Amanda Quick carti

Orasul de cuart de Amanda Quick CAPITOLUL 1   Dacă nu ar fi fost groaznic de evident că Chester Brady era deja mort, Lydia Smith l‑ar fi strâns de gât cu mâinile ei. Prima presupunere pe care o făcu, după ce dăduse colţul în semiîntunericul din aripa Mormântul Oraşului Mort a Ca­sei Shrimpton de Orori Antice, fusese aceea că Chester punea la cale una din şmecheriile lui. Trebuia să fie o bizară tactică de păcăleală, concepută să îi fure ei de sub nas posibilul cli­ent nou, înainte de a putea să semneze contractul. Era atât de caracteristic pentru păcăliciul ăsta nenorocit! Şi după tot ce făcuse pentru el! Se opri holbându‑se la un braţ şi un picior care atârnau pe o latură a unui sarcofag antic. Poate era doar un truc mai de neînţeles, de data asta. Umorul lui Chester înclina mai mult spre festele copilăreşti. Dar era ceva puţin cam prea realistă în felul în care era prăvălit în cosciugul cu o formă nu chiar umană. — Poate că a leşinat, sau ceva de felul ăsta, zise ea fără prea multe speranţe. — Nu cred. Emmett London trecu pe lângă ea şi merse mai departe pentru a privi în jos, în cutia funerară din cuarţ verde. — E mort de‑a binelea. Ai face bine să chemi autorităţile. Ea mai înaintă un pas, cu precauţie, şi văzu sângele. Se scursese din gâtul lui Chester şi se adunase pe fundul sicriului. Realitatea lucrurilor pe care le privea o izbi cu o putere năucitoare. Nu putea să creadă. Nu Chester. Era hoţ şi escroc sentimental, genul de caracter dubios care dădea nume rău tuturor celorlalţi comercianţi legitimi de antichităţi şi para‑arheologilor respectabili, dar era şi un prieten. Într‑un fel. Înghiţi cu greutate. — O ambulanţă? Emmett se uită la ea. Ceva din ochii lui o făcu să se simtă stânjenită. Poate era nuanţa ciudată, verzui‑aurie. Era prea apropiată de culoarea ochilor iepuraşului‑de‑praf – animalul ei de casă – cea de‑a doua pereche, aceea pe care o folosea la vânat. — Nu e nicio grabă cu ambulanţa, zise Emmett. În locul tău aş începe cu poliţia. Pentru el era uşor de zis, gândi Lydia. Problema era că, prima persoană cu care poliţia ar fi vrut să stea de vorbă ar fi fost ea, probabil. Toţi cei de pe Ruin Row ştiau că se certase cumplit cu Chester luna trecută când, nenorocitul dracului, îi furase primul potenţial client. Oh, Doamne, Chester era mort – mort cu adevărat! Îi era greu să înţeleagă asta. Nu era unul din convenabilele lui acte de dispariţie făcute ca să îl ţină departe de un client furios. De data asta moartea lui era reală. Dintr‑o dată simţi că o ia ameţeala. Nu putea fi adevărat. Respiră adânc, gândi ea. Câteva inspiraţii adânci. Nu se va prăbuşi. Nu se va lăsa copleşită. Nu va ceda nervos din cauza stresului, aşa cum se vor aştepta toţi să facă. Cu efort, reuşi să îşi revină. Privi spre cadavrul lui Chester şi îl văzu pe Emmett urmărind‑o. În mod ciudat, expresia lui era gânditoare, chiar puţin curioasă, într‑un mod detaşat. Era ca şi cum aştepta să vadă cum va reacţiona ea, ca şi cum reacţia ei la vederea cadavrului din sarcofag ar fi fost doar un interesant mister academic. Fără să îşi dea seama, privirea ei se îndreptă spre încheietura mâinii lui. Cu câteva minute mai devreme zărise o porţiune din ceasul lui. Faţa ceasului era din chihlimbar. Nu‑i mare lucru, gândi ea. Accesoriile din chihlimbar erau la modă. Mulţi oameni purtau chihlimbar din cauza asta. Dar unii oameni purtau chihlimbar pentru că era mijlocul pe care para-rezonatorii puternici îl foloseau pentru a‑şi concentra talentele psihice. O mai trecu un fior. — Da, desigur, poliţia, şopti ea. E un telefon la mine în birou. Vă rog să mă scuzaţi, dle. London, mă duc să‑i sun. — Aştept aici, zise Emmett. Atât de calm şi netulburat, gândi ea. Poate că era ceva obişnuit pentru el să se împiedice de cadavre. — Îmi pare rău pentru toate astea. Nu ştia ce altceva mai putea să spună. Emmett o privi cu acea expresie neclintită, de un interes politicos. — L‑ai ucis tu? Şocul produs de întrebare o lăsă momentan fără grai. — Nu, răspunse ea cu respiraţia întretăiată. Nu. Cu siguranţă că nu l‑am omorât eu pe Chester. — Atunci nu este vina ta, nu‑i aşa? Nu‑i nevoie să‑ţi ceri scuze. Avu clar impresia că el nu ar fi fost prea mirat dacă ea ar fi recunoscut că îl ucisese pe bietul Chester. Se întrebă îngrijorată ce spunea asta despre el. Se întoarse ca să meargă spre biroul ei prin galeria de exponate plină de întuneric. Privirea îi căzu asupra piciorului lui Chester, sprijinit de marginea sarcofagului verde. Piciorul era încălţat într‑o cizmă făcută dintr‑un fel de imitaţie ieftină de piele de şarpe. Chester se îmbrăcase întotdeauna ţipător, reflectă Lydia. Spre surpriza ei, simţi o undă de tristeţe cu totul neaşteptată. Este adevărat că fusese un escroc sordid şi oportunist. Dar era numai unul dintre cei mulţi care îşi câştigau traiul de azi pe mâine la marginea înfloritorului comerţ cu antichităţi din Cadence. Misterioasele ruine din cuarţ verde ale de mult‑dispărutei civilizaţii din altă lume care se dezvoltase odată aici, în Harmony, oferea o varietate întreagă de moduri de a obţine profit pentru antreprenorii abili. Chester nu fusese unul dintre cei mai răi din mulţimea celor ce lucrau la umbra zidului din Oraşul Mort. Fusese o pacoste, dar o pacoste simpatică. Avea să îi fie dor de el.   ♥ ♥ ♥ La ora cinci în după‑amiaza aceea, Melanie Toft stătea în uşa micului birou al Lydiei. Ochii ei întunecaţi erau plini de curiozitate. — Ce‑au zis? Tu ai scăpat? — Nu pe de‑a‑ntregul. Epuizată de orele de interogatoriu ale poliţiei, Lydia se prăbuşise în adâncul scaunului. — Detectiva Martinez zicea că se crede că Chester a fost omorât cândva între miezul nopţii şi trei dimineaţa. Eram acasă, în pat, la ora aia. Melanie ţistui din buze. — Singură, presupun? Melanie nu se sătura niciodată să aducă în discuţie subiectul sex. Cu şase luni în urmă pusese capăt celei de a treia, sau poate a patra căsătorii de convenienţă. Nu făcea un secret din faptul că era liberă pentru o a cincea. Bazându‑se pe experienţa ei considerabilă, Melanie se autonumise consiliera în materie de sex a Lydiei. Nu că ar fi avut nevoie de marea ei experienţă, gândi Lydia. Viaţa ei sexuală, niciodată una care ar fi putut fi catalogată ca fiind excitantă, devenise de‑a dreptul muribundă în ultimul an. Lydia se jucă absentă cu pietrele de chihlimbar din brăţară. — Cum verifică ei faptul că o persoană dormea nevinovată în propriul pat în momentul în care cineva era omorât? Melanie îşi încrucişă braţele şi se propti de rama uşii. — Cu siguranţă că ar fi mult mai uşor de dovedit dacă nu ai fi fost singură în pat. De luni de zile îţi vorbesc despre pericolele vieţii solitare. Acum vezi şi tu ce rişti dacă eşti celibatară pe perioade lungi de timp. — Aşa‑i. Nu se ştie niciodată când ai nevoie de un alibi solid pentru o crimă. Îngrijorarea înlocui ceva din interesul fascinat de pe faţa lui Melanie. — Lydia, eşti – ştii tu – bine? Începea deja, gândi Lydia. — Nu‑ţi face griji, nu e nevoie încă să‑i chemi pe ăia în halate albe. N‑o să fac o cădere nervoasă în faţa ta. Mă gândesc să o păstrez până ajung diseară acasă. — Iartă‑mă! Doar că mi‑ai zis că psihologii para‑rez te‑au sfătuit să eviţi situaţiile stresante. — Ce te face să crezi că am avut o zi stresantă? Tot ce am făcut până acum a fost să găsesc un cadavru în Galeria Mormântului, să petrec câteva ore interogată de poliţie şi, probabil, să pierd ocazia de a semna cu un client particular, care el singur mi‑ar fi ridicat statutul financiar la un nivel superior de impozitare. — Înţeleg ce vrei să spui. Nimic stresant într‑o zi ca asta. Chiar deloc. Melanie se desprinse de rama uşii şi intră în birou. Se aşeză pe unul din scaunele din faţa biroului. — Este ca o plimbare prin parc. O grijă nouă o cuprinse pe Lydia. Nu îşi putea permite să piardă slujba asta. — Mă întreb ce o să zică Shrimpton când se va întoarce mâine din concediu şi află ce s‑a întâmplat. — Glumeşti? Shrimpton probabil că o să‑ţi mărească salariul. Melania râse pe înfundate. — Nu există publicitate mai bună pentru Casa Shrimpton de Orori Antice decât descoperirea unei persoane omorâte într‑unul din exponate. Lydia gemu. — Asta‑i partea tristă, nu? Dacă apare în ediţiile din seara asta ale ziarelor, probabil că mâine dimineaţă va fi o coadă imensă aici. — Îhî! Faţa lui Melanie deveni din nou serioasă. Credeam că interogatoriul poliţiei a fost unul strict de rutină. Chiar eşti suspectă? — Habar n‑am. încă sunt aici, la biroul meu, ceea ce înseamnă că nu am fost arestată până acum. Cred că e un semn bun. Lydia bătu cu degetele în braţul scaunului. — Dar poliţiştii ştiau de cearta mea cu Chester de luna trecută din Sala suprarealistă. Melanie se încruntă. — Nu‑i bine. — Nu. Din fericire, detectiva Martinez pare să fie la curent cu faptul că Chester avea o mulţime de clienţi nemulţumiţi şi nu puţini duşmani la Ruin Row. O să aibă nevoie de ceva timp ca să sorteze prin toţi aceşti posibili suspecţi. O să fie o listă lungă! Melanie ridică din umeri. — Mă îndoiesc că poliţia o să‑şi piardă prea mult timp cu cazul ăsta. Chester Brady nu e o victimă de rang înalt sau un membru marcant al comunităţii. A avut câteva antecedente cu legea, şi numele lui însemna gunoi pentru Societatea Para-arheologilor. — Aşa‑i. Îmi închipui că singurii care vor veni la înmormântarea lui vor fi cei pe care i‑a jefuit. Vor veni doar ca să se convingă că e mort cu adevărat. — Probabil că după aia or să sărbătorească în cel mai apropiat bar. — Probabil. Lydia oftă. — Nu cred că va fi cineva din familie nici la cimitir. Chester mi‑a spus odată că nu avea rude apropiate. Zicea mereu că ăsta era unul din lucrurile pe care le aveam noi doi în comun. Melanie se strâmbă uşor. — Tu şi cu Chester Brady nu aveaţi nimic în comun. El era un ratat, întotdeauna căutând marea lovitură şi întotdeauna stricând totul când aproape reuşea. — Ştiu. Nu foarte diferit de ea însăşi, gândi Lydia tristă. Dar se abţinu să o spună cu voce tare. E ciudat, dar cred că o să‑mi fie dor de el. Melanie îşi dădu ochii peste cap. — Nu văd cum ai putea fi cât de cât înţelegătoare cu putoarea aia mică după ce ţi‑a furat clientul luna trecută. — Păi arăta atât de jalnic întins acolo, în sarcofagul ăla, Mel. Sângele şi tot restul. Lydia se cutremură. — A fost îngrozitor. Ştii, Chester era o lepădătură, dar mă surprinde că a putut să enerveze pe cineva atât de tare, încât să‑l omoare. — Printre alte calităţi strălucite pe care le avea, Brady era şi hoţ. Asta, de obicei, irită oamenii. — Asta aşa e, fu Lydia de acord. Şi drept cadou de despărţire, în drum spre viaţa de Apoi, a reuşit să‑mi saboteze afacerea pe care o făceam în dimineaţa asta. — Crezi că ai pierdut clientul care a venit să te intervieveze azi? — În mod sigur. Bietul de el a trebuit să stea o oră cu poliţiştii din cauza celor întâmplate. A fost politicos, dar am rămas cu impresia că dl. London nu este obişnuit să tolereze asemenea inconvenient. Este un om de afaceri bogat şi plin de succes din Resonance City. Când a sunat ieri, a ţinut să sublinieze că preferă discreţia. Voia tot felul de asigurări de discreţie şi confidenţialitate. Mulţumită mie, probabil că va ajunge în ziarele de seară. — Ceea ce nu este tocmai discret şi nici confidenţial, fu de acord Melanie. — Având în vedere împrejurările, a fost extrem de civilizat. Lydia îşi aşeză bărbia pe mâini. Nu a spus nimic nepoliticos, dar ştiu că n‑o să‑l mai văd niciodată. — Hmmm! Lydia ridică o sprânceană. — Ce vrea să‑nsemne asta? — Nimic, pe bune. Tocmai mă gândeam de ce un om de afaceri bogat, de succes, căruia îi place să fie discret, ar contacta un para‑arheolog care lucrează într‑un loc cum este Casa Shrimpton de Orori Antice. — Când ar fi putut avea pe oricine de la Universitatea de Consultanţi a Societăţii Para‑arheologilor? întrebă Lydia încruntată. — O.K., recunosc că, într‑un fel, mi‑am pus şi eu aceeaşi întrebare. Dar n‑am vrut să‑mi forţez norocul, aşa că m‑am abţinut să pun asemenea întrebări delicate. Melanie se aplecă peste birou ca să o mângâie pe braţ. — Curaj, prieteno! Vor mai fi şi alţi clienţi. — Nu ca ăsta. Ăsta avea bani, iar eu aveam planuri. Lydia ridică degetul mare şi arătătorul despărţite de câţiva centimetri. — Atât mai avem până să‑l anunţ pe proprietar că nu îmi reînnoiesc contractul de închiriere pentru debaraua aia pe care el o numeşte apartament. — Nasol. — Îhî. Dar poate că tot răul e spre bine. — De ce? întrebă Melanie. Lydia se gândi la modul prea nepăsător în care London o întrebase dacă ea l‑a omorât pe Chester. — Ceva mă face să cred că dacă lucram pentru Emmett London ar fi fost aproape la fel de stresant ca găsitul de cadavre în Galeria Mormântului.   