Amanda Quick carti

Amanda, gimmy a quick romantic one, yeah !

Meduza albastra  de Amanda Quick PROLOG Custodele se aşeză în dreptul luminării şi deschise cartea veche legată în piele. întoarse cu grijă paginile îngălbenite, până ce găsi pasajul pe care îl căuta. ... Se spune că aceştia se întâlnesc în taină, la miezul nopţii, şi îşi oficiază straniile lor ceremonii. Se zvoneşte că cei acceptaţi la aceste întâlniri o divinizează pe Gorgona, cea care în loc de păr are şerpi. Alte păreri susţin că ei propovăduiesc supunerea faţă de conducătorul lor, singurul care stăpâneşte puterea Meduzei de a-i transforma pe oameni în adevărate stane de piatră. Se mai spune că această forţă a lui este un fel de magie ciudată şi înspăimântătoare. După ce îşi aruncă victimele într-o transă profundă, fixează în subconştientul lor anumite comenzi, pe care acestea, după ce îşi revin, le execută fără niciun fel de împotrivire. Ceea ce făcea stăpânul era un mare mister, aşa că nimeni din cei asupra cărora şi-a exercitat puterea nu păstrează vreo amintire despre comenzile care le-au fost date în timp ce se aflau în transă. Se crede că forţa stăpânului este amplificată de puterea unei pietre preţioase pe care o poartă. Pe această piatră este cioplită imaginea înspăimântătoare a Meduzei. Sub gâtul retezat al creaturii, este gravat un baston de comandant. Se spune că acest simbol constituie reprezentarea baghetei magice pe care maestrul cultului o foloseşte la executarea ritualului de magie. Piatra gravată este asemănătoare cu onixul, cu deosebirea că printre dungile sale se pot vedea rare şi extrem de bizare nuanţe de albastru, în loc de alb şi negru. Stratul exterior al pietrei are o tentă atât de închisă, încât pare aproape negru. Acesta încadrează imaginea Meduzei, săpată în stratul de culoare mai deschisă. Al doilea strat este albăstrui asemenea unor safire fine de o nuanţă mai pală. Brăţara de aur, pe care este montată piatra, are numeroase incrustaţii minuscule, alcătuind un desen de şerpi încolăciţi. Prin părţile acestea, stăpânul este extrem de temut. în timpul ceremoniilor cultului, el apare întotdeauna camuflat sub o mantie cu glugă. Nimeni nu-i ştie numele, iar piatra preţioasă, pe care sunt gravate capul Gorgonei şi bagheta magică, reprezintă emblema şi sigiliul său. Se consideră că această piatră este, totodată, izvorul care îi dă întreaga sa putere. Mi s-a spus că piatra este cunoscută sub numele de „Meduza Albastră”.       l   Tobias o văzu pe Lavinia urcând treptele casei cu numărul 7, de pe Aleea Claremont; deodată îşi dădu seama că ceva nu era în regulă. Sub borul larg al pălăriei elegante, figura ei luminoasă, care întotdeauna îl fascina, dezvăluia acum semnele unei tensiuni neobişnuite. Din câte reuşise el să o cunoască, Lavinia arareori i se păruse frământată de vreo problemă sau vreo nesiguranţă. Era mai mult înclinată să ia hotărâri şi să facă totul neîntârziat. Chiar mult prea înclinată în această direcţie, se gândi el după o lungă reflecţie. Nechibzuită şi impetuoasă erau cuvintele care i-au venit imediat în minte. O privea de la fereastra salonaşului intim, fiecare fibră a trupului său tremurând de o încordare pe care nu şi-o putea stăpâni. El nu avea răbdare pentru premoniţii şi alte asemenea fleacuri metafizice; avea încredere în impresiile sale, mai ales când acestea aveau legătură cu noua sa parteneră şi iubită. Iar acum Lavinia nu părea deloc în apele ei. El ştia mai bine ca oricine că nu era prea uşor să-i tulburi Laviniei liniştea. — Doamna Lake a venit, spuse el, privind peste umăr la menajeră. — Tocmai la timp. Doamna Chilton lăsă tava de ceai, grăbindu-se către uşă. Credeam că nu mai ajunge. Mă duc să-i iau haina şi mănuşile. Sunt sigură că i-ar plăcea să servească dânsa ceaiul musafirilor. Probabil că abia aşteaptă să bea şi ea o ceaşcă. Din câte putea zări pe faţa ei ascunsă în umbra pălăriei, Tobias avea sentimentul că Lavinia ar fi avut mai curând nevoie de o porţie bună de sherry, din rezerva pe care o ţinea în camera ei de lucru. însă porţia de alcool va trebui să mai aştepte. Trebuia mai întâi să se ocupe de oaspeţii care o aşteptau aici, în salonaş. Lavinia zăbovi în faţa uşii de la intrare, cotrobăind prin geanta ei încăpătoare, după cheie. Acum el putea citi cu claritate semnele încordării, adunate în jurul ochilor ei frumoşi. Ce naiba să se fi întâmplat? În timpul afacerii cu crimele figurinelor de ceară, de acum câteva săptămâni, el credea că ajunsese să o cunoască pe Lavinia destul de bine. Nu putea fi tulburată sau speriată prea uşor. în cariera sa de detectiv, uneori cu destule pericole, întâlnise foarte puţine persoane, indiferent de sex, care să dovedească atâta sânge rece în condiţii periculoase, cum făcea Lavinia Lake. Ar fi fost nevoie de ceva cu totul dramatic, ca să aducă în ochii ei o expresie atât de întunecată. Fiorul neliniştii care îl cuprinsese avea un efect paralizant atât în privinţa răbdării, cât şi a stăpânirii de sine, ambele fiind pentru moment într-o stare jalnică. De îndată ce va rămâne între patru ochi cu Lavinia, va trebui să analizeze amănunţit situaţia care apăruse. Din nefericire însă, acest lucru părea să mai întârzie ceva timp. Oaspeţii ei erau, în mod evident, pregătiţi pentru o conversaţie de durată. Tobias nu era foarte interesat de niciunul dintre aceştia. Doctorul Howard Hudson, înalt, subţire şi elegant îmbrăcat, se prezentase drept un vechi prieten de familie. Soţia lui, Celeste, era una din acele femei foarte atrăgătoare, mult prea conştiente de efectul lor asupra masculilor speciei umane şi care nu pierd nicio ocazie de a-şi folosi farmecul dăruit de Natură, pentru a-i manipula pe bărbaţi. Părul ci, de un blond strălucitor, era strâns în creştetul capului, într-o coafură înaltă, iar ochii aveau culoarea cerului senin de vară. Purta o rochie dintr-un şifon foarte fin, cu imprimeu de trandafiri micuţi şi ornamente de panglici roz şi verzi. Avea şi un mic evantai prins de poşetă. Tobias se gândi că rochia ei era cam scurtuţă pentru o zi atât de răcoroasă de primăvară timpurie, dar privind decolteul larg al acesteia era aproape sigur că Celeste o alesese intenţionat. În cele douăzeci de minute petrecute în compania cuplului de musafiri, Tobias ajunsese la două concluzii de netăgăduit. Prima – că doctorul Howard Hudson nu era altceva decât un şarlatan. A doua o plasa pe Celeste în categoria aventurierelor de înaltă clasă. Însă Tobias gândea că ar fi mai bine să-şi păstreze aceste păreri numai pentru el. Se îndoia că Lavinia le-ar fi primit cu prea mult entuziasm. — De-abia aştept s-o revăd pe Lavinia, spuse Hudson, din fotoliul în care se lăfăia cu nonşalanţă. Au trecut câţiva ani buni de când am văzut-o ultima dată. Sunt nerăbdător să-i fac cunoştinţă cu draga mea Celeste. Hudson avea un glas răsunător de bariton, demn de un actor profesionist. Timbrul vocii sale era grav şi vibrant ca al unor instrumente muzicale bine acordate. Pe Tobias îl cam călca pe nervi această sonoritate, dar nu putea să nu recunoască faptul că atrăgea atenţia într-o manieră spectaculoasă. Silueta lui Howard Hudson era realmente remarcabilă, fiind scoasă în evidenţă de croiala elegantă a sacoului său bleumarin, a vestei în dungi şi a pantalonilor impecabili. Cravata avea un nod neobişnuit şi sofisticat; Tobias se gândea că ar fi fost foarte apreciat de cumnatul său, Anthony. Acesta, la cei douăzeci şi unu de ani ai săi, era la vârsta când tinerii acordă mare atenţie unor asemenea detalii vestimentare. Cu siguranţă că el ar fi admirat în egală măsură şi incrustaţiile din aur, care împodobeau ceasul lui Hudson. Tobias îşi făcu în minte socoteala că doctorul trebuia să aibă între patruzeci şi cincizeci de ani. Figura lui Hudson era înzestrată cu acele trăsături distinse şi armonioase care făceau ca femeile, indiferent de vârstă, să întoarcă după el capul. Părul său, de un castaniu închis brăzdat de şuviţe argintii, era extrem de bogat, iar bărbatul îşi purta hainele cu o degajare şi un aplomb care l-ar fi făcut invidios şi pe cel mai mare campion al eleganţei masculine, în zilele lui de mare glorie. — Howard. Tensiunea din ochii verzi ai Laviniei dispăru cu desăvârşire, când intră în salonaş. întinse braţele înspre doctor, cu un entuziasm nedisimulat. Scuză-mă pentru întârziere. Am fost la cumpărături în Pali Mall şi am pierdut noţiunea timpului, fără a mai lua în calcul şi traficul aglomerat. Tobias se simţi de-a dreptul fascinat de schimbarea totală şi rapidă a expresiei Laviniei. Dacă nu i-ar fi văzut figura în timp ce urca treptele de la intrare, n-ar fi ghicit că era supărată, judecând după expresia pe care o avea acum îl deranja că simpla revedere a doctorului Howard Hudson avusese un efect atât de binefăcător asupra stării ei de spirit. — Lavinia, draga mea. Howard se ridica şi, cu degetele sale lungi şi foarte îngrijite, îi cuprinse mâinile. Nu pot exprima în cuvinte cât de fericit sunt să te pot revedea, după atâta amar de vreme. Un alt val de nemulţumire, la fel de inexplicabilă, îl străbătu pe Tobias din cap până-n picioare. Ceea ce atrăgea atenţia asupra lui Hudson, pe lângă vocea sa tulburătoare, erau şi ochii. Combinaţia, cu totul ieşită din comun, de căprui şi auriu, realiza un efect irezistibil. Atât glasul, cât şi privirea, constituie, fără îndoială, un ansamblu extrem de util în profesia lui, se gândea Tobias. Doctorul Howard Hudson practica aşa-zisa ştiinţă a hipnozei. — M-am bucurat când am primit ieri mesajul tău, spuse Lavinia. Habar nu aveam că te afli la Londra. Hudson zâmbi. — Iar eu am fost de-a dreptul încântat să aflu că şi tu eşti la Londra. îţi poţi închipui ce surpriză am avut, draga mea. Ultima oară când am avut veşti despre tine plecaseşi împreună cu nepoţica ta în Italia, în calitate de însoţitoare a unei persoane de neam mare, pe care o chema doamna Underwood. — Planurile noastre s-au schimbat pe neaşteptate, spuse dulce Lavinia. Circumstanţele ne-au obligat, pe Emeline şi pe mine, să ne întoarcem în Anglia mai curând decât ne tăcuserăm noi socoteala. Tobias ridică din sprâncene la auzul acestei afirmaţii atât de false, însă făcu bine şi îşi ţinu gura. — Atunci am, cu siguranţă, mare noroc. Howard îi mai strânse încă o dată mâinile uşor, cu familiaritate, după care îi dădu drumul. Permite-mi să ţi-o prezint pe soţia mea, Celeste. — Este o mare plăcere, pentru mine, să vă cunosc, doamnă Lake, şopti Celeste pe un ton mieros. Howard mi-a povestit multe despre dumneavoastră. Tobias se amuză pentru un moment, observând maniera femeii de a se comporta. înclinarea graţioasă, aproape teatrală a capului, nu putea ascunde evaluarea riguroasă, pe care o remarcase în ochii ei frumoşi. El a reuşit să desluşească etapele succesive de fotografiere, analiză şi catalogare. Evident Celeste a înţeles imediat că Lavinia putea fi scoasă de sub suspiciunea de a reprezenta o potenţială ameninţare la adresa ei. Pentru prima oară, în acea după-amiază, Tobias reuşise să se amuze. Ridicarea Laviniei deasupra oricărei suspiciuni constituia o greşeală de neiertat. — Plăcerea este de partea mea. Lavinia se aşeză pe canapea, îşi aranjă faldurile rochiei de culoarea prunei şi apoi ridică ceainicul. N-aş fi putut să bănuiesc că Howard s-a căsătorit, dar mă bucur nespus să aud acest lucru. Prea mult timp a fost singur. — Am fost subjugat, fără vreo şansă de scăpare, o asigură Howard. Când am văzut-o prima dată pe frumoasa mea Celeste, acum un an, soarta mi-a fost pecetluită. Nu numai că este o încântătoare soţie şi o prezenţă extrem de agreabilă, dar s-a dovedit şi foarte pricepută în a se ocupa de contabilitatea şi de agenda mea de lucru. Chiar nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ea. — De-a dreptul mă flataţi, domnule. Celeste îşi lăsă în jos privirea şi îi zâmbi Laviniei. A încercat Howard să mă iniţieze şi în tainele hipnozei, însă din păcate mă tem că nu am niciun fel de aptitudini în această privinţă. La invitaţia gazdei, Celeste luă ceaşca de ceai şi farfurioara. Dacă nu mă înşel, soţul meu era foarte bun prieten cu părinţii dumneavoastră. — Într-adevăr. O expresie de tristeţe umbri faţa Laviniei. Pe vremuri, ne vizita adeseori, la noi acasă. Părinţii mei nu numai că îl iubeau mult, dar se numărau şi printre cei mai mari admiratori ai săi. Tatăl meu nu o dată mi-a mărturisit că îl considera cel mai desăvârşit practician al hipnozei, din câţi cunoscuse la viaţa lui. — Este un compliment deosebit pentru mine, spuse Howard cu modestie. Părinţii tăi au fost ei înşişi foarte dotaţi în această artă. Eram realmente fascinat, privindu-i la lucru. Fiecare avea stilul său propriu şi amândoi ajungeau la rezultate uimitoare. — Soţul meu mi-a povestit că părinţii dumneavoastră s-au prăpădit într-un naufragiu, acum vreo zece ani, şopti Celeste. Şi că dumneavoastră v-aţi pierdut, în acelaşi an, şi soţul. îmi închipui că aţi avut atunci o perioadă foarte grea. — Da. Lavinia mai umplu cu ceai încă două ceşti. Dar nepoata mea, Emeline, a venit acum şase ani să locuiască împreună cu mine şi ne înţelegem foarte bine. îmi pare rău că nu este şi ea în după-amiaza aceasta aici, să te cunoască. Participă alături de nişte prieteni la o prelegere despre monumentele şi fântânile din Roma. Celeste schiţă o expresie de compasiune şi politeţe. — Tu şi nepoata ta sunteţi singure pe lume? — Nu consider că suntem singure, răspunse Lavinia înţepată. Ne avem una pe cealaltă. — Totuşi, sunteţi doar voi două. Două femei singure pe lume. Celeste aruncă pe furiş o privire în direcţia lui Tobias. Din experienţa mea, femeia lipsită de sfatul, ca şi de sprijinul unui bărbat, se află într-o situaţie dificilă şi nefericită. Tobias aproape că scăpă din mână ceaşca şi farfurioara pe care Lavinia tocmai i le oferise. Nu l-a şocat afirmaţia lui Celeste, de altfel în totală neconcordanţă cu realitatea, privind posibilităţile şi resursele personale ale Laviniei şi ale lui Emeline, cât mai degrabă impresia că, pentru câteva secunde, putea să jure că soţia lui Howard flirta cu el, fără nicio disimulare. — Dacă vrei să ştii, ne descurcăm de minune, Emeline şi cu mine, rosti Lavinia, brusc agasată. Tobias, te rog, ai grijă să nu verşi ceaiul pe tine. Acesta îi surprinse o clipă privirea, înţelegând că masca bunelor maniere ascundea de fapt iritarea Laviniei. El se întrebă cu ce oare reuşise să o supere de data asta. Relaţia dintre ei părea să alterneze între ciondăneală şi pasiune, cu tot mai neaşteptate salturi şi cu foarte rare perioade de acalmie, după părerea lui. Niciunul din ei nu se simţea cu adevărat la largul său în această poveste mistuitoare de dragoste, care se înfiripase între ei. Însă de un lucru era absolut sigur în privinţa legăturii lor: nu era deloc plictisitoare. Din punctul lui de vedere era destul de neplăcut. Existau momente în care ar fi dat oricât pentru câteva clipe plictisitoare petrecute împreună cu Lavinia. Dar poate că timpul îi va oferi şi ocazia de a-şi mai trage sufletul. — Scuză-mă, Lavinia, rosti Howard cu aerul unuia care se află pe punctul de a aborda un subiect delicat. Nu pot să nu remarc faptul că nu îţi practici profesia. Ai abandonat cumva ştiinţa hipnozei, considerând că piaţa de-aici, din Londra, este slabă? Ştiu că e greu să-ţi atragi genul potrivit de clientelă, când îţi lipsesc legăturile sociale adecvate. Spre uimirea lui Tobias, întrebarea lui Howard părea s-o fi luat pe Lavinia prin surprindere. Ea avu o scurtă tresărire care făcu să i se clatine ceaşca din mână. Dar îşi reveni imediat. — Din mai multe motive, am început o nouă carieră. Deşi cererea privind terapia prin hipnoză pare a fi mai mare ca oricând, concurenţa este extrem de dură în acest domeniu şi, după cum ai observat şi tu, nu este uşor să câştigi exclusivitatea unei clientele alese decât dacă ai relaţii şi referinţe din lumea bună. — Înţeleg. Howard dădu din cap cu multă seriozitate. In cazul acesta va trebui ca Celeste şi cu mine să apelăm la altcineva, care să ne recomande clientela potrivită. Nu-mi va fi uşor să încep practica aici. — Unde ai practicat până acum? îl întrebă Tobias. — Am petrecut câţiva ani în America, călătorind şi ţinând prelegeri despre ştiinţa hipnozei. însă, cu mai bine de un an în urmă, a început să-mi fie dor de ţară şi m-am întors în Anglia. Celeste se uită la el cu nişte ochi strălucitori. — L-am cunoscut pe Howard anul trecut, în Bath. El izbutise să desfăşoare acolo o activitate înfloritoare, dar a înţeles că venise vremea să se întoarcă la Londra. — Sper să descopăr aici o mai mare varietate de cazuri interesante şi neobişnuite, le explică Howard cu un aer serios. Cei mai mulţi dintre pacienţii mei din Bath, ca şi din America, erau interesaţi de tratamente pentru afecţiuni din cele mai banale. Reumatism, isterie la femei, probleme cu somnul, genul ăsta de boli. Acestea erau, fără îndoială, destul de neplăcute pentru pacienţii mei, iar pentru mine – prea plictisitoare. — Howard intenţionează să se ocupe de cercetare şi să efectueze experimente în domeniul hipnozei. Celeste de-a dreptul îşi sorbea soţul din ochi. Vrea să descopere toate aplicaţiile şi binefacerile posibile ale acestei ştiinţe. Intenţionează să scrie şi o carte pe tema asta. — Şi, pentru a putea realiza cu deplin succes ceea ce mi-am propus, trebuie să am ocazia să examinez pacienţi cu afecţiuni neurologice mai ieşite din comun, decât aş putea întâlni în mod obişnuit, în ţară, concluzionă Howard. În ochii Laviniei se aprinse flacăra entuziasmului. — Dar este un lucru realmente admirabil şi interesant. Ar fi timpul ca ştiinţa hipnozei să ocupe locul pe care îl merită. Ea aruncă în direcţia lui Tobias o privire semnificativă. Credeţi-mă, foarte mulţi oameni, neinformaţi, mai persistă în convingerea lor, potrivit căreia hipnotizatorii sunt cu toţii, fără nicio excepţie, nişte şarlatani şi nişte escroci de cea mai joasă speţă. Tobias ignoră comentariul Laviniei, sorbind liniştit din ceai. Hudson răsuflă zgomotos şi scutură din cap cu un aer grav. — Din păcate, trebuie să recunosc că, în profesia noastră, există prea mulţi practicieni neaveniţi. — Numai progresele înregistrate în domeniu vor descuraja acest soi de oameni, declară sentenţios Lavinia. Tocmai de aceea este atâta nevoie de cercetare şi de experimente inedite. Celeste se uită la ea cu un aer întrebător. — Sunt curioasă să ştiu care este natura noii tale cariere, doamnă Lake. Există atât de puţine profesii la îndemâna unei doamne. — Îmi câştig existenţa din încasarea unor comisioane de la diverse persoane care mă angajează pentru efectuarea unor investigaţii private discrete. Lavinia puse ceaşca pe farfurioară. Cred că am pe-aici câteva cărţi de vizită. Se aplecă peste braţul canapelei şi trase un sertăraş al mesei. A, da, le-am găsit. Scoase două cărţi de vizită, înmânând câte una celor doi soţi. Tobias ştia deja ce era tipărit pe micuţele cartonaşe albe. INVESTIGAŢII PARTICULARE DISCREŢIE GARANTATĂ — Cu totul ieşit din comun, spuse Celeste surprinsă. — Interesant. Howard strecură în buzunar cartea de vizită a Laviniei, încruntându-se preocupat. Dar trebuie să-ţi repet că îmi pare nespus de rău să aflu că ai renunţat să mai practici hipnoza. Aveai un mare talent înnăscut pentru această artă, draga mea. Decizia de a-ţi schimba cariera reprezintă o mare pierdere pentru această nobilă profesie. Celeste o cercetă pe Lavinia cu o privire iscoditoare. — Ai abandonat această ştiinţă numai de teama concurenţei? Tobias îşi spuse că, dacă n-ar fi urmărit-o cu atenţie pe Lavinia, ar fi ratat clipa de întristare din ochii ei. Şi n-ar fi remarcat nici contractarea abia perceptibilă a micuţilor muşchi ai gâtului. Ar fi putut pune rămăşag că i se pusese un nod în gât, înainte de a răspunde. — A existat şi un... incident neplăcut, cu un pacient de-al meu, zise Lavinia pe un ton neutru. Iar veniturile nu se ridicau la nivelul