se întreba dacă încerca să se convingă pe ea sau pe Thomas. Şi nu există niciun motiv pentru crimă. — N-aş spune asta. Un milion şi jumătate de dolari sunt o grămadă de bani. Să presupunem, de dragul conversaţiei, că Meredith avea un partener. Cineva care nu dorea să împartă cu ea profiturile. Începea să se simtă prinsă în capcană. Situaţia devenea din ce în ce mai greu de suportat. — Pentru ultima oară, nu am fost partenera lui Meredith, spuse cu asprime. Nu ştiu nimic despre escrocheria pe care pretinzi că a pus-o la cale la Colegiul Eubanks. — Dovedeşte-o. Ajută-mă să găsesc banii dispăruţi. — Mă ameninţi şi nu-mi place câtuşi de puţin. — Ţi-am oferit de asemenea şi o importantă recompensă, îi aminti el. Gândeşte-te la asta ca la o abordare ceva mai tentantă. — Dacă nu te superi, zise Leonora pe un ton glacial, trebuie să termin de împachetat lucrurile lui Meredith. — Ce bine că mi-ai adus aminte; trebuie să te întreb ceva în legătură cu asta. — Ce anume? — De ce tocmai tu ai venit aici? De ce trebuie să-i iei lucrurile şi să te ocupi de ultimele detalii ale vieţii ei? Leonora privi în jur spre pereţii goi şi mobila impersonală. Îi venea greu să şi-o imagineze pe Meredith, întotdeauna atât de plină de viaţă, petrecându-şi ultimele zile în locuinţa aceasta simplă, sordidă. Se simţi copleşită de tristeţe. Meredith fusese o fire complicată, care adeseori te scotea din minţi. Oriunde îşi făcea apariţia, necazurile celorlalţi nu întârziau să apară. Însă lumea avea să fie cu siguranţă un loc mult mai puţin viu fără ea. — Nu există nimeni altcineva care să se ocupe de asta, răspunse fata. 2 O noapte fără sfârşit părea a inunda casa lui Deke. Draperiile erau trase peste ferestre deşi, chiar fără acestea, după-amiaza de noiembrie nu oferea prea multă lumină prin stratul gros de nori. Întunericul era străpuns doar de lumina monitorului ce se reflecta în ramele aurite ale ochelarilor lui Deke, scăldându-i faţa nebărbierită într-o lumină nefirească. Deprimat, Thomas stătea la celălalt capăt al biroului, cu o ceaşcă de cafea lângă el, iar Wrench întins la picioarele lui. Orice progres făcuse încercând să-şi scoată fratele din lumea calculatorului, se risipise atunci când aflaseră de moartea lui Meredith Spooner. Deke se repezise în faţa computerului, căutând asemănări care să argumenteze teoria că Bethany fusese ucisă. — Leonora Hutton şi-a făcut apariţia în cele din urmă la apartament? întrebă Deke. Nerăbdarea era atât de evidentă încât simpla imagine a chipului său devenea dureroasă. Aşa cum ai bănuit? — Da. Spunea că a venit să împacheteze lucrurile lui Meredith. — Ei bine? Ce s-a întâmplat? Vrea să ne ajute? — Nu ştiu, răspunse Thomas. — Ce vrei să spui? Mi-ai spus că e singura noastră legătură cu cele întâmplate. — Ştiu. Şovăi o clipa. Dar nu e aşa cum mi-am închipuit. — Cum adică? Thomas se gândi, încercând încă să se lămurească ce impresie îi făcuse Leonora. Aşa îşi petrecuse cea mai mare parte a drumului înapoi şi a nopţii trecute, fără însă a progresa prea mult. Din orice perspectivă ar fi încercat să o catalogheze, fata refuza să intre într-o anumită categorie. — Nu seamănă deloc cu Meredith, zise el. De fapt, este chiar opusul ei. Sunt ca noaptea şi ziua. Dacă blonda Meredith cu ochi albaştri, vocea dulce şi accent texan fusese ziua, atunci Leonora era noaptea. — Precum gemenii bun şi rău? sugeră Deke. — Crede-mă, fetele astea n-au fost niciodată gemene. Îi reveni în minte imaginea Leonorei întorcându-se spre el din faţa sertarului deschis. Secvenţa îl urmărise cu stăruinţa unui vis de care nu te poţi descotorosi. O revăzu în gând, încercând să privească totul cât mai obiectiv. Purta pantaloni verzi şi un pulover de aceeaşi culoare; părul negru îi era prins într-un coc franţuzesc, iar ochelarii delicaţi, cu ramă neagră accentuau ochii verzi şi trăsăturile chipului inteligent care, dintr-un motiv neştiut, reuşise să-l fascineze. Într-atât încât fu nevoit să facă un efort pentru a privi în altă parte preţ de câteva clipe. Era foarte puţin sau chiar deloc machiată. Era femeia care nu se baza pe înfăţişarea ei, aşa cum o făcea Meredith, gândi Thomas. La numai câteva secunde de când o privise prima oară, îşi dăduse seama că Leonora într-o anumită privinţă era ca el. Obişnuia să încerce să capete un lucru atunci când şi-l dorea foarte mult. Probabil că nici nu renunţa prea uşor, după ce îşi fixa un anumit scop. — Normal, e vorba de principii. — Îhî, zise Deke. N-ai cum să nu ţii la principii. Thomas se afundă mai mult în scaun. — Ştii, ne creăm o anumită reputaţie pe aici. Lumea începe să ne numească „fraţii Walker ăia nebuni”. — Am auzit şi eu. Rămaseră tăcuţi în întuneric câteva clipe. Wrench se întinse, schimbându-şi uşor poziţia şi adormind după aceea la loc. — Trebuie să găsim banii, spuse Thomas într-un târziu, fiindcă altfel nu avem cum să ştim dacă ai dreptate să susţii că Bethany şi Meredith au fost ucise. — Ce vrei să spui? Că începi să crezi teoria mea? — Să zicem că discuţia cu Leonora m-a făcut să-mi pun câteva întrebări la care mi-ar plăcea să aflu răspunsuri. — Ce întrebări? — Ştii chestiunea legată de droguri? Mâna lui Deke se încleşta în jurul unui stilou. — Ce anume? Bethany nu lua droguri. Thomas se aplecă şi scarpină urechile lui Wrench. — Leonora Hutton jură că nici Meredith nu se droga. — Serios? Deke aşeză stiloul pe birou, lăsându-se pe spătarul scaunului şi mângâindu-şi barba. Şi cu toate astea, zvonurile continuă să circule. Iată un lucru de-a dreptul interesant. — Da. — O vreme ai fost destul de apropiat de Meredith, zise Deke. Ce părere ai de zvonurile care s-au răspândit? Thomas ezită să răspundă. Era ciudat să-ţi dai seama că te puteai culca cu o femeie de mai multe ori fără să ştii un lucru esenţial, cum ar fi dacă foloseşte sau nu substanţe interzise. Nu putea spune decât că în prezenţa lui nu luase niciodată aşa ceva şi nici nu păruse vreodată a se afla sub influenţa lor. — Ce părere a avut despre recompensă? întrebă Deke. — A numit-o mită. Imediat după aceea am insinuat că poliţia ar cerceta-o îndeaproape dacă ar afla de prietenia ei cu Meredith. Deke tresări. — Cum a reacţionat? — Nu cred că i-a plăcut să fie ameninţată. — Nu mi se pare o surpriză aşa de mare, spuse celălalt privind către ecranul luminos al calculatorului ca spre un oracol. M-am gândit la banii dispăruţi. — Ce-i cu ei? — Dintr-un punct de vedere, ei reprezintă problema noastră cea mai neînsemnată. — Am noutăţi pentru tine, Deke; când la verificare se va afla că din fond lipsesc mai mult de un milion de dolari, vom avea o mare problemă. — Voi pune banii la loc înainte de asta. Nimeni nu va şti de dispariţia lor. — De unde plănuieşti să faci rost de o asemenea sumă? — Voi lichida alte conturi. — Pe naiba, zise Thomas cu un glas domol. Eu sunt managerul de investiţii, îţi aminteşti? În niciun caz nu voi permite să faci aşa ceva. — Îi pot înlocui. Ar trebui să urmezi câteva lecţii de Consulting şi ai să vezi. — Las-o baltă. Meredith Spooner a furat banii şi noi îi vom lua înapoi. Un zâmbet slab lumină chipul lui Deke. — Ce este? întrebă Thomas. — Nimic. Doar că atunci când vine vorba de recuperarea acelor bani pari la fel de obsedat ca mine când încerc să înţeleg cine a ucis-o pe Bethany. — Nu pot fi sigur, dar dacă ar trebui să-mi dau cu părerea, aş spune că Meredith Spooner era mult prea concentrată asupra escrocheriilor ei pentru a risca să dea greş din cauza drogurilor, răspunse într-un final. — Aşa cum şi Bethany era prea concentrată asupra muncii ei pentru a se prosti în felul acesta. Uite o altă asemănare între ele, recunosc. — Bine, oftă Thomas. Avem poate două legături. Amândouă îşi petreceau foarte mult timp în Casa Oglinzilor şi despre amândouă se spune că au folosit droguri, deşi acest fapt nu a putut fi demonstrat cu ocazia morţii, iar toţi cei care le-au cunoscut susţin că nu au luat niciodată substanţe interzise. Cuvintele au fost urmate de o scurtă tăcere. — Nu e o bază prea bună de la care să pornim, nu? întrebă Deke pe un ton obosit. — Nu. — Poate că Leonora Hutton se va dovedi cheia întregii poveşti, spuse Deke. Thomas nu răspunse. Nu era sigur că îşi dorea un asemenea lucru.   Deşi ploaia se oprise când Thomas şi Wrench au ieşit din casă, aerul era extrem de răcoros. Norii grei şi întunecaţi acopereau lumina şi aşa slabă a după-amiezii. Brazii erau încărcaţi de umezeală, iar iarba de pe cărare plină de noroi. Suprafaţa apei reci a golfului era agitată ca şi când cine ştie ce făptură monstruoasă a adâncului se avânta dedesubt în căutarea prăzii. Thomas scurtă lesa lui Wrench şi porniră împreună pe cărarea ce ducea spre casă. Deşi câinele nu avea nevoie de strunire, trecătorii se speriau când îl vedeau alergând liber, lucru pe care stăpânul lui îl înţelegea. Uneori oamenii îşi formau şi despre Thomas o impresie greşită. Poate că tocmai de aceea el şi Wrench se înţelegeau atât de bine. Amândoi erau nişte victime inocente ale unei moşteniri genetice. Cărarea pietruită se prelungea de-a lungul golfului. Traficul era destul de aglomerat în această perioadă a zilei. De pretutindeni apăreau oameni care făceau jogging, alergau sau pur şi simplu se plimbau. Aceştia din urmă, precum Wrench şi Thomas, erau nevoiţi să facă loc celor ce-şi luau în serios condiţia fizică. Alţi câini apăreau la capătul câtorva lese. Wrench îi privi ca pe nişte egali ai săi pe un labrador de culoarea ciocolatei şi un retriever, ignorând politicos fâlfâitul alb al cozii unui căţel ce-şi dorea cu disperare să se împrietenească cu el. Wing Cove[2] se afla într-o regiune cu multă vegetaţie, de la marginea zonei Puget Sound. În alte împrejurări, gândi Thomas, locul i-ar fi plăcut foarte mult, în ciuda faptului că părea a fi populat cu precădere de figuri academice. Numele i se potrivea golfului, care avea forma unei aripi întinse de pescăruş. Intrarea era partea cea mai lată a zonei, marcând intersecţia cu Sound, oraşul fiind situat la celalalt capăt al aripii. Câteva case mai mici sau mai arătoase erau împrăştiate pe dealurile împădurite ce se înălţau pe marginea apei. Wrench preluase controlul pe cărarea îngustă care traversa mijlocul golfului. Podul de lemn oferea posibilitatea de a scurta drumul spre partea opusă; acesta îi scutea pe cei mai puţin dispuşi să facă mişcare de a traversa tot oraşul sau de a merge până la intrarea în golf pentru a ajunge la şoseaua principală. După ce traversară podul, Thomas observă o maşină albă SUV, cu însemnele bleu-aurii ale Departamentului de Poliţie din Wing Cove, parcată chiar la marginea cărării. Ridică mâna pentru a-l saluta pe Ed Stovall, şeful poliţiei, pe care-l recunoscu la volanul automobilului. Ed coborî geamul, dând din cap. — Bună seara, zise acesta. Thomas simţi răceala din glasul lui. Ed era un bărbat mic de statură, bine făcut, cu un început de chelie şi fără simţul umorului. După părerea lui Thomas, părea întotdeauna mult prea încordat, astfel încât tânărul bănuia că poliţistul fie nu reuşise să ajungă într-un comando militar, fie fusese dat afară din forţele Marinei. Pe de altă parte, el şi Deke nu putuseră fi niciodată obiectivi în privinţa lui Stovall cu care nu o dată se certaseră după moartea lui Bethany. Ed fusese desemnat să se ocupe de investigaţii. Deke protestase destul de hotărât atunci când şeful poliţiei numise moartea soţiei sale sinucidere – verdict cu care ceilalţi, inclusiv medicul legist, fuseseră de acord. Stovall nu se arătase deloc încântat de afirmaţiile lui Deke care susţinea că în împrejurimile oraşului pândeşte un ucigaş neidentificat. Nici cei din administraţia colegiului nu priviseră cu ochi buni teoria acestuia legată de o conspiraţie. Populaţia oraşului Wing Cove era angajată în cadrul unor companii, iar Colegiul Eubanks, cea mai mare instituţie de aici, impunea regulile. Membrii comitetului şi cei care aveau un cuvânt greu de spus, erau oameni conservatori în marea lor majoritate şi, după părerea lui Thomas, obsedaţi de reputaţia instituţiei. Era însă nevoit să le dea dreptate în privinţa siguranţei din campus. Părinţii s-ar fi neliniştit auzind despre acte de violenţă într-un astfel de loc, şi asta i-ar fi determinat să-şi trimită copiii la studii altundeva. Pentru o instituţie mică precum Eubanks, fiecare donaţie era extrem de importantă. Deşi înţelegea punctul de vedere al lui Stovall şi al autorităţilor din campus, Thomas fusese nevoit să-l sprijine pe Deke, când acesta ceruse o investigaţie mai amănunţită în privinţa morţii lui Bethany. Fraţii Walker erau mereu unul alături de celălalt, chiar şi atunci când unul din ei era convins în sinea lui că celălalt nu avea întru totul dreptate. — Salut, Ed, zise Thomas oprindu-se lângă geamul coborât al maşinii, în vreme ce Wrench adulmeca unul din cauciucuri. Supraveghezi drumul ca nu cumva unul dintre alergători să depăşească viteza? Chipul celuilalt rămase la fel de serios. Thomas se gândi că niciodată nu-l văzuse zâmbind. — Am avut câteva minute libere, răspunse Ed cu o voce gravă. Am venit să beau o cafea. E plăcut aici în timpul zilei. Tânărul observă că Ed îi urmărea cu atenţie pe cei care treceau pe cărare. Privind şi el în direcţia aceea, Thomas remarcă o femeie în pantaloni de culoare deschisă, mergând pe marginea