Amanda Quick carti

Amanda, gimmy a quick romantic one, yeah !

PROLOG   Spre sfârşitul domniei reginei Victoria…   O expoziţie impresionantă a puterior spirituale   De Gilbert Otford  Corespondent Flying Intelligencer     Doamna Fordyce, renumita autoare, a făcut de curând o demonstraţie tulburătoare dezvăluindu-şi puterile psihice, în faţa unei audienţe restânse, private, compusă în întregime din doamne. Cei prezenţi descriu o scenă fascinantă. În cameră, domnea întunericul. Doamna Fordyce stătea singură la o masă luminată de o singură lampă. Din acea poziţie continua să răspundă la întrebări şi să facă remarci dintre cele mai personale despre mulţi dintre cei prezenţi. La sfârşitul expoziţiei, toţi au apreciat că doar existenţa unor puteri psihice extraordinare putea explica această capacitate ciudată a doamnei Fordyce de a răspunde corect la întrebările care îi erau puse. Claritatea uimitoare a remarcilor sale despre cei din cameră, pe care nu-i cunoscuse înainte, a produs o puternică impresie. Apoi, doamna Fordyce a fost asaltată cu invitaţii la şedinţe de spiritism. I s-a sugerat chiar să i se adreseze domnului Reed, preşedintele Societăţii de Cercetări Spirituale, pentru a putea susţine un test la Wintersett House, sediul Societăţii. Ea a refuzat toate aceste invitaţii făcând cunoscut faptul că nu vor mai avea loc demonstraţii ale puterilor sale. Cei care studiază astfel de fenomene susţin unanim faptul că existenţa acestor capacităţi psihice solicită în mare măsură nervii care, potrivit legilor naturii, sunt mai fragili în cazul femeilor decât al bărbaţilor. Domnul Reed i-a explicat intermediarului său că preocuparea unei femei pentru sănătatea nervilor săi este singurul motiv pentru care ezită să susţină demonstraţii. I-a mai relatat faptul că discreţia înnăscută a sentimentelor şi modestia, particularităţi definitorii pentru o doamnă adevărată, determină orice femeie, înzestrată deopotrivă cu calităţi psihice veritabile şi cu bun-simţ, să reziste ideii de a-şi demonstra puterile într-o şedinţă publică.     1 Faţa mediumului mort era ca o ceaţă fantomatică pe sub vălul de nuntă însângerat. În timpul vieţii, fusese destul de drăguţă. Rochia de seară, lungă, grea, de un albastru întunecat, era şifonată în jurul picioarelor zvelte. Vătraiul de fier care fusese folosit pentru a-i sparge craniul, în spate, fusese şi el aruncat alături. Adam Hardesty a înaintat în camera mică şi întunecată, vrând să treacă peste bariera creată de mirosul specific şi rece al morţii. S-a ghemuit lângă trupul ei, ridicând lumânarea în aer. Prin vălul străveziu a zărit strălucirea mărgelelor albastre care împodobeau colierul de la gâtul lui Elizabeth Delmont. O pereche de cercei atârnau de urechile ei. Pe podea, lângă degetele ei palide, inerte, era un ceas de buzunar. Cadranul fusese spart, iar limbile rămăseseră înţepenite pentru totdeauna la miezul nopţii. El îşi scoase propriul ceas din buzunarul pantalonilor pentru a verifica ora. Era două şi zece. Dacă ceasul de pe covor fusese spart în timpul unei confruntări violente care părea să fi avut loc în cameră, Delmont fusese omorâtă înainte cu două ore. O broşa neagră de doliu zăcea pe corsajul strâns, uşor dantelat, al rochei albastre. Broşa arăta ca şi cum ar fi fost prinsă intenţionat în pieptul lui Delmont, ca o parodie nemiloasă a respectului funerar. El a smuls broşa şi a întors-o pentru a-i cerceta reversul. Flăcăruia lumânării lumină o mică fotografie: portretul unei femei blonde, acoperită de un voal de nuntă şi o rochie de mireasă. Femeia nu părea să aibă mai mult de optsprezece – nouăsprezece ani. Ceva din tristeţea şi resemnarea întipărite pe chipul ei frumos, faţa fără de zâmbet dădeau impresia că mariajul nu era ceea ce-şi dorise de la viaţă. Sub poză, o şuviţă din părul său odulat şi blond era închisă sub un cristal teşit. A privit îndelung femeia din fotografie, memorând fiecare detaliu vizibil. Când a terminat, a pus la loc, cu grijă, broşa pe pieptul lui Delmont. Poliţia ar putea s-o considere un indiciu important. S-a ridicat şi s-a întors uşor pe călcâie pentru a cerceta camera în care fusese ucisă Elizabeth Delmont. Locul arăta ca şi cum o furtună puternică se abătuse asupra sa. Masa mare din mijlocul camerei fusese răsturnată, scoţând la iveală un mecanism ciudat dedesubtul ei. În orice caz, nu Delmont fusese cea care activase mecanismul ascuns ce determinase alunecarea şi răsturnarea mesei grele de lemn. Surorile Gullible interpretează astfel de fenomene ca semne ale prezenţei spiritelor. Sub masă, chiar la mijloc se aflau două sertare. Ambele erau deschise. El s-a apropiat şi le-a închis. În felul acesta, nu mai puteau fi observate. Şi-a plimbat degetele pe marginea mesei pătrate, căutând şi alte sertare bine ascunse. Nu a mai găsit niciunul. Câteva scaune erau împrăştiate prin cameră. Multe obiecte ciudate zăceau în dezordine pe covor – un flaut, o trompetă, câţiva clopoţei şi un set de clopoţei muzicali. O vergea telescopică, o tăbliţă şi câteva lacăte zăceau într-un morman de obiecte lângă o debara deschisă. A extras un lacăt şi l-a cercetat în lumina lumânării. În câteva secunde, a descoperit metoda prin care a fost deschis. Lângă un scaun se afla o mână albă, inertă, care părea să fie smulsă din cot. Mâna graţioasă încă mai atârna. El o împinse cu vârful pantofului. Era din ceară, modelată cu grijă în jos, spre degetele albe şi liniile palmei. Îşi păstra scepticismul în privinţa ultimelor descoperiri spirituale. Era conştient de faptul că atunci când va apărea ştirea morţii unui medium, mulţi oameni vor crede că Delmont a fost sfâşiată de spiritele periculoase pe care ea le-a chemat din Lumea Cealaltă. Când se ajunge la scandaluri există o singură regulă, de la care nu trebuie să te abaţi: nu te implica în ele. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era ca moartea lui Delmont să devină o senzaţie, dar întrevedea puţine şanse ca acest lucru să fie evitat acum. Tot ce putea face era să se ţină cât mai departe de zvonurile vehiculate în presă. A cercetat cu atenţie camera de spiritism cu gândul că există un loc în casă unde mediumul prefera să-şi ascundă secretele. A descoperit încă trei compartimente, unul în perete şi două în podea, dar nici urmă de un jurnal secret. După ce a terminat, a urcat scările care duceau spre dormitorul lui Elisabeth Delmont, unde a verificat cu atenţie toate sertarele şi garderoba. În zadar. Singurul lucru interesant era un mic catalog cu titlul Secretele Mediumurilor. Multitudinea de obiecte puse în vânzare includea părţi corporale artificiale menite să imite manifestări supranaturale, oglinzi false şi o invenţie ciudată din fire şi un scripete care făcea posibilă levitaţia. Firma garanta clienţilor potenţiali stricta confidenţialitate a tranzacţiilor. Apoi, a coborât printr-un hol întunecat, cu intenţia de a părăsi casa pe uşa de la bucătărie. Făcuse tot ce putuse. Îi era imposibil să cerceteze fiecare centimetru al casei, în speranţa de a mai găsi şi alte compartimente sau dulapuri secrete. Când a traversat salonul semiîntunecat, a zărit un birou în mijlocul încăperii. A intrat în cameră, traversând covorul în nuanţe de roşu şi negru, şi a deschis în grabă mai multe sertare. Niciunul nu ascundea jurnalul, dar într-un ungher, se afla o coală de hârtie mototolită cu o listă de nume şi adrese. Data din ziua precedentă şi cuvintele ora nouă erau scrise la începutul paginii. A cercetat lista pentru câteva secunde, până când şi-a dat seama că descoperise numele surorilor care participaseră la ultima şedinţă de spiritism a lui Elisabeth Delmont. Unul dintre nume era subliniat. I se părea vag cunoscut, dar nu ştia de unde să-l ia. În general, avea o memorie bună. Era şi cazul când se gândea că pe vremuri vânduse bârfe sau alte secrete ale oamenilor ca să traiască. Acum, se învârtea în cercuri mai înalte, dar unele lucruri nu se schimbaseră. Nu uitase niciodată un nume, o figură sau un zvon. Informaţia îi dădea puterea de a răzbi în jungla orbitoare şi schimbătoare a societăţii, aşa cum îl ajutase să supravieţuiască pe străzile Londrei, în tinereţe. S-a concentrat asupra numelui subliniat, încercând să invoce o imagine sau o impresie sau chiar o zvâcnire malefică de bârfă. Îşi simţea memoria împrospătată. Era aproape sigur că Julia sau Wilson pronunţaseră în trecere numele acela. Avea legătură cu un articol dintr-un ziar. Nu Times; era sigur de asta. Îl citea zilnic. A decis. Era vorba de un ziar mai puţin cunoscut. Genul de ziar care relata întâmplări senzaţionale – crime violente şi scandaluri sexuale murdare – cu scopul de a vinde cât mai multe exemplare. Nu-i acordase atenţie la momentul respectiv, pentru că persoana despre care era vorba nu făcea parte din lumea relativ mică a celor bogaţi şi privilegiaţi, care constituiau domeniul lui de interes. O scânteie de lumină fantomatică i-a dat fiori. Doamna Fordyce, Corley Lane, numărul 22. De data aceasta nu-i va mai uita numele.     2 Bărbatul misterios era învăluit de o mantie invizibilă croită din intrigă şi umbră. Avea ceva oarecum tulburător, chiar deprimant, îşi spuse Caroline Fordyce în uşa studioului ei. Îi stârnise curiozitatea. Era aproape ora nouă dimineaţa şi nu-l mai întâlnise niciodată în viaţa ei pe Adam Grove. O doamnă înzestrată cu respectul firesc al manierelor nu i-ar fi permis niciodată să intre în casă şi, în mod sigur, nu la o oră aşa de matinală, gândea ea. Dar o responsabilitate excesivă face viaţa prea monotonă. Trebuia să ştie; în ultimii trei ani, fusese chinuitor de prudentă în privinţa manierelor, iar lucrurile fuseseră extrem de plictisitoare aici, pe Corley Lane, numărul 22. — Vă rog, luaţi loc, domnule Grove. Caroline se ridică de la biroul său şi se opri în faţa ferestrei dinspre grădină, aşezându-se în faţa strălucirii calde a soarelui care acum lumina faţa vizitatorului ei. Menajera mi-a comunicat că aţi sunat pentru a discuta o problemă de o importanţă covârşitoare pentru amândoi. Într-adevăr, sintagma o importanţă covârşitoare îi atrăsese atenţia şi o determinase să o roage pe doamna Plummer să-l conducă pe Grove în studioul său. Ce cuvinte delicios de ameninţătoare, gândea ea fericită. Sintagma o importanţă covârşitoare dezvăluia un Incident Senzaţional. Nimeni nu o căutase pe Corley Lane, numărul 22, pentru a-i aduce la cunoştinţă veşti de o importanţă covârşitoare, mai puţin fiica negustorului de peşte care o sfătuise pe doamna Plummer să miroasă bine somonul înainte de a-l cumpăra, săptămâna trecută. Fata i-a explicat că tatăl său tratase peştele cu o substanţă menită să estompeze mirosul de alterat. I-a mărturisit că ea nu dorea să fie responsabilă cu contaminarea întregii case. Ca şi cum eu aş fi fost păcălită de o astfel de escrocherie, rostise doamna Plummer, şi din cuvintele ei răzbătea dispreţul. Astfel, sunau ştirile de o importanţă covârşitoare în casa doamnei Fordyce. S-ar putea ca acest vizitator matinal să-şi fi dat seama că greşise adresa şi că vestea de o importanţă covârşitoare trebuie transmisă altcuiva, gândea Caroline. Dar, în acelaşi timp, voia să profite din plin de acest moment care o scotea din rutina zilnică. — Mulţumesc pentru amabilitate, doamnă Fordyce, spuse Adam Grove din uşă. Dumnezeule, gândi ea. Vocea lui era irezistibilă, joasă şi profundă, plină de o siguranţă masculină. De data aceasta, se simţi străbătută de un tremur de vigilenţă. A înţeles că Grove era un bărbat înzestrat cu o voinţă formidabilă; genul de om obişnuit să-şi atingă obiectivele, probabil, cu orice preţ. Inspiraţia lovi cu forţa fulgerului ploii de vară. Adam Grove era exact ce căutase în dimineaţa aceea. Privi în fugă hârtia şi stiloul de pe biroul său, întrebându-se dacă putea îndrăzni să îşi noteze ceva. Nu dorea să-l impacienteze pe Grove sau să-l determine să plece în grabă. Ar fi înţeles că a greşit adresa şi s-ar fi făcut nevăzut. Era o ocazie specială şi nu voia să o rateze. Poate că nu va observa dacă îşi va nota câteva observaţii în timpul conversaţiei. — Bineînţeles că m-am simţit obligată să ascult vestea dumneavoastră de o importanţă covârşitoare, spuse ea, lasându-se cât mai comod pe scaunul din spatele biroului. — Nu v-aş fi deranjat la această oră, dacă motivul vizitei mele nu ar fi fost atât de presant, o asigură el. Stând pe scaun, doamna Fordyce îi adresă un zâmbet încurajator, în timp ce-şi căuta stiloul. — Luaţi loc, vă rog. — Mulţumesc. Ea îi indică un scaun. Când trecu el prin dreptul luminii, putu să observe haina şi pantalonii cu o croială sofisticată. Degetele i se încleştară în jurul stiloului. Fii atentă, gândi ea. Omul ăsta vine din lumea cealaltă; nu din cea spirituală cu care erau obişnuite mediumurile, dar dintr-o sferă a societăţii mult mai periculoasă. Locul unde cei bogaţi şi puternici fac regulile şi îi exploatează pe cei pe care-i consideră inferiori. Acum trei ani, a avut o experienţă îngrozitoare cu un bărbat care se învârtea în cercuri privilegiate. Atunci a învăţat o lecţie pe care îşi propusese să n-o uite niciodată, oricât de misterios şi interesant părea să fie domnul Adam Grove. Îl studia, încercând să nu fie observată. Era zvelt şi bine făcut. Avea gesturi controlate, dar pline de graţie. Privindu-l aveai impresia că s-ar înfuria în cazul unui pericol, dar atât tăria, cât şi voinţa lui erau deplin controlate. Deborda de energie şi vitalitate masculină, fapt imposibil de ignorat. Fără îndoială, era bărbatul potrivit pentru a interpreta personajul lui Edmund Drake. Ea scrise repede Debordează de vitalitate masc., ca şi cum ar fi improvizat o listă de cumpărături. S-a hotărât să-şi noteze câte ceva şi despre stilul vestimentar. Era deopotrivă elegant şi distins, dar nu se conforma modei masculine actuale. Grove era îmbrăcat din cap până-n picioare în tonuri puternice, închise, de gri. Cămaşa reprezenta singura excepţie. Era de un alb imaculat. Gulerul era întors după noua modă, uşor deschis şi părea să fie mult mai comod decât cel ridicat. Cravata avea un nod riguros. Nu-i de mirare că avusese atâtea probleme când a trebuit să se decidă cum să-l îmbrace pe Edmund Drake. A încercat să-l îmbrace cu o pereche de pantaloni frapant de dungaţi şi cămăşi cu imprimeuri deschise pe care le observase la toţi bărbaţii moderni, în ultima perioadă. O vestimentaţie atât de îndrăzneaţă nu îl avantaja pe Edmund. El trebuia să exprime ameninţare şi determinare absolută. Bulinele, dungile şi carourile nu i se potriveau. Scrise fără să privească spre hârtie: Pantaloni şi haină gri închis. Grove şedea pe fotoliu, în faţa căminului. — Observ că eraţi ocupată cu corespondenţa de dimineaţă. Îmi cer scuze din nou că v-am întrerupt. — Nici o problemă, domnule. Ea îi adresă un zâmbet aprobator. Îmi notam doar câteva idei pentru a nu omite nişte detalii de care urmează să mă ocup mai târziu. — Înţeleg. Părul lui Grove se potrivea, de asemenea, personajului Edmund Drake, gândi ea. Avea o nuanţă foarte apropiată de negru, puţin grizonat la tâmple. Era tuns scurt şi pieptănat pe spate. Nu cedase modei actuale a mustăţilor şi bărbilor scurte, dar putea să observe o umbră neagră ce îi acoperea obrazul şi marginile feţei. Îşi dădu seama că nu se bărbierise în dimineaţa aceea. Ce ciudat! Îmbrăcămintea şi frizura lui Edmund Drake nu erau singurele lucruri care trebuia schimbate pentru ca el să pară mai ameninţător. Greşise când îl concepuse arătos. Era convinsă acum că faţa lui trebuia să aibă trăsături la fel de dure ca cele ale lui Adam Grove. Drake trebuia să devină omul modelat de un trecut aspru şi întunecat. Îşi notă: trăsături aspre. Din locul în care se afla, Adam nu putea vedea pe deasupra biroului sofisticat, sculptat în stil rococo, ca să poată să distingă ceea ce scrisese ea, dar aceasta simţi că este observată. Se opri şi îl privi, zâmbind larg. A îngheţat însă când a văzut indiferenţa privirii de un verde intens, ce strălucea în întuneric. Foarte atentă şi din nou fără a privi spre hârtie, mâzgăli cuvintele: ochi ca smaraldele; strălucesc în întuneric. — Vă continuaţi adnotările, doamnă Fordyce? întrebă el brusc. — Da. Îmi cer scuze. Puse stiloul deoparte. Acum, că stătea în lumină, putea observa semnele profunde de oboseală care îi înconjurau gura şi îi atingeau colţurile ochilor. Era încă dimineaţă. Care putea fi cauza acestui aer subtil de extenuare? — Doriţi o ceaşcă de ceai? întrebă ea prevenitor. El păru uşor mirat de propunere. — Nu, mulţumesc. Nu intenţionez să zăbovesc mult. — Înţeleg. Probabil că ar trebui să-mi spuneţi care este motivul vizitei dumneavoastră. — Foarte bine. S-a oprit pentru a se asigura că îl urmăreşte cu atenţie. Cred că aţi auzit despre o femeie pe nume Elizabeth Delmont. Pentru un moment a părut nedumerită. Apoi, şi-a amintit numele. — Mediumul din Hamsey Street? — Da. S-a rezemat din nou de scaun. Dintre toate subiectele posibile, acesta era ultimul pe care se aştepta ca el să-l abordeze. Deşi întreaga ţară părea fascinată de spiritism, mediumuri şi studiul puterilor spirituale, chiar nu-şi putea imagina cum un barbat ca Adam Grove era interesat de astfel de lucruri. — Da, am întâlnit-o, spuse ea încet. Din întâmplare, am participat la o şedinţă de spiritism acasă la doamna Delmont, noaptea trecută, împreună cu mătuşile mele. Ezită. De ce întrebaţi? — Elizabeth Delmont a murit. Şocată, îl fixă cu privirea câteva secunde. — Poftim? — A fost ucisă la puţin timp după şedinţa de spiritism de noaptea trecută, adăugă el, cu un calm desăvârşit. — Ucisă, înghiţi ea cu greu. Sunteţi sigur? — Eu însumi i-am găsit trupul după aproximativ două ore, în dimineaţa asta. — Dumneavoastră aţi găsit trupul? Abia după câteva clipe îşi reveni după