CAPITOLUL 2   O oră mai târziu, Lydia apăru pe scările de la etajul cinci al clădirii de apartamente cu vedere spre Oraşul Mort. Începea să prindă puteri, se gândi ea, pe când se îndrepta către uşa ei pe holul întunecos. Nu mai gâfâia aşa tare după cinci etaje, cum i se întâmplase în prima săptămână după ce se stricase liftul. Mai bine decât la sală, şi mult mai ieftin. Atitudinea pozitivă era importantă. Vârî cheia de chihlimbar în broască, îi dădu un mic impuls de energic psihică şi deschise uşa. Animalul ei de casă, iepuraşul‑de‑praf Fuzz, alunecă spre ea, peste podea. Dacă nu i‑ar fi anticipat venirea, nu l‑ar fi văzut până nu ar fi ajuns la picioarele ei. Niciuna din cele şase labe ale lui nu făcea vreun zgomot pe podeaua de gresie din holul de mărimea unui timbru poştal. Ochii de zi ai lui Fuzz erau deschişi, strălucind într‑o nuanţă inocentă de albastru prin blana lui indescriptibilă. Era pufos în întregime, fiind imposibil să‑i vezi urechile sau labele. Arăta ca ceva care tocmai se rostogolise de sub pat. — Hei, Fuzz, n‑o să crezi ce zi am avut. Lydia îl luă în braţe şi îl aşeză pe umăr. — Hopa! Iar ai dat iama prin covrigei? O surprindea întotdeauna greutatea micii bestii. Oamenii tindeau să uite că acel exterior neţesălat şi fără pretenţii al unui iepuraş‑de‑praf, ascundea muşchii şi tendoanele puternice ale unui prădător mic, dar eficient. — Chester Brady a fost omorât în noul meu sarcofag. Ăla despre care ţi‑am spus că l‑am luat foarte ieftin de la Muzeul Universităţii pentru muzeul lui Shrimp, pentru că ei mai aveau în pivniţă încă două sute de bucăţi în plus. Şi îmi erau şi datori de când le‑am găsit câteva duzini din cele mai bune exemplare pe care le au. Fuzz mârâi vesel şi se aşeză într‑o poziţie mai confortabilă pe umărul ei. — Ştiu, ştiu, nu ţi‑a plăcut niciodată de Chester, nu? Mulţi nu‑l plăceau. Totuşi, e ciudat să te gândeşti că nu mai e. Cu câteva luni în urmă încetase să îşi mai facă griji că monologurile ei adresate lui Fuzz erau un indiciu de deteriorare a sănătăţii mentale şi psihice. Avea probleme mult mai presante care îi ocupau atenţia. Cea mai importantă dintre ele fiind aceea de a‑şi găsi de lucru şi de a‑şi stabiliza situaţia financiară devenită precară în urma dezastrului. Şi pe urmă, în ceea ce îi privea pe ceilalţi, avusese o cădere monumentală după Weekend‑ul Pierdut. Având în vedere diagnosticul pus de psihiatri după incident, vorbitul cu animalul de casă era ceva ce părea mult mai aproape de normal. Dezastrul din Oraşul Mort de acum şase luni, nu numai că i‑a distrus cariera universitară şi i‑a stors economiile, dar adăugase în cantităţi mari, denumiri ca „disonanţă psihică" şi „para‑traumă“ în fişa ei medicală. Doctorii îi recomandaseră să evite excesul de stres. Din nefericire, asta era mai uşor de zis, decât de făcut, atunci când cineva încerca să îşi croiască o nouă carieră pe ruinele uneia care se prăbuşise şi arsese. Cu toate denumirile pompoase, Lydia ştia că rez‑psihiatrii habar nu aveau de starea adevărată a sănătăţii ei mentale şi psihice. Şi nici ea nu ştia. Nu îşi mai amintea prea mult din cele patruzeci şi opt de ore care trecuseră din momentul în care căzuse în capcana iluziei. Doctorii spuneau că îşi reprimase amintirile. Susţineau că, datorită abilităţilor ei de rezonanţă psihică înaltă, era mai bine că se întâmplase aşa. Abilitatea paranormală de a rezona cu chihlimbarul pentru a‑l folosi la concentrarea psihică, apăruse la populaţia umană la scurt timp după ce coloniştii veniseră prin Cortină, ca să se aşeze pe planeta Harmony. La început, acest talent fusese doar puţin mai mult decât o curiozitate. Dar treptat a devenit evident adevăratul potenţial al acestui fenomen. Astăzi, la aproape două sute de ani după descoperirea chihlimbarului de pe Harmony, era folosit în mod curent pentru orice, de la pornitul motoarelor de automobile şi până la operarea unei maşini de spălat vasele. Orice copil cu vârsta de peste patru ani putea genera destulă energie psihică pentru a „rezona“ cu un chihlimbar neacordat. Puţini oameni însă puteau aduna destulă putere psi pentru a‑l folosi şi la altceva decât condusul maşinilor sau operarea unui computer. Dar existau excepţii. În unii oameni, abilitatea de a para‑rezona lua forme ciudate şi foarte puternice. Lydia era unul dintre aceşti oameni. În termeni tehnici, ea era un para‑rezonator cu energie‑efemeră. Termenul popular era „vânător de energie“. Dintr‑un motiv necunoscut, putea să folosească chihlimbarul acordat pentru a rezona cu iluziile psihice capcană care fuseseră lăsate în urmă de locuitorii de mult dispăruţi ai planetei Harmony. Având abilitatea de a de‑rezona capcanele de coşmar, era, practic, garanţia că persoana respectivă va ajunge în domeniul para‑arheologiei. Cariera alternativă era comerţul cu antichităţi furate. Până acum şase luni avansase rapid în ierarhia lumii academice. Durase puţin timp până să devină profesor cu drepturi depline la Departamentul de Para‑arheologie. Apoi venise dezastrul. Singura ei amintire clară a ceea ce ea numea în particular Weekend‑ul Pierdut, era intrarea ei într‑o catacombă din Oraşul Mort şi descoperirea faptului că nu numai că era singură dar, cumva, îşi pierduse şi chihlimbarul. Fără el era pusă în situaţia aproape imposibilă de a găsi una din ieşiri. Dar Fuzz o găsise. Nu reuşise niciodată să înţeleagă măcar cum ieşise el din apartament, ca să nu mai vorbim de felul în care răscolise Oraşul Mort până o descoperise. Dar o făcuse. Îi salvase viaţa. Nu fusese ea primul para‑arheolog puternic care îşi pierduse controlul şi fusese copleşit de coşmarurile extraterestre împletite în capcane, dar fusese una dintre puţinii care nu sfârşiseră într‑un azil de nebuni după o asemenea experienţă îngrozitoare. Lydia îl dădu jos de pe umăr pe Fuzz şi îl aruncă pe pat ca să îşi schimbe hainele. Dacă nu i s‑ar fi văzut ochii albaştri strălucitori, ar fi putut fi luat drept o scamă mai mare căzută pe cuvertură. — Veşti proaste în ceea ce priveşte clienţii, Fuzz. Se pare că nu ne vom muta la sfârşitul lunii în apartamentul ăla grozav. Şi s‑ar putea să‑ţi mai tai din raţia de covrigei. Fuzz mârâi din nou. O privi fără prea mult interes cum îşi scoate pantofii cu tocuri joase şi se dezbracă de costum. Îşi puse o pereche de jeanşi bine purtaţi şi o cămaşă albă şi largă, apoi îl aşeză din nou pe Fuzz pe umărul ei. Desculţă, se duse în bucătăria ei minusculă, îşi turnă un pahar de vin din cutia de carton cu capac deşurubabil pe care o ţinea în frigider, şi îşi pregăti o farfurie cu doi biscuiţi şi puţină brânză. Scoase capacul vasului cu covrigei şi luă un pumn întreg pentru Fuzz. Când termină, duse gustarea improvizată şi vinul afară, pe balconul micuţ. Aşezându‑se pe unul din şezlonguri, îi dădu lui Fuzz un covrigel, îşi puse picioarele pe balustradă şi se întinse ca să privească soarele coborând în spatele enormului perete de cuarţ verde care înconjura Oraşul Mort. Micul ei apartament era foarte scump, având în vedere dimensiunea lui, bucătăria învechită şi faptul că se afla în partea proastă a oraşului, dar avea două avantaje importante. Primul era că putea să meargă pe jos până la Casa Shrimpton de Orori Antice, ceea ce însemna că nu trebuise să îşi cumpere o maşină. Al doilea avantaj, şi într‑un fel chiar mai important, era faptul că se afla în Cartierul Vechi, în apropierea peretelui vestic al Oraşului Mort. Din balcon putea vedea o fâşie îngustă din ruinele Oraşului Mort din Cadence. I se părea că metropola antică, misterioasă, devenea magnifică atunci când silueta i se prelungea peste lumina soarelui care murea. Contemplă marginea îngustă a zidului pe care o putea vedea din balcon şi privi cum ultimele rămăşiţe ale zilei luminau văpaia de smarald a pietrei. Cuarţul verde, aproape indestructibil, fusese materialul de construcţie preferat al armonicilor. Cele patru oraşe moarte care fuseseră descoperite până acum – Frecvenţa Veche, Rezonanţa Veche, Cristalul Vechi şi Cadence Veche – toate fuseseră construite din acelaşi material. La suprafaţă, arhitectura diverselor clădiri extraterestre lua forme şi mărimi de o varietate ameţitoare. Nimeni nu ştia în ce fel folosiseră armonicii aceste structuri care erau dezgropate cu multă migală de echipele arheologice angajate de universitate. Singurul lucru pe care para‑arheologii îl înţelegeau, era acela că ceea ce se întâmplase la suprafaţă, în ruinele acelea fantastice, nici nu se putea compara cu ceea ce se întâmplase sub pământ. După unele estimări, mai puţin de douăzeci la sută din catacombe fuseseră explorate. Iluziile capcană şi stafiile de energie făcuseră ca munca să fie înceată şi plină de pericol. Le spusese doctorilor că nu avea niciun fel de amintire despre ceea ce se întâmplase în cele patruzeci şi opt de ore pe care le petrecuse în catacombele de un verde incandes­cent, dar nu era adevărat în întregime. Uneori, când stătea ca acum în balconul ei şi privea cum cobora noaptea peste Oraşul Mort, imagini fugare îi treceau prin colţurile cele mai îndepărtate ale minţii. Spectrele stăteau întotdeauna ascunse vederii ei şi dispăreau atunci când încerca să le tragă la lu­mina zilei. O parte din ea era mai mult decât mulţumită, chiar doritoare, să le lase în întuneric. Dar intuiţia îi spunea că dacă până la urmă nu va găsi o cale să le expună, aceste fantome o vor hăitui până la sfârşitul zilelor ei. Sorbi din vin, privi zidul verde şi simţi fiorul familiar coborându‑i prin şira spinării. Ciocăniturile de la uşă o surprinseră atât de tare, încât vinul i se vărsă peste marginea paharului. Fuzz mârâi enervat. — Ar putea fi Driffield. Lydia supse picăturile de vin de pe degete şi se ridică în picioare. Poate a primit ultima mea scrisoare în care îl ameninţam că voi apela la un avocat şi a decis să facă ceva cu liftul ăla. Aş! Nu‑l văd eu pe el escaladând cinci etaje ca să‑mi spună că o să‑l repare. Cu Fuzz pe umărul ei, se întoarse în apartament şi traversă camera de zi miniaturală. Când ajunse la uşă, se ridică pe vârfuri şi privi prin vizor. În hol stătea Emmett London. Nu părea să sufle din greu după ce urcase cinci etaje. Nu părea să zâmbească, dar era o urmă de amuzament în expresia lui. Evident, ştia că este privit. Observă că ridicase ediţia de seară a ziarului Steaua din Cadence, care fusese lăsat în faţa uşii ei şi îl ţinea absent într‑o mână. Putea citi titlul articolului de primă pagină: O ASISTENTĂ MUZEOGRAFĂ INTEROGATĂ ÎNTR‑UN CAZ DE CRIMĂ. Se întrebă dacă nu cumva London trecuse pe la ea doar ca să‑i spună cât de mult îi displăcuse să fie legat de investigaţia unei crime. Respirând adânc, reuşi să îşi adune destul curaj ca să deschidă uşa. — Dl. London. Îi oferi cel mai profesionist zâmbet al ei. Ce surpriză! Nu vă aşteptam. — Eram în trecere pe aici, zise el sec. Al dracului de fals, gândi ea. Cartierul ei nu era genul care să atragă oameni de afaceri de anvergură care îşi făceau griji să nu fie tâlhăriţi. Pe de altă parte, ceva îi spunea că Emmett nu îşi făcea prea multe griji despre asta. Părea destul de capabil să îşi poarte singur de grijă. Fuzz mârâi. Nu era un avertisment. Iepuraşul‑de‑praf părea curios. — Înţeleg. Lydia privi spre ziarul din mâna lui Emmett. Nu trebuia să faceţi atâta efort ca să îmi spuneţi că nu mai vreţi să mă angajaţi pe postul de consultant. Mi‑am închipuit deja că nu voi primi slujba. — Chiar? — Mi‑aţi spus că doriţi multă discreţie. Aşa că m‑am gândit că după toată problema cu cadavrul şi poliţia şi titlurile din ediţia de seară, nu mai am nicio şansă. — Aşa pare. Privi în spate, de‑a lungul holului ponosit, apoi o privi pe ea. — Aş prefera să nu continuăm conversaţia asta aici, în hol. Pot să intru? — Ha? La început crezu că nu înţelesese bine. Vreţi să intraţi? — Dacă nu te superi. Ea se înroşi şi se dădu un pas înapoi. — Oh, sigur, sigur. Vă rog, intraţi. — Mulţumesc! Când intră în hol, nu făcu mai mult zgomot decât făcea Fuzz. Dar acolo se sfârşea asemănarea, decise Lydia. Emmett London nu semăna deloc cu un iepuraş‑de‑praf care traversa podeaua. Nu era nimic întâmplător, pufos sau murdar în persoana lui. Arăta ca cineva care îşi făcea propriile reguli. Expresia clin ochii lui intransigenţi şi liniile severe ale feţei, îi spuneau că şi trăia după aceste reguli. Un semn rău, gândi ea. În experienţa ei, oamenii care aderau la un cod rigid, nu erau prea flexibili. Emmett îl studie pe Fuzz cu o expresie gânditoare în timp ce Lydia închidea uşa. — Presupun că muşcă? — Nu fiţi ridicol! Fuzz e blândeţea întruchipată. — Este? — Atâta timp cât i se văd doar ochii de zi, nu aveţi de ce să vă faceţi griji. Trebuie să fiţi atent doar atunci când un iepuraş‑de‑praf începe să nu mai arate ca o scamă mare. Emmett îşi ridică sprâncenele. — Se spune că atunci când îi vezi dinţii este deja prea târziu. — Da, bine – cum ziceam, nu e nevoie să vă alarmaţi, Fuzzi n‑o să muşte. — Te cred pe cuvânt. Conversaţia începea să se deterioreze, gândi Lydia. Trebuia să‑i distragă atenţia în vreun fel. — Tocmai mi‑am luat un pahar cu vin. Vreţi şi dumneavoastră? — Da, mulţumesc. Se mai relaxă puţin. Poate că nu venise să‑i spună că era supărat pe ea pentru că îl implicase cu poliţia. Cu siguranţă că nu ar accepta un gest de ospitalitate ca pe urmă să îi spună că o va da în judecată pe ea, precum şi Casa Shrimpton de Orori Antice. Dar poate că exact asta o să facă. — Când v‑am auzit bătând la uşă, am crezut că sunteţi proprietarul. Se duse în bucătărie, deschise frigiderul şi trase afară cutia cu vin. — L‑am tot căutat să repare liftul. E stricat – dar presupun că aţi observat. Emmett veni în cadrul uşii. — Am observat. — Driffield e un prost gospodar. Turnă vinul în pahar. Încerc să strâng nişte bani ca să mă pot muta cât mai curând. Între timp, noi doi ne aflăm în război. Deocamdată câştigă el. I‑am făcut atâtea probleme în ultimul timp, încât am impresia că încearcă să găsească un motiv ca să mă dea afară. — Înţeleg. Da, desigur. Avea mari dubii că cineva încercase vreodată să‑l arunce în stradă pe Emmett London, dar se gândi că probabil ar fi nepoliticos să spună asta. — Destul despre mine, zise ea abilă. E un subiect plictisitor. Haideţi să ieşim în balcon. Am vedere spre ruine. El o urmă afară şi se aşeză cu grijă în celălalt şezlong. Era uimitor că preţiosul ei balcon părea mult mai mic, cu el ocupând o porţiune mare din spaţiul limitat. Nu pentru că ar fi fost un om deosebit de mare, gândi ea. Era probabil cam mediu la cele mai multe dintre măsuri. Înălţime medie, greutate medie. Doar că totul la el era foarte concentrat. Avea sentimentul că, cu Emmett ca şi cu Fuzz, atunci când îi vedeai dinţii era deja prea târziu. Deşi petrecuse cu el o jumătate de oră în dimineaţa aceea, nu ştia mai multe despre el decât ştiuse când o sunase la birou ca să stabilească întâlnirea. Îi spusese doar că era un consultant de afaceri din Rezonance City, care colecţiona antichităţi. — N‑am avut posibilitatea să terminăm conversaţia din dimineaţa asta, zise Emmett. Lydia se gândi la cadavrul lui Chester în sarcofag şi oftă. — Nu. — O să trec direct la subiect. Am nevoie de un para‑arheolog bun şi cred că tu eşti ce‑mi trebuie. Ea se holbă la el. Se pare că nu voia să o dea în judecată, până la urmă. — Tot mai vreţi să mă angajaţi? Chiar şi după ce v‑am vârât în ediţiile de seară? — Eu nu sunt în ziare. Gustă din vin. Detectiva Martinez a fost drăguţă şi nu a dat numele meu publicităţii. Ea fluieră încetişor. — Sunteţi norocos. — Norocul nu are nicio legătură cu asta. Ea se mai relaxă puţin. — Atunci, dacă vă face să vă simţiţi mai bine, să ştiţi că sunt foarte bună la ceea ce fac. — Mă bucur să aud asta. Zâmbetul lui era total lipsit de umor. Nu că aş avea de unde alege. Asta o puse pe gânduri. Îşi aminti întrebarea pe care i‑o pusese Melanie în după‑amiaza aceea. De ce nu se dusese la Societate sau la un muzeu de clasă ca să găsească un para‑arheolog? Tuşi scurt. — Nu vreau să vă conving să nu mă angajaţi, dle. Lon­don, dar păreţi a sta, nu găsesc un termen mai bun, confortabil din punct de vedere financiar. El ridică din umeri. — Sunt bogat, dacă asta vrei să spui. — Da, asta vreau să spun. Haideţi să vorbim cinstit. Cu banii dumneavoastră, puteţi merge la Societatea Para‑arheologilor şi o să vă puteţi alege un consultant particular care are o reputaţie stabilită prin munca cu colecţionarii de anvergură. — Ştiu, zise el simplu. Dar am nevoie de unul care nu este prea particular. Ea îngheţă. — În ce sens „prea particular”? — Cu a se implica în partea ilegală a afacerilor cu antichităţi. Lydia încremeni. — Oh, fir‑ar să fie! Ştiam eu că eşti prea bun ca să fii adevărat.  

