Amanda Quick carti

  Cãsãtorie  de formã   de  JAYNE ANN KRENTZ (AMANDA QUICK) 1 Pereţii urlau la ea. — Of, Doamne, şopti Zoe Luce oprindu-se în pragul dormitorului şi uitându-se disperată la pereţii albi. Nu acum. Nu azi. Nu în clipa asta. Chiar am nevoie de serviciul ăsta. Pereţii hohoteau. Prin straturile de zugrăveală proaspătă, albă care îi acopereau răzbătea groaza. Ţipetele mute ricoşau din podea în tavan. Instinctiv îşi duse degetele la tâmplă, dar în zadar. Închise ochii şi strânse pleoapele, concentrându-se asupra zigzagului de săgeţi luminoase care treceau prin ea şi se scufundau într-o mare glacială, undeva în pântece. Davis Mason o urmase îndeaproape şi se afla la un pas în spatele ei, când Zoe se opri brusc. Luat pe nepregătite, dădu peste ea. — Uf, îmi cer scuze, zise el. Nu eram atent. — E vina mea. Zoe Luce făcu un pas înapoi şi se întoarse pe culoar. Era mult mai bine aici. Putea face faţă situaţiei. Se strădui să îi ofere lui Davis un zâmbet cât mai optimist şi mai convingător. Nu fu uşor, din cauza ţipetelor înăbuşite care încă mai veneau dinspre dormitor. Trebuia să iasă din casa asta. Repede. Orice se întâmplase în dormitorul ăla, nu fusese de bine. — Hei, Davis o atinse uşor pe umăr, e totul în ordine, Zoe? Îi zâmbi nesigură. Era relativ uşor să-i zâmbeşti lui Davis. Avea trăsături fine şi un comportament civilizat, cu o notă bine venită de ştrengărie. Dacă ar fi fost maşină, ar fi fost una cochetă, europeană. Judecându-l după casa spaţioasă, cămaşa şi pantalonii de comandă şi inelul cu onix şi diamant, mai era şi bogat. Pe scurt, se gândi ea cu tristeţe, până în clipa aceea păruse clientul ideal. Bineînţeles, totul se schimbase. — Da, e bine. Respiră adânc, aşa cum învăţase la cursul de autoapărare. Încercând să îşi reamintească instrucţiunile profesorului, căută centrul calm, stabil din ea. Din nefericire, nu putea să controleze încă partea aceasta. Nu simţea decât începutul neliniştii care urma să se instaleze. — Ce s-a întâmplat? Davis părea de-a dreptul îngrijorat. — Un început de migrenă, spuse Zoe. Mi se întâmplă adesea când sar peste micul dejun. Reuşea să mintă cu uşurinţă, căci exersase mult. Păcat că nu putea să se convingă pe sine, gândi ea. Puţină autoamăgire i-ar prinde bine acum. Davis se uită fix la ea câteva clipe, după care se relaxă. — Nu ţi-ai luat doza de cafeină de dimineaţă? — Şi de hrană. E vorba de glicemie. Ar trebui să mă învăţ minte. Simţind nevoia imperioasă să schimbe subiectul, se uită înapoi, în dormitor, şi spuse primul lucru care îi veni în minte: Ce s-a întâmplat cu patul? — Patul? Se uitară amândoi la spaţiul dintre cele două noptiere din lemn masiv. Zoe înghiţi în sec, jenată. — Toată locuinţa este complet mobilată, spuse ea, şi lipsa patului sare în ochi. — L-a luat ea, zise Davis înverşunat. — Fosta soţie? Davis oftă. — Adora afurisitul ăla de pat. A căutat luni întregi până l-a găsit. Ţinea la patul ăla mai mult decât la mine. Când a plecat, a insistat să-l ia. — Aha. — Ştii ce înseamnă un divorţ. Uneori certurile cele mai mari sunt din cauza lucrurilor lipsite de importanţă. Orice ar mai fi fost, se gândi Zoe, patul numai lipsit de importanţă nu era. — Înţeleg. Davis o privi atent. — Te mai doare capul? — Se rezolvă după ce iau micul dejun şi beau o ceaşcă de cafea, îi linişti ea. — Uite cum vom proceda. Ai văzut restul casei. Sunt sigur ca ţi-ai făcut o impresie generală. Hai să luăm o pauză şi să mâncăm ceva la club. Vom avea ocazia să-mi spui ce părere ai. Gândul la mâncare îi întoarse