dorit. Este greu să pretinzi aici onorarii mari, după cum desigur cred că ştii deja. în plus, trebuia să mă gândesc şi la viitorul lui Emeline. Terminase şcoala şi am considerat că venise vremea să-şi desăvârşească educaţia. Sunt de părere că manierele elegante şi rafinamentul nu pot fi dobândite decât prin călătorii în străinătate. Aşa încât, una peste alta, am socotit că e bine să accept oferta doamnei Underwood de a petrece împreună cu ea un sezon la Roma. — Înţeleg. Howard nu-şi putea lua ochii de la figura ei uşor întristată. Trebuie să recunosc că mi-a ajuns câte ceva la urechi, în legătură cu neplăcerile pe care le-ai avut în acel sătuc din nord. Sper că nu te-ai lăsat prea mult afectată de acest caz. — Nu, nu, sigur că nu, răspunse Lavinia cu prea multă grabă. Doar că alunei când m-am întors cu Emeline din Italia, am vrut să încerc şi această nouă ocupaţie, pe care am găsit-o pe gustul meu. — Este o meserie practicată destul de rar de către o doamnă. Celeste îi aruncă din nou lui Tobias o privire semnificativă. Să înţeleg că agreezi noua profesie a doamnei Lake, domnule? — Te asigur că am şi eu momentele mele de îndoială şi de multă nesiguranţă, în legătură cu ocupaţia ei actuală, răspunse sec Tobias. Ca să nu mai vorbesc şi de nenumăratele nopţi nedormite. — Domnul March vrea să glumească. Lavinia îl fulgeră o clipă pe Tobias, cu o privire aspră. El nu are calitatea de a fi sau nu de acord. De fapt, uneori face pentru mine unele treburi de asistent. — Asistentul tău? Ochii lui Celeste se măriseră, exprimând o vădită uimire. Vrei să spui că este angajatul tău? — Nu e chiar aşa, rosti molcom Tobias. S-ar putea spune mai degrabă că îi sunt partener. Nici Celeste şi nici Howard nu păreau a fi auzit mica lui corectură. Amândoi se holbau la el uluiţi. Howard clipi. — Asistent, zici. — Partener, repetă apăsat Tobias, ca să fie mai clar. — Apelez, câteodată, şi la serviciile lui Tobias, în cazurile mai deosebite. Lavinia făcu un gest cu mâna prin aer. Ori de câte ori am nevoie de priceperea lui. Ii zâmbi dulce. Presupun că e foarte mulţumit să obţină un venit suplimentar. Nu-i aşa, domnule? Pe Tobias, turnura conversaţiei începuse să-l cam agaseze. Venise momentul să-i amintească Laviniei că nu numai ea avea limbă ascuţită. — Banii sunt doar un aspect al parteneriatului nostru, ţinu el să sublinieze. Trebuie să recunosc că în cadrul acestei colaborări am descoperit şi alte beneficii suplimentare, deosebit de plăcute. Femeia avu delicateţea să roşească. Şi totuşi, într-un mod destul de vizibil, ea refuza cu îndârjire să cedeze teren, îşi întoarse privirea înspre musafirii ei, cu un zâmbet candid în vârful buzelor. — Cooperarea noastră este pentru domnul March un prilej de a-şi exercita capacităţile în sensul raţionamentului logic deductiv. El găseşte foarte stimulativ faptul că este asistentul meu. E adevărat, domnule? — Perfect adevărat, acceptă Tobias. De fapt, cel mai corect ar fi să admit că această colaborare mi-a dat posibilitatea să mă bucur de unul dintre cele mai stimulatoare exerciţii pe care le-am cunoscut de mult timp, doamnă Lake. Lavinia miji puţin ochii, în semn de avertisment tacit. El zâmbi satisfăcut şi muşcă lacom dintr-o prăjitură cu gem de coacăze, pe care doamna Chilton le pusese pe tavă. Doamna Chilton face adevărate minuni din coacăze, gândi Tobias cu admiraţie. — Dar este de-a dreptul fascinant. Celeste îl examină pe acesta, pe deasupra ceştii, sorbindu-şi ceaiul. Şi, de fapt, cu ce te ocupi dumneata, domnule March? — Domnul March se pricepe excelent să obţină informaţii din anumite surse inaccesibile mie, rosti Lavinia înainte ca Tobias să poată scoate vreun sunet. Un domn poate face mici investigaţii în locurile unde o doamnă nu este bine venită, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. Howard se lumină la faţă, dumerindu-se. — Ce colaborare extraordinară! Pot presupune că noua ta ocupaţie s-a dovedit mai bănoasă decât cea dinainte, Lavinia? — Poate fi destul de profitabilă. Lavinia făcu intenţionat o pauză, după care adăugă: Uneori. însă trebuie să recunosc faptul că, sub aspect financiar, este cam imprevizibilă. — Înţeleg. Howard părea din nou preocupat de ceva. — Dar cred că am pălăvrăgit destul în legătură Cu noua mea carieră, zise repede Lavinia. Spune-mi, când crezi că o să începi tratamentele terapeutice, la noua ta adresă, Howard? — Va fi nevoie de cel puţin o lună, poate chiar mai mult, până voi termina cu amenajarea cabinetului, răspunse bărbatul. Apoi va mai dura o vreme ca să dau de veste în mediile adecvate că aştept pacienţi şi că sunt interesat numai de bolnavii cu afecţiuni neurologice atipice. Dacă nu eşti suficient de precaut, te poţi trezi invadat de doamne dornice să-şi trateze isteria şi, după cum am mai spus, n-am de gând să-mi irosesc timpul cu asemenea tulburări banale. — Înţeleg. Lavinia se uita la el cu o expresie de un interes surprinzător. Ai de gând să dai anunţuri în ziare? Eu aşa m-am gândit să procedez. Tobias se întrerupse din mestecat şi lăsă jos restul din prăjitura cu coacăze. — Ce naiba? Mie nu mi-ai spus că ai de gând să faci aşa ceva. — N-are importanţă. Ea îi reteză întrebarea, printr-o scurtă mişcare a mâinii. îţi voi explica mai târziu amănuntele. Este doar o idee la care m-am gândit în ultima vreme. — Ar fi mai bine să te preocupe altceva, o sfătui el, băgând apoi repede în gură ultima bucăţică de prăjitură. Lavinia îl fulgeră cu o privire cruntă. El se prefăcu a nu observa. Howard îşi drese glasul. — Să-ţi spun drept, nu intenţionez să apelez la ziare, pentru că mi-e teamă că în felul acesta aş atrage exact clientela obişnuită a bolnavilor cu afecţiuni banale. — Da, cred că există acest risc. Lavinia căzu pe gânduri. Şi totuşi, afacerile sunt afaceri. Conversaţia alunecă apoi înspre secretele şi aspectele cât se poate de tehnice ale hipnozei. Tobias se apropie de fereastră, ascultând discuţia înfierbântată, fără a lua parte la ea. El avea rezerve serioase în privinţa întregii probleme a hipnozei. Adevărul era că, până s-o întâlnească pe Lavinia, Tobias fusese ferm convins de corectitudinea rezultatelor la care ajunseseră cercetătorii francezi, printre care câţiva reputaţi oameni de ştiinţă, precum doctorii Franklin şi Lavoisier. Concluziile acestora erau cât se poate de simple şi de clare: nu exista niciun fel de magnetism animal şi, prin urmare, hipnoza nu avea niciun fel de bază ştiinţifică. Practicarea hipnozei nu era decât o simplă înşelătorie. Tobias acceptase repede ideea că posibilitatea de a induce o transă adâncă nu era decât acţiunea unui escroc, menită să-i distreze pe naivi. El recunoştea cel mult faptul, că un hipnotizator înzestrat ar putea să exercite o anumită influenţă asupra unor indivizi mai slabi de înger, iar asta făcea ca hipnoza să fie şi mai suspectă în ochii lui. Totuşi, nu se putea nega faptul că oamenii erau foarte interesaţi de hipnoză şi nu dădeau semne că acest interes ar scădea, în ciuda părerilor contrare ale multor medici şi reputaţi oameni de ştiinţă. Uneori el era de-a dreptul îngrijorat de aptitudinile Laviniei în acest domeniu. Familia Hudson plecă după o jumătate de oră. Lavinia îi conduse pe cei doi până la uşă. Tobias rămase la locul lui lângă fereastră şi îl văzu pe Howard cum îşi ajută soţia să se urce într-o birjă. Lavinia aşteptă să plece birja, după care închise uşa de la intrare. Revenind după câteva clipe în salonaş, părea mult mai relaxată decât atunci când ajunsese acasă. Era evident că vizita vechiului ei prieten de familie mai destinsese atmosfera. Tobias nu ştia ce să creadă despre efectul binefăcător pe care îl avusese Hudson asupra dispoziţiei Laviniei. — Mai vrei o ceaşcă de ceai, Tobias? Se aşeză la loc pe canapea, ridicând ceainicul. Eu o să mai beau una. — Nu, mulţumesc. El îşi puse mâinile la spate, privind-o. Ce dracu’ s-a întâmplat, cât ai fost plecată de-acasă în după-amiaza asta? Lavinia tresări, vărsând pe masă puţin ceai. — Dumnezeule, uite ce-am făcut din cauza ta. Luă un şerveţel şi începu să şteargă picăturile de ceai. Ce te face să crezi că mi s-ar fi întâmplat ceva? — Ştiai că vei avea oaspeţi. Chiar tu i-ai invitat. Lavinia continua să-şi facă de lucru cu ştergerea picăturilor de ceai de pe măsuţă. -■ Ţi-am spus, am pierdut noţiunea timpului, iar traficul a fost îngrozitor de aglomerat. — Lavinia, să ştii că nu sunt tâmpit. — Ajunge, domnule. Ea puse deoparte şerveţelul şi îl fixă pe Tobias cu o privire mohorâtă. Nu sunt deloc dispusă să fiu supusă interogatoriului tău. Şi, de fapt, tu nu ai niciun drept să mă chestionezi în legătură cu problemele melc personale. Trebuie să recunosc că, în ultima vreme, ai cam început să semeni tot mai mult cu un soţ. Se lăsă o tăcere mormântală. Cuvântul său plutea sinistru în atmosferă, scris parcă cu litere de foc. — Când de fapt, rosti pe un ton răspicat în cele din urmă Tobias, eu nu sunt decât partenerul tău ocazional de afaceri, iar uneori şi amantul tău. Asta ai vrut să spui, doamnă? Obrajii Laviniei se colorară intens. — Iartă-mă domnule, nu ştiu ce m-a apucat. Am fost cam deplasată. Unica mea scuză este aceea că în clipa asta mă simt iritată. — Văd şi eu lucrul ăsta. Iar în calitatea mea de partener al tău ocazional şi grijuliu, aş putea să aflu şi eu ce anume te-a iritat? Lavinia strânse îmbufnată din buze. — Faptul că a flirtat cu tine. — Nu înţeleg/ — Celeste. A flirtat cu tine. Nu încerca să negi acest lucru. Am văzut foarte bine ce a făcut. Şi nici măcar nu s-a deranjat să fie mai subtilă, nu eşti de acord? Tobias era atât de surprins, încât avu nevoie de câteva momente bune ca să înţeleagă ce spunea ea. — Celeste Hudson? repetă el aşteptând, parcă, o confirmare. Implicaţiile acelei acuzaţii îi răsunau foarte clar în minte. Da, am remarcat şi eu că a făcut câteva încercări în acest sens, dar... Lavinia îşi îndreptă umerii, iar spatele îi deveni rigid. — A fost dezgustător. Era Lavinia oare cu adevărat geloasă? Acea posibilitate uluitoare îi produse o plăcută euforie. Tobias încercă un zâmbet timid. — A fost din partea ei o procedură de rutină şi prin urmare nu m-a flatat în mod deosebit, însă nu aş denumi-o un lucru dezgustător. — Ba eu aşa aş numi-o. Este o femeie căsătorită. Ce rost avea să clipească atâta din gene spre tine? — Din câte ştiu eu, femeile înclinate către flirt fac acest lucru indiferent dacă sunt sau nu căsătorite. Presupun că există în ele un fel de impuls înnăscut. — Ce jenant trebuie să fie pentru bietul Howard. Dacă ea se comportă aşa cu toţi bărbaţii pe care îi întâlneşte, bănuiesc că el se simte mai tot timpul umilit şi nefericit. — Mă îndoiesc de asta. — Ce vrei să spui? — Îl suspectez pe bietul Howard ca socotind foarte folositor acest dar al soţiei sale de a flirta. Tobias traversă încăperea şi mai luă o prăjitură de pe tavă. De fapt, nici nu m-ar mira să aflu că a luat-o de nevastă chiar pentru acest talent al ei înnăscut. — Tobias, cum poţi să vorbeşti aşa? — Vorbesc cât se poate de serios. Sunt absolut sigur că ea a atras, la cabinetul lui din Bath, un mare număr de pacienţi din rândul bărbaţilor. Lavinia părea destul de şocată de afirmaţiile lui Tobias. — La asta nu m-am gândit. Crezi că încerca doar să-ţi trezească interesul cu privire la tratamentele lui terapeutice? — Se pare că da, aşa că ar fi mai bine să ne limităm la a considera că doamna Hudson clipea din genele ei lungi doar pentru a face reclamă metodei Hudson de terapie prin hipnoză. — Hmm. — Şi acum, că am rezolvat această problemă, continuă el, să revenim la micul meu interogatoriu. Ce dracu’ ţi s-a întâmplat astăzi, cât ai fost plecată la cumpărături? Lavinia ezită o vreme, apoi suspină uşor. — Nimic deosebit. Mi s-a părut că am văzut pe cineva cunoscut. Făcu o pauză, luând o gură de ceai, după care continuă: O persoană pe care nu mă aşteptam s-o văd aici, în Londra. — Pe cine anume ai văzut? Lavinia strâmbă din nas. — Trebuie să recunosc că nu am mai întâlnit niciodată un om atât de tenace ca tine în a tot reveni asupra unui subiect despre care i s-a atras în repetate rânduri atenţia că nu se doreşte a fi adus în discuţie. — Şi ăsta nu este decât unul din nenumăratele mele talente. Şi cu siguranţă, unul dintre motivele pentru care tu continui să apelezi din când în când la serviciile mele, în cazurile mai deosebite. Lavinia nu replică. Însă nu o făcea nici din secretomanie, nici din încăpăţânare, se gândi el. Părea foarte neliniştită şi probabil că nu ştia de unde să-şi înceapă istorisirea. Tobias se ridică în picioare. — Hai, draga mea. Să ne luăm hainele şi mănuşile şi să facem împreună o plimbare în parc.

O noapte de neuitat de Amanda Quick Prolog Cu şaptesprezece ani în urmă…   Casa din capătul aleii era cufundată în linişte şi întuneric. Ceva nu este în regulă, se gândi Irene. Părinţii îi lăsau întotdeauna lumina aprinsă când venea acasă târziu. — Nu fi supărată, Irene, îi spuse Pamela oprind maşina pe alee. Luminile de poziţie ale decapotabilei nu băteau decât până la şirul de brazi care mărgineau drumul. A fost doar o glumă, da? Ai tăi dorm deja. N-or să afle niciodată că te-ai întors acasă după ce s-a dat stingerea. Irene deschise uşa maşinii şi se căzni să coboare. — Vor şti. Am distrus totul. — Dă vina pe mine, îi spuse Pamela nepăsătoare. Am pierdut şirul orelor. — E vina mea. Am făcut greşeala să cred că-mi eşti cu adevărat prietenă. Am crezut că pot avea încredere în tine. Părinţii mei îmi cer să respect doar două reguli: să nu consum droguri şi să nu merg în partea cealaltă a lacului. — Mai lasă-mă. În seara asta nu ai încălcat decât o regulă. Pamela zâmbi larg. Nici măcar în maşină nu am avut droguri. — Nu aveam voie să ieşim din oraş, ştii şi tu asta. Ţi-ai luat carnetul de conducere de curând. Tata spune că încă nu ai destulă experienţă la volan. — Te-am adus acasă întreagă, nu? — Nu asta-i ideea şi o ştii şi tu foarte bine. Le-am făcut o promisiune alor mei. — Eşti o fiică model. Vocea ei trăda dispreţ şi exasperare. Nu te mai saturi să tot respecţi reguli? Irene făcu un pas înapoi. — Deci despre asta a fost vorba? Ai vrut să vezi dacă mă poţi determina să încalc regulile? Ei bine, ai reuşit. Sper că eşti satisfăcută. Este ultima dată când mai facem ceva împreună. Presupun că asta îţi şi doreai, nu? Noapte bună, Pamela. Se întoarse spre casa aflată în beznă şi-şi căută cheile în poşetă. — Irene, stai aşa… Irene o ignoră. Cu cheia în mână se îndreptă spre uşă. Părinţii ei aveau să fie foarte supăraţi. Probabil că o vor închide în casă pentru tot restul zilelor sau cel puţin până la sfârşitul verii. — Bine, fie ca tine, îi strigă Pamela. Întoarce-te la viaţa ta plictisitoare de fată cuminte şi la familia ta perfectă şi la fel de plictisitoare. Data viitoare când îmi voi face o prietenă bună voi alege pe cineva care ştie să se distreze. Pamela demară repede. Luminile maşinii dispărură şi Irene se trezi singură. Seara era rece. Luminile străluceau peste lac. Pamela ridicase capota maşinii noi şi strălucitoare. Nu ar fi trebuit să-i fie chiar aşa de frig. Poate că era de vină sentimentul pe care-l trăieşti când îţi dădeai seama că nu poţi avea încredere în cineva pe care-l considerai prieten. Se uită să vadă dacă nu se observa vreo lumină în dormitorul părinţilor ei, pe partea din stânga a casei. Probabil că auziseră maşina Pamelei, se gândi ea. Tatăl ei avea somnul uşor. Nu se vedea nicio lumină. Se simţi puţin mai uşurată. Dacă nu se trezeau, ar fi amânat o scenă penibilă până mâine. Nu mai era mult până la micul dejun şi va afla destul de repede care-i va fi pedeapsa. Abia vedea treptele de la verandă. Tatăl ei uitase să aprindă lumina exterioară. Asta chiar că era ciudat, întotdeauna aprindea acel bec şi pe cel din spatele casei. O altă regulă. Se opri cu cheia în mână. Dormitorul părinţilor ei era imediat pe dreapta cum intrai. Cu siguranţă aveau să o audă dacă intra pe uşa din faţă. Dar, dacă dormeau, s-ar fi putut să nu audă când deschidea uşa din spate. Dacă intra pe la bucătărie ar fi avut o şansă să se strecoare în dormitor, iară să-i trezească pe ai ei. Coborî de pe verandă şi înconjură casa. Era întuneric beznă. Păcat că nu avea o lanternă. În lumina slabă a lunii, micul ponton şi barca de pe lac pe care o folosea tatăl ei la pescuit erau aproape invizibile. Se sperie când văzu că nici în spate nu era aprinsă lumina. Se împiedică de prima treaptă şi aproape căzu. În ultimul moment, reuşi să se apuce de balustradă. Cum de uitase tatăl ei să aprindă măcar lumina din spate? Ceva era cu adevărat ciudat. Poate că se arseseră simultan cele două becuri. Introduse cheia în broască şi răsuci mânerul cu grijă, încercând să nu facă zgomot. Un miros care-i făcu stomacul să se strângă o izbi. Oare intrase vreun animal în casă? Mama ei avea să facă o criză dimineaţa. Concomitent, sentimentul că se întâmplase un lucru îngrozitor o făcu să tremure din toate încheieturile. Cu greu păşi înăuntru, bâjbâind apoi după întrerupător. Lumina se aprinse, orbind-o câteva secunde. Apoi văzu sângele de pe podea. Auzi pe cineva ţipând. Într-un colţ îndepărtat al minţii îşi dădu seama că ea era cea care scosese acel sunet de disperare, de durere, de groază şi de negare. Dar zgomotul era îndepărtat şi parcă nu-i aparţinea. Plecase spre alte locuri, undeva unde nimic nu era aşa cum trebuie, unde totul era anormal. Când se întoarse pe Pământ îşi dădu seama că pentru ea, definiţia a ceea ce era normal se schimbase pentru totdeauna.         E-MAIL DATA: 7 Martie DE LA: PWebb PENTRU: IStenson SUBIECT: Trecutul   Bună, Irene,   Ştiu că acest e-mail este o mare surpriză. Sper că nu l-ai trimis direct la coş când ai văzut numele expeditorului. Am auzit că acum eşti reporter şi reporterii sunt prin definiţie curioşi, astfel, cu puţin noroc, probabil că citeşti acest mesaj. E greu de crezut că au trecut şaptesprezece ani de când nu ne-am mai văzut, nu? Îmi dau seama că, prin prisma a tot ceea ce s-a întâmplat, ai fi bucuroasă să nu mă mai vezi alţi şaptesprezece ani, dar trebuie să vorbesc cu tine, şi asta foarte repede. Ceea ce am să-ţi comunic are legătură cu trecutul. Nu-ţi pot spune într-un e-mail sau la telefon. Ai încredere, este la fel de important pentru amândouă. Trebuie să mai fac câteva lucruri înainte de a ne vedea. Vino la lac, joi după-amiază. În mod normal, totul va fi gata până atunci. Sună-mă imediat ce ajungi în oraş. Apropo, nu am uitat cât de mult îţi plăcea şerbetul de portocale cu îngheţată de vanilie. E ciudat ce lucruri ţinem minte, nu?   Fosta ta cea mai bună prietenă, Pamela.       