O noapte de neuitat de Amanda Quick Prolog Cu şaptesprezece ani în urmă…   Casa din capătul aleii era cufundată în linişte şi întuneric. Ceva nu este în regulă, se gândi Irene. Părinţii îi lăsau întotdeauna lumina aprinsă când venea acasă târziu. — Nu fi supărată, Irene, îi spuse Pamela oprind maşina pe alee. Luminile de poziţie ale decapotabilei nu băteau decât până la şirul de brazi care mărgineau drumul. A fost doar o glumă, da? Ai tăi dorm deja. N-or să afle niciodată că te-ai întors acasă după ce s-a dat stingerea. Irene deschise uşa maşinii şi se căzni să coboare. — Vor şti. Am distrus totul. — Dă vina pe mine, îi spuse Pamela nepăsătoare. Am pierdut şirul orelor. — E vina mea. Am făcut greşeala să cred că-mi eşti cu adevărat prietenă. Am crezut că pot avea încredere în tine. Părinţii mei îmi cer să respect doar două reguli: să nu consum droguri şi să nu merg în partea cealaltă a lacului. — Mai lasă-mă. În seara asta nu ai încălcat decât o regulă. Pamela zâmbi larg. Nici măcar în maşină nu am avut droguri. — Nu aveam voie să ieşim din oraş, ştii şi tu asta. Ţi-ai luat carnetul de conducere de curând. Tata spune că încă nu ai destulă experienţă la volan. — Te-am adus acasă întreagă, nu? — Nu asta-i ideea şi o ştii şi tu foarte bine. Le-am făcut o promisiune alor mei. — Eşti o fiică model. Vocea ei trăda dispreţ şi exasperare. Nu te mai saturi să tot respecţi reguli? Irene făcu un pas înapoi. — Deci despre asta a fost vorba? Ai vrut să vezi dacă mă poţi determina să încalc regulile? Ei bine, ai reuşit. Sper că eşti satisfăcută. Este ultima dată când mai facem ceva împreună. Presupun că asta îţi şi doreai, nu? Noapte bună, Pamela. Se întoarse spre casa aflată în beznă şi-şi căută cheile în poşetă. — Irene, stai aşa… Irene o ignoră. Cu cheia în mână se îndreptă spre uşă. Părinţii ei aveau să fie foarte supăraţi. Probabil că o vor închide în casă pentru tot restul zilelor sau cel puţin până la sfârşitul verii. — Bine, fie ca tine, îi strigă Pamela. Întoarce-te la viaţa ta plictisitoare de fată cuminte şi la familia ta perfectă şi la fel de plictisitoare. Data viitoare când îmi voi face o prietenă bună voi alege pe cineva care ştie să se distreze. Pamela demară repede. Luminile maşinii dispărură şi Irene se trezi singură. Seara era rece. Luminile străluceau peste lac. Pamela ridicase capota maşinii noi şi strălucitoare. Nu ar fi trebuit să-i fie chiar aşa de frig. Poate că era de vină sentimentul pe care-l trăieşti când îţi dădeai seama că nu poţi avea încredere în cineva pe care-l considerai prieten. Se uită să vadă dacă nu se observa vreo lumină în dormitorul părinţilor ei, pe partea din stânga a casei. Probabil că auziseră maşina Pamelei, se gândi ea. Tatăl ei avea somnul uşor. Nu se vedea nicio lumină. Se simţi puţin mai uşurată. Dacă nu se trezeau, ar fi amânat o scenă penibilă până mâine. Nu mai era mult până la micul dejun şi va afla destul de repede care-i va fi pedeapsa. Abia vedea treptele de la verandă. Tatăl ei uitase să aprindă lumina exterioară. Asta chiar că era ciudat, întotdeauna aprindea acel bec şi pe cel din spatele casei. O altă regulă. Se opri cu cheia în mână. Dormitorul părinţilor ei era imediat pe dreapta cum intrai. Cu siguranţă aveau să o audă dacă intra pe uşa din faţă. Dar, dacă dormeau, s-ar fi putut să nu audă când deschidea uşa din spate. Dacă intra pe la bucătărie ar fi avut o şansă să se strecoare în dormitor, iară să-i trezească pe ai ei. Coborî de pe verandă şi înconjură casa. Era întuneric beznă. Păcat că nu avea o lanternă. În lumina slabă a lunii, micul ponton şi barca de pe lac pe care o folosea tatăl ei la pescuit erau aproape invizibile. Se sperie când văzu că nici în spate nu era aprinsă lumina. Se împiedică de prima treaptă şi aproape căzu. În ultimul moment, reuşi să se apuce de balustradă. Cum de uitase tatăl ei să aprindă măcar lumina din spate? Ceva era cu adevărat ciudat. Poate că se arseseră simultan cele două becuri. Introduse cheia în broască şi răsuci mânerul cu grijă, încercând să nu facă zgomot. Un miros care-i făcu stomacul să se strângă o izbi. Oare intrase vreun animal în casă? Mama ei avea să facă o criză dimineaţa. Concomitent, sentimentul că se întâmplase un lucru îngrozitor o făcu să tremure din toate încheieturile. Cu greu păşi înăuntru, bâjbâind apoi după întrerupător. Lumina se aprinse, orbind-o câteva secunde. Apoi văzu sângele de pe podea. Auzi pe cineva ţipând. Într-un colţ îndepărtat al minţii îşi dădu seama că ea era cea care scosese acel sunet de disperare, de durere, de groază şi de negare. Dar zgomotul era îndepărtat şi parcă nu-i aparţinea. Plecase spre alte locuri, undeva unde nimic nu era aşa cum trebuie, unde totul era anormal. Când se întoarse pe Pământ îşi dădu seama că pentru ea, definiţia a ceea ce era normal se schimbase pentru totdeauna.         E-MAIL DATA: 7 Martie DE LA: PWebb PENTRU: IStenson SUBIECT: Trecutul   Bună, Irene,   Ştiu că acest e-mail este o mare surpriză. Sper că nu l-ai trimis direct la coş când ai văzut numele expeditorului. Am auzit că acum eşti reporter şi reporterii sunt prin definiţie curioşi, astfel, cu puţin noroc, probabil că citeşti acest mesaj. E greu de crezut că au trecut şaptesprezece ani de când nu ne-am mai văzut, nu? Îmi dau seama că, prin prisma a tot ceea ce s-a întâmplat, ai fi bucuroasă să nu mă mai vezi alţi şaptesprezece ani, dar trebuie să vorbesc cu tine, şi asta foarte repede. Ceea ce am să-ţi comunic are legătură cu trecutul. Nu-ţi pot spune într-un e-mail sau la telefon. Ai încredere, este la fel de important pentru amândouă. Trebuie să mai fac câteva lucruri înainte de a ne vedea. Vino la lac, joi după-amiază. În mod normal, totul va fi gata până atunci. Sună-mă imediat ce ajungi în oraş. Apropo, nu am uitat cât de mult îţi plăcea şerbetul de portocale cu îngheţată de vanilie. E ciudat ce lucruri ţinem minte, nu?   Fosta ta cea mai bună prietenă, Pamela.       1 — Vă conduc eu până la căbănuţă, domnişoară Stenson, spuse Luke Danner. Irene simţi cum i se ridică părul pe ceafa. Îşi încheia trenciul. Se opri. Ar fi trebuit să plec mai devreme, îşi zise. Ar fi trebuit să mă întorc la cabană cât mai era lumină. Asta se întâmplă când devii dependentă se ştiri. Trebuise să vadă ştirile de seară şi singurul loc din Sunrise, de pe lacul Lodge, unde puteai avea acces la televizor era recepţia vechiului motel. În cele din urmă, văzuse, în compania proprietarului, fluxul deprimant al ştirilor date de corespondenţii din întreaga lume. Ceva mai înainte îl văzuse afişând semnul: Nu mai avem locuri. Asta o îngrijorase puţin. Nu se vedea niciun client în tot motelul. Încercă să se gândească la o scuză rezonabilă pentru a-i refuza oferta de a o însoţi, dar Luke era deja în picioare. El traversă holul vechi cu paşi mari, îndreptându-se spre biroul de la intrare. — Nu e lumină pe drumul spre căbănuţă, spuse el. Cele câteva becuri care luminau poteca s-au ars. O trecu un alt fior. Trăia cu teama de întuneric de când avea cincisprezece ani. Dar această reacţie nervoasă nu era doar o spaimă enormă pe care o resimţea de fiecare dată când contempla apusul. Era amestecată cu sentimentul prezenţei nefamiliare şi ciudate a lui Luke Danner. La o primă privire, mulţi oameni ar fi fost înclinaţi să-l subestimeze, dar ea nu va face niciodată această greşeală. Era un bărbat complicat. În anumite circumstanţe, cu siguranţă că putea fi extrem de periculos. Era de înălţime medie, cu un trup puternic şi umeri largi. Faţa-i părea dăltuită în piatră. Ochii verzi-căprui aminteau de cei ai unui alchimist care a privit prea mult timp şi prea concentrat în focul puternic al alambicului. Părul, tuns scurt, avea sclipiri argintii. Ea aprecie că trebuia să aibă undeva în jur de patruzeci de ani. Pe mâna stângă nu se vedea vreo verighetă. Probabil că era divorţat. Bărbaţii interesanţi de vârsta lui, de obicei, aveau cel puţin o căsătorie la activ, iar Luke Danner era cu siguranţă foarte interesant. Chiar fascinant, dacă se gândea mai bine. Abia de-i adresase câteva cuvinte în ultima oră şi jumătate în care se uitase la ştirile de la toate televiziunile. Nu făcuse decât să stea lângă ea, întins pe unul dintre fotoliile mari, cu picioarele răşchirate pe un covor vechi, contemplând reporterii, mult prea veseli pentru a fi naturali şi prezentatorii calmi, chiar stoici. Ceva din atitudinea lui spunea că deja văzuse ceea ce lumea avea mai rău de oferit şi nu era foarte impresionat de varianta televizată. — N-o să fie nicio problemă pe potecă, spuse ea. Scoase o lanternă-stilou din buzunar. Am lumină. — Şi eu. Luke se aplecă în spatele tejghelei. Când se ridică avea în mână o lanternă puternică. În mâinile lui mari şi îndemânatice părea o adevărată armă. Se uită la mica ei lanternă amuzat. A mea e mai mare, spuse el. Ignoră remarca asta, îşi zise, deschizând uşa înainte ca el să aibă timp să o facă pentru ea. Aerul rece o înfioră. Ştia că nu ningea decât rar la altitudinea aceea. Staţiunea de pe malul lacului Ventana era în munţi, dar aproape de zona viticolă cu climă moderată. Totuşi, era doar începutul primăverii şi în această parte a Californiei se făcea destul de frig după ce se întuneca. Luke luă o jachetă veche de piele de pe un cuier confecţionat dintr-o pereche de coarne şi o urmă afară. Nici nu se sinchisise să închidă uşa, remarcă ea. Criminalitatea nu fusese niciodată o problemă în Dunsley. Ştia că în ultimii douăzeci de ani nu se comiseseră decât două crime în oraş, amândouă într-o seară de vară, în urmă cu şaptesprezece ani. Se opri la intrarea în căbănuţa din piatră şi lemn. Era ora şapte şi jumătate, dar ar fi putut, la fel de bine, să fie miezul nopţii. Întunericul se lăsa brusc în zona împădurită şi umbroasă a munţilor. Luke aprinse lanterna uriaşă pe care o luase de sub tejghea. Avea dreptate, se gândi ea, lanterna lui chiar că era mai mare. Raza pe care o emitea acoperea cu totul mica luminiţă produsă de lanterna ei şi lumina zone întinse. — Frumoasă lanternă, spuse ea ezitant. Nimeni nu aprecia o lanternă bună mai mult decât ea. Se considera o adevărată cunoscătoare. Ce model e? — Model militar. Am cumpărat-o de pe internet, pe ebay. — Aha. Îşi propuse să verifice cum era cu articolele militare ce se găseau pe internet când va avea nevoie de o lanternă nouă. Asta se va întâmpla în curând. Cumpăra des noi modele. Luke coborî cele trei trepte în spatele ei, mişcându-se cu o uşurinţă şi cu o relaxare care îi spuneau că el nu avea nicio problemă cu întunericul. Probabil că nu existau multe lucruri care să-l sperie pe Luke Danner. Se uită de-a lungul potecii. — Nu doar câteva becuri lipsesc. Se pare că niciunul nu funcţionează. — Am comandat becuri noi la magazin, spuse el. — Ar fi minunat dacă ar fi instalate până la vară, nu? — E cumva sarcasm ceea ce detectez în vocea dumneavoastră, domnişoară Stenson? Îi zâmbi cuceritor. — Pentru numele lui Dumnezeu, bineînţeles că nu. — Voiam doar să fiu sigur. Câteodată, voi, oamenii sofisticaţi, ce veniţi din alte părţi, sunteţi mult prea ascuţiţi la minte pentru noi, localnicii. Nu face pe provincialul complexat cu mine, Luke Danner. Nici eu n-am venit cu pluta. E adevărat că nu ştia prea multe despre el – şi nici nu era sigură că dorea să ştie dar vedea sclipirea de inteligenţă, strălucitoare ca diamantul, din ochii lui. — Ceva îmi spune că nici dumneata nu aparţii acestui oraş mai mult decât mine, domnule Danner. — Ce vă face să spuneţi asta? întrebă el, puţin prea politicos. — Eu i-aş spune intuiţie. — Aveţi multe? — Multe ce? — Intuiţii? Se gândi o clipă. — Uneori. — Mie, personal, nu-mi place ghicitul, spuse el. Prefer faptele documentate. — Nu vreau să vă jignesc, dar pare puţin obsesiv. — Da, aşa pare? Merseră mai departe pe poteca presărată cu pietriş, care lega cele douăsprezece cabănuţe. Pietrişul scrâşnea sub tocurile cizmelor ei din piele. Luke era încălţat cu pantofi de sport, şi aproape că nici nu-i auzea paşii. Printre ramurile copacilor mai zărea câte o rază argintie pe suprafaţa întunecată a lacului, dar lumina lunii nu pătrundea printre rândurile dese de pini şi brazi, care creşteau în împrejurimile lacului Lodge. Auzea zgomote ciudate în coroana deasă de deasupra. Mâna i se strângea convulsiv pe lanterna-stilou. Nu va recunoaşte în faţa lui, dar era bucuroasă că o însoţea. Noaptea nu se simţea bine. În acea seară, avea să fie chiar mai rău decât de obicei, pentru că o petrecea în oraşul care-i bântuia visele. Ştia că probabil nu va reuşi să adoarmă. Scrâşnetul pietrişului şi sunetele bizare pe care le producea vântul ce străbătea crengile îi făceau nervii să se întindă la maximum. Avea nevoie de confortul pe care i-l dădea prezenţa unei alte persoane. Dar, judecând după tăcerea în care urmăriseră ştirile ceva mai devreme, bănuia că discuţiile de dragul discuţiilor nu erau preferatele lui Luke Danner. Întâlnirile, la care trebuia să-şi scoată partenera la cină, reprezentau, probabil, o adevărată tortură pentru el. Se uită la prima căbănuţă, cea pe care, evident, Luke o folosea pentru sine. Lumina de pe prispă ardea, dar ferestrele erau întunecate. În niciuna dintre celelalte cabănuţe nu se vedea vreo lumină, cu excepţia celei care îi fusese repartizată. Luminile străluceau prin fiecare fereastră a cabanei numărul cinci, la fel şi pe verandă şi în spate. Lăsase lumina aprinsă, atunci când se decisese să vadă ştirile la unicul televizor disponibil. — Se pare că sunt singura clientă în seara asta. — Nu suntem în sezon. Îşi aminti că micile comunităţi care trăiau pe malurile lacului Ventana nu recunoşteau decât două ipostaze, în sezon şi în afara lui. Totuşi, i se părea ciudat că nu mai era nimeni. — Pot să te întreb de ce ai pus semnul cu: „Nu mai sunt locuri?“ — Nu-mi place să fiu deranjat seara, spuse Luke. E deja destul de rău că oamenii vin la orice oră din zi să închirieze camere. — Înţeleg. Îşi drese vocea. Faceţi meseria doar ca hotelier? — Eu nu vând ospitalitate. Dacă cineva are nevoie de o cameră pentru o noapte, foarte bine. Îi închiriez o cameră. Dar dacă clienţii nu se deranjează să ajungă la o oră decentă, atunci n-au decât să conducă până la Kirbyville şi să caute un motel acolo. — E şi asta o modalitate de a face afaceri cu un motel, deşi s-ar putea să nu fie abordarea cea mai profitabilă. Când aţi preluat cabana? — Cam acum cinci luni. — Ce s-a întâmplat cu fostul proprietar? Simţi imediat că întrebarea ei stârnise curiozitatea lui Luke. — Îl ştiaţi pe Charlie Gibbs? întrebă el pe un ton neutru. Regretă că întrebase. E adevărat că voia să stea de vorbă în seara aceea, dar ultimul lucru despre care voia să vorbească era trecutul ei în acel oraş. Dar ea fusese cea care îl provocase la discuţia care ajunsese în acel punct. — Da, l-am cunoscut pe Charlie, spuse ea pe un ton la fel de neutru. Dar au trecut ani buni de când nu l-am mai văzut. Ce mai face? — Agentul imobiliar care mi-a vândut cabana mi-a spus că a murit anul trecut. — Îmi pare rău să aud asta. Şi chiar îi părea rău. Charlie era deja în vârstă când ea plecase de acolo, aşa că nu fu chiar surprinsă să audă că murise. Dar asta nu făcuse decât să mai atingă una dintre acele coarde sensibile, care tot vibrau de când ajunsese aici, în urmă cu câteva ore. Nu-l cunoscuse foarte bine pe Charlie Gibbs, dar asemeni bibliotecii din parc, el şi vechea lui cabană erau o parte din peisajul copilăriei ei. — Mi s-a spus că afacerile înfloresc aici după Ziua Eroilor, spuse Luke pe un ton care nu avea nici cea mai mică urmă de entuziasm. Am auzit că e o adevărată explozie de Ziua Muncii. — Aşa se întâmplă de obicei în staţiunile turistice de vară. Făcu o mică pauză. Nu păreţi foarte entuziasmat de posibilitatea ca afacerile să înflorească. Ridică din umeri. — Mie-mi place când e linişte şi pace. E motivul principal pentru care am cumpărat această cabană. Asta şi faptul că o proprietate cu vedere la lac nu are cum să piardă din valoare. — Dar nu este puţin cam greu să vă câştigaţi existenţa cu o asemenea filosofie de afaceri? — Mă descurc. Când vine vara o să plătesc rate mai mari, ca să compensez lunile mai proaste. Se gândi la maşina de teren care era parcată în faţa cabanei lui. Maşina era mare, scumpă şi nouă. Charlie Gibbs nu-şi permisese niciodată să-şi cumpere o astfel de maşină. Şi nici nu avusese niciodată un ceas precum cel pe care îl avea Luke la încheietură. Ceas care părea capabil să reziste la o imersiune de cincizeci de metri şi