tragicul anunţ. Nu înţeleg. — Cineva i-a spart capul cu un vătrai. Doamna Fordyce simţea un nod în gât. Se pare că decizia de a primi în casa ei un domn care susţinea că găsise trupul unei femei ucise nu a fost dintre cele mai fericite. A privit repede clopoţelul care atâma în spatele biroului. Probabil că intenţiona s-o cheme pe doamna Plummer. Deşi se afla pe punctul de a o alerta pe menajeră, cedă în faţa celui mai mare viciu, curiozitatea. — Pot să vă întreb ce căutaţi în casa doamnei Delmont la acea oră târzie? De îndată ce rosti acele cuvinte, îşi dădu seama de gravitatea greşelii sale. Roşi. Era un singur motiv pentru care un bărbat bogat şi, bineînţeles, viril, ca Adam Grove, ar fi venit la Elizabeth Delmont la ora două dimineaţa. Doamna Delmont fusese o femeie foarte frumoasă, seducătoare şi senzuală, care atrăgea orice bărbat. Printre ei se numără domnul McDaniel, bătrânul văduv, care fusese prezent la ultima şedinţă, noaptea trecută. În mod sigur, el nu era singurul bărbat din preajma ei. — Nu, doamnă Fordyce, Elizabeth Delmont nu a fost amanta mea, răspunse Adam, de parcă i-ar fi citit gândurile. De fapt, până azi-noapte, nu am întâlnit-o niciodată. Când am găsit-o, era prea târziu pentru a mai face cunoştinţă. — Înţeleg. Se luptă cu emoţiile şi încercă să adopte o atitudine mai raţională. La urma urmei, era considerată o văduvă; o femeie cu ceva experienţă de viaţă. Mă iertaţi, domnule Grove. Discuţia asta a luat o întorsură destul de ciudată. Habar n-aveam că doamna Delmont a murit. — A fost ucisă, doamnă Fordyce. Adam o privi cu atenţie. Aţi afirmat că discuţia asta a luat o turnură neaşteptată. Spuneţi-mi, care credeaţi că e motivul vizitei mele? — Sincer, am crezut că aţi greşit adresa. — Atunci, de ce n-aţi rugat-o pe menajeră să verifice acest lucru? întrebă el cu o logică deprimantă. — Recunosc, am fost curioasă să aflu ce veşti îmi aduceţi, îşi deschise braţele larg. Rar ni se întâmplă să primim veşti despre incidente deosebit de grave, înţelegeţi. De fapt, nu a existat niciodată un astfel de vizitator, de trei ani de când locuim aici. — Să primiţi? — Cele două mătuşi ale mele locuiesc împreună cu mine. Sunt afară acum. Îşi fac exerciţiile de dimineaţă. Mătuşa Emma şi mătuşa Milly consideră foarte importante plimbările în ritm vioi şi le practică zilnic. Adam se încruntă. — Nu le-am găsit numele pe lista participanţilor la şedinţa de spiritism. Aţi spus că v-au însoţit noaptea trecută. Nu-i plăcea cum decurgeau lucrurile. Avea impresia că o interoghează. — Da, răspunse ea ceva mai precaută. Nu mi-au dat voie să merg noaptea, singură. Doamna Delmont nu avea nimic împotriva prezenţei lor. — De ce aţi participat la şedinţă? Chiar credeaţi că Elizabeth Delmont putea comunica cu spiritele? o întrebă el, fără a se feri să-şi exprime opinia despre astfel de lucruri. Sarcasmul lui o deranjă. Se simţi obligată să se apere. — Vă amintesc, domnule, răspunse ea tăios, că foarte multe persoane eminente, educate şi respectate iau în serios spiritismul şi alte chestiuni de natură psihică. — Nişte proşti cu toţii. — Au fost înfiinţate societăţi şi cluburi pentru a sprijini cercetarea fenomenelor spirituale şi pentru a investiga aprecierile mediumurilor. Reviste prestigioase apar cu regularitate. Se întoarse la biroul ei şi înşfacă un exemplar al New Dawn, care sosise ieri. Aceasta, de exemplu. Este publicată de Societatea de Cercetări Spirituale şi vă asigur că autorii articolelor sunt documentaţi. — Prostii. Adam mişcă o mână cu un gest dezaprobator. Orice om cu puţină raţiune ştie că cei care susţin că deţin puteri psihice sunt cu toţii nişte şarlatani. — Aş putea spune că sunteţi foarte ferm pe poziţie, replică ea. Vă rog să mă scuzaţi, însă raţionamentul dumneavoastră nu presupune o minte deschisă, analitică. El zâmbi dezgustat. — Cât de deschisă este mintea dumneavoastră, doamnă Fordyce? Chiar luaţi în serios treaba cu spiritele care se mişcă, vorbesc şi coboară la masa dumneavoastră? Ea înţepeni o vreme în scaun. — De fapt, eu însămi am demarat o cercetare, de curând. — Şi aţi întâlnit vreun medium autentic? Doamna Delmont, de exemplu? — Nu, recunoscu ea, ezitând să-i dea dreptate. De fapt, nici nu cred că e posibilă comunicarea cu spiritele. — Mă bucur să aud asta. Îmi confirmă impresia iniţială despre inteligenţa dumneavoastră. Ea se încruntă. — Îmi permit să vă reamintesc, domnule, că domeniul cercetării spirituale se extinde foarte repede. În ultima vreme, a început să reunească tot felul de fenomene, nu doar invocarea spiritelor. Deşi nu cred că mediumurile pot comunica cu stafiile şi spiritele, nu pot nega toate tipurile de puteri psihice. Ochii lui verzi se îngustară, iar privirea îi deveni fixă. — Dacă nu credeţi că mediumurile pot invoca spiritele, atunci de ce aţi fost prezentă la şedinţa de spiritism din casa doamnei Delmont? Nu mai încăpea nici o îndoială. Doamna Fordyce era supusă unui interogatoriu. Privi din nou soneria. — Nu e nevoie să chemaţi menajera ca să vă salveze, spuse el sec. Nu vă fac nici un rău. Dar aştept să-mi daţi nişte răspunsuri. Ea se încruntă. — Parcă aţi fi un poliţist, domnule Grove. — Liniştiţi-vă, doamnă Fordyce. Îmi dau cuvântul că nu am nici o legătură cu poliţia. — Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, de ce vă aflaţi aici? Ce doriţi? — Informaţii, răspunse el scurt. De ce aţi luat parte la şedinţă? — V-am spus, cercetam fenomenele psihice, răspunse ea. În ciuda aversiunii dumneavoastră, este un câmp de cercetare legal. El clătină din cap dezgustat. — Trucuri de salon şi jocuri. Nimic mai mult. Decise că era prea târziu să mai pună întrebări personale. Doamna Fordyce îşi împreună mâinile deasupra biroului, intenționând să pară fermă şi autoritară. — Îmi pare foarte rău să aflu că doamna Delmont a fost ucisă, spuse ea impasibil. Dar nu înţeleg de ce vă interesează împrejurările în care a murit. Dacă dumneavoastră şi doamna Delmont nu vă cunoşteaţi, aşa cum mi-aţi spus, ce căutaţi în casa ei la ora două dimineaţa? — Cred că este suficient să vă spun că aveam motivele mele să o caut pe Elizabeth Delmont la ora aceea şi că acele motive erau extrem de presante. Acum, că este moartă, nu-mi rămâne decât să aflu cine a omorât-o. Fordyce era şocată. — Doriţi să-l prindeţi de unul singur? — Da. — În mod sigur, asta e treaba poliţiei, domnule. El ridică din umeri. — Bineînţeles că vor investiga şi ei cazul, dar mă îndoiesc că-l vor prinde pe făptaş. Doamna îşi desfăcu braţele şi apucă din nou stiloul. — Foarte interesant, domnule Grove. Apoi, scrise pe hârtie: hotărât şi îndârjit. Să vedem dacă am înţeles lucrurile în ordinea corectă. Dumneavoastră investigaţi moartea doamnei Delmont şi aţi venit aici ca să mă întrebaţi dacă am vreo informaţie despre crimă. El o privea cum mişca repede stiloul. — În rezumat, cam aşa stau lucrurile. Apropo de incidente surprinzătoare, gândi ea. Incidentele, de obicei, nu sunt mai surprinzătoare decât acesta. — Mi-ar plăcea să vă povestesc tot ce-mi amintesc, domnule, dar nu mai înainte ca dumneavoastră să-mi spuneţi ce vă interesează în afacerea asta. Ea îl studie, ca şi cum ar fi avut de-a face cu un specimen biologic nemaiîntâlnit care se ivise pe neaşteptate şi cu greu putea fi identificat. Ceasul de perete bătea cu putere în liniştea camerei. După o bună bucată de vreme, domnul Grove părea să fi ajuns la o concluzie. — Foarte bine, spuse el, voi răspunde la câteva dintre întrebările dumneavoastră. În schimb, insist să păstraţi discreţia în legătură cu ceea ce vă voi spune. — Da, bineînţeles. Îşi notă pe hârtie cuvântul secretos. El se ridică de pe fotoliu înainte ca ea să-şi dea seama măcar că se mişcase. — La naiba! Surprinsă de caracterul imprevizibil al acţiunilor lui, gâfâi şi scăpă din mână stiloul. Din doi paşi, el străbătu distanţa dintre ei, ajunse la ea şi-i smulse foaia de hârtie de pe birou. Cam mult pentru oboseala lui aparentă, gândi ea. Şi când te gândeşti că aproape îi era milă de el. — Domnule! încercă să-i smulgă hârtia din mână. Vă rog să mi-o daţi înapoi imediat. Ce credeţi că faceţi? — Mă interesează lista dumneavoastră de îndatoriri, doamnă. Cercetă pagina repede şi chipul i se înăspri. — Jachetă şi pantaloni gri închis? Trăsături ferme? Ce naiba se întâmplă aici? — Nu cred că adnotările mele au vreo importanţă pentru dumneavoastră, domnule. — Tocmai v-am spus că insist ca această problemă să rămână strict secretă. Pentru a nu isca un scandal. Am o regulă de la care nu mă abat în astfel de situaţii. Ea se încruntă. — Aveţi o regulă în ceea ce priveşte scandalurile? Care este aceasta? — Prefer să le evit. — Toţi ne dorim asta. Neputând să-şi recupereze hârtia, adoptă o atitudine îndrăzneaţă. Credeţi-mă domnule, nici eu nu-mi doresc să mă las antrenată într-un scandal. Vă asigur că n-am nici cea mai mică intenţie de a discuta despre investigaţia dumneavoastră în afara acestei case. — Atunci, de ce a trebuit să vă notaţi aceste comentarii? — Îmi organizam gândurile, doar. El cercetă ce scrisese ea. — Am dreptate când spun că unele mâzgălituri de aici au legătură cu vestimentaţia şi culoarea ochilor mei, doamnă Fordyce? — Păi… — Doresc să ştiu de ce vă notaţi observaţiile astea pe hârtie. La naiba, femeie, dacă vrei să faci din mine subiectul jurnalului personal… — Vă asigur că nu am nici cea mai mică intenţie să vă includ în jurnalul meu privat, a mărturisit ea cu cea mai mare sinceritate. — Atunci, să înţeleg că sunteţi într-adevăr implicată în afacerea asta cu asasinarea mediumului, adăugă el, uşor ameninţător. Doamna Fordyce se îngrozi. — Nu e adevărat — Atunci, nu înţeleg care e logica acestor note personale. Dacă nu intenţionaţi să reproduceţi conversaţia noastră pentru jurnalul dumneavoastră personal, atunci nu-mi rămâne să cred decât că întocmiţi un raport pentru complicele dumneavoastră. — Complice? Era dezorientată şi foarte speriată. Sunteţi imoral, domnule. Cum îndrăzniţi să insinuaţi că aş putea fi implicată într-o crimă? El se repezi la hârtia din faţa ei. — Cum altfel puteţi explica nevoia de a înregistra acest interviu? Ea încercă să se concentreze şi să gândească limpede. — Nu vă datorez nici o explicaţie, domnule Grove. Dimpotrivă. Vă amintesc că dumneavoastră sunteţi cel care a dat buzna astăzi în această casă. Această acuză l-a enervat în mod evident. — O spuneţi ca şi cum aş fi intrat cu forţa în casa dumneavoastră. Însă lucrurile nu s-au întâmplat aşa. Dumneavoastră i-aţi cerut menajerei să-mi dea drumul înăuntru. — Doar pentru că aţi declarat că aveţi de discutat o problemă de importanţă majoră pentru amândoi. Spunând asta, se retrase. Adevărul e că moartea doamnei Delmont este de o importanţă covârşitoare doar pentru dumneavoastră, domnule Grove. — Vă înşelaţi, doamnă Fordyce. — Prostii, spuse ea cu emfază, menţinându-se ferm pe poziţie. Nu mă interesează în niciun fel împrejurările care au însoţit moartea lui Elizabeth Delmont. Adam ridică din sprâncene. Nu spuse nimic. Timp de câteva secunde, în cameră se lăsă tăcerea. — Nimic în afară de o curiozitate absolut normală din partea unei persoane care tocmai a aflat despre o crimă îngrozitoare, adăugă ea liniştit. — Dimpotrivă, doamnă Fordyce, sunt sigur că interesul dumneavoastră pentru aceste evenimente nu izvorăşte doar din curiozitate. — Cum e posibil? Noaptea trecută am întâlnit-o prima oară pe femeia asta. Nu am avut nici cea mai mică intenţie de a o revedea. Vă mai amintesc faptul că, în afară de mine şi de mătuşile mele, mai existau încă două persoane la acea şedinţă. Dacă nu mă înşel, numele lor erau doamna Howel şi domnul McDaniel. El se îndreptă spre fereastră, privind spre grădină. În ciuda aerului său obosit, umerii puternici erau perfect drepţi. — Amândoi sunt destul de bătrâni şi slabi, răspunse el scurt. Nu cred că vreunul dintre ei ar fi avut puterea şi încrâncenarea necesare pentru a apuca un vătrai şi a sparge capul unei persoane mai tinere, mai puternice, ca să nu mai vorbim de forţa de a răsturna o masă şi câteva scaune. Ea ezită. — Aţi vorbit cu ei? — Nu era nevoie. Am făcut câteva investigaţii pe străzile unde locuiesc. Sunt sigur că nici unul dintre ei n-are a face cu treaba asta. — Da, puţin probabil, recunoscu ea. — Spuneţi-mi, ce s-a întâmplat la şedinţa de spiritism? — Nu e prea mult de spus. Ea îşi desfăcu braţele. Doar obişnuitele invocări şi desemnări. Una sau două reprezentaţii. Nişte îndrumări de natură financiară venite de pe lumea cealaltă. — Îndrumări financiare? întrebă el cu asprime. — Da, domnul McDaniel a aflat că în curând va primi o ofertă de investiţie. Nu a fost nimic neobişnuit. Participanţii sunt adesea anunţaţi că vor primi bani dintr-o sursă necunoscută. — Înţeleg. Se întoarse uşor şi o privi cu o expresie triumfătoare. Deci, a existat subiectul banilor, nu-i aşa? Ea strânse scaunul atât de tare, încât încheieturile degetelor începură să se albească. Abia mai respira. Oare Grove se va duce la poliţie şi le va acuza de crimă pe ea şi pe mătuşile sale? Ştia acum că toate trei se aflau în mare pericol. Erau nevinovate, dar nu încăpea nici o îndoială că, dacă un bărbat ca Adam Grove, puternic şi cu o poziţie privilegiată, le va acuza de crimă, vor fi într-o situaţie foarte dificilă. Nu le rămânea altceva de făcut decât să părăsească Londra imediat, hotărî ea în grabă. Singura şansă era să dispară din nou, aşa cum făcuseră în urmă cu trei ani. Încercă să calculeze câţi bani aveau în casă. De îndată ce domnul Grove va pleca, o va trimite pe doamna Plummer să rezerve biletele de tren. Cât de repede îşi vor face bagajele? Adam îşi încruntă sprâncenele negre. —Vă simţiţi bine, doamnă Fordyce? Arătaţi de parcă sunteţi pe punctul de a leşina. Doamna Fordyce se înfurie dintr-o dată. — Mi-aţi pus în pericol viaţa mea şi pe cea a mătuşilor mele, domnule. Cum vă aşteptaţi să reacţionez? El se încruntă. — Ce vă trece prin minte? Nu v-am ameninţat nicicum, doamnă. — Ne-aţi acuzat de crimă, dacă nu pe toate, cel puţin pe mine. Dacă vă prezentaţi la poliţie cu bănuielile astea, vom fi arestate şi închise. Ne vor spânzura. — Doamnă Fordyce, imaginaţia dumneavoastră depăşeşte limitele raţiunii şi ale logicii. Am câteva bănuieli, dar acestea nu înseamnă mare lucru. — Ah, niciuna dintre noi nu poate dovedi că nu s-a întors după şedinţă ca să-l omoare pe medium. Declaraţia noastră ar contrazice-o pe a dumneavoastră, domnule, şi amândoi suntem conştienţi de faptul că trei doamne, în situaţia noastră, care nu dispun de relaţii în societate, nu vor avea nici o şansă în faţa unei persoane cu o poziţie socială şi materială ca a dumneavoastră, dacă veţi decide să ne consideraţi vinovate. — Liniştiţi-vă, doamnă. Se pare că mă aflu în faţa unei crize de isterie. Mânia o îndârji şi mai mult pe doamna Fordyce. — Cum îndrăzniţi să-mi spuneţi să nu mă alarmez? Mătuşile mele împreună cu mine vom fi spânzurate din cauza dumneavoastră, domnule. — Ei, nici chiar aşa, mormăi el. — Ba da, chiar aşa. — La naiba! M-am săturat de teatrul ăsta. Făcu un pas spre ea. — Opriţi-vă! Ea apucă spătarul scaunului cu ambele mâini şi îl plimbă în jurul său ca o pavăză în calea lui. Nu vă apropiaţi! O să ţip dacă mai faceţi vreun pas. Doamna Plummer şi vecinii mă vor auzi, vă garantez. El ezită, expirând zgomotos. — Vă rog să vă calmaţi, doamnă Fordyce. E deja prea obositor, ca să nu mai vorbim de faptul că reprezintă o pierdere de timp pentru amândoi. — Nu pot să fiu calmă în faţa unor astfel de ameninţări. Pentru un moment, el o privi cu seriozitate. — V-aţi gândit vreodată la o carieră în teatru, doamnă Fordyce? Văd că aveţi un desăvârşit simţ dramatic. — Cred că situaţia în care mă aflu este potrivită unei drame, spuse ea printre dinţi. El o studie îndelung. Ea avu impresia că el îşi reface schemele secrete. — Respiraţi adânc, doamnă, şi adunaţi-vă, spuse el în cele din urmă. Nu am nici cea mai mică intenţie de a vă acuza de crimă pe dumneavoastră şi pe mătuşile dumneavoastră. — De ce v-aş crede? El îşi frecă tâmplele. — Vă asigur că nu mă interesează să fac dreptate în cazul acesta. Las problema asta pe mâna poliţiei, deşi mă îndoiesc că vor reuşi. Sunt foarte eficienţi, trebuie să soluţioneze crime obişnuite, dar aceasta nu este o crimă obişnuită. Ea îşi dădu seama că spune adevărul. Oricum, nu lăsă din mână scaunul. — Dacă nu aţi venit aici ca să aflaţi adevărul despre moartea lui Elizabeth Delmont, atunci, ce doriţi, domnule Grove? El o privi cercetător. — Singurul meu obiectiv în afacerea asta este să recuperez jurnalul. Ea nu încercă să-şi ascundă nedumerirea. — Ce jurnal? Cel care a fost furat din casa lui Elizabeth Delmont, noaptea trecută. — Încercaţi să găsiţi jurnalul doamnei Delmont? Ei bine, vă asigur că nu ştiu nimic despre el, nici eu şi nici mătuşile mele. În plus, vă pot spune cu certitudine că nu am observat nici un jurnal pe masă, la şedinţa de azi-noapte. El o studie pentru alte câteva momente şi, apoi, clătină din cap, ca şi cum ar fi acceptat situaţia, în cele din urmă. — Ştiţi ce, vă cred pe cuvânt, doamnă Fordyce. Se pare că într-adevăr m-am înşelat în privinţa dumneavoastră. În cele din urmă, se linişti şi ea. — V-aţi înşelat, domnule. — Am venit în grabă aici, de dimineaţă, cu speranţa că veţi recunoaşte că aţi luat nenorocitul ăla de jurnal. În cel mai rău caz, am crezut că îmi veţi oferi unele indicii ca să aflu ce s-a întâmplat cu el. — De ce este aşa de important jurnalul acesta pentru dumneavoastră? Zâmbetul lui deveni ameninţător ca un cuţit. — Cred că e de-ajuns să vă spun că doamna Delmont intenţiona să mă şantajeze cu acest jurnal. În mod cert, doamna Delmont alesese lăcomia în locul precauţiei şi al dreptăţii, gândi Caroline. Nici o persoană înzestrată cu