1 — Vă conduc eu până la căbănuţă, domnişoară Stenson, spuse Luke Danner. Irene simţi cum i se ridică părul pe ceafa. Îşi încheia trenciul. Se opri. Ar fi trebuit să plec mai devreme, îşi zise. Ar fi trebuit să mă întorc la cabană cât mai era lumină. Asta se întâmplă când devii dependentă se ştiri. Trebuise să vadă ştirile de seară şi singurul loc din Sunrise, de pe lacul Lodge, unde puteai avea acces la televizor era recepţia vechiului motel. În cele din urmă, văzuse, în compania proprietarului, fluxul deprimant al ştirilor date de corespondenţii din întreaga lume. Ceva mai înainte îl văzuse afişând semnul: Nu mai avem locuri. Asta o îngrijorase puţin. Nu se vedea niciun client în tot motelul. Încercă să se gândească la o scuză rezonabilă pentru a-i refuza oferta de a o însoţi, dar Luke era deja în picioare. El traversă holul vechi cu paşi mari, îndreptându-se spre biroul de la intrare. — Nu e lumină pe drumul spre căbănuţă, spuse el. Cele câteva becuri care luminau poteca s-au ars. O trecu un alt fior. Trăia cu teama de întuneric de când avea cincisprezece ani. Dar această reacţie nervoasă nu era doar o spaimă enormă pe care o resimţea de fiecare dată când contempla apusul. Era amestecată cu sentimentul prezenţei nefamiliare şi ciudate a lui Luke Danner. La o primă privire, mulţi oameni ar fi fost înclinaţi să-l subestimeze, dar ea nu va face niciodată această greşeală. Era un bărbat complicat. În anumite circumstanţe, cu siguranţă că putea fi extrem de periculos. Era de înălţime medie, cu un trup puternic şi umeri largi. Faţa-i părea dăltuită în piatră. Ochii verzi-căprui aminteau de cei ai unui alchimist care a privit prea mult timp şi prea concentrat în focul puternic al alambicului. Părul, tuns scurt, avea sclipiri argintii. Ea aprecie că trebuia să aibă undeva în jur de patruzeci de ani. Pe mâna stângă nu se vedea vreo verighetă. Probabil că era divorţat. Bărbaţii interesanţi de vârsta lui, de obicei, aveau cel puţin o căsătorie la activ, iar Luke Danner era cu siguranţă foarte interesant. Chiar fascinant, dacă se gândea mai bine. Abia de-i adresase câteva cuvinte în ultima oră şi jumătate în care se uitase la ştirile de la toate televiziunile. Nu făcuse decât să stea lângă ea, întins pe unul dintre fotoliile mari, cu picioarele răşchirate pe un covor vechi, contemplând reporterii, mult prea veseli pentru a fi naturali şi prezentatorii calmi, chiar stoici. Ceva din atitudinea lui spunea că deja văzuse ceea ce lumea avea mai rău de oferit şi nu era foarte impresionat de varianta televizată. — N-o să fie nicio problemă pe potecă, spuse ea. Scoase o lanternă-stilou din buzunar. Am lumină. — Şi eu. Luke se aplecă în spatele tejghelei. Când se ridică avea în mână o lanternă puternică. În mâinile lui mari şi îndemânatice părea o adevărată armă. Se uită la mica ei lanternă amuzat. A mea e mai mare, spuse el. Ignoră remarca asta, îşi zise, deschizând uşa înainte ca el să aibă timp să o facă pentru ea. Aerul rece o înfioră. Ştia că nu ningea decât rar la altitudinea aceea. Staţiunea de pe malul lacului Ventana era în munţi, dar aproape de zona viticolă cu climă moderată. Totuşi, era doar începutul primăverii şi în această parte a Californiei se făcea destul de frig după ce se întuneca. Luke luă o jachetă veche de piele de pe un cuier confecţionat dintr-o pereche de coarne şi o urmă afară. Nici nu se sinchisise să închidă uşa, remarcă ea. Criminalitatea nu fusese niciodată o problemă în Dunsley. Ştia că în ultimii douăzeci de ani nu se comiseseră decât două crime în oraş, amândouă într-o seară de vară, în urmă cu şaptesprezece ani. Se opri la intrarea în căbănuţa din piatră şi lemn. Era ora şapte şi jumătate, dar ar fi putut, la fel de bine, să fie miezul nopţii. Întunericul se lăsa brusc în zona împădurită şi umbroasă a munţilor. Luke aprinse lanterna uriaşă pe care o luase de sub tejghea. Avea dreptate, se gândi ea, lanterna lui chiar că era mai mare. Raza pe care o emitea acoperea cu totul mica luminiţă produsă de lanterna ei şi lumina zone întinse. — Frumoasă lanternă, spuse ea ezitant. Nimeni nu aprecia o lanternă bună mai mult decât ea. Se considera o adevărată cunoscătoare. Ce model e? — Model militar. Am cumpărat-o de pe internet, pe ebay. — Aha. Îşi propuse să verifice cum era cu articolele militare ce se găseau pe internet când va avea nevoie de o lanternă nouă. Asta se va întâmpla în curând. Cumpăra des noi modele. Luke coborî cele trei trepte în spatele ei, mişcându-se cu o uşurinţă şi cu o relaxare care îi spuneau că el nu avea nicio problemă cu întunericul. Probabil că nu existau multe lucruri care să-l sperie pe Luke Danner. Se uită de-a lungul potecii. — Nu doar câteva becuri lipsesc. Se pare că niciunul nu funcţionează. — Am comandat becuri noi la magazin, spuse el. — Ar fi minunat dacă ar fi instalate până la vară, nu? — E cumva sarcasm ceea ce detectez în vocea dumneavoastră, domnişoară Stenson? Îi zâmbi cuceritor. — Pentru numele lui Dumnezeu, bineînţeles că nu. — Voiam doar să fiu sigur. Câteodată, voi, oamenii sofisticaţi, ce veniţi din alte părţi, sunteţi mult prea ascuţiţi la minte pentru noi, localnicii. Nu face pe provincialul complexat cu mine, Luke Danner. Nici eu n-am venit cu pluta. E adevărat că nu ştia prea multe despre el – şi nici nu era sigură că dorea să ştie dar vedea sclipirea de inteligenţă, strălucitoare ca diamantul, din ochii lui. — Ceva îmi spune că nici dumneata nu aparţii acestui oraş mai mult decât mine, domnule Danner. — Ce vă face să spuneţi asta? întrebă el, puţin prea politicos. — Eu i-aş spune intuiţie. — Aveţi multe? — Multe ce? — Intuiţii? Se gândi o clipă. — Uneori. — Mie, personal, nu-mi place ghicitul, spuse el. Prefer faptele documentate. — Nu vreau să vă jignesc, dar pare puţin obsesiv. — Da, aşa pare? Merseră mai departe pe poteca presărată cu pietriş, care lega cele douăsprezece cabănuţe. Pietrişul scrâşnea sub tocurile cizmelor ei din piele. Luke era încălţat cu pantofi de sport, şi aproape că nici nu-i auzea paşii. Printre ramurile copacilor mai zărea câte o rază argintie pe suprafaţa întunecată a lacului, dar lumina lunii nu pătrundea printre rândurile dese de pini şi brazi, care creşteau în împrejurimile lacului Lodge. Auzea zgomote ciudate în coroana deasă de deasupra. Mâna i se strângea convulsiv pe lanterna-stilou. Nu va recunoaşte în faţa lui, dar era bucuroasă că o însoţea. Noaptea nu se simţea bine. În acea seară, avea să fie chiar mai rău decât de obicei, pentru că o petrecea în oraşul care-i bântuia visele. Ştia că probabil nu va reuşi să adoarmă. Scrâşnetul pietrişului şi sunetele bizare pe care le producea vântul ce străbătea crengile îi făceau nervii să se întindă la maximum. Avea nevoie de confortul pe care i-l dădea prezenţa unei alte persoane. Dar, judecând după tăcerea în care urmăriseră ştirile ceva mai devreme, bănuia că discuţiile de dragul discuţiilor nu erau preferatele lui Luke Danner. Întâlnirile, la care trebuia să-şi scoată partenera la cină, reprezentau, probabil, o adevărată tortură pentru el. Se uită la prima căbănuţă, cea pe care, evident, Luke o folosea pentru sine. Lumina de pe prispă ardea, dar ferestrele erau întunecate. În niciuna dintre celelalte cabănuţe nu se vedea vreo lumină, cu excepţia celei care îi fusese repartizată. Luminile străluceau prin fiecare fereastră a cabanei numărul cinci, la fel şi pe verandă şi în spate. Lăsase lumina aprinsă, atunci când se decisese să vadă ştirile la unicul televizor disponibil. — Se pare că sunt singura clientă în seara asta. — Nu suntem în sezon. Îşi aminti că micile comunităţi care trăiau pe malurile lacului Ventana nu recunoşteau decât două ipostaze, în sezon şi în afara lui. Totuşi, i se părea ciudat că nu mai era nimeni. — Pot să te întreb de ce ai pus semnul cu: „Nu mai sunt locuri?“ — Nu-mi place să fiu deranjat seara, spuse Luke. E deja destul de rău că oamenii vin la orice oră din zi să închirieze camere. — Înţeleg. Îşi drese vocea. Faceţi meseria doar ca hotelier? — Eu nu vând ospitalitate. Dacă cineva are nevoie de o cameră pentru o noapte, foarte bine. Îi închiriez o cameră. Dar dacă clienţii nu se deranjează să ajungă la o oră decentă, atunci n-au decât să conducă până la Kirbyville şi să caute un motel acolo. — E şi asta o modalitate de a face afaceri cu un motel, deşi s-ar putea să nu fie abordarea cea mai profitabilă. Când aţi preluat cabana? — Cam acum cinci luni. — Ce s-a întâmplat cu fostul proprietar? Simţi imediat că întrebarea ei stârnise curiozitatea lui Luke. — Îl ştiaţi pe Charlie Gibbs? întrebă el pe un ton neutru. Regretă că întrebase. E adevărat că voia să stea de vorbă în seara aceea, dar ultimul lucru despre care voia să vorbească era trecutul ei în acel oraş. Dar ea fusese cea care îl provocase la discuţia care ajunsese în acel punct. — Da, l-am cunoscut pe Charlie, spuse ea pe un ton la fel de neutru. Dar au trecut ani buni de când nu l-am mai văzut. Ce mai face? — Agentul imobiliar care mi-a vândut cabana mi-a spus că a murit anul trecut. — Îmi pare rău să aud asta. Şi chiar îi părea rău. Charlie era deja în vârstă când ea plecase de acolo, aşa că nu fu chiar surprinsă să audă că murise. Dar asta nu făcuse decât să mai atingă una dintre acele coarde sensibile, care tot vibrau de când ajunsese aici, în urmă cu câteva ore. Nu-l cunoscuse foarte bine pe Charlie Gibbs, dar asemeni bibliotecii din parc, el şi vechea lui cabană erau o parte din peisajul copilăriei ei. — Mi s-a spus că afacerile înfloresc aici după Ziua Eroilor, spuse Luke pe un ton care nu avea nici cea mai mică urmă de entuziasm. Am auzit că e o adevărată explozie de Ziua Muncii. — Aşa se întâmplă de obicei în staţiunile turistice de vară. Făcu o mică pauză. Nu păreţi foarte entuziasmat de posibilitatea ca afacerile să înflorească. Ridică din umeri. — Mie-mi place când e linişte şi pace. E motivul principal pentru care am cumpărat această cabană. Asta şi faptul că o proprietate cu vedere la lac nu are cum să piardă din valoare. — Dar nu este puţin cam greu să vă câştigaţi existenţa cu o asemenea filosofie de afaceri? — Mă descurc. Când vine vara o să plătesc rate mai mari, ca să compensez lunile mai proaste. Se gândi la maşina de teren care era parcată în faţa cabanei lui. Maşina era mare, scumpă şi nouă. Charlie Gibbs nu-şi permisese niciodată să-şi cumpere o astfel de maşină. Şi nici nu avusese niciodată un ceas precum cel pe care îl avea Luke la încheietură. Ceas care părea capabil să reziste la o imersiune de cincizeci de metri şi care indica ora de pe mai multe meridiane. Asemenea ceasuri nu erau, cu siguranţă, ieftine. Curiozitatea îi creştea cu fiecare secundă care trecea, dar ştia că Luke nu ar fi apreciat o discuţie despre finanţele sale. Se gândi la un alt subiect. — Ce aţi făcut înainte de a cumpăra căbănuţele? — Am fost în Corpul Puşcaşilor Marini până acum vreo şase luni. Am încercat o vreme să-mi găsesc norocul în lumea corporatistă, dar lucrurile nu au mers prea bine. Îi era uşor să şi-l închipuie în armată. Era ceva în ţinuta lui care-l făcea să pară îmbrăcat în uniformă, nu în jeans şi cu tricou. Şi mai era şi aerul de încredere, autoritate şi comandă. Un mascul Alpha, din cap până-n picioare. Cunoştea genul foarte bine. Şi tatăl ei făcuse parte din Corpul Puşcaşilor Marini înainte de a se angaja în poliţie. Luke era genul care îşi păstra cumpătul şi te conducea prin fum şi foc în siguranţă, atunci când ceilalţi alergau de colo-colo ca nişte găini bete. Astfel de bărbaţi aveau şi ei utilitatea lor, dar nu erau dintre cei cu care puteai convieţui uşor. Mama ei îi explicase asta de câteva ori, când era exasperată. — Cabana trebuie să fi fost într-o stare foarte proastă când ai cumpărat-o, spuse ea. Ultima dată când am văzut-o eu stătea să cadă şi asta se întâmpla cu mult timp în urmă. — I-am făcut ceva renovări de infrastructură. Se uită la căbănuţa ei de pe marginea lacului care se vedea printre copacii înalţi. Poate că nu ai observat micul afiş din cameră, care-ţi sugera să ajuţi conducerea motelului Sunrise de pe lacul Lodge să protejeze mediul înconjurător, nelăsând lumina aprinsă la plecarea din cameră. Se uită şi ea în aceeaşi direcţie. Căbănuţa era luminată ca un stadion de fotbal pe care se juca un meci în nocturnă. — Am văzut notificarea, îl asigură ea. Dar am mai văzut şi că managerul conducea un vehicul sport utilitar foarte mare, care probabil că are un consum crescut de benzină pe kilometru. Aşa că, am presupus, cum era şi normal, că cererea de a reduce consumul de curent nu era decât o modalitate vicleană şi ipocrită de a-i face pe oaspeţi să se simtă vinovaţi că nu au ajutat conducerea să economisească câţiva bănuţi din nota de electricitate a motelului. — Bine, la naiba. I-am spus lui Maxine că nu va funcţiona. Nu rezolvi niciodată nimic dacă încerci să fii subtil. Dacă vrei ca oamenii să se conformeze regulilor, i-am spus, trebuie să le faci cât mai clare posibil. Să nu fie nici cea mai mică posibilitate de interpretare. — Cine e Maxine? — Maxine Boxell. Directoarea adjunctă. Are un copil şi nu e căsătorită. Fiul ei, Brady, va fi cel care va conduce barca motelului pe timpul verii. Din câte am înţeles, sunt mulţi clienţi care vor să iasă pe lac în acea perioadă a anului. Maxine spune că putem să cerem o căruţă de bani pentru o excursie de pescuit de trei ore. Mă bate la cap să iau încă o barcă, mai rapidă, pentru schi nautic. Dar deocamdată nu mă grăbesc să iau o decizie în privinţa asta. S-ar putea ca afacerile să se dezvolte prea mult. Numele îi spunea ceva. Exista o Maxine care terminase liceul în luna iunie a acelui an în care toată lumea ei se dărâmase. Pe atunci numele ei era Maxine Spangler. — Te deranjează dacă te întreb ce te aduce aici, în Dunsley, domnişoară Stenson? — Probleme personale. — Personale, da? — Da. Putea să facă şi ea pe misterioasa dacă voia. — Cu ce vă ocupaţi? întrebă el când deveni clar că ea nu avea să cadă în capcana întrebării ce nu era chiar atât de subtilă. Ce se întâmplase? se întrebă ea. Mai înainte, abia dacă scosese două cuvinte şi acum, dintr-odată, se decisese să pună tot felul de întrebări directe şi personale. — Sunt reporter, îi răspunse. — Ah, da? Părea amuzat şi chiar puţin surprins. Pe mine m-aţi fi putut păcăli. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că faceţi parte din mass-media. — Ştiţi, mi se spune asta destul de des. — Tocurile alea înalte şi trenciul la modă sunt impresionante. Nu arătaţi ca una dintre creaturile alea sclifosite care tocmai au fost respinse la un concurs de frumuseţe şi citesc ştirile la televizor. — Asta poate pentru că lucrez la un ziar, nu la un post de televiziune, spuse ea pe un ton sec. — Aha, deci lucraţi în presă. O complet altă specie. Făcu o mică pauză. Ce ziar? — Glaston Cove Beacon. Aşteptă o clipă răspunsul pe care-l anticipa. — Nu am auzit niciodată de el. Exact cum se aşteptase. — Şi asta mi se spune des, spuse ea răbdătoare. Glaston Cove este un orăşel aflat pe coastă. Beacon este un cotidian mic, dar proprietarul, editor şi redactor şef în acelaşi timp, a făcut de curând un site pe internet, de unde se poate descărca ultima ediţie. — E greu să mă gândesc la ceva ce s-ar putea întâmpla aici în Dunsley şi care ar putea atrage atenţia unui reporter din Glaston Cove. Era mai mult decât o conversaţie de politeţe, se gândi ea. Se transforma uşor, uşor într-un interogatoriu. — V-am spus, am venit aici în scopuri personale, spuse ea încet, nu să fac un material pentru ziar. — Ah, da, aşa e. Scuze, am uitat partea cu treburile personale. O uitase pe dracu’. Îşi zâmbi sieşi, neplăcut impresionată. El încercase să o preseze cumva, dar nu avea să-i meargă. Nu avea de gând să dea explicaţii unui străin, în special nu unuia care primea corespondenţa în oraşul ăsta. După ce se va întâlni cu Pamela, va lăsa Dunsley în urmă fără niciun fel de regret. Când ajunseră la căbănuţa numărul cinci îşi dădu seama cu surprindere că o încercau sentimente amestecate: pe de o parte, de uşurare, iar pe de alta, un fel de regret. Scoase cheia din buzunar şi urcă treptele din faţă. — Vă mulţumesc că m-aţi însoţit, spuse ea. — Nicio problemă. Urcă după ea pe scări, îi luă cheia din mână şi o introduse în broască. Când aţi venit, azi după-amiază, cred că am uitat să vă spun că puteţi găsi cafea şi gogoşi, gratuit, în hol, între orele şapte şi zece. — Serios? Sunt profund impresionată. Din câte înţelesesem, managementul hotelului nu crede în facilităţi oferite clienţilor. — Ai întrebat de serviciu la cameră. Deschise uşa şi se uită la holul puternic luminat. Nu facem astfel de lucruri, dar oferim cafeaua de dimineaţă şi gogoşi. Asta dacă avem clienţi. Lucru care, mulţumită dumneavoastră, există. — Îmi cer scuze de deranj. — Da, bine, chestia asta se mai întâmplă când lucrezi în branşă, remarcă el relativ serios. — E o viziune extrem de filosofică. — Ştiu, spuse el. A trebuit să mi-o dezvolt de când am devenit hangiu. Din fericire am avut parte de ceva pregătire. Oricum, după cum spuneam, gogoşile au fost ideea lui Maxine. — Înţeleg. — Am fost de acord să încerce timp de o lună, cu titlu de probă. Ca să fiu sincer, eu nu vi le recomand. Au gust de zahăr amestecat cu rumeguş. Bănuiesc că sunt deja expirate, atunci când se duce Maxine să le ia. Nu pot fi sigur sută la sută de asta, pentru că producătorii din Dunsley nu dau doi bani pe ştampilarea datei de producere sau a celei de expirare pe produsele lor. — Ar fi trebuit să-mi iau în drum ceva pentru micul dejun. — Dar puteţi merge în oraş. Ventana View Café se deschide la şase. — Voi ţine minte. Fu nevoită să se strecoare pe lângă el ca să intre înăuntru. Acest lucru o obligă să se atingă de trupul lui musculos. Îi simţi căldura şi mirosul de mascul. Când se întoarse pentru a-i spune noapte bună, fu surprinsă să-l vadă studiind-o cu o expresie elocventă în privire. — Ce e? întrebă ea neliniştită. — Vorbiţi serios cu micul dejun? — Da. — Majoritatea femeilor pe care le cunosc nu se dau în vânt după micul dejun. Nu avea nici cea mai mică intenţie să-i spună că micul dejun era una dintre micile, dar importantele ritualuri pe care le respecta pentru a menţine normalitatea şi ordinea în universul ei intim. Micul dejun însemna sfârşitul nopţii. Era o masă foarte importantă. Dar nu avea de ce să-i explice lui asta. Nu putea să înţeleagă. Singura care înţelesese importanţa vitală a micului dejun fusese ultima din cei peste o jumătate de duzină de terapeuţi pe care-i consultase de-a lungul anilor. Doctoriţa LaBarre făcuse tot posibilul să o determine să renunţe la alte rutine obsesive, care-i ameninţaseră la un moment dat viaţa. Buna doctoriţă nu eliminase micul dejun, pe motiv că avea şi alte calităţi. — Orice nutriţionist vă va spune că micul dejun este cea mai importantă masă a zilei, îi spuse ea. Se simţea ca o idioată, de fiecare dată când trebuia să folosească această explicaţie pentru nevoia ei de a urma un ritual. Spre surprinderea ei, Luke nici măcar nu zâmbi, ci se înclină într-o manieră foarte solemnă. — Absolut, spuse el. Micul dejun este cel mai important. Oare o lua peste picior? Nu era sigură. Se îndreptă şi făcu un pas spre interior, pregătindu-se să închidă uşa. — Dacă nu vă supăraţi, trebuie să dau un telefon, spuse ea. — Sigur. Se dădu puţin înapoi. Ne vedem dimineaţă. Apoi avu un moment de ezitare. — Era să uit. Probabil că voi pleca mâine. O privi cu duritate. — Aţi rezervat două nopţi. — A doua noapte este pentru situaţii de urgenţă, pentru cazul în care, din motive grave, nu reuşesc să plec mâine. — Noi nu rezervăm situaţii de urgenţă aici, la Sunrise, pe lacul Lodge. Avem o regulă strictă: renunţarea la rezervări se face cu douăzeci şi patru de ore înainte. Se uită la ceas. A trecut de mult ora limită. — Vom discuta regula dumneavoastră, mâine, când voi afla dacă mai trebuie sau nu să petrec o altă noapte în Dunsley. Noapte bună, domnule Danner. — Succes în rezolvarea problemelor personale, domnişoară Stenson. — Mulţumesc, spuse ea. În ceea ce mă priveşte, cu cât termin mai repede, cu atât mai bine. Zâmbi. — Încep să cred că nu vă prea place imaginea pitorească a micii noastre comunităţi de munte. — Sunteţi foarte perspicace. — Noapte bună… — Nu o spuneţi, îl avertiză ea. Am mai auzit asta. — Nu pot rezista. Zâmbi. Noapte bună, Irene. Uşa scoase un zgomot satisfăcător când i-o trânti în faţă. Sunetul zăvorului tras suna chiar mai bine. Solid. Foarte solid. Poate că Luke Danner era nou în Dunsley, dar făcea totuşi parte din acest peisaj pe care ea-l ura. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să se încurce cu el. Se duse la fereastră şi se uită printre draperii pentru a se asigura că el pleca. Cobora scările sigur de el şi ridică o mână în semn de „la revedere“, sugerându-i că ştie că-l urmăreşte. Mulţumită că rămăsese singură, scoase telefonul din geantă şi apăsă pe butonul care forma ultimul număr apelat. Uitase de câte ori o sunase pe Pamela de când ajunsese în Dunsley, în acea după-amiază. Nici de data asta nu-i răspunse nimeni. Închise înainte să intre căsuţa poştală. Nici nu mai ştia câte mesaje îi lăsase. Nu avea niciun rost să-i mai lase încă unul.    