care indica ora de pe mai multe meridiane. Asemenea ceasuri nu erau, cu siguranţă, ieftine. Curiozitatea îi creştea cu fiecare secundă care trecea, dar ştia că Luke nu ar fi apreciat o discuţie despre finanţele sale. Se gândi la un alt subiect. — Ce aţi făcut înainte de a cumpăra căbănuţele? — Am fost în Corpul Puşcaşilor Marini până acum vreo şase luni. Am încercat o vreme să-mi găsesc norocul în lumea corporatistă, dar lucrurile nu au mers prea bine. Îi era uşor să şi-l închipuie în armată. Era ceva în ţinuta lui care-l făcea să pară îmbrăcat în uniformă, nu în jeans şi cu tricou. Şi mai era şi aerul de încredere, autoritate şi comandă. Un mascul Alpha, din cap până-n picioare. Cunoştea genul foarte bine. Şi tatăl ei făcuse parte din Corpul Puşcaşilor Marini înainte de a se angaja în poliţie. Luke era genul care îşi păstra cumpătul şi te conducea prin fum şi foc în siguranţă, atunci când ceilalţi alergau de colo-colo ca nişte găini bete. Astfel de bărbaţi aveau şi ei utilitatea lor, dar nu erau dintre cei cu care puteai convieţui uşor. Mama ei îi explicase asta de câteva ori, când era exasperată. — Cabana trebuie să fi fost într-o stare foarte proastă când ai cumpărat-o, spuse ea. Ultima dată când am văzut-o eu stătea să cadă şi asta se întâmpla cu mult timp în urmă. — I-am făcut ceva renovări de infrastructură. Se uită la căbănuţa ei de pe marginea lacului care se vedea printre copacii înalţi. Poate că nu ai observat micul afiş din cameră, care-ţi sugera să ajuţi conducerea motelului Sunrise de pe lacul Lodge să protejeze mediul înconjurător, nelăsând lumina aprinsă la plecarea din cameră. Se uită şi ea în aceeaşi direcţie. Căbănuţa era luminată ca un stadion de fotbal pe care se juca un meci în nocturnă. — Am văzut notificarea, îl asigură ea. Dar am mai văzut şi că managerul conducea un vehicul sport utilitar foarte mare, care probabil că are un consum crescut de benzină pe kilometru. Aşa că, am presupus, cum era şi normal, că cererea de a reduce consumul de curent nu era decât o modalitate vicleană şi ipocrită de a-i face pe oaspeţi să se simtă vinovaţi că nu au ajutat conducerea să economisească câţiva bănuţi din nota de electricitate a motelului. — Bine, la naiba. I-am spus lui Maxine că nu va funcţiona. Nu rezolvi niciodată nimic dacă încerci să fii subtil. Dacă vrei ca oamenii să se conformeze regulilor, i-am spus, trebuie să le faci cât mai clare posibil. Să nu fie nici cea mai mică posibilitate de interpretare. — Cine e Maxine? — Maxine Boxell. Directoarea adjunctă. Are un copil şi nu e căsătorită. Fiul ei, Brady, va fi cel care va conduce barca motelului pe timpul verii. Din câte am înţeles, sunt mulţi clienţi care vor să iasă pe lac în acea perioadă a anului. Maxine spune că putem să cerem o căruţă de bani pentru o excursie de pescuit de trei ore. Mă bate la cap să iau încă o barcă, mai rapidă, pentru schi nautic. Dar deocamdată nu mă grăbesc să iau o decizie în privinţa asta. S-ar putea ca afacerile să se dezvolte prea mult. Numele îi spunea ceva. Exista o Maxine care terminase liceul în luna iunie a acelui an în care toată lumea ei se dărâmase. Pe atunci numele ei era Maxine Spangler. — Te deranjează dacă te întreb ce te aduce aici, în Dunsley, domnişoară Stenson? — Probleme personale. — Personale, da? — Da. Putea să facă şi ea pe misterioasa dacă voia. — Cu ce vă ocupaţi? întrebă el când deveni clar că ea nu avea să cadă în capcana întrebării ce nu era chiar atât de subtilă. Ce se întâmplase? se întrebă ea. Mai înainte, abia dacă scosese două cuvinte şi acum, dintr-odată, se decisese să pună tot felul de întrebări directe şi personale. — Sunt reporter, îi răspunse. — Ah, da? Părea amuzat şi chiar puţin surprins. Pe mine m-aţi fi putut păcăli. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că faceţi parte din mass-media. — Ştiţi, mi se spune asta destul de des. — Tocurile alea înalte şi trenciul la modă sunt impresionante. Nu arătaţi ca una dintre creaturile alea sclifosite care tocmai au fost respinse la un concurs de frumuseţe şi citesc ştirile la televizor. — Asta poate pentru că lucrez la un ziar, nu la un post de televiziune, spuse ea pe un ton sec. — Aha, deci lucraţi în presă. O complet altă specie. Făcu o mică pauză. Ce ziar? — Glaston Cove Beacon. Aşteptă o clipă răspunsul pe care-l anticipa. — Nu am auzit niciodată de el. Exact cum se aşteptase. — Şi asta mi se spune des, spuse ea răbdătoare. Glaston Cove este un orăşel aflat pe coastă. Beacon este un cotidian mic, dar proprietarul, editor şi redactor şef în acelaşi timp, a făcut de curând un site pe internet, de unde se poate descărca ultima ediţie. — E greu să mă gândesc la ceva ce s-ar putea întâmpla aici în Dunsley şi care ar putea atrage atenţia unui reporter din Glaston Cove. Era mai mult decât o conversaţie de politeţe, se gândi ea. Se transforma uşor, uşor într-un interogatoriu. — V-am spus, am venit aici în scopuri personale, spuse ea încet, nu să fac un material pentru ziar. — Ah, da, aşa e. Scuze, am uitat partea cu treburile personale. O uitase pe dracu’. Îşi zâmbi sieşi, neplăcut impresionată. El încercase să o preseze cumva, dar nu avea să-i meargă. Nu avea de gând să dea explicaţii unui străin, în special nu unuia care primea corespondenţa în oraşul ăsta. După ce se va întâlni cu Pamela, va lăsa Dunsley în urmă fără niciun fel de regret. Când ajunseră la căbănuţa numărul cinci îşi dădu seama cu surprindere că o încercau sentimente amestecate: pe de o parte, de uşurare, iar pe de alta, un fel de regret. Scoase cheia din buzunar şi urcă treptele din faţă. — Vă mulţumesc că m-aţi însoţit, spuse ea. — Nicio problemă. Urcă după ea pe scări, îi luă cheia din mână şi o introduse în broască. Când aţi venit, azi după-amiază, cred că am uitat să vă spun că puteţi găsi cafea şi gogoşi, gratuit, în hol, între orele şapte şi zece. — Serios? Sunt profund impresionată. Din câte înţelesesem, managementul hotelului nu crede în facilităţi oferite clienţilor. — Ai întrebat de serviciu la cameră. Deschise uşa şi se uită la holul puternic luminat. Nu facem astfel de lucruri, dar oferim cafeaua de dimineaţă şi gogoşi. Asta dacă avem clienţi. Lucru care, mulţumită dumneavoastră, există. — Îmi cer scuze de deranj. — Da, bine, chestia asta se mai întâmplă când lucrezi în branşă, remarcă el relativ serios. — E o viziune extrem de filosofică. — Ştiu, spuse el. A trebuit să mi-o dezvolt de când am devenit hangiu. Din fericire am avut parte de ceva pregătire. Oricum, după cum spuneam, gogoşile au fost ideea lui Maxine. — Înţeleg. — Am fost de acord să încerce timp de o lună, cu titlu de probă. Ca să fiu sincer, eu nu vi le recomand. Au gust de zahăr amestecat cu rumeguş. Bănuiesc că sunt deja expirate, atunci când se duce Maxine să le ia. Nu pot fi sigur sută la sută de asta, pentru că producătorii din Dunsley nu dau doi bani pe ştampilarea datei de producere sau a celei de expirare pe produsele lor. — Ar fi trebuit să-mi iau în drum ceva pentru micul dejun. — Dar puteţi merge în oraş. Ventana View Café se deschide la şase. — Voi ţine minte. Fu nevoită să se strecoare pe lângă el ca să intre înăuntru. Acest lucru o obligă să se atingă de trupul lui musculos. Îi simţi căldura şi mirosul de mascul. Când se întoarse pentru a-i spune noapte bună, fu surprinsă să-l vadă studiind-o cu o expresie elocventă în privire. — Ce e? întrebă ea neliniştită. — Vorbiţi serios cu micul dejun? — Da. — Majoritatea femeilor pe care le cunosc nu se dau în vânt după micul dejun. Nu avea nici cea mai mică intenţie să-i spună că micul dejun era una dintre micile, dar importantele ritualuri pe care le respecta pentru a menţine normalitatea şi ordinea în universul ei intim. Micul dejun însemna sfârşitul nopţii. Era o masă foarte importantă. Dar nu avea de ce să-i explice lui asta. Nu putea să înţeleagă. Singura care înţelesese importanţa vitală a micului dejun fusese ultima din cei peste o jumătate de duzină de terapeuţi pe care-i consultase de-a lungul anilor. Doctoriţa LaBarre făcuse tot posibilul să o determine să renunţe la alte rutine obsesive, care-i ameninţaseră la un moment dat viaţa. Buna doctoriţă nu eliminase micul dejun, pe motiv că avea şi alte calităţi. — Orice nutriţionist vă va spune că micul dejun este cea mai importantă masă a zilei, îi spuse ea. Se simţea ca o idioată, de fiecare dată când trebuia să folosească această explicaţie pentru nevoia ei de a urma un ritual. Spre surprinderea ei, Luke nici măcar nu zâmbi, ci se înclină într-o manieră foarte solemnă. — Absolut, spuse el. Micul dejun este cel mai important. Oare o lua peste picior? Nu era sigură. Se îndreptă şi făcu un pas spre interior, pregătindu-se să închidă uşa. — Dacă nu vă supăraţi, trebuie să dau un telefon, spuse ea. — Sigur. Se dădu puţin înapoi. Ne vedem dimineaţă. Apoi avu un moment de ezitare. — Era să uit. Probabil că voi pleca mâine. O privi cu duritate. — Aţi rezervat două nopţi. — A doua noapte este pentru situaţii de urgenţă, pentru cazul în care, din motive grave, nu reuşesc să plec mâine. — Noi nu rezervăm situaţii de urgenţă aici, la Sunrise, pe lacul Lodge. Avem o regulă strictă: renunţarea la rezervări se face cu douăzeci şi patru de ore înainte. Se uită la ceas. A trecut de mult ora limită. — Vom discuta regula dumneavoastră, mâine, când voi afla dacă mai trebuie sau nu să petrec o altă noapte în Dunsley. Noapte bună, domnule Danner. — Succes în rezolvarea problemelor personale, domnişoară Stenson. — Mulţumesc, spuse ea. În ceea ce mă priveşte, cu cât termin mai repede, cu atât mai bine. Zâmbi. — Încep să cred că nu vă prea place imaginea pitorească a micii noastre comunităţi de munte. — Sunteţi foarte perspicace. — Noapte bună… — Nu o spuneţi, îl avertiză ea. Am mai auzit asta. — Nu pot rezista. Zâmbi. Noapte bună, Irene. Uşa scoase un zgomot satisfăcător când i-o trânti în faţă. Sunetul zăvorului tras suna chiar mai bine. Solid. Foarte solid. Poate că Luke Danner era nou în Dunsley, dar făcea totuşi parte din acest peisaj pe care ea-l ura. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să se încurce cu el. Se duse la fereastră şi se uită printre draperii pentru a se asigura că el pleca. Cobora scările sigur de el şi ridică o mână în semn de „la revedere“, sugerându-i că ştie că-l urmăreşte. Mulţumită că rămăsese singură, scoase telefonul din geantă şi apăsă pe butonul care forma ultimul număr apelat. Uitase de câte ori o sunase pe Pamela de când ajunsese în Dunsley, în acea după-amiază. Nici de data asta nu-i răspunse nimeni. Închise înainte să intre căsuţa poştală. Nici nu mai ştia câte mesaje îi lăsase. Nu avea niciun rost să-i mai lase încă unul.    

Nechibzuinta de Amanda Quick CAPITOLUL 1   Lumina lunii i se potrivea. Învăluit în lumina de argint care umplea pajiştea, Gabriel Banner, conte de Wylde, arăta la fel de misterios şi primejdios ca o legendă care a prins viată. Phoebe Layton îşi opri iapa la marginea pomilor şi îşi tinu răsuflarea în timp ce Wylde se îndrepta spre ea. Încercă să–şi stăpânească mâinile care îi tremurau pe hăţuri. Nu era momentul să–şi piardă controlul: Era o doamnă care lupta pentru o cauză nobilă, Avea nevoie de serviciile unui cavaler rătăcitor şi alegerea era limitată, într–adevăr, Wylde era singurul candidat potrivit. Mai întâi însă trebuia să–l convingă să accepte propunerea ei. De săptămâni de zile lucra la acest plan. Până în noaptea aceasta, contele, singuratic şi izolat de lume, ignorase constant toate scrisorile ei voit misterioase. Disperată, apelase la o altă tactică. În încercarea de a–l ademeni afară din bârlogul său, folosise ca momeală singurul lucru căruia ştia că el nu îi putea rezista. Faptul că se găsea în noaptea aceasta aici, pe această pajişte izolată din Sussex, însemna că reuşise în cele din urmă să–l provoace să vină la o întâlnire. Wylde nu ştia cine era ea. În scrisorile ei se semnase numai Doamna Voalată. Lui Phoebe îi părea rău că trebuise să recurgă la această mică înşelătorie, dar fusese o manevră necesară. Dacă Wylde ar fi descoperit adevărata ei identitate la începutul aventurii, ar fi refuzat desigur să o ajute. Trebuia să–l convingă cu orice preţ să o ajute în cercetările ei înainte de a îndrăzni să se prezinte. Phoebe era sigură că de îndată ce va înţelege despre, ce era vorba, va înţelege şi motivele care o îndemnaseră să fie atât de ascunsă la început. Nu, Wylde nu o cunoştea, dar Phoebe îl cunoştea pe el. Ea nu–l mai văzuse de aproape opt ani. La şaisprezece ani şi–l imaginase ca pe o legendă vie, un cavaler nobil şi viteaz, ieşit direct  dintr–un roman medieval de aventuri. Aşa cum îl văzuse când era atât de tânără, nu–i mai lipsea decât o armură strălucitoare şi o sabie. Deşi Phoebe îşi amintea bine ultima dată când îl văzuse, ştia că Gabriel nu–şi amintea deloc acel moment. Fusese mult prea ocupat la vremea aceea plănuind cum să fugă cu sora ei Meredith. Phoebe se încordă de curiozitate acum, când el se îndrepta spre ea. Din nefericire, vălul pe care îl purta şi lumina palidă a lunii o împiedicau să–şi dea seama cât de mult se schimbase în aceşti ani. Primul ei gând fu că părea mai robust decât şi–l amintea ea. Mai înalt. Mai suplu. Mai puternic, cumva. Umerii păreau mai laţi sub pelerina largă cu glugă pe care o purta. Pantalonii strânşi pe corp scoteau în evidenţă conturul puternic şi musculos al coapselor. Borul întors al pălăriei arunca o umbră ameninţătoare şi impenetrabilă pe faţa lui Wylde. Tulburată câteva clipe, Phoebe se întrebă dacă nu făcuse o alegere proastă. Poate că era pe cale să întâlnească un ticălos adevărat, un tâlhar sau ceva şi mai rău. Se mişcă neliniştită în şa. Dacă pătea ceva în noaptea aceasta, biata ei familie îndurerată va avea cu siguranţă dreptate să pună o înscripţie adecvată pe mormântul ei: A PLĂTIT ÎN CELE DIN URMĂ PENTRU NECHIBZUINŢA EI – care ar fi foarte potrivită. Din punctul de vedere al clanului ei, deosebit de acaparator, Phoebe îşi petrecuse, întreaga viaţă intrând dintr–un bucluc în altul. De data aceasta însă, poate riscase chiar prea mult. — Misterioasa Doamnă Voalată, presupun? întrebă Gabriel cu răceală.   