drumului. Atrăgătoare într-o oarecare măsură, părea a fi trecută de treizeci de ani. Mersul ei hotărât îi dădu lui Thomas impresia că femeia încerca să se elibereze de o mare tensiune. Mutându-şi privirea înapoi la Ed, recunoscu expresia de pe chipul acestuia; orice bărbat ar fi înţeles-o. Femeia în costum sport însemna foarte mult în ochii şefului de poliţie. Un sentiment de simpatie îşi făcu apariţia pentru câteva clipe, amintindu-şi imediat că în faţa lui se afla totuşi Stovall, care-l considera nebun pe Deke. — O prietenă? întrebă. — Ne-am întâlnit de câteva ori, răspunse Ed în grabă. Am petrecut amândoi mult timp la Hidden Cove. Era vorba de una din cele două librării ale oraşului. Thomas fu surprins să audă că Ed era preocupat de cărţi; fără îndoială misterioase proceduri poliţiste şi thrilleruri din viaţa militarilor. Urmări din ochi femeia. — Cine este? — Elissa Kern. Fiica profesorului Kern. — Nu ştiam că are o fiică. — Elissa mi-a spus că părinţii ei au divorţat când ea avea cinci ani. S-a mutat împreună cu mama ei, după care nu şi-a mai revăzut tatăl timp îndelungat. A divorţat acum un an şi s-a întors aici pentru a-şi cunoaşte mai bine tatăl. Ed luă o înghiţitură de cafea, aşezând apoi paharul pe bord. Nu cred că lucrurile merg prea bine între ei. Kern are o problemă cu băutura, iar singurul motiv pentru care nu a fost concediat este acela că ocupă un post permanent. — Am auzit. Toţi din oraş ştiau că doctorul Osmond J. Kern, un distins profesor de matematică, bea peste măsură. Bethany fusese o mare admiratoare a lui, lăudându-l mereu. Profesorul îşi câştigase renumele cu treizeci de ani în urmă, cu un algoritm ce-i adusese importante premii în matematică – algoritm care ulterior s-a dovedit esenţial în industria calculatoarelor. Din câte ştia Thomas, Kern nu mai descoperise nimic notabil după aceea, mulţumindu-se doar să-şi facă apariţia la anumite seminalii şi cursuri. Cum subliniase şi Ed, algoritmul îi asigurase trecerea spre nirvana academică: un post permanent. Elissa Kern ajunsese aproape în dreptul maşinii, în vreme ce Ed o urmărea cu o expresie încordată. În ciuda copacilor umbroşi, femeia observă maşina parcată şi chipul păru să i se lumineze uşor. Nu se opri, însă ridică mâna în semn de salut. Ed răspunse cu un gest extrem de larg. Pasiune copleşitoare, în stilul şefului de poliţie. Dar cine era el pentru a-i judeca pe alţii? se întrebă Thomas. Nu se putea spune că el avea parte de astfel de sentimente în ultima perioadă de timp. — Hei, Ed, ai auzit de zvonurile cum că Meredith Spooner se droga? Privirea celuilalt o urmări pe Elissa îndepărtându-se. — Da. — Ieri am cunoscut pe cineva care o cunoştea destul de bine şi spunea că Meredith nu ar fi luat niciodată aşa ceva. Ţi se pare cunoscută afirmaţia? Oftând, Ed îşi îndreptă atenţia asupra lui. — Am mai discutat despre asta, Walker. — Voiam doar să-ţi spun şi ţie. — Se pare ca fratele tău lucrează la o altă teorie a conspiraţiilor. Spune-i să nu-şi mai piardă timpul. Investigaţia privind moartea lui Bethany Walker este încheiată şi aşa va rămâne până când nu veţi avea nişte dovezi solide. — Bineînţeles, Ed. Mă bucur să aflu că ţii cont şi de alte opţiuni. — Cel mai bun lucru pe care îl poţi face pentru fratele tău este să-l duci la un psihiatru, spuse Ed pornind motorul maşinii. N-ar fi o idee rea dacă ai discuta cu el. Mi se pare că începi şi tu să crezi toate poveştile acelea. Exact în aceeaşi clipă, Wrench ridică piciorul lângă cauciucul din faţă. Din fericire, prea ocupat să privească în spate pentru a se asigura, Ed nu observă gestul jignitor al câinelui. Apoi ambală motorul, îndepărtându-se. Wrench se apropie cuminte de Thomas. — A fost un gest cât se poate de pasiv-agresiv, Wrench. Câinele îşi arătă colţii. — Bine, poate că sunt la fel de rău ca Deke, spuse Thomas. Dar cel puţin eu nu parchez lângă copacii din apropierea aleii pentru a urmări o femeie care îşi face exerciţiile zilnice. Ar trebui să fii un disperat sa faci una ca asta. Wrench ridică privirea spre el. — Ei, ne-am învârtit şi noi în preajma unui apartament din Los Angeles în aşteptarea Leonorei Hutton. Dar era vorba de afaceri, cu totul altceva, nu? Îşi continuară drumul cu acelaşi pas lent, ignorând mulţimea agitată din jur. Câteva clipe după aceea se îndreptau spre dealul împădurit, unde printre copaci se zărea o casă. Thomas se opri pe verandă, scoţând cheia din buzunar şi deschizând uşa. O dată ajunşi în micul hol, îl eliberă pe Wrench din lesă şi îşi agăţă haina în debara în vreme ce câinele se duse să bea apă. În casă era răcoare, aşa că Thomas aprinse focul în camera din faţă. După ce flăcările începură să se ridice cu putere, se îndreptă spre barul care separa bucătăria de restul casei. Atât în baie cât şi în holul de la intrare, aproape totul strălucea. Îi trebuiseră câteva luni bune ca să termine de pus faianţa şi gresia întrebându-se uneori dacă nu cumva exagerase. Îşi verifică robotul; nu erau mesaje noi. Leonora Hutton nu telefonase. Dintr-o pungă mare din dulap scoase o gustare pentru Wrench, aruncându-i-o. Câinele începu să ronţăie fericit osul fals. — Se spune că e bun pentru dinţii tăi, zise Thomas. Wrench însă nu părea a fi prea îngrijorat de sănătatea danturii sale. Era greu să explici importanţa bunei igiene orale unui câine ce fusese binecuvântat cu dinţi excelenţi. Thomas renunţă să mai încerce, deschise uşa de lângă frigider, intrând în camera lui preferată – atelierul. Aprinse lumina. Pe pereţi se vedeau şiruri de scule strălucitoare – cleşti, şurubelniţe, chei franceze, toate aranjate după mărime şi tip. Cuie şi şuruburi se aflau în lăzi cu sertare prevăzute cu mici ferestre din plastic. Într-un colţ al încăperii era un sac cu pietriş, rămas de la lucrările recent terminate. Se apropie de masa mare, din lemn, aflată în mijlocul încăperii, sprijinindu-se de ea, lângă maşina de găurit. Aici reuşea cel mai bine să-şi limpezească gândurile, iar acum voia să se gândească la Leonora Hutton. Noaptea şi ziua. Imagini inversate în oglindă. Fusese atât de sigur pe lucrurile la care trebuia să se aştepte din partea femeii bănuite a fi complicea lui Meredith! Însă Leonora reuşise să-l descumpănească. Nici măcar nu încercase să-l seducă. Îşi spuse că nu trebuia să considere asta o jignire. Cu toate astea, intuia că ar fi fost o experienţă mult mai interesantă decât cea pe care o avusese cu Meredith. Pentru aceasta, sexul reprezentase un mijloc cât se poate de sigur de care se folosea cu o competenţă profesională. Din câte îşi putuse da seama însă, procesul în sine nu o interesase la fel de mult şi nici rezultatul ce nu avea nimic în comun cu orgasmul; aflase asta pe propria-i piele. În schimb, ca orice om care-şi alege o anumită meserie, Meredith se îngrijea ca totul să decurgă cât mai potrivit şi mai plăcut. Toate aceste lucruri fuseseră de ajuns pentru un timp. Ea niciodată nu-i ceruse să-i arate sentimente despre care amândoi ştiau că nu există. Privind în urmă, Thomas înţelese că Meredith a considerat oportun să pună capăt relaţiei când realizase că nu avea cum să o ajute mai departe. Femeia fusese o escroacă, o mincinoasă de profesie şi o hoaţă, însă niciodată un adevărat mister. Ştia asta, pentru că o cunoscuse destul de bine. Pe de altă parte însă, Leonora era o enigmă. Se gândi la ea, întrebându-se dacă procedase corect în privinţa ei.   * — Te-a ameninţat? întrebă Gloria Webster. Leonora îşi privi bunica aşezată în faţa ei, la masa din restaurant. Bunicii fuseseră aceia care o crescuseră după moartea părinţilor într-un accident de avion, când ea avea doar trei ani. Bunicul Calvin murise în urmă cu şase ani. Deşi Gloria avea peste optzeci de ani, niciodată nu renunţa la culoarea blond deschis a buclelor mereu îngrijite şi nu ieşea din casă nerujată. Prefera costumele pantalon, din poliester şi bluze gen tunică, cu guler înalt pentru a-şi ascunde ridurile. Costumul din această seară avea o culoare verde închis, potrivită cu ochii ei. Încheieturile mâinilor îi erau împodobite cu brăţări de aur, eleganţa ei fiind completată de inele strălucitoare. Cu toate că niciuna din bijuterii nu avea o valoare prea mare, Gloria ţinea foarte mult la ele. Leonora îşi considera bunica un adevărat model. Intenţiona să se îmbrace exact la fel atunci când va avea optzeci de ani. Cu mult timp în urmă hotărâse că nu ar greşi prea mult dacă şi-ar modela existenţa după cea a Gloriei. În cel mai rău caz, nu s-ar plictisi niciodată. — Aşa mi s-a părut, răspunse. Mi-a dat de înţeles, mai mult sau mai puţin, că voi fi implicată în furt dacă nu-l ajut. — Crezi că vorbea serios? Cântărind întrebarea, Leonora muşcă dintr-un crevete. — Da, cred că vorbea serios, zise. Thomas Walker nu părea că glumeşte câtuşi de puţin. — Pare un bărbat disperat. Comentariul avu darul să o sperie pe fată. — Disperat? Nu cred că e cel mai potrivit cuvânt. Hotărât, mai degrabă. Gândeşte-te la un transatlantic, e foarte greu să-l întorci din drum. Ochii Gloriei se înviorară. — O, Doamne! Este un bărbat puternic, domnul Walker al tău? — Mai bine spus de nestăvilit. — Prost ca noaptea? — Din păcate, nu. — Hmm. Gloria luă o gură din vinul roşu, aşezând apoi paharul la loc. Nu mi se pare a fi genul lui Meredith. — Şi eu am avut aceeaşi impresie. Mă îndoiesc că legătura lor a durat prea mult. Fără îndoială că a încercat să-l folosească pentru a-şi atinge nişte scopuri, renunţând la el când şi-a dat seama că nu-l putea manipula. — Nu crezi că l-a putut controla pe Thomas Walker? — Nu cred că cineva în afara lui însuşi poate face asta. Cuvintele au fost urmate de o scurtă tăcere, timp în care Leonora ciugulea cartofii copţi. — Ca să vezi, spuse Gloria foarte încet. Nepoata ei ridică iute privirea din farfurie. — Asta ce vrea să mai însemne? — Nimic, răspunse aceasta cu un ton neaşteptat de degajat. — Încetează, zise tânăra ţintind furculiţa spre ea. Opreşte-te imediat. Cunosc expresia de pe chipul tău şi este cum nu se poate mai nepotrivită în cazul ăsta. Să nu-ţi vină cine ştie ce idei, bunico. — Sigur că nu, draga mea. Răspunsul nu o mulţumi pe Leonora. Îşi cunoştea bunica foarte bine şi ştia că îşi dorea să-şi vadă nepoata căsătorită. După ruperea logodnei cu Kyle, bunica manifesta un interes aproape bolnăvicios pentru viaţa ei amoroasă. Gloria adoptase o poziţie tranşantă de „acum ori niciodată” în legătură cu problema care uneori pentru Leonora era de-a dreptul înspăimântătoare. — Crezi că Meredith a furat într-adevăr banii? întrebă ea. — Probabil că da, doar era o escroacă. — Din păcate, ai dreptate. — Problema e, continuă Leonora încet, că nu ştiu exact ce urmăreşte Thomas Walker în toată povestea asta. — Chiar tu ai spus că vrea să găsească banii dispăruţi. — Da, dar poate nu are de gând să-i pună la loc în fondul de acordare a burselor. — Aha, rosti Gloria ridicând sprâncenele. Crezi că vrea să şi-i însuşească? — După cum a spus chiar el, un milion şi jumătate de dolari reprezintă o sumă îndeajuns de motivantă. — Dumnezeule, totul este foarte complicat, nu? — Şi nu se termină aici, spuse fata oprindu-se puţin după aceea. Ţine-te bine. Mi-a sugerat că există o mică posibilitate ca Meredith să fi fost ucisă. Gloria tocmai luase o altă gură de vin. Se înecă tuşind, sorbind din nou pentru a-şi opri tusea. — Ucisă? repetă cu un ton slab. Ucisă? — Walker a sugerat că un complice ar putea fi răspunzător pentru accidentul ei. Bănuieşte că Meredith nu a lucrat singură. — Şi cine ar putea fi acela? — Eu. — Tu? Dar e o prostie. Tu şi Meredith nu aveţi nimic în comun. — Thomas Walker nu mă cunoaşte aşa bine ca tine, bunico. — Da, cred că e adevărat. Gloria îşi ţuguie buzele. Poate că domnul Walker a inventat o astfel de poveste ca să te determine să cooperezi cu el. — Cine ştie? Tocmai asta e problema. Nu ştiu ce se întâmplă cu adevărat sau ce să cred. — Tipic pentru Meredith, nu? spuse Gloria. Să creeze o asemenea dezordine şi să-i lase pe alţii să cureţe în urma ei.   * După cină, Leonora îşi conduse bunica înapoi la căminul Melba Creek Gardens. Parcă maşina şi coborî scoţând cadrul din portbagaj. Gloria deschisese deja portiera maşinii în timp ce nepoata sa pregătea aparatul. Intrară amândouă în holul elegant al azilului. Recepţionera le salută cu o înclinare din cap. Până la etajul trei, au urcat cu liftul transparent ce oferea priveliştea terenurilor din jurul aşezământului. Leonora coborî prima, aşteptând apoi ca Gloria să direcţioneze cadrul. Numeroase apartamente dădeau spre hol, iar lângă fiecare uşă exista un raft mic de lemn, îndeajuns de lat pentru ca pe el să poată fi puse o vază cu flori, câteva gustări sau ornamente de sărbători. Era de la sine înţeles că fiecare locatar trebuia să-şi împodobească cât mai ingenios raftul din faţa camerei. Pe Leonora o amuza întotdeauna să constate că niciuna din aceste bucăţi de lemn nu era goală. Presiunea celorlalte priviri este o forţă deosebit de puternică indiferent de vârstă. Una dintre uşile de la jumătatea holului se deschise şi un bărbat scoase capul afară. Puţinul păr din vârful creştetului era alb ca neaua; le privea pe deasupra ochelarilor. — Bună, Herb, spuse Leonora. — Bună seara, Leonora. Mi s-a părut că-ţi zăresc maşina în parcare. V-aţi distrat bine? — Cina a fost minunată, răspunse Gloria. Probabil că mai târziu se vor cunoaşte efectele, dar cui îi pasă? Am dulapul de medicamente plin de pastile împotriva arsurilor. — Arăţi foarte bine, Gloria, zise Herb. Îmi place cum îţi vine verdele, îţi scoate ochii în evidenţă. — Lasă complimentele, Herb. Nu te duc nicăieri. Ţi-ai terminat articolul? — La naiba, sigur că da. Spre deosebire de alţii pe care-i cunosc, eu îl predau întotdeauna la timp. — Haide, haide, ştii că Irma a avut o scuză serioasă săptămâna trecută. Primise vizita nepotului ei din Denver. — Şi ce dacă? Nepoata mea m-a vizitat acum două săptămâni şi tot am reuşit să fiu punctual. — De data asta, Irma a scris un articol foarte bun despre călătorii, zise Gloria. O listă detaliată a hotelurilor din Las Vegas cu instalaţii corespunzătoare în baie şi mese accesibile celor în scaune cu rotile. Iar eu voi urma cu un editorial destul de dur în care voi pune marea întrebare. Leonora o privi uimită. — Care e marea întrebare? — De ce hotelurile rezervă camerele accesibile celor în scaun cu rotile sau cu cadru tocmai la capătul holului, cât mai departe de lift? Şi de ce aceste camere au priveliştea cea mai puţin favorabilă? — Bună întrebare, recunosc, spuse Leonora. Gazeta Gloriei, publicaţia electronică pe care Gloria o înfiinţase cu câteva luni în urmă, după ce urmase câteva cursuri de calculatoare, se dovedise un succes. Lista abonaţilor creştea în fiecare zi, pe măsură ce tot mai mulţi vârstnici aveau acces la Internet. — Spune-mi, Herb, care este problema dezbătută în rubrica „Întrebaţi-o pe Henrietta” de săptămâna asta? vru Leonora să ştie. — Milicent din Portland mi-a trimis un e-mail în care-mi spunea că familia ei încerca să o convingă să renunţe la condusul maşinii. Ea nu e sigură că asta şi-ar dori, dar rudele o presează cu insistenţă. Pe lângă asta, unul dintre prietenii ei tocmai a suferit un accident de automobil, lucru ce a neliniştit-o puţin. — Este o problemă destul de dificilă, zise Leonora. — Ba deloc, o contrazise Herb. I-am subliniat cât de mult ar economisi dacă ar renunţa la maşină. Întreţinerea ei, benzina şi toate celelalte costă foarte mult. I-am mai spus că ar putea aloca o sumă călătoriilor cu taxiul şi tot i-ar mai rămâne destul. — Eşti foarte priceput, Herb, remarcă Leonora pe un ton plin de admiraţie. — Ştiu, răspunse acesta, privind apoi sugestiv spre Gloria. — Să nu-ţi vină vreo idee, zise ea. — Dar ştii ce-mi doresc. — Încă nu, Herb. Trebuie să mă mai gândesc. — La naiba, merit să-mi apară numele în rubrică, zise Herb. M-am săturat de mesajele adresate Henriettei. Ar trebui ca toţi să se adreseze rubricii „Întrebaţi-l pe Herb”. — Nu sună la fel de bine, spuse Gloria. — Cui îi pasă de asta? Aici e doar o problemă de principii jurnalistice. — Ţi-am spus, mă mai gândesc. Gloria luă cadrul, îndepărtându-se. Să mergem, draga mea, i se adresă Leonorei. E târziu, iar Herb trebuie să doarmă. — Pe naiba, strigă el în urma bătrânei. Nu am mai dormit bine de douăzeci de ani; somnul n-are nimic de-a face cu asta. Vreau să-mi apară numele la blestemata aia de rubrică. — Noapte bună, Herb, zise Gloria fără a privi în urma ei. Dădură colţul, oprindu-se apoi în faţa unei uşi. Leonora aşteptă în vreme ce bunica ei scotea cheia din poşetă. — Ştii, bunico, cred că Herb te place. — Ha. Ziariştii ăştia sunt toţi la fel. Ar face orice pentru un articol.   Leonora conduse până acasă prin noaptea caldă a Californiei. Melba Creek era un oraş plăcut, aflat la marginea suburbiilor din San Diego. Se mutase aici cu patru ani în urmă, când i se oferise un post în cadrul departamentului de cercetare la Colegiul Piercy din apropiere, o mică şcoală de arte. După moartea lui Calvin, Gloria o urmase. Cele două locuiseră o vreme în apartamente învecinate, în aceeaşi clădire, însă după ce a căzut a doua oară, rămânând câteva ore întinsă pe pardoseală, Gloria alesese siguranţa azilului Melba Creek Gardens; aici, în fiecare cameră existau alarme, băi cu instalaţii adecvate şi un personal permanent, la care se adăugau activităţile zilnice incluzând bridge, înot şi cursuri de calculatoare. Deşi ea pretindea că se mutase fiindcă îi plăcea mai mult aici, Leonora ştia că o făcuse de dragul ei. Nu avea rost să nege că se simţea extrem de uşurată să poată pleca la serviciu sau din oraş pentru mai multe zile fără grija că Gloria ar putea cădea din nou sau s-ar îmbolnăvi neavând pe nimeni aproape care să o ajute. Observă luminiţa robotului telefonic imediat ce intră în casă. Primul lucru la care s-a gândit a fost că Thomas Walker sunase să vadă cât timp mai putea rezista tensiunii. Brusc, valul de adrenalină deveni mai puternic, simţindu-se copleşită de o nelinişte ciudată. Ar fi fost încântată să-i spună ca nu era deloc speriată, ci aştepta chiar cu nerăbdare continuarea poveştii. Cu foarte multă nerăbdare. Triumfătoare, constată că avusese aşadar dreptate, el fusese cel care cedase primul. Fu dezamăgită să audă vocea familiară a fostului ei logodnic.   „… Leo? Sunt Kyle. Încep sa cred că îmi eviţi telefoanele…”   — Extrem de perspicace.   „… Trebuie să vorbim, Leo. E important. S-a ivit o bună ocazie de a ocupa un post în cadrul Departamentului de Engleză anul acesta, însă există o mică problemă. Din comitet face parte prietena ta, Helena Talbot. Ştii doar ce crede despre mine după ce s-a întâmplat anul trecut. Lucrurile s-ar schimba dacă i-ai telefona şi i-ai spune că a fost o întâmplare nefericită şi că tu nu mă învinovăţeşti câtuşi de puţin…”   Leonora şterse mesajul. Era singurul. Thomas Walker nu sunase, încercând să o sperie şi mai mult. Nu avea de ce să se simtă atât de… atât de dezamăgită. Pentru Dumnezeu, doar era un joc al nervilor tari şi nu al seducţiei. La naiba. Acum se gândea la sex; ce o făcuse să se gândească la asta? Deşi ar fi trebuit să fie ultimul lucru care să o preocupe, nu era deloc aşa.   Thomas nu sună nici în seara următoare. În loc să se simtă uşurată, devenea din ce în ce mai neliniştită. Ceva îi spunea că nu era genul de om care să renunţe atât de uşor. Încă o lăsa să aştepte. Nu va fi ea cea care va ceda prima.   Două zile mai târziu, după un somn agitat se trezi dimineaţă ameţită şi neliniştită. Deschise laptopul abia după ce-şi pregăti o cană mare de ceai verde Dragon Well. Primise doar un mesaj. De la Meredith. Titlul suna în felul următor: De dincolo de mormânt… Aproape că o putea auzi pe Meredith râzând în vreme ce scria aceste cuvinte.   Leo, Dacă citeşti asta, înseamnă că am murit. Păcat. Mesajul acesta trebuie să ajungă la tine doar dacă nu mai sunt pe lumea asta pentru a-l şterge. Un gând destul de înfiorător, nu? Ceea ce mă deranjează cel mai mult este faptul că bunica ta avea dreptate când spunea că nu voi avea parte de un sfârşit prea bun. Sper, măcar că m-am stins în plină glorie. Voi trece la subiect acum. Prin acest mesaj îţi las moştenire tot ceea ce-mi aparţine. Asta înseamnă cam un milion şi jumătate. Nu e rău pentru o hoaţă neînsemnată ca mine, nu? Este cea mai mare sumă pe care mi-am însuşit-o vreodată. Îţi vei găsi moştenirea într-un cont din Caraibe. Cum un e-mail nu este cel mai sigur mijloc de a comunica, nu voi scrie aici numărul fermecat de care vei avea nevoie. În drum spre tine se află chiar acum cheia unui seif. În afara numărului de acces la cont, acolo se mai află şi alte două obiecte. Un sfat. Câteva persoane de prin partea locului s-ar simţi un pic supărate dacă ar afla cu ce m-am ocupat în ultima vreme. (Parcă ar fi prima oară…) Dacă cineva îţi va pune întrebări despre mine, să le spui că ultima oară când m-ai văzut a fost atunci când ţi-am stricat logodna. Apropo, cred în continuare că ţi-am făcut un imens serviciu. Kyle te-ar fi înşelat până acum cu altcineva. Crede-mă, cunosc bine bărbaţii. Şi încă ceva: dacă dintr-un motiv sau altul lucrurile iau o întorsătură nedorită, sună-l pe Thomas Walker. Îl poţi găsi la numărul de mai jos. Am fost o vreme împreună şi s-ar înfuria teribil dacă ar şti ce am făcut. Ştii, unii bărbaţi nu au deloc simţul umorului. Cu toate acestea, este o persoană cum rar întâlneşti: un om în care poţi avea încredere. Închei sperând că-mi vei duce dorul măcar din când în când. Ştiu că am creat multe necazuri, dar uneori ne-am distrat bine, nu? Îmi pare rău că nu am avut ocazia să ne luăm rămas-bun. Cu dragoste, Meredith.      

Dama de companie de Amanda Quick PROLOG: ARTHUR   Arthur Lancaster, conte de St. Merryn, şedea la clubul său în faţa unui foc în care trosneau lemnele, bând un pahar de excelent vin de porto şi citind un ziar, când i se anunţă că logodnica lui fugise cu un alt bărbat. — Mi s-a spus că tânărul Burnley a folosit o scară pentru a se căţăra până la fereastra ei şi a o ajuta pe domnişoara Juliana să coboare la trăsură. Bennett Fleming îşi lăsă trupul scurt şi zdravăn pe scaunul din faţa lui Arthur şi întinse mâna către sticla de porto. După cât se pare, cei doi au luat-o spre nord. Nu încape îndoială că se îndreaptă către Gretna Green. Tatăl Julianei a pornit deja în urmărirea fugarilor, însă trăsura acestuia e veche şi înceată. O tăcere absolută se lăsă peste întreaga încăpere. Toate discuţiile încetară. Niciun ziar nu mai foşnea, niciun pahar nu se mai mişca. Era aproape de miezul nopţii şi clubul era ticsit de lume. Toţi bărbaţii din apropiere păreau să fi îngheţat în scaun, încordându-se din răsputeri să tragă cu urechea la conversaţia care se desfăşura lângă şemineu. Cu un oftat, Arthur îşi împături ziarul, îl lăsă deoparte şi luă o înghiţitură de vin. Apoi privi în direcţia ferestrei, la rafalele de ploaie pe care vântul dezlănţuit le izbea de geamuri. — Pe o asemenea furtună vor fi foarte norocoşi dacă vor izbuti să străbată măcar cincisprezece kilometri, zise bărbatul. După cum avea să se întâmple cu tot ce va spune el în noaptea aceea, remarca deveni şi ea o parte a legendei lui St. Merryn… Un om dotat cu atâta stăpânire de sine încât, atunci când i s-a spus că logodnica lui fugise cu un alt bărbat, el s-a mulţumit să facă un comentariu asupra vremii umede de-afară. Bennett dădu repede pe gât o duşcă de porto, după care însoţi privirea lui Arthur, uitându-se şi el pe fereastră. — Tânărul Burnley şi domnişoara Juliana au o trăsură excelentă şi rapidă, precum şi un atelaj puternic şi odihnit. Bărbatul îşi drese glasul. Este puţin probabil ca tatăl ei să-i mai poată ajunge din urmă, dar un călăreţ bun, cu un cal sprinten, ar fi capabil să pună mâna pe fugari. Aşteptarea mocnea în liniştea limpede ca de cristal. St. Merryn era un burlac ale cărui grajduri adăposteau câţiva cai de mare clasă, ceea ce nu era pentru nimeni un secret. Toţi aşteptau să afle dacă însuşi contele va decide să pornească pe urmele cuplului fugar. Arthur se ridică cu un aer nonşalant, luând cu el sticla de vin pe jumătate goală. — Ştii, Bennett, în seara asta constat că m-a cuprins o imensă plictiseală. Cred că am să mă duc să văd dacă se întâmplă ceva interesant în sala pentru jocuri de cărţi. Sprâncenele lui Bennett se înălţară brusc spre marginea părului. — Dar tu nu joci niciodată. Nu mă încumet nici măcar să încep să număr de câte ori te-am auzit susţinând că este ilogic să pariezi nişte bani pe rostogolirea zarului ori pe o mână de cărţi de joc. — Azi mă simt neobişnuit de norocos. Arthur o luă din loc în direcţia anunţată. — Naiba s-o ia de treabă! murmură Bennett. Trăsăturile lui grosolane se adânciră în semn de îngrijorare, sări în picioare, îşi înşfacă paharul de vin pe jumătate plin şi se urni pentru a-l ajunge din urmă pe conte. — Ştii, spuse Arthur pe când cei doi ajunseseră la mijlocul încăperii nefiresc de tăcute, îmi trece acum prin minte că am apreciat mai degrabă greşit când i-am cerut lui Graham mâna fiicei sale. — Cum aşa? Bennett se uită pieziş la Arthur cu o privire neliniştită, căutând parcă semne de febră. — Da. Cred că data următoare când o să mă mai hotărăsc să-mi găsesc o nevastă, voi aborda problema de o manieră mai logică, adică aşa cum aş proceda cu una dintre investiţiile mele. Bennett se strâmbă, conştient fiind că asistenţa prezentă era încă atentă la tot ce spunea Arthur. — Şi cum dracu’ intenţionezi să aplici logica în găsirea unei neveste? — Mă gândesc că acele calităţi pe care cineva le cere unei neveste nu sunt diferite de calităţile pe care se aşteaptă să le întâlnească la o însoţitoare plătită. Bennett, care tocmai înghiţea o gură de porto, se înecă şi începu să tuşească, împroşcând în jur cu stropi de vin. — O însoţitoare? izbuti el să îngaime într-un târziu. — Te rog doar să analizezi atent chestiunea. Paharul lui Arthur scoase un clinchet în momentul în care bărbatul aplecă sticla de vin şi atinse buza cu gâtul. O însoţitoare ideală este o doamnă manierată şi cultă, cu o reputaţie nepătată şi un psihic solid şi liniştit, precum şi cu modestie şi echilibru în comportament şi fel de a se îmbrăca. Iar aceste însuşiri nu sunt ele oare aceleaşi prin care oricine ar caracteriza o nevastă perfectă? — O însoţitoare plătită este, prin definiţie, o persoană care a sărăcit şi a rămas singură pe lume. — Bineînţeles că este Săracă şi lipsită de orice mijloace de subzistenţă, dădu din umeri Arthur. Altminteri de ce ar solicita o atât de umilă poziţie? — Majoritatea domnilor ar prefera o nevastă care