stomacul pe dos. Din experienţă, ştia că nu va putea înghiţi nimic până nu îi vor trece fiorii. Şi asta va dura o vreme. Fusese o experienţă şocantă şi o luase prin surprindere. Era vina ei. Ştia că nu trebuia să intre într-un spaţiu fără să-şi ia măsuri de precauţie, dar fusese acaparată de planurile de interior şi de restul casei, unde totul părea atât de nou, de curat. Pur şi simplu nu se aşteptase să aibă probleme şi, aşa cum se întâmpla adesea, trebuia să plătească. — Aş merge cu plăcere, dar am o altă întâlnire după-amiază şi trebuie să mă pregătesc. Davis păru să ezite. — Eşti sigură… — Mă tem că da. Chiar trebuie să plec. De fapt, am văzut tot ce era de văzut pentru moment. Şi am simţit mai mult decât aş fi dorit să ştiu, mulțumesc foarte mult. Am planul etajului. Voi face nişte copii şi câteva schiţe ca să înţelegi la ce m-am gândit. — Aş aprecia dacă ai face nişte desene. Davis se uită spre dormitor şi dădu din cap parcă îndurerat. Recunosc că nu prea pot vizualiza lucrurile. Mi-e mai uşor să înţeleg o idee dacă o văd transpusă într-o imagine. — Întotdeauna e mai uşor dacă te uiţi la un desen. O clipă, vreau să-mi verific agenda. Deschise geanta imensă, una dintre cele şase identice, dar de culori diferite pe care le avea. Erau o combinaţie de servietă şi geantă. Azi o alesese pe cea verde pentru că îi plăcuse cum contrasta cu costumul violet închis. Pipăind, dădu la o parte un mic aparat foto, un caiet de schiţe, ruleta, o cutie transparentă de plastic cu multe pixuri de diferite culori şi markere, un dosar cu mostre de material şi brelocul mare, de colecţie, legat de inelul cu cheile apartamentului ei. Agenda era ultima. O scoase din geantă şi o deschise. — Voi nota câteva idei, spuse ea pe un ton vioi, şi voi încerca să fac nişte schiţe până la sfârşitul săptămânii. Ne putem vedea la mine la birou vineri după-amiază? — Vineri? Davis era vizibil dezamăgit. Asta înseamnă peste o săptămână. Durează chiar atât de mult? Aş vrea să începem cât mai curând posibil. Adevărul este că totul mi se pare deprimant în casa asta de când a plecat soţia mea. Sunt sigură de asta, îşi spuse Zoe în gând. — Înţeleg, rosti ea cu voce tare, încercând să pară înduioşată. Îi era destul de greu, deoarece îşi mai simţea părul zbârlit pe ceafă şi pielea de găină pe sub mânecile jachetei uşoare. — Mă străduiesc să nu am resentimente, spuse Davis, dar divorţul mă costă enorm. Cred că voi primi note de plată de la avocaţi mult timp de acum încolo. Davis Mason părea într-o formă destul bună, financiar vorbind, după divorţ. Deţinea o casă foarte scumpă, era dispus să o plătească generos pentru amenajarea interiorului şi făcea parte dintr-un club exclusivist. Zoe se abţinu să comenteze, deoarece învăţase să dea dovadă de diplomaţie faţă de persoanele proaspăt divorţate, după ce descoperise că sunt clienţi potenţiali pentru decoratorii de interioare. După o căsnicie distrusă, oamenii se grăbeau să-şi redefinească spaţiul în care locuiau. Era un fel de terapie necesară depăşirii stării emoţionale provocată de despărţire. Zoe răsfoi paginile agendei, prefăcându-se că se uită peste program. Apoi o închise brusc şi spuse hotărât: — Îmi pare rău, dar am un program foarte încărcat. Vineri este singura zi în care am destul timp să mă pot ocupa aşa cum trebuie de acest proiect. La ora două este bine? — Se pare că nu am de ales. Davis nu părea prea încântat. Era obişnuit să obţină ce voia. Atunci rămâne pe vineri. Nu am vrut să par nerăbdător, dar chiar îmi doresc să începem treaba. — E