bun-simţ n-ar fi riscat să sustragă bani de la un astfel de om. — Ce v-a făcut să credeţi că aş avea vreo legătură cu lucrurile astea? întrebă ea. El îşi îndreptă spatele şi-şi prinse mâinile la ceafă. — Dumneavoastră şi celelalte persoane prezente la şedinţă aţi fost ultimii care aţi văzut-o în viaţă pe Elizabeth Delmont, în afară de ucigaş, bineînţeles. Am înţeles de la vecinii doamnei Delmont că menajera era liberă aseară. — Da, e adevărat. Doamna Delmont în persoană ne-a deschis uşa. Ne-a spus că mereu procedează aşa în nopţile în care are şedinţe de spiritism pentru că altfel nu poate intra în starea de transă. Bineînţeles, cuvintele ei m-au făcut să mă gândesc dacă nu cumva… — Da? interveni el. Ce anume v-a făcut să vă întrebaţi, doamnă Fordyce? — Ei bine, cred că doamnei Delmont îi displăcea prezenţa menajerei în timp ce se afla în şedinţă. Se temea că femeia îşi va da seama de şmecheriile ei şi va încerca s-o şantajeze. Cercetătorii din acest domeniu obişnuiesc să plătească servitorii mediumurilor ca să-şi spioneze stăpânii, înţelegeţi? — Bun raţionament, doamnă Fordyce. Adam îi aprecie logica. Cred că aveţi dreptate. Mediumurile sunt cunoscute ca persoane secretoase. — Cum aţi aflat numele şi adresa mea? — Când am găsit cadavrul, am descoperit şi o listă cu persoanele care au participat la ultima întrunire a doamnei Delmont. Adresele se aflau pe o hârtie, lângă nume. — Înţeleg. Văzu parcă aievea imaginea lui Adam Grove, cercetând în amănunt salonul doamnei Delmont, în timp ce trupul femeii ucise zăcea întins pe podea. O imagine înfricoşătoare care spunea mult despre nervii domnului Grove. Înghiţi în sec. — Am petrecut tot restul nopţii şi dimineaţa discutând cu servitorii, birjarii şi… Ezită, ca şi cum şi-ar fi ales cuvintele cu mare grijă… Cu alte persoane ce locuiesc pe aceeaşi stradă, aproape de casa doamnei Delmont. Printre altele, am aflat că menajera doamnei Delmont avea grijă de fiica sa, care urma să nască azi-noapte. Un alibi de necontestat. Doar dumneavoastră aţi mai rămas, doamnă Fordyce. — Acum, înţeleg de ce păreţi aşa de obosit, spuse ea încet. Aţi fost treaz toată noaptea. El îşi freca indiferent barba, apoi, se strâmbă. — Îmi cer scuze pentru deranj. — Nici o problemă, având în vedere împrejurările care v-au determinat să procedaţi astfel. Ezită. Prin urmare, aţi venit aici cu intenţia de a mă investiga în modul ăsta subtil. V-aţi propus să mă speriaţi şi, apoi, să mă determinaţi să mărturisesc implicarea mea într-un plan anume, nu-i aşa? El îşi trecu mâna prin părul scurt, negru, fără nici un fel de remuşcare. — Da, cam astea erau intenţiile mele. Conştientă de faptul că s-ar fi putut ca el să nu fie pe deplin convins, doamna Fordyce încercă să găsească alţi posibili suspecţi. — Poate doamna Delmont a fost victima unui hoţ care a atacat-o după ce a dat buzna în casa ei, sugeră ea. — Am căutat peste tot. Nici urmă de uşi sau ferestre forţate. Se pare că doamna Delmont în persoană l-a primit pe criminal în casă. Modul firesc în care a făcut această afirmaţie accentuă neliniştea doamnei Fordyce. — Cu siguranţă aţi făcut destule observaţii noaptea trecută, domnule Grove. Oricine ştie că în prezenţa unei femei ucise cu sălbăticie este greu de acţionat raţional şi metodic. — Din nefericire, se pare că nu am reuşit să obţin vreo informaţie folositoare, spuse el. Se îndreptă, apoi, spre uşă cu paşi hotărâţi. Am irosit timpul dumneavoastă, dar şi pe al meu. V-aş fi recunoscător dacă nu aţi discuta cu altcineva despre această întrevedere. Ea nu răspunse. El se opri cu mâna pe clanţă şi o privi. — Ei bine, doamnă Fordyce, pot avea încredere în dumneavoastră că veţi păstra secretul acestei discuţii? Ea se dezmetici. — Depinde, domnule. El începu să râdă cinic. — Bineînţeles, doriţi ceva în schimbul tăcerii. Care este preţul, doamnă Fordyce? Un alt acces de furie o cuprinse. — Nu vreau banii dumneavoastră. Ceea ce mă interesează este siguranţa mea şi a mătuşilor mele. Dacă vreuna dintre noi se va afla în pericol sau va fi arestată din cauza dumneavoastră, nu voi ezita să dezvălui numele dumneavoastră poliţiei şi să le dau toate amănuntele discuţiei noastre. — Mă îndoiesc că poliţia o să vă creeze probleme. După cum aţi spus şi dumneavoastră, vor decide că doamna Delmont a fost ucisă de un hoţ şi asta ar fi tot. — Cum puteţi fi sigur de asta? — Pentru că ăsta este răspunsul cel mai uşor şi se ştie că oamenii legii preferă genul acesta de explicaţii. — Şi dacă găsesc lista cu participanţii la întrunire şi îi vor considera pe toţi suspecţi, aşa cum aţi făcut şi dumneavoastră, domnule? Îşi băgă mâna în buzunar şi scoase o hârtie împăturită. Nu vor găsi lista. Ea privi hârtia. — Aţi luat-o? — Sunt sigur că nimeni de pe lista asta nu va fi de folos poliţiei. — Înţeleg. — Fiindcă tot a venit vorba de nume, zise el în treacăt, trebuie să vă spun că n-are niciun rost să dezvăluiţi poliţiei numele meu. — De ce? întrebă ea rece. Un domn cu poziţia dumneavoastră socială şi materială n-ar trebui să-şi facă prea multe griji dacă va fi interogat de poliţie. — Nimeni nu e mai presus de lege. Dar nu acesta este motivul pentru care v-am sfătuit să nu menţionaţi numele meu. El schiţă un zâmbet ciudat. Problema e că domnul Grove nu există. L-am inventat pentru această întrevedere. Când voi părăsi această cameră, va dispărea la fel ca acele prezenţe fantomatice atât de populare în rândul amatorilor de spiritism. Doamna Fordyce se aşeză pe scaun, simţind cum îi vâjâie capul. — Dumnezeule! V-aţi prezentat cu un nume fals! — Da. Sunteţi amabilă să îmi răspundeţi la o ultimă întrebare? Ea clipi, încercând să se liniştească şi să-şi adune gândurile. — Ce întrebare? El ridică hârtia pe care o luase de pe birou. — Pentru numele lui Dumnezeu, de ce ai scris ideile astea? — A, acelea. Posomorâtă, recuperă hârtia. Sunt scriitoare, domnule. Povestirile mele sunt publicate în Flying Intelligencer. Se opri. Poate că citiţi ziarul acesta. — Nu, nu îl citesc. Din câte îmi amintesc, este unul dintre ziarele care urmăresc să facă senzaţie. — Bine… — Genul de ziar care, pentru a-şi atrage cititori, recurge la ştiri despre scandaluri ilicite şi crime senzaţionale. Ea oftă. — Să înţeleg că preferaţi Times. — Da. — Nu încape nici o îndoială, mormăi ea. Spuneţi-mi, nu e cam plictisitor? — Îl consider la obiect şi scris într-o manieră accesibilă, doamnă Fordyce. Este genul meu preferat de lectură publicistică. — Bineînţeles. După cum spuneam, Flying Intelligencer îmi publică povestirile. Sunt obligată prin contract să-i predau editorului meu, domnul Straggett, câte un capitol pe săptămână. Am avut câteva probleme cu personajul Edmund Drake. Are un rol foarte important în poveste, dar am întâmpinat unele dificultăţi în redarea naturaleţii lui. Mă tem că este puţin confuz. Trebuie retuşat. Adam părea fascinat şi, totodată, amuzat. — V-aţi luat notiţe despre înfăţişarea şi vestimentaţia mea, pentru ca apoi să le atribuiţi eroului povestirii dumneavoastră? — Dumnezeule, nici gând, îl asigură ea cu o mişcare a mâinii. De unde v-a venit ideea asta? Edmund Drake nu este eroul poveştii mele. E personajul negativ al acestei piese.  

Prolog Ceasul din hol bătu miezul nopţii, răsunând ca un clopot de moarte. Frumoasa rochie de modă veche, îngrozitor de grea şi puţin nepotrivită pentru trupul ei deoarece fusese croită pentru o altă femeie, îi împiedica fuga disperată de-a lungul coridorului: stofa de lână fină i se înfăşură pe picioare ameninţând s-o doboare la fiecare pas. Femeia îşi ridică poalele sus, mai sus, până aproape de genunchi, şi riscă o privire în urmă, peste umăr. Bărbatul se apropia, alergând după ea în acelaşi mod în care un ogar setos de sânge, se năpusteşte asupra unei căprioare. Faţa lui, cândva demonic de frumoasă, faţa care ademenise o femeie inocentă şi încrezătoare, mai întâi spre o căsătorie şi apoi spre pierzanie, era acum o mască de furie arzătoare, ucigaşă, înfricoşătoare. Cu ochi sălbatici, ieşiţi din orbite şi părul ridicat pe creştet, bărbatul o urmărea îndeaproape. Cuţitul din mâna lui avea să fie curând la gâtul ei. — Căţea blestemată! Strigătul lui de furie răsună cu ecou pe coridorul de sus. Lumina tremurătoare a unui sfeşnic sclipi pe lama fieroasă ascuţitului. — Eşti moartă! De ce nu mă laşi în pace? Jur să te trimit înapoi în Iad unde ţi-e locul. Şi de data asta am să m-asigur că te-am aranjat cum trebuie. M-auzi, stafie blestemată? De data asta s-a zis cu tine. Femeia ar fi dorit să ţipe, dar nu putea. Singurul lucru pe care îl putea face era să fugă pentru a se salva. — Am să privesc cum îţi curge sângele printre degetele mele până n-o mai rămâne o picătură! strigă el în urma ei, mult mai aproape acum. De data asta ai să fii moartă de-a binelea, căţea afurisită. Mi-ai dat destul de furcă. Femeia se afla acum în capul scărilor, cu răsuflarea tăiată. Frica îi strângea măruntaiele. Ridicând greaua rochie şi mai sus, porni în jos pe scări, cu o mână pe balustradă pentru a nu cădea. Ar fi fost o cumplită ironie să moară cu gâtul frânt şi nu tăiat. Urmăritorul era extrem de aproape acum. Femeia îşi dădea seama că existau toate şansele să nu reuşească să scape cu bine. De data asta mersese prea departe, îşi luase prea multe riscuri. Făcuse pe stafia, iar acum nu mai lipsea mult să devină stafie cu adevărat. Urmăritorul o va înşfăca înainte de a atinge ultima treaptă. În sfârşit obţinuse dovada pe care o căuta. În furia lui, bărbatul mărturisise. Dacă va supravieţui, avea s-o răzbune pe sărmana ei mamă. Dar aşa cum stăteau lucrurile, investigaţia ei avea s-o coste probabil viaţa. În curând avea să simtă mâinile lui înşfăcând-o, într-o parodie îngrozitoare a îmbrăţişării sexuale cu care o ameninţase când fusese mai tânără. Apoi va simţi cuţitul. Cuţitul. Doamne Sfinte, cuţitul. Era la jumătatea treptelor când ţipătul înfiorător al urmăritorului ei zgudui tenebrele. Privi înapoi cu groază şi îşi dădu seama că din acel moment miezul nopţii nu va mai fi niciodată ca până atunci, pentru ea. Miezul nopţii avea să fie un coşmar.     Capitolul 1 Victoria Claire Huntington îşi dădea seama când cineva are gânduri ascunse cu ea; nu ajunsese la matura vârstă de douăzeci şi patru de ani fără a fi învăţat să-i recunoască pe sofisticaţii vânători de zestre din lumea bună. Moştenitoarele erau, la urma urmei, un vânat atrăgător. Faptul că era încă nemăritată şi stăpână a unei averi substanţiale era o dovadă a îndemânării ei de a scăpa de oportuniştii şmecheri şi vicleni care mişunau prin saloane. Victoria se hotărâse de mult să nu se lase pradă farmecului lor înşelător şi superficial. Lucas Mallory Colebrook însă, noul conte de Stonevale era altfel. Putea fi şi el un oportunist, dar în mod sigur nu exista nimic viclean sau superficial la el. Printre păunaşii din lumea bună, contele era un vultur. Victoria începea să se întrebe dacă nu cumva chiar calităţile care ar fi trebuit s-o pună în gardă, tăria ascunsă şi voinţa neînfrântă pe care le observase la el, nu erau exact lucrurile care o atrăgeau. Era de netăgăduit că fusese fascinată de acest om încă din clipa în care îl cunoscuse, cu mai puţin de o oră în urmă. Atracţia pe care o simţea era foarte tulburătoare. De fapt, era de-a dreptul periculoasă. — Cred c-am câştigat iar, milord. Victoria îşi coborî mâna ei elegant înmănuşată şi răsfiră cărţile pe postavul verde al mesei de joc, trimiţând adversarului ei un zâmbet ameţitor. — Felicitări, domnişoară Huntington. Se pare că aveţi un noroc formidabil în seara asta. Stonevale, ai cărui ochi cenuşii o făceau pe Victoria să se gândească la stafii mişunând în miezul nopţii, nu arăta deloc afectat de pierdere. Părea mai degrabă cuprins de o satisfacţie discretă, ca şi cum tocmai i se realizase un plan alcătuit cu grijă. Avea aerul că anticipase cu calm totul. — Da, am un noroc uimitor în seara asta, nu? murmură Victoria. S-ar putea chiar bănui că am fost ajutată… — Resping o astfel de posibilitate. Nu pot accepta să vă pătaţi onoarea, domnişoară Huntington. — Sunteţi foarte galant, milord. Dar aici nu era vorba de onoarea mea. Vă asigur că sunt perfect conştientă că n-am trişat. Victoria se opri brusc. Îşi dăduse seama că prin această remarcă se afla acum pe o gheaţă foarte subţire. Practic îl acuzase pe conte că jucase cu cărţi măsluite pentru a-i da ei posibilitatea să câştige. Ochii lui Stonevale o fixară pe deasupra mesei. Expresia lor era enervant de calmă, înfricoşător de calmă, gândi Victoria cu un fior. Ar fi trebuit să existe un licăr de emoţie în privirea aceea cenuşie, rece, dar nu exista nimic în afară de o anumită încordare. — Nu vreţi să vă exprimaţi mai clar, domnişoară Huntington? Victoria se hotărî repede să se întoarcă pe un teren mai sigur. — Vă rog, milord, nu luaţi în seamă cuvintele mele. Sunt extrem de uimită de norocul meu la cărţi în seara asta având în vedere că în cel mai bun caz nu sunt decât o jucătoare oarecare. Dumneavoastră, pe de altă parte, aveţi reputaţia unui jucător abil, sau cel puţin aşa mi s-a spus. — Mă flataţi, domnişoară Huntington. — Deloc, spuse Victoria. Am auzit vorbindu-se de abilitatea cu care jucaţi la White şi la Brooks, ca şi pe la alte cluburi din oraş, mai puţin onorabile, ca să zic aşa. — Poveşti mult înflorite, bănuiesc. Totuşi, m-aţi făcut curios. Întrucât abia ne-am cunoscut, de unde ştiţi poveştile astea? Victoria nu putea recunoaşte că ceruse relaţii despre el de la prietena ei, Annabella Lyndwood, în clipa în care îl văzuse intrând în sala de bal, cu două ore în urmă. — Sunt convinsă că ştiţi cum zboară vorbele, milord. — Într-adevăr. Dar o femeie cu inteligenţa dumneavoastră n-ar trebui să se ia după nişte vorbe. Cu gesturi uşoare şi elegante, Stonevale adună cărţile frumos, una peste alta. Apoi, odihnindu-şi degetele lui fine, lungi, deasupra lor, îi zâmbi rece şi adăugă: — Ei bine, domnişoară Huntington? Victoria îl privi cercetător, incapabilă să-şi reprime emoţia care o stăpânea. Dacă ar avea cât de cât minte, ar trebui să curme totul acum, îşi spuse ea. Dar în seara aceasta era greu să gândească logic şi clar aşa cum făcea de obicei în astfel de împrejurări. Nu mai cunoscuse nici un bărbat ca Stonevale până atunci. Zumzetul conversaţiilor şi râsetele din salonul de joc a Lady-ei Atherton se atenuaseră; chiar şi muzica din sala de bal se auzea acum slab, distant. Imensa reşedinţă londoneză a Lordului Atherton era plină de oameni bine îmbrăcaţi, din înalta societate, şi de numeroşi servitori, dar Victoria avu brusc sentimentul că se află singură cu Stonevale. — Câştigul meu, repetă Victoria încet, încercând să-şi adune gândurile. Da, va trebui să întreprind ceva, nu? — Miza a fost un serviciu nu-i aşa? Câştigând, aveţi dreptul să-mi cereţi un serviciu. Vă stau la dispoziţie. — Momentan n-am nevoie de nici un serviciu de la dumneavoastră. — Sunteţi sigură? Victoria avu o tresărire sub privirea lui pătrunzătoare, lată un bărbat care ştie mai mult decât ar trebui, gândi ea. — Da. — Mă tem că trebuie să vă contrazic, domnişoară Huntington. Cred că aveţi nevoie de un serviciu din partea mea. Din câte ştiu, aveţi nevoie de un însoţitor în seara asta când veţi merge împreună cu domnişoara Lyndwood la parcul de distracţii în căutare de aventuri. Victoria înlemni. — Ce ştiţi dumneavoastră despre asta? Stonevale răvăşi uşor cărţile cu unul din degetele lui lungi. — Lyndwood şi cu mine suntem prieteni; frecventăm acelaşi club, uneori jucăm şi cărţi, ştiţi cum se petrec lucrurile. — Lordul Lyndwood? Fratele Annabellei? Ati vorbit cu el? — Da. Victoria se înfurie. — A promis că ne va însoţi în seara asta şi ne-a dat cuvântul că nu va sufla o vorbă nimănui. Cum îndrăzneşte să discute asta cu prietenii lui? A întrecut orice limită. Şi le mai acuzaţi pe femei că sunt bârfitoare! Ce neruşinare! — Nu fiţi atăt de supărată pe el, domnişoară Huntington. — Ce-a făcut Lyndwood? Un anunţ general la vreunul din cluburile lui că le va aduce pe sora lui şi pe prietena ei la parcul de distracţii? — N-a fost un anunţ general, vă asigur. A fost cât se poate de discret. În fond e vorba de sora lui, nu? Dacă vreţi să ştiţi adevărul, eu cred că Lyndwood mi s-a confesat pentru că se simţea stresat de asta. — Stresat? De ce? Nu există nimic în toată povestea asta care să-i dea emoţii. Pur şi simplu ne va însoţi pe Annabella şi pe mine la parcul de distracţii. Ce poate fi mai simplu? — Din câte am înţeles, aţi exercitat amândouă o anumită presiune asupra lui pentru a-l face să accepte. Sărmanul e încă destul de tânăr pentru a rezista unor manevre feminine. Din fericire însă a fost destul de înţelept pentru a-şi regreta slăbiciunea şi destul de deştept pentru a cere ajutor. — Într-adevăr sărman. Ce prostie. Ca şi cum eu şi Annabella l-am fi obligat pe Bertie la asta. — Şi nu-i aşa? întrebă Stonevale. — Bineînţeles că nu. I-am spus doar că suntem hotărâte să mergem în parc astă seară iar el a insistat să ne însoţească. Foarte galant, am gândit noi. — Nu prea avea de ales, ca gentleman. Nu vă putea lăsa să mergeţi singure. Ştiaţi foarte bine asta. A fost un şantaj, în plus, cred că a fost mai mult ideea dumneavoastră domnişoară Huntington. — Şantaj! - Victoria era de-a dreptul furioasă. Resping această acuzaţie, domnule. — De ce? Asta e adevărul. Credeţi că Lyndwood ar fi acceptat de bună voie să vă însoţească dacă nu-l ameninţaţi c-o să vă duceţi singure? Mama Annabellei ar fi făcut o criză de nervi dacă ar fi aflat de această mică escapadă şi la fel şi mătuşa dumneavoastră, bănuiesc. — Vă asigur că mătuşa Cleo e mult prea tare pentru a face o criză de nervi, declară Victoria loială. Stonevale însă avea dreptate în legătura cu mama Annabellei. Lady Lyndwood ar fi făcut