să le poată aduce o oarecare avere sau ceva proprietăţi imobiliare, preciză Bennett. — Ooo, dar tocmai în privinţa asta am eu un imens avantaj, nu-i aşa? Arthur se opri în uşa sălii de jocuri şi trecu în revistă mesele ocupate. Fără să subliniez prea apăsat aspectul ăsta, pot spune că sunt putred de bogat şi că mă îmbogăţesc tot mai mult cu fiecare zi. Eu n-am nevoie de o nevastă înstărită. Bennett se opri şi el lângă Arthur, încuviinţând fără prea mare tragere de inimă: — Adevărat… — Unul dintre marile avantaje la însoţitoarele plătite constă tocmai în crunta lor sărăcie, continuă Arthur. Asta le face să se arate recunoscătoare în egală măsură indiferent ce angajament li se oferă. — Ah! La asta nu mă gândisem. Bennett mai luă o înghiţitură bună de porto, coborând apoi încet paharul. Cred că încep să-ţi înţeleg raţionamentul. — Lipsite de adăpost, tinerele doamne romantice ale căror concepţii despre dragoste au fost trist deformate de Byron şi de romanele Minervei Press, ca însoţitoare plătite, trebuie, obligatoriu, să dovedească un mult mai accentuat spirit practic. Ele au învăţat, şi încă pe o cale foarte dură, cât de nemiloasă poate fi lumea. — Fără îndoială. — În consecinţă, prototipul însoţitoarei nu va fi înclinat către o purtare care i-ar periclita poziţia. Un bărbat ar putea, de exemplu, să conteze că o asemenea doamnă nu ar fugi cu un altul cu puţin timp înainte de cununie. — Poate că de vină este şi vinul de porto, dar consider că tot ce ai spus corespunde unui excelent raţionament. Bennett se încruntă. Însă cum ar putea cineva să găsească o nevastă care să întrunească integral calităţile unei însoţitoare plătite? — Fleming, sunt nevoit să-ţi spun că mă cam dezamăgeşti. Răspunsul la întrebarea ta mi se pare limpede ca lumina zilei. Dacă cineva doreşte să-şi aleagă o astfel de nevastă, trebuie să se adreseze unei agenţii care furnizează asemenea însoţitoare. Apoi el nu are decât să intervieveze un număr de solicitante, după care să facă propria alegere. Bennett clipi nedumerit. — O agenţie? — Cum s-ar putea înşela un bărbat? Arthur îşi reproşă: Ar fi trebuit să mă gândesc la o astfel de idee încă de acum câteva luni. Spune şi tu dacă n-aş fi evitat numeroase neplăceri! — Păi… — Acum te rog să mă scuzi, dar cred că s-a ivit un loc liber la masa din colţ. — Jocul va fi aspru, îl preveni Bennett. Eşti absolut sigur că…? Însă Arthur nu mai era atent. Traversă încăperea şi se aşeză la masa de joc. Când se ridică din nou, câteva ore mai târziu, era cu câteva mii de lire sterline mai bogat. Faptul că domnul conte îşi încălcase propria regulă de fier de a se împotrivi jocurilor de noroc şi reuşise să câştige în noaptea aceea o considerabilă sumă de bani mai adăugase ceva la legenda lui St. Merryn. Prima geană de lumină a unor zori de zi cenuşii de-abia începea să se ivească peste acoperişuri când Arthur părăsi clubul. Bărbatul se urcă în trăsura care îl aştepta şi fu condus înapoi la casa lui mare, cufundată în beznă, din Rain Street[1]. Se duse apoi direct în pat. La nouă şi jumătate în dimineaţa următoare fu trezit din somn de venerabilul său majordom, care îi aduse la cunoştinţă că tatăl logodnicei sale o descoperise în cele din urmă pe fiica lui la un han, acolo unde aceasta împărţea o cameră cu tânărul şi frumosul ei salvator. Bineînţeles că, în scopul salvării reputaţiei tinerei domnişoare, nu mai era de făcut decât un singur lucru. Ofensatul părinte hotărâse că tânăra pereche va fi cununată imediat, cu dispensă specială. Arthur mulţumi politicos servitorului pentru ştire, după care se întoarse pe partea cealaltă şi adormi imediat la loc.     PROLOG: ELENORA   Vestea morţii tatălui său vitreg îi fu adusă Elenorei Lodge de cei doi bărbaţi în favoarea cărora el pierduse tot ce investise într-o afacere păguboasă. Bărbaţii ajunseseră acasă la ea pe la trei după-amiază. — Samuel Jones a decedat brusc, în urma unui atac de apoplexie, când a aflat că proiectul minier eşuase, o informă, fără niciun semn de compasiune, unul dintre cei doi bărbaţi din Londra. — Această casă, tot ce se află în ea, precum şi terenul care o înconjoară, de aici şi până la pârâu, totul ne aparţine acum nouă, îi aduse la cunoştinţă şi cel de-al doilea creditor, fluturându-i prin faţa ochilor un vraf de hârtii semnate pe fiecare pagină de Samuel Jones. Primul bărbat aruncă pe furiş o privire lacomă către micul inel de aur pe care Elenora îl purta pe unul dintre degetele ei delicate. — Răposatul a inclus pe lista bunurilor cu care a garantat împrumutul şi bijuteriile dumitale, precum şi toate celelalte lucruri care îţi aparţin, cu excepţia îmbrăcămintei. Cel de-al doilea creditor mişcă brusc un deget pentru a indica un individ mătăhălos care îi însoţea. — Dânsul este domnul Hitchins. Noi l-am angajat din Bow Street. Se află aici ca să se asigure că nu iei nimic de valoare din casă. Huiduma cu păr cărunt care îi însoţea pe creditorii lui Samuel Jones avea nişte ochi atenţi şi duri. Adusese cu el însemnul caracteristic al secţiei de poliţie din Bow Street: un baston. Elenora îi înfruntă pe cei trei bărbaţi cu înfăţişări care mai de care mai agresive, conştientă de prezenţa menajerei şi a cameristei sale agitându-se neliniştite în spatele ei. Gândurile îi zburau către băieţii de la grajduri şi către oamenii care aveau grijă de grădină şi de mica fermă de pe lângă casă. Îşi dădea perfect seama că nu putea face aproape nimic pentru a-i proteja. Unica ei speranţă era aceea de a sugera că ar fi o mare prostie ca personalul să fie concediat. — Presupun că vă daţi seama că această proprietate produce un venit frumuşel, începu ea. — Da, Miss Lodge. Primul creditor se legănă pe călcâie cu vădită satisfacţie. Samuel Jones ne-a explicat asta suficient de clar. Cel de-al doilea bărbat se uita la îngrijita grădină din jurul casei cu un aer anticipativ. — Este într-adevăr o fermă foarte frumoasă. — Atunci cred că vă daţi seama şi că unicul motiv pentru care această proprietate este atât de valoroasă constă în aceea că oamenii care lucrează pământul şi au grijă de gospodărie sunt foarte pricepuţi şi harnici. Ar fi imposibil să fie înlocuiţi. Dacă îi veţi lăsa să plece de-aici, vă pot asigura că recoltele vor scădea, iar valoarea proprietăţii se va micşora sensibil în doar câteva luni. Cei doi creditori se uitară încruntaţi unul la celălalt. Era evident că niciunul nu luase în considerare problema muncitorilor agricoli şi a servitorilor care îngrijeau proprietatea. La auzul celor spuse de tânăra femeie, sprâncenele sure ale celui de-al treilea bărbat se ridicară şi în ochii lui apăru o expresie ciudată. Dar nu zise nimic. În definitiv, de ce ar fi intervenit el? gândi Elenora. Finalul acestei probleme nu avea nimic de-a face cu el. Cei doi creditori se puseră de acord din priviri, fără o vorbă. Apoi primul îşi drese glasul: — Personalul existent va rămâne la fermă. Noi am demarat deja demersurile pentru vânzarea proprietăţii, iar viitorul ei deţinător s-a exprimat cât se poate de limpede cum că doreşte ca totul să rămână aşa cum este. — Desigur, doar cu excepţia dumitale, Miss Lodge. Al doilea creditor legănă capul cu un aer înţelept. Noul proprietar n-ar avea nevoie şi de dumneata. Încordarea Elenorei se reduse oarecum. Cei care lucrau pentru ea erau salvaţi. Acum putea să-şi concentreze atenţia asupra propriului ei viitor. — Presupun că mi se va acorda răgazul necesar ca să-mi împachetez hainele, zise ea cu răceală. Niciunul dintre cei doi creditori nu părea să fi remarcat dispreţul profund din glasul femeii. Unul dintre ei îşi scoase ceasul din buzunar. — Miss Lodge, ai pentru asta exact treizeci de minute. Omul dădu din cap în direcţia uriaşului din Bow Street. Domnul Hitchins va rămâne aici pe tot parcursul împachetatului pentru a se asigura că nu vei fura nimic din argintărie. Când vei fi gata de plecare, unul dintre lucrătorii de la fermă te va duce în sat şi te va lăsa la han. Te priveşte personal ce vei face după aceea. Elenora se întoarse, cu atâta demnitate de câtă mai era în stare, trezindu-se faţă în faţă cu menajera care plângea cu suspine şi cu camerista uluită. În faţa dezastrului, simţea şi ea că i se învârte capul, însă ştia că trebuie să-şi păstreze cumpătul în faţa celor două. Schiţă în direcţia lor ceva ce spera să semene a zâmbet de încurajare. — Vă rog să vă liniştiţi, spuse ea vioaie. După cum aţi auzit, voi vă veţi păstra locurile de muncă, precum şi toţi bărbaţii de la fermă. Menajera şi camerista se opriră din plâns şi lăsară jos batistele. Neputincioase, cele două răsuflară uşurate. — Mulţumesc, domnişoară Elenora, şopti menajera. Elenora o bătu uşor cu palma pe umăr şi se grăbi spre scări. Se strădui să-l ignore pe poliţistul care îi supraveghea fiecare mişcare, urmând-o la un pas în spatele ei. Hitchins se postă în uşa dormitorului Elenorei, cu mâinile la spate şi cu picioarele depărtate, urmărind-o când trase de sub pat un geamantan încăpător. Elenora se întrebă ce ar zice dacă l-ar informa că era unicul bărbat care pusese vreodată piciorul în iatacul ei. — Ăsta a fost cufărul de călătorie al bunicii mele, îi spuse, deschizând capacul şi arătându-i interiorul gol. Bunica mea a fost actriţă. Numele ei de scenă era Agatha Knight. Când s-a măritat cu bunicul meu, în familie s-a iscat mare zarvă. A fost un scandal teribil. Străbunicii mei l-au ameninţat pe bunicul că îl vor dezmoşteni. Însă până la urmă au fost nevoiţi să accepte situaţia. Ştii cum sunt treburile de familie. Hitchins mârâi. Ori nu avea nicio experienţă de familie, ori găsea că povestea ei este extrem de plictisitoare. Ea bănuia că a doua variantă era cea mai probabilă. Deşi Hitchins nu avea chef de conversaţie, Elenora continuă să sporovăiască fără încetare în timp ce îşi scotea din dulap îmbrăcămintea. Urmărea să-i distragă atenţia. Nu voia ca el să devină prea curios în legătură cu vechiul cufăr. — Biata mea mamă a suferit foarte mult din cauză că mama ei îşi alesese o asemenea profesie. Şi-a petrecut toată viaţa încercând să trăiască în umbra faimoasei cariere a bunicii mele. Hitchins se uită la ceas. — V-au mai rămas zece minute. — Îţi mulţumesc, domnule Hitchins, îi zâmbi rece Elenora. Îmi eşti de foarte mare ajutor. Poliţistul se dovedea deprins cu sarcasmul. Fără îndoială că, în profesia lui, avea experienţa unor asemenea situaţii. Elenora deschise brusc un sertar şi scoase de acolo un braţ de lenjerie intimă, impecabil apretată şi călcată. — Poate că aţi vrea să întoarceţi privirea, domnule. Hitchins avu bunăvoinţa de a nu se holba prea tare la cămăşile ei de noapte. Însă atunci când ea întinse mâna către micul ceas deşteptător de pe măsuţa de noapte, strânse din buze. — Nu aveţi voie să luaţi decât îmbrăcămintea personală, Miss Lodge, îi atrase el atenţia, dând din cap. — Da, bineînţeles. Ce mare lucru dacă şterpelea ceasul? Păcat. Dacă l-ar fi amanetat, ar fi putut primi câteva lire în schimbul lui. Cum de am uitat? comentă ea. Trânti capacul cufărului şi îl încuie repede cu un fior de uşurare. Poliţistul nu manifestase nici cel mai mic interes faţă de vechiul cufăr al bunicii ei. — Mi s-a spus că semăn leit cu ea când avea vârsta mea de acum, zise Elenora pe un ton de conversaţie. — Cu cine anume, Miss Lodge? — Cu bunica mea, actriţa. — Aşa, deci. Hitchins ridică din umeri. Eşti gata? — Da. Sper că îmi vei coborî dumneata bagajul, nu? — Desigur, domniţă. Hitchins săltă cufărul şi îl cără până în holul de la intrare. Afară, îl încărcă în cotiga fermierului, gata de plecare. Unul dintre creditori îi aţinu calea Elenorei când ea se pregătea să-l urmeze pe Hitchins. — Micul inel de aur de la mâna dumitale, dacă nu te superi, Miss Lodge, spuse el răspicat. — Într-adevăr. Cu o graţioasă îndemânare, ea izbuti să scoată inelul de pe deget şi să-l scape din mână concomitent cu momentul în care bărbatul se întindea să-l ia. Cerculeţul de aur se izbi de pardoseală. — La naiba! Nesuferitul omuleţ se aplecă să-l recupereze. Câtă vreme era încă aplecat, parodiind parcă o stângace plecăciune, Elenora îl depăşi şi porni să coboare treptele. Agatha Knight subliniase întotdeauna marea însemnătate a unei bine regizate ieşiri din scenă. Hitchins, manifestând o neaşteptată dovadă de maniere alese, o ajută să se suie în prea puţin eleganta cotigă de ţară. — Mulţumesc, domnule, murmură Elenora. Se aşeză pe grosolana băncuţă de lemn a cotigii cu toată graţia şi aplombul pe care le-ar fi afişat urcând într-o superbă caleaşcă. În ochii omului legii trecu o sclipire admirativă. — Vă urez mult noroc, Miss Lodge. El se uită în partea din spate a cotigii, unde se lăfăia în voie cufărul. V-am spus cumva că şi unchiul meu a călătorit în tinereţea lui cu o trupă de actori ambulanţi? Elenora îngheţă. — Nu, nu mi-ai spus. — El avea un cufăr foarte asemănător. Spunea că un asemenea cufăr este cât se poate de practic. Mi-a povestit că avea întotdeauna grijă să ţină împachetate acolo câteva lucruri de primă necesitate pentru cazul în care ar fi obligat să plece în mare grabă din localitate. Femeia înghiţi în sec. — Şi bunica mea m-a sfătuit cam la fel. — Sunt convins că i-aţi urmat întocmai sfatul, Miss Lodge, nu? — Da, domnule Hitchins, aşa am făcut. — Aţi făcut foarte bine urmându-i sfatul, Miss Lodge. Aţi