normal. Din moment ce v-aţi hotărât să redecoraţi spaţiul în care locuiţi este firesc să doriţi să grăbiţi lucrurile, dar refacerea întregului interior este o operaţie majoră şi o greşeală în această fază poate fi extrem de costisitoare. — Da, am constatat asta. Se mai uită încă o dată înspre dormitor. Am încercat să zugrăvesc camera şi mi-am dat seama că am nevoie de ajutorul unui specialist. Am încercat s-o fac mai luminoasă vopsind-o în alb, dar după ce am terminat mi-am dat seama că nu era bine. Ridică din umeri, neputincios. În schimb, dormitorul avea aerul tihnit al unei camere de autopsie sau de îmbălsămare, îşi zise Zoe în sinea ei. Nici măcar lumina soarelui reflectată de suprafaţa piscinei de safir nu putea contracara efectul. Parte din senzaţia neplăcută se datora probabil zugrăvelii albe, dezolante, dar ea ştia că adevărata problemă era dată de ceea ce se petrecuse în acel dormitor. Anumite lucruri nu puteau fi îngropate sub un strat de vopsea. Şi mai ştia că Domnul Client Ideal nu conştientiza senzaţiile reţinute de pereţi. Îi părea nespus de rău că până acum nu întâlnise pe nimeni în stare să perceapă ceea ce simţea ea – ca energie pură, brută. Se întâmplase de multe ori să-i vadă pe alţii reacţionând inconştient la atmosfera dintr-o anumită cameră, ceea ce însemna că subconştientul lor sesiza existenţa unor semnale aproape fizice. Pe de altă parte, învăţase să păstreze pentru ea tot ce afla. — Aţi ales un alb strălucitor rigid, spuse ea făcând încă un pas în spate pentru a mări distanţa dintre ea şi dormitor. Există credinţa că albul este cea mai bună şi mai simplă soluţie. În realitate este dificil, deoarece reflectă lumina orbitoare, în special aici, în Arizona. În plus, are tendinţa să formeze umbre reci acolo unde este mobila. În final, toate astea duc la lipsa de armonie şi de linişte. Aţi făcut bine că v-aţi oprit după ce aţi terminat camera asta. — Am ştiut că nu este soluţia cea bună. Davis făcu un gest invitând-o să o ia înaintea lui pe culoar. Trebuie să-ţi spun că, atunci când m-am hotărât să apelez la un decorator profesionist, nu dădeam doi bani pe treaba asta cu feng shui a ta. — Mulţi oameni au îndoieli până ajung să vadă rezultatul. — Ştiam că e la modă. Femeile de la club sunt foarte încântate. Helen Weymouth, cea care te-a recomandat, era încântată de felul în care i-ai transformat casa după divorţ. Intenţionase să o vândă din cauza amintirilor urâte. Susţine că întreaga atmosferă s-a schimbat datorită ţie. — Proiectul Weymouth a fost interesant. Nu mai era mult până la uşă. În câteva minute va fi afară. Doamna Weymouth mi-a dat mână liberă. — M-a sfătuit să fac acelaşi lucru. Acum câteva luni, după ce a plecat Jennifer, aş fi spus că toată treaba asta cu aranjarea mobilierului pentru a ordona fluxul de energii pozitive şi negative mă depăşeşte. Dar, cu cât stau mai mult aici, cu toate lucrurile exact aşa cum erau înainte de a pleca ea, cu atât sunt mai convins că ai dreptate cu teoriile tale despre decorare. — Nu practic un anumit tip de feng shui. Îşi dădu seama îngrozită ca vorbeşte mult prea repede. Poartă-te normal. Poţi să te descurci. Folosesc elemente din moduri de abordare diferite, combinate cu principii de organizare din alte tradiţii clasice de decorare, cum ar fi Vastu. — Ce-i aia? — O ştiinţă antică hindusă care stabileşte principiile de arhitectură şi decorare. Mai folosesc şi elementele pe care le consider utile din teoriile contemporane privind armonia şi proporţiile. Am un stil destul de eclectic. De fapt, mă