Capitolul 1   Fiica era secretul răzbunării sale. Înţelesese asta cu luni în urmă. Prin ea avea să se răzbune pe întregul clan Faringdon, căci dintre cei patru bărbaţi care îi erau datori pentru ceea ce se întâmplase cu douăzeci şi trei de ani în urmă, Broderick Faringdon îi era cel mai dator. Prin ea avea să-şi recâştige dreptul său din naştere şi să-l pedepsească pe cel care i-l furase în primul rând. Simon Augustus Traherne, conte de Blade, îşi opri armăsarul castaniu între nişte ulmi golaşi şi rămase tăcut, privind casa impunătoare. Nu mai văzuse St. Clair Hall de douăzeci şi trei de ani, dar în ochii lui trişti părea la fel ca atunci când plecase. Din pricina luminii gri a soarelui de iarnă târzie, zidurile de piatră ale edificiului emanau o strălucire glacială. Clădirea avea o eleganţă rigidă, nu o arhitectură înzorzonată ca multe alte reşedinţe asemănătoare. Fusese construită în stilul paladian atât de îndrăgit în ultimul secol şi avea un aer de solemnitate distantă. Casa nu era la fel de masivă ca altele, dar fiecare linie a sa avea un rafinament incontestabil, chiar dacă rece, de la ferestrele înalte până la scările largi care duceau spre uşa de la intrare. Chiar dacă în anii scurşi clădirea nu se schimbase, peisajul în care era amplasată suferise transformări majore, observă Simon. Gata cu peisajele austere de peluze interminabile presărate din când în când cu clasicele fântâni. Fuseseră înlocuite de grădini cu flori. Multe grădini cu flori. Evident, cineva o luase razna plantând grădini cu flori. Chiar şi în toiul iernii, efectul lor era vizibil din depărtare. Primăvara şi vara, zidurile cenuşii se înălţau dintr-un amalgam îmbietor de flori vesele, plante agăţătoare şi garduri vii tunse în forme ciudate. Era caraghios. Casa nu fusese niciodată caldă şi primitoare. N-ar fi trebuit să fie înconjurată de grădini viu colorate şi garduri vii tăiate în forme prosteşti. Simon bănuia cine era de vină pentru peisagistica revoltătoare. Roibul se foi neliniştit. Contele mângâie absent gâtul armăsarului cu mâna îmbrăcată într-o mănuşă de piele. — Nu mai durează mult, Lap Seng, îi murmură el, strângând frâiele. O să mă ocup de nenorociţii ăia de Faringdoni foarte curând. După douăzeci şi trei de ani, mă voi răzbuna în sfârşit. Iar fiica era cheia. Nu era ca şi cum domnişoara Emily Faringdon ar fi fost o puştoaică inocentă ieşită de pe băncile şcolii. Avea douăzeci şi patru de ani şi, după spusele gazdei lui, Lady Gillingham, era foarte conştientă că i se diminuaseră drastic şansele de a găsi un soţ bun. Circulaseră zvonuri voalate despre un scandal din trecutul domniţei care îi nimicise orice speranţă de alianţă respectabilă. Asta o făcea pe Emily Faringdon extrem de utilă. Simon îşi dădu seama că petrecuse atâţia ani trăind printre culturile ciudate din Indiile de Est, încât nu mai gândea ca un englez. De fapt, prietenii şi cunoştinţele sale îl acuzau deseori că era mult prea enigmatic. Poate că aşa şi era. Răzbunarea, de exemplu, nu mai era pentru el un concept simplu, direct, ci mai degrabă unul care implica o atenţie şi o planificare amănunţite. După tipicul oriental, presupunea să distrugă o familie întreagă, nu doar un singur membru al acesteia. Un gentleman englez de viţă nobilă nu s-ar fi gândit niciodată să se folosească de o tânără inocentă în dorinţa sa de răzbunare. Simon descoperise însă că nu-l deranja deloc această idee. Chiar deloc. Oricum, dacă zvonurile erau adevărate, doamna nu era deloc inocentă. În timp ce făcea cale-ntoarsă spre reşedinţa gazdelor sale îl cuprinse o satisfacţie rece. După douăzeci şi trei de ani de aşteptare, avea să obţină în sfârşit St. Clair Hall şi răzbunarea.   * Emily Faringdon ştia că era îndrăgostită. Nu-l cunoscuse niciodată în persoană pe cel care îi dobândise afecţiunea, dar asta nu o făcea mai puţin sigură de dragostea ei. Ştia din scrisorile sale că domnul S.A. Traherne era un bărbat cu care sufletul ei comunica la un nivel superior. Era un om perspicace, sensibil şi rafinat, înzestrat cu viziune şi inteligenţă, cu un caracter puternic. Era, pe scurt, perfect. Din nefericire, şansele de a-l cunoaşte vreodată în persoană, darmite de a avea o relaţie romantică cu el, erau extrem de reduse. Emily oftă, îşi puse ochelarii cu ramă de argint şi scoase scrisoarea de la S.A. Traherne din grămada de plicuri, ziare şi reviste care sosiseră cu poşta de dimineaţă. În ultimele câteva luni devenise tot mai pricepută la a dibui scrisul de mână îndrăzneţ, elegant al lui Traherne şi sigiliul său neobişnuit în formă de cap de dragon. Datorită corespondenţei ei considerabile şi diverselor publicaţii la care era abonată, pe biroul enorm de mahon se adunau mereu o grămadă de scrisori, însă reuşea de fiecare dată să le depisteze pe cele de la S.A. Traherne. Mânui cuţitaşul cu multă grijă, ca să nu deterioreze sigiliul preţios. Fiecare componentă a unei epistole de la S.A. Traherne era foarte importantă şi demnă să fie păstrată pentru totdeauna într-o cutie specială pe care Emily o cumpărase anume. Tocmai rupea cu atenţie sigiliul de ceară roşie, când uşa bibliotecii se deschise şi fratele ei intră agale în încăpere. — Bună dimineaţa, Em. Văd că munceşti din greu, ca de obicei. Nu ştiu cum poţi, surioară dragă. — Bună, Charles. Charles Faringdon îşi sărută fugar sora pe obraz, după care se aşeză cu gesturi elegante într-un fotoliu de partea cealaltă a biroului enorm. Îi aruncă un zâmbet nonşalant şi atrăgător, specific bărbaţilor Faringdon, şi îşi încrucişă picioarele. — Bineînţeles, nu ştiu ce ne-am face dacă nu ţi-ar plăcea să te îngropi aici, în toate scrisorile astea plictisitoare şi enervante. Emily puse reticentă pe birou plicul de la S.A. Traherne şi îl acoperi discret cu ultimul număr din The Gentleman’s Magazine. Scrisorile de la Traherne erau strict personale, nu le putea lăsa la vedere, unde ar fi putut atrage interesul întâmplător al vreunui membru al familiei. — Se pare că eşti în toane foarte bune, spuse ea vioaie. Să înţeleg că ţi-ai revenit după descurajarea pe care ţi-au pricinuit-o pierderile recente la cărţi şi ai hotărât să te întorci în oraş? Îl privi pe fratele ei arătos prin lentilele rotunde ale ochelarilor, observându-i expresia familiară de iritaţie şi afecţiune. Emily îl iubea pe Charles, aşa cum îi iubea şi pe fratele lui geamăn, Devlin, şi pe tatăl ei cel mereu binedispus şi foarte sociabil. Dar nu avea cum să ignore faptul că bărbaţii Faringdon se caracterizau prin iresponsabilitate şi nepăsare, lucru care putea fi extrem de obositor uneori. Chiar şi frumoasa ei mamă, care murise cu şase ani în urmă, se plânsese frecvent de asta. Totuşi, Emily trebuia să recunoască evidenţa: cu excepţia izbitoare a propriei persoane, cei din clanul Faringdon erau foarte arătoşi. În acea dimineaţă, Charles arăta superb ca întotdeauna în costumul lui de călărie. Haina îi fusese croită de Weston, după cum prea bine ştia sora lui, pentru că tocmai plătise factura pentru ea. Pantalonii croiţi perfect pe corp îi scoteau în evidenţă silueta zveltă, iar cizmele străluceau de lustruite ce erau. Emily aproape că-şi vedea reflexia în ele. Înalt, cu un păr atât de blond că părea poleit în lumina soarelui şi cu ochii la fel de albaştri precum cerul de vară, Charles era un Faringdon tipic. Pe lângă trăsăturile unui Adonis tânăr, mai moştenise şi şarmul specific familiei. — Bineînţeles că mi-am revenit, o asigură Charles vesel. Plec spre Londra în câteva minute. Este o zi splendidă pentru un drum călare. Dacă ai instrucţiuni pentru Davenport, i le voi transmite cu bucurie. Mai mult ca sigur voi ajunge mai repede ca poştalionul. De fapt, am pus chiar şi rămăşag cu Pearson pe tema asta. — Nu, zise Emily clătinând din cap. Nimic pentru domnul Davenport astăzi. Poate că voi lua anumite decizii săptămâna viitoare, când primesc veşti despre recolta de fasole de la corespondenţii mei din Essex şi Kent. Charles strâmbă din nas. — Fasole. Cum poţi să te gândeşti la chestii de felul producţiei de fasole, Emily? Este ceva atât de-al naibii de plictisitor! — Cu nimic mai plictisitor ca detaliile privind producţia de fier şi cărbune şi recoltele de grâu. Mă surprinde că nu eşti şi tu puţin mai interesat de asemenea probleme. Toate lucrurile de care te bucuri în viaţă, de la cizmele tale elegante până la calul de vânătoare superb pe care l-ai cumpărat luna trecută, sunt rezultatul direct al atenţiei acordate unor amănunte precum producţia de fasole. Charles rânji cu un gest de cedare şi se ridică. — Fără predici, Em. Sunt chiar mai plictisitoare ca fasolea. Oricum, bidiviul e absolut spectaculos. Tata m-a ajutat să-l aleg de la Tattersall, şi ştii ce ochi format are pentru caii pursânge. — Da, dar a fost îngrozitor de scump, Charles. — Gândeşte-te că e o investiţie. Fratele ei o sărută din nou scurt pe obraz. Ei bine, dacă nu ai veşti pentru Davenport, am şters-o. Ne vedem din nou când am nevoie să iau o pauză de la mesele de joc. Emily îi zâmbi cu nostalgie. — Transmite-le salutările mele tatei şi lui Devlin. Aproape că-mi doresc să merg cu tine la Londra. — Prostii. Întotdeauna îmi spui că eşti mai fericită aici, la ţară, unde ai ce face toată ziua. Charles se îndreptă cu paşi mari spre uşă. Oricum, e joi. În după-amiaza asta e întâlnirea societăţii literare, nu-i aşa? N-ai vrea să lipseşti. — Nu, sigur că n-aş vrea. La revedere, Charles. — La revedere, Em. Emily aşteptă ca uşa de la bibliotecă să se închidă după fratele ei ca să ridice The Gentleman’s Magazine de pe scrisoarea de la S.A. Traherne. Zâmbi, simţind o plăcere secretă când începu să citească scrisul elegant.   Draga mea domnişoară Faringdon, Mă tem că acest bileţel va fi destul de scurt, dar sper că îmi veţi ierta graba când vă voi spune de ce. Se pare că foarte curând voi ajunge prin zona dumneavoastră. Voi fi oaspetele lordului Gillingham, care am înţeles că e vecin cu dumneavoastră. Trag nădejde că nu sunt prea îndrăzneţ dacă îmi exprim speranţa că veţi fi destul de binevoitoare încât să-mi oferiţi prilejul de a vă cunoaşte personal cât voi fi acolo.   Emily înlemni, şocată. S.A. Traherne venea la Little Dippington. Nu-şi credea ochilor. Cu inima gonindu-i nebuneşte, apucă scrisoarea şi reciti primele rânduri. Era adevărat. Avea să fie oaspetele soţilor Gillingham, care aveau un conac nu departe de St. Clair Hall. Cu degete tremurânde, lăsă cu grijă foaia din mână şi se forţă să inspire adânc de câteva ori ca să controleze şuvoiul încins ce-o năpădise. Era o înflăcărare amestecată cu spaimă. Acea parte din ea care tânjise să-l cunoască pe S.A. Traherne în carne şi oase se războia deja cu partea cealaltă, care se temuse întotdeauna să-l întâlnească. Tensiunea apărută brusc între cele două îi dădu o stare de ameţeală. Încercând cu disperare să-şi păstreze cumpătul, îşi aminti că dintr-o astfel de întâlnire nu avea cum să iasă ceva romantic. De fapt, era pe punctul de a pierde relaţia epistolară care devenise atât de importantă pentru ea în ultimele câteva luni. Riscul teribil pe care îl implica această situaţie era ca, în timpul petrecut prin vecinătate, S.A. Traherne să audă nişte aluzii îngrozitoare despre Incidentul nefericit din trecutul ei. Evident, gazda lui, Lady Gillingham, ştia totul despre pata aceea neplăcută de pe reputaţia lui Emily. La fel ca toţi ceilalţi din preajma conacului Little Dippington. Se întâmplase cu cinci ani în urmă şi nimeni nu mai prea vorbea despre asta, dar categoric nu era un secret. Emily încercă să fie cât se poate de realistă. Mai devreme sau mai târziu, dacă S.A. Traherne rămânea destul de mult prin zonă, cineva cu siguranţă avea să menţioneze Incidentul. — La naiba, rosti ea destul de tare în liniştea bibliotecii. Tresări la auzul acelor cuvinte atât de nefeminine. Unul dintre dezavantajele faptului că petrecea atât de mult timp singură în acea casă enormă, doar cu o mână de servitori care să-i ţină companie, era că dobândise câteva obiceiuri urâte. De exemplu, înjura nestingherită, ca un bărbat când avea chef, ceea ce i se întâmpla frecvent. Îşi spuse că trebuia să-şi strunească limba pe lângă S.A. Traherne. Era sigură că unui bărbat atât de sofisticat şi sensibil ca el i se părea inacceptabil să audă sudălmi din gura unei femei. Avea să fie foarte dificil să se ridice la standardele înalte ale lui S.A. Traherne, constată ea cu amărăciune. Simţi un junghi de vinovăţie când se gândi dacă nu cumva îl indusese în eroare cu privire la propriul ei nivel de rafinament. Sări în picioare şi se apropie de fereastra care dădea înspre grădină. Chiar nu ştia dacă să se bucure sau să dispere din pricina scrisorii lui Traherne. Avea impresia că se bălăbănea pe marginea unei prăpăstii. S.A. Traherne venea la Little Dippington. Încă nu reuşea să perceapă amploarea posibilităţilor şi riscurilor aferente. Nu-i spusese când avea să sosească, însă era limpede că nu peste multă vreme. Poate în câteva săptămâni. Sau luna următoare. Poate că ar fi trebuit să inventeze o scuză, de pildă o vizită imposibil de amânat. Totuşi, nu s-ar fi îndurat să piardă această ocazie, chiar dacă s-ar fi putut solda cu un eşec în toată puterea cuvântului. Ce oribil că o îngrozea aşa de tare să se gândească la o întâlnire cu bărbatul pe care îl iubea. — La naiba, repetă Emily. Şi apoi îşi dădu seama că rânjea ca o idioată chiar dacă îi venea să plângă. Aproape că nu mai suporta întregul amalgam de emoţii. Se întoarse la birou şi citi restul scrisorii de la S.A. Traherne.   Vă mulţumesc pentru ultima dumneavoastră poezie, „Gânduri la ceasurile întunecate dinainte de mijirea zorilor“. Am citit-o cu mult interes şi, trebuie s-o mărturisesc, m-au impresionat cu precădere versurile în care exploraţi asemănările remarcabile dintre o urnă crăpată şi o inimă frântă. Extrem de tulburător. Sunt sigur că veţi fi primit un răspuns pozitiv de la un editor înainte ca misiva mea să ajungă la destinaţie.   Al dumneavoastră pentru totdeauna, S.A. Traherne   Emily ştiu în acel moment că nu avea cum să scape sub pretextul vizitării unei rude inexistente. Indiferent de ce avea să se întâmple, nu putea rata ocazia de a-l cunoaşte pe bărbatul care-i înţelegea atât de bine poemele şi care-i aprecia versurile ca fiind extrem de tulburătoare. Împături scrisoarea la loc şi o strecură în corsajul rochiei bleu cu talie înaltă. Aruncând o privire la pendulă, constată că trebuia să se întoarcă la treabă. Avea multe de făcut înainte să se ducă la întâlnirea Societăţii literare de joi după-amiaza. Găsi ultima scrisoare de respingere de la editor doar când ajunse pe la jumătatea teancului de pe birou. O recunoscu imediat, deoarece primise multe altele la fel. După toate aparenţele, domnul Pound, un bărbat evident limitat intelectual şi absolut insensibil, nu considera că poeziile ei erau extrem de tulburătoare. Pe de altă parte însă, vestea că S.A. Traherne avea să se afle curând prin vecinătate îi alină considerabil amarul.   — Fir-ar să fie, nu înţeleg de ce vrei să mergi la o reuniune a societăţii literare locale, Blade. Sprâncenele stufoase ale lordului Gillingham se ridicară în timp ce acesta-şi privea oaspetele. El şi Simon stăteau în curtea din faţa conacului, aşteptând să le fie aduşi caii. — M-am gândit c-ar putea fi distractiv. Simon îşi pocni uşor cravaşa de cizmă. Devenea tot mai nerăbdător, acum că mai erau doar câteva minute până s-o cunoască pe domnişoara Emily Faringdon. — Distractiv? Eşti un tip cam ciudat. Presupun că e din cauza anilor petrecuţi în Orient. Nu-i prea bine ca omul să stea prea mult printre străini, zic eu. Îşi face tot felul de idei năstruşnice. — Dar asta mi-a adus şi averea de care mă bucur acum, îi aminti Simon sec. — Mda, aşa e. Gillingham îşi drese glasul şi schimbă subiectul. Le-am spus domnişoarelor Inglebright că vei lua parte la reuniunea lor. Vei fi mai mult decât binevenit, sunt sigur, dar ar trebui să te avertizez că societatea asta e doar o haită de fete bătrâne care se întâlnesc o dată pe săptămână şi ridică în slăvi nişte nenorociţi de poeţi. Femeile sunt foarte, foarte înclinate spre prostii romantice de genul ăsta, ştii? — Aşa am auzit. Totuşi, sunt curios să văd cum se distrează mai nou lumea de la ţară. — Cum vrei. Vin cu tine la Rose Cottage şi te prezint, dar după aia eşti pe cont propriu. Nu te superi dacă nu rămân şi eu, nu-i aşa? — Bineînţeles că nu, murmură Simon în timp ce un rândaş le aduse caii. E ideea mea năstruşnică şi sunt pregătit să suport consecinţele. Simon sări uşor în şaua lui Lap Seng şi o porni la galop alături de gazda lui. Nerăbdarea pe care o simţea devenea tot mai intensă, rozându-i măruntaiele. Se chinui să o controleze. În mod normal, se mândrea cu propria stăpânire de sine. Nu se îndoia că avea să fie primit bine de domnişoarele Inglebright şi grupul de fete bătrâne cititoare de poezii. Poate că nu era arătos ca lorzii Byron, Ashbrook şi alţii de seama lor, dar era, la urma urmei, un conte. Era pe deplin conştient că acest simplu fapt, combinat cu averea şi puterea sa de netăgăduit, punea în umbră orice defecte fizice şi orice păcate, erori de judecată şi alte defecte de caracter. Fără îndoială că doamnele din Societatea literară de joi după-amiaza fuseseră încântate să afle că Înălţimea Sa, contele de Blade, dorea să participe la modesta lor reuniune. Rose Cottage merita întru totul atributul „modest“. Era o casă micuţă, situată nu departe de sat, înconjurată de o grădină de trandafiri. Două femei scunde, cu părul cărunt, de vârste nedeterminate, stăteau în poartă, întâmpinându-le pe alte trei femei care tocmai sosiseră pe jos. Toate erau înfofolite în pelerine uzate şi mantale îmblănite care-şi pierduseră de mult luciul. Bonetele lor demodate erau strânse bine sub bărbie. Simon le studie în timp ce se apropia călare împreună cu lordul Gillingham. Avu imediat impresia că era pe punctul de a se confrunta cu un stol de porumbei agitaţi. Înjură încet în sinea lui, întrebându-se care dintre aceste păsări şterse era Emily Faringdon. Se simţi descurajat, însă şi oarecum surprins. Cumva, din scrisorile ei, nu şi-o imaginase ca pe o femeie severă de vârstă mijlocie. Se aşteptase la o tânără vioaie care deborda de energie şi romantism. Cinci perechi de ochi circumspecţi priveau pe furiş de sub bonetele de modă veche. Niciuna dintre acele priviri nu părea să aparţină cuiva sub patruzeci de ani. Simon se încruntă. Fusese absolut convins că domnişoara Faringdon era mult mai tânără. Şi mai drăguţă. Cei din clanul Faringdon erau cunoscuţi pentru frumuseţea lor, din păcate neînsoţită de o inteligenţă pe măsură. — Bună ziua, doamnelor. Gillingham îşi scoase pălăria cu un aer galant şi zâmbi jovial. L-am adus pe oaspetele dumneavoastră din această după-amiază. Permiteţi-mi să vi-l prezint pe contele de Blade. Ştiţi, s-a întors recent din Indiile de Est. Vrea să vadă ce se mai petrece prin cercurile literare de aici, din Anglia. Simon tocmai îşi scotea căciula din blană de castor cu bor ondulat, oţelindu-se pentru sarcina care îi stătea înainte, când îşi dădu seama că nu se zărea nici urmă de entuziasm în vreuna dintre cele cinci perechi de ochi care îl înfruntau. Miji şi el ochii în timp ce Gillingham făcu prezentările. Nici urmă de îndoială. Doamnele din Societatea literară de joi după-amiaza nu erau încântate să-l vadă. De fapt, putea să jure că detectase iritare şi suspiciune pe chipurile lor. Ai fi crezut chiar că bunele doamne ar fi preferat ca el să nu se fi aflat deloc acolo. Gillingham încheie rapid formalităţile. — Domnişoarele Inglebright, domnişoara Bracegirdle, domnişoara Hornsby şi domnişoara Ostly. Femeile răspunseră politicos, dar rece. Nu era nici o domnişoară Faringdon, constată Simon. Se simţea uşurat, însă asta complica lucrurile în acelaşi timp. Spera că domnişoara doar întârzia. — Frumos din partea dumneavoastră să vă alăturaţi întâlnirii noastre, milord, rosti placid domnişoara Bracegirdle, o femeie înaltă, osoasă, cu o faţă prelungă. — Da, într-adevăr, declară afectat cea mai în vârstă din cele două surori Inglebright. Lăsa impresia că nou-venitul ar fi făcut mai bine să se fi dus în schimb la vânătoare. Ce amabil din partea dumneavoastră să vă aplecaţi asupra micii noastre societăţi de ţară! Mă tem că ne veţi considera destul de neinteresante, însă. Nu e nicio asemănare cu marile saloane din Londra. — Nu, nu, nicio asemănare, gânguri domnişoara Ostly, plinuţă şi prost îmbrăcată. Am rămas cam în urmă aici, milord. — Saloanele din Londra nu m-au impresionat în mod deosebit, spuse Simon, uimit de primirea care i se făcea. Ceva nu era în regulă. Doar câteva grupuri de doamne vorbăreţe şi filfizoni care preferau să discute ultimele scandaluri şi nu ultimele lucrări de literatură, continuă el. Cele cinci femei se priviră stânjenite. Cea mai tânără dintre domnişoarele Inglebright îşi drese vocea. — Uneori, şi noi mai pălăvrăgim despre astfel de prostii, milord. Ştiţi cum e la ţară. Abia aşteptăm să vină cineva de la oraş cu ultimele bârfe. — Atunci aş putea să vă furnizez ultimele noutăţi, răspunse Simon, pe jumătate amuzat. Nu aveau să scape atât de uşor. Intenţiona să plece când voia el. Femeile se priviră una pe cealaltă, părând mai nesigure şi enervate ca oricând. În momentul acela le atrase atenţia sunetul de potcoave de pe drum. — Ah, uite-o şi pe domnişoara Faringdon, spuse domnişoara Hornsby, părând să se bucure sincer pentru prima dată. „Misterioasa domnişoară Faringdon“, se gândi Simon; când se uită peste umăr, văzu o iapă gri bălţată galopând spre micul grup. I se puse un nod în stomac. În primul rând, femeia din şa călărea bărbăteşte şi nu pe lateral. În al doilea rând, această membră a clanului Faringdon nu era nici pe departe blondă. Nişte cârlionţi de un roşu aprins săltau în dezordine sub o bonetă veselă de pai. Pe chipul doamnei sclipea ceva. Simon era foarte intrigat. Emily Faringdon purta o pereche de ochelari cu rame de argint. Îi privi ţintă câteva secunde. Nicio altă femeie pe care o cunoştea n-ar fi purtat ochelari în public. — Domnişoara Emily Faringdon, îl informă în şoaptă lordul Gillingham. Aparţine unei familii simpatice, deşi sunt nişte cartofori cu toţii. Toată lumea îi numeşte Faringdonii cei fluşturatici şi neisprăviţi, ştii? Asta cu excepţia domnişoarei Emily. Ce fată drăguţă. Păcat de incidentul nefericit din trecutul ei. — A, da. Incidentul. Simon îşi aminti bârfa pe care o scosese recent de la gazda lui. Fusese o informaţie extrem de utilă. Deşi nu deţinea încă toate detaliile, cunoştea destule despre trecutul lui Emily ca să se bizuie pe un avantaj tactic important în campania pe care era pe punctul să o lanseze. Nu reuşea să-şi ia privirea de la Emily Faringdon. Văzu cu uimire o mână de pistrui răspândiţi pe nasul delicat. Iar ochii din spatele lentilelor sclipitoare erau foarte verzi. Incredibil de verzi. Lordul Gillingham tuşi discret. — N-ar fi trebuit să spun nimic, murmură el. S-a întâmplat pe când avea doar nouăsprezece ani, săraca de ea. Este totul în trecut. Nimeni nu mai vorbeşte despre asta, evident. Am încredere că n-o vei face nici dumneata. — Bineînţeles că nu, murmură Simon. Interlocutorul său se îndreptă puţin în şa şi-i zâmbi binevoitor lui Emily. — Bună ziua, domnişoară Emily. — Bună ziua, milord. Ce zi încântătoare, nu-i aşa? Emily îşi opri iapa şi-i zâmbi cu căldură lui Gillingham. Ne însoţiţi în după-amiaza asta? Începu să descalece fără ajutor. — Permiteţi-mi, domnişoară Faringdon. Simon cobora deja din şa, aruncându-i frâiele tovarăşului său. O privi rapid pe Emily în timp ce înainta spre ea. Încă nu-i venea să creadă că-şi găsise în sfârşit prada. Toţi Faringdonii pe care îi văzuse până atunci fuseseră înalţi, blonzi şi incredibil de arătoşi. Uitându-se acum la ea, Simon nu putea decât să presupună că, în urmă cu douăzeci şi patru de ani, vreo zână mai răutăcioasă strecurase un copil pe ascuns în leagănul din casa familiei Faringdon. Ba Emily aducea chiar puţin a spiriduş. În orice caz, nu amintea nici pe departe de o zeiţă impunătoare. Era mult prea scundă, foarte slabă şi nu avea deloc sâni. Într-adevăr, totul la ea părea firav, de la năsucul în vânt la curba blândă a şoldului, aproape imperceptibilă sub materialul greu al costumului demodat de călărie. Lumina soarelui licări din nou pe lentilele ochelarilor când Emily se întoarse către Simon. Acesta se trezi pironit de privirea ei verde în care strălucea un amestec revigorant de inteligenţă vioaie şi inocenţă binevoitoare. Simon hotărî că domnişoara Emily Faringdon avea să se dovedească a fi oricum, numai plictisitoare nu. Puţin cam în urmă cu moda, evident, însă defel plictisitoare. „E exact ca scrisorile ei, la urma urmei“, se gândi el. Doamna era originală. Se întinse spre ea, cuprinzându-i talia fină. O simţi uşoară şi suplă sub degetele lui. „Puternică pentru înălţimea ei. Şi plină de vitalitate feminină.“ La naiba! Se încingea doar atingând-o. Simon se încruntă şi îşi redobândi imediat stăpânirea de sine. Gillingham începu să le facă cunoştinţă în grabă, dar Emily nu asculta cu atenţie. — Mulţumesc, domnule, spuse ea cu respiraţia puţin întretăiată. Se concentra asupra săculeţului de mână pe care îl legase de şa. A spus Blade? Doamne sfinte, nu ni se întâmplă prea des să fim vizitate de un conte joi după-amiaza. — Numele meu de botez e Simon. Simon Augustus Traherne, rosti Simon apăsat. Cred că mă cunoaşteţi mai degrabă ca S.A. Traherne, domnişoară Faringdon. Emily Faringdon rămase cu gura căscată, şi ochii ei verzi se măriră de groază în spatele lentilelor. — S.A. Traherne? Nu, nu se poate să fiţi domnul Traherne. Se smuci în spate, ieşind din prinsoarea lui, de parcă ar fi ars-o. — Aveţi grijă, domnişoară Faringdon, strigă Simon văzând cum iapa îşi înălţa capul brusc, alarmată. Avertismentul lui veni însă prea târziu. Cizma lui Emily lovi accidental pântecele rotund al iepei, care, simţindu-se ofensată de un asemenea tratament, se dădu într-o parte, agitată. Săculeţul de mână se lovi de coastele animalului. Ochelarii lui Emily îi căzură pe vârful nasului. Încercă să-i împingă la loc, chinuindu-se să-şi controleze în acelaşi timp patrupedul. Dar era deja pe jumătate descălecată şi, când iapa sforăi şi se trase iarăşi în lateral, înclinându-se, tânăra femeie începu inevitabil să alunece în jos. — Dumnezeule, ţipă domnişoara Bracegirdle, cade de pe cal. — Aşa este, confirmă lordul Gillingham, evident îngrijorat. Una dintre domnişoarele Inglebright se repezi să apuce căpăstrul, însă aceasta fu ultima picătură pentru iapă. Animalul se ridică pe picioarele din spate, lovind aerul cu copitele din faţă. — La naiba, murmură Emily, pierzându-şi complet echilibrul şi căzând direct în braţele lui Simon, care o aşteptau larg deschise. capitolul 2 Emily îşi dori ca podeaua de la Rose Cottage să se caşte sub scaunul ei şi să o înghită cu totul. Era îngrozită. Era umilită. Ar fi dat orice să leşine pe loc. Din nefericire, nu era chiar atât de delicată şi sensibilă. Furia îi întuneca minţile. Era absolut intolerabil ca marea dragoste a vieţii ei să apară pe furiş şi să o prindă complet nepregătită pentru o astfel de ocazie monumentală. Sorbi din ceai ca să-şi calmeze nervii, ascultând sporovăială haotică a membrelor societăţii literare despre articolele dintr-un număr recent al Edinburgh Review. Se simţea o lipsă totală de entuziasm cu privire la acest proiect. Ceaşca zăngăni când Emily o puse pe farfurie. Sunetul o făcu să-şi dea seama cât de încordată era. În ritmul ăsta, era doar o chestiune de timp până să verse ceaiul pe covor. — Presupun că n-ar trebui să mă surprindă recenzia la ultima scriere a lui Southey. Vocea calmă, profundă a lui Simon tranşă o conversaţie agitată despre lucrarea destul de anostă a lui John MacDonald, O monografie geografică a Imperiului Persan. Ca de obicei, redactorii au fost complet pe lângă subiect în comentariile lor. Pur şi simplu nu ştiu cum să-l abordeze pe Southey. Bineînţeles, se pare că nu ştiu cum să-i abordeze nici pe Wordsworth sau Coleridge, nu-i aşa? Ai crede că au ceva de împărţit cu Poeţii lacului. Discuţia slăbuţă, care oricum începuse destul de greu, în scurt timp se opri de tot. Din nou. Simon sorbi din ceai şi îşi privi interlocutoarele, dându-le prilejul să răspundă. Când nu vorbi nimeni, încercă să reia conversaţia. Bineînţeles, la ce te poţi aştepta de la adunătura aia de scoţieni care se autointitulează critici literari? Cum a spus şi Byron acum câţiva ani, criticii din Edinburgh sunt meschini şi răutăcioşi. Tind să fiu de acord. Ce părere are micul dumneavoastră grup despre asta? — Vă referiţi la poemul satiric al lui Byron, Barzi englezi şi critici scoţieni, domnul meu? reuşi să întrebe politicos domnişoara Hornsby. — Corect. Nerăbdarea transpărea clar din vocea lui Simon. Domnişoara Hornsby se albi de parcă ar fi fost înţepată de o viespe. Vreo două doamne îşi dreseră glasurile şi se priviră agitate. — Mai doriţi ceai, milord? se interesă Lavinia Inglebright, apucând ceainicul. — Mulţumesc, rosti Simon sec. Emily se crispă sesizând iritarea şi frustrarea contelui, pe măsură ce conversaţia se transforma iarăşi într-o flecăreală lipsită de substanţă, dar nu-şi putu reprima un zâmbet fugar. Efectul glacial pe care îl avea Simon asupra Societăţii literare de joi după-amiaza o amuza. Era ca şi cum ai fi avut de-a face cu un dragon. Ştiai că trebuie să fii foarte politicos, dar nu prea aveai habar cum să te porţi cu creatura. Aşezat la locul de onoare, în apropierea şemineului, S.A. Traherne părea să ocupe tot spaţiul disponibil din încăperea aceea micuţă, înzorzonată, feminină. De fapt, o copleşea cu masculinitatea lui puternică, emanând o primejdie subtilă. În timp ce-l observa pe ascuns, tânăra femeie se simţi cuprinsă de un fior ciudat. Contele era bine făcut, musculos, zvelt şi lat în umeri. Coapsele puternice îi erau clar evidenţiate de pantalonii strâmţi. Emily sesiză că Lavinia Inglebright privea neliniştită scaunul delicat pe care stătea el. Săraca Lavinia se temea probabil că piesa fragilă de mobilier avea să se rupă în bucăţi. Se întrezărea un dezastru social. „Ce-i drept, contele căzut printre rămăşiţele scaunului Laviniei Inglebright ar fi o privelişte interesantă“, îşi spuse în sinea ei. În clipa următoare hotărî că o lua razna. De ce nu se încheia odată după-amiaza asta interminabilă? Îşi înăbuşi un geamăt şi miji ochii, încercând să găsească masa cea mai apropiată, unde să-şi aşeze cu grijă ceaşca şi farfuria zornăitoare. Fără ochelari, totul era doar o ceaţă colorată. Bineînţeles, îi ştersese şi-i pusese în săculeţul ei imediat ce contele o lăsase jos din braţe. Dar răul fusese deja făcut. Fusese văzută cu ei. După atâtea luni de speranţe tainice, când îşi cunoscuse în sfârşit marea dragoste a vieţii avusese ochelarii pe nas. Era pur şi simplu de nesuportat. Iar dezastrul nici măcar nu se încheia acolo. Blade o văzuse şi călărind bărbăteşte. În plus, o surprinsese purtând o bonetă demodată şi cel mai vechi costum de călărie al ei. Evident, nu-şi acoperise pistruii cu pudră înainte să plece de la St. Clair Hall. Nu se deranja niciodată să se pudreze când era la ţară. Toţi cei din Little Dippington ştiau deja cum arăta. Doamne, ce eşec. Pe de altă parte, Simon Augustus Traherne, conte de Blade, era chiar perfect, aşa cum ştiuse că avea să fie. Ce-i drept, răceala din privirea lui stranie o luase pe nepregătite, însă era de aşteptat ca ochii unui dragon să aibă o lucire de gheaţă, se gândi ea. Şi nici nu putea să-l acuze pentru duritatea neaşteptată a trăsăturilor sale. Doar nu era vina lui Blade că nu exista nici urmă de blândeţe sau moliciune în nasul acela îndrăzneţ, pomeţii înalţi şi maxilarul parcă tăiat în piatră. Era chipul unui om cu un mare caracter, se gândi Emily. Un chip pe care se citea o voinţă enormă. Pur şi simplu un model de perfecţiune masculină. Ce păcat că era conte! Prăpastia dintre ei era mult mai amplă acum decât atunci când el fusese pur şi simplu S.A. Traherne. Ceaşca şi farfuria din mâna ei zornăiră riscant când se aplecă înainte. — Permiteţi-mi să iau eu ceaşca, domnişoară Faringdon. Degetele lui puternice şi calde se atinseră de ale ei când îi luă abil obiectele de porţelan din mână. — Mulţumesc. Emily îşi muşcă buza şi se lăsă pe spate. Groaza ei depăşise orice limite. Evident, probabil că fusese pe punctul de a-şi pune ceaşca şi farfuria în poala cuiva, poate chiar a lui. La naiba. Înălţă o rugăciune disperată să scape din acest coşmar. — Sugerez să vă puneţi ochelarii, domnişoară Faringdon, murmură Simon în şoaptă, în timp ce doamnele începură să dezbată fără prea mult chef despre corectitudinea recenziilor din Edinburgh Review. Nu are sens să bâjbâiţi pe jumătate oarbă. Suntem prieteni vechi. În ceea ce mă priveşte, nu trebuie să vă preocupe moda. — Bănuiesc că aveţi dreptate, milord, oftă Emily. În orice caz, m-aţi văzut deja cu ei, nu-i aşa? Cotrobăi prin săculeţul ei după ochelari şi şi-i puse pe nas. În fine, văzu mai limpede chipul sculptat al lui Simon şi ochii lui stranii. Îşi dădu seama că acesta o observa foarte atent şi se gândi că-i putea citi gândurile. Nu prea corespund aşteptărilor dumneavoastră, nu-i aşa, milord? Buzele contelui se ridicară într-un zâmbet. — Sunteţi şi mai interesantă în persoană decât în scrisorile dumneavoastră, domnişoară Faringdon. Vă asigur, nu sunt absolut deloc dezamăgit. Sper doar să puteţi spune acelaşi lucru despre mine. Emily căscă gura, uluită. O închise rapid la loc. — Dezamăgită? se bâlbâi ea. O, nu, nicidecum, domnule Traherne, adică milord. Roşi, amintindu-şi că avea douăzeci şi patru de ani şi nu era o şcolăriţă prostuţă. În plus, coresponda cu bărbatul acesta de luni de zile. — Bine. Să continuăm atunci. Simon părea satisfăcut. Sorbi iarăşi din ceai strâmbându-se uşor, de parcă savoarea nu-i era întru totul pe plac. Hotărâtă să se comporte ca un adult, Emily se forţă să participe la conversaţia greoaie din jurul ei. Întrucât doamnele izbutiseră în sfârşit să încropească o discuţie despre influenţa Poeţilor lacului, făcu tot posibilul să-şi aducă o contribuţie cât de cât inteligentă. Contele sorbi în tăcere din ceai pentru o vreme. Tocmai ce se simţea mai în largul ei când, din senin, Simon lăsă din mână ceaşca şi interveni. În salonaşul cochet, cuvintele sale avură efectul unei bombe. — Că tot veni vorba de Byron şi cei de felul lui, rosti contele calm, a avut cineva ocazia să citească ultima lucrare a lordului Ashbrook, Eroul din Marliana? Personal, mi s-a părut o imitaţie destul de slăbuţă a lui Byron. Iar asta e o afirmaţie blândă. Tipul pur şi simplu nu e la fel de interesant ca Byron, nu-i aşa?  Îi lipseşte un simţ puternic al ironiei. Dar fără îndoială că Asbbrook e destul de îndrăgit în unele cercuri, în prezent. Sunt curios să aflu care e părerea dumneavoastră. Comentariul aparent inofensiv îngheţă atmosfera din încăpere. Domnişoarele Inglebright îşi ţinură respiraţia la unison. Gura domnişoarei Bracegirdle tremura din cauza şocului. Domnişoara Hornsby şi domnişoara Ostly se uitară una la cealaltă. Emily îşi coborî ochii spre mâinile pe care le ţinea împreunate foarte strâns în poală. Chiar şi Simon, cu toată sofisticarea şi tot calmul lui, părea oarecum speriat de tăcerea de plumb care se lăsase în salon. Era o tăcere de-a dreptul ostilă şi acuzatoare, diferită de cele de dinainte. Contele privi în jurul lui uşor îngrijorat. Să înţeleg că n-aţi avut prilejul să citiţi poemul epic al lui Ashbrook? — Nu, milord. N-am avut. Emily îşi coborî pleoapele, conştientă de văpaia care-i mistuia obrajii. Se întinse din nou după ceaşca de ceai, încercând cu disperare să găsească o ocupaţie degetelor tremurânde. — Nu aţi pierdut mare lucru, vă asigur, spuse Simon fără tragere de inimă. Ochii lui aurii trădau o curiozitate periculoasă; aducea cu un dragon care descoperise o posibilă pradă. Doamnele din Societatea literară de joi după-amiaza se treziră brusc la viaţă. Ca şi când menţionarea numelui lui Ashbrook le pusese în mişcare, preluară controlul asupra conversaţiei. Vocile lor se ridicară puternic, umplând salonul cu o dezbatere lungă şi prozaică despre o lucrare recentă numită Patronage, de Maria Edgeworth. Chiar şi criticii din Edinburgh, care în mod normal o linguşeau pe domnişoara Edgeworth, găsiseră cu greu câteva lucruri bune de spus despre acest roman. Membrele cenaclului îl sfârtecară pur şi simplu în bucăţi. Cu un zâmbet rece, de necitit, Simon se lăsă pe spate în scaun şi permise ca discuţia să se dezlănţuie în jurul lui. — Iertați-mă, îi murmură el lui Emily. Se pare c-am făcut o alegere nefericită. Emily, care tocmai sorbea din ceai, se înecă. — Chiar deloc, milord, reuşi ea să îngaime cu răsuflarea întretăiată şi ochii umeziţi. Doar că nu cunoaştem foarte bine scrierile lordului Ashbrook. — Înţeleg. Simon se întinse şi o bătu între umeri. Emily se clătină sub forţa loviturii, după care îşi recăpăta echilibrul şi respiraţia. — Mulţumesc, milord, şopti ea. — Cu plăcere. Afişând un surâs sardonic, Blade se ridică în picioare. În salon se lăsă din nou tăcerea, de data asta plină de speranţă. Bărbatul ridică o sprânceană. Cu îngăduinţa dumneavoastră, doamnelor, trebuie să plec. I-am promis lui Lady Gillingham că mă întorc devreme. Sper că voi avea plăcerea imensă de a vă revedea. Vă asigur că a fost o după-amiază foarte instructivă. Urmară câteva minute de curtoazie haotică, timp în care Simon fu condus degrabă spre uşa căsuţei. Făcu o plecăciune politicoasă şi se îndreptă spre poartă, unde îl aştepta legat armăsarul. Încălecă, îşi înclină pălăria şi o porni la galop. Un val de uşurare se lăsă din nou peste Rose Cottage. Celelalte cinci femei se întoarseră ca una spre Emily. — Credeam că nu mai pleacă, murmură Priscilla Inglebright, trântindu-se în scaun. Lavinia, ce-ar fi să ne torni încă o ceaşcă de ceai, te rog? — Sigur. Sora ei luă ceainicul, în timp ce doamnele se reaşezară pe locurile lor. Ce şoc am avut când lordul Gillingham a trimis vorbă că Blade voia să ne viziteze azi. Nu puteam să refuz. Gillingham mi-a spus că musafirul său e un personaj foarte important la Londra. — Presupun că e un om de vază, comentă sora ei, dar nu se potriveşte deloc în grupul nostru. — Deloc. Domnişoara Hornsby oftă. Era ca şi cum trebuia să întreţinem o fiară enormă care a nimerit cumva la noi în salon. — Un dragon, sugeră blând Emily. — Un dragon e o descriere foarte potrivită, încuviinţă domnişoara Ostly. Are un aer primejdios, nu-i aşa? Ochii ăia ciudaţi te îndeamnă să fii foarte precaut. Te trec fiori de gheaţă când îi vezi. — Ar trebui să fim foarte flatate că ne-a vizitat un conte, dar, sinceră să fiu, mă simt incredibil de uşurată c-a plecat. Bărbaţii de felul lui nu au ce căuta la un cenaclu de ţară ca al nostru, afirmă Priscilla Inglebright. E absolut extenuant să înfrunţi o asemenea personalitate. — Mi se pare că familia lui a locuit prin apropiere la un moment dat. Lavinia se încruntă, căzută pe gânduri. Emily tresări. — Eşti sigură? — O, da. Au trecut mai bine de douăzeci de ani de-atunci. Eu şi Priscilla ne mutaserăm de curând aici. Familia contelui deţinea destul de multe pământuri prin jur, dacă-mi amintesc bine. Lavinia se opri brusc, cu o expresie ciudată în privire. Dar, cum am spus, asta a fost cu peste douăzeci de ani în urmă şi nu ţin minte toate detaliile. — E culmea că a trebuit să-şi facă apariţia tocmai azi, remarcă domnişoara Hornsby. Aşteptam şi noi veşti de la Emily şi-a trebuit să petrecem o oră discutând ultimele cronici literare. Extrem de frustrant. Dar măcar putem trece la treabă acum. Se întoarse cu o privire întrebătoare spre tânăra femeie. Ei bine, draga mea? Cum a mers? Emily îşi împinse mai ferm ochelarii pe nas şi îşi apucă săculeţul de mână. Îşi simţea mintea mult mai clară acum că S.A. Traherne plecase. — Stimate membre ale Societăţii literare de joi după-amiaza, sunt încântată să vă aduc veşti bune. Scotoci prin săculeţ în timp ce vorbea, scoţând nişte hârtii. Acţiunile la canalul navigabil pe care le-am cumpărat au fost vândute cu un profit respectabil. Am primit raportul domnului Davenport cu poşta de azi-dimineaţă. A dus deja cambiile la bancă şi a depus sumele în conturile voastre. — Măi să fie, exclamă domnişoara Bracegirdle cu o strălucire veselă în ochi. S-ar putea să-mi permit totuşi căsuţa de la capătul străzii. Ce uşurare să ştiu că voi avea un acoperiş deasupra capului după ce-mi pleacă la şcoală ultima odraslă! — Ce palpitant, declară domnişoara Hornsby. Gândeşte-te, Martha, se întoarse ea spre domnişoara Ostly, aşa ne putem asigura o pensie decentă. — Foarte bine, răspunse Martha Ostly, din moment ce-a devenit destul de clar că niciunul dintre angajatorii noştri nu se va chinui să ne ofere aşa ceva. Ce uşurare să te gândeşti că n-o să-ţi petreci bătrâneţile în sărăcie! — În ritmul ăsta, eu şi Lavinia vom avea curând suficienţi bani ca să ne deschidem propriul pension pentru domnişoare, spuse Priscilla Inglebright fericită. Ni s-a părut un vis imposibil, şi acum e pe cale să se împlinească. — Mulţumită lui Emily, adăugă Lavinia Inglebright zâmbindu-i călduros celei mai tinere membre din grup. — Mă cutremur când îmi imaginez ce s-ar fi ales de noi dacă nu ne-ai fi sugerat planul incredibil de a pune banii în comun şi de a investi în acţiuni şi fonduri, Emily. Domnişoara Hornsby dădu din cap. Eu, una, mă îngrozeam la gândul că va trebui să am grijă de vreo rudă vârstnică. Am nişte neamuri înfiorătoare, te umilesc pentru cel mai mic gest caritabil. — Suntem salvate şi îi datorăm totul lui Emily, conchise domnişoara Bracegirdle. Dacă te putem răsplăti cumva, să ne spui numaidecât. — M-aţi răsplătit peste măsură fiind prietenele mele, le asigură Emily. Nu voi uita niciodată ce-aţi făcut pentru mine acum cinci ani, când mă umplusem de ruşine. — Prostii, draga mea, spuse domnişoara Bracegirdle. Pur şi simplu am insistat să iei parte la reuniunile noastre de joi după-amiaza, ca de obicei. „Şi le-aţi arătat astfel foarte clar tuturor că oamenii cumsecade din Little Dippington nu o vor ostraciza pe fiica familiei Faringdon doar din cauza Incidentului nefericit“, se gândi Emily, cuprinsă de un val de afecţiune. Avea să le fie mereu recunoscătoare acelor doamne. Cu o licărire poznaşă în ochi, Lavinia Inglebright se ridică şi propuse: — Ştiţi ce? Cred c-ar trebui să sărbătorim. Să aduc sticla aia de Bordeaux pe care am păstrat-o pentru ocazii speciale, Priscilla? — Ce idee încântătoare! exclamă sora ei.   