Se linişti de îndată. Îndoielile lui Phoebe privitor la identitatea bărbatului se topiră imediat. Nu putea să nu recunoască tonul acela hotărât şi dur, chiar dacă nu–l auzise de opt ani. Ceea ce o uimi însă fu fiorul care o cuprinse ca şi cum ar fi aşteptat să–l audă. Se încruntă o clipă în faţa acestei reactii ciudate. — Bună seara, seniore, spuse. Gabriel îşi opri armăsarul negru la un metru de ea. — Am primit ultimul dumneavoastră bilet, doamnă. Mi s–a părul la fel de iritant ca şi celelalte. Phoebe înghiţi nervos când îşi dădu seama că el nu era într–o dispoziţie prea veselă. — Am sperat, să vă trezesc interesul, domnule. — Îmi displace profund înşelăciunea. — Înţeleg. Phoebe se întristă. Îmi displace profund înşelăciunea. Se întrebă dintr–odată dacă nu făcuse o greşeală tactic serioasă tratând cu Wylde. Bine că avusese grijă să–şi pună vălul în noaptea aceasta, se gândi. Desigur că nu vroia ca el să descopere cine era, dacă nu ducea la bun sfârşit treaba din noaptea aceasta. — Cu toate acestea mă bucur că aţi acceptat invitaţia mea. — Curiozitatea a fost mai puternică decât mine. Gabriel zâmbi uşor în lumina lunii, dar nu era niciun pic de căldură în arcuirea buzelor, iar privirea lui umbrită nu arăta nimic. Aţi devenit un spin în ochii mei în ultimele două luni, doamnă. Cred că vă da–ţi bine seama de acest lucru. — Îmi cer scuze, spuse Phoebe cu toată convingerea. Însă adevărul este seniore, că a început să mă cuprindă disperarea. Sunteti un om greu de contactat. Nu mi–aţi răspuns la scrisorile iniţiale şi nu ieşiţi în societate. N–am găsit niciun alt mijloc de a vă atrage atenţia. — Aşa încât aţi decis să mă provocaţi în mod deliberat într–o asemenea măsură încât să mă deranjez în sfârşit să vă întâlnesc? Phoebe respiră adânc. — Cam aşa ceya. — În general se consideră un lucru periculos să deranjezi un om ca mine, misterioasa mea Doamnă Voalată. Ea nu se îndoise o clipă de acest lucru, dar acum era prea târziu să dea înapoi. Lucrurile ajunseseră prea departe pentru a mai opri aventura din noaptea aceasta. Se afla în căutarea adevărului şi trebuia să fie tare. — Aşa să fie, domnul meu? Phoebe încercă să vorbeacă pe un ton rece şi amuzat. De fapt, nu mi–aţi lăsat nicio altă alternativă. Nu vă temeti, sunt sigură că de îndată ce veţi auzi ce am de spus, veţi fi bucuros că aţi fost de acord în cele din urmă să vă întâlniţi cu mine şi ştiu că îmi veţi ierta mica înşelătorie. — Dacă m–aţi chemat ca să vă puteţi bucura de ultima dumneaoastră victorie, trebuie să vă previn că nu–mi place să pierd. — Victorie? Ea clipi sub văl şi apoi realiză că el vorbea despre momeala pe care ea o folosise să–l atragă acolo în noaptea asta. Oh, da, cartea. Lăsati. Seniore. Şi dumneavoastră sunteţi tot atât de nerăbdător ca şi mine să vedeţi manuscrisul. Evident că nu aţi putut rezista invitatiei mele de a–l vedea, chiar dacă eu sunt noul lui proprietar. Gabriel mângâie gâtul armăsarului său cu mâna înmănuşată. — Se pare că avem în comun interesul pentu manuscrisele medievale. — Adevărat. Văd că vă deranjează că eu am fost aceea care a găsit „Cavalerul şi vrăjitorul” şi a descoperit că este de vânzare, spuse Phoebe. — Dar cu siguranţă că sunteţi atât de generos încât să recunoaşteţi cât de ingenioase au fost investigaţiile mele. Manuscrisul era chiar aici în Sussex, de fapt, practic chiar sub nasul dumneavoastră. Gabriel înclină capul în semn de recunoaştere a priceperii ei. — Păreţi să fiţi destul de norocoasă în această privinţă. Acesta este al treilea manuscris la care aţi ajuns înaintea mea în aceste ultime săptămâni. Pot să vă întreb de ce nu aţi pus mâna pe el, pur şi simplu să–l luaţi, aşa cum aţi făcut şi cu celelalte? — Pentru că, aşa cum v–am explicat în scrisorile mele, aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră, domnule. Phoebe ezită şi apoi spuse repede, cu o voce mieroasă. Şi ca să fiu perfect cinstită, ar fi bine să am un însoţitor cu mine în noaptea aceasta. — Aha! — Am ajuns la concluzia că domnul Nash este un om foarte ciudat, chiar şi pentru un colecţionar de cărţi. Condiţiile pe care le–a pus privitor la ora la care îmi va înmâna manuscrisul m–au neliniştit. Nu–mi place să fac afaceri la miezul nopţii. — Nash pare să fie chiar mai mult decât amuzant de excentric, recunoscu Gabriel gânditor. — Pretinde că este un tip nocturn, cam ca un liliac. În scrisorile lui spune că la el acasă programul este pe dos decât la ceilalţi. El doarme când alţii sunt treji şi munceşte când ceilalţi dorm. Foarte ciudat, nu–i aşa? — Fără îndoială că s–ar potrivi foarte bine cu lumea bună, spuse Gabriel sec. Cei mai mulţi dintre ei petrec toată noaptea şi dorm în timpul zilei. Totuşi, aveti probabil dreptate să fiţi precaută ştiind că trebuia să vă întâlniţi cu el singură la miezul nopţii. Phoebe zâmbi. — Sunt bucuroasă că sunteţi de acord cu planul meu de a lua un însoţitor. — Sunt de acord, dar mărturisesc că mă surprinde atâta grijă din partea dumneavoastră, spuse Gabriel cu precizia unui spadasin care îşi vâră spada în teacă. Până acum nu aţi demonstrat prea multă înclinatie pentru prudenţă şi precauţii. Sarcasmul din vocea lui o făcu să roşească. — Când cineva caută adevărul, trebuie să fie curajos, seniore. — Consideraţi că sunteţi în căutarea adevărului? — Da, seniore, aşa consider. — Înţeleg. Vorbind despre căutarea adevărului, trebuie, să vă spun că şi eu caut unul în noaptea asta aici. O teamă surdă o cuprinse pe Phoebe. — Da, seniore? Şi care ar fi acesta? — Nu numai dorinta de a vedea manuscrisul lui Nash înainte ca dumneavoastră să intraţi în posesia lui mă aduce aici, Doamna mea Voalată. — Aşa să fie oare, domnul meu? Poate că planul ei funcţionase în cele din urmă, se gândi Phoebe. Poate că îi trezise într–adevăr interesul, exact aşa cum sperase să o facă. Vă interesează ceea ce am să vă spun? — Nu în mod special. Dar sunt interesat să–mi cunosc noul adversar. Cred că trebuie să–ţi cunoşti duşmanul. Gabriel o privi cu răceală. Nu ştiu cine sunteţi, doamnă, dar mi–aţi dat mult de furcă în ultimul timp. M–am săturat de jocurile dumneavoastră. O nouă undă de nelinişte îi întunecă bucuria lui Phoebe. Era încă departe de a–şi atinge cu succes ţelul. — Cred că ne vom mai întâlni în viitor. După cum aţi spus, suntem interesaţi amândoi să colecţionăm aceleaşi cărţi şi manuscrise. Şaua de piele trosni uşor în timp ce Gabriel dădu pinteni armăsarului său ca să se apropie cu câţiva paşi. — V–au făcut multă plăcere micile dumneavoastră victorii din ultima vreme, Doamna mea Voalată? — Foarte mult. Ea zâmbi, în ciuda nervozităţii. Sunt foarte mulţumită de recentele mele achiziţii. Completează minunat biblioteca mea. — Înteleg. Urmă o mică pauză. Nu consideraţi că este putin necugetat să mă invitaţi şi pe mine în noaptea asta să asist la ultima dumneavoastră lovitură? Era cu mult mai necugetat decât şi–ar fi putut închipui el, se gândi Phoebe, mâhnită. — Vedeti, seniore, dumneavoastră sunteti una dintre puţinele persoane din toată Anglia capabilă să aprecieze ultima mea descoperire. — Desigur că o apreciez mult. Foarte mult, de fapt. Şi în asta constă pericolul. Degetele lui Phoebe tremurau uşor pe hamuri. — Pericolul? — Dacă decid să vă iau manuscrisul prin forţă după ce îl preluati de la domnul Nash? întrebă Gabriel cu o blândeţe ucigătoare. Phoebe întepeni, brusc auzind ameninţarea. Nu luase în considerare această posibilitate. Wylde era un senior, la urma urmelor. — Nu fiţi ridicol. Sunteţi un gentleman. Nu puteţi face un asemnea lucru. — Misterioasele doamne voalate care complotează să priveze gentlemani ca mine de obiecte pe care le doresc cu ardoare nu trebuie să fie prea surprinse dacă sus numiţii gentlemani devin nerăbdători. Vocea lui Gabriel se înăspri. Dacă manuscrisul lui Nash este o autentică legendă a Mesei Rotunde din secolul al paisprezecelea aşa cum pretinde el, îl vreau eu, doamnă. Spuneţi preţul. Se simţea încordarea în aerul care–i înconjura. O clipă curajul o părăsi pe Phoebe. Fu pe punctul de a întoarce iapa şi să galopeze înapoi la vila de la Amesbury unde stătea şi era în siguranţă: se întrebă dacă şi în epoca medievală cavalerii rătăcitori fuseseră tot atât de dificili. — Mă îndoiesc că puteţi plăti preţul pe care–l cer, domnule, murmură ea. — Spuneţi şi vom vedea. Phoebe îşi trecu limba peste buzele uscate. — Problema este că nu am intenţia să–l vând. — Sunteţi sigură de asta? Gabriel îşi aduse armăsarul încă un pic mai aproape. Animalul mare îşi scutură capul şi răsuflă puternic, incomodând iapa lui Phoebe. — Absolut sigură, spuse Phoebe repede. Se opri pentru efect. Totuşi, aş putea să mă gândesc să vi–l dau. — Să mi–l dai? Gabriel era clar uluit de această remarcă. Despre ce dracu vorbeşti? — O să vă explic mai târziu, domnule. Phoebe se străduia să–şi calmeze calul nervos. Pot să vă atrag atenţia că este aproape miezul nopţii? Trebuie să fiu la reşedinta domnului Nash în câteva minute. Veniţi cu mine sau nu? — Sunt ferm decis să–mi îndeplinsc îndatoririle de însotitor al dumneavoastră în seara aceasta, spuse Gabriel aspru. Este mult prea târziu ca să scăpaţi de mine. — Da, bine, atunci să rezolvăm această treabă, nu? Phoebe îşi îndemnă iapa să pornească pe pajiştea luminată de luna. Reşedinţa domnului Nash trebuie să fie la mică distanţă de aici, potrivit cu indicaţiile din ultima lui scrisoare. — N–aş vrea să–l faceţi să vă aştepte. Gabriel îşi mână armăsarul să pornească după ea. Animalul cu părul lucios îşi potrivi pasul cu cel al calului lui Phoebe. Phoebe se întrebă dacă şi iapa ei era tot atât de nervoasă ca şi ea. Gabriel şi armăsarul lui păreau amândoi mari şi înfricoşători în lumina lunii. — Acum, dacă tot ne–am întâlnit în cele din urmă, Doamna mea Voalată, aş avea câteva întrebări să vă adresez, spuse Gabriel. Phoebe îi aruncă o privire piezişă. — Întrucât mi–aţi ignorat scrisorile din ultimele două luni, mă surprinde să aud acest lucru. Am avut impresia că nu sunt un subiect care să vă intereseze prea tare. — Acum însă, ştiţi prea bine că sunt interesat. Spuneţi–mi, aveţi intenţia să continuaţi să alergaţi după fiecare obscură carte medievală pe care o vreau şi eu? — Probabil. După cum aţi remarcat, părem să avem gusturi similar în asemenea lucruri. — Asta poate deveni foarte costisitor pentru amândoi. De cum se va afla că există doi solicitanţi rivali pentru fiecare carte veche care iese la lumină, preţurile vor creşte foarte mult, foarte repede. — Da, cred că vor urca, spuse Phoebe cu o nepăsare studiată. Dar eu îmi pot permite. Primesc o rentă foarte generoasă. Gabriel îi aruncă o privire cercetătoare, dintr–o parte. — Soţul dumneavoastră nu are nimic împotriva acestor obiceiuri atât de scumpe? — Nu am niciun sot, domnule. Şi nici nu doresc să am unul. Din observaţiile mele, soţul tinde să limiteze aventurile unei femei. — Sunt de acord că puţini bărbati ar fi de acord cu acest gen de nebunie în care v–aţi angajat în noaptea asta, mormăi Gabriel. Niciun bărbat în toate minţile n–ar îngădui unei soţii să cutreiere singură prin păduri sau pe oriunde la această oră. Neil i–ar fi îngăduit să o facă, gândi Phoebe melancolic. Dar blondul ei Lancelot murise şi ea pornise în căutarea ucigaşului sau. Lăsă amintirile deoparte şi încercă să–şi stăpânească tresărirea de vinovăţie pe care o simtea întotdeauna când se gândea la Neil Baxter. Dacă n–ar fi fost ea, Neil n–ar fi plecat niciodată în mările Sudului să facă avere. Şi dacă n–ar fi plecat în mările Sudului, n–ar fi fost omorât de un pirat. — Nu sunt singură, domnule, Phoebe îi aminti lui Gabriel. Încerca disperată să menţină conversatia pe un ton lejer. Am un cavaler rătăcitor care mă însoţeşte. Mă simt în siguranţă. — Te referi cumva la mine? — Bineînteles. — Atunci ar trebui să ştii că aceşti Cavaleri rătăcitori sunt obişnuiti să fie foarte bine răsplătiţi pentru serviciile lor, spuse Gabriel. În timpurile medievaie doamna îi acorda favorurile apărătorului ei. Spuneţi–mi, doamnă, intenţionaţi să mă răsplătiţi în acelaşi fel pentru treaba din noaptea asta? Ochii lui Phoebe se făcură mari sub văl. Era şocată. Chiar dacă nu vroia să o admită. Desigur că nu vroise să spună că ea ar fi trebuit să răsplătească cu favoruri de natură intimă. Chiar dacă se izolase şi nu se mai simţea obligată să respecte regulile de bună cuviinţă ale societăţii, nu putea, totuşi să creadă în niciun fel că natura fundamentală a lui Gabriel se schimbase atât de mult. Nobilul cavaler, care în urmă cu opt ani se pornise să o salveze pe sora ei de la o căsătorie aranjată era în străfundul sufletului un gentleman plin de curtoazie. Într–adevăr, în ochii fetei de şaisprezece ani ar fi fost demn să stea chiar la Masa Rotundă. Bineînteles că n–ar fi făcut avansuri complet necavalereşti unei doamne. Sau i–ar fi făcut? Probabil că ea îl întelesese greşit. Poate că numai o necăjea. — Să–mi amintiţi să vă dau o batistă sau ceva asemănător în dar pentru eforturile pe care le faceţi în noaptea asta, seniore spuse Phoebe. Nu putea să–şi dea seama dacă părea suficient de sofisticată sau nu. Avea aproape douăzeci şi cinci de ani, dar asta nu însemna că avea prea multă experienţă cu domnii fără maniere. Ca fiică mai mică a contelui de Clarington, Phoebe fusese întotdeauna protejată cu multă grijă. Chiar prea mult uneori, după cum socotea. — Nu cred că o batistă va fi o recompensă suficientă, aprecie Gabriel. Phoebe îşi pierdu răbdarea. — Oricum, este tot ce veţi căpăta, aşa că încetaţi să mă mă provocaţi, seniore. Se simţi uşurată văzând o fereastră luminată în faţa lor. Asta trebuie să fie casa domnului Nash. Studie casa mică şi şubredă care se vedea în lumina lunii. Chiar şi pe timp de noapte se putea vedea că acea casă trebuia îngrijită. Părea complet neglijată: O poartă dărăpănată bloca drumul spre poteca grădinii lăsată în paragină. Lumina care venea din casă trecea printr–un mic geam spart. Acoperişul trebuia reparat. — Nash nu pare să se descurce prea bine vânzând manuscrise. Gabriel îşi opri armăsarul şi sări uşor pe pământ. — Nu cred că vinde multe manuscrise. Din scrisorile lui am rămas cu impresia că are o bibliotecă bogată, dar îi displace grozav să se despartă de cărţile sale. Phoebe îşi opri iapa. Îmi vinde „Cavalerul şi Vrăjitorul” numai pentru că are, mare nevoie de fonduri pentru a cumpăra un volum pe care–l consideră mai important decât un roman medieval de aventuri frivole. — Ei, dar ce poate fi mai important decât un roman de aventuri frivole? gura lui Gabriel se arcui într–un zâmbet uşor, în timp ce ridică braţele şi o prinse pe Phoebe de mijloc. I se tăie respiratia în timp ce el o ridică fără efort din şa. Nu o lăsă jos, ci continuă să o ţină în faţa lui, cu tălpile la câţiva centimetri de pământ. Era prima dată când o atingea, prima dată când era atât de aproape de el. Phoebe fu şocată de propria ei reacţie. Era fără suflare. El mirosea bine, îşi dădu ea seama surprinsă. Mirosul lui nu putea fi descris, numai piele şi lână, atât de masculin… Ştiu imediat că n–o să–l uite niciodată. Dintr–un motiv sau altul puterea din braţele lui o făcu să se simtă slăbită. Era conştientă de cât era de mică şi de uşoară în comparaţie cu el. Nu era numai imaginaţia ei; era mai robust decât îşi amintea ea. Cu opt ani în urmă, Phoebe îl admirase pe pretinsul salvator al surorii ei cu admiraţia nevinovată şi idealistă a unei tinere fete. În noaptea aceasta descoperi cu uimire că ar putea foarte bine să se simtă atrasă de el în felul în care o femeie este atrasă de un bărbat. Nu mai simţise acest lucru faţă de niciun alt bărbat înainte, nici faţă de Neil. Nu mai avusese niciodată aceasta senzaţie imediată de apropiere care te înfioară. Poate era numai imaginatia ei care o luase razna, se linişti ea. Prea multă încordare sub lumina lunii. Familia ei o îndemnase întotdeauna să–şi mai pună frâu imaginatiei. Gabriel o puse jos pe picioarele ei. Tulburată de efectul ameţitor pe care el îl avea asupra simţurilor ei, Phoebe uită să se sprijine bine pe piciorul drept înainte să–şi lase greutatea şi pe cel stâng. Se împiedică şi se agăţă de Gabriel ca să–şi recapete echilibrul. Gabriel îşi arcui sprâncenele. — Vă fac să vă simtiti nervoasă, doamna mea? — Nu, sigur că nu. Phoebe îşi eliberă braţul şi îşi aranjă repede fusta costumului de călărie. Porni hotărâtă spre poarta dărăpănată. Nu putea în niciun fel să ascundă faptul că şchiopăta uşor. Ea se obişnuise de mult cu acest lucru, dar ceilalti îl observau întotdeauna. — V–aţi scrântit glezna când v–am dat jos? în vocea lui Gabriel se simţea acum o îngrijorare reală. Scuzaţi–mă, doamnă. Vă rog, lăsaţi–mă să vă ajut. — N–am nimic la gleznă, spuse Phoebe nerăbdătoare. Am piciorul stâng puţin slăbit, asta–i tot. Din cauza unui vechi accident de trăsură. — Înţeleg, spuse Gabriel. Părea gânditor. Phoebe se întrebă dacă slăbiciunea evidentă a piciorului ei stâng îl deranja. Descurajase cu siguranţă alţi bărbati în trecut. Puţini bărbaţi invitau o femeie care şchiopăta să danseze un vals cu ei. În mod normal, nu o deranjau asemenea reacţii. Se obişnuise cu ele. Dar descoperi că o durea să gândească că Gabriel ar putea fi dintre aceia care nu pot tolera imperfecţiuni la o femeie! — Dacă par puţin nervoasă, spuse Phoebe supărată, este pentru că nu vă cunosc–prea bine, domnule. — Nu sunt aşa convins de asta, spuse Gabriel uşor amuzat. Sunteţi pe cale să furaţi de sub nasul meu cel de–al treilea manuscris. S–ar părea că mă cunoaşteţi foarte bine cu adevărat. — Nu vi–l fur, domnul meu. Phoebe ridică mâna spre borul pălăriei şi îşi coborî al doilea rând al vălului întunecat. Unul singur ar fi putut să nu fie suficient pentru a–i ascunde trăsăturile în interiorul casei. — Consider că suntem rivali: nu duşmani. — Există o mică diferenţă când este vorba despre asemenea lucruri. Fiţi atentă doamnă. Cred că aţi abuzatde norocul dumneavoastră în noaptea aceasta. Phoebe bătu repede la uşă. — Nu te pripi, Wylde. Sunt sigură că vor fi şi alte ocazii când o să câştigi tu în jocul acesta. — Fără îndoială. Ochii lui Gabriel fixau chipul lui Phoebe ascuns sub vălul des, în timp ce se auzeau paşi de cealaltă parte a uşii. Voi avea grijă pe viitor să fiu mult mai competitiv decât am fost până acum. — Mi–a plăcut competiţia foarte mult până acum, spuse Phoebe în timp ce uşa era descuiată pe dinăuntru. Duelul verbal cuwylde semăna cu a târî o bucată de carne crudă în fata unui tigru. Un joc periculos, în cel mai fericit caz. Dar trebuia ca el să rămână nedumerit, îşi reaminti ea. Dacă îşi pierdea interesul, putea pur şi simplu să dispară în noapte. Încă odată, nu putea decât să regrete faptul că erau atât de puţini cavaleri rătăcitori disponibili. — Dacă v–a plăcut competiţia până acum spuse Gabriel, este numai pentru că până acum aţi câştigat. Asta se va schimba curând.    