o criză de isterie dacă afla despre intenţiile fiicei ei din seara aceea. Tinerele bine crescute din lumea bună nu merg noaptea în parcul de distracţii. — O fi mătuşa dumneavoastră o femeie tare, vă cred pe cuvânt întrucât n-am avut încă onoarea de a-i fi prezentat, dar mă îndoiesc sincer că ar fi de acord cu intenţia dumneavoastră din seara asta, spuse Stonevale. — Am să-l sugrum pe Lyndwood când îl văd. E lipsit de nobleţe să trădeze un secret de maniera asta. — N-a fost numai vina lui. Am fost ofiţer destul de mulţi ani ca să-mi dau seama când un tânăr are ceva pe suflet şi nu mi-a fost greu să-l fac să-mi spună ce-l apasă. Victoria îşi îngustă ochii. — De ce? — Să zicem că eram doar curios. Când Lyndwood a văzut că sunt bucuros să-l ajut, mi-a mărturisit tot şi m-a rugat să-l însoţesc. — Nu mi-aţi răspuns la întrebare. De ce eraţi atât de curios? — Motivele mele nu interesează în mod deosebit. Degetele lui Stonevale răvăşiră din nou cărţile. — Alta e problema importantă acum, adăuga el. — Eu nu văd nicio problemă. „În afară de a scăpa de tine”, adăugă ea în gând. Primul ei instinct fusese corect. Ar fi trebuit să plece cât timp mai putuse. Dar se părea că nici nu avusese ocazia asta, de fapt. Brusc, totul părea că se desfăşoară potrivit unui plan conceput dinainte şi asupra căruia controlul ei era din ce în ce mai slab. — Ar trebui să discutăm despre unele detalii ale aventurii din seara asta, nu credeţi? — Detaliile sunt deja puse la punct, mulţumesc. Victoriei nu-i plăcea să preia altcineva conducerea. — Vă rog să mă înţelegeţi. Poate că e fostul soldat din mine, sau poate simpla curiozitate, nu ştiu, dar aş dori să aflu exact despre ce e vorba înainte de a porni într-o aventură. N-aţi vrea să faceţi unele precizări în privinţa evenimentelor? întrebă Stonevale inocent. — Nu văd ce ce. Nu v-am invitat să veniţi cu noi. — Nu doresc decât să vă fiu util, domnişoară Huntington. Nu numai că Lyndwood îmi este recunoscător pentru ajutorul meu în seara asta, dar chiar şi dumneavoastră veţi constata că e foarte convenabil să ai un om în plus la nevoie. — Nu mă tem câtuşi de puţin de mulţimea dezlănţuită. Din contră, o să fie mai palpitant. — Atunci sper că-mi veţi fi recunoscătoare pentru discreţia mea, dacă se va întâmpla să-i fiu prezentat mătuşii dumneavoastră în seara asta. Victoria îl privi în tăcere o clipă. — Se pare că nu numai lordul Lyndwood e în pericol de a fi şantajat, ci şi eu. — Mă răniţi, domnişoară Huntington. — Din păcate nu mortal. Altminteri aş scăpa de o problemă, nu? — Eu vă rog să mă consideraţi o soluţie şi nu o problemă. Stonevale îi zâmbi lent. Umbrele din ochii lui însă nu dispărură. — Nu vă cer decât să vă slujesc ca însoţitor în seara asta când vă aventuraţi pe străzile periculoase ale oraşului, continuă el. Sunt foarte nerăbdător să-mi achit datoria de la jocul de cărţi. — Şi dacă eu refuz să accept plata sub formă de însoţitor, îi veţi spune mătuşii mele totul, nu-i aşa? Stonevale suspină. — Ar fi foarte neplăcut pentru toţi cei interesaţi ca mătuşa dumneavoastră sau mama domnişoarei Lyndwood să afle ce intenţii aveţi, dar nu se ştie niciodată ce subiecte de conversaţie apar în cursul unei seri, nu? Victoria izbi cu evantaiul închis în masă. — Am ştiut eu. Ăsta e şantaj. — E un cuvânt urât, dar cred că într-un anumit sens, e într-adevăr şantaj, recunoscu Stonevale. Vânător de zestre. Asta era singura explicaţie. Încă nu întâlnise unul atât de îndrăzneţ şi agresiv. Erau în general extrem de manieraţi şi plini de graţie, cel puţin la început. Victoria avea însă încredere în instinctele ei. Îl fixă pe Stonevale o clipă, fascinată de licărul expectativ din ochii lui duri, cenuşii. Când începu să se ridice de la masa de joc, contele se ridică în picioare s-o ajute. — Sper să ne vedem mai târziu, îi şopti el la ureche în timp ce ea se ridica. — Dacă urmăriţi moştenirea, milord, spuse Victoria tărăgănat, aruncaţi-vă undiţa în altă parte. Vă pierdeţi timpul cu mine. Metoda dumneavoastră e nouă, dar nu mi se pare deloc atrăgătoare. Vă asigur că am rezistat unor încercări mult mai agreabile. — Am aflat. Contele merse alături de ea în timp ce intrau în strălucitoarea şi aglomerata sală de bal. Victoria observă din nou, ca şi mai înainte, mersul lui echilibrat, dar inegal. Hainele negre, elegante, de seară, cravata artistic legată, pantalonii strânşi pe picior şi cizmele lustruite nu reuşeau să ascundă şchiopătatul care afecta piciorul lui stâng. — Ce anume vi s-a spus, milord? întrebă Victoria. Contele dădu din umeri. — Că nu prea vă interesează căsătoria. — Sursele dumneavoastră se înşală, spuse ea cu un zâmbet uşor. Nu mă interesează deloc. Nu am absolut nici un interes să mă căsătoresc. Stonevale îi aruncă o privire piezişă. — Păcat. Poate dacă aţi avea un soţ şi o familie cu care să vă petreceţi serile, n-aţi mai fi obligată să vă amuzaţi cu aventuri riscante ca aceea pe care aţi plănuit-o în seara asta. Zâmbetui Victoriei se lărgi. — Sunt sigură că genul de aventură pe care l-am plănuit pentru seara asta va fi mult mai amuzant decât îndatoririle nocturne ale unei soţii. — Ce vă face atăt de convinsă? — Istoria personală. Mama a fost cerută în căsătorie pentru averea ei şi asta a distrus-o. Scumpa mea mătuşă a fost de asemenea căsătorită pentru banii ei. Din fericire pentru ea, soţul ei a avut nobleţea de a muri repede într-un accident de vânătoare. Eu, neputând miza pe un asemenea noroc, m-am hotărât să nu risc o căsătorie. — Nu vă e teamă că aţi putea pierde o parte importantă din viaţa unei femei? spuse el. —Câtuşi de puţin. N-am observat nimic atrăgător la o căsătorie. Victoria îşi desfăcu evantaiul ei aurit pentru a ascunde un fior. Amintirea micilor cruzimi zilnice ale tatălui ei vitreg şi actele de violenţă la beţie exercitate asupra mamei ei era mereu vie. Nici chiar luminile strălucitoare ale sălii de bal n-o putea întuneca. Îşi făcu vânt de câteva ori sperând ca Stonevile să creadă că era foarte plictisită de direcţia pe care o luase conversaţia. — Acum, cu voia dumneavoastră, milord, aş vrea să vorbesc ceva cu o prietenă. Stonevale îi urmări direcţia privirii. — A, da, întreprinzătoarea Annabella Lyndwood. Fără îndoială că e nerăbdătoare să discutaţi amănuntele planului. Se pare că, de vreme ce sunteţi hotărâtă să nu acceptaţi ajutorul meu, voi fi obligat să aflu singur amănuntele. Dar nu vă fie teamă, sunt foarte bun strateg, spuse Stonevale înclinând uşor capul asupra mâinii Victoriei. Ne vedem mai târziu, domnişoară Huntington. — Am să mă rog la Dumnezeu să găsiţi ceva mai amuzant de făcut în seara asta, decât să ne însoţiţi. — Slabă speranţă. Zâmbetul uşor al contelui deveni un rânjet scurt, răutăcios, dezgolindu-i o clipă dinţii albi, puternici. Victoria îşi întoarse spatele cu o piruetă elegantă fluturându-şi rochia de mătase galben-aurie, refuzând să-i dea bărbatului satisfacţia unei priviri peste umăr. Omul ăsta nu era numai potenţial periculos, ci şi nesuferit. Îşi înăbuşi un mic suspin în timp ce aluneca prin mulţime. N-ar fi trebuit să-i permită contelui s-o ademenească în sala de joc. De fapt nici nu se făcea ca o doamnă să joace cărţi cu un bărbat într-o împrejurare ca asta. Ea însă nu putuse niciodată rezista unei aventuri iar afurisitul de bărbat păruse să-şi fi dat seama de asta imediat. O simţise şi se folosise de slăbiciunea ei. Era de reţinut asta. Nu existase nimic care s-o avertizeze. În fond Stonevale îi fusese prezentat după toate regulile nici mai mult nici mai puţin de însăşi Jessica Atherton. Toată lumea ştia că Lady Atherton era complet deasupra oricărui reproş, o femeie perfectă. Slabă, cu părul negru şi ochi albaştri, vicecontesa nu numai că era tânără, delicată, chiar încântătoare, dar şi de o modestie care i se potrivea. Era veşnic zâmbitoare, păstrând mereu un aer respectabil şi ţinând la buna cuviinţă. Cu alte cuvinte, nu ar fi prezentat niciodată un ticălos, un vânător de zestre, vreunuia din oaspeţii ei. — Vicky, te-am căutat pretutindeni. Annabella se îndreptă grăbită spre prietena ei. Îşi desfăcu evantaiul şi îl folosi pentru a-şi ascunde buzele în timp ce şoptea: — Ai jucat cărţi cu Stonevale? Câtă nesăbuinţă! Cine a câştigat? Victoria suspină. — Eu, din păcate. — Ţi-a spus că Bertie l-a invitat să ne însoţească în seara asta? Am fost foarte furioasă pe el, dar Bertie insistă că trebuie să mai fie un bărbat cu noi, pentru protecţie. —Aşa mi s-a dat şi mie de înţeles. — O, scumpa mea, eşti furioasă. Îmi pare rău, crede-mă, dar nu l-am putut împiedica. Bertie a promis să nu sufle un cuvânt despre planul nostru, dar se pare că Stonevale a reuşit să-l facă să vorbească. — Da. Înţeleg cum a procedat. Probabil că i s-a dat de băut până când a spus tot. E păcat că fratele tău nu-şi poate ţine gura, dar nu-i nimic, Bella. Sunt sigură că ne, vom amuza şi aşa. Ochii albaştri azurii ai Annabellei străluciră de uşurare. Buclele ei blonde tresăltară încântător când dădu din cap şi zâmbi. Annabella Lyndwood era considerată de anumiţi arbitri ai eleganţei doar un pic mai plinuţă decât o cerea moda. Tendinţa asta spre corpolenţă însă nu-i îndepărtase deloc pe mulţii ei curtezani. Împlinise de curând douăzeci şi unu de ani şi îi mărturisise Victoriei că va fi obligată fără îndoială să accepte una din numeroasele propuneri pe care le primise în acest sezon. Annabella intrase târziu în cursa pentru căsătorie datorită morţii neaşteptate a tatălui ei, dar se dovedise extrem de populară când îşi făcuse în cele din urmă apariţia la Londra. — Ce ştii despre el, Bella? întrebă Victoria încet. — Despre cine? Despre Stonevale? Nu prea multe, ca să fiu sinceră. Bertie spune că e respectat în cluburi. Titlul l-a obţinut abia de curând, cred. Fostul conte îi era un fel de rudă, unchi sau cam aşa ceva. Bertie vorbea de nişte moşii în Yorkshire. — Altceva n-a mai spus? — Să mă mai gândesc… După Bertie, familia lui e aproape stinsă. Era cât pe ce să se stingă de tot, cred, când Lucas Colebrook a fost grav rănit în Peninsulă cu vreun an în urmă. Victoria simţi un ciudat ghem în stomac. — Şchiopătatul? — Da. A fost sfârşitul carierei lui militare, care oricum s-ar fi sfârşit odată cu preluarea titlului. Prima lui datorie este acum faţă de titlu şi de moşie, normal. — Normal. Victoria n-ar fi dorit să pună următoarea întrebare dar nu se putu abţine. — Cum s-a întâmplat? — Rana de la picior? Nu ştiu amănuntele. Bertie spune că Stonevale nu vorbeşte niciodată de ea, dar că însuşi Wellington l-a citat în mai multe ordine de zi. Se spune că în timpul luptei în care a fost rănit, Stonevale a reuşit să se menţină în şa şi să-şi conducă oamenii spre obiectiv înainte de a se prăbuşi pe câmp şi a fi considerat mort. Considerat mort. Victoria simţi că-i vine rău. Reuşi să-şi învingă senzaţia neplăcută, amintindu-şi că Lucas Colebrook nu era genul de om de care ei să-i fie milă. În plus, se îndoia serios că Stonevale ar fi apreciat-o. Afară de cazul în care găsea vreun mod de a o folosi în propriul lui avantaj. Se întrebă dacă nu cumva Stonevale propusese jocul de cărţi pentru a nu fi obligat să îndure o rundă de dansuri populare. Probabil că şchiopătatul nu-i permitea accesul pe ringul de dans. — Ce crezi despre el, Vicky? Am văzut-o pe perfecta domnişoară Pilkington privindu-l toată seara, ca şi alte fete din sala de bal. Ca să nu mai pomenesc şi de mamele lor. Nimic nu deşteaptă mai bine apetitul decât un pic de sânge proaspăt, nu? spuse Annabella uşor înţepător. — Ce imagine dezgustătoare, spuse Victoria râzând fără voie. Mă întreb dacă Stonevale ştie că e privit ca un armăsar. — Nu ştiu. Tu eşti însă singura la care se uită. Toată lumea a observat că tu ai fost aceea pe care a ademenit-o în sala de joc. — Cred că e în căutarea unei zestre, spuse Victoria. — M-ai omorât, Vicky. Veşnic ai impresia că bărbaţii te curtează pentru moştenirea ta. Eşti de-a dreptul bătută în cap în privinţa asta. Ţi se pare imposibil ca unii din admiratorii tăi să fie interesaţi de persoana ta şi nu de zestre? — Bella, am aproape douăzeci şi cinci de ani. Ştim amândouă că bărbaţii din lumea noastră nu fac propuneri fetelor mai în vârstă decât dacă sunt tentaţi de motive practice. Averea mea e un motiv foarte practic. — Vorbeşti de parcă ai fi expusă într-o vitrină. Şi nu ăsta-i adevărul. — Ba da, şi ca să fiu sinceră, prefer lucrurile aşa cum sunt, spuse Victoria cu voce egală. Annabella scutură din cap. — De ce? — Pentru că totul devine mult mai simplu, replică Victoria vag, căutându-l pe Stonevale prin mulţime fără să-şi dea seama. Îl găsi în cele din urmă vorbind cu amfitrioana lângă uşa care dădea spre vastele grădini ale Athertonilor. Privi atentă camera intimă în care stătea, dominând-o cu înălţimea lui pe Lady Atherton care era ca o viziune în roz. — Dacă asta te face să te simţi mai bine, află că Bertie n-a zis absolut nimic care să implice că Stonevale ar fi un vânător de zestre, spuse Annabella. Din contră, se spune că bătrânul conte era un excentric care a strâns bogăţii până în ziua morţii. Acum i-au revenit toate noului conte. Şi tu-l ştii pe Bertie. Nici n-ar visa să invite pe cineva să ne însoţească în seara asta dacă nu l-ar place. Asta era adevărat, gândi Victoria. Lordul Lyndwood, doar cu doi ani mai în vârstă decât sora lui, privea îndatoririle legate de proaspătul său titlu cât se poate de serios. Era foarte protector cu exuberanta şi sprinţara lui soră şi veşnic amabil cu Victoria. Nu le-ar expune pe niciuna din ele unui bărbat a cărui reputaţie ar fi îndoielnică. Probabil că Annabella avea dreptate, poate că ea însăşi era un pic prea pornită contra vânătorilor de zestre. Apoi îşi aminti de ochii lui Stonevale. Chiar dacă nu era un vânător de zestre, era totuşi mai periculos decât oricare alt bărbat pe care-l cunoscuse vreodată, poate cu excepţia tatălui ei vitreg. Victoria scoase un suspin la acest gând apoi îl înlătură furioasă. Nu, îşi spuse ea brusc cu mânie, indiferent cât de periculos ar putea fi Stonevale nu putea să-l pună în aceeaşi categorie cu bruta care se însurase cu mama ei. Ceva din adâncul ei îi spunea că, cei doi bărbaţi nu erau de aceeaşi speţă. — Felicitări, draga mea Victoria, văd că te bucuri de atenţia noului nostru conte. Stonevale e un specimen interesant, nu? Trezită din gândurile ei de vocea gâtuită, cunoscută, Victoria privi în stânga şi o văzu pe Isabel Rycott lângă ea. Adevărul era că nu-i prea plăcea femeia asta, dar simţea o uşoară invidie când era prin preajma ei. Isabel Rycott îi amintea întotdeauna Victoriei de o bijuterie exotică. Avea treizeci şi ceva de ani şi plutea în jurul ei un aer de mister feminin şi erotism care părea să atragă bărbaţii precum mierea albinele. Aerul de erotism era sporit de graţia ei felină, părul ei negru lucios şi ochii uşor oblici. Era una din puţinele femei din sală în afară de Victoria, care desfideau moda zilei purtând culori puternice în loc de monotonul alb sau pastel. Neobişnuita ei rochie de un verde profund ca smaraldul strălucea puternic în lumina sălii de bal. Dar nu aspectul neobişnuit al Isabelei o făcea pe Victoria s-o privească cu o anumită invidie gânditoare; libertatea pe care i le confereau vârsta şi statutul ei de văduvă erau lucrurile care o făceau pe Victoria s-o admire în secret. O femeie în situaţia Isabelei Rycott atrăgea atenţia societăţii mult mai puţin decât Victoria. Lady Rycott era liberă să aibă chiar şi aventuri galante. Victoria nu cunoscuse niciodată un bărbat cu care să fi dorit să aibă o aventură, dar i-ar fi plăcut foarte mult s-o poată face dacă i se năzărea. — Bună seara, Lady Rycott, spuse Victoria privind în jos la femeia care era cu câţiva centimetri mai scundă decât ea. L-aţi cunoscut pe conte? Isabel scutură din capul ei frumos modelat. — Încă n-am fost prezentaţi din păcate. A intrat în societatea noastră abia de curând, deşi am auzit că şi-a făcut apariţia pe la mesele de joc din cluburi de mai mult timp. — Aşa am auzit şi eu, spuse Annabella. Bertie spune că e un jucător excelent, cu mult sânge rece. — Da? Isabel privi spre contele care încă mai stătea de vorbă cu Lady Atherton. — Nu-i de loc genul de bărbat chipeş, nu? Dar are ceva care te intrigă. Chipeş? Victoria ar fi râs în gura mare la ideea de a folosi acest cuvânt insipid pentru a-l descrie pe Stonevale. Nu, nu era chipeş. Avea trăsături puternice, chiar aspre, cu un nas ascuţit, o falcă agresivă şi o expresie de permanentă veghe în ochii aceia cenuşii. Părul lui era de culoarea unei nopţi fără lună, înspicat cu argintiu la tâmple, dar nimic din toate astea nu-l făcea chipeş. Când te uitai la Stonevale vedeai o faţă masculină tăcută, controlată, şi nu un filfizon arătos. — Trebuie să recunoaşteţi, spuse Anabella, că îşi poartă bine hainele. — Da, aprobă Isabel şoptit. Îşi poartă hainele extrem de bine. Victoriei nu-i plăcea privirea cercetătoare a Isabelei în timp ce-l privea pe conte, dar trebuia să admită că Stonevale era unul din acei oameni rari care nu era dominat de croielile elegante în mare vogă. Umerii lui puternici, abdomenul suplu şi pulpele musculoase n-aveau nevoie de perniţe de vată sau camuflaje. — S-ar putea să fie chiar amuzant, spuse Isabel. — S-ar putea, o aprobă Annabella. Victoria privi din nou silueta înaltă, întunecată de lângă Lady Atherton. — S-ar putea ca amuzant să nu fie cuvântul cel mai potrivit. Periculos era cuvântul potrivit. Victoria simţi brusc dorinţa de a se juca puţin cu acest pericol. Tumultul lumii bune, de care se folosea tot mai des în ultimul timp pentru a-şi umple lungile ore ale nopţii nu mai era deajuns. Îi trebuia ceva nou care s-o scape de coşmarurile ei neîntrerupte. Contele de Stonevale putea fi exact tonicul pe care îl căuta.