Simon se văzu obligat să-şi plimbe armăsarul aiurea printre copaci aproape o jumătate de oră înainte ca prada lui să binevoiască să apară. Contele fumega în sinea lui. Lucrurile nu începuseră chiar aşa de bine precum anticipase el când aranjase să participe la reuniunea de joi după-amiaza. Obligat să însceneze o retragere strategică, se hotărâse să o aştepte în pădurice pe Emily, care urma să se întoarcă la St. Clair Hall. Se aşteptase ca întrunirea societăţii literare să se încheie la scurt timp după plecarea lui, dar era evident că bunele doamne găsiseră în sfârşit un subiect de discuţie. Frigul îi intrase în oase, deşi era o după-amiază neobişnuit de caldă. La urma urmei, era sfârşitul lui februarie. Lap Seng necheză încet şi îşi ciuli urechile fine. Simon îl struni şi ascultă. Auzi la distanţă sunetul unui cal venind la trap. — Era şi vremea, mârâi el încălecând la loc. Apoi se încruntă când auzi vocea lui Emily intonând vioi, dar fals, un cântecel. — La ce-s buni bărbaţii, vă întreb, doamnelor/Dac-am avea un dram de minte, i-am azvârli în ghearele dracilor./Toate au cică un rost pe lume, până şi lipitorile/Dar rostul bărbaţilor nu-l putem dibui/Decât dacă le umblăm în izmene, căutându-le comorile. În pofida proastei lui dispoziţii, Simon se trezi rânjind. Se pare că membrele societăţii se delectaseră cu ceva mai tare decât ceaiul după plecarea lui. Apucă mai strâns frâiele şi îl scoase pe Lap Seng dintre copaci, în mijlocul drumului. O clipă mai târziu, iapa pestriţă a lui Emily apăru tropăind de după curbă. La început, tânăra femeie nu-l văzu. Era mult prea concentrată asupra cântecului obscen. Ochelarii îi străluceau în lumina soarelui şi cârlionţii roşii îi săltau pe ritmul melodiei. Pe Simon îl cuprinse brusc dorinţa de a vedea cum i-ar fi arătat părul de culoarea focului dacă l-ar fi lăsat să-i cadă liber pe umeri. — Fir-ar să fie, bombăni el pe sub mustaţă. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să fie atras fizic de femeia asta. Trebuia să-şi păstreze mintea limpede şi să-şi urmeze scopul. Răzbunarea cu sânge-rece presupunea gândire cu sânge-rece. Bună ziua, domnişoară Faringdon. Emily îşi opri calul, uluită. — Milord, ce căutaţi aici, pentru numele lui Dumnezeu? Era roşie la faţă şi în ochii ei de spiriduş se citea panica. V-aţi pierdut? Familia Gillingham locuieşte chiar peste deluşorul acela. Trebuie doar să faceţi stânga la pârâu şi să urcaţi colina de-a curmezişul. — Mulţumesc, spuse Simon. Dar vă asigur că nu m-am pierdut. Vă aşteptam. Începusem să mă tem că aţi apucat alt drum spre casă. Ea îl privi inexpresiv. — Dar aţi spus că familia Gillingham vă aştepta să ajungeţi devreme. — Mărturisesc c-a fost o scuză ca să pot pleca. Am avut impresia clară că prezenţa mea le inhiba pe bunele doamne de la societatea literară. — Mă tem c-aveţi dreptate, milord. Nu suntem deloc obişnuite să primim în rândurile noastre un dragon – îngrozită, încercă imediat să o dreagă – adică un conte. — Un dragon, hm? Aşa mă consideraţi dumneavoastră, domnişoară Faringdon? — O, nu, domnul meu, îl asigură ea rapid. Ei bine, poate că există o anumită asemănare la nivelul ochilor. Simon zâmbi larg. — Dar dinţii? — O asemănare extrem de mică. Dar vă asigur că absolut nesemnificativă, milord. Corespundeţi pe deplin imaginii pe care mi-am făcut-o din scrisorile dumneavoastră. Simon expiră încet, străduindu-se din răsputeri să nu-şi piardă răbdarea. — V-ar plăcea să mă însoţiţi într-o plimbare? Avem multe de discutat. — Avem? — Bineînţeles. Suntem prieteni vechi, nu-i aşa? — Suntem? — Corectaţi-mă dacă greşesc, domnişoară Faringdon, dar aveam impresia că am corespondat câteva luni de zile. Ea începu să se agite. — O, da, milord. Cu siguranţă. Categoric. Buclele ei roşii săltară sub bonetă când dădu din cap a încuviinţare. Simt că vă cunosc de ani de zile. — Sentimentul e reciproc. — Doar că nu mă aşteptam să vă cunosc în persoană. — Înţeleg. Ce spuneţi de-o plimbare pe malul pârâiaşului? Simon descălecă şi se îndreptă cu paşi mari şi hotărâţi spre ea, trăgându-l pe Lap Seng. Ea îl privi cu o dorinţă nedisimulată. — Mi-ar plăcea foarte mult, milord, dar mă tem că nu s-ar prea cuveni. — Prostii. Cine să ne vadă? Şi chiar dacă ne-ar observa cineva împreună, nu ar avea de ce să comenteze. La urma urmei, tocmai ce ni s-a făcut cunoştinţă, potrivit uzanţelor, la întrunirea unui cenaclu respectabil. Ezitarea ei dispăru imediat. Îi zâmbi radios. — Aveţi dreptate, milord. Nu-mi vine să cred că în sfârşit ne-am întâlnit. E încununarea tuturor speranţelor mele. Începu să coboare de pe iapă şi Simon se întinse să o ajute. De data asta, spre dezamăgirea lui, nu-şi mai pierdu echilibrul şi nu i se prăbuşi în braţe. O parte din el îşi dorea să simtă din nou trupul acela moale, uşor și feminin. — Îmi pare rău că v-am luat prin surprindere în după-amiaza asta, spuse el, mânând caii înspre pădurice. Sperasem să vă surprind. Ştiu ce mult vă plac surprizele. — Foarte atent din partea dumneavoastră. Chiar îmi plac surprizele. Emily se opri, după care specifică: de cele mai multe ori. — Dar nu întotdeauna, zâmbi el. — Aş fi vrut din tot sufletul să fiu pregătită pentru întâlnirea noastră. Nici nu vă imaginaţi cum am întors pe toate părţile scrisoarea primită azi-dimineaţă. Am presupus că voi avea la dispoziţie săptămâni întregi ca să pun la punct toate detaliile. Nu c-ar fi contat prea mult, bănuiesc. Contele o privi şi îşi dădu seama că-i ajungea doar până la umăr. Era mică, însă mişcările ei aveau o eleganţă încântătoare. — Permiteţi-mi să vă spun că arătaţi excelent, domnişoară Faringdon. Într-adevăr, m-aţi fermecat din clipa în care v-am văzut. — Chiar aşa? Îşi încreţi nasul, vădit uluită de afirmaţia lui. — Absolut. — Vă mulţumesc, milord. Vă asigur că şi eu am fost la fel de fermecată. De dumneavoastră, vreau să spun. „Va fi aproape prea uşor“, se gândi Simon. — Dar nu voiam să vă supăr pe dumneavoastră sau pe doamnele de la societatea literară, declară el cu glas tare. Iertaţi-mă, vă rog. — Vedeţi dumneavoastră, astăzi nu plănuiserăm să discutăm despre poezie sau ultimele recenzii, îi explică Emily, păşind uşor în dreptul lui. — Despre ce aveaţi de gând să discutaţi? — Investiţii, spuse ea fluturând nonşalant din mână. — Investiţii? — Da, îmi dau seama că trebuie să vi se pară incredibil de plictisitor. Îl privi neliniştită. Vă asigur că astăzi a fost o zi mai deosebită. Aveam să le dau prietenelor mele nişte veşti excelente despre unele plasamente pe care le-am făcut în numele lor. Ştiţi, le îngrijorează situaţia pensiilor lor. Şi pe bună dreptate. — Vă ocupaţi de pensiile lor? — Mă pricep cât de cât la chestiunile financiare, aşa că fac tot ce pot. Doamnele pe care le-aţi cunoscut astăzi s-au purtat foarte frumos cu mine. Măcar atât pot face ca să le răsplătesc. Îi zâmbi liniştitor. Dar vă promit că în mod normal ne petrecem timpul dezbătând ultimele romane şi volume de poezii. Chiar săptămâna trecută am analizat cu mare atenţie cartea domnişoarei Austen, Mândrie şi prejudecată. Voiam să vă scriu despre asta. — Cum vi s-a părut romanul? — E foarte agreabil în felul lui. Adică domnişoara Austen e cu siguranţă o scriitoare foarte bună. Are un dar neîntrecut de a scoate în evidenţă anumite tipuri de personaje, dar… — Dar? Era curios fără să vrea. — Subiectele ei sunt atât de obişnuite, nu credeţi? Se referă la tipuri umane şi evenimente atât de comune! — Domnişoara Austen nu e Byron, sunt de acord. — Aşa e, aprobă Emily cu entuziasm. Cărţile ei sunt destul de antrenante, însă le lipseşte exotismul ce răzbate din scrierile lordului Byron, ca să nu mai pomenim de spiritul de aventură şi de pasiunea exacerbată. La cenaclul nostru tocmai am terminat de citit Ghiaurul. — Şi v-a plăcut, să înţeleg? — O, da. O atmosferă splendidă, aventuri remarcabile, pasiuni incitante – mi-a plăcut la fel de mult ca Childe Harold. Abia aştept următorul poem al lui Byron. — Dumneavoastră şi majoritatea londonezilor. — Spuneţi-mi, milord, aţi auzit cumva cum se pronunţă mai exact „G“-ul din Ghiaurul[1]? E dur sau moale? Joia trecută am discutat destul de mult pe tema asta şi niciuna dintre noi nu era sigură, deşi domnişoara Bracegirdle, care stăpâneşte excelent istoria antică, consideră c-ar trebui să fie moale. — E o chestiune încă nesoluţionată, din câte ştiu eu, răspunse ambiguu Simon. Încă nu avusese ocazia să citească poemul şi nici nu intenţiona să o facă. Citise literatură romantică şi poezie doar cât să-şi pună la punct capcana. Acum că laţul era pe cale să se strângă în jurul prăzii, nu-l mai interesau câtuşi de puţin poemele tratând despre pasiune şi aventură. Avea lucruri mult mai bune de făcut. — Nu c-ar conta realmente, spuse Emily. Treaba cu „G“-ul, vreau să spun. — Pentru Byron ar trebui să conteze, zise el ridicând din umeri. Ajunseseră la pârâu şi erau acum în siguranţă, feriţi de orice priviri curioase. Se întoarse o luă spre dreapta, în amonte. Emily îşi ridică fustele costumului de călărie ponosit cu un gest graţios care conferi ţinutei mai multă eleganţă decât avea de fapt. Se uită curioasă la peisajul din jur. — Mă scuzaţi, milord, dar se pare că ştiţi încotro mergeţi. Vă amintiţi cărarea asta din vremea copilăriei? Simon îi aruncă o privire piezişă. Bineînţeles, era clar că avea să afle despre asta destul de curând. — De unde ştiţi că familia mea a avut o casă aici? — Lavinia Inglebright a pomenit despre asta. — A trecut foarte mult timp de atunci, spuse Simon precaut. — Totuşi, ce coincidenţă uluitoare, nu-i aşa? Imaginaţi-vă doar, milord, aţi început să corespondaţi cu mine deoarece aţi descoperit întâmplător că vă împărtăşeam interesul pentru literatura romantică. După aceea se vădeşte că aţi locuit lângă Little Dippington când eraţi mic. Iar acum facem cunoştinţă. Incredibil! — Viaţa e plină de coincidenţe bizare. — Prefer să cred că e vorba de soartă. Ştiţi ce? Văd cu ochii minţii un băieţel alergând pe lângă pârâu, poate cu un câine. Aveaţi un câine, milord? — Cred că da. — Mă gândeam eu. Eu însămi vin des pe aici. Vă amintiţi poemul meu intitulat Versuri într-o zi de vară pe malul unui iaz? — Destul de bine. — L-am scris pe când contemplam iazul micuţ din faţa noastră, îl informă ea cu mândrie. Poate vă amintiţi un vers sau două din el? Simon aruncă o singură privire la expresia plină de speranţă din ochii ei verzi şi se trezi scotocind cu disperare prin minte după un pasaj din poemul suav, dar uşor de uitat pe care i-l trimisese mândră într-una dintre ultimele ei scrisori. Fu extrem de uşurat când memoria lui excelentă îi veni în ajutor. Făcu o încercare cu primele două versuri. — „Priveşte iazul presărat cu stropi de soare încins. Stau lângă el visând comorile-i de nedescris.“ — V-aţi amintit! Emily părea la fel de încântată de parcă i-ar fi oferit o lădiţă de giuvaieruri. În clipa următoare i se destăinui roşind: Îmi dau seama c-ar trebui să rescriu anumite părţi. Nu-mi place foarte mult felul în care „nedescris“ rimează cu „încins“. „Aprins“ sau „stins“ s-ar potrivi mai bine, nu credeţi? — Păi, începu Simon precaut, e greu de spus. — Nu c-ar conta prea mult în momentul de faţă, îi spuse ea vioi. Lucrez la un proiect important şi va dura o vreme până să mă întorc la Versuri într-o zi de vară pe malul unui iaz. — Un proiect important? Cumva, discuţia începuse să-i scape printre degete, constată el. — Da, l-am numit Doamna misterioasă. Va fi un poem epic de mare amploare, cu aventuri şi pasiuni întunecate, în stilul lui Byron. Îşi ridică timidă privirea spre el. Sunteţi singurul, în afară de membrele societăţii literare, căruia i-am spus până acum, milord. — Sunt onorat, rosti el cu o mică plecăciune. Aventură şi pasiuni întunecate, hm? — O, da. E vorba de o tânără cu părul de culoarea apusului de soare care pleacă în căutarea iubitului ei dispărut. Vedeţi dumneavoastră, cei doi urmau să se căsătorească, însă familia ei nu era de acord şi le-a interzis să se mai vadă. El a fost obligat să plece. Dar mai întâi i-a dat un inel fetei şi-a asigurat-o că se va întoarce s-o ia cu el, în pofida opreliştilor. — Dar planul n-a mers bine? — Exact. El nu-şi mai face apariţia, iar eroina ştie că a dat de necaz şi că are nevoie cu disperare de ea. — De unde ştie? întrebă Simon. — Ea şi eroul sunt atât de apropiaţi, atât de uniţi de pasiunea lor pură şi nobilă, încât pot comunica pe un plan superior. Pur şi simplu simte că el are probleme, astfel că îşi părăseşte căminul pornind în căutarea lui. — Un gest destul de riscant. Poate că el s-a folosit pur şi simplu de ostilitatea părinţilor ei ca pretext s-o abandoneze. Poate că se plictisise de ea, iar faptul că familia tinerei l-a alungat i-a oferit prilejul să scape de o legătură stânjenitoare pe care nu şi-o dorea. Lui Simon îi veni să-şi dea palme imediat ce termină de vorbit. Expresia îngrozită de pe chipul fetei era de-ajuns să-i răscolească bruma de conştiinţă care-i mai rămăsese. — O, nu, îngăimă Emily. Nu s-a întâmplat deloc aşa. — Bineînţeles că nu, spuse contele, forţându-se să zâmbească larg. Vă tachinam doar. Trebuie să mă iertaţi. Cum aş putea să cunosc povestea din spatele poemului dumneavoastră? Doar dumneavoastră îl scrieţi. — Exact. Şi vă promit că va avea un final fericit. Vedeţi dumneavoastră, prefer finalurile fericite. — Spuneţi-mi ceva, domnişoară Faringdon. Dacă cineva v-ar da zece mii de lire, ce-aţi face cu ele? Entuziasmul ei eteric dispăru ca prin farmec. În spatele lentilelor, privirea visătoare a lui Emily deveni dintr-odată şireată. O inteligenţă ascuţită sclipea ca un foc verde în ochii aceia de spiriduş. — Aş investi într-o companie care urmează să construiască un nou canal, despre care am aflat de curând, aş achiziţiona poate câteva titluri bancare şi aş plasa nişte bani în obligaţiuni cu dobândă de patru la sută. Totuşi, aş avea grijă cu ultimele. Războiul ăsta obositor împotriva lui Napoleon se va sfârşi curând şi s-ar putea ca dobânda obligaţiunilor să scadă. Trebuie să fii gata să te mişti rapid când ai de-a face cu banii guvernului. — Excelent, murmură el pe sub mustaţă. Voiam să mă asigur că am nimerit femeia potrivită. Pentru o clipă începusem să mă îndoiesc. Emily clipi. — Mă scuzaţi? — Nu contează. O glumă personală. Simon îi zâmbi. Sfaturile dumneavoastră financiare sunt foarte logice, domnişoară Faringdon. Strategiile noastre se aseamănă foarte mult. — Oh! Jucaţi la Bursă? — Printre altele. Am diverse interese financiare. Opri caii şi legă frâiele de doi copaci din apropiere, după care o luă pe Emily de braţ şi o duse înspre un bolovan mare de lângă iaz. O privi aşezându-se şi ajustându-şi cu eleganţă fustele grele ale costumului de călărie. Îl distraseră pentru o clipă mişcările mâinilor ei peste faldurile groase. Apoi îşi veni în fire. „E timpul să ne întoarcem la scopul nostru iniţial“, se gândi. Nici nu vă imaginaţi cât înseamnă asta pentru mine, declară el alăturându-i-se. Locul ăsta mi-a apărut de nenumărate ori în vis, şi de fiecare dată dumneavoastră eraţi lângă mine. După ce v-am citit poemul, am ştiut că apreciaţi acest peisaj la fel de mult ca mine. Ea se uită în jur, încruntându-se la malurile acoperite de iarbă şi la iazul puţin adânc. — Credeţi că l-am redat bine în poezie, milord? Sunteţi sigur c-aţi recunoscut exact locul acesta din descrierea mea? Simon îi urmări privirea, amintindu-şi de câte ori venise acolo în tinereţea lui singuratică, refugiindu-se de tatăl lui tiranic şi rece sau de cererile nesfârşite ale mamei lui slabe de înger, mereu suferinde. — Da, domnişoară Faringdon. Cu siguranţă l-aş recunoaşte oricând. — E atât de frumos! Vin destul de des aici ca să fiu singură şi să mă gândesc la poemul meu epic, Doamna misterioasă. Acum, când ştiu că aţi cunoscut odinioară acest colţ de rai, că aţi meditat aici, va însemna cu atât mai mult pentru mine. — Mă flataţi. — Spun doar adevărul. Ciudat, nu-i aşa? Se răsuci spre el cu sprâncenele unite într-o expresie sinceră. Dar m-am simţit foarte aproape de dumneavoastră de când v-am citit prima scrisoare. Nu vi se pare că e mâna uimitoare a sorţii că ne-am descoperit reciproc prin scrisori? — O mână absolut uimitoare. Simon se gândi câte săptămâni petrecuse căutând cea mai bună metodă ca să o abordeze pe domnişoara Emily Faringdon. O scrisoare alcătuită sub pretextul că auzise despre interesul pe care-l manifesta pentru poezie i se păruse cea mai rapidă, mai uşoară modalitate de a pătrunde iarăşi la St. Clair Hall. — Am ştiut din prima scrisoare că sunteţi foarte special, milord. — Eu am fost cel care avea impresia că purta corespondenţă cu o femeie foarte specială. Galant, îi ridică mâna şi i-o sărută. — Am visat atât de mult la o relaţie ca a noastră, mărturisi ea cu un surâs visător. Contele o măsură din priviri. Era tot mai uşor. Femeia era deja pe jumătate îndrăgostită de el. Din nou, trânti uşa în faţa sentimentului aceluia cicălitor de vină care îl agasa într-un colţ îndepărtat al minţii. — Spuneţi-mi, domnişoară Faringdon, cum anume vedeţi relaţia noastră? Ea roşi, dar ochii îi sclipeau de entuziasm: — O relaţie foarte pură, milord. O relaţie într-o sferă superioară, dacă mă înţelegeţi. — O sferă superioară? — Da. La cum văd eu lucrurile, legătura dintre noi este evident intelectuală. E un produs nobil al minţii, o relaţie care se desfăşoară pe tărâmul metafizic. O prietenie bazată pe o sensibilitate asemănătoare şi înţelegere reciprocă. Am putea spune că avem o comuniune spirituală, milord. O uniune a reflecţiilor fundamentale. Pasiunile noastre sunt dintre cele mai înalte. — Pe toţi dracii, bombăni Simon. — Milord? Îl privea cu o asemenea inocenţă, încât îi venea s-o apuce de umeri şi s-o scuture zdravăn. Nu putea fi chiar atât de naivă, în ciuda poeziilor ei. Avea, la urma urmei, douăzeci şi patru de ani, şi mai era şi povestea aceea cu Incidentul nefericit pe care i-o menţionase Gillingham. — Mă tem că mi-aţi supraestimat virtuţile nobile, domnişoară Faringdon, rosti el fără menajamente. Nu am venit în Hampshire ca să am o legătură spirituală cu dumneavoastră. Strălucirea din ochii ei se stinse instantaneu. — Mă scuzaţi, milord? Simon scrâşni din dinţi şi îi apucă mâna. — Am venit cu un scop mult mai lumesc, domnişoară Faringdon. — Şi care ar fi acesta? — Am venit să vă cer de soţie. Tânăra femeie nu reacţionă deloc aşa cum se aşteptase el de la o fată bătrână cu un trecut îndoielnic. Ar fi trebuit să fie încântată că un conte voia să discute cu tatăl ei despre o posibilă căsătorie. În schimb, mormăi indignată: — La naiba! Simon îşi pierdu răbdarea. — Până aici, anunţă el. Trebuie să renunţaţi la toate balivernele astea romantice despre sferele superioare ale dragostei cu care v-aţi îndopat atâtea luni. — Milord, despre ce vorbiţi? — Păi, despre pasiunile mai întunecate, bineînţeles, domnişoară Faringdon. Se întinse spre ea şi o trase în braţele lui. Sunt curios să văd dacă realmente vă plac astfel de lucruri.   [1] Titlul original al poemului lui Byron este Giaour (n. red.)    