PROLOG   Spre sfârşitul perioadei de domnie a reginei Victoria…   Ea nu îndrăzni să aprindă niciuna dintre lămpi, de teamă ca nu cumva vreun trecător să remarce lumina şi să-şi amintească mai târziu, atunci când poliţiştii îşi vor face apariţia şi vor pune tot felul se întrebări. Afară, pe alee, ceaţa se îndesea, dar razele piezişe ale lunii care pătrundeau pe fereastră luminau suficient salonaşul intim. Nu că femeia ar fi avut nevoie de acea rece licărire argintie. Cunoştea atât de bine plăcutele încăperi de deasupra dughenei. Timp de aproape doi ani, acest mic spaţiu constituise locuinţa ei. Se lăsă pe vine în faţa cufărului greu din colţ şi încercă să introducă cheia în broască. Un lucru atât de simplu în aparenţă se dovedi incredibil de dificil de dus la îndeplinire, din pricina faptului că mâinile îi tremurau foarte tare. Se strădui să respire adânc, într-o zadarnică încercare de a-şi domoli bătăile inimii. După trei încercări, femeia izbuti în cele din urmă să deschidă capacul cufărului. Balamalele scârţâiră ca nişte ţipete stridente în liniştea mormântală. Băgă mâna înăuntru şi scoase din cufăr cele două volume legate în piele, pe care le pusese acolo. Apoi se ridică în picioare şi traversă încăperea cu cărţile în braţe, punându-le în micul ei geamantan. În prăvălia de la parter, mai existau zeci de alte cărţi, dintre care unele s-ar fi putut vinde la nişte preţuri frumuşele, însă acestea două erau de departe cele mai valoroase. Trebuia să limiteze drastic numărul cărţilor pe care le lua cu ea, deoarece atârnau extrem de greu. Şi chiar dacă ar mai fi putut duce încă alte câteva, n-ar fi fost prea înţelept din partea ei să le ia. Lipsa prea multor exemplare valoroase de pe rafturile de la parter ar fi născut multă suspiciune. Din motive similare, pusese în bagaj doar strictul necesar de articole vestimentare. N-ar fi fost câtuşi de puţin indicat ca poliţia să descopere că o presupusă sinucigaşă luase cu ea, în apele fluviului, cea mai mare parte a garderobei sale. Închise valijoara burduşită. Slavă Domnului că nu vânduse cele două volume. În ultimii doi ani, existaseră fără îndoială destule momente în care ar fi avut la ce să folosească banii pe care i-ar fi obţinut pe ele, dar nu se simţise în stare să se despartă de acele două cărţi pe care tatăl ei le venerase cel mai mult, păstrându-le cu sfinţenie, ca pe o comoară. Acestea erau tot ce îi mai rămăsese nu numai de la el, ci şi de la mama ei, care murise în urmă cu patru ani. Tatăl ei nu-şi mai revenise niciodată cu-adevărat după pierderea preaiubitei lui neveste. Nu surprinsese pe nimeni prea tare faptul că el îşi pusese pistolul la tâmplă şi se omorâse, după ce îşi pierduse şi agoniseala de o viaţă întreagă. Creditorii îi confiscaseră casa confortabilă şi majoritatea lucrurilor din ea. Din fericire totuşi, aceştia nu consideraseră la fel de valoroasă bogata şi remarcabila lui bibliotecă. Trezindu-se pusă în faţa obișnuitelor opţiuni pentru cariera unei femei aflate în situaţia ei – care se limitau la perspectiva unei vieţi umile în calitate de doamnă de companie sau de guvernantă –, ea alesese să folosească acele cărți într-o manieră de neconceput, şi, după părerea lumii bune, de neiertat, şi anume pentru a se lansa în domeniul negoţului. În ochii înaltei societăţi, era ca şi cum femeia încetase ca prin farmec să mai existe. Şi nu că ea ar fi avut vreodată cine ştie ce relaţii în înalta societate. Familia Barclay nu se învârtise niciodată în cercurile din lumea bună. Cunoştinţele ei despre colecţionarea şi despre colecţionarii de cărţi, dobândite de la tatăl ei, îi asiguraseră posibilitatea scoaterii unui mic profit, după numai câteva luni de activitate în acest soi de afacere. În cei doi ani în care funcţionase magazinul, femeia reuşise să fie recunoscută drept o mică, dar de succes comerciantă de cărţi rare. În noua ei viaţă, cu garderoba ei considerabilă, cu registrele contabile şi cu apreciabilul volum de corespondenţă de afaceri, se afla departe de comoda şi de rafinata lume în care fusese crescută, însă descoperise că deţinerea propriului ei magazin era pe deplin satisfăcătoare. Era un lucru important ca cineva să poată afirma că deţine controlul asupra propriilor câştiguri financiare. Iar în plus, ca negustoreasă, fusese eliberată de multe dintre regulile ridicole şi restricţiile impuse de către lumea bună doamnelor singure. Nu putea nega că regresase pe scara socială, şi totuşi experienţa îi permisese să-şi ia destinul în propriile mâini, ceea ce nu fusese posibil până atunci. Dar, de mai puţin de o oră, visul ei în legătură cu un viitor strălucit şi independent, pe care începuse deja să şi-l făurească, fusese spulberat pentru totdeauna. Acum se afla în plin coşmar. Nu mai avea de ales decât să fugă, luându-şi cu ea doar o brumă de bunuri personale, încasările de pe urma vânzărilor de cărţi din acea zi şi cele două cărţi nepreţuite. Era obligată să dispară – înţelesese limpede acest lucru însă trebuia să se asigure că nimeni nu o va căuta. Ideea îi venise în urma citirii unui articol din presă, cu câteva zile mai înainte.   …Pentru a doua oară în decurs de mai puţin de o săptămână, înalta societate deplânge şocanta pierdere a unei proeminente doamne din lumea bună. Din păcate, fluviul a mai cerut încă o victimă. Doamna Victoria Hastings, copleşită probabil de una dintre periodicele ei crize de deznădejde, s-a aruncat de pe un pod în adâncurile reci şi nemiloase ale apelor Tamisei. Trupul ei neînsufleţit încă n-a fost recuperat. Autorităţile presupun că acesta fie a fost purtat de curent până în mare, fie s-a împotmolit în cine ştie ce resturi de epavă scufundată. Devotatul ei soţ, Elwin Hastings, este copleşit de mâhnire. Probabil că cititorii îşi vor reaminti că n-a trecut nicio săptămână de când domnişoara Fiona Risby, logodnica domnului Anthony Stalbridge, s-a aruncat şi ea în fluviu. Corpul acesteia a fost totuşi găsit…   Două femei din înalta societate se aruncaseră în fluviu, în cursul aceleiaşi săptămâni. Ba mai mult, în fiecare an, alte femei de condiţie mult mai modestă, deznădăjduite şi deprimate, îşi căutau scăparea în apele fluviului. Nimeni n-ar fi fost surprins dacă s-ar fi descoperit că şi o obscură proprietară de librărie alesese aceeaşi modalitate de sinucidere. Cu degete tremurânde, scrise biletul de adio, concentrându-se să găsească cele mai potrivite cuvinte, cele mai convingătoare.   …Sunt disperată. Nu mai pot trăi având pe conştiinţă ceea ce am făcut în noaptea asta şi nici înfrunta un viitor care nu mi-ar putea aduce decât umilinţa unui proces public şi ştreangul spânzurătorii. Mi se pare mult mai acceptabilă dispariţia mea definitivă, în apele fluviului…   Femeia iscăli, scriindu-şi cât mai citeţ numele, şi lăsă scrisoarea pe măsuţa pe care se obişnuise să mănânce. Puse pe un colţ al bucăţii de hârtie un mic bust al lui Shakespeare. Ar fi fost cu totul nedorit ca biletul să fie luat de vreun curent de aer şi să cadă pe podea, rămânând astfel neobservat de către poliţişti. Îşi puse apoi pelerina şi privi pentru o ultimă dată camera de zi. Fusese mulţumită în acest loc. E drept, singurătatea era uneori greu de îndurat, mai ales noaptea, însă te puteai obişnui cu ea. Se gândise chiar şi la eventualitatea de a-şi lua un câine, pentru a-i mai ţine de urât. Cu geamantanul greu în mână, şovăi o clipă. În agăţătorile de pe perete atârnau: o beretă de vară şi o pălărie cu boruri largi, împodobită cu pene, pe care obişnuia să o poarte atunci când mergea la plimbare. O izbi gândul că ar fi fost un lucru foarte bun – şi extrem de convingător în acelaşi timp – dacă pălăria ei cu pene ar fi fost găsită plutind pe lângă vreun pod, poate prinsă de vreo piatră sau de vreo bucată ruptă de lemn, pe jumătate căzută în apă. Înşfăcă pălăria şi şi-o îndesă pe cap. Privirea îi căzu pe draperia care acoperea intrarea în dormitor. Tresări la gândul a ceea ce se afla dincolo de acea draperie. Cu mâna încleştată pe valijoara ei, se grăbi să coboare la parter, intrând în încăperea din spate. Apoi deschise uşa şi păşi afară, pe aleea cufundată în beznă. N-avea niciun rost să mai încuie. Broasca fusese spartă cu mai puţin de o oră în urmă, atunci când intrusul pătrunsese în casă. Merse cu precauţie de-a lungul aleii, ghidată de ceea ce-şi amintea în legătură cu îngustul pasaj din spatele şirului de magazine. Cu puţin noroc, abia peste câteva zile oamenii ar fi început să se întrebe din ce pricină Librăria Barclay rămăsese închisă atât de multă vreme. Dar mai curând sau mai târziu, cineva – şi cel mai probabil proprietarul casei – tot ar fi devenit îngrijorat. Un timp, domnul Jenkins s-ar fi mulţumit să bată la uşa ei. Până la urmă însă, s-ar fi alarmat şi s-ar fi înfuriat, iar în final ar fi folosit una dintre cheile de pe inelul pe care îl purta în permanenţă asupra lui şi ar fi intrat în librărie, pentru a-i solicita achitarea chiriei. Şi atunci ar fi fost descoperit şi cadavrul din odaia de la etaj. La scurtă vreme, poliţia avea să-şi înceapă investigaţiile pentru prinderea femeii care îl ucisese pe Lord Gavin, unul dintre cei mai bogaţi şi mai distinşi domni din înalta societate. Femeia se făcu nevăzută, înghiţită de întunericul nopţii.       1   Un an şi două luni mai târziu…   Văduva misterioasă dispăruse din nou. Anthony Stalbridge înainta precaut de-a lungul coridorului întunecos, încercând să zărească o dâră de lumină strecurându-se pe sub vreo uşă. Toate camerele păreau a fi goale, însă el ştia că femeia trebuia să se afle pe undeva pe-aproape. Cu câteva minute în urmă, o zărise, în timp ce ea urca scările neluminate ale servitorilor. Îi lăsase un mic avans înainte de a o urma pe treptele înguste. Dar când ajunse pe palierul dormitoarelor, nici urmă de doamna Bryce. Dinspre sala de bal, se auzeau acordurile înăbuşite ale unui vals şi zumzetul îndepărtat al conversaţiilor animate de șampanie. Parterul reşedinţei Hastings, luminat feeric, era plin de oaspeţi elegant îmbrăcaţi. Însă aici, la etaj, doar câte o lampă prinsă de perete împrăştia o lumină palidă. Domnea și o linişte rău prevestitoare. Conacul avea dimensiuni impresionante, dar singurii săi ocupanţi erau Elwin Hastings, foarte recenta, foarte bogata și foarte tânăra lui soţie, precum şi membrii personalului. Camerele servitorilor se aflau sub scări. Asta însemna că, probabil, mai toate dormitoarele de-aici, de la etaj, erau pustii. Dormitoarele libere se dovedeau uneori a fi extrem de tentante pentru musafirii aflaţi în căutarea unei întâlniri amoroase secrete. Oare doamna Bryce urcase pentru vreo astfel de întâlnire tainică? Nu ştia din ce motiv, el nu se simţea atras să analizeze prea îndeaproape această posibilitate. Şi nu că ar fi avut vreo pretenţie asupra femeii. În ultima săptămână, ei doi dansaseră de câteva ori şi purtaseră câteva conversaţii precaute şi exasperant de politicoase, pe la diverse manifestări mondene. Aceasta era dimensiunea legăturii lor protocolare. Însă intuiţia lui – ca să nu mai amintească şi de absolut toate instinctele de mascul – îl avertiza că în realitate ei doi se angajaseră într-o relaţie necugetată, o relaţie la care el unul n-avea de gând să renunţe nici în ruptul capului. Încă de la prima lor întâlnire, Louisa Bryce făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru a-l descuraja, cel puţin verbal. Desigur, se putea aştepta la asta, dat fiind vechiul scandal de care fusese legat numele lui. Ceea ce îl intriga însă foarte tare era faptul că ea părea să depună eforturi pentru a evita orice alt bărbat din încăpere, la fiecare petrecere la care participa. Anthony era un om de lume şi ştia că existau femei care nu se simţeau atrase de bărbaţi din punct de vedere sexual, şi totuşi, în cele câteva ocazii în care o convinsese pe Louisa să danseze cu el şi o ţinuse în braţe pe ringul de dans, ajunsese să fie absolut convins că şi ea era la fel de conştientă de prezenţa lui senzuală, precum era adevărată şi reciproca. În această privinţă, valsul constituia un excelent mod de testare. Sau poate că el se autoamăgea cu bună ştiinţă, din cel mai vechi motiv de pe lume, şi anume acela că o dorea nespus de mult. Femeia nu avea de unde să ştie că ochelarii ei cu rame aurii, care îi dădeau un aer profesoral, rochiile ei demodate şi felul ei serios şi dureros de monoton de a conversa nu reuşeau decât să-l fascineze şi mai tare. Atitudinea ei plictisitoare era în mod evident ipocrită. Bărbatul trebuia să recunoască totuşi că această mască avea un efect puternic asupra lumii bune. Numele ei nu era asociat cu al niciunui bărbat. Se părea că nu era implicată în nicio relaţie intimă. Lady Bryce constituia cu toată certitudinea un veritabil mister, iar unul dintre cele mai bizare lucruri era tainica ei curiozitate în privinţa gazdei lor din acea seară, Elwin Hastings, precum şi în privinţa celorlalţi domni implicaţi în noul consorţiu de investiţii al acestuia. În acel moment, la capătul cel mai îndepărtat al holului se deschise o uşă. Anthony se ascunse în umbra unei firide din perete, aşteptând să vadă ce se întâmplă. Din încăpere ieşi Louisa. În semiîntunericul acela, nu-i putea distinge cu claritate trăsăturile feţei, dar îi recunoscu rochia cafenie, demodată. Îi mai recunoştea mândra înclinare a bărbiei, precum şi rotunjimea graţioasă a umerilor. În ciuda situaţiei riscante, sau poate tocmai din cauza acesteia, bărbatul fu străbătut de un fior de dorinţă. O privea venind în direcţia lui şi îşi aminti cât de bine se simţise ea în braţele lui, atunci când dansaseră, ceva mai devreme. Făcuse tot posibilul să pară, la fel ca de obicei, afectată şi plictisitoare, dar nimic nu-i putea ascunde inteligenţa şi privirea provocatoare a ochilor de culoarea chihlimbarului, şi nici nu-i putea înlătura lui Anthony plăcerea de a-i simţi sub palmă spatele graţios şi ţinuta dreaptă. Se întreba dacă ea îşi dădea seama că se simţea din ce în ce mai atras să-i afle secretele, pe măsură ce femeia se străduia tot mai mult