fost foarte inspirată. Bărbatul clipi, îşi atinse marginea pălăriei şi se retrase în direcţia celor care îl angajaseră. Elenora inspiră adânc, după care deschise umbreluţa de soare şi o ţinu drept în sus, ca pe o mândră flamură în luptă. Apoi cotiga se puse în mişcare. Tânăra femeie nu se întoarse să privească înapoi la casa în care se născuse şi în care trăise toată viaţa. Moartea tatălui ei vitreg nu o surprinsese cine ştie ce şi nu era prea mâhnită. Atunci când Samuel Jones se căsătorise cu mama ei, Elenora avea deja şaisprezece ani. El petrecuse prea puţin timp aici, la ţară, preferind Londra şi interminabilele lui proiecte de investiţii. După ce mama Elenorei murise, cu trei ani în urmă, el nu se mai arătase aproape deloc. Această stare de fapt îi convenise perfect Elenorei. Ei nu-i păsa de Jones şi fusese foarte mulţumită să nu-l aibă în preajmă. Dar desigur că asta se întâmpla mai înainte ca ea să fi descoperit că avocatul lui izbutise să transfere sub controlul lui Jones moştenirea pe care i-o lăsase bunica ei şi care includea casa şi terenurile înconjurătoare. Iar acum totul se dusese pe apa sâmbetei. Ei bine, nu chiar absolut totul, gândi ea cu o satisfacţie răutăcioasă. Creditorii lui Samuel Jones nu avuseseră habar de broşa de aur cu perle a bunicii ei şi nici de cerceii asortaţi, bijuterii ascunse toate sub fundul fals al vechiului cufăr de recuzită. Agatha Knight îi dăruise aceste giuvaieruri imediat după ce mama Elenorei se măritase cu Samuel Jones. Agatha ţinuse secret acest cadou, povăţuind-o pe Elenora să ascundă în cufăr şi broşa, şi cerceii şi să nu vorbească nimănui despre ele, nici măcar propriei sale mame. Acum era evident că intuiţia Agathei în privinţa lui Jones fusese corectă. Cei doi creditori nu ştiuseră nimic nici despre cele douăzeci de lire sterline, în bancnote, sumă aflată de asemenea în cufăr. Ea pusese aceşti bani deoparte după vânzarea recoltei, dosindu-i laolaltă cu bijuteriile atunci când îşi dăduse seama că Jones avea de gând să investească în proiectul său minier întreaga contravaloare a recoltei. Ce-a fost a fost, îşi spuse ea. Acum trebuia să-şi îndrepte atenţia spre viitor. Norocul ei se afla pe o pantă vădit descendentă, dar cel puţin Elenora nu era chiar singură pe lume. Era logodită, urmând să se mărite cu un domn foarte drăguţ. Atunci când Jeremy Clyde va afla despre situaţia ei disperată, Elenora ştia că se va grăbi să-i vină în ajutor. Şi va insista ca ei doi să grăbească data cununiei. Da, cu siguranţă că aşa se va întâmpla, gândi ea. Iar după aproximativ o lună de zile, teribilul incident va rămâne de domeniul trecutului. Ea va fi atunci o femeie căsătorită şi va organiza şi conduce o nouă gospodărie. Perspectiva o bucura grozav. Dacă exista un talent în care excela cu-adevărat, atunci acela era priceperea ei de a organiza şi a supraveghea puzderia de treburi solicitate de buna funcţionare a unei gospodării-model şi a unei ferme prospere. Se descurca în orice situaţie, de la încheierea vânzării profitabile a recoltelor şi până la evidenţa unei stricte contabilităţi, având grijă de toate reparaţiile curente, de angajarea servitorilor şi a lucrătorilor agricoli, precum şi de prepararea leacurilor medicinale în casă. Dacă s-ar strădui, ar putea deveni o soţie ideală pentru Jeremy.   * Mai târziu în aceeaşi seară, Jeremy Clyde intra cu calul la galop în curtea hanului exact în momentul în care Elenora o instruia pe nevasta hangiului cât de important este să se asigure că cearşafurile ei sunt proaspăt spălate. Când se uită pe fereastră şi văzu cine sosise, Elenora întrerupse brusc lecţia şi se grăbi să coboare. Nu se opri decât în braţele primitoare ale lui Jeremy. — Iubita mea. Jeremy o îmbrăţişă scurt, după care o depărtă uşor de el. Chipul lui frumos purta semnele unei mari îngrijorări. Am venit de cum am auzit trista veste. Ce cumplit trebuie să fi fost pentru tine! Şi creditorii tatălui tău vitreg au luat chiar totul? Casa? Întreaga proprietate? Elenora oftă. — Mă tem că da. — Este o lovitură îngrozitor de grea pentru tine, draga mea. Nici nu ştiu ce să-ţi spun. Se simţea însă că Jeremy avea să-i spună ceva extrem de important. Îi luă ceva timp pentru a ajunge la subiect şi o asigură în prealabil pe Elenora că i se rupe inima că este nevoit să-i frângă şi ei inima cu ceea ce avea de zis, însă realmente nu avea încotro. Totul se reducea, de fapt, la o chestiune foarte simplă: din pricină că fusese deposedată de moştenirea ei, el era nevoit să rupă imediat logodna. La scurt timp după aceea, tânărul plecă la fel de grăbit precum venise. Elenora urcă scara până în odăiţa ei şi comandă o sticlă din cel mai ieftin vin pe care îl avea hangiul. După ce sticla de vin îi fusese adusă în cameră, încuie uşa, aprinse o lumânare şi îşi turnă un pahar plin-ochi cu reconfortanta licoare. Rămase timp îndelungat privind în noapte, bând vinul prost şi gândindu-se la viitorul ei. Acum era într-adevăr singură pe lume. Era un gând straniu şi tulburător. Viaţa ei bine rânduită fusese întoarsă cu susul în jos. Cu numai câteva ore înainte, viitorul i se păruse cât se putea de clar şi de luminos. Jeremy proiectase să se mute, după nunta lor, la ea acasă. Elenora îşi făcuse o imagine trandafirie despre traiul ei ca soţie şi parteneră de viaţă; imagine în care ea conducea gospodăria, îi creştea pe copiii lor şi continua să supravegheze bunul mers al afacerilor fermei. Iar acum, diafanul balon de săpun din visul ei se spărsese. Însă foarte târziu în noapte, după ce aproape tot conţinutul sticlei de vin se dusese, Elenora avu sentimentul că acum era liberă aşa cum nu mai fusese niciodată în viaţa ei. Pentru prima oară, acum nu mai avea niciun fel de obligaţii faţă de nimeni. Nu mai avea nici servitori şi nici alţi locatari care să depindă de ea. Nimeni nu mai avea nevoie de ea. Nu mai avea nici rădăcini, nici legături, nici casă. Nu mai exista nimeni căruia să-i pese dacă ea devenea faimoasă ori dacă târa numele Lodge prin noroiul unui imens scandal, exact aşa cum făcuse bunica ei. Avea acum o nesperată ocazie de a da un nou curs existenţei sale. În lumina palidă a primilor zori, întrezări o uluitoare perspectivă a unui cu totul alt viitor pe care şi l-ar putea făuri. Era un viitor în care va fi eliberată de încorsetările structurilor rigide şi înguste în care ar fi fost silită să evolueze într-o mică comunitate rurală, un viitor în care îşi va putea controla propriile posesiuni şi propria situaţie financiară. În acest nou viitor grandios va fi capabilă să facă lucruri pe care nu le-ar fi putut realiza niciodată în vechea ei existenţă. Şi-ar putea permite să guste chiar şi din acele rare plăceri stimulatoare despre care bunica ei o asigurase că nu puteau fi găsite decât în braţele bărbatului potrivit. Însă nu va fi nevoită să plătească preţul pe care cele mai multe dintre femeile de condiţia ei socială îl plăteau pentru a cunoaşte aceste plăceri, îşi jură ea. Nu va fi nevoită să se căsătorească. La urma urmei, nu mai exista nimeni căruia să-i pese dacă îşi făcea numele de ruşine. Da, acest nou viitor va fi unul măreţ. Nu trebuia decât să găsească o cale de a plăti pentru a ajunge la el.       [1] Strada Ploii (n.r.).  

Un inger pazitor de Amanda Quick Capitolul 1 — Cine te-a făcut îngerul meu păzitor? întrebă Lucy Sheridan. Era ofticată; foarte, foarte ofticată. Dar, în acelaşi timp, emoţionată. Se afla singură cu Mason Fletcher în maşină, pe un drum îngust, în lumina lunii. Ar fi trebuit să fie cea mai romantică noapte din viaţa ei – genul de lucruri din care sunt zămislite visurile adolescenţilor. Mason stricase însă totul ameninţând-o ca pe un copil pe care nu-l duce capul să se adăpostească de ploaie. Se cufundă adânc în scaunul din dreapta al camionetei, cu un picior sprijinit de bord şi cu mâinile strâns încrucişate la piept. — Nu mai sunt îngerul păzitor al cuiva, zise Mason fără să-şi ia ochii de la drum. Îţi fac un serviciu în seara asta. — Fie că-mi place, fie că nu. Ar trebui să fiu recunoscătoare? — Mica petrecere a lui Brinker n-o să se sfârşească bine. Pileală, droguri şi o mulţime de puşti minori. Nu vrei să fii acolo când dau buzna poliţaii. Siguranţa lui calmă, ca de gheaţă, era de-a dreptul enervantă. Nimeni nu i-ar fi dat nouăsprezece ani, doar cu trei ani mai mare decât ea, îşi zise. Realităţile vieţii de adolescent făceau ca asta să fie, desigur, o prăpastie de netrecut. După cum ar fi spus mătuşa Sara, pentru el nu era decât o minoră din cauza căreia risca să ajungă la puşcărie dacă mergea prea departe. Dar era mai rău de atât. Mason nu avea numai nouăsprezece ani, ci avea nouăsprezece ani şi mergea spre treizeci. Potrivit mătuşii Sara, ochii lui erau cei ai unui suflet bătrân. Bine, Sara obişnuia să descrie oamenii în moduri ciudate. Ea şi partenera ei de afaceri, Mary, erau pasionate de chestii precum meditaţia, iluminarea şi trăirea clipei. Totuşi, în vorbele Sarei referitoare la Mason exista un sâmbure de adevăr, se gândi Lucy. El era deja bărbat aşa cum niciunul dintre băieţii de la petrecere nu avea să fie vreodată. Îi făcea pe toţi să pară elevi de şcoală generală. Mason începea să i se pară mai adult decât oricare dintre adulţii pe care îi cunoştea, inclusiv părinţii ei. Când aceştia se despărțiseră, cu trei ani în urmă, toată lumea îi felicitase pentru divorţul civilizat. Dar niciuna dintre cunoştinţele lor nu ştia ce trăise Lucy, o puştoaică de treisprezece ani care se ascundea în camera ei în timp ce aşa-zişii adulţi se certau folosind grenade verbale încărcate cu acuzaţii şi replici pline de sarcasm. Dacă divorţul care urmase trebuia să fie un exemplu de comportament civilizat, cuvântul „civilizat“ avea nevoie de o nouă definiţie. Mason, pe de altă parte, părea un adult în toată puterea cuvântului, poate chiar la modul exagerat. În urmă cu doi ani se mutase în Summer River împreună cu unchiul său şi cu fratele mai mic. Mason lucra cu normă întreagă la un magazin de bricolaj şi, în plus, muncea la renovarea unei case vechi. În vara aceea se ocupa singur de creşterea fratelui său, pentru că unchiul lui era plecat pe front. Un lucru era al naibii de dar: Mason lua viaţa Foarte în Serios. Lucy se întreba ce făcea el ca să se distreze, presupunând că înţelegea acest concept. Ba chiar conducea ca un adult, sau cel puţin aşa cum ar ti trebuit să conducă un adult, îşi spuse ea morocănoasă, Felul în care se purta cu camioneta învechită a unchiului era elocvent. Schimba vitezele cu mişcări line, competente, nu accelera brusc pe porţiunile drepte de drum, nu aborda curbele prea rapid şi nu depăşea viteza legală nici în ruptul capului. Ar fi trebuit să fie plictisitor, dar nu era. O făcea să se simtă pur şi simplu în mâini sigure. — Nu aveam nevoie să mă salvezi, îi spuse. Pot să am grijă de mine. Minunat. Acum chiar că suna ca o puştoaică. — Erai depăşită în seara asta. — Hai, lasă-mă! Eram OK. Chiar dacă vin poliţaii la ferma Harper, ştim amândoi că nimeni nu va fi arestat. Şeriful Hobbs n-o să-i bage la puşcărie pe Tristan Brinker şi Quinn Colfax. Am auzit-o pe mătuşa Sara zicând că şeriful n-ar face nimic care să-i supere pe taţii lor. — Mda, unchiul meu zice că Brinker şi Colfax au tot consiliul orăşenesc, inclusiv şeriful, la degetul mic. Dar asta nu înseamnă că Hobbs n-o să-i agaţe pe câţiva dintre puştii din seara asta doar ca să arate că-şi face treaba. — Şi ce dacă? O să le dea un avertisment, atâta tot. În cel mai rău caz, Hobbs ar fi chemat-o pe mătuşa mea să mă ia şi să mă ducă acasă. — Tu chiar crezi că ăsta e cel mai rău caz? — Sigur. Îi venea să scrâşnească din dinţi. — Ai încredere în mine, Lucy, spuse el. Nu aveai ce căuta la petrecerea lui Brinker. — Îţi dai seama probabil că mâine-dimineaţă toţi cei care se distrează acum la fermă o să râdă de mine pe la spate. Mason nu răspunse. În lumina becurilor din bord, bărbia lui arăta ca şi cum ar fi fost sculptată în piatră. Pentru prima oară, Lucy simţi un impuls de curiozitate. — Îmi ascunzi ceva, nu-i aşa? — Las-o baltă, mormăi el. — De parcă aş mai putea s-o fac acum. De unde-ai ştiut că eram la petrecerea lui Brinker în seara asta? — Are vreo importanţă? — Da. Are. — Am auzit zvonuri că ai putea fi acolo. Am sunat-o pe mătuşa ta. Nu era acasă. — E cu Mary la San Francisco, la un târg de antichităţi. Am lăsat un mesaj în căsuţa vocală a mătuşii mele, dacă trebuie neapărat să ştii. Mason ignoră remarca. — Când am aflat că mătuşa ta e plecată, am decis să trec prin parc să văd dacă eşti acolo. M-am gândit că ţi-e destul de greu. — Pentru că eu nu sunt unul dintre copiii de ştabi? — Eşti prea mică să stai prin preajma lui Brinker şi a lui Colfax. — Jillian Benson e doar cu un an mai mare decât mine. Şi, te rog, las-o mai încet cu morala! N-o să sar în prăpastie doar pentru că toţi prietenii mei fac asta. — Jillian nu-i prietena ta. — Întâmplător, ea e cea care m-a invitat. — Da? făcu Mason pe un ton gânditor. I-auzi, ce interesant… — M-a sunat mai devreme şi mi-a zis că se duce la petrecerea lui Brinker, după care m-a întrebat dacă vreau să vin şi eu. Nu e ca şi cum ai avea prea multe de făcut în oraşul ăsta. — Aşa că ai profitat de ocazie. — Nici chiar aşa. La început am zis nu. Sunt aici doar în vacanţa de vară. Nu cunosc decât câţiva puşti din zonă. Ea mi-a zis că ar fi un prilej bun să-mi fac noi cunoştinţe. I-am spus că n-am maşină. S-a oferit să mă ia de acasă. — Foarte frumos din partea ei, nu? comentă Mason. — Unde vrei să ajungi? — Ai băut ceva înainte să apar eu acolo? — Doar nişte apă din sticla pe care-am adus-o cu mine. Şi, apropo, nu-ţi datorez nicio explicaţie. — Nu ai băut nimic din sticlele alea fără etichetă care erau în lada cu gheaţă? — Era un fel de energizant, mi-a zis Jillian. Brinker are un stoc serios la toate petrecerile de la fermă. Se pare că are ceva special. — Dar n-ai băut, nu? — N-aveam chef să mă îmbăt sau să mă ameţesc, da? N-avea nicio intenție s-o recunoască, însă ideea de a consuma băutura aceea cu o nuanţă bizară o speriase de moarte. Adevărul trist era că îşi dăduse seama cu mult înainte să ajungă Mason că noaptea era sortită eşecului. Nu era făcută să trăiască periculos, să forţeze nota sau să meargă pe marginea prăpastiei. Toată lumea o considera o fată responsabilă, cu capul pe umeri, nu genul care intră în bucluc. Dar ăsta era doar un fel de-a spune că era plictisitoare şi mult prea precaută. Parcă fusese blestemată să rămână pentru totdeauna în afara unei sere invizibile şi să privească de acolo oamenii care îndrăzneau să-și asume riscuri şi să-și trăiască viața cu adevărat. — De ce să te duci la cheful lui Brinker dacă n-ai vrea să se îmbeţi sau să te droghezi? o întrebă Mason. Ea se foi şi se lăsă şi mai adânc în scaun. — Voiam doar să dansez. Să mă distrez puţin. Dă-mă în judecată! — Dar nu dansai când am ajuns acolo. — Pentru că n-am fost invitată, oftă ea. În sfârșit, am ajuns la una dintre celebrele petreceri date de Brinker, dar s-a dovedit că nimeni nu voia să fie cu mine. Ai avut dreptate, m-am băgat unde nu-mi fierbea oala, m-am amestecat cu cine nu trebuia, bla, bla, bla, şi am fost a naibii de norocoasă c-ai apărut. Mulţumit? Mason, concentrat să vireze pe aleea lungă şi îngustă care ducea prin livadă la casa confortabilă a Sarei, nu răspunse. Luminile erau aprinse înăuntru. O dubă veche, inscripţionată cu Summer River Antiques, era parcată pe locul ei obişnuit, în faţă. — Se pare că mătuşa ta este acasă, zise el oprind motorul. — A venit mai devreme. Lucy îşi desfăcu centura de siguranţă şi deschise uşa. De obicei, ea şi Mary nu se întorc din călătoriile de cumpărături mai devreme de miezul nopţii. — Asta e bine, murmură el în timp ce studia uşa de la intrare. Lucy dădu să coboare din maşină, dar se opri. — Ce-i bine? — N-o să fii singură în noaptea asta. — La naiba, Mason! N-am nevoie de o dădacă. De fapt, eu fac pe dădaca pentru copiii altora. Şi sunt foarte căutată, pentru că sunt atât de cu capul pe umeri şi de responsabilă şi aşa mai departe. — Ştiu. Îmi cer scuze! — O, termină cu scuzele! Nu te prinde. Fata sări din camionetă şi se îndreptă spre casă. — Îmi cer scuze şi pentru astă-seară, adăugă el cu vocea mai aspră. N-am vrut să te jenez. — Aha. Aruncându-i o privire prin uşa deschisă a camionetei, Lucy adăugă: Ştii ce? Peste câţiva ani, când o să fiu matură, adu-mi aminte să-ţi mulţumesc pentru operaţiunea de salvare complet inutilă din seara asta. Poate când o să am treizeci sau patruzeci de ani o să fiu în stare să-ţi apreciez intenţiile nobile. Sau nu. Ştii cum se spune, nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. — Da, am auzit asta. „La dracu’“, se gândi ea. N-avea decât să-i spună şi restul. — Te informez că ţi-ai pierdut timpul degeaba. Când ai venit, mă pregăteam să plec acasă. — Un plan discutabil. E un drum lung. — Totul ar fi fost în regulă. Aveam telefonul mobil. În plus, suntem în Summer River, nu în oraş. Mătuşa zice că n-a mai fost nicio crimă aici de multă vreme. — Lucruri rele se întâmplă şi în oraşele mici, la fel ca oriunde altundeva, replică Mason. — Rahat. Acum o să-mi faci morală zicându-mi că fetele nu trebuie să meargă singure acasă după lăsarea întunericului? Se întrerupse, căci expresia de pe faţa lui Mason arăta că exact asta urma. Zâmbind, reluă: Nu te poţi abţine, nu-i aşa? Eşti născut să protejezi şi să fii mereu la dispoziţia celor slabi. Poate-ar trebui să iei în calcul o carieră în poliţie. — Am auzit că se fac bani mai frumoşi în imobiliare. — Vorbesc serios. — De ce voiai să pleci pe jos acasă? insistă el, fără să-i bage în seamă tentativa de a schimba subiectul. — Pentru că Jillian se îmbăta, dacă vrei să ştii adevărul. Ştiam că nu vrea să plece. Crede că Brinker e tare. Toate fetele cred asta, la fel şi unii băieţi. În fine, mă temeam s-o las să mă ducă acasă cu maşina. Iată, întreaga poveste a nopţii mele nebune. Ai avut dreptate. N-ar fi trebuit să mă duc la fermă, chiar dacă jumătate dintre copiii din oraş sunt acolo. Ai făcut o faptă bună, cât trebuie să te mai lauzi? Uşa se deschise, iar în prag apăru Sara. Lampa de pe verandă îi lumina părul şaten, care dădea semne de încărunţire. La fel precum celelalte femei din familia Sheridan, nu era o amazoană, dar statura ei de un metru şaizeci şi doi şi silueta minionă erau înşelătoare. Deceniile de yoga şi de cărat lemne de foc pentru şemineul masiv îi conferiseră umeri laţi şi un corp puternic şi compact. — Bună, Mason, zise ea făcându-i cu mâna. Mersi c-ai adus-o pe Lucy acasă. Tocmai voiam s-o sun pe mobil să văd dacă are nevoie s-o iau cu maşina. — Pentru puţin, doamnă, răspunse Mason. Era în drumul meu. — Pe dracu’ în drumul tău! Lucy dădu să închidă uşa camionetei, dar ceva o făcu să ezite. Legat de chestia asta cu îngerul păzitor, murmură ea. — Ţi-am spus că nu-s înger păzitor. Pentru prima oară se întrezări un dram de emoţie în tonul lui. Părea iritat. — Mătuşa Sara se dă în vânt după chestia cu karma, spuse Lucy. Ştii, ce oferi, aia primeşti. — Ştiu ce e karma. Vocea lui era ciudat de plată. Lucy îşi dădu seama că reuşise să-l insulte sugerând că nu cunoştea sensul acelui cuvânt. Chiar dacă el o făcuse de râs târând-o afară de la petrecere, îi părea rău că-l jignise. Toată lumea ştia că Mason muncea de când terminase liceul. Nu avusese şansa să-şi continue educaţia. Mătuşa Sara îi spusese că fratele său, Aaron, fusese cel sortit să meargă la facultate. Aaron tocmai fusese acceptat la o universitate prestigioasă, foarte scumpă, iar Mason şi unchiul lui făceau tot ce le stătea în putere ca să se asigure că tânărul nu avea să rămână cu datorii după absolvire. — Hai să zicem, de dragul discuţiei, că mătuşa mea are dreptate în privinţa karmei, zise Lucy. Dacă-i aşa, mai devreme sau mai târziu s-ar putea să ai nevoie de ajutor. — Şi? — Te-ai întrebat vreodată cine-l salvează pe un înger păzitor profesionist atunci când intră în bucluc? Trânti uşa camionetei înainte ca el să apuce să răspundă şi merse repede spre veranda unde o aştepta Sara. Se alesese praful şi de cea mai romantică noapte din viaţa ei.

1     Ajunsese altcineva înaintea lui la farmacie. Edison Stokes se aplecă în penumbra micului şi întunecosului magazin. Privi mânerul cuţitului împlântat adânc în pieptul bătrânului. Dacă‑l scotea, n‑ar fi făcut decât să grăbească inevitabilul. — Cine a făcut asta? întrebă Edison apucând strâns mâna crispată. Spune‑mi, Jonas. Îţi jur că va plăti. Sângele gâlgâia în gura farmacistului. — Ierburile. A cerut ierburile acelea speciale. Lorring mi‑a spus să‑i dau imediat de ştire dacă cineva caută… — Lorring ţi‑a primit mesajul. De asta sunt aici. Edison se aplecă şi mai mult. Cine a cumpărat ierburile? — Nu ştiu. A trimis un servitor după ele. — Nu‑mi poţi spune ceva care să mă ajute să‑l găsesc pe cel care ţi‑a făcut asta? — Servitorul spunea… vocea lui Jonas se stinse, căci sângele îi umpluse gura. — Ce‑a spus servitorul, Jonas? — Că‑i trebuie ierburile imediat. Şi că pleacă din oraş… ceva despre o petrecere la un conac, la ţară… Edison simţi cum mâna farmacistului îşi slăbeşte strânsoarea. — Cine dă petrecerea asta, Jonas? Unde o să aibă loc? Bătrânul închise ochii. Timp de câteva secunde, Edison îşi zise că n‑are să mai afle nimic altceva. Însă buzele pline de sânge ale farmacistului se mişcară pentru ultima dată. — Ware Castle, veni şoapta, aproape stinsă.     2     Mizerabilul era acolo, la Ware Castle. Să‑l ia dracu’. Emma Greyson izbi cu pumnul înmănuşat în balustrada de piatră a balconului. Numai de ghinioane avea parte. Oriunde s‑ar fi dus, era la fel, gândea ea. Şi ghinioanele durau de ceva vreme, culminând cu dezastrul financiar absolut petrecut cu două luni în urmă. Iar acum, punând capac la toate, era obligată să‑şi petreacă următoarea săptămână încercând să‑l evite pe Chilton Crane. Părea mai mult decât era în stare să îndure. Bătea darabana cu degetele pe piatra străveche. N‑ar fi trebuit să o surprindă atât de mult apariţia lui Crane în după‑amiaza aceea. În definitiv, Lumea Bună era o lume oarecum restrânsă. Nimic ciudat, deci, în faptul că mizerabilul se afla printre numeroşii invitaţi la petrecere. „Nu‑ţi poţi permite să pierzi şi postul ăsta“, îşi repetă Emma cu voce înăbuşită. Se putea ca Crane să nu‑şi amintească de ea, dar singurul lucru pe care‑l putea face era să se ferească din calea lui pe durata şederii la castel. Cu atâta lume prin preajmă, n‑o să‑ţi fie prea greu să te confunzi cu mobilierul, se îmbărbătă ea. Sunt prea puţini cei care dau atenţie domnişoarelor de companie. De undeva, din întunericul de sub balcon, zgomotul unei mişcări uşoare o smulse din gândurile sumbre. Se aplecă şi scrută atent umbrele proiectate de un zid înalt. Una din umbre prinse viaţă, ieşi din conul de beznă şi alunecă traversând pajiştea scăldată în lumina lunii. Emma se aplecă mai mult şi zări silueta care înainta, precum o fantomă, pe cărarea argintată. Înaltă, zveltă, cu părul întunecat şi îmbrăcată în întregime în negru. N‑a mai fost nevoie ca razele palide ale lunii să cadă pe chipul auster, ascetic al bărbatului de jos: Edison Stokes. Se întorcea de la plimbare în după‑amiaza zilei de ieri, când el îşi făcuse apariţia la castel. Îl văzuse intrând cu trăsura‑i strălucitoare în curtea interioară. Vehiculul elegant era tras de armăsari perfect armonizaţi şi foarte bine antrenaţi. Animalele răspundeau cu precizie calmă comenzilor transmise de mâinile lui Stokes prin hăţuri. Supunerea de care dădeau dovadă arăta că stăpânul lor foloseşte mai degrabă îndemânarea şi fermitatea, decât strigătele şi loviturile sălbatice pentru a‑i ţine în frâu. Mai târziu, Emma remarcase că ceilalţi oaspeţi îi aruncau priviri piezişe de fiecare dată când intra în vreo încăpere. Ştia că atitudinea lor de viclenie temătoare însemna că bărbatul este extrem de bogat şi extrem de puternic. Şi, probabil, deosebit de periculos. Iar toate acestea îl făceau extrem de fascinant în ochii elitei sufocate de plictis şi blazare. Umbrele se mişcau din nou. Emma se aplecă mai tare peste balcon şi îl văzu pe Stokes încălecând pervazul de piatră al unei ferestre deschise. Ce ciudat! În definitiv, era un oaspete al castelului, nu avea nevoie să se furişeze astfel. Nu exista decât o explicaţie pentru ca Stokes să procedeze aşa: fie că se întorcea de la o întâlnire secretă cu soţia vreunuia dintre musafiri, fie că tocmai se îndrepta spre una. Fără să ştie de ce, se aşteptase parcă la mai mult de la Stokes. Stăpâna ei, lady Mayfield, le făcuse cunoştinţă cu o seară înainte. Când bărbatul îşi înclinase foarte ceremonios capul deasupra mâinii ei, intuiţia o luminase ca un fulger. Acesta nu este un alt Chilton Crane, îşi spusese ea atunci. Edison Stokes părea ceva mai mult decât un alt libidinos mizerabil într‑o lume în care asemenea specimene se găseau din belşug. Era evident că se înşelase din nou. Şi nu pentru întâia oară în ultima vreme. Un hohot copios de râs se răspândi în noapte prin una dintre ferestrele deschise din aripa de est a castelului. Bărbaţii din sala de biliard păreau chercheliţi binişor. În sala de bal, muzica continua să cânte. Jos, sub balconul în care se afla ea, Edison Stokes dispăruse într-o cameră întunecoasă care nu‑i aparţinea. După o vreme, Emma se întoarse şi se îndreptă încet spre coridorul slab luminat. Putea să se retragă în linişte în propriu‑i dormitor. Lady Mayfield trebuie să fi fost în formă deja. Letty avea o adevărată pasiune pentru şampanie, aşa că nu va băga de seamă că domnişoara ei de companie dispăruse pentru tot restul serii. Sunetul unor voci şoptite venind dinspre scara de serviciu, foarte rar folosită, o sili să se oprească brusc pe la mijlocul coridorului. Îşi ţinu respiraţia şi ascultă atentă. Se auzeau râsete înăbuşite. Un cuplu, desigur. Bărbatul părea dezgustător de beat. — Bănuiesc că te aşteaptă camerista? şoptea Chilton Crane cu o nerăbdare prost mascată. Pe casa scărilor apăru lumina şovăitoare a unei lumânări. Emma îngheţă. Sperase din tot sufletul să scape de ghinioane! În câteva clipe, Crane şi însoţitoarea lui aveau să intre în holul unde se afla ea. Era prinsă în capcană. Chiar dacă se întorcea şi o lua la fugă cât o ţineau picioarele, n‑ar fi reuşit să străbată întregul coridor până la holul principal. — Nu fi stupid, murmură Miranda, lady Ames. I‑am dat liber fetei în seara asta, înainte să cobor. Nu aveam niciun chef să dau ochii cu ea la întoarcere. — Nu era nevoie să‑i dai liber, se repezi Chilton. Sunt sigur că i‑am fi găsit ceva de făcut. — Domnule Crane, vrei