hotărăsc în timp ce lucrez, continuă ea în gând, conştientă că niciunul dintre clienţi n-ar fi încântat să ştie asta. Zoe se îndreptă grăbită spre uşă, dornică să respire aer proaspăt. Acum, că fusese sensibilizată de experienţa din dormitor, se simţea cuprinsă de emoţii bolnăvicioase care o asaltau dinspre ceilalţi pereţi ai casei. Trebuia să iasă cât mai repede de acolo. Ajunse în sfârşit în hol. Davis, aflat chiar în spatele ei, îi deschise uşa din faţă şi Zoe ieşi în căldura plăcută de început de octombrie. — Eşti sigură că te simţi destul de bine ca să conduci până la birou? o întrebă Davis. Poartă-te normal. — Am un baton cu vitamine în maşină. Încă o minciună. Chiar era bună la treaba asta! — Bine. Ai grijă atunci. Ne vedem vineri. — Sigur. Vineri. Îi adresă ceea ce spera să fie un zâmbet vesel, profesional, strânse bine geanta verde şi se îndreptă sprintenă spre maşină, străduindu-se să nu pară că fuge de casa plină de ţipete. Când ajunse la maşină oftă uşurată, deschise brusc uşa, aruncă geanta pe scaunul din dreapta, se aşeză la volan, îşi puse ochelarii fumurii şi porni motorul. Mâinile îi mai tremurau încă. Efectul valului de adrenalină, presupuse ea. Nu era prima dată când i se întâmpla. Se descurca. Cu toate astea, fu nevoită să ţină volanul strâns ca să poată conduce pentru a ieşi din cartierul acela elegant. La stânga, o pajişte de un verde imposibil servea ca pasaj către cea de-a şaisprezecea gropiţă a Clubului de Ţară Desert View. În jurul terenului de golf erau răspândite cu pricepere case elegante, asemănătoare reşedinţei Mason. Dincolo de fâşiile de un verde viu se întindea Deşertul Sonoran şi ceva mai departe se profilau înălţimile de la baza muntelui. Clubul de golf şi oraşul învecinat, Whispering Springs, se aflau la aproximativ o oră de condus de Phoenix, destul de aproape ca să acapareze o parte din comerţul turistic, dar destul de departe de traficul şi aglomeraţia oraşului. Peisajul sălbatic i se păruse straniu şi străin când se mutase aici cu un an în urmă, dar, cu timpul, se familiarizase cu noul mediu şi se simţea bine. Descoperise frumuseţea surprinzătoare a deşertului la răsăritul şi apusul soarelui şi profunzimile uluitoare de lumini şi umbre. Fusese întotdeauna atrasă de contraste. Decizia de a se muta în Whispering Springs fusese bună, îşi zise ea, dar poate că ar trebui să se mai gândească la alegerea carierei pe care o făcuse în acelaşi timp. I se păruse natural şi logic să aleagă decoraţiunile de interior. La urma urmei avea experienţă în artele frumoase, ochiul format şi se pricepea să amenajeze un spaţiu. Mai mult, nu avea nevoie de nicio diplomă sau calificare suplimentară pentru a intra legal în afaceri. Cu toate acestea, întâlnirea din ziua aceea o pusese pe gânduri. Un gardian în uniformă ieşi dintr-o clădire micuţă de lângă poarta de la intrare. După insigna de pe haina kaki elegantă era un angajat de la Radnor Security Systems. O salută politicos, îi ură o zi bună şi se întoarse în sanctuarul lui cu aer condiţionat ca să noteze ceva în jurnal. Paza era destul de strictă în această enclavă de bogătaşi, cu toate acestea, cineva din reşedinţa Mason nu beneficiase de ea. Aşteptă până se deschiseră porţile şi ieşi pe drumul de întoarcere spre centrul oraşului Whispering Springs înainte de a ridica telefonul. Formă singurul număr pe care îl introdusese în meniul de apelare rapidă. Arcadia Ames răspunse la al treilea apel, rostind cu vocea ci guturală numele magazinului de suveniruri care îi aparţinea. — Galeria