să-l descurajeze. Ea se precipită pe culoar, fără a-i simţi prezenţa, şi se îndreptă către scara servitorilor. Lumina unei lămpi atârnate pe perete se reflectă o clipă strălucitor în ramele ochelarilor ei. El tocmai se întreba dacă să-i iasă în cale şi să se confrunte cu ea, sau să continue să o urmărească, când dinspre capătul de sus al scării servitorilor tună în direcţia ei un glas tăios necruţător. — Cine-i acolo? rosti cu asprime respectivul bărbat. Era o somaţie, nu o simplă întrebare, iar tonul nu era acela politicos şi plin de respect al unui servitor. Omul era Quinby, una dintre cele două gărzi de corp care în ultima vreme îl însoţeau pe Hastings peste tot. Anthony întinse un braţ, o înşfacă pe Louisa în momentul în care trecea pe lângă el şi o sili să se oprească. Ea se întoarse spre el, cu gura deschisă, gata să scoată un mic ţipăt de surprindere. Ochii îi erau larg deschişi. Anthony îi acoperi buzele cu mâna liberă. — Taci, îi şopti el la ureche. Ai încredere în mine. Apoi o trase strâns la pieptul lui şi o sărută suficient de apăsat încât să nu-i mai permită să scoată vreun sunet. Vreme de câteva clipe, ea se împotrivi. El spori apăsarea sărutului, cerându-i astfel femeii să-i răspundă pe măsură. Dintr-odată, Louisa încetă să i se mai opună. Anthony, lovit parcă de descărcarea electrică a unui trăsnet, îşi dădu seama că şi ea împărtăşea aceeaşi senzaţie. Îi putea simţi reacţia. Părea şocată. Şi aceasta n-avea nimic de-a face cu apropierea paznicului. Pe hol răsunau paşii grei ai lui Quinby. Anthony înjură în gând. El n-ar fi vrut nimic altceva decât să continue s-o sărute pe Louisa. Şi-ar fi dorit nespus de mult să intre împreună cu ea în cel mai apropiat dormitor, să o culce pe pat, să-i scoată ochelarii şi rochia anostă… — Ce faceţi voi doi aici? îi întrebă Quinby. Anthony ridică privirea. N-avea nevoie să mimeze nemulţumirea şi iritarea. Louisa făcu un pas înapoi, încruntându-se de parcă şi ea ar fi fost deranjată de faptul că fuseseră întrerupţi din plăcuta îndeletnicire. Anthony observă în dosul lentilelor privirea uşor confuză şi sesiză răsuflarea accelerată a femeii. — Se pare că avem companie, draga mea, rosti el pe un ton constatativ. Quinby se apropie de ei. Masiv şi lat în umeri, era îmbrăcat cu un palton închis la culoare. Într-unul dintre buzunare se întrezărea un obiect care atârna greu. Pe una din mâinile lui lucea un inel auriu cu piatră de onix, care părea să fi costat extrem de mult. Louisa se întoarse în direcţia paznicului. Anthony simţea că femeia era speriată, însă ea reuşi să se stăpânească, deschizându-şi evantaiul cu un gest plin de iritare. — Nu cred că am avut plăcerea să-mi fi fost vreodată prezentat, spuse ea cu o voce care ar fi putut îngheţa chiar şi un cuptor încins. Deşi era mult mai scundă, izbutea să dea impresia că se uită de sus la Quinby. Cine-ţi dă dumitale dreptul să ne acostezi astfel? — Nu vă supăraţi, doamnă, dar niciunui oaspete nu-i este permis accesul la acest etaj, îi replică răspicat Quinby, care aţintise o privire pătrunzătoare asupra lui Anthony. Vă voi însoţi înapoi la parter. — N-avem nevoie de escortă, îl asigură cu multă răceală Anthony. Cunoaştem foarte bine drumul până acolo şi ne descurcăm şi fără însoţitor. — Chiar aşa, că bine zici! îi ţinu şi Louisa isonul. Domnule, poţi fi absolut încredinţat că ştim drumul şi nu-ţi vom simţi deloc lipsa. Apoi îşi ridică puţin jupa şi dădu să se strecoare pe lângă Quinby, dar acesta întinse mâna şi o apucă de braţ. Stupefiată, ea pufni de parcă nu-i venea a crede, arătându-se de-a dreptul indignată de mojicia individului. — Cum îndrăzneşti? — Vă implor să mă iertaţi, doamnă, dar, înainte să plecaţi, sunt obligat să vă întreb ce-aţi căutat aici sus, insistă paznicul. Louisa îl fulgeră cu privirea prin lentilele ochelarilor. — Ia-ţi imediat laba de pe mine, altminteri o să am grijă să-l informez pe domnul Hastings în legătură cu acest incident. — Eu oricum îi voi raporta ceea ce s-a întâmplat. În mod vădit, Quinby nu părea câtuşi de puţin tulburat de ameninţarea ei. Este de datoria mea să-i comunic apariţia unor astfel de evenimente. — Ce fel de evenimente, pentru Dumnezeu?! ripostă femeia. Ce naiba vrei să insinuezi? Anthony se uită lung la Quinby şi îi porunci: — Ia-ţi mâna de pe braţul doamnei. Celălalt miji ochii. Nu-i prea place să primească ordine, îşi zise în sinea lui Anthony, după care adăugă: — Acum! Quinby eliberă braţul Louisei. — Totuşi, trebuie să mi se răspundă la întrebare, mârâi el, păstrându-şi atenţia concentrată în direcţia lui Anthony. De ce aţi venit aici sus? De data asta, întrebarea îi fusese adresată lui, înţelese Anthony. Quinby nu mai era preocupat de Louisa. În acel moment, Anthony o luă de braţ, cu un gest de amant îndreptăţit. — Mă gândeam că răspunsul este cât se poate de evident. Doamna şi cu mine am venit aici pentru a găsi puţină intimitate. Era absolut sigur că Louisa nu era prea încântată de implicaţiile pe care le presupunea această explicaţie, şi totuşi ea ştia că nu avea altă variantă decât să-i cânte în strună. Spre lauda ei, femeia nu ezită câtuşi de puţin. — Fără nicio îndoială, trebuie să plecăm de aici, domnule, rosti ea răspicat. — Aşa s-ar părea, încuviinţă şi Anthony. O strânse ceva mai tare de braţ şi o conduse în direcţia scării principale. — Ia staţi puţin! strigă Quinby în urma lor. Nu prea ştiu ce este cu voi doi, dar… — Întocmai! îi aruncă Anthony peste umăr. Nu ai nici cea mai vagă idee despre ceea ce făceam, foarte buna mea prietenă şi cu mine, aici sus, şi chiar aşa vor şi rămâne lucrurile. — Am fost angajat pentru a observa tot ce se întâmplă în casa asta, le aduse la cunoştinţă Quinby, urmându-i pe coridor — Înţeleg, încuviinţă Anthony. Însă doamna şi cu mine nu ştiam că palierele superioare ale casei constituie nişte zone interzise. N-am văzut niciun semn de avertizare în acest sens. — Desigur că nu există astfel de semne de avertizare, mormăi Quinby. Oamenii ca domnul Hastings nu obişnuiesc să monteze avertismente în conace atât de elegante precum acesta. — Atunci, cu greu ne-ai putea învinovăţi că am ajuns aici, atâta vreme cât am stabilit deja că intenţionam să scăpăm de aglomeraţia de la parter, concluzionă pe un ton împăciuitor Anthony. — Aşteaptă o clipă! îi zise Quinby. Anthony nu-i mai dădu atenţie bărbatului, ci i se adresă Louisei, suficient de tare încât să-l poată auzi şi Quinby: — Consider că trăsura mea ne va asigura izolarea după care tânjim. Femeia îi aruncă o privire şovăielnică şi ambiguă, dar din fericire rămase tăcută. Începură să coboare treptele. Quinby se oprise în capătul de sus al scării. Privirea paznicului parcă îl ardea în ceafă. — Suntem nevoiţi să plecăm imediat, îi spuse Anthony Louisei de data asta foarte încet. Dacă nu plecăm, îi vom stârni şi mai multă suspiciune. — Dar eu am venit aici împreună cu Lady Ashton, îi replică Louisa la fel de încet. Nu pot să dispar aşa, din senin, fără să-i spun nimic, pentru că femeia se va nelinişti cumplit. — Sunt sigur că unul dintre lachei va fi fericit să anunţe că ai plecat deja, împreună cu mine. Ea se îmbăţoşă. — Nu pot face asta, domnule. — De ce nu? Noaptea este de-abia la început, iar noi doi avem atâtea de vorbit, nu-i aşa? — Nu-nţeleg ce vrei să spui. Îţi mulţumesc pentru intervenţia promptă şi cât se poate de oportună, dar aceasta nu era câtuşi de puţin necesară. M-aş fi putut descurca şi singură cu acel bărbat. Acum, realmente mă simt nevoită să insist… — Tare mi-e teamă că eu sunt cel care trebuie să insiste. Înţelege că mi-ai trezit curiozitatea. N-o să mai pot dormi deloc la noapte dacă n-o să obţin câteva răspunsuri din partea ta. Ea îi aruncă o privire rapidă, bănuitoare şi piezişă. El îi zâmbi, lăsând-o să vadă cât era de hotărât. Expresia Louisei se mai înăspri, însă ea nu prelungi ciondăneala lor. Cu siguranţă, plănuia cum să scape, îşi zise Anthony în sinea lui. Probabil că intenţiona să dispară în momentul în care vor reveni în sala de bal, unde prezenţa atâtor persoane l-ar fi împiedicat să-i facă o scenă penibilă. — Doamnă Bryce, va trebui să renunţi la orice intenţie de a mă lăsa baltă, îi puse el în vedere. Într-un fel sau altul, vei fi nevoită să-mi permiţi să te conduc acasă în seara asta. — Nu mă poţi obliga să mă sui în trăsura ta. — Nici prin cap nu mi-ar trece vreodată să folosesc forţa. Nu atâta vreme cât raţionamentul logic va duce foarte probabil la acelaşi rezultat. — Şi care ar fi, mă rog frumos, acest raţionament? — Ce-ar fi să începem prin a fi de acord că amândoi avem acelaşi interes cu privire la chestiunile personale ale amfitrionului nostru din seara asta? Remarcă tresărirea Louisei şi respiraţia ei precipitată. — Habar n-am la ce te referi, se prefăcu ea. — Acum câteva minute, ai ieşit din dormitorul lui Hastings. — De unde ştii? îl întrebă Louisa. Faci nişte presupuneri hazardate şi speculative. — Arareori acţionez pe ghicite, doamnă Bryce. Şi în niciun caz atunci când am la dispoziţie fapte concrete. Ştiu sigur că acolo se află dormitorul lui Hastings, fiindcă ieri am făcut rost de o schiţă a etajului casei. — Pentru Dumnezeu, domnule! Chipul femeii se lumină de o bruscă înţelegere a situaţiei şi de ceva care părea a fi o eliberare. Eşti cumva un spărgător profesionist? O doamnă bine-crescută şi la locul ei s-ar fi simţit de-a dreptul înspăimântată, se gândi bărbatul. Dar Louisa nu părea să fie câtuşi de puţin deranjată de ideea de a fi însoţită de către un eventual membru al lumii interlope. În schimb, era în mod vădit intrigată şi curioasă. Nici măcar încântată n-ar fi fost un termen prea exagerat pentru a defini starea ei de spirit din acel moment. Anthony avusese dreptate să considere că Louisa era o fiinţă cu totul ieşită din comun. — Doar nu te aştepţi să-ţi confirm suspiciunile, îi replică el. Sunt sigur că ai chema imediat poliţia ca să mă aresteze. Spre marea lui uluire, ea începu să râdă. Trilurile cristaline îl fermecară. — Ba nicidecum, domnule, ţinu ea să-l asigure, agitându-şi cu graţie evantaiul. Nu mă deranjează nici cât negru sub unghie, dacă-ţi câştigi existenţa furând de la oameni de teapa lui Elwin Hastings. Trebuie totuşi să recunosc că acest lucru îmi explică anumite chestiuni. Lui i se părea că discuţia lor se abătea într-o direcţie destul de bizară. — La ce anume te referi? o întrebă Anthony. — Domnule, sunt dispusă să recunosc că, din momentul în care te-am cunoscut la balul Hammond, mi-ai stârnit cea mai vie curiozitate. — Iar acest lucru ar trebui să mă flateze sau să mă alarmeze? Ea nu-i răspunse la această întrebare, ci îi zâmbi, satisfăcută şi arogantă ca o pisicuţă încolăcită la căldurică, lângă foc. — Încă de la bun început am socotit că aveai ceva în mod categoric misterios, îi spuse Louisa. — Cum adică? — Păi, ai cerut să-mi fii prezentat şi apoi ai dansat cu mine. Îşi desfăcu evantaiul şi apoi îl închise imediat la loc, cu un mic gest care voia să sublinieze că ea îşi demonstrase cu vârf şi îndesat punctul de vedere. — Şi ce ar fi atât de straniu în ceea ce am făcut? — E ciudat, fiindcă domnii nu prea caută compania mea. Nu se prea îngrămădesc să mă cunoască şi cu-atât mai puţin să danseze cu mine. Iar când m-ai invitat pe ringul de dans şi la recepţia Wellsworth, mi-am dat imediat seama că puneai la cale transpunerea în practică a unei uneltiri. — Înţeleg. — Am presupus, fireşte, că te foloseai de mine ca de un paravan care să-ţi camufleze interesul faţă de cine ştie ce altă doamnă. Se întrerupse, după care adăugă cu gingăşie: Poate faţă de o femeie măritată. — E limpede că în ultimele zile ţi-ai pierdut multă vreme şi energie gândindu-te la mine. Cam tot atâta timp cât îşi petrecuse şi el gândindu-se la ea, îşi zise în sinea lui bărbatul, şi găsi acest lucru mulţumitor. — Am constatat că erai o adevărată enigmă, îi spuse ea. Şi totuşi, nu mi-a trecut deloc prin minte ideea că ai putea fi hoţ. Trebuie să recunosc că pentru mine lucrurile au luat o întorsătură cu totul neprevăzută. Cei doi ajunseră în holul de la intrare înainte să fi apucat Anthony să-i mai dea vreo replică. Un lacheu îmbrăcat cu o livrea de modă veche, albastru cu argintiu, şi având pe cap o perucă pudrată, le ieşi în întâmpinare. — Te rog să ne aduci pelerina doamnei Bryce, îi ceru Anthony. Poţi să-mi chemi şi trăsura, iar apoi s-o informezi pe Lady Ashton că doamna a plecat împreună cu mine. — Am înţeles, domnule, îi zise lacheul şi se grăbi să-i îndeplinească ordinele. Louisa nu mai protestă. Anthony avea impresia că era la fel de nerăbdătoare ca şi el să plece de-acolo. Era evident că pe acea femeie n-o deranja prea tare ideea de a pleca în noapte împreună cu un hoţ de profesie. Bărbatul nu ştia cu exactitate ce să creadă, în respectiva privinţă. Lacheul se întoarse aducând pelerina ei de un cafeniu mohorât, care se potrivea atât de bine cu rochia de aceeaşi culoare. Anthony luă pelerina din mâinile lacheului şi i-o puse cu grijă Louisei pe umeri. Micul său gest galant urma să constituie un mesaj care n-avea să treacă neobservat. În cazul în care, mai târziu, Hastings l-ar fi întrebat pe lacheu, acesta ar fi putut confirma cu toată sinceritatea că doamna Bryce şi domnul Stalbridge păreau să fie foarte intimi unul cu celălalt. Trăsura îşi făcu apariţia, în dreptul scărilor. Louisa se lăsă condusă. Anthony o urmă degrabă, mai înainte ca ea să aibă vreme să se răzgândească. Se aşeză pe banchetă în faţa ei şi închise uşa. Cei doi se treziră învăluiţi de întunericul dinăuntrul trăsurii. În spaţiul acela intim, bărbatul simţea intens aroma delicată ce o înconjura pe Louisa, un amestec de parfum de flori şi de femeie. Îşi dădu seama că era excitat. Trebuia cu orice preţ să se concentreze asupra discuţiei pe care o începuseră deja. — Aşa, deci, unde rămăseserăm? — Cred că erai pe cale de a-mi descrie neobişnuita dumitale îndeletnicire. Femeia băgă mâna în manşon, de unde scoase un creion şi un carneţel. Te rog frumos să aprinzi felinarul, pentru că aş vrea să-mi iau notiţe.  