cumva să insinuezi că ar fi putut să ni se alăture în aşternuturi? replică Miranda cu falsă indignare. Sir, sunt de‑a dreptul şocată. — Diversitatea este sarea şi piperul vieţii, draga mea. Am observat că femeile care depind în întregime de o slujbă ca să poată trăi sunt extrem de doritoare să facă tot ce li se cere. Ba chiar de‑a dreptul nerăbdătoare. — Va trebui să‑ţi satisfaci altă dată gustul pentru servitoare. N‑am nicio intenţie să te împart în seara asta cu camerista mea. — Poate că ar trebui să căutăm un pic mai sus, pentru o partidă în trei. Am observat că lady Mayfield a venit însoţită de o domnişoară de companie. Ce părere ai dacă am chema‑o în dormitorul tău, sub un pretext oarecare… — Domnişoara de companie a lui lady Mayfield? Adică vrei să spui miss Greyson? De această dată, Miranda era cu adevărat indignată. Să nu îndrăzneşti să‑mi spui că ţi‑a trecut prin minte să o seduci pe creatura aia cu ochelari şi bonetă. Şi cu părul acela roşu, îngrozitor. Chiar eşti lipsit de gust? — Am descoperit adesea că îndărătul hainelor anoste şi al ochelarilor de vedere se poate ascunde un spirit deosebit. Chilton tăcu câteva clipe. Cât despre însoţitoarea lui lady Mayfield… — Prefer să nu, dacă nu te superi. — Îmi pare ciudat de cunoscută, spuse Chilton în şoaptă. Mă întreb dacă n‑am mai întâlnit‑o pe undeva. Ghearele spaimei strânseră stomacul Emmei. Avusese toate motivele să spere că Crane n‑a recunoscut‑o când, ceva mai devreme, fusese obligată să treacă pe lângă el, în sala de muzică. Nu o privise decât în treacăt. Îşi spusese că bărbaţii asemenea lui Crane, care dădeau iama printre cameristele, guvernantele şi domnişoarele de companie ale gazdelor nu se obosesc să reţină trăsăturile nefericitelor victime. Şi‑apoi, părul ei avea acum altă culoare. Temându‑se că vreuna din fostele ei stăpâne, care o concediase pentru nesupunere, ar putea să‑şi prevină cunoştinţele despre roşcata cea insolentă, purtase o perucă brunetă în timpul scurt cât fusese angajată la Ralston Manor. — Las‑o pe domnişoara de companie a lui lady Mayfield, îi ceru Miranda pe un ton imperativ. Nu‑i decât o creatură micuţă şi plictisitoare. Te asigur ca eu am de oferit lucruri mult mai interesante şi mai tentante. — Desigur, draga mea. Cum spui tu. În glasul lui Crane se simţea o undă de dezamăgire. Emma se retrase cu un pas. Trebuia să facă ceva. Nu putea să stea pur şi simplu acolo, aşteptând să apară Miranda şi Crane. Privi peste umăr. Singura sursă de lumină de pe coridorul întunecat era o aplică montată cam pe la jumătatea peretelui. Uşi din lemn masiv, adânc afundate în zidul de piatră, marcau intrarea în numeroase odăi de oaspeţi. Se răsuci, îşi prinse fustele cu amândouă mâinile şi porni în grabă de‑a lungul coridorului de piatră. O să se ascundă într‑una din camere. La castel sosiseră o mulţime de invitaţi, astfel că fiecare încăpere de pe etaj găzduia pe cineva, însă cu siguranţă că erau toate goale la ora aceea. Seara abia începuse. Prietenii familiei Ware se aflau încă jos, dansând, flirtând, distrându‑se. Se opri în faţa celei mai apropiate uşi şi încercă clanţa, închisă. Inima i se opri câteva clipe, apoi îşi înteţi bătăile. Se repezi la uşa următoare. Nici aceea nu voia să se deschidă. O cuprinse panica. Ajunse la a treia uşă, apucă clanţa, o apăsă şi, cu un imens suspin de uşurare, descoperi că se deschide. Se strecură fără zgomot în cameră şi închise cu mare grijă uşa după ea. Apoi privi cu atenţie în jur. Lumina puternică a lunii, revărsată prin ferestre, dezvăluia perdelele grele ale unui pat mare, cu baldachin. Măsuţa de toaletă era plină cu sticluţe frumoase. Pe un fotoliu se vedea o cămaşă de noapte vaporoasă, tivită cu dantelă. O să aştepte acolo până când Chilton şi Miranda vor intra într‑unul din celelalte dormitoare. Apoi se va strecura înapoi până la scara de serviciu, hotărî ea. Se întoarse şi îşi lipi urechea de lemnul uşii, ascultând zgomotul paşilor de pe coridor, care se auzea din ce în ce mai aproape. O cuprinse o presimţire sumbră. Dacă nimerise tocmai în dormitorul Mirandei? Paşii se opriră în faţa uşii. — Iată‑ne ajunşi, Chilton. Vocea Mirandei era înăbuşită de lemnul gros. Stai puţin să găsesc cheia. Emma se îndepărtă de uşă, de parcă ar fi devenit brusc din fier încins. N‑avea la dispoziţie decât câteva secunde. Miranda credea că uşa ei este închisă şi căuta de zor cheia în poşeta‑i minusculă. Privi disperată în jur, prin camera luminată de razele lunii. Sub pat nu era loc; se vedeau cuferele aşezate acolo, probabil din lipsă de spaţiu. Nu‑i rămânea decât dulapul masiv. Alergă spre el, fără zgomot, pe covorul gros. Râsul de beţiv al lui Crane răsună de cealaltă parte a uşii. Se auzi apoi clinchet de metal făcut de cheile căzute pe pardoseala de gresie. — Asta‑i culmea, vezi ce m‑ai determinat să fac? spuse Miranda. Am scăpat‑o. — Dă‑mi voie, zise Chilton. Emma smuci uşile dulapului masiv şi se strecură prin desişul foşnitor al rochiilor, făcându-și loc înăuntru. Apoi întinse mâna şi trase uşile până se asigură că sunt bine închise, şi se lăsă învăluită de întunericul dens. În aceeaşi clipă, mâna unui bărbat îi cuprinse talia. Încercă să ţipe. O palmă caldă îi apăsă gura şi se simţi strânsă cu asprime şi lipită de un piept larg şi tare ca piatra. O cuprinse o spaimă cumplită. Teama de a fi recunoscută părea un fleac pe lângă situaţia în care se afla. Nu era de mirare că găsise uşa dormitorului deschisă. Cineva se strecurase înăuntru înaintea ei. — Vă rog să tăceţi, miss Greyson, îi şopti în ureche Edison Stokes, altfel vom avea amândoi de dat o grămadă de explicaţii.   *   O recunoscuse când smucise uşile dulapului. Ascuns îndărătul unei complicate şi elegante rochii de seară, Edison văzuse lumina lunii reflectată într‑o pereche de ochelari cu rame de aur. În ciuda situaţiei delicate în care se afla el însuşi, simţi o satisfacţie ciudată la gândul că avusese dreptate în privinţa micuţei însoţitoare a lui lady Mayfield. În momentul când făcuseră cunoştinţă, avusese certitudinea că tânăra nu posedă niciuna din calităţile cerute unei persoane care îmbrăţişează o asemenea carieră. Se purtase sobru şi reţinut, însă nu era nimic umil sau supus în ochii aceia verzi, atât de pătrunzători. În adâncul lor se citea hotărâre, inteligenţă şi o ironie bine mascată. O doamnă cu totul deosebită, îşi aminti că gândise atunci. Şi încă una foarte atrăgătoare, cu toate că se străduia să ascundă acest lucru îndărătul ochelarilor şi al rochiei demodate, care arăta de parcă ar fi fost vopsită de mai multe ori. Şi acum afla că doamna cea deosebită se distra ascunzându‑se în dulapuri aflate în dormitoarele altor persoane. Ce interesant! Emma se foia agitată în strânsoarea lui şi deveni brusc conştient de rotunjimea fermă a sânilor ei apăsaţi de propriu‑i antebraţ. Mireasma de curat şi de proaspăt a trupului ei îl făcu să‑şi dea seama cât de mic, de strâmt şi de intim era interiorul dulapului. Nu se îndoia că îl recunoscuse, deoarece se liniştise şi renunţase să se mai lupte cu el. Îi luă cu grijă mâna de pe gură. Niciun sunet. Era limpede că nu doreşte nici ea să fie descoperită. Constatarea îl făcu să se întrebe dacă nu cumva împărţea spaţiul dulapului cu o mică hoaţă de bijuterii. — Uşurel, Chilton. Vocea Mirandei nu mai părea amuzată. O să‑mi distrugi rochia. Te rog frumos să nu mă bruschezi. Ştii bine că nu‑i nicio grabă. Dă‑mi voie să aprind lumânarea. — Iubita mea, inspiri atâta pasiune, încât îţi jur că nu mai pot să aştept nicio secundă. — Ai putea cel puţin să‑şi scoţi cămaşa şi cravata. Miranda părea din ce în ce mai agasată. Nu sunt una din servitoarele tale şi nici vreo domnişoară insipidă de companie ca să fiu îmbrăţişată sprijinită de un perete. Edison simţi limpede tremurul care o străbătu pe Emma. Îi luă mâinile într‑ale lui şi descoperi că îşi ţinea pumnii strânşi. Mânie sau teamă? se întrebă el. — Dar i‑a luat o veşnicie valetului meu să facă nodul acesta special, spuse Chilton cu glas plângăreţ. Se numeşte „fântâna antică“, ştii? Ultimul strigăt al modei. — Am să‑ţi scot cravata şi am să refac nodul înainte să pleci, murmură Miranda îmblânzită. Am visat mereu s‑o fac pe valetul pentru un gentleman ca tine. Un bărbat atât de splendid dăruit de natură. — Chiar aşa? Chilton părea complet copleşit de compliment. Bine, dacă insişti… Dar grăbeşte‑te, ştii bine că nu avem toată noaptea la dispoziţie. — Dar avem toată noaptea la dispoziţie, bunul meu domn. Este exact ce‑mi doresc. Fâşâit moale de îmbrăcăminte. Miranda murmură ceva. Chilton geme şi respiră sacadat. — Măi, dar eşti nerăbdător în seara asta, spuse Miranda, nu foarte încântată de descoperire. Sper că nu te vei dovedi prea nerăbdător. Detest bărbaţii care nu au grijă ca doamna să fie satisfăcută mai întâi. — Patul, gâfâi Chilton. Haide o dată în pat. Doar n‑am venit aici să facem conversaţie mondenă. — Lasă‑mă să‑ţi scot cămaşa. Ador priveliştea unui piept musculos. — Îmi scot singur blestemata asta de cămaşă. Urmă o scurtă tăcere. Gata, acuma cred că este în regulă, suspină el exasperat. Hai s‑o facem o dată, doamnă! — Pe naiba, Chilton, mi‑a ajuns. Dă‑mi drumul. Nu sunt o târfă ieftină din Covent Garden. Ia‑ţi mâinile de pe mine. M‑am răzgândit. — Dar, Miranda… vocea bărbatului se frânse într‑un geamăt aspru şi prelung. Pe toţi dracii, murmură el în cele din urmă. Uite ce m‑ai determinat să fac. — Deocamdată văd că mi‑ai mototolit cearşaful, spuse Miranda cu o satisfacţie cinică în glas. L‑am adus cu mine de la Londra ca să fiu sigură că dorm în aşternut de calitate, şi uite ce ai făcut. — Dar, Miranda… — Acum înţeleg de ce preferi femeile care nu au posibilitate să‑ţi pretindă vreun talent de amorez. Ai rafinamentul unui puşti de şaptesprezece ani în braţele primei lui femei. — A fost din vina ta, bombăni Chilton. — Las‑o baltă. Dacă mai stai mult aici, voi muri de plictiseală. Din fericire, mai am destul timp să găsesc un domn mai talentat care să‑mi ţină companie restul nopţii. — Ei, stai puţin… — Am spus să ieşi afară. Vocea Mirandei avea acum accentele ascuţite ale furiei. Sunt o doamnă, merit ceva mai mult. Du‑te şi‑ţi găseşte o cameristă, sau pe insipida aia de domnişoară de companie a lui lady Mayfield, dacă ai chef să te distrezi. Ţinând cont de felul jalnic în care te comporţi ca amant, numai unele ca ele te‑ar putea accepta. — Poate că am să fac exact ce mi‑ai sugerat, izbucni Chilton. Pun pariu că m‑aş simţi mult mai bine cu miss Greyson decât cu tine. Emma se zbătu în strânsoarea braţelor lui Stokes. — Nici nu mă îndoiesc de asta, răspunse tăios Miranda. Hai, pleacă. — Am avut odată o porţie de tăvăleală cu o domnişoară de companie la Ralston Manor. Vocea lui Chilton se înăspri brusc. Era o căţea afurisită. Nu ştia când să se oprească din luptă. — Să nu‑mi spui că o biată domnişoară de companie a îndrăznit cu adevărat să‑ţi refuze farmecele şi talentul de amorez. — Şi‑a luat pedeapsa, fii pe pace. Chilton părea insensibil la sarcasmul evident din vocea Mirandei. Lady Ralston ne‑a găsit împreună în debaraua cu aşternuturi. Bineînţeles că a concediat‑o imediat pe creatura aia neînsemnată şi proastă. — Nu mă interesează deloc detaliile aventurii tale cu o însoţitoare plătită, spuse Miranda pe un ton rece; îşi recăpătase fără îndoială stăpânirea de sine. — Şi, evident, fără referinţe, adăugă Chilton cu voce vindicativă. Mă îndoiesc că o să‑şi mai găsească de lucru vreodată. Probabil că acum moare de foame într‑un azil pentru nevoiaşi. Emma tremura violent şi respira sacadat, cu pumnii lipiţi de coapse. Teamă sau mânie? se întrebă Edison din nou. Ceva îi spunea că este mânie. Începuse să se teamă că Emma va deschide uşile dulapului şi‑l va lua pe Crane la întrebări. Ar fi fost, probabil, o scenă amuzantă, dar nu şi‑o putea permite. Un asemenea gest ar fi fost un adevărat dezastru pentru ea şi ar fi năruit propriile‑i planuri. O ţinu mai strâns, încercând să‑i transmită un avertisment tăcut. Emma păru să înţeleagă. Cel puţin nu mai dădea impresia că este gata să dea buzna afară din dulap. — Dacă nu pleci imediat, Chilton, mă voi vedea obligată să‑l chem pe Swan, spuse Miranda cu o voce de gheaţă. Sunt sigură că nu‑i va fi deloc greu să te scoată afară. — Stai aşa, nu‑i nevoie să chemi bruta aia uriaşă şi plină de muşchi, mormăi Chilton. Plec singur. Se auziră paşi apăsaţi pe podea, uşa deschizându‑se şi apoi închizându‑se. — Idiot blestemat, murmură Miranda cu dezgust. Sunt o adevărată doamnă. Merit tot ceea ce este mai bun. Alţi paşi. De data aceasta mai uşori. Miranda traversa încăperea îndreptându‑se spre măsuţa de toaletă. Edison spera din tot sufletul să nu aibă nevoie de ceva din dulap. Se auzeau sunete uşoare: un pieptene de argint lăsat pe tăblia de lemn a măsuţei, clinchetul unor sticluţe ciocnite, fâşâitul unei fuste din satin scump şi‑apoi alţi paşi uşori. Uşa dormitorului se deschise şi se închise din nou. Edison şi Emma ştiură că sunt, în sfârșit, singuri. — Cred, domnişoară Greyson, spuse el, că după ce am împărtăşit o experienţă atât de intimă, ar trebui să ne cunoaştem mai bine. Îţi propun să găsim un loc ceva mai confortabil unde să putem avea o discuţie deschisă. — Pe toţi dracii, răspunse Emma. — Sunt întru totul de acord cu dumneata, domnişoară.