Atractie periculoasa de Amanda Quick Capitolul 1 Spre sfârşitul domniei reginei Victoria…   Galeria întunecată a muzeului era plină cu tot felul de exponate stranii, tulburătoare. Niciuna dintre antichităţi nu era însă la fel de şocantă precum femeia căzută pe podeaua de marmură rece, într-o baltă de sânge. Deasupra trupului se întrezărea silueta ameninţătoare a unui bărbat. Lămpile de pe perete aveau flacăra mică, dar luminau destul cât să dea la iveală un trup înveşmântat într-o haină lungă până la pământ. Gulerul înalt era ridicat astfel încât să-i ascundă şi chipul pe jumătate. Leona Hewitt avu la dispoziţie doar o clipă ca să înregistreze scena înfricoşătoare. Tocmai trecuse de o statuie masivă din piatră, un monstru mitic, înaripat. Era deghizată în servitor, cu părul ei lung strâns sub o perucă bărbătească, şi se mişca rapid, aproape în fugă, grăbindu-se să găsească cristalul. Inerţia mişcării o duse direct spre bărbatul aflat lângă trupul femeii. Ucigaşul se întoarse spre ea, iar haina lui se învolbură ca o aripă uriaşă, neagră. Leona încercă din toate puterile să-şi schimbe traiectoria, dar era prea târziu. Bărbatul o prinse fără niciun efort, de parcă ea era o iubită care i se aruncase în braţe, o iubită pe care o aşteptase cu mare nerăbdare. — Linişte, îi şopti el la ureche, foarte încet. Nu te mişca. Nu cuvintele lui o făcură să rămână nemişcată, ci vocea. Fiecare cuvânt pulsa de energie, inundându-i simţurile ca un val uriaş într-un ocean de emoţii. Se simţea de parcă un doctor nebun îi injectase cine ştie ce drog ciudat, o poţiune care o paralizase imediat. Iar teama pe care o simţise cu mai puţin de o clipă în urmă dispăru ca prin minune. — Vei rămâne nemişcată şi nu vei scoate niciun sunet până când nu-ţi spun să faci altceva. Vocea bărbatului era puternică, o adevărată forţă a naturii; era rece ca gheaţa, dar în acelaşi timp ciudat de plăcută, şi parcă o atrăgea într-o altă dimensiune. Sunetele înăbuşite ale petrecerii care continua cu două etaje mai jos – râsul oaspeţilor beţi, muzica veselă – dispărură în întuneric. Leona era într-un alt loc acum, un tărâm unde nu erau decât ea şi vocea lui. Vocea lui. Vocea lui o forţase să intre în acea transă bizară. Leona ştia însă totul despre transe. Înţelegând ce i se întâmplase, Leona îşi reveni imediat. Bărbatul se folosea de cine ştie ce forţă paranormală ca să o controleze. De ce rămăsese atât de nemişcată şi de pasivă? Ar fi trebuit să lupte pentru viaţa ei deja. Şi avea să lupte. Făcând apel la toată voinţa, Leona se folosi de propria ei energie ca şi când ar fi avut un cristal pentru vise în care să o adune. Ceaţa stranie care o învăluise se sparse într-un milion de cioburi strălucitoare. Brusc, vraja lui se destrămă. Bărbatul o strângea însă în continuare la piept. Leona se simţea de parcă fusese înlănţuită de o piatră. — La naiba, murmură ucigaşul. Eşti femeie. Realitatea, teama şi sunetele înăbuşite de dedesubt se întoarseră într-o clipită. Leona începu să se zbată din toate puterile. Peruca îi alunecă pe un ochi, răpindu-i parţial vederea. Bărbatul îi astupă gura cu o mână şi o strânse şi mai tare. — Nu ştiu cum ai reuşit să ieşi din transă, dar dacă vrei să trăieşti o să taci, îi spuse el. Vocea lui era diferită acum. Era încă adâncă şi ademenitoare, însă cuvintele nu mai aveau acea energie magică de care se folosise ca să o transforme pentru scurt timp într-o statuie. Era limpede că bărbatul renunţase la puterile lui mistice ca să o controleze şi se folosea acum de o metodă clasică: forţa superioară cu care natura îi înzestrase pe toţi bărbaţii. Leona încercă să-i tragă un şut în gleznă, dar pantoful îi alunecă pe ceva. Vai, Doamne, sânge. Rată ţinta, dar lovi un obiect de pe podea, de lângă cadavru. Obiectul scoase un sunet slab şi alunecă mai departe pe dalele de piatră. — La naiba, cineva urcă scările, îi şopti bărbatul la ureche. Nu-i auzi paşii? Dacă ne găsesc, nici eu, nici dumneata n-o să mai scăpăm cu viaţă. Siguranţa rece din vocea lui o făcu să aibă dintr-odată îndoieli. — Nu eu am omorât-o, adăugă şi mai încet bărbatul, de parcă îi citise gândurile. Dar sunt sigur că ucigaşul ei e încă în casa asta. S-ar putea să fie chiar el acum, întorcându-se ca să-şi ascundă urmele. Leona îşi dădu seama că îl credea, şi nu doar fiindcă vocea lui o forţase să intre în transă. Era pur şi simplu logic. Dacă el era ucigaşul, atunci probabil că i-ar fi tăiat deja gâtul, iar trupul ei ar fi întins pe podea lângă celălalt, într-o baltă de sânge. Rămase nemişcată. — În sfârşit, un semn de inteligenţă, murmură el. Acum, Leona începu să audă şi ea paşii. Într-adevăr, cineva urca scările şi se îndrepta spre galerie; fie ucigaşul, fie unul dintre ceilalţi oaspeţi. Lordul Delbridge avea mulţi prieteni în vizită în seara aceea. Petrecerile lui erau renumite, nu doar fiindcă se consumau cantităţi impresionante de vin scump şi de mâncare excelentă, ci şi fiindcă întotdeauna erau invitate cele mai scumpe curtezane. Încet, cu grijă, bărbatul îşi dădu mâna la o parte. Leona nu încercă să ţipe, aşa că el îi dădu drumul. Imediat, ea îşi împinse peruca la loc ca să poată vedea mai bine. Degetele lui se strânseră ca o cătuşă în jurul încheieturii ei fragile. O clipă mai târziu, bărbatul o trase departe de cadavru, la adăpostul umbrei proiectate de o masă uriaşă de piatră aşezată pe un piedestal masiv. La jumătatea drumului, bărbatul se aplecă şi ridică obiectul micuţ pe care Leona îl lovise cu piciorul mai devreme. Îl lăsă să cadă în buzunarul hainei, apoi o împinse în spaţiul îngust dintre masă şi perete. Când Leona se frecă fără să vrea de colţul mesei, simţi un fulger neplăcut de energie. Se trase imediat înapoi, crispându-se puţin. În lumina slabă văzu că piatra era decorată cu simboluri stranii săpate direct în suprafaţa rece. Tremurând, îşi dădu seama că nu era o masă obişnuită, ci mai degrabă cine ştie ce vechi altar folosit în vreun ritual satanic. Simţise o energie la fel de sinistră emanând dinspre mai multe obiecte din muzeul privat al lordului Delbridge. Întreaga galerie era impregnată de miasma unor emanaţii care o făceau să se înfioare. Paşii se apropiau acum, venind din vârful scării principale spre galeria tăcută. — Molly? se auzi vocea unui bărbat, îngălată de băutură. Unde eşti, draga mea? Scuză-mă, am întârziat puţin la cărţi. Dar n-am uitat de tine. Leona simţi braţul însoţitorului ei cum se strânge în jurul ei. Şi el îi sesizase tremurul de mai devreme. O împinse fără menajamente în spatele mesei, apoi se aşeză pe vine lângă ea şi scoase un obiect din buzunarul hainei. Leona spera sincer că obiectul era un pistol. Paşii se apropiară şi mai mult. Încă o clipă şi nou-venitul avea să o găsească pe femeia moartă. — Molly? se auzi din nou vocea lui, enervată acum. Unde naiba eşti, femeie proastă? N-am chef de jocurile tale în seara asta. Deci acea femeie venise în galerie ca să se întâlnească cu un amant. Iubitul ei întârziase, iar acum era pe cale să o găsească. Paşii se opriră. — Molly? se auzi o exclamaţie uimită. Ce cauţi pe jos? Sunt sigur că putem găsi un pat ceva mai comod. Nu… la naiba! Leona auzi un geamăt îngrozit, apoi paşi grăbiţi care se îndepărtau. Amantul o luase la fugă înapoi spre scara principală. Când trecu prin faţa unei lămpi, Leona îi văzu silueta, tremurând pe perete ca o imagine dintr-un teatru de umbre. Brusc, bărbatul cu haina neagră se ridică. O clipă, Leona îl privi uimită. Ce naiba avea de gând să facă? Încercă să-l apuce de mână şi să-l tragă la loc, lângă ea, dar bărbatul plecase deja, strecurându-se din spatele îngrozitorului altar. Leona îşi dădu seama că avea de gând să-i iasă în cale amantului nefericit. „E nebun!“ se gândi ea. Fără îndoială că celălalt urma să presupună că dăduse nas în nas cu ucigaşul şi să ţipe din toţi rărunchii, ceea ce avea să-i atragă pe Delbridge şi pe toţi oaspeţii şi servitorii în galerie. Disperată, se pregăti să fugă pe scara servitorilor. Apoi însă, un alt plan îi veni în minte. Poate că ar fi fost mai bine să aştepte şi să încerce să se piardă în mulţime mai târziu. Încă mai încerca să-şi dea seama care alternativă era mai bună când îl auzi pe bărbatul cu haina neagră vorbind. Folosea din nou acea voce stranie care o făcuse să rămână nemişcată câteva clipe. — Opreşte-te, comandă el pe un ton adânc, vibrant, animat de o energie invizibilă. Nu te mişca. Ordinul avu un efect imediat asupra siluetei care alerga. Amantul se opri imediat şi rămase îngheţat într-o poziţie ciudată. Hipnoză, se gândi Leona, înţelegând în sfârşit. Bărbatul cu haina neagră era un maestru cu puteri deosebite căci reuşise cumva să-şi întărească ordinele pe care le dădea printr-o energie fizică. Până acum, Leona nu se preocupase prea mult de arta hipnozei. În general, aceasta era apanajul artiştilor de scenă şi al şarlatanilor care susţineau că pot vindeca isteria sau alte boli nervoase cu talentele lor. Mulţi oameni îşi făceau griji din cauza hipnozei, care era ţinta a tot felul de speculaţii sinistre. Ziarele publicau deseori avertismente vehemente împotriva hipnotizatorilor care se foloseau de talentele lor misterioase în scopuri necurate. Însă oricare ar fi fost intenţiile hipnotizatorului, se spunea că are nevoie de un mediu liniştit şi de un subiect calm şi cooperant. Niciodată nu mai auzise de vreun hipnotizator care să fie în stare să ţintuiască locului un bărbat în toată firea cu doar câteva cuvinte. — Eşti intr-un loc complet nemişcat, continuă hipnotizatorul. Eşti adormit. Vei rămâne aşa până când ceasul va bate ora trei. Când te trezeşti, îţi vei aminti că ai găsit-o pe Molly moartă, însă nu-ţi vei aminti că m-ai văzut pe mine, şi nici pe femeia care e cu mine. Noi doi n-am avut nicio treabă cu moartea lui Molly. Noi doi nu contăm. Ai înţeles? — Da. Leona privi spre ceasul de pe o măsuţă din apropiere. Lampa de lângă el lumina slab, iar limbile abia se vedeau. Era ora două şi jumătate. Hipnotizatorul tocmai le oferise o jumătate de oră în care să evadeze. Acum, el se întoarse şi o privi. — Vino, spuse simplu. Trebuia să fi plecat de mult. Trebuie să ieşim înainte ca altcineva să urce scările. Leona se sprijini din reflex cu o mână de suprafaţa rece a altarului ca să se ridice în picioare. În clipa în care pielea ei atinse piatra simţi din nou acel curent electric răvăşindu-i trupul. Era aceeaşi senzaţie ca şi când ar fi atins un vechi sicriu al cărui ocupant nu murise în pace. Îşi trase mâna zorită, apoi se ridică şi se grăbi să iasă din spatele mesei. Rămase cu privirea holbată la bărbatul care stătea pironit în mijlocul galeriei, ca o statuie. — Pe aici, spuse hipnotizatorul. Apoi porni grăbit spre o uşă care dădea spre scările servitorilor. Leona îşi întoarse privirea cu un efort şi îl urmă de-a lungul unui culoar strâmt mărginit de statui stranii şi de vitrine de sticlă care adăposteau tot felul de obiecte misterioase. Prietena ei, Carolyn, o avertizase că umblau tot felul de zvonuri legate de colecţia lordului Delbridge. Chiar şi ceilalţi colecţionari, care erau la fel de obsedaţi şi de excentrici ca lordul însuşi, considerau că Delbridge are obiecte foarte stranii în colecţia lui. Iar din clipa în care pusese piciorul în galerie, Leona înţelesese motivul speculaţiilor. Nu era din cauză că obiectele ar fi avut cine ştie ce forme stranii. Chiar şi în lumina slabă se vedea că majoritatea erau cât se poate de obişnuite. Galeria era plină de tot felul de vaze antice, urne, bijuterii, arme şi statui – genul de artefacte tipice pentru o colecţie mare de antichităţi. Însă în aer se simţea o miasmă slabă de energie necurată care îi făcea perişorii fini de pe ceafă să se ridice. Miasma emana dinspre relicve. — Şi dumneata o simţi? întrebă hipnotizatorul. Leona tresări auzind întrebarea şoptită. Bărbatul părea curios. Nu, de fapt, părea intrigat. Înţelese la ce se referea. Era firesc ca un hipnotizator atât de talentat să fie la fel de sensibil ca şi ea. — Da, răspunse ea. Simt şi eu. E destul de neplăcut. — Mi s-a spus că, dacă înghesui suficiente obiecte paranormale în aceeaşi cameră, chiar şi cei care nu sunt la fel de sensibili ca noi le vor simţi efectele. — Deci toate obiectele de aici sunt paranormale? întrebă uimită Leona. — Poate ar fi mai bine să spun că fiecare dintre ele a fost asociat cu paranormalul de zeci sau sute de ani. De-a lungul timpului, toate au absorbit câte ceva din energia celor care le-au folosit pentru vrăjile lor. — Unde a găsit Delbridge toate astea? — Ştiu că unele dintre ele au fost furate, dar nu pot spune asta despre absolut toată colecţia. Rămâi aproape de mine. Ordinul lui era inutil, fiindcă acum şi Leona era la fel de nerăbdătoare ca şi el să plece de acolo. Din câte se părea, trebuia să se întoarcă altă dată şi să caute cristalul. Hipnotizatorul se mişca atât de repede că Leona trebuia să alerge ca să ţină pasul. Se mişca uşor în hainele bărbăteşti pe care le purta. Dacă ar fi fost îmbrăcată cu o rochie n-ar fi reuşit niciodată să se mişte cu o asemenea viteză, fiindcă straturile de fuste şi jupe ar fi stânjenit-o prea mult. Simţi o furnicătură. Şi mai multă energie. Emana dinspre unul dintre obiectele din jur, dar curenţii erau cu siguranţă diferiţi. Leona îi recunoscu imediat. Era energia unui cristal. — Stai, şopti ea, oprindu-se. Trebuie să fac ceva. — Nu avem timp, spuse hipnotizatorul, oprindu-se şi întorcându-se spre ea, iar haina lui neagră se răsuci odată cu mişcarea. Avem o jumătate de oră, mai puţin chiar dacă altcineva urcă scările. Leona scutură din degete, încercând să-şi elibereze mâna. — Atunci pleacă fără mine. Siguranţa mea nu te priveşte. — Ai înnebunit? Trebuie să plecăm de-aici. — Am venit aici ca să recuperez o anumită relicvă. E undeva în apropiere. Nu plec fără ea. — Deci eşti hoaţă de meserie? Bărbatul nu părea şocat. Fără îndoială că şi el se ocupa cu aşa ceva. Era singura explicaţie logică pentru prezenţa lui în galerie. — Delbridge are o relicvă care îmi aparţine, explică ea. A fost furată din casa familiei mele acum câţiva ani. Îmi pierdusem orice speranţă că o voi găsi în seara asta, dar acum că ştiu că e undeva în apropiere nu pot pleca fără să o caut. Hipnotizatorul rămase nemişcat. — De unde ştii că relicva pe care o cauţi e în preajmă? Leona ezită, întrebându-se cât putea să-i dezvăluie. — Nu pot să-ţi explic, dar sunt foarte sigură. — Unde este? Leona se întoarse puţin, căutând sursa pulsurilor slabe de energie. Câţiva paşi mai încolo se vedea un dulap imens de lemn, migălos sculptat. — Acolo, spuse ea. Încercă încă o dată să-şi tragă mâna, iar de data asta el îi dădu drumul. Imediat, Leona se grăbi să studieze dulapul. Avea două uşi şi o singură încuietoare. — Mă aşteptam la asta, spuse ea. Băgă mâna în buzunar, scoase pana de fier pe care i-o dăduse Adam Harrow şi începu să lucreze. Procesul nu se dovedi la fel de uşor cum fusese atunci când Adam o învăţase ce să facă. Încuietoarea nu se clinti. Hipnotizatorul o urmări tăcut o clipă. Fruntea Leonei începu să transpire. Schimbă puţin unghiul penei şi încercă din nou. — Ceva îmi spune că nu ai prea multă experienţă cu aşa ceva, spuse hipnotizatorul pe un ton neutru. Condescendenţa lui o făcu să tresară. — Dimpotrivă, am destulă experienţă, rosti ea printre dinţi. — Dar nu şi pe întuneric, desigur. Dă-te la o parte. Lasă-mă să încerc eu. Leona vru să protesteze, dar logica învinse. Adevărul era că nu avusese parte decât de două zile de experimente grăbite cu pana. Crezuse că era destul de talentată, dar Adam o avertizase că nu era la fel de uşor să spargă o încuietoare când se simţea presată de timp. Ticăitul ceasului de pe măsuţă bubuia asurzitor în galeria tăcută. Nu mai era timp. Leona privi spre silueta îngheţată care urma să iasă din transă în curând. Făcu un pas înapoi, codindu-se. Apoi îi întinse pana fără nicio vorbă. — Am şi eu una, spuse hipnotizatorul. Apoi scoase o fâşie mică şi îngustă de metal dintr-un buzunar al hainei, o strecură în încuietoare şi începu să lucreze. Aproape imediat, Leona auzi un clinchet înfundat. — Am reuşit, şopti el. Leonei i se păru că balamalele scârţâie la fel de tare ca vuietul unui tren. Privi neliniştită peste umăr, spre scara principală, însă umbrele din celălalt capăt al galeriei erau nemişcate şi nu se auzea niciun pas. Hipnotizatorul privi în adâncurile dulapului. — Se pare că amândoi am venit aici pentru acelaşi lucru. Leona se înfioră din nou, dar de data asta din alt motiv. — Ai venit aici ca să-mi furi cristalul? — Ţi-aş sugera să dezbatem cui îi aparţine de drept cristalul altă dată. Leona era într-atât de scandalizată că uită să-i mai fie teamă. — Acel cristal e al meu, spuse ea. Încercă să ia cristalul, dar hipnotizatorul se puse între ea şi dulap şi întinse mâna. Era greu să-i vadă mişcările în întuneric, dar Leona ştiu imediat că se întâmplase un dezastru. Îl auzi răsuflând brusc, din toate puterile, apoi tuşind încet. În aceeaşi clipă simţi un miros de substanţă chimică pe care nu o recunoştea. — Dă-te înapoi, îi ordonă el. Comanda lui era atât de intensă că Leona se supuse fără să se mai gândească la ce făcea. — Ce e? întrebă ea, trăgându-se înapoi câţiva paşi. Ce s-a întâmplat? Hipnotizatorul se întoarse. Spre uimirea ei, se clătina puţin, de parcă îi era greu să-şi păstreze echilibrul. Ţinea o punguţă de catifea neagră într-o mână. — Delbridge va fi ocupat cu poliţia după ce este descoperit trupul femeii, spuse el încet. Dacă ai noroc, va trece ceva timp până să înceapă să-şi caute piatra. Deci ai destul timp să scapi. Vocea lui era plată, sinistră. — Şi dumneata vei scăpa, spuse grăbită Leona. — Nu, răspunse hipnotizatorul. Leona simţi cum începe să o cuprindă groaza. — Ce vrei să spui? Ce s-a întâmplat? — Nu mai avem timp, răspunse el, luând-o din nou de încheietură şi trăgând-o spre scările servitorilor. Nu mai putem întârzia nicio secundă. În urmă cu o clipă, Leona fusese furioasă. Acum însă începu să intre în panică. Inima îi bătea cu putere. — Ce s-a întâmplat? se răsti ea. Eşti bine? — Da, deocamdată. — Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi ce s-a întâmplat când ai scos cristalul din dulap. Bărbatul deschise uşa care ducea la scara în spirală. — Am activat o capcană. — Ce fel de capcană? întrebă ea, studiindu-i mâinile cu atenţie. Te-ai tăiat? Sângerezi? — Cristalul era într-o vitrină de sticlă. Când am deschis-o, am eliberat şi aburii toxici dinăuntru. Am inhalat o parte din ei. Presupun că era un fel de otravă. — Dumnezeule. Eşti sigur? — Fără nicio îndoială, răspunse el, aprinzând o torţă şi împingând-o ferm în jos, pe treptele vechi de piatră. Deja îi simt efectul. Leona privi înapoi, peste umăr. Acum îl văzu limpede pentru prima oară. Avea părul lung, până la gulerul cămăşii, şi pieptănat peste cap. Fruntea lui era înaltă, iar trăsăturile lui arătau de parcă ar fi fost cizelate de un sculptor care voia să arate putere, nu frumuseţe. Chipul lui se potrivea cu vocea: misterios, intens, periculos de fascinant. Dacă o femeie s-ar fi uitat în ochii lui adânci şi verzi prea mult timp, atunci ar fi căzut sub o vrajă din care n-ar mai fi avut scăpare. — Trebuie să te ducem la un doctor, spuse ea. — Dacă vaporii sunt ceea ce cred că sunt, niciun doctor nu va şti ce antidot să-mi dea pentru simplul motiv că nu există aşa ceva. — Dar trebuie să încercăm. — Ascultă-mă cu atenţie, spuse el. Viaţa dumitale va depinde de cât de bine îmi urmezi ordinele. Nu va trece prea mult timp, poate niciun sfert de oră, înainte să înnebunesc. Leona se strădui să înţeleagă sensul groaznic al cuvintelor lui. — Din cauza otrăvii? — Da. Drogul îmi va provoca halucinaţii şi