Euphoria. Arcadia vindea suveniruri unicat, scumpe, unei clientele înstărite, dar Zoe era convinsă că ea ar fi putut vinde şi nisip cu vocea ei. Era cea mai bună prietenă a ei, singura de altfel. Cândva, avusese şi alţi prieteni. Asta fusese cu mult timp în urmă, când avea o viaţă reală şi nu trăia printre umbre. — Sunt eu, spuse Zoe. — S-a întâmplat ceva? Ceva n-a mers bine cu Domnul Client Ideal? — Poţi spune şi aşa. — S-a hotărât să nu te angajeze? Ce idiot! Nu-ţi face griji, vor mai fi şi alţi clienţi la fel de buni. Numărul divorţurilor nu pare să scadă. — Din nefericire, Mason nu s-a răzgândit, spuse Zoe pe un ton egal. Aş fi preferat s-o facă. — Nenorocitul s-a dat la tine? — S-a comportat impecabil. — Probabil că este bogat, aşa sunt toţi cei din Desert View, şi un jucător pe sume mari. Deci, ce n-a mers bine? — Am motive să cred că Domnul Client Ideal şi-a ucis soţia.   cartea o descarcati de aici....

Alchimia dragostei de Amanda Quick prolog   Miezul nopţii. Londra   Charlotte nu avea să afle niciodată ce o trezise de fapt în orele de dinaintea zorilor. Poate creierul ei somnoros percepuse scârţâitul unei scânduri din podea sau vocea înăbuşită a cuiva. Oricare fusese cauza, deschise ochii brusc şi se ridică în şezut. Era stăpânită de un sentiment de o urgenţă copleşitoare. O presimţire rece îi străbătu tot corpul. Era noaptea în care menajera avea liber. În perioada aceea, tatăl ei vitreg, Winterbourne, nu se întorcea niciodată acasă înainte de răsăritul soarelui. Charlotte ştia că ea şi sora ei, Ariel, trebuiau să fie singure în casă. Dar cineva tocmai urcase scările şi păşea pe coridor. Aruncă deoparte cuvertura şi se dădu jos din pat, tremurând, pe podeaua rece. Pentru un moment nu avu nici cea mai mică idee ce trebuia să facă mai departe. O altă scândură din duşumea gemu. Se duse la uşă, o deschise câţiva centimetri şi aruncă o privire pe holul întunecat. Două siluete învelite în mantii lungi dădeau târcoale printre umbrele dense de la capătul coridorului. Se opriră în faţa uşii lui Ariel. Unul ţinea în mână o lumânare. Lumina scoase la iveală trăsăturile obtuze, de chefliu, ale lui Winterbourne. — Fiţi rapid, zise Winterbourne cu un mârâit. Şi apoi să ne vedem de drum. Răsăritul e aproape. — Dar aş vrea să mă bucur de această plăcere rară. Nu mereu apare ocazia de a savura o virgină adevărată, urmaşă a unei linii de sânge atât de bune. Paisprezece ani ai zis? O vârstă bună. Am de gând să nu mă grăbesc, Winterbourne. Charlotte îşi reprimă un ţipăt de mânie şi de frică. Glasul celui de‑al doilea bărbat semăna cu un instrument muzical misterios, o combinaţie de graţie şi de putere chiar şi când se rezuma la o şoaptă. Era un glas care putea îmblânzi animale sălbatice sau, la fel de bine, cânta imnuri. Dar era cel mai înspăimântător lucru pe care îl auzise vreodată. — Sunteţi nebun? şuieră Winterbourne. Grăbiţi‑vă şi terminaţi odată. — Îmi datorezi o sumă mare de bani, Winterbourne. Cu siguranţă nu te aştepţi să încheiem socotelile prin a mă lăsa numai câteva minute cu micuţa şi foarte scumpa mea inocentă. Vreau o oră, cel puţin. — Imposibil, mormăi Winterbourne. Camera fetei mai mari este aici, imediat, pe hol. Este o scorpie. Absolut neîmblânzită. Dacă o treziţi, nu se ştie ce va face. — Este problema ta, nu a mea. Tu eşti stăpânul în această gospodărie, nu? Trebuie să te descurci. — Ce dracu’ vreţi să fac dacă se trezeşte? — Încui‑o în cameră. Leag‑o. Pune‑i un căluş în gură. Bate‑o până îşi pierde cunoştinţa. Nu îmi pasă cum rezolvi problema