PROLOG   Spre sfârşitul domniei reginei Victoria…   Scheletul zăcea întins pe un pat sculptat migălos şi foarte împodobit, plasat în centrul vechiului laborator care devenise mormântul alchimistului. Oasele vechi de mai bine de două sute de ani erau încă înfăşurate în zdrenţele unui halat care fusese cu siguranţă croit din cea mai scumpă mătase şi catifea. Mănuşi și papuci brodaţi cu fir de aur încă mai înfăşurau oasele mâinilor, respectiv ale picioarelor, creând o stranie iluzie de carne. — Probabil croitorul lui îl iubea, spuse Gabriel Jones. — Dacă ai un client alchimist, asta nu însemnă neapărat că omul nu poate avea un acut simţ al eleganţei, remarcă Caleb Jones. Gabriel aruncă o privire la hainele vărului său, apoi se uită la ţinuta lui. Atât pantalonii, cât şi cămăşile de in pe care le purtau erau pline de praf şi de noroi, dar, ca şi cizmele, erau lucrate de mână şi le veneau ca turnate. — O trăsătură de familie, după câte se pare, spuse Gabriel. — O adăugire frumoasă la legenda familiei Jones, fu de acord Caleb. Gabriel se apropie de pat şi ridică mai sus braţul în care ţinea felinarul. În lumina tremurătoare a acestuia putu să distingă simbolurile criptice, specifice alchimiştilor, pentru mercur, argint şi aur, simboluri care împodobeau poalele largi ale halatului în care era înfăşurat scheletul. Simboluri similare erau incrustate şi în tăblia de lemn a patului. Lângă pat, pe podea, se afla un cufăr. Cele două sute de ani care trecuseră peste metalul părţilor lui laterale îl acoperiseră cu rugină, dar capacul era protejat de un strat subţire de metal rezistent la coroziune. Aur, gândi Gabriel. Se aplecă şi şterse cu o batistă imaculată o mică parte din praful care acoperea capacul. În lumina puţină se puteau desluşi decoraţiunile care împodobeau stratul subţire de aur – un model cu frunze – precum şi câteva cuvinte în latina veche, gravate de asemenea în aur. — E uimitor că în două sute de ani locul acesta nu a fost descoperit şi jefuit, spuse el. Mai mult ca sigur că alchimistul îşi făcuse o grămadă de duşmani şi de rivali de‑a lungul vieţii. Asta ca să nu mai vorbim de toţi membrii Societăţii Arcanului şi nici de membrii familiei Jones, care îl caută de zeci de ani. — Alchimistul era, pe bună dreptate, cunoscut drept o persoană foarte isteaţă şi foarte secretoasă, îi reaminti Caleb. — O altă trăsătură de familie. — E adevărat, fu de acord Caleb. În vocea lui apăruse o umbră de tristețe. între el şi vărul lui existau multe deosebiri, gândi Gabriel. Caleb era un tip meditativ, care cădea adesea în muţenie. Prefera să stea singur în laboratorul lui. Nu avea prea multă răbdare cu vizitatorii, cu musafirii sau cu orice alte persoane care așteptau din partea lui cordialitate sau măcar o urmă de amabilitate. Gabriel fusese dintotdeauna mai activ din punct de vedere social şi mai puţin capricios decât vărul său, dar în ultima vreme simţise şi el nevoia să se retragă în propria bibliotecă pentru perioade destul de mari de timp. Ştia că se folosea de clipele acestea de studiu nu numai ca o modalitate de îmbogăţire a cunoştinţelor, ci şi de izolare, poate chiar de evadare. Amândoi încercau să scape, fiecare în felul lui, de acele aspecte ale firii lor care nu puteau fi calificate decât ca anormale, gândi el. Se îndoia că vreunul dintre ei ar fi putut să găsească într‑o bibliotecă, ori într‑un laborator, ceea ce căutau. Caleb examină una dintre cărţile vechi. — O să avem nevoie de ajutor pentru a împacheta toate relicvele astea. — Putem să angajăm câţiva oameni din sat, spuse Gabriel. Începu automat să schiţeze în gând un plan de acţiune cu privire la împachetarea şi expedierea lucrurilor găsite în laboratorul‑mormânt al alchimistului. Se pricepea la planuri de acţiune. Tatăl său îi spusese nu o dată că talentul lui la construirea celor mai bune strategii era strâns legat de neobişnuitele sale puteri paranormale. Totuşi, Gabriel prefera să considere acest talent ca pe o manifestare a acelei părţi a lui care era normală. Îşi dorea cu disperare să creadă că era un om logic, raţional, modern şi nu un individ primitiv, necivilizat, blocat într‑un stadiu inferior al evoluţiei. Alungă din minte aceste gânduri tulburătoare şi se concentră asupra planurilor de transportare a relicvelor. Cel mai apropiat sat se afla la câţiva kilometri distanţă. Era o mică aşezare, care supravieţuise de‑a lungul secolelor datorită contrabandei. Oamenii de acolo ştiau să păstreze un secret, mai ales dacă la mijloc erau şi ceva bani pentru ei. Societatea Arcanului îşi putea permite să cumpere tăcerea sătenilor, reflectă Gabriel. Locaţia izolată de pe coastă, pe care alchimistul o alesese pentru laboratorul său, o mică fortăreaţă, arăta dezolant chiar şi astăzi. Acum două sute de ani probabil că zona era şi mai sălbatică şi mai izolată, gândi el. Laboratorul‑mormânt era ascuns sub pământ, sub ruinele unui castel. Când el şi Caleb reuşiseră în sfârşit să deschidă uşa laboratorului, cu puţină vreme în urmă, îi întâmpinase o duhoare grea de cadavru care îi făcuse pe amândoi să se dea înapoi, tuşind şi gâfâind. Hotărâseră de comun acord să aştepte până când atmosfera din cameră avea să fie împrospătată de briza răcoroasă a oceanului şi abia apoi să intre. Odată înăuntru, se treziseră într‑o cameră mobilată în maniera unui birou de studiu. Volume vechi, legate în piele, cu cotoarele roase şi crăpate pe alocuri, erau aliniate în rafturile bibliotecii. Două sfeşnice erau puse la îndemână, aşteptând parcă să fie împodobite cu lumânări şi aprinse. Aparatele vechi de două sute de ani pe care alchimistul le folosise pentru experimentele sale se aliniau ordonat de‑a lungul unei mese lungi de lucru. Eprubetele şi celelalte vase de sticlă erau năclăite de mizerie. Instrumentele metalice, arzătoarele şi foalele erau pline de rugină. — Dacă există ceva de valoare aici, cu siguranţă că se află în cufărul acela, spuse Caleb. Dar nu văd pe nicăieri vreo cheie. Crezi c‑ar trebui să forţăm încuietoarea acum sau să aşteptăm până ajungem înapoi Ia Casa Arcanului? — Eu zic c‑ar fi mai bine să aflăm acum cu ce avem de‑a face, spuse Gabriel. Se lăsă pe vine lângă cufărul solid şi examină atent încuietoarea de metal. Dacă înăuntru se află o comoară, aur şi pietre preţioase, va trebui să luăm măsuri suplimentare de precauţie pentru protejarea conţinutului pe drumul spre casă. — Avem nevoie de nişte scule solide pentru a forţa încuietoarea aia. Gabriel aruncă o privire spre schelet. Un mic obiect metalic se zărea lângă o mână, ascuns parţial sub mănuşă. — Cred c‑am zărit cheia, spuse el. Se aplecă şi ridică cu grijă degetele mănuşii pentru a scoate cheia. Se auzi un trosnet uşor. Mâna se desprinse din încheietură. Gabriel se trezi ţinând în mână o mănuşă plină cu oase. — La naiba, murmură Caleb. M‑au trecut fiori pe şira spinării. Credeam că asta se întâmplă numai în romanele de senzaţie. — Nu e decât un schelet, spuse Gabriel, punând pe pat mănuşa şi conţinutul ei morbid. Un schelet vechi de două sute de ani. — Ah, dar acesta se întâmplă să fie scheletul lui Sylvester Jones, Alchimistul, strămoşul nostru şi fondatorul Societăţii Arcanului, spuse Caleb. Din câte ştim noi, tipul era foarte viclean şi foarte periculos. Poate că nu‑i place ca laboratorul lui să fie descoperit după atâta amar de ani. Gabriel se lăsă din nou pe vine, lângă cufăr. — Dacă i‑ar fi păsat atât de mult de intimitatea lui, n‑ar mai fi lăsat tot felul de indicii despre locul ăsta în seria de scrisori pe care le‑a trimis înainte de a muri. Scrisorile zăcuseră în arhivele Societăţii până în urmă cu câteva luni, când el le scosese de acolo şi reuşise să descifreze codul secret al alchimistului. Introduse cheia în broasca cufărului şi îşi dădu imediat seama că nu va merge. — E prea ruginită, spuse el. Adu sculele. Zece minute mai târziu reuşiră împreună să deschidă cufărul. Capacul se ridică greu. Balamalele ruginite scârţâiră prelung. Dar nu urmă nicio explozie, nu se ridicară limbi de foc şi nu avură parte de nicio altă surpriză neplăcută. Gabriel şi Caleb se uitară în cufăr. — Şi noi care credeam că o să găsim aur şi pietre preţioase, spuse Caleb. — Din fericire, n‑am pornit această expediţie în speranţa că vom descoperi o comoară, îl aprobă Gabriel. În cufăr nu se afla decât un caiet mic, legat în piele. Ridică respectivul caiet şi îl deschise cu mare grijă. — Bănuiesc că aici vom găsi formula la care făcea referire alchimistul în hârtiile şi în scrisorile lui. Pentru el, probabil că formula aceea era mai preţioasă decât aurul şi pietrele preţioase. Paginile îngălbenite erau acoperite cu scrisul ordonat al alchimistului, totul într‑o latină criptică. Caleb se aplecă spre a se putea uita mai bine la adunătura aceea aparent neinteligibilă de cifre, litere, simboluri şi cuvinte care acopereau prima pagină. — E scris într‑unul dintre blestematele lui de coduri secrete, spuse el, clătinând din cap. Gabriel întoarse o pagină. — Înclinaţia pentru secrete şi coduri este o tradiţie pe care membrii Societăţii Arcanului o păstrează cu mare entuziasm de peste două secole. — În viața mea n‑am întâlnit o adunătură mai mare de excentrici obsedaţi şi exclusivişti ca Societatea Arcanului. Gabriel închise grijuliu caietul şi întâlni privirea lui Caleb. — Cred că există destui oameni care ne‑ar cataloga şi pe noi cel puţin la fel de excentrici ca oricare dintre membrii Societăţii. — Probabil că excentrici nu este cuvântul care ni se potriveşte cel mai bine. Maxilarul lui Caleb se încordă. Dar nici n‑aş încerca să găsesc un altul mai potrivit. Gabriel nu‑l contrazise. Când erau mai tineri, se bucuraseră din plin de excentricităţile lor şi consideraseră sensibilitatea lor specială ca pe ceva normal. Dar vârsta adultă şi maturitatea le oferiseră altă perspectivă, mai precaută. Şi acum, parcă pentru a‑şi face viaţa şi mai dificilă, gândi Gabriel, avea de furcă şi cu un părinte cu vederi foarte moderne, care devenise un entuziast susţinător al teoriilor domnului Darwin. Hippolyte Jones era hotărât să‑l vadă pe fiul lui căsătorit cât mai repede cu putinţă. Gabriel ajunsese la concluzia că dorinţa secretă a tatălui său era să vadă dacă neobişnuita sensibilitate paranormală pe care o avea fiul lui se va dovedi o trăsătură ereditară. La naiba, nu se va lăsa târât într‑un experiment asupra evoluţiei, gândi Gabriel. Cât despre găsirea unei soţii, prefera să conducă el însuşi operaţiunile. Se uită spre Caleb. — Te‑ai gândit vreodată că noi suntem membrii unei societăţi pline de excentrici secretoşi şi singuratici, obsedaţi de mistere şi ciudăţenii? — Nu e vina noastră, declamă Caleb, aplecându‑se să se uite mai bine la unul din străvechile instrumente de pe masa de lucru. Noi nu făceam decât să ne îndeplinim îndatoririle de buni fii atunci când ne‑am lăsat prinşi în mrejele lor. Ştii la fel de bine ca şi mine că atât tatăl meu, cât şi al tău ar fi fost pur şi simplu scandalizaţi dacă am fi refuzat să intrăm şi noi în mult‑iubita lor Societate. Pe lângă asta, n‑ai niciun drept să te plângi. Tu ai fost cel care m‑a convins să particip la ceremonia aia blestemată. Gabriel se uită în jos la inelul negru‑auriu cu onix pe care‑l purta pe mâna dreaptă. Pe piatră era incrustat simbolul alchimist al focului. — Ştiu foarte bine chestia asta, spuse el. Caleb răsuflă zgomotos. — Îmi dau seama că ai fost supus unei presiuni imense pentru a intra în Societate, mai ales ţinând seama de circumstanţe. — Da. Gabriel închise capacul greu al cufărului şi studie cuvintele criptice incrustate în foiţa de aur ce‑l acoperea. Sper din toată inima că nu e vorba de un blestem de alchimist. Cel care va cuteza să deschidă acest cufăr va muri în chinuri înainte de răsăritul soarelui, sau ceva de genul ăsta. — Probabil că e vorba de un blestem sau cel puţin de un fel de avertisment. Caleb ridică din umeri. Vechii alchimişti erau cunoscuţi pentru chestiile de genul ăsta. Dar tu şi cu mine aparţinem vremurilor moderne, nu‑i aşa? Noi nu credem în astfel de baliverne.   Primul bărbat a murit trei zile mai târziu. Se numea Riggs. Era unul dintre sătenii pe care Gabriel şi Caleb îi angajaseră să împacheteze lucrurile găsite în mormântul alchimistului şi să ducă în siguranţă cutiile în vagoane pentru a fi transportate. Trupul lui fusese descoperit într‑o fundătură străveche, în apropierea portului. Riggs fusese înjunghiat de două ori. Prima lovitură îi perforase pieptul. A doua îi tăiase beregata. Pe pietrele vechi ale aleii se scursese mult sânge. Fusese ucis cu propriul lui cuţit, aflat acum lângă el, cu lama plină de sânge închegat. — Mi s‑a spus că Riggs era un singuratic căruia îi plăceau femeile, îi plăcea să bea şi să se încaiere prin taverne, spuse Caleb. Din câte spun localnicii, era de aşteptat s‑o sfârşească rău mai devreme sau mai târziu. Se presupune că s‑a luat la harţă cu cineva care era mai puternic, mai rapid sau mai norocos decât el. Se uită la Gabriel; aşteptă fără să mai spună nimic. Resemnat în faţa inevitabilului, Gabriel se lăsă pe vine lângă cadavru. Apucă îngândurat cuţitul de mâner, îşi concentră atenţia asupra armei crimei şi se pregăti de şocul avertismentului cutremurător care ştia că o să vină. În mânerul cuţitului rămăsese o mare cantitate de energie. Crima nu fusese comisă decât cu câteva ore în urmă. Senzaţii puternice rămăseseră încă legate de lama cuţitului, de‑ajuns de puternice pentru a declanşa emoţii întunecate în adâncurile fiinţei lui. Îşi simţi toate simţurile ascuţindu‑se. Se simţea dintr‑o dată mai alert, într‑o anume stare metafizică. Tulburător era că dorinţa primordială de a vâna îi încingea sângele. Dădu drumul repede cuţitului care căzu zdrăngănind pe pietrele aleii şi se ridică în picioare. Caleb îl urmărea cu o privire intensă. — Ei bine? — Riggs nu a fost ucis de un străin cuprins deodată de furie sau de panică, spuse Gabriel. Strânse absent mâna în care ţinuse cuţitul. Era un gest automat, o încercare zadarnică de a scăpa de întinarea răului care continua parcă să plutească în jurul lui şi de dorinţa de a vâna pe care i‑o stârnise. Cel peste care‑a dat în fundătura asta venise aici cu intenţia de a‑l ucide. A fost o crimă comisă cu premeditare, cu sânge rece. — Un soţ încornorat sau poate un duşman mai vechi. — Asta e cea mai plauzibilă explicaţie, îl aprobă Gabriel. Dar putea simţi cum influxurile energetice fac să i se ridice părul de pe ceafă. Autorităţile vor ajunge cu siguranţă la această concluzie, mai ales ţinând seama de reputaţia lui Riggs. Totuşi, cred c‑ar fi bine să inventariem conţinutul lăzilor. Sprâncenele tui Caleb se ridicară. — Crezi că Riggs a furat vreun artefact şi a încercat sa‑l vândă cuiva care apoi l‑a omorât? — Poate. — Credeam c‑am căzut amândoi de acord că în laboratorul alchimistului n‑am prea văzut obiecte de valoare, oricum, niciunul care să merite sa mori pentru el. Hai să anunţăm autorităţile locale şi apoi să ne uităm la lăzile acelea, spuse Gabriel încet. Se întoarse şi o luă repede spre intrarea îngustă a aleii, dornic să se îndepărteze cât mai rapid de locul în care se petrecuse răbufnirea aceea de violenţă. Îşi ţinea încă sub control impulsul de a vâna, dar îl simţea şoptindu‑i din adâncurile întunecoase ale ființei lui, făcându‑l atent la cealaltă latură a firii lui, o parte care nu avea nimic în comun cu modernul.   Dură destul de mult ca să verifice toate lăzile în care fuseseră puse artefactele după ce fuseseră împachetate cu grijă, gata de transport. Totul fusese confruntat cu lista pe care Caleb şi Gabriel o întocmiseră înainte de ambalarea lucrurilor. Până la urmă descoperiră că nu lipsea decât un singur obiect. — A luat blestematul acela de caiet, spuse Caleb dezgustat. N‑o să fie deloc amuzant să explicăm pierderea asta taţilor noştri, cu atât mai puţin membrilor Consiliului. Gabriel contemplă interiorul gol al cufărului. — Probabil că i‑am uşurat munca forţând capacul. N‑a trebuit să se chinuie prea mult pentru a pune mâna pe caiet. Dar de ce‑ar vrea cineva chestia aia? Mâzgălelile şi elucubraţiile unui bătrân alchimist nebun ar fi putut fi interesante doar pentru un cercetător. Obiectul avea o însemnătate istorică doar pentru membrii Societăţii Arcanului şi doar pentru că Sylvester a fost fondatorul Societății. Caleb clătină din cap. — Se pare că există cineva care chiar crede că formula aceea funcţionează. Cineva care este dispus să ucidă pentru a pune mâna pe ea. — Ei bine, un lucru e sigur. Am fost martorii începutului unei noi legende numai bună de adăugat în panoplia Societăţii Arcanului. Caleb se încruntă. — Blestemul lui Sylvester Alchimistul? — Sună interesant, nu crezi?