mă va face să cred că sunt înconjurat de demoni şi de monştri. Nu trebuie neapărat să fii alături de mine când se va întâmpla asta. — Dar… — Voi deveni o ameninţare gravă şi pentru tine, şi pentru oricine altcineva se va nimeri să-mi fie în jur. M-ai înţeles? Leona înghiţi un nod şi coborî în fugă alte câteva trepte. — Da. Erau aproape de capătul scării. Vedea chiar lumina lunii strecurându-se pe sub uşa care se deschidea înspre grădină. — Cum ai de gând să pleci de-aici? întrebă hipnotizatorul. — Însoţitorul meu mă aşteaptă cu o trăsură, spuse ea. — După ce ieşim din grădină trebuie să pleci cât mai departe de mine şi de casa asta nenorocită. Poftim, ia cristalul. Leona ezită pe una din treptele roase de piatră, pe jumătate întoarsă. Hipnotizatorul îi întinse punguţa de catifea. Uimită, i-o luă din mână, simţind o urmă vagă de energie. Gestul îi dădu de înţeles mult mai limpede decât vorbele lui că bărbatul nu credea că va supravieţui. — Mulţumesc, spuse ea, nesigură. Nu mă aşteptam… — N-am de ales, trebuie să ţi-l dau acum. Nu mai pot fi răspunzător pentru el. — Eşti absolut sigur că nu există niciun antidot pentru otravă? — Eu nu cunosc niciunul. Fii foarte atentă. Înţeleg că ai impresia că e dreptul dumitale să deţii cristalul ăsta nenorocit, dar dacă gândeşti câtuşi de puţin şi dacă vrei să fii în siguranţă, atunci i-l vei înapoia proprietarului de drept. Îţi voi da numele şi adresa lui. — Apreciez că-ţi faci griji pentru mine, dar te asigur că Delbridge nu mă va putea găsi. Dumneata eşti în pericol în seara asta. Ai spus ceva de halucinaţii. Spune-mi, te rog, ce se întâmplă cu tine. Hipnotizatorul se şterse la ochi cu dosul mânecii cu un gest nerăbdător, apoi clătină din cap ca să-şi revină. — Încep să văd lucruri care nu sunt acolo. Acum ştiu că sunt doar fantezii, însă nu va trece mult şi mi se vor părea întru totul reale. Atunci voi fi un pericol pentru tine. — Cum poţi fi atât de sigur? — Cred că aceiaşi vapori au fost folosiţi de două ori în ultimele două luni. Ambele victime erau colecţionari bătrâni. Niciunul dintre ei nu era predispus la izbucniri violente, dar sub influenţa drogului au început să-i atace pe alţii. Unul dintre ei şi-a înjunghiat un servitor loial, celălalt a încercat să-i dea foc nepotului său. Acum înţelegi pericolul în care te afli? — Vorbeşte-mi despre halucinaţiile pe care spui că începi să le ai. Hipnotizatorul stinse torţa şi deschise uşa de la capătul scărilor. Aerul de afară era rece şi umed. Luna încă mai lumina grădina, însă în curând avea să înceapă să plouă. — Dacă tot ceea ce am auzit este adevărat, atunci voi fi mistuit de un coşmar. Cel mai probabil, voi muri în curând. Celelalte două victime au murit deja. — Cum au murit? Hipnotizatorul ieşi afară şi o trase după el. — Unul s-a aruncat pe fereastră, celălalt a suferit un atac de cord. Dar am vorbit destul. Trebuie să te duc departe. Vorbea pe un ton rece, detaşat, care o îngrijora pe Leona cel puţin la fel de mult ca şi previziunile lui sumbre. Îşi acceptase deja soarta, însă plănuia totuşi să o salveze. Uimirea o făcu să tresară. Simţi cum i se taie respiraţia. Hipnotizatorul nici măcar nu-i ştia numele, însă era hotărât să o ajute să evadeze. Nimeni nu mai făcuse vreodată ceva atât de eroic pentru ea. — Vei veni cu mine, milord, spuse ea. Ştiu câte ceva despre coşmaruri. Hipnotizatorul nici măcar nu se obosi să spere sau să-i răspundă. — Vorbeşte încet şi rămâi aproape, spuse el. Capitolul 2 „Sunt un om mort“, se gândi Thaddeus Ware. Era straniu că revelaţia nu producea cine ştie ce impresie asupra lui. Poate că otrava îşi făcuse deja efectul. I se părea că deocamdată reuşeşte să îndepărteze coşmarurile, dar nu putea fi sigur. Poate că până şi convingerea că era suficient de puternic încât să-i reziste otrăvii alte câteva minute era o iluzie. În orice caz, sperând cu disperare că de fapt chiar reuşea să ţină piept imaginilor bizare, îşi concentră întreaga atenţie asupra femeii şi a dorinţei de a o duce într-un loc sigur. Acesta era singurul lui scop acum. I se părea că imaginile stranii care îi tremurau chiar la marginea privirii se dădeau puţin înapoi ori de câte ori se concentra asupra dorinţei de a o salva. Probabil că asta se datora anilor întregi în care se antrenase pentru a-şi ascuţi talentele de hipnotizator. Cel puţin, nu ducea lipsă de voinţă. Simţea că voinţa lui era singurul lucru care mai stătea acum drept pavăză între el şi coşmarul care avea să îi cuprindă în curând mintea. O conduse pe femeie prin grădină, pe acelaşi drum pe care intrase mai devreme. De data asta, doamna făcu ce i se spunea şi rămase aproape de el. Un gard viu lung şi înalt le ieşi în cale. Thaddeus se întinse şi o apucă pe femeie, cu gândul să o îndrume spre poartă, dar în clipa în care mâna lui îi prinse braţul, concentrarea lui se spulberă ca o vază de porţelan scăpată pe o podea de marmură. Fără niciun avertisment, sângele începu să-i pulseze cu o euforie nebănuită. O strânse şi mai tare, savurând plăcerea neaşteptată. Auzi drept răspuns un suspin slab, uimit, dar nu-i dădu atenţie. Dintr-odată nu mai simţea decât braţul suplu, rotund şi minunat pe care îl apucase. Parfumul ei îi intoxica simţurile, îl făcea să nu mai gândească limpede. De sub tufiş începură să iasă demoni şi monştri. Rânjeau, iar lumina lunii le făcea colţii să strălucească. „Poţi să o posezi chiar aici, chiar acum. Nu e nimeni care să te oprească. E a ta.“ Nu se putea ca femeia să nu-şi dea seama cât de apetisantă arăta în haine bărbăteşti, se gândi Thaddeus. Gândul că se îmbrăcase aşa doar ca să-l seducă îl amuza, dar îl făcea să se simtă în acelaşi timp mulţumit de sine. — Trebuie să-ţi revii, domnule, spuse imperios femeia. Trăsura e foarte aproape. Mai avem nevoie doar de câteva minute, apoi vom fi amândoi în siguranţă. În siguranţă. Cuvântul îi evocă o amintire ştearsă. Se concentră, încercând să-şi aducă aminte un lucru important, ceva ce trebuia să facă înainte să o posede pe femeie. Era ceva, o idee palidă, purtată de adieri invizibile. Se agăţă de mica frântură de realitate cu toate puterile. Trebuia să o salveze. Da, asta era. Viaţa ei era în pericol. Monştrii şi demonii tremurară, deveniră transparenţi o clipă. „Ai halucinaţii, Ware. Fii atent sau o s-o ucizi chiar tu.“ Revelaţia îl lovi cu puterea unui val îngheţat. Se trase înapoi de pe marginea abisului. — Ai grijă sau o să calci pe el, spuse. — Un demon? întrebă precaută femeia. — Nu, bărbatul din tufiş. — Ce Dumnezeu? Uimită, Leona îşi coborî privirea. I se tăie răsuflarea când văzu un picior ieşind de sub frunzişul des. — E… începu ea, dar nu-şi mai duse întrebarea la capăt. — Când am venit aici, i-am băgat în transă şi pe el, şi pe celălalt paznic, explică bărbatul, îmboldind-o spre poartă. Nu se vor trezi până dimineaţă. — Ah. Leona ezită puţin. Nu ştiam că… Delbridge are paznici. — Data viitoare când vrei să jefuieşti pe cineva, poate ar fi mai bine să te gândeşti şi la asta. — Am intrat în clădire deghizată ca unul dintre servitorii angajaţi pentru seara asta, dar plănuiam să ies prin grădină. Aş fi căzut fix în ghearele lor dacă nu te-ai fi ocupat dumneata de ei înainte. Ce noroc am avut că ne-am întâlnit în seara asta. — Sunt foarte norocos, chiar aşa. Thaddeus nici nu se obosi să-şi ascundă sarcasmul. Atitudinea ei pozitivă îl înnebunea aproape la fel de mult ca halucinaţiile alea nenorocite. — Pari foarte încordat, şopti Leona, grăbind pasul. Halucinaţiile dumitale sunt mai puternice acum? Thaddeus simţi nevoia să ţipe la ea; vru să o scuture până o făcea să înţeleagă în ce situaţie gravă se aflau. Halucinaţiile nu îl atacau direct, ci aşteptau în unghere întunecate momentul în care voinţa lui avea să slăbească din nou, aşa cum se întâmplase mai devreme. În clipa în care îşi pierdea controlul, coşmarul avea să-i invadeze mintea. Cel mai mult îşi dorea să o sărute înainte să cadă pradă coşmarului. Dar din păcate nu avea timp să facă aşa ceva. În curând avea să-i sune ceasul. Singurul lucru pe care îl mai putea face era să încerce să o salveze. Câteva minute. Doar câteva minute îi trebuiau ca să o conducă până la trăsura ei şi să o vadă plecând. Câteva minute, atât. Putea să mai reziste atât de puţin. Trebuia, de dragul ei. Deschise poarta grea. Femeia trecu repede de partea cealaltă, iar el o urmă. Conacul lui Delbridge fusese construit la câţiva kilometri depărtare de Londra. Dincolo de zidurile înalte care împrejmuiau grădina era un pâlc des de copaci. La prima vedere, pădurea se arăta impenetrabilă; dar o privire mai atentă dădu la iveală monştrii care se ascundeau în umbrele întunecate. — Trăsura ne aşteaptă undeva în apropiere, spuse femeia. Thaddeus îşi scoase pistolul din buzunarul hainei. — Ţine, ia asta, zise el. — La ce-mi trebuie pistolul dumitale? — Fiindcă halucinaţiile s-au înrăutăţit. Acum o clipă am fost la un pas să te posed cu forţa. Nu ştiu de ce voi fi în stare data viitoare. — Prostii, spuse ea, părând într-adevăr şocată. Să nu cumva să te aştepţi să cred că ai fi în stare să faci aşa ceva, domnule. — Atunci nu eşti nici pe jumătate la fel de deşteaptă cum credeam. Leona îşi drese glasul. — Şi totuşi, având în vedere circumstanţele, înţeleg de ce îţi faci griji. Luă pistolul cu grijă, ţinându-l stângace cu o mână, apoi se întoarse şi îl conduse pe o alee îngustă, desfundată, luminată slab de razele lunii. — Presupun că nu ştii să foloseşti pistolul pe care tocmai ţi l-am dat, spuse el. — Nu, dar prietenul meu se pricepe la arme. Avea un prieten, un prieten bărbat. Vestea îl lovi cu forţa unui pumn în plină figură. Se simţi scandalizat şi în acelaşi timp inexplicabil de posesiv. Nu, de fapt erau iarăşi halucinaţiile. În orice caz, cel mai probabil va fi mort până dimineaţă, aşa că n-avea niciun drept asupra ei. — Cine e prietenul dumitale? întrebă el oricum. — Îl vei cunoaşte într-o clipă. Mă aşteaptă în pădure. — Ce bărbat adevărat ţi-ar permite să-ţi asumi un asemenea risc? — Eu şi Adam am ajuns la concluzia că va fi mai uşor pentru o singură persoană să se furişeze în conac decât pentru două, răspunse ea. În orice caz, cineva trebuia să păzească trăsura şi caii. — Atunci prietenul dumitale ar fi trebuit să intre în conac şi să te lase pe tine cu caii. — Prietenul meu are multe talente, dar nu şi cel care i-ar permite să simtă cristalul. Eu eram singura care putea încerca să-l găsească. — Cristalul ăla nenorocit nu a meritat riscurile pe care ţi le-ai asumat în seara asta. — Serios, domnule, chiar nu este momentul să-mi ţii o predică. Avea dreptate. Halucinaţiile de coşmar se apropiau iarăşi. Vedea strigoii cu coada ochiului, iar demonii pândeau de o parte şi de alta a aleii. Un şarpe uriaş cu ochi roşii, strălucitori, sâsâia dintre crengile unui copac. Thaddeus nu mai spuse nimic, ci se concentră iarăşi pe nevoia de a o conduce pe femeie până la trăsură pentru ca bunul ei prieten, Adam, să o poată duce departe de coşmarul lui. Dincolo de o cotitură a aleii se ascundea o trăsură mică, închisă, care părea foarte rapidă. Nimeni nu se vedea pe capră. Cei doi cai stăteau liniştiţi, aproape aţipiţi. Leona se opri şi privi neliniştită în jur. — Adam? chemă încet. Unde eşti? — Sunt aici, Leona. Thaddeus se simţi dintr-odată fericit şi, în mod straniu, mirat. În sfârşit, ştia cum o cheamă: Leona. Cei din vechime credeau că numele au putere. Aveau dreptate. Numele de Leona îi reînnoi puterile. „Ai halucinaţii, Ware. Revino-ţi.“ Un bărbat slab, purtând o pelerină grea de vizitiu, ieşi dintre copaci. Şapca lui era trasă până deasupra ochilor. Pistolul din mâna lui străluci în lumina lunii. — El cine e? Vocea părea să fie a unui gentleman tânăr şi bine educat şi nu avea nimic din accentul dur al unui vizitiu. — Un prieten, spuse Leona. Viaţa lui e în pericol, şi la fel şi a noastră. Nu am timp să-ţi explic de ce. Am găsit cristalul. Trebuie să plecăm de-aici, imediat. — Nu înţeleg. Cum de te-ai întâlnit cu o cunoştinţă în conacul lui Delbridge? Era un oaspete, poate? întrebă Adam, cu vocea plină de o dezaprobare rece. — Te rog, Adam, nu acum, spuse Leona, grăbindu-se să deschidă portiera trăsurii. Îţi voi explica totul în amănunt mai târziu. Era limpede că Adam nu era pe deplin convins, însă ajunse la concluzia că nu era momentul potrivit să protesteze. — Bine, spuse el, lăsându-şi pistolul să cadă într-un buzunar şi căţărându-se agil pe capră. Leona se urcă în trăsura neluminată. Thaddeus o văzu dispărând în întunericul dinăuntru. Deşi coşmarul începea deja să-i înceţoşeze mintea, avu un moment de luciditate în care se gândi că n-o va mai vedea niciodată pe acea femeie uimitoare, că nu-i va afla niciodată secretele. Era pe cale să dispară pentru totdeauna, iar el n-o ţinuse în braţe nici măcar o dată. Se apropie să închidă uşa. — Unde vei merge? întrebă, vrând să o audă măcar vorbindu-i pentru ultima oară. — Ne întoarcem în Londra, bineînţeles. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce stai acolo? Urcă-te! — Ţi-am spus, nu pot veni cu tine. Coşmarul e pe cale să mă cuprindă. — Iar eu ţi-am spus că mă pricep la coşmaruri. Adam îl privi de sus. — Ne pui pe toţi în pericol, se răsti el cu o voce groasă. Urcă-te în trăsură, domnule. — Mergeţi fără mine, spuse încet Thaddeus. Mai am un lucru de făcut înainte ca halucinaţiile să preia controlul. — Ce? întrebă Adam. — Trebuie să-l ucid pe Delbridge. — Hm, spuse gânditor Adam. Nu e o idee rea. Chipul Leonei apăru în cadrul uşii. — Nu. Nu poţi risca să te întorci la conac, domnule, nu în starea în care eşti. — Dacă nu-l omor pe Delbridge, va căuta cristalul, explică Thaddeus. — Ţi-am spus că nu mă va putea găsi, îl asigură Leona. — Noul tău prieten are dreptate, îi spuse Adam. Îţi sugerez să-i urmăm sfatul şi să-l lăsăm aici. Nu este o idee rea să-l lăsăm să încerce să-l ucidă pe Delbridge, nu-i aşa? Dacă reuşeşte, atunci am scăpat şi noi de o grijă pe viitor. — Dar nu înţelegi, insistă Leona. Omul ăsta e în ghearele unei otrăvi groaznice. Are halucinaţii. Nu-şi dă seama ce spune. — Ăsta e încă un motiv să-l lăsăm aici, spuse Adam. Ultimul lucru de care avem nevoie în seara asta e să cărăm după noi un nebun. Thaddeus o studie atent pe Leona, străduindu-se să-i mai vadă o ultimă oară chipul în lumina lunii. — Are dreptate, spuse el. Trebuie să plecaţi fără mine. — Categoric nu, spuse Leona, prinzându-l de mânecă. Ai încredere în mine, domnule. Îţi dau cuvântul meu de onoare că e foarte posibil să te pot ajuta. Nu plecăm fără tine. — La naiba, murmură Adam, dar vocea lui era resemnată. Atunci n-ai de cât să te urci în trăsură, domnule. E greu să câştigi o dispută cu Leona dacă e convinsă că are dreptate. Dar nu încăpăţânarea Leonei îl făcea să ezite, îşi dădu seama Thaddeus, ci convingerea ei că ar putea fi în stare să-l ajute. — Concentrează-te pe partea bună a lucrurilor, domnule, încercă să-l îmbărbăteze Leona. N-ai nimic de câştigat dacă nu vezi decât partea rea. — Şi crede din tot sufletul în puterea optimismului şi a gândirii pozitive, se plânse Adam. E o trăsătură cât se poate de enervantă, să ştii. Thaddeus privi cu jind portiera deschisă a trăsurii; acum că Leona îi aprinsese o mică flacără a speranţei, nu se simţea în stare să o stingă. Dacă Leona îl salva, atunci o va putea apăra de lordul Delbridge şi o va putea face a lui. Asta îl făcu să se hotărască în sfârşit. Sări în trăsură şi se trânti pe bancheta din faţa Leonei. Trăsura porni imediat, iar caii trecură la un trap rapid. Într-un colţ din mintea lui care îşi păstra încă o urmă de raţiune, Thaddeus îşi dădu seama că Adam nu aprinsese lămpile din exterior. Se ghida după lumina lunii pe drumul plin de meandre. Era un lucru nebunesc, dar nebunia era la ordinea zilei în ultima vreme. Înăuntru, silueta Leonei abia se vedea pe fondul tapiţeriei negre. Dar Thaddeus o simţea intens. Până şi aerul părea să strălucească, aprins de esenţa ei feminină. — Cum te cheamă, domnule? întrebă ea. — Thaddeus Ware. Cât de straniu era că tocmai împărtăşise o aventură răscolitoare cu acea femeie al cărei chip nici nu-l văzuse bine încă. Până acum nu avusese ocazia să o privească decât în galeria slab luminată şi în grădină, sub razele lunii. Dacă se întâlneau mâine pe străzile din Londra, se putea să nici n-o recunoască. Asta dacă nu cumva o auzea vorbind. Sunetul vocii ei, cald şi molcom, dar şi ciudat de senzual, îi va rămâne în minte pentru totdeauna. I-ar fi recunoscut şi parfumul, şi probabil şi silueta, pe undeva. Când o luase în braţe îi simţise fără îndoială formele apetisante. Şi mai era ceva, o urmă vagă de putere seducătoare care nu putea să vină decât de la aura ei. Ah, da, ar fi recunoscut-o oriunde. „Fiindcă e a ta“, şopti un demon. „A mea.“ Fără niciun avertisment, ultimele lui redute se prăbuşiră şi monştrii ieşiră la iveală. Săriră din umbrele întunecate ale minţii lui şi invadară trăsura. Într-o clipită, interiorul trăsurii se transformă într-un peisaj de coşmar. O creatură mare cât un câine stătea pe banchetă, lângă el. Dar o asemenea monstruozitate nu putea fi un câine. Avea un trup rotund, strălucitor, şi opt picioare acoperite cu pene. Ochii lui goi, compuşi, reflectau o lumină întunecată. Din colţii lui picura otravă. Un chip fantomatic apăru la fereastră. În loc de ochi avea două găuri goale, negre. Gura lui se deschise într-un strigăt mut. Thaddeus văzu cu coada ochiului o mişcare undeva la stânga. Nu trebuia să-şi întoarcă privirea ca să vadă că fiinţa care se cuibărise acolo avea picioare solzoase, care se terminau cu gheare, şi antene care se zbăteau ca tot atâţia viermi. Ferestrele trăsurii nu se mai deschideau spre pădurea întunecată, ci arătau scene nepământeşti dintr-o altă dimensiune: râuri de lavă care curgeau printre copaci din ţurţuri negri, îngheţaţi, păsări stranii cu cap de şarpe cocoţate pe crengile de gheaţă. Îi mai rămăsese destul discernământ încât să-şi dea seama că sperase prosteşte ca voinţa lui să fie suficient de puternică încât să ţină piept coşmarului. Avea otrava lui Delbridge în sânge de cel puţin cincisprezece minute, iar acum ea era cea care deţinea controlul. Însă lucrul cel mai surprinzător era că nu-i mai păsa câtuşi de puţin. — Domnule Ware? Vocea Leonei, pe care ar fi recunoscut-o oriunde, se auzi din întuneric. — Prea târziu, spuse el, amuzat de îngrijorarea pe care i-o simţea în voce. Bine ai venit în coşmarul meu. Nu este chiar aşa de rău după ce te obişnuieşti. — Domnule Ware, trebuie să mă asculţi. Trupul lui Thaddeus fu cuprins de o pasiune mistuitoare. Leona era atât de aproape, nu trebuia decât să se întindă şi să o posede. Nu mai dorise niciodată o femeie atât de tare, şi nimeni nu l-ar fi putut opri. — Pot să te ajut să te lupţi cu halucinaţiile, spuse ea. — Dar nu vreau să mă lupt cu ele, răspunse el încet. Dimpotrivă, chiar îmi fac plăcere. Şi ţie îţi vor plăcea. Leona îşi smulse nerăbdătoare peruca şi scoase un obiect din buzunarul hainei. Thaddeus nu văzu ce era, dar câteva clipe mai târziu lumina lunii străluci în mâinile ei. Acum o văzu pentru prima oară. Avea părul negru, prins într-un coc înalt, iar chipul ei era pur şi simplu răpitor, deşi nu în acelaşi fel în care o frumuseţe absolută era răpitoare. Nu, Leona era inteligentă, hotărâtă şi delicată, într-un fel. Buzele ei păreau atât de moi. Ochii ei de culoarea chihlimbarului topit străluceau cu o forţă feminină. Thaddeus nu mai văzuse niciodată ceva atât de seducător. — Vrăjitoareo, şopti el fascinat. Leona se trase înapoi, de parcă ar fi lovit-o. — Ce? — Nimic, zâmbi el; apoi privi curios cristalul. Ce-i asta? Tot o halucinaţie? — E Piatra Aurora, domnule Ware. Voi pătrunde în visurile dumitale.