atât timp cât ea nu se amestecă în plăcerile mele. Charlotte închise uşor uşa camerei şi îşi întoarse privirea în dormitorul luminat de razele lunii. Trase adânc aer în piept, îşi linişti simţurile cuprinse de panică şi se repezi către un cufăr din apropiere de fereastră. Bâjbâi la încuietoarea acestuia, deschise capacul şi azvârli la o parte două pături de deasupra. Caseta ce conţinea pistolul tatălui ei era pe fundul cufărului. Charlotte o luă, o deschise cu degetele tremurânde şi apucă arma grea. Era descărcată. Nu avea ce face în această privinţă. Îi lipseau praful de puşcă şi glontele. La fel şi timpul necesar pentru a se prinde cum trebuiau potrivite toate într‑un pistol. Se duse la uşă, o deschise şi păşi pe hol. Ştiu în mod instinctiv că străinul care intenţiona să o violeze pe Ariel era cel mai periculos dintre cei doi. Simţi că el ar fi fost încurajat de orice semn de nervozitate sau de nesiguranţă din partea ei şi, mai ales, de orice umbră a panicii teribile care o străbătea. — Staţi pe loc sau trag, zise Charlotte încet. Winterbourne se împletici de uimire. Flacăra lumânării pe care o ţinea îi dezvălui gura deschisă. — La dracu’! Charlotte. Al doilea bărbat se întoarse mai încet. Mantia i se răsuci împrejur cu un foşnet uşor. Flacăra slabă a lumânării lui Winterbourne nu răzbătea până la trăsăturile lui. Nu îşi scosese pălăria, iar borul generos al acesteia, împreună cu gulerul înalt al mantiei, îi formau pe faţă umbre adânci. — Ah, murmură el. Sora cea mare, presupun. Charlotte îşi dădu seama că stătea în bătaia razelor lunii, ce se scurgeau prin fereastra ei prin uşa deschisă. Străinul îi putea vedea, probabil, conturul corpului prin cămaşa de noapte de in alb. Îşi dori din tot sufletul ca pistolul pe care îl ţinea acum să aibă un glonţ şi o încărcătură puternică de praf de puşcă. Niciodată nu urâse pe cineva aşa cum ura această fiinţă. Şi niciodată nu fusese atât de speriată. În acel moment imaginaţia ameninţa să preia controlul în mod brutal asupra inteligenţei. O parte din ea era convinsă că nu avea de‑a face doar cu un om, ci cu un monstru. Ghidată de instinct, Charlotte nu spuse nimic. Cuprinse cu ambele mâini pistolul, îl înălţă cu o precizie deliberată, ca şi cum ar fi fost încărcat, şi îi trase piedica. Sunetul de neconfundat se auzi cu putere pe holul tăcut. — La dracu’, fato, eşti nebună? Winterbourne se repezi înainte şi apoi se opri la câţiva metri distanţă. Pune jos pistolul. — Ieşiţi afară, zise Charlotte. Nu lăsă arma să tremure. Toată atenţia ei era concentrată la monstrul înfăşurat în mantia neagră. — Amândoi, ieşiţi afară acum! repetă ea. — Cred că intenţionează să apese pe trăgaci, Winterbourne. Vocea arunca miere şi venin, însă dezvăluia şi un grad înspăimântător de amuzament. — Nu o să îndrăznească, zise Winterbourne, făcând însă un pas în spate. Charlotte, ascultă‑mă. Nu poţi să fii atât de proastă să crezi că poţi împuşca un om cu sânge rece. O să fii spânzurată. — Aşa să fie, rosti Charlotte ţinând pistolul drept spre el. — Hai, Winterbourne, zise monstrul încet. Hai să plecăm. Fetişcana vrea să înfigă un glonţ în unul dintre noi şi înclin să cred că i‑ar plăcea ca eu să fiu victima. Nicio virgină nu merită atâta bătaie de cap. — Dar cum rămâne cu datoriile mele? întrebă Winterbourne cu vocea tremurândă. Mi‑aţi promis că o să le ştergeţi dacă vă las să o aveţi pe cea mică. — Se pare că trebuie să găseşti o altă cale de a‑ţi plăti datoriile. — Dar nu am alte resurse, domnule, se tângui Winterbourne cu o voce disperată. Nu