Gradina amagirilor de Amanda Quick Prolog Slater Roxton inspecta tablourile ciudat de luminoase de pe pereţii mausoleului bogat ornamentat în momentul în care trapa cavoului se declanşă. Prăpădul care era pe cale să se producă se transmise cu un huruit ce nu prevestea nimic bun, iar mugetul tânguitor al maşinăriei se stinse cu ecou adânc în piatră. Primul lui gând fu că vulcanul care se înălţa pe Fever Island erupsese. Bucăţi masive din tavanul pasajului care ducea spre ieşirea templului se deschiseră pe rând. De peste tot cădeau bolovani. Vocea lui Brice Torrence răsună de undeva de lângă intrare, din cealaltă parte a coridorului. — Slater, ieşi de acolo! Grăbeşte-te! O să se întâmple o nenorocire. Slater o luase deja din loc. Nu mai pierdu timp să-şi recupereze lămpile, desenele sau aparatul de fotografiat. Alergă spre uşa încăperii, aruncă o privire pe lungul şi întortocheatul coridor de piatră care ducea la ieşire şi îşi dădu seama că nu mai avea timp să scape. Între timp, din tavanul coridorului se desprindeau şi mai multe bucăţi. Cantităţi impresionante de pietre se prăbuşeau în pasaj. Dalele se îngrămădiră rapid unele peste altele, umplând tunelul. Ştia că, dacă ar fi încercat să sară în viteză în partea cealaltă, ar fi fost strivit de bolovani. Nu putea decât să se întoarcă şi să se afunde în labirintul neexplorat al cavernelor mormântului. Se grăbi să traverseze încăperea, apucă în grabă felinarul şi se îndreptă spre cel mai apropiat pasaj. Coridorul se pierdea într-un întuneric dens, necunoscut, dar măcar nu pica nimic din tavan. Alergă o distanţă scurtă şi se opri, conştient că, dacă mai înainta, în scurt timp avea să se piardă. El şi Brice nici nu se apucaseră bine de cartografiat complexul de hrube funerare săpate la baza vulcanului. Se ghemui lângă un perete şi încercă să-şi facă curaj. Lumina orbitoare a felinarelor cădea peste pictura stranie ce înfăţişa o erupţie catastrofică a unui vulcan. Un oraş elegant din marmură albă era distrus. Slater îşi dădu seama că situaţia era extrem de similară cu ceea ce se întâmpla chiar atunci. Nori de praf invadară tunelul. Îşi acoperi gura şi nasul cu cămaşa. Nu avea de ales, aşa că trebuia să aştepte ca nebunia asta să se termine. Groaza i se învolbură precum otrava în vene. În orice clipă, tavanul peşterii în care se adăpostise putea ceda, îngropându-l sub dărâmături, „Măcar s-ar termina totul în câteva secunde“, se gândi el. Nu era sigur că ar fi vrut să-şi contemple viitorul imediat dacă ar fi supravieţuit. Oricât ar mai avea de trăit, ar fi captiv în acest labirint maiestuos. Furtuna de roci şi pietre părea a nu se mai termina. În cele din urmă însă, peşterile templului tăcură. Urmă încă o eternitate până când ultima particulă de praf se depuse. Se săltă cu precauţie. Rămase nemişcat o clipă, ascultând liniştea aceea cutremurătoare, aşteptând ca pulsul să i se calmeze. După o vreme, se duse să cerceteze încăperea boltită în care se aflase când trapa de piatră îşi revărsase încărcătura mortală. Pe podea erau împrăştiate peste tot pietricele, dar păreau să fi sărit şi să se fi rostogolit în încăpere direct din grămada uriaşă care acum bloca pasajul ce ducea la ieşire. Supravieţuise, ceea ce însemna că era îngropat de viu. Începu să-şi calculeze şansele într-o manieră surprinzător de pedantă. Trase concluzia că era încă prea zdruncinat pentru a înţelege pe deplin gravitatea situaţiei în care se afla. Brice şi restul echipajului expediţiei nu aveau niciun motiv să creadă că scăpase cu viaţă; nu aveau cum să-l salveze nici măcar dacă nu şi-ar fi pierdut speranţa. Fever Island era un rest nelocuit de rocă vulcanică acoperită de o junglă neexplorată. Era situată la câteva mii de kilometri de civilizaţie. Singurele resurse disponibile erau limitate la proviziile şi echipamentul aflate la bordul corăbiei ancorate în micul port natural al insulei. Nu exista nicio cale prin care să facă rost de mecanismele şi de mâna de lucru necesare pentru înlăturarea cantităţii impresionante de bolovani care blocau intrarea în templu. Slater se gândi că Brice avea să se consulte cu căpitanul vasului. Aveau să ajungă la concluzia că murise şi aveau să se roage să nu se înşele, pentru că oricum nu puteau face nimic să îl salveze. Stinse un felinar pentru a economisi combustibil. Luă celălalt felinar şi înaintă prin labirint. Existau, după opinia lui, doar două variante. Prima – cea mai probabilă – era să rătăcească prin templu până murea. Îi rămânea doar să spere că avea să moară înainte ca întunericul nesfârşit să-l facă să-şi piardă minţile. Cea de-a doua variantă – foarte puţin probabilă – era să dea peste un pasaj care să îl scoată la lumină. Dar, chiar dacă ar fi avut el norocul ăsta, era improbabil să găsească drumul înapoi la corabie înainte ca aceasta să-şi ridice pânzele. Dăduseră peste insula asta blestemată când proviziile le erau cam pe terminate, după ce fuseseră abătuţi de la curs de o furtună violentă. Căpitanul era convins că îi mai pândea o furtună. Era hotărât să pornească înspre Londra în cel mai scurt timp posibil. Trebuia să se gândească la echipaj şi la ceilalţi membri ai expediţiei. Slater ştia că, dacă reuşea să scape din labirint, avea să se trezească abandonat pe o insulă unde niciun vas cunoscut nu poposea vreodată. Mulţi ani ar trece până la apariţia unei alte corăbii, asta dacă ar apărea una vreodată. Îşi continuă drumul prin cavernele întunecate, singurul punct de reper fiind picturile din templu, realizate de artiştii unei civilizaţii străvechi, de mult îngropaţi adânc sub straturi întregi de lavă fierbinte. Nu mai ştia cu precizie în ce moment începuse să înţeleagă semnificaţia picturilor sau dacă într-adevăr percepuse exact firul poveştii spuse de ele. Ţinu să-şi reamintească faptul că era o şansă destul de mare să-şi fi pierdut deja minţile. Bezna interminabilă şi operele de artă fascinante ar fi derutat pe oricine. Oricărui om în situaţia lui i s-ar fi întâmplat să aibă halucinaţii. În cele din urmă, fu aproape sigur că identificase trei legende distincte. Se opri când se lămuri că fiecare poveste în parte era dedicată unui drum diferit în labirint. Una dintre serii înfăţişa istoria unui război. Cea de-a doua era povestea unei răzbunări. Se hotărî într-un final să urmeze cea de-a treia legendă. N-avea să afle niciodată cât de mult mersese sau cât de departe ajunsese. În momentul în care se oprise, epuizat, se cufundase într-un somn presărat cu imaginile picturilor de pe pereţi, singurele care îl călăuziseră. Din când în când, dăduse peste pâraie subterane. Se oprise se bea cu sete. Mâncase cât de chibzuit putuse din bucata de brânză şi din cea de pâine pe care le avea la el, dar şi acestea se terminaseră într-un final. Mersese în continuare, neavând oricum ce altceva să facă. Dacă s-ar fi oprit ar fi fost ca şi cum s-ar fi predat necondiţionat. În cele din urmă, când ieşi clătinându-se din caverne într-un lanţ circular de piatră scăldat în lumina zilei, continuă să meargă, fiind convins că încă avea halucinaţii. Lumina soarelui. Un colţ al minţii înregistra realitatea celor văzute. Îşi ridică neîncrezător privirea spre cer şi văzu razele fierbinţi, tropicale, ce se iţeau printre bolovani. În stâncă fuseseră cioplite trepte abrupte. Din dreptul ieşirii atârna o funie lungă şi neagră. Cu o ultimă sforţare, înşfăcă funia şi o testă să vadă dacă rezistă la greutatea lui. Când se lămuri că nu prezenta niciun pericol, porni pe scara străveche, ţinându-se de funie ca de o balustradă. Ajunse la ieşire, se împletici afară din cotloanele templului şi se prăbuşi pe lespezile de piatră ale templului în aer liber. Stătuse atât de mult în întuneric, încât trebui să închidă ochii pentru a-i proteja de soarele puternic. Undeva în apropiere se auzi bubuitul unui gong. Zgomotul zgudui îndelung întreaga junglă. Nu era singurul de pe insulă.   Un an mai târziu, o altă corabie ancoră în micul golf. Slater se afla la bordul ei când aceasta îşi ridică pânzele. Nu mai era însă acelaşi om care fusese când pusese piciorul pe Fever Island. Pe parcursul următorilor ani, deveni o legendă în anumite cercuri. Când se întoarse în cele din urmă în Londra, descoperi marele blestem care se abate asupra tuturor legendelor: nu există loc care să poată fi considerat cu adevărat acasă.     capitolul 1 — Nu-mi vine să cred că Anne nu mai este. Matty Bingham îşi şterse ochii cu batista. Întotdeauna deborda de energie. Atât de fermecătoare! Atât de plină de viață! — Da, era. Ursula Kern strânse mai tare umbrela, cu privirea spre groparii care aruncau bulgări mari de pământ pe sicriu. A fost o femeie modernă. — Şi o secretară excepţională. Matty îşi îndesă batista în poşetă. O comoară pentru agenţie. Matty avea treizeci şi ceva de ani, fată bătrână fără familie sau relaţii. La fel ca restul femeilor care veniseră să lucreze la Agenţia de Secretariat Kern, renunţase la orice speranţă de a se mărita şi de a avea o familie a ei. La fel ca Anne şi celelalte, profitase de promisiunea pe care i-o făcuse Ursula – o carieră respectabilă ca secretară profesionistă, un domeniu disponibil acum şi pentru femei. Ziua era cât se poate de potrivită pentru o înmormântare – într-o nuanţă depresivă de cenuşiu şi burniţând constant. Ursula şi Matty erau singurele persoane îndoliate prezente lângă mormânt. Anne murise singură. Nu existase o familie care să vină să revendice trupul neînsufleţit. Ursula plătise pentru înmormântare. După părerea ei, nu fusese doar responsabilitatea ei ca şefă şi ca unică moştenitoare, ci şi un ultim gest al prieteniei pe care i-o purtase. Simţi o goliciune enormă în adâncul ei. Anne Clifton îi fusese cea mai bună prietenă în ultimii doi ani. Le legaseră lucrurile pe care le aveau în comun – lipsa unei familii şi un trecut tulburător pe care fiecare în parte îl îngropase cu grijă. Anne avusese câteva defecte – unele dintre celelalte secretare ale agenţiei o consideraseră o repezită – dar Ursula ştia că întotdeauna în remarcile lor se regăsise o notă distinctă de admiraţie. Tenacitatea încăpăţânată a lui Anne de a-şi croi singură un drum în viaţă, în pofida tuturor opreliştilor, o aduseseră în postura inedită de model al femeii moderne. După ce sicriul dispăru sub movila din ce în ce mai mare de ţărână, Ursula şi Matty se întoarseră şi parcurseră drumul invers prin cimitir. — Ai făcut un gest tare frumos că ai plătit pentru înmormântarea lui Anne, zise Matty. Ursula trecu de poarta din fier forjat. — Măcar atât am putut face. — O să-mi fie dor de ea. — Şi mie, spuse Ursula. „Pentru înmormântarea mea oare cine-o fi să plătească?“ se întrebă ea. Anne nu părea genul care să-şi ia singură viaţa, zise Matty. — Nu, deloc.   Ursula mâncă singură, aşa cum făcea de obicei. După ce termină, se duse în biroul ei micuţ şi confortabil. Menajera dădu buzna în cameră, să facă focul. — Mulţumesc, doamnă Dunstan, spuse Ursula. — Sunteţi sigură că vă simţiţi bine? se interesă cu blândeţe doamna Dunstan. Ştiu că aţi considerat-o prietenă pe domnişoara Clifton. E greu să pierzi o asemenea legătură. Şi eu mi-am pierdut câţiva prieteni de-a lungul timpului. — Mă simt bine, zise Ursula. O să m-apuc să sortez lucrurile domnişoarei Clifton, ca să fac un inventar. După aceea mă duc la culcare. — Prea bine, atunci. Doamna Dunstan ieşi încet pe hol şi închise uşa. Ursula aşteptă o clipă, după care îşi turnă o porţie zdravănă de brandy. Alcoolul incandescent îi mai alungă din răceala pe care o resimţise de la moartea lui Anne. După o vreme, traversă încăperea spre cufărul care adăpostea lucrurile lui Anne. Scoase unul câte unul obiectele cate îi stârniră o profundă stare de nelinişte – o sticluţă goală de parfum, un săculeţ de catifea cu câteva bijuterii, caietul de stenografie al lui Anne şi două punguţe cu seminţe. Luate individual, prezenţa acestor obiecte era uşor de explicat. Ca grup însă, ridicau tot felul de întrebări tulburătoare. În urmă cu trei zile, când menajera lui Anne descoperise trupul neînsufleţit al stăpânei ei, îi trimisese imediat vorbă Ursulei. Oricum fusese singura la care putea apela. La început, Ursula nici nu voise să accepte ideea că Anne murise din cauze naturale sau că-şi curmase singură viaţa. Chemase poliţia. Poliţiştii trăseseră imediat concluzia că nu exista niciun indiciu că avusese loc o crimă. Anne lăsase un bilet. Ursula îl găsise mototolit pe podea, chiar lângă cadavru. Pentru majoritatea oamenilor, semnele făcute cu creionul păreau doar nişte mâzgălituri. Anne însă fusese o stenografă profesionistă, care reuşise să-şi dezvolte propria metodă de scriere codificată. Biletul ascundea un mesaj, iar Ursula ştia că ei îi fusese adresat. Anne ştiuse prea bine că nimeni altcineva nu i-ar fi putut descifra stilul unic de a stenografia.   În spatele closetului.   Ursula se aşeză la birou şi mai sorbi din brandy în timp ce contemplă obiectele. După o vreme, împinse sticluţa goală de parfum mai încolo. O găsise pe măsuţa de scris a lui Anne, nu lângă celelalte obiecte. Lui Anne nu-i stătea în fire să nu spună nimic dacă îşi cumpăra un parfum nou, dar în afară de acest mic aspect, nu părea nimic misterios la acea sticluţă. Caietul, săculeţul cu bijuterii şi seminţele erau însă o cu totul altă treabă. De ce ascunsese Anne aceste trei obiecte în spatele vasului de toaletă? La un moment dat, deschise caietul cu stenograme şi începu să citească. Transcrierea scrisului criptic al lui Anne mergea încet, dar, două ore mai târziu, îşi dădu seama că în această după-amiază se înşelase într-o singură privinţă. Ultimul gest făcut de dragul prieteniei cu Anne nu era că plătise pentru înmormântarea ei. Mai era ceva ce putea face pentru Anne – să-l găsească pe ucigaşul ei. capitolul 2 Slater Roxton o privi pe Ursula prin ochelarii lui cu ramă de sârmă. — Ce naiba vrei să spui că nu eşti disponibilă câteva săptămâni, doamnă Kern? Doar am vorbit ceva. — Vă rog să mă iertaţi, domnule, dar a apărut o chestiune urgentă, răspunse Ursula. Trebuie să-mi dedic tot timpul rezolvării ei. În bibliotecă se aşternu o linişte tulburătoare. Ursula încercă să se îmbărbăteze singură. Îl cunoştea pe Slater de cel mult două săptămâni şi lucrase cu el doar de două ori, dar i se părea că putuse intui ce fel de om era. Se dovedea a fi un client dificil. Îşi perfecţionase aproape impecabil arta de a nu-şi trăda starea de spirit sau gândurile, dar ea era din ce în ce mai alertă la anumite indicii subtile. Tăcerea adâncă şi privirea fixă cu care o ţintuia nu erau de bun augur. Stătea cu spatele îmbăţoşat în scaun, încercând din răsputeri să nu se trădeze că uitătura aceea îi dădea fiori pe şira spinării. Lămurindu-se că ea nu reacţiona aşa cum sperase în faţa dezaprobării lui ferme, înteţi nivelul tensiunii ridicându-se încet de pe scaun şi lipindu-şi palmele puternice pe suprafaţa lustruită a biroului de mahon. Mişcările lui emanau o anumită graţie înşelătoare, ceea ce îi conferea o aură fascinantă de putere nevăzută şi ținută bine în frâu. Stilul sumbru şi lipsit de emoţii îl descria perfect, începând cu discursul său calm şi rostit monoton până la ochii aceia verzi-aurii impenetrabili. Ţinuta lui accentua senzaţia de umbră şi gheaţă. În scurtul răstimp de când îl cunoştea, nu îl văzuse decât îmbrăcat din cap până în picioare în negru – cămaşă neagră de pânză şi eşarfă neagră, vestă din satin negru, pantaloni negri şi haină neagră. Până şi ramele ochelarilor erau dintr-un metal mai negru – nici pomeneală de ramă placată cu aur sau argint. Acum nu purta haina croită la patru ace. O agăţase în cuierul de lângă uşă. După ce o întâmpinase cu puţin timp în urmă, Slater şi-o dăduse jos ca să poată lucra la artefacte. Ştia că nu avea dreptul să critice un om bazându-se doar pe garderoba lui. Şi ea purta tot o ţinută neagră obişnuită. În ultimii doi ani, ajunsese să se gândească la hainele ei de doliu – de la vălul de văduvă şi rochia neagră elegantă până la ghetuţele negre cu toc gros – ca la o uniformă, dar şi ca la un echipament de camuflaj. Îi trecu prin minte că ea şi Slater formau un cuplu cam sumbru. Oricine ar fi intrat în bibliotecă ar fi zis că amândoi sufereau nespus din pricina unei dureri incomensurabile. Adevărul era că ea chiar suferea în tăcere. Se întrebă, şi nu pentru prima dată, ce motive avea Slater să se îmbrace în negru. Tatăl lui murise în urmă cu două luni. Acesta fusese motivul pentru care Slater se întorsese în Londra, după câţiva ani petrecuţi în străinătate. Acum administra averea familiei Roxton. Era destul de sigură că hainele negre se datorau unui obicei vestimentar de mult înrădăcinat – nicio legătură cu doliul. Dacă măcar jumătate dintre relatările presei referitoare la Slater Roxton erau adevărate, se gândi ea, atunci poate avea motive să se îmbrace în negru. La urma urmei, era culoarea misterului, iar Slater era întruchiparea misterului în înalta societate. Îl urmărise cu mare băgare de seamă şi cu o doză însemnată de curiozitate, dar şi cu ceea ce ştia foarte bine că era o fascinaţie absolut nechibzuită. Bănuise că anunţul ei, mai ales aşa concis cum fusese, nu avea să fie primit cu răbdare şi înţelegere. Se întâmplase de multe ori să aibă de-a face cu clienţi dificili, dar nu mai întâlnise niciodată pe cineva ca Slater. Până şi simplul gând că trebuia sa o scoată la capăt cu Slater Roxton îi amorţea mintea. Înţelesese încă de la începutul colaborării lor că individul era o forţă a naturii şi că nu ţinea cont de părerea nimănui. Acesta era, desigur, şi motivul pentru care îl considera extrem de interesant. — Tocmai v-am explicat că a apărut ceva neprevăzut, spuse ea. Avu grijă să-şi menţină tonul vocii rigid şi profesionist, ştiind că Slater s-ar fi năpustit asupra oricărui semn de nesiguranţă sau de slăbiciune. Îmi pare rău că trebuie să punem punct aici relaţiei noastre de afaceri. Totuşi… — Şi atunci, de ce îi puneţi capăt? — Este o chestiune de ordin personal, replică ea. Slater se încruntă. — Sunteți bolnavă? — Nu, nu sunt bolnavă. Mă bucur de o sănătate excelentă. Voiam să spun că sper că mă voi putea întoarce la un moment dat pentru a termina catalogarea. — Chiar aşa? Şi ce vă face să credeţi că nu vă voi căuta un înlocuitor? Or mai fi şi alte secretare în Londra. — Asta rămâne la latitudinea dumneavoastră, bineînţeles. Țin totuşi să vă reamintesc că v-am avertizat încă de la început că mai am şi alte angajamente legate de activitatea mea, care uneori ar putea interfera cu aranjamentele noastre de afaceri. Aţi fost de acord cu acestea. — Am primit asigurări, domnişoară Kern, că, în afară de multe alte calităţi excepţionale, sunteţi şi demnă de încredere. Nu puteţi veni pur şi simplu şi pleca într-un moment complicat ca acesta. Ursula îşi trase poalele rochiei ei negre astfel încât să curgă în falduri drepte şi elegante în jurul gleznelor, în vreme ce se gândea la opţiunile pe care le avea. Atmosfera din bibliotecă se tensiona rapid, de parcă ar fi existat un generator de electricitate care încărca aerul. Asta era senzaţia pe care o resimţea de câte ori se afla în apropierea lui Slater. Astăzi însă energia aceasta tulburătoare şi excitantă avea parcă şi o latură periculoasă aparte. În scurta perioadă de când îl cunoştea, nu îl văzuse niciodată pierzându-şi cumpătul. Nici în cealaltă extremă nu ajunsese. Încă nu îl văzuse râzând. Era adevărat, încropise ocazional un zâmbet foarte fugar, iar în ochii lui, de obicei reci, apăruse uneori un strop de căldură. Avea însă sentimentul că fusese mult mai surprins decât ea când permisese acelor emoţii să răbufnească. — Îmi pare rău, domnule Roxton, zise ea, repetând aceeaşi scuză. Vă asigur că nu am de ales. Timpul este foarte preţios. — Am impresia că merit o explicaţie mai amănunţită. Ce anume este atât de presant încât sunteţi nevoită să întrerupem colaborarea? — Chestiunea are legătură cu o persoană angajată de mine. — Vă simţiţi obligată să vă implicaţi în problemele personale ale angajaţilor? — Ei bine, da. Pe scurt, cam aşa stau lucrurile. Slater ieşi de după birou şi veni să se sprijine în partea frontală a acestuia, după care îşi încrucişă braţele. Trăsăturile lui gravate cu asprime îi dădeau un aer ascetic, neiertător. Uneori îi era simplu să şi-l imagineze ca pe un înger răzbunător. Alteori i se părea că ar fi un adevărat Lucifer. — Măcar aţi putea să-mi oferiţi o explicaţie, doamnă Kern, spuse el. Cred că îmi datoraţi atâta lucru. Părerea ei era că nu îi datora nimic. Îşi dăduse silința să îi explice toate condiţiile în care puteau colabora, încă de la început. Ca patroană a Agenţiei de Secretariat Kern, îşi asuma rareori îndatoriri în prezent. Afacerea i se dezvolta cu rapiditate. Drept urmare, în ultimele luni fusese ocupată la birou, unde antrenase noi secretare şi intervievase noi potenţiali clienţi. Acceptase această colaborare cu Slater ca pe o favoare făcută mamei acestuia, Lilly Lafontaine, o actriţă celebră care se retrăsese de pe scenă pentru a scrie melodrame. Nu se aşteptase să constate că misteriosul domn Roxton era atât de insistent. — Prea bine, domnule, zise ea, povestea pe scurt este că am decis să-mi iau un alt client. Slater încremeni. — Înţeleg, spuse el. Nu vă face plăcere să lucraţi cu mine? În vocea lui se distingea o notă nemiloasă. Înţelese cu o tresărire că trata plecarea ei ca pe o chestiune personală. Şi mai şocantă era însă impresia că el nu părea foarte surprins de faptul că nu mai voia să lucreze cu el, ci mai degrabă extrem de resemnat de demisia ei, de parcă ar fi prevăzut această sentinţă inevitabilă. — Ba dimpotrivă, domnule, răspunse ea repede. Proiectul acesta de catalogare mi se pare foarte interesant. — Nu vă plătesc îndeajuns? Ochii i se aprinseră de ceea ce putea fi uşurare. Dacă aceasta este problema, putem să renegociem tariful. — Vă asigur că nu are nicio legătură cu plata. — Dacă vă place ce faceţi şi sunteţi mulţumită de bani, de ce plecaţi de la mine pentru un alt client? întrebă el. De data asta păruse surprins din cale-afară. Simţi că i se taie răsuflarea şi că se face roşie ca focul. „Se comportă aproape ca un iubit părăsit“, se gândi ea. Bineînţeles că nu aşa stăteau lucrurile. Ei aveau doar o relaţie de client-angajator. „De aia nici nu ai des clienţi bărbaţi“, ţinu ea să-şi reamintească. De fiecare dată exista şi un anume risc. Să se simtă atrasă de unul dintre clienţi nu era genul de risc la care să fi bănuit că s-ar putea expune în momentul în care îşi stabilise criteriile. Principala ei grijă fusese faptul că ştia că bărbaţii reprezentau un risc pentru reputaţiile neştirbite ale secretarelor. Făcuse o excepţie în cazul lui Slater Roxton, iar acum venise momentul să plătească pentru asta. Una peste alta, probabil era mai bine ca această colaborare să ia sfârşit înainte ca ea să-şi piardă capul şi, posibil, şi inima. — În ce priveşte motivele pe care le am…, începu ea. — Cine este acest nou client? o întrerupse Slater. — Bine, domnule, vă voi explica circumstanţele pentru care mă văd nevoită să pun capăt acestui contract, dar e posibil să aveţi şi aşa ceva de comentat. — Ia să vedem! Nuanţa de comandă din vocea lui o făcu să se crispeze. — Nu vreau să prelungim această discuţie în contradictoriu, domnule – mai ales având în vedere faptul că sper că în viitorul apropiat îmi voi putea relua poziţia în această firmă. — Mi-aţi dat deja de înţeles că speraţi ca eu să aştept până când veţi considera că va fi momentul să vă întoarceţi. Făcu un gest cu palma înmănuşată spre talmeş-balmeşul de vechituri înghesuite în bibliotecă. — Artefactele stau aici de ani buni. Sunt sigură că mai pot aştepta o vreme să fie inventariate. — Cât de mult? se interesă el, puţin prea monoton. Ea îşi drese vocea. — Oh, revenind la asta, mi-e teamă că nu ştiu cu exactitate, cel puţin nu încă. E posibil ca în câteva zile să-mi fac o idee despre cât va dura cealaltă îndatorire pe care o am. — Nu intenţionez să mă cert cu dumneata, doamnă Kern, dar aş vrea să cunosc identitatea clientului pe care îl consideraţi mai important decât mine. Se opri brusc, vădit iritat. Ce vreau să ştiu, de fapt, este ce fel de muncă de secretariat consideraţi că este mai însemnată decât inventarierea artefactelor mele? Acest nou client este bancher? Sau proprietarul vreunei afaceri importante? Vreun avocat sau vreo doamnă din înalta societate care are nevoie de serviciile dumitale? — Acum câteva zile, am fost chemată la casa unei femei care se numea Anne Clifton. Anne a lucrat doi ani pentru mine. Mi-a fost mai mult decât o simplă angajată. Am considerat-o prietena mea. Aveam unele lucruri în comun. — Observ că vorbiţi la timpul trecut. — Anne a fost găsită moartă în biroul ei. Am chemat poliţia, iar detectivul care s-a arătat dispus să vină la scena morţii a declarat că, după părerea lui, moartea lui Anne a survenit în urma unor cauze naturale. Că i-ar fi cedat inima sau că ar fi avut un atac cerebral. Slater nici nu clipi. O privea de parcă tocmai îi spusese că putea zbura. Era evident că nu se aşteptase la un asemenea răspuns din partea ei, dar îşi recăpăta stăpânirea de sine cu o viteză uimitoare. — Îmi pare rău să aud despre moartea domnişoarei Clifton, spuse el. Făcu o pauză, iar ochii i se mijiră subtil. De ce aţi chemat poliţia? — Cred că Anne a fost ucisă. Slater se uită la ea, dar nu zise nimic o vreme. În cele din urmă, îşi scoase ochelarii şi începu să şteargă lentilele cu o batistă albă imaculată. — Hmm, zise el. Ursula mai reflectă câteva clipe. Adevărul gol-goluţ era că îşi dorea tare mult să discute despre planul ei cu cineva care nu doar că ar fi înţeles-o, dar i-ar fi putut oferi şi câteva sfaturi utile – cineva căruia îi putea mărturisi orice. Intuiţia îi spunea că Slater Roxton se pricepea de minune să păstreze un secret. Mai mult, în ultimele zile îi fusese evident că avea şi o minte extrem de logică. S-ar fi putut spune că îşi ducea această trăsătură până la extrem. — Ce o să vă spun trebuie ţinut sub tăcere, înţelegeţi? Sprâncenele lui negre se uniră într-o linie ameninţătoare. Ea îşi dădu seama că îl jignise. — Puteţi fi foarte sigură că-mi voi ţine pliscul, doamnă Kern. Fiece cuvânt în parte fusese învăluit într-un strat subţire de gheaţă. Îşi aranjă mănuşile, apoi îşi prinse cu hotărâre palmele în poală. Îşi rezervă câteva momente să-şi adune gândurile. Nu spusese nimănui, nici măcar asistentei ei, Matty, ce avea de gând să facă. — Am motive să suspectez că Anne Clifton a fost ucisă, repetă ea. Vreau să îi ţin locul în casa clientului pentru care lucra, să văd dacă pot găsi unele indicii care să mă ajute să-i găsesc ucigaşul. Fu pentru prima dată de când îl cunoştea când Slater păru surprins cu garda jos. Preţ de câteva secunde, se holbă la ea, evident stupefiat. — Poftim? îngăimă el în cele din urmă. — Ați auzit foarte bine, domnule. Poliția nu a găsit de cuviinţă să investigheze moartea lui Anne. Şi, de vreme ce nu s-a oferit altcineva, sunt gata să-mi asum eu această sarcină. Slater reuşi să se adune într-un final. — Asta-i nebunie curată, zise el foarte încet. Cam asta se alegea de speranţa ei că el avea să se arate înţelegător. Se ridică şi îşi coborî vălul negru prins de borul pălărioarei ei de catifea. Porni spre uşă. — Aş vrea sa vă reamintesc de promisiunea pe care mi-aţi făcut-o, cum că veţi păstra acest secret, zise ea. Iar acum, nu vă fie cu supărare, dar chiar trebuie să plec. O să vă dau de ştire de îndată ce voi rezolva situația legată de moartea lui Anne. Poate veţi dori să mă reangajaţi ca să vă ajut cu catalogarea. — Staţi pe loc, doamnă Kern. Nu mai faceţi niciun pas până nu găsesc o cale de ieşire din… din nodul ăsta încâlcit de haos pe care mi l-aţi pus pe tavă. Ea se opri cu mâna pe mânerul uşii, apoi se întoarse să îl înfrunte. „Nod încâlcit de haos?“ Ce mai era şi asta, o expresie împrumutată din altă limbă? — Sunt convins că aţi înţeles prea bine ce am vrut să spun. — Nu mai e nimic de lămurit. Singurul motiv pentru care mi-am dezvăluit intenţiile a fost că speram că îmi veţi putea oferi sfatul sau ajutorul. Aveţi o minte eminamente raţională şi logică, domnule. Acum însă am înţeles că a fost o prostie din partea mea să mă aştept să-mi înţelegeţi planul, ca să nu mai spun de ajutor. — Mai presus de toate, pentru că ceea ce vreți să faceţi nu are nicio legătură cu un plan raţional şi logic, i-o întoarse el. Nici pomeneală de vreo strategie coerentă. — E absurd, am studiat problema din toate punctele de vedere. — Mă îndoiesc. Dacă ați fi făcut-o, ați fi constatat că scopul pe care vi l-aţi propus presupune un efort nesăbuit, periculos probabil, şi, fără nicio îndoială, cât se poate de zadarnic. Ştiuse că era posibil ca el să nu fie entuziasmat de decizia ei de a investiga moartea lui Anne, dar se aşteptase să înţeleagă totuşi motivul pentru care se hotărâse să facă aşa ceva. De aici încolo nu mai avea niciun rost să creadă că legătura dintre ea şi Slater se baza pe respect reciproc. Dar de ce o deprima această concluzie? Era doar un client, nu un potenţial iubit. Schiţă un zâmbet crispat. — Vă rog să nu aveţi nicio rezervă, domnule. Sunteţi liber să vă exprimaţi adevăratele opinii despre planul meu. Dar puteţi să o faceţi foarte bine de unul singur. Eu nu am de gând să stau să vă ascult. Dădu să deschidă uşa, dar într-o clipă el fu lângă ea şi o închise. — O clipă, dacă sunteţi amabilă, doamnă Kern. Nu am terminat încă această conversaţie.

Cumplita vaduva de Amanda Quick PRIMUL PROLOG     Coşmar…   FOCUL cobora mugind pe scările din spate. Flăcările strălucitoare aruncau o lumină drăcească în hol. Îi mai rămăsese atât de puţin timp… Ridicând cheile care îi căzuseră printre degetele tremurânde, femeia mai încercă o dată să nimerească broasca uşii de la dormitor. Bărbatul mort care zăcea în balta de sânge de lângă ea râse. Femeia scăpă din nou cheile.     AL DOILEA PROLOG   Răzbunare…   ARTEMIS HUNT vârî ultimul medalion gravat în cea de–a treia scrisoare şi o puse lângă celelalte două de pe birou. Studie mult timp cele trei scrisori din faţa lui. Fiecare îi era adresată câte unui bărbat. Plănuia de multă vreme răzbunarea, dar acum toate elementele erau bine puse la punct. Primul pas era să expedieze scrisorile celor trei bărbaţi. Aveau menirea să le bage frica în oase; să–i facă să se uite peste umăr în nopţile întunecate şi ceţoase. Al doilea pas presupunea punerea în practică a unei complicate scheme financiare, care avea să ducă în cele din urmă la falimentarea lor. I–ar fi fost extrem de simplu să–i ucidă pe toţi trei. Nu meritau o pedeapsă mai mică, iar el, cu dibăcia lui, putea destul de uşor să ducă la capăt o astfel de treabă. Nu risca să fic prins. În definitiv, era Maestru. Dar voia ca cei trei să sufere pentru ceea ce făcuseră. Dorea ca el să–i ajute să cunoască neliniştea, apoi spaima covârşitoare. Avea să–i dezbare de aroganţă. Avea să le spulbere simţământul de siguranţă şi securitate de care se bucurau datorită poziţiei lor în societate. Iar în final avea să–i lase fără resursele care le permiteau, ocazional, să–i distrugă pe cei născuţi sub stele mai puţin norocoase decât ale lor. Înainte de a se termina totul, vor avea suficiente prilejuri să înţeleagă că, în ochii lumii, sunt nişte oameni definitiv distruşi. Vor fi nevoiţi să fugă din Londra nu numai pentru a se ascunde de creditori, ci şi pentru a scăpa de dispreţul nemilos al înaltei societăţi. Vor fi excluşi din cluburile cărora le aparţineau şi lipsiţi atât de plăcerile şi privilegiile clasei lor, cât şi orice posibilitate de a–şi reface averile prin căsătorii avantajoase. În cele din urmă, probabil, vor ajunge să creadă în stafii. Erau cinci ani de la moartea lui Catherine. Trecuse atât de mult timp încât cei trei nemernici depravaţi care trebuiau traşi la răspundere ajunseseră, cu siguranţă, să creadă că nu li se mai poate întâmpla nimic. Probabil că şi uitaseră evenimentele din seara aceea. Dar scrisorile cu medalioanele de la lănţişoarele ceasurilor de buzunar aveau să le facă zob convingerea că trecutul este la fel de mort ca tânăra pe care o distruseseră. Înainte de a face următoarea mişcare, trebuia să le dea un ragaz de câteva luni, timp în care să se obişnuiască să se uite peste umăr, gândi Artemis. Trebuia să–i lase o vreme ca să le slăbească vigilenţa. Abia după aceea va acţiona. Ridicându–se în picioare, se duse la carafa din cristal care se afla pe o masă din apropiere. Îşi turnă un pahar de brandy şi rosti în gând un toast în memoria lui Catherine. „În curând, îi promise fantomei care îl obseda. Te–am dezamăgit cât ai trăit, dar îţi jur că nu te voi dezamăgi şi după moarte. Ai aşteptat suficient timp clipa răzbunării. Eu o voi face în locul tău. Este singurul lucru pe care îl mai pot face pentru tine. Când termin, mă rog Domnului să ne simţim amândoi eliberaţi.” Dădu peste cap băutura şi puse paharul jos. Apoi aşteptă o clipă, dar nu observă nicio schimbare. Senzaţia de răceală şi goliciune era încă acolo, înăuntrul lui, aşa ca în toţi aceşti ultimi cinci ani. Nu se aştepta să cunoască vreodată fericirea adevărată. De fapt, era sigur că un sentiment atât de frivol nu putea fi nutrit de un om cu temperamentul lui. Datorită instruirii sale, învăţase că fericirea este iluzorie, la fel ca toate celelalte emoţii puternice. Dar sperase ca iniţierea planului său de răzbunare să–i dea o oarecare satisfacţie; în ultimă instanţă, poate chiar şi un sentiment de împăcare. Nu simţea însă decât o hotărâre nezdruncinată de a vedea toată treaba terminată. Începea să bănuiască că era blestemat. Oricum, trebuia să termine ceea ce începuse scriind celor trei epistole. Nu avea ce face. Lumea îl numea Negustorul de Visuri. Le va demonstra celor trei desfrânaţi care o uciseseră pe Catherine că putea vinde coşmaruri.     CAPITOLUL 1   SE SPUNEA că îşi omorâse soţul pentru că îl considerase nepotrivit. Şi se mai spunea că îşi incenfiase singură casa pentru a–şi ascunde crima. Lumea zicea că este foarte posibil să fie nebună. În cărţile de pariuri ale tuturor cluburilor de pe strada St. James tocmai se făcuse un rămăşag. Se ofereau o mie de lire oricărui bărbat care reuşea să petreacă o noapte cu Cumplita Văduvă şi să supravieţuiască pentru a istorisi cum a fost. Se vehiculau multe vorbe pe seama acelei doamne. Ajunseseră şi la urechile lui Artemis Hunt, fiindcă se obişnuise să se ţină la curent cu tot ceea ce se întâmpla. Datorită reţelei sale de spioni şi informatori, era asaltat de un flux neîntrerupt de bârfe, speculaţii şi fragmente de poveşti inspirate din fapte reale. Unele dintre mizeriile strânse pe biroul lui se bazau pe adevăr, altele erau numai probabile, iar altele complet false. Sortarea lor presupunea un consum considerabil de timp şi energie. Dar el nu–şi irosea nici timpul, nici energia pentru a verifica toate informaţiile primite. Pe multe dintre ele le ignora pur şi simplu pentru că nu–i afectau propriile afaceri. Până în seara asta nu avusese niciun motiv să dea atenţie noianului de bârfe care o priveau pe Madeline Deveridge. Nu–i păsase dacă doamna aceasta îşi expediase sau nu soţul pe lumea cealaltă. Îl preocupaseră alte probleme. Până în seara asta, Cumplita Văduvă nu prezentase absolut niciun interes pentru el. Dar acum părea că el începuse să prezinte un anumit interes pentru ea. Majoritatea oamenilor ar fi spus că asta este un semn extraordinar de rău. El constatase însă, amuzat, că devenise curios. Nu i se mai întâmplase de foarte mult timp ceva atât de interesant. Lucru care nu face decât să demonstreze, gândi el, cât de fade şi limitate sunt preocupările mele de la o vreme. Stând pe strada învăluită în întunericul nopţii, se uită gânditor la trăsurica elegantă care se contura în ceaţă. Lămpile vehiculului străluceau fantomatic în aburii lăptoşi care pluteau prin preajma lui. Perdelele erau trase, ascunzând interiorul. Caii stăteau liniştiţi. Vizitiul arăta ca o moviliţă informă pusă pe capră. Artemis îşi aminti aforismul învăţat cu ani în urmă de la călugării Templelor Grădinii, care îl familiarizaseră cu filosofia antică Vanza şi cu arta marţială cu acelaşi nume. Viaţa oferă un banchet interminabil de oportunităţi. Înţelepciunea constă în felul în care ştii să faci distincţia între cele otrăvite şi cele care merită gustate. Auzi în spate uşa clubului său deschizându–se, apoi închizându–se. În noapte răsunară râsete puternice, de oameni beţi. Absent, Artemis se retrase în întunericul mai dens din dreptul unui gang apropiat şi se uită la cei doi bărbaţi care coborau treptele cu paşi împleticiţi. Se urcară într–o birjă staţionată în faţă, apoi, cu glasuri ridicate, îi cerură vizitiului să–i ducă la unul dintre cazinourile din zona lupanarelor. Plictiseala era inamica numarul unu a oamenilor de teapa lor. Erau în stare să facă absolut orice pentru a o învinge. Artemis aşteptă ca hodorogitul vehicul să pornească greoi spre celălalt capăt al străzii. Apoi se uită încă o dată la negricioasa siluetă fantomatică a trăsuricii din ceaţă. Marea problemă cu Vanza era că, cu toate sistemele ei de luptă şi cu toată filosofia ei instructivă, nu dădea suficientă atenţie acestei foarte umane caracteristici care este curiozitatea. Sau, cel puţin, nu dăduse atenţie curiozităţii lui. Artemis se hotărî. Ieşind din gang, o luă printre vălătucii de ceaţă, spre trăsura Cumplitei Văduve. Emoţia pe care i–o dădu anticipaţia în clipa aceea îl avertiză că s–ar putea să–şi regrete hotărârea. Dar decise să o ignore. Vizitiul se mişcă şi se încordă când îl văzu apropiindu–se. — Vă pot ajuta cu ceva, domnule? Întrebarea era respectuoasă, însă lui Artemis nu–i scăpă aversiunea ascunsă sub aparenţa politicoasă. Înţelese că omul care stătea adunat sub mantaua groasă şi largă, cu pălăria trasă bine peste urechi, nu era doar vizitiu, ci şi gardă de corp. — Mă numesc Hunt. Artemis Hunt. Cred că am o întâlnire cu doamna. — Aşadar dumneavoastră sunteţi, hm? Bărbatul nu se relaxă. Dimpotrivă, parcă se încordă şi mai mult. Urcaţi, vă rog, domnule. Vă aşteaptă. Artemis ridică sprâncenele auzind cu ce glas autoritar i se vorbeşte, dar, în loc să riposteze, întinse mâna şi deschise portiera. Lumina caldă, chihlimbarie a lămpii din interior se revărsă prin deschizătură. Pe una dintre canapelele tapiţate cu catifea neagră şedea o femeie înfăşurată într–o pelerină neagră, foarte scumpă după croială, de sub care nu se zărea decât un petic de rochie, tot neagră. Faţa femeii se distingea cu greu prin voaleta din dantelă neagră care o acoperea, însă Artemis îşi putea da seama că era zveltă. Avea o ţinută demnă, graţioasă, care îl avertiza că nu are de–a face cu o tânără crudă, stângace, abia ieşită de pe băncile şcolii. Sincer, ar fi trebuit să dea mai multă atenţie bârfelor cu privire la ea care îi ajunseseră la urechi în ultimul an, gândi. Ah, dar asta era situaţia. Ei bine, prea târziu acum. — Drăguţ din partea dumneavoastră că aţi răspuns atât de prompt la biletul pe care vi l–am trimis, domnule Hunt. Timpul este esenţial. Vocea ei joasă avea un timbru gutural care aprinse o scânteie de senzualitate adânc înăuntrul lui. Din nefericire, însă, deşi îi vorbise pe un ton oarecum agitat, de om care vrea să facă ceva fără întârziere, nu putea detecta la ea promisiunea nici unei relaţii amoroase. În aparenţă, Cumplita Văduvă nu–l ademenise în trăsura ei cu intenţia de a–l seduce şi de a petrece împreună cu el o noapte de dragoste, plină de nebunii şi năzbâtii. Artemis se aşeză şi închise portiera. Se întrebă dacă ar trebui să se simtă dezamăgit sau uşurat. — Mesajul dumneavoastră a ajuns la mine exact în clipa în care mă pregăteam să joc o mână de cărţi cu care eram sigur că voi câştiga, zise el. Sper că ceea ce aveţi să–mi spuneţi va compensa pierderea celor câteva sute de lire la care am fost obligat să renunţ pentru a veni la această întâlnire. Femeia înţepeni. Degetele ei, ascunse în mănuşi negre, din piele de căprioară, se strânseră pe închizătoarea imensului sac de mână pe care îl avea în poală. — Permiteţi–mi să mă prezint, domnule. Sunt Madeline Reed Deveridge. — Ştiu cine sunteţi, doamnă Deveridge. Şi, cum este clar că şi dumneavoastră ştiţi cine sunt, propun să trecem peste formalităţi şi să intrăm direct în miezul problemei. — Da, desigur. În spatele voaletei, ochii ei avură o sclipire care putea fi semn de iritare. Cu mai puţin de o oră în urmă, slujnica mea, Nellie, a fost răpită de lângă poarta de vest a Pavilioanelor Visurilor. Cum dumneavoastră sunteţi proprietarul acelui parc de distracţii, mă aştept să vă consideraţi răspunzător pentru toate infracţiunile comise în el sau în preajmă. Vreau să mă ajutaţi s–o găsesc pe Nellie. Artemis se simţi de parcă ar fi plonjat într–un ocean îngheţat. Femeia cunoştea legătura dintre el şi Pavilioanele Visurilor. Cum era posibil? Când primise bileţelul ei, se gândise şi eliminase, considerându–le improbabile, vreo jumătate de duzină dintre motivele întâlnirii din seara asta, dar niciunul nu se apropiase nici pe departe de ceea ce auzise. Cum putea să fi aflat ea că el era proprietarul parcului? Ştiuse de la bun început la ce riscuri se expunea în cazul în care era dat în vileag, dar se considerase un atât de bun cunoscător al Strategiilor Disimulării şi Diversiunii, încât crezuse că, exceptând un alt Maestru Vanza, nimeni nu putea descoperi adevărul. Iar Maeştrii Vanza nu aveau motive să se intereseze cu ce se ocupa el. — Domnule Hunt? Vocea lui Madeline răsună ascuţit. Aţi auzit ce–am spus? — Fiecare cuvânt, doamnă Deveridge. Pentru a–şi ascunde supărarea, Artemis vorbi deliberat pe un ton uşor obosit, de aşteptat de la un gentleman care trăieşte sub permanenta ameninţare a cruntei plictiseli. Dar trebuie să recunosc că nu înţeleg. Cred că aţi greşit adresa. Dacă slujnica dumneavoastră a fost răpită cu adevărat, trebuie să–i ordonaţi vizitiului să vă ducă în Bow Street. Acolo veţi putea găsi fără niciun dubiu un detectiv care s–o caute. Noi, cei de aici, din St. James, preferăm să avem alte preocupări, mai aşezate. — Nu folosiţi cu mine jocurile dumneavoastră Vanza, domnule. Nu–mi pasă că sunteţi Maestru. Ca proprietar al Pavilioanelor Visurilor, aveţi responsabilitatea de a vă asigura că cei care vă frecventează parcul se află în deplină siguranţă. Mă aştept să începeţi imediat s–o căutaţi pe Nellie. Aşadar, ştia că este un Vanza. Chestia asta era mai alarmantă decât vestea anterioară, cum că este conştientă că discută cu proprietarul Pavilioanelor. Senzaţia de răceală care pusese stăpânire pe el începu să se răspândească în tot trupul. Brusc, avu o viziune înspăimântătoare şi anume cum putea fi distrus planul conceput cu atâta grijă. Într–un fel sau altul, această extraordinară femeie adunase o cantitate periculos de mare de informaţii despre el. Ca să nu–şi trădeze furia şi mirarea, Artemis zâmbi. — Curiozitatea mă îndeamnă să vă întreb cum v–a trecut prin minte bizara idee că aş avea vreo legătură cu Pavilioanele Visurilor sau cu Societatea Vanzagariană. — Nu prea contează, domnule. — Vă înşelaţi, doamnă Deveridge, replică Artemis cu glas foarte moale. Contează. Se vede că, din cine ştie ce motiv, vocea lui reuşi să o tulbure. De când se urcase în trăsura ei, o vedea pentru prima dată ezitând. Era şi timpul, gândi el morocănos. Dar când îi răspunse, femeia fu şocant de rece: — Domnule, sunt conştientă că nu sunteţi un simplu membru al Societăţii Vanzagariene, ci un Maestru. De cum am descoperit acest lucru, am ştiut că trebuie să caut ce se ascunde dincolo de aparenţe. Se întâmplă rareori ca cei familiarizaţi cu această filosofie să fie exact ceea ce par. Tuturor le este dragă iluzia şi au înclinaţii spre excentricitate. Situaţia era de o mie de ori mai proastă decât crezuse Artemis. — Înţeleg. Îmi pot permite să vă întreb cine v–a vorbit despre mine? — Nimeni, domnule. Cel puţin nu în sensul la care vă referiţi. Am descoperit singură adevărul datorită eforturilor mele. Al dracului de puţin probabil să fie aşa, gândi Artemis. — Vreţi să aveţi amabilitatea să–mi explicaţi, doamnă? — Sincer, acum n–am timp să intru în amănunte, domnule. Nellie este într–un mare pericol. Insist să mă ajutaţi s–o localizez. — De ce m–aş obosi să vă ajut să daţi de urma unei fugare, doamnă Deveridge? Sunt sigur că vă puteţi face rost repede de o altă slujnică. — Nellie n–a fugit. V–am spus, a fost răpită de nişte răufăcători. Prietena ei, Alice, a fost martora întregii scene. — Alice? — S–au dus amândouă în seara asta să vadă noile atracţii ale Pavilioanelor. Când au părăsit parcul prin poarta de vest, doi bărbaţi au înhăţat–o pe Nellie. Au aruncat–o ca pe un pachet într–o trăsură şi au fugit înainte ca lumea să–şi poată da seama ce se întâmplă. — Mai degrabă cred că este posibil ca această Nellie a dumneavoastră s–o fi tulit cu un tânăr, ripostă Artemis fără menajamente. Şi că prietenul ei a născocit un plan de răpire pentru ca, în cazul în care Nellie se răzgândeşte, să–i permiteţi să se întoarcă la fostul ei loc de muncă. — Prostii. Nellie a fost luată pe sus direct din stradă. Artemis îşi aminti tardiv că această Cumplită Văduvă are reputaţia de nebună. — De ce v–ar fi răpită slujnica? se interesă el, gândind că întrebarea era destul de raţională în împrejurările respective. — Mi–e teamă că a fost luată de unii dintre bărbaţii aceia josnici care alimentează bordelurile cu tinere inocente. Madeline înşfăcă o umbrelă neagră. Destul cu explicaţiile. Nu avem nicio clipă de pierdut. Artemis se întrebă dacă femeia intenţiona să utilizeze vârful umbrelei ca să–i dea un mic impuls, menit să–l determine să intre în acţiune. Se simţi uşurat când o văzu apucând obiectul de mâner şi izbind energic cu vârful în capota trăsurii. Evident, vizitiul stătuse cu urechile ciulite anume pentru a auzi acest semnal. Vehiculul se puse imediat în mişcare. — Ce naiba faceţi? spuse Artemis. V–a trecut prin minte ideea că s–ar putea să am obiecţii cu privire la propria–mi răpire? — Nu prea–mi pasă de obiecţiile dumitale, domnule. Madeline îşi sprijini spatele de spătarul canapelei. Ochii ei sclipiră prin voaleta de dantelă. În momentul de faţă, doar găsirea slujnicei mele are importanţă. Dumneavoastră am să vă cer scuze ceva mai târziu, dacă va fi necesar. — Abia aştept. Unde mergem? — Înapoi, la locul din care a fost răpită. La poarta de vest a parcului dumneavoastră de distracţii, domnule. Artemis miji ochii. După voce, Madeline nu părea furioasă, doar extrem de hotărâtă. — Doamnă Deveridge, aş vrea să ştiu exact la ce vă aşteptaţi din partea mea. — Sunteţi proprietarul Pavilioanelor Visurilor. Şi sunteţi un Vanza. Date fiind aceste două calităţi, bănuiesc că aveţi relaţii în unele locuri în care eu n–am. Artemis o studie cu atenţie. — Vreţi să spuneţi că mă aflu în bune relaţii cu membrii clasei criminale a societăţii, doamnă? — Nu mi–aş permite să fac nicio presupunere cu privire la extinderea reţelei dumneavoastră de asociaţi şi cu atât mai puţin la categoriile sociale din care fac ei parte. Dispreţul din vocea femeii era deosebit de interesant, mai ales având în vedere neliniştitoarele informaţii pe care le deţinea despre foarte intimele lui afaceri. Un lucru era cert: în conjunctura aceasta, Artemis nu putea să se dea jos din trăsură şi să plece. Simplul fapt că Madeline aflase că el deţinea Pavilioanele era mai mult decât suficient pentru ca planurile lui atent concepute să fie date peste cap. Acum nu mai era deloc amuzat de curiozitatea şi anticipaţia care îl animaseră iniţial. Era strict necesar să descopere cât de multe lucruri ştia Madeline Deveridge şi cum reuşise ea să intre în posesia unor informaţii atât de bine tăinuite. Tolănindu–se într–un colţ al canapelei tapiţate cu catifea neagră, îi studie trăsăturile voalate. — Foarte bine, doamnă Deveridge, spuse. Voi face tot ce voi putea pentru a vă recupera slujnica dispărută. Da să nu daţi vina pe mine dacă din cercetările făcute va rezulta că tânăra Nellie nu doreşte să fie găsită. Madeline întinse mâna pentru a ridica un colţ al perdelei de la geam şi aruncă o privire pe strada înceţoâată. — Vă asigur că vrea să fie salvată. Atenţia lui Artemis fu atrasă pentru câteva clipe de graţioasa mână înmănuşată care apucase marginea perdelei. Fără să vrea, îl fascina delicata curbă descrisă de încheietură şi palmă. Iar în nări îi ajunse un miros slab dar tulburător de ierburi şi flori pe care, probabil, Madeline le pusese în apa în care se îmbăiase. Cu un efort, îşi întoarse atenţia la mult mai presantul subiect pus în discuţie. — Oricum va fi soluţionată problema, doamnă, este bine să vă avertizez că în momentul definitivării ei voi vrea să primesc şi eu nişte răspunsuri. Întorcând brusc capul, Madeline îl privi lung. — Răspunsuri? Ce fel de răspunsuri? — Nu mă luaţi drept prost, doamnă Deveridge. Sunt extrem de impresionat de cantitatea şi calitatea informaţiilor pe care le posedaţi. Sursele dumneavoastră trebuie să fie excelente. Dar mă tem că ştiţi puţin cam multe lucruri despre mine şi afacerile mele. Madeline jucase cu disperare, dar câştigase. Se afla faţă în faţă cu misteriosul Negustor de Visuri, cu proprietarul tainic al celui mai exotic parc de distracţii din Londra. Era conştientă că îşi asumase un mare risc spunându–i că îi cunoaşte identitatea. El avea toate motivele să fie îngrijorat, gândi. Se învârtea prin cercuri înalte ale Lumii Politicoase. Se afla pe listele de musafiri ale tuturor persoanelor importante din societate şi era membru al celor mai bune cluburi. Dar nici măcar o avere ca a lui nu avea cum să–l ocrotească de dezastrul social ce se putea declanşa în momentul în care înalta societate afla că a admis în cele mai exclusiviste cercuri ale ei un gentleman care s–a apucat de comerţ. Ea era nevoită să admită că Hunt dădea un spectacol îndrăzneţ. Îşi crease un rol care era pe măsura marelui Edmund Kean. Izbutise să–şi păstreze secretă identitatea de Negustor de Visuri. Nimeni nu se gândea să se întrebe care era sursa lui de venituri. În definitiv, era un gentleman. Gentlemanii nu discutau asemenea probleme decât în cazul în care era evident că unul dintre ei a rămas fără niciun ban – caz în care respectivul devenea subiectul unui dispreţ considerabil şi al multor bârfe răutăcioase. De nenumărate ori se întâmplase ca bărbaţii ajunşi în asemenea situaţii să–şi pună pistolul la tâmplă pentru a nu fi nevoiţi să facă faţă scandalului declanşat de ruina lor financiară. Madeline nu avea cum să se ascundă pe după deget. Practic, îl şantajase pe Hunt pentru a o ajuta în această seară, dar nu avusese de ales. Cu siguranţă, avea să fie nevoită să plătească un anumit preţ pentru ceea ce făcuse. Artemis Hunt era un Maestru Vanza, unul dintre cei mai talentaţi gentlemani care studiaseră vreodată această artă. Bărbaţii de genul lui aveau tendinţa să fie extrem de secretoşi din fire. Hunt mersese până în pânzele albe pentru a–şi ascunde trecutul de adept al cultului Vanza – o mişcare care nu prevestea nimic bun. Faţă de calitatea de proprietar al Pavilioanelor Visurilor, cea de membru al Societăţii Vanzagariene nu–i putea face niciun rău în cercurile sociale. La urma urmelor, el oărea ferm hotărât să se învăluie în mister. Ceva nu era în regulă. Experienţa o învăţase că majoritatea membrilor Societăţii Vanzagariene puteau fi consideraţi nişte lunatici inofensivi. Existau şi unii ceva mai entuziaşti, care nu depăşeau însă limita excentricităţii, dar şi câţiva de–a dreptul nebuni. Dintre aceştia, unii erau chiar periculoşi. Artemis Hunt putea aparţine ultimei categorii. Cel puţin aşa începuse ea să bănuiască. O dată terminată treaba din seara asta, se putea trezi nevoită să facă fată multor alte probleme. De parcă n–ar fi avut deja destule… Pe de altă parte, însă, date fiind insomniile de care suferea de la o vreme, poate că era mai bine să aibă cu ce să–şi umple timpul, gândi ea prost dispusă. Brusc, un frison îi străbătu tot trupul. Abia acum realiză că Hunt făcea impresia că ar ocupa o prea mare parte din interiorul micuţei ei trăsuri. În ansamblu, el nu era la fel de masiv ca vizitiul Latimer, dar lăţimea umerilor lui era impresionantă şi se mişca cu o graţie periculos de lascivă, care o tulbura, fără să ştie de ce, într–un mod foarte ciudat. Iar inteligenţa şi vigilenţa din ochii lui nu făceau decât să sporească senzaţia de neastâmpăr care pusese stăpânire pe ea. Realiză că, în ciuda tuturor amănuntelor pe care le ştia despre acest bărbat, se simţea fascinaăa de el. Neliniştită, îşi strânse mai bine pelerina în jurul trupului. Nu fi proastă, gândi. Ultimul lucru pe care îl dorea era să se încurce cu un alt membru al Societăţii Vanzagariene. Dar era prea târziu să se răzgândească. Luase o decizie şi acum trebuia să–şi pună planul în aplicare până la capăt. Viaţa slujnicei ei, Nellie, putea depinde doar de această lovitură îndrăzneaţă. Cu o hurducătură, trasura se opri, smulgând–o din gândurile ei îngrijorătoare. Artemis se întinse spre lampă şi o stinse. Apoi, punând mâna pe perdea, o trase într–o parte. Madeline îl urmări atentă, parcă hipnotizată de puterea controlată a mişcărilor pe care îl văzu făcându–le pentru a se putea uita afară, în noapte. — Ei bine, doamnă, am ajuns la poarta de vest. După cum vedeţi, aglomeraţia este destul de mare chiar şi la acestă oră. Nu–mi vine să cred că este posibil ca o tânără să fie băgată cu forţa într–o trăsură în faţa atâtor oameni. Doar dacă nu doreşte ea însăşi să fie luată. Madeline se aplecă în faţă ca să poată examina scena. Parcul era luminat de o mulţime de lampadare colorate. Datorită preţului mic al biletelor de intrare, practic orice om, indiferent de clasa socială din care făcea parte, putea petrece o seară distractivă la Pavilioanele Visurilor. Gentlemani cu doamnele lor, membri ai aristocraţiei rurale, comercianţi, ucenici, servitoare, valeţi filfizoni, ofiţeri, crai şi escroci – toţi intrau şi ieşeau printre porţile puternic iluminate. Hunt are dreptate, gândi Madeline. Erau acolo o mulţime de oameni şi de vehicule. Ar fi fost dificil să urci cu forţa o femeie într–o trăsură fără să te observe nimeni. — Răpirea nu a avut loc chiar în faţa porţii, spuse ea. Alice mi–a zis că huliganii au apărut pe când stătea împreună cu Nellie în dreptul unei alei din apropiere, ca să aştepte trăsura trimisă de mine să le ia. Madeline studie capătul întunecos al unei străzi înguste. Presupun că s–a referit la colţul acela, acolo unde îşi pierd vremea puştii ăia. — Hmm. Scepticismul lui Artemis era aproape palpabil. Alarmată, Madeline îi aruncă o scurtă privire. Dacă el nu lua lucrurile în serios, nu va rezolva nimic în seara asta. Or ea ştia că nu mai aveau prea mult timp. — Domnule, trebuie să ne grăbim. Dacă nu ne mişcăm repede, Nellie va dispărea în cartierul rău famat. Va fi imposibil s–o mai găsim. Artemis lăsă perdeaua să cadă peste geam. Mâna lui se strânse în jurul mânerului portierei. — Rămâneţi aici. Mă întorc în câteva minute. Madeline se trase repede spre marginea canapelei. — Unde vă duceţi? — Calmaţi–vă, doamnă Deveridge. Nu intenţionez să renunţ la această investigaţie. Mă voi întoarce după ce îi voi supune unui interogatoriu pe câţiva inşi. Cu mare uşurinţă, el sări din trăsură şi închise portiera înainte ca Madeline să–i mai poată cere şi alte detalii. Iritată şi consternată de felul neaşteptat de brusc în care Hunt preluase comanda, îl urmări cum se îndreaptă spre aleea întunecoasă. Îl văzu rearanjându–şi mantaua şi pălăria şi fu uluită de rezultatul obţinut. După numai câţiva paşi, îşi schimbase complet înfăţişarea. Dar, deşi nu mai arăta ca un gentleman venit direct de la club, Hunt continua să se mişte cu o siguranţă şi o eleganţă care nu–i erau deloc nefamiliare. Ţinuta lui semăna atât de mult cu cea a lui Renwick, că se înfioră. Toată viaţa avea să asocieze mersul acesta uşor, de om care dă târcoale, cu abilii practicanţi ai artei marţiale Vanza. Se întrebă aşadar din nou dacă nu cumva făcuse o gravă greşeală. Termină odată, se mustră. Ştiai în ce te bagi încă de când i–ai trimis mesajul la club. Ai vrut să te ajute şi acum, de bine–de rău, ai exact ce ţi–ai dorit. Oricum, exista şi o parte pozitivă a lucrurilor, fiindcă din punct de vedere al aspectului fizic, Hunt nu semăna deloc cu decedatul ei soţ. Şi, din cine ştie ce motiv, constatarea era pentru ea ciudat de liniştitoare. Cu ochii lui albaştri, cu părul spălăcit şi cu trăsăturile frumoase, de crai, Renwick fusese o copie a îngerilor cu bucle aurii din tablourile marilor pictori. Hunt, în schimb, ar putea poza diavolului însuşi. Nu doar părul aproape negru ca smoala, ochii verzi şi liniile rigide ale feţei lui de ascet creau impresia unor adâncuri întunecate, imposibil de pătruns. În primul rând expresia rece, atotcunoscătoare a privirii lui era cea care îi trimitea lui Madeline câte un mic frison paralizant. Bărbatul acesta părea să fi explorat periferiile infernului. Spre deosebire de Renwick, care, întocmai ca un vrăjitor, reuşise să farmece pe oricine se apropiase de el cu felul lui degajat, Hunt arăta atât de periculos pe cât era, cu siguranţă, în realitate. Sub ochii lui Madeline, el dispăru printre umbrele ce se unduiau pe la hotarele insulei de lumină în mijlocul căreia se ridicau Pavilioanele Visurilor. Latimer coborî de pe capră. Faţa lui lată, boţită de nelinişte, apăru în dreptul geamului portierei. — Doamnă, nu–mi place chestia asta, spuse el. Ar fi trebuit să mergem pe Bow Street şi să luăm un detectiv. — S–ar putea să ai dreptate, dar este prea târziu ca să mai încercăm şi varianta asta. Eu sunt unica vinovată. Nu–mi rămâne decât să sper că… Madeline se opri în momentul în care în spatele lui Latimer se materializă Hunt. Oh, iată–vă, domnule. Începusem să ne facem probleme. — El este Short John. Artemis arătă spre un puşti slab ciufulit, neîngrijit, care nu putea avea mai mult de zece sau unsprezece ani. Ne va însoţi, adăugă Hunt. Madeline se uită încruntată la Short John. — Este cam târziu. N–ar fi trebuit să te afli în pat tinere? Capul lui Short John se ridică brusc. Gestul, care nu putea fi interpretat greşit, spunea clar că puştiul se simte adânc jignit în mândria lui. Scuipă pe pavaj cu o dexteritate de expert. — Eu nu sunt un mucos, doamnă. Eu activez într–o ramură respectabilă a comerţului. Madeline îl privi stupefiată. — Poftim? Ce vinzi? — Informaţii, spuse Short John vesel. Sunt unul dintre „Ochii şi Urechile” lui Zachary. — Cine este Zachary? — Zachary lucrează pentru mine, interveni Artemis punând capăt explicaţiilor care tindeau evident să devină tot mai amănunţite. Short John, permite–mi să ţi–o prezint pe doamna Deveridge. Short John zâmbi cu gura până la urechi, îşi scoase şapca şi o salută pe Madeline cu o plecăciune surprinzător de graţioasă. — La dispoziţia dumneavoastră, doamnă. Madeline îi răspunse cu o înclinare a capului. — Încântată de cunoştinţă, Short Iohn. Sper că ne poţi ajuta. — Voi face tot ce–mi stă în puteri, doamnă. — Destul. Nu mai putem pierde vremea. Artemis se uită la Latimer când vizitiul întinse mâna spre mânerul portierei. Grăbeşte–te, omule. Short John, aici prezent, te va călăuzi. Mergem la o tavernă din Blister Lane – „Câinele cu Ochi Galbeni”. O ştii? — Nu taverna, domnule, dar ştiu unde este Blister Lane. Latimer se întunecă la faţă. Acolo au dus–o nemernicii ăia pe Nellie? — Aşa zice Short John. El se urcă cu tine, pe capră. Artemis deschise portiera şi se strecură în trăsură. Hai s–o luăm din loc. Dintr–un salt, Latimer se urcă pe locul lui. Short Iohn se cocoţă ceva mai greu în spatele vizitiului. Trăsura se puse în mişcare înainte ca Artemis să închidă portiera. — Omul dumneavoastră este cu siguranţă foarte nerăbdător s–o găsească pe Nellie, spuse el când se aşeză pe canapea. — Latimer o iubeşte pe Nellie, îi explică Madeline. Intenţionează să se căsătorească cu ea în curând. Apoi, Madeline încercă să descifreze expresia feţei lui Hunt. Cum aţi aflat că Nellie a fost dusă la taverna aceea? — Short Iohn a fost martorul întregii scene. Uluită, Madeline îl privi lung. — Şi de ce naiba n–a raportat infracţiunea? — După cum v–a spus, este om de afaceri. Nu–şi poate permite să divulge secretele care ţin de meseria lui. Aşteaptă ca Zachary să facă obişnuitele tururi de colectare a informaţiilor care în dimineaţa zilei imediat următoare trebuie să ajungă la mine. Dar în seara asta, în locul lui, am apărut eu, aşa că băiatul mi–a vândut direct ponturile. Ştie că prezint suficientă încredere pentru a nu–l lăsa pe Zachary fără onorariul uzual. — Dumnezeule mare! Domnule, vreţi să–mi daţi de înţeles că aţi angajat o întreagă reţea de informatori de genul lui Short John? Artemis ridică din umeri. — Le acord onorarii mult mai mari decât ar fi primit de la beneficiarii cărora cei mai mulţi dintre ei obişnuiau să le vândă ceasul ori şfeşnicul pe care reuşeau când şi când să–l fure. În plus, lucrând cu mine, Zachary şi puştii pe care îi numim „Ochii şi Urechile” lui nu mai riscă să fie băgaţi în închisoare, ca pe vremea când practicau cealaltă meserie. — Nu înţeleg. De ce aţi da bani pentru genul de ştire şi bârfe pe care le poate colecta de pe străzi banda dumneavoastră de tineri potlogari? — Aţi fi uimită dacă aţi şti ce se poate afla din asemene surse. Madeline strâmbă din nas cu delicateţe. — Nu mă îndoiesc că informaţiile sunt, într–adevăr stupefiante. Dar de ce ar prezenta interes pentru un gentleman care ocupă poziţia dumneavoastră? Artemis nu spuse nimic. Nu făcu decât să se uite la ea. În ochi îi apăruseră nişte sclipiri amuzante, care nu aveau însă nicio legătură cu buna dispoziţie, apoi păru să se retragă într–un ungher întunecos dinăuntrul său. Dar la ce s–ar fi putut aştepta? se întrebă Madeline. Ar fi trebuit să presupună că Hunt este unul dintre cei mai mari excentrici. Îşi drese glasul. — N–am vrut să vă jgnesc, domnule. Am pus această întrebare din simplul motiv că treaba asta pare… ăă… oarecum neobişnuită. — Vreţi să ziceţi prea ascunsă, prea complexă, prea secretoasă? Vocea lui Artemis era nefiresc de politicoasă. Prea în stil Vanza, nu? Mai bine schimb subiectul, gândi Madeline. — Unde este acum acel Zachary? — Zachary este un tânăr de o anumită vârstă, spuse Artemis sec. Îseara asta s–a dus să–şi curteze domnişoara. Fata lucrează la atelierul unei modiste. Asta este seara ei liberă. Tânărul va regreta că a ratat această aventură. — Ei, cel puţin ştim ce s–a întâmplat. V–am spus că Nellie n–a fugit cu un bărbat. — Adevărat. Obişnuiţi ca, ori de câte ori aveţi dreptate, să le atrageţi atât de promt atenţia oamenilor că nu v–aţi înşelat? — Nu suport să vorbesc pe ocolite, domnule. În special atunci când se pune o problemă atât de importantă ca siguranţa unei tinere inocente. Madeline se încruntă. Îi trecuse un anumit gând prin minte. Cum a aflat Short John unde a fost dusă Nellie? întrebă. — A urmărit trăsura. A luat–o pe jos după ea. Mi–a zis că nu i–a fost greu, deoarece ceaţa a încetinit traficul. Pe faţa lui Artemis apăru un zâmbet ce nu părea să prevestească nimic bun. Short John este un puşti isteţ. A ştiut că–l voi plăti foarte bine dacă voi afla că de lângă una dintre intrările Pavilioanelor a fost răpită o tânără. — Mă faceţi să cred că vreţi neapărat să ştiţi ce activităţi infracţionale se desfăşoară în vecinătatea centrului dumneavoastră de afaceri. În definitiv, ca proprietar al Pavilioanelor, aveţi o anumită responsabilitate. — Corect. Artemis păru să se retragă şi mai mult în întunecosul colţ al canapelei. Nu–mi pot permite să accept ca în zona aia să aibă loc astfel de incidente. Este dăunător pentru afaceri.