Minciuni nevinovate de Amanda Quick PROLOG Opt luni mai devreme…   Clare Lancaster stătea în cafeneaua unei mari librării din Phoenix, Arizona, aşteptându-şi sora după tată pe care n-o cunoscuse niciodată. Un amestec haotic de nerăbdare, anxietate, dor şi incertitudine o ardea pe dinăuntru într-o asemenea măsură, încât nu putea nici măcar să se atingă de ceaiul verde pe care-l comandase. Chiar dacă n-ar fi văzut atâtea fotografii şi n-ar fi citit toate acele articole despre Elizabeth Glazebrook şi familia ei bogată şi influentă în ziarele şi revistele despre întreţinerea casei şi a grădinii din Arizona, ar fi recunoscut-o încă din prima clipă când ar fi intrat pe uşă. În niciun caz n-o recunoştea datorită vreunei asemănări de familie, îşi spuse Clare. Înaltă de un metru şi şaizeci de centimetri, era obişnuită să se uite în sus nu numai la cei mai mulţi bărbaţi, ci şi la majoritatea femeilor. Era conştientă că, asemenea lui Napoleon, uneori tindea să compenseze într-o măsură exagerată. Prietenii şi cei care ţineau la ea spuneau că era nărăvaşă. Persoanele mai puţin binevoitoare tindeau să aleagă alte adjective: dificilă, încăpăţânată, băgăreaţă şi prea autoritară. Ocazional, fuseseră folosite şi cuvintele „căţea“ şi „scorpie“, adeseori de către bărbaţi care descoperiseră pe pielea lor că nu era nici pe departe atât de uşor să se culce cu ea pe cât presupuseseră. Elizabeth îi era diametral opusă: înaltă şi mlădioasă, cu un nor de păr blond-castaniu ca mierea, lung până la umeri, care strălucea în soarele deşertului, ajutat şi de contribuţia discretă a unui salon de coafură foarte scump. Trăsăturile ei aveau o simetrie fermecătoare, patriciană, care-i compunea un profil foarte elegant. Dar ceea ce se observa cel mai puternic din toate la Elizabeth era stilul. Sora ei după tată nu avea doar un foarte bun gust vestimentar, al bijuteriilor şi al accesoriilor, îşi spuse Clare – avea un gust excelent. Ştia cu cea mai mare precizie ce culori să poarte pentru a-şi scoate în evidenţă calităţile înnăscute, şi avea un ochi fără greş în materie de detalii. Până la recenta ei căsătorie cu Brad McAllister, Elizabeth făcea parte dintre cei mai realizaţi designeri de interioare din Sud-Vest. Dar, în ultimele câteva luni, lucrurile se schimbaseră dramatic. Afacerile cândva atât de prospere se destrămaseră. Elizabeth ezită un moment în uşa cafenelei, scrutând cu privirea consumatorii. Clare dădu să ridice o mână pentru a-i atrage atenţia. Nu exista niciun motiv ca Elizabeth s-o recunoască. La urma urmei, despre munca ei nu se scrisese niciodată în revistele scumpe, de lux, şi nici vorbă ca nunta să-i fi fost fotografiată pentru paginile mondene ale vreunui ziar. De fapt, nici măcar nu avusese vreo nuntă în viaţa ei – dar asta era altă poveste. Spre uimirea ei, Elizabeth încetă să mai caute din priviri imediat ce o văzu aşezată în colţul cafenelei, şi porni prin labirintul dintre mese. „Sora mea“, îşi spuse Clare. „Mă recunoaşte, la fel cum şi eu aş fi recunoscut-o, chiar dacă n-aş fi văzut-o niciodată în fotografii.“ Când Elizabeth se apropie, Clare văzu că în ochii ei de culoarea alunei se citea o groază abia disimulată. — Slavă Domnului că ai venit, şopti Elizabeth. Poşeta din piele fină, lucrată cu măiestrie, îi tremura uşor între degetele încleştate strâns. Neliniştea şi incertitudinea lui Clare se mistuiră într-o clipă. Ridicându-se în picioare, o îmbrăţişă pe Elizabeth ca şi cum s-ar fi cunoscut de-o viaţă. — E-n regulă, spuse ea. O să fie totul bine. — Ba nu e-n regulă deloc, şopti Elizabeth, cu vocea înecată de lacrimi. O să mă omoare. Nimeni nu mă crede. Mă cred nebună. Toţi zic că e soţul ideal. — Eu te cred, răspunse Clare.       1   Jake Salter stătea în penumbra din capătul îndepărtat al verandei lungi, cu toate simţurile – normale şi paranormale – deschise spre deşert şi noapte, când simţi că-i fremătau firele de păr de la ceafă. Era primul avertisment pe care-l primea că ceva avea să-i pună în pericol toată strategia, pregătită cu atâta minuţiozitate. Vânătorul din el ştia că niciodată nu trebuia să ignore acea senzaţie tulburătoare. Ameninţătorul indicator al dezastrului luă forma unei maşini mici şi compacte, fără semne distinctive, care coti pe aleea aglomerată a uriaşei reşedinţe Glazebrook. Se-aproapie ceva necurat… Sau ceva foarte, foarte interesant. Ştia din experienţă că, de cele mai multe ori, cele două mergeau mână-n mână. — Se pare că avem un întârziat, spuse Myra Glazebrook. Nu pot să-mi imaginez cine-o fi. Sunt sigură că toţi cei care-au fost invitaţi aici astă-seară au şi sosit sau au anunţat cu regret că nu pot veni. Jake privi mica maşină care se apropia încet. Şoferul căuta un loc de parcare printre numeroasele limuzine, sedanuri scumpe şi SUV-uri masive care ocupau aleea. Ca un iepure apropiindu-se de-o adăpătoare din deşert care a atras deja o mulţime de pume. „Succes!“, îi ură Jake în sinea sa. Nu mai rămăsese niciun spaţiu liber în curtea rotundă, întinsă, din faţa conacului. În seara aceea, familia Glazebrook avea musafiri. Archer şi Myra Glazebrook îşi numeau cocktailul de gală din luna iulie a fiecărui an „Balul Şobolanilor din Deşert“. În această seară, erau prezente acolo toate persoanele sus-puse din comunitatea chivernisită a oraşului Stone Canyon, Arizona, care nu fugiseră de canicula necruţătoare a verii spre zonele cu climă mai blândă. — Trebuie să fie cineva din personalul de catering, spuse Myra, privind cu nemulţumire crescândă modesta maşină. Autovehiculul tocmai făcuse turul complet al aleii circulare, fără a fi găsit niciun loc unde să se poată opri. Fără să se descurajeze, îşi continuă drumul, pentru a mai încerca o dată. Fălcile Myrei se strânseră. — Li s-a spus clar să parcheze în spatele casei, celor de la aprovizionare. N-au voie să ocupe locurile din faţă. Astea-s pentru invitaţi. — Poate că vestea n-a ajuns şi la angajatul ăsta, murmură Jake. Maşina cotea iar spre ei, cu lumina farurilor reflectându-se din barele de şoc cromate ale vehiculelor mai mari. Jake era sigur că şoferul n-avea de gând să se lase păgubaş. — Mai devreme sau mai târziu, tot o să înţeleagă că nu mai e loc pe alee, spuse Myra. Şi atunci, nu-i va mai rămâne decât să se ducă în spate. „Eu n-aş băga mâna-n foc“, îşi spuse Jake. Se simţea o îndârjire teribilă în modul cum şoferul căuta un spaţiu de parcare. Dintr-odată, micul vehicul se opri brusc, sfidător, chiar în spatele unui BMW gri-argintiu metalizat, lucios. „Din toate maşinile care sunt aici în seara asta, tocmai pe-aia ţi-ai găsit s-o blochezi“, reflectă Jake. „Oare ce te paşte…?“ Acea parte din el pe care n-o arăta lumii întregi – partea nu tocmai normală – continua să fiarbă mocnit, ceea ce însemna că-l inundau informaţii parasenzoriale diferite de cele pe care le înregistrau simţurile lui naturale. Când se înfierbânta, primea datele printr-un spectru de energie şi lungimi de undă care se extindeau până în zonele paranormale. Era conştient de mirosurile dezlănţuite, îmbătătoare, şi sunetele slabe ale deşertului într-un mod care nu i-ar mai fi fost accesibil dacă şi-ar fi blocat latura parasenzitivă. Iar intuiţia lui de vânător funcţiona la capacitate maximă. — În niciun caz nu poate parca aici! exclamă tăios Myra, întorcând privirea în lungul verandei. Unde-i valetul pe care l-am angajat ca să se ocupe de parcări în seara asta? — L-am văzut ducându-se în spate, acum câteva minute, îi răspunse Jake. Probabil, a trebuit să-şi părăsească puţin postul. Pot s-o rezolv eu în locul lui. „A, da! Chiar vreau să rezolv eu treaba asta.“ — Nu, e-n regulă. Mai bine mă ocup eu, se opuse Myra. E oricând posibil să fie cineva care a fost omis întâmplător de pe lista invitaţilor. Se mai întâmplă şi de-astea, din când în când. Scuză-mă, Jake. Şi porni cu mişcări repezite spre intrarea verandei, ţăcănind pe dalele de gresie cu tocurile înalte ale sandalelor de ultimă modă. Jake îşi cenzură simţurile activate. „Încearcă să te comporţi cât mai normal.“ Putea s-o facă destul de bine, în cea mai mare parte a timpului. Învăţase de mult că oamenii, în special cei care aveau într-o mai mică sau mai mare măsură facultăţi metapsihice şi înţelegeau ce fel de persoană era, deveneau nervoşi atunci când el îşi dădea frâu liber capacităţilor. Alţii, adică majoritatea populaţiei – dintre care cei mai mulţi nici n-ar fi recunoscut vreodată că ar crede în paranormal –, începeau pur şi simplu să se neliniştească din motive pe care nu puteau să le explice. Jake se întreba din care categorie făcea parte nou-sositul. Se rezemă de balustrada verandei, învârtind absent în pahar whisky-ul de care nu se atinsese toată seara. Nu se afla acolo ca să se relaxeze sau să se bucure de ospitalitate. Venise pentru a culege informaţii cu toate simţurile. Vânătoarea avea s-o lase pe mai târziu. Portiera se deschise, şi persoana nou-venită coborî din maşină. Era o femeie. Nu purta uniforma celorlalţi membri ai personalului de la firma de catering. În schimb, avea pe ea un taior negru, auster, şi o pereche de escarpeni cu tocuri cui, tot negri. O geantă imensă, agăţată pe umăr, îi completa ţinuta. „Categoric, nu e de pe-aici“, îşi spuse Jake. Se aflau în Arizona şi era luna iulie. În acea perioadă a anului, nimeni nu se îmbrăca altfel decât sport şi lejer. Porni încet în lungul verandei. Când ajunse în zona de umbră intensă de lângă una dintre coloanele de piatră care susţineau copertina, se opri. Îşi rezemă un umăr de stâlp şi aşteptă să vadă ce-avea să se întâmple în continuare. Escarpenii negri şi sobri ai vizitatoarei răsunau sacadat, cu ecou, pe pietrele cu care era pavată aleea. Venea cu îndrăzneală spre intrarea din faţă, unde o aştepta Myra. Jake putea să distingă, prin taiorul negru şi sever, sânii mici şi tari, talia îngustă şi nişte şolduri care, descrise în termeni tehnici, probabil, erau prea generoase ca să se înscrie pe aceeaşi scală cu restul siluetei sale mignone. El însă nu avea nicio problemă, tehnică sau de altă natură, cu rotunjimile ei. I se păreau potrivite şi nimic mai mult. Era genul de femeie la care te uiţi de două ori, chiar dacă vezi foarte limpede că nu e frumoasă. Cel puţin, era genul la care el se uita de două ori. Hai, de trei, se decise Jake. Ochii ei mari şi tainici, nasul mândru şi bărbia hotărâtă erau frapante într-un mod impresionant şi neconvenţional. Luminile de pe verandă se oglindeau în luciul părului negru strâns într-un coc elegant, la ceafă. Dar nu înfăţişarea ei îi captase pe deplin atenţia, peste tot spectrul simţurilor sale. Altceva îl atrăgea, ceva ce nu depindea de atractivitatea fizică. Era un aspect nedefinit în felul cum păşea, în poziţia umerilor şi înclinaţia capului. Atitudine. Cât cuprinde. Ar fi fost o mare greşeală s-o subestimeze pe femeia aceea. Automat, catalogă şi analiză datele pe care i le aduceau simţurile, aşa cum făcea întotdeauna când vâna. Nu era o pradă. Era o făptură care-l intriga mult mai mult. Provocatoare. Pe o femeie ca asta nu puteai s-o atragi în pat cu şoşele, cu momele. Hotăra ea singură, pe baza unor criterii pe care tot ea şi le stabilise, ceea ce implica, probabil, unele eschive, anumite negocieri, poate şi câteva răfuieli. Simţi cum i se înfierbânta sângele în vene. Myra păşi în calea femeii. Jake observă că renunţase la rolul de gazdă distinsă. Nu era nevoie de nicio sensibilitate paranormală pentru a detecta tensiunea şi teama care vibrau prin toată fiinţa ei. Primele cuvinte rostite de Myra îl înştiinţară pe loc cât de gravă era situaţia. — Ce cauţi aici, Clare? întrebă Myra. Ei, fir-ar să fie. În sinea lui, Jake răsfoi dosarele pe care le primise la lectură cu două săptămâni în urmă, înainte de a fi trimis în Stone Canyon. Nu încăpea nicio confuzie: Toate se potriveau: vârsta, sexul, cantitatea de ostilitate din partea Myrei. Aceea era Clare Lancaster, cealaltă fiică a lui Archer, concepută în decursul unei legături scurte şi ilicite. Analiştii angajaţi de Jones & Jones, firma de investigaţii metapsihice, care-i oferise această misiune, estimaseră că probabilitatea ca ea să apară acolo în timp ce el lucra sub acoperire era mai mică de zece la sută. Ceea ce nu făcea decât să întărească faptul că a fi un mediu cu un fler special al teoriei probabilităţilor nu făcea nici cât o ceapă degerată când era vorba să prevezi comportamentul unei femei. Ghicitul simplu şi cinstit, de modă veche, ar fi dat rezultate mult mai bune. Ştia că avea motive să se îngrijoreze. Prezenţa lui Clare acolo nu anunţa nimic bun. Dacă zvonurile despre ea nu minţeau, ea era singura persoană din zonă care putea să-l dea de gol. Conform dosarelor de la Jones & Jones, Clare se situa la nivelul zece pe Scara Jones. Nu exista niciun nivel unsprezece – cel puţin, nu oficial. Scara Jones data de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Fusese elaborată de Societatea Arcane, o organizaţie dedicată cercetărilor metapsihice şi paranormale. În epoca victoriană, multe persoane respectabile luau foarte în serios parapsihologia. Era o perioadă de apogeu a şedinţelor de spiritism, a mediilor oculte şi a demonstraţiilor de capacităţi metapsihice. Desigur, marea majoritate a practicanţilor din acele vremuri erau şarlatani şi escroci. Dar Societatea Arcane exista deja, în acea perioadă, de vreo două sute de ani, iar membrii ei ştiau adevărul. Unii oameni aveau într-adevăr talente paranormale. Scopul Societăţii era tocmai acela de a-i identifica şi studia pe indivizii de acest fel. De-a lungul anilor, dobândise un mare număr de membri cu facultăţi metapsihice foarte accentuate. Cei care se înscriau în Societate erau supuşi testelor şi-şi aduceau şi copiii să fie testaţi. Scara Jones era destinată să măsoare nivelul de energie metapsihică a unei persoane. Era permanent actualizată şi extinsă, pe măsură ce experţii moderni din cadrul Societăţii creau noi metode şi tehnici. Nu numai cunoaşterea intensei sensibilităţi a lui Clare îl punea pe Jake în alertă. Conform dosarelor, talentul ei era extrem de rar şi foarte neobişnuit. În ultima vreme, puterea energiei metapsihice pure a unui individ era destul de uşor de măsurat – cel puţin, în cadrul anumitor limite. Identificarea naturii exacte a talentului unei persoane era adeseori mult mai complicată. În imensa majoritate a cazurilor, facultăţile metapsihice se înscriau în sfera intuiţiei. Cei înzestraţi cu o cantitate măsurabilă de talent paranormal aveau adeseori succes la jocurile de cărţi. Câştigau când mizau pe noroc, şi erau cunoscuţi pentru presimţirile lor foarte demne de încredere. Dar existau şi unele excepţii majore. Printre membrii Societăţii, asemenea oameni de excepţie erau de obicei numiţi „exotici“. Şi nu era deloc un compliment. Clare Lancaster era o exotică. Deţinea capacitatea neobişnuită de a identifica tipul unic de energie metapsihică generată de o persoană care încerca să inducă în eroare sau să facă vreun rău. Cu alte cuvinte, Clare era un detector de minciuni uman. — Bună, Myra, salută ea. Văd pe faţa ta că nu te aşteptai să mă vezi. Mi-era teamă de aşa ceva. Tot ce pot spune e că din capul locului am avut o presimţire rea în legătură cu asta. Regret că te deranjez. Nu părea deloc să regrete, îşi spuse Jake. Vorbea ca o femeie care se aştepta să fie nevoită să se apere; o femeie care făcuse acest lucru de-atâtea ori în trecut, încât acum era gata să-l facă din nou. O luptătoare de stradă, mică şi înverşunată, cu escarpeni conservatori şi taior de birou foarte mototolit. Aproape se mira că nu-i vedea tatuate pe frunte cuvintele: „Nu călcaţi pe mine“. — Elizabeth ţi-a cerut să vii aici în seara asta? întrebă autoritar Myra. — Nu. Am primit un e-mail de la Archer. Îmi scria că e important să vin. „Ei, ce interesant…“, reflectă Jake. Archer nu suflase o vorbă despre cealaltă fiică a sa, necum să se mai deranjeze şi să-l prevină că era posibil să apară pe neaşteptate. Dintr-odată, Clare întoarse capul şi privi drept spre locul umbrit unde stătea Jake. Acesta simţi un mic şoc electric prin toate simţurile. Ceva o alertase în legătură cu prezenţa lui. Jake nu intenţionase acest lucru. Ştia cum să se piardă în peisaj. Avea talentul de a se camufla al unui animal de pradă şi-l putea folosi oricând dorea; în ultimele câteva minute, îl pusese în aplicare instinctiv. Pe lângă cele câteva mediumuri rare care aveau aptitudini metapsihice exotice, similare cu ale lui – ceilalţi vânători – existau foarte puţini oameni care i-ar fi putut detecta prezenţa în zona de umbră. Conştiinţa intuitivă a lui Clare era cu atât mai impresionantă, dată fiind cantitatea de electricitate foarte încărcată emoţional care vibra prin aer între ea şi Myra. Dacă nu altceva, măcar acea tensiune în sine ar fi trebuit să-i distragă atenţia. „Da, într-adevăr, se anunţă mari probleme. Abia aştept.“ — Nu ştiam că ne-a telefonat paznicul de la poartă, spuse înţepată Myra. Clare se întoarse iar spre ea. — Nu-ţi face griji, n-a avut loc nicio încălcare majoră a securităţii. Paznicul a sunat aici, înainte de a mă lăsa să trec. Cineva din casă a garantat pentru mine. — Înţeleg… Myra părea nefiresc de descumpănită. — Nu pot pricepe de ce Archer nu mi-a spus că te-a invitat şi pe tine. — Pe asta va trebui s-o lămureşti cu el, răspunse Clare. Ascultă, nu eu am fost cu ideea să fac atâta drum doar ca să vin la un cocktail. Mă aflu aici, fiindcă Archer mi-a spus că e ceva foarte important. Asta-i tot de ştiu. — Am să mă duc să-l caut, spuse Myra. Se întoarse şi traversă repede veranda, dispărând prin glasvandul deschis. Clare nu schiţă nicio mişcare de a o urma. În schimb, întoarse iar capul spre Jake. — Ne-am cunoscut? întrebă ea, cu o politeţe atât de rece, încât dădea clar de înţeles cât de sigură era că nu se cunoscuseră. — Nu, replică Jake, ieşind încet din umbră. Dar presimt că ne vom cunoaşte foarte bine. Eu sunt Jake Salter.