mai am nimic altceva de vândut ca să‑mi pot acoperi pierderile faţă de dumneavoastră. Bijuteriile soţiei mele nu mai sunt. A mai rămas doar puţin argint. Iar casa aceasta nu este a mea. Sunt doar un chiriaş. — Sunt sigur că vei găsi alte mijloace de a‑mi plăti. Monstrul se îndreptă agale către scări, fără a‑şi lua ochii de la Charlotte. — Totuşi, asigură‑te că orice metodă ai găsi pentru a‑ţi acoperi datoriile, nu presupune ca eu să am de‑a face cu un înger răzbunător, cu un pistol în mână. Charlotte ţinu arma aţintită asupra străinului în timp ce acesta cobora treptele. Evitând lumânarea lui Winterbourne, bărbatul reuşi să se menţină tot timpul în umbră. Ea se aplecă peste balustradă şi îl urmări când deschise uşa de la intrare. Spre oroarea ei, se opri şi se uită în sus la ea. — Crezi în destin, domnişoară Arkendale? Vocea lui pluti spre ea din noapte. — Nu mă preocupă astfel de lucruri. — Păcat. Întrucât tocmai ai demonstrat că eşti una dintre puţinele persoane care au puterea de a‑l modela, ar trebui să dai mai multă atenţie subiectului. — Plecaţi din această casă! — La revedere, domnişoară Arkendale. A fost cel puţin amuzant. Monstrul se răsuci pe călcâie şi, cu un ultim foşnet al mantiei, dispăru. Charlotte putu să respire din nou. Se întoarse către Winterbourne: — Şi tu. Dispari, sau o să apăs pe trăgaci. Trăsăturile lui aspre erau cuprinse de furie. — Ai idee ce‑ai făcut, nenorocito? Îi datorez o afurisită de avere. — Nu‑mi pasă că ai pierdut în faţa lui. E un monstru. Iar tu eşti un om care ar lăsa un copil inocent pradă unei bestii. Asta te face şi pe tine un monstru. Ieşi afară de aici! — Nu mă poţi da afară din casa mea. — Ba exact asta intenţionez. Pleacă, sau o să apăs pe trăgaci. Nu te îndoi de mine, Winterbourne. — Sunt tatăl tău vitreg, pentru numele lui Dumnezeu! — Eşti un ticălos demn de dispreţ. Şi, în plus, eşti un hoţ. Ai furat moştenirea pe care a lăsat‑o tata pentru mine şi pentru Ariel şi ai tocat‑o la jocuri. Crezi că am vreo urmă de loialitate faţă de tine după tot ce ai făcut? Dacă da, trebuie să fii nebun. Winterbourne fu cuprins de mânie. — Banii aceia au devenit ai mei când m‑am căsătorit cu mama ta. — Ieşi din această casă! — Charlotte, stai, nu înţelegi care e situaţia. Cu bărbatul care tocmai a plecat nu mă pot juca. El mi‑a cerut să‑i plătesc datoriile de la jocuri în noaptea aceasta. Trebuie să‑mi închei socotelile cu el. Nu ştiu ce‑o să‑mi facă dacă dau greş. — Ieşi! Winterbourne deschise gura şi apoi o închise brusc. Se uită neputincios la pistol şi, apoi, cu un oftat plin de angoasă, se repezi în jos pe scară. Apucându‑se de balustradă pentru a se sprijini, coborî treptele, apoi traversă vestibulul şi ieşi. Charlotte rămase nemişcată în umbrele de la capătul scării până când uşa se închise în urma lui Winterbourne. Trase câteva guri de aer şi lăsă încet pistolul jos. Pentru un moment, lumea i se păru că tremură şi că se mişcă sub picioarele ei. Sunetul căruţelor ce treceau pe stradă era îndepărtat şi ireal. Formele familiare ale holului şi ale scării luară aspectul unei iluzii stranii. Uşa de la camera lui Ariel se deschise la capătul coridorului. — Charlotte? Am auzit voci. Eşti bine? — Da, răspunse Charlotte şi ascunse repede pistolul la spate, astfel încât sora ei să nu‑l poată zări. Se întoarse încet şi mimă un zâmbet nesigur. — Da, sunt bine, Ariel. Winterbourne a venit acasă beat, ca de obicei. Ne‑am certat un pic. Dar acum nu mai e. N‑o să se întoarcă în noaptea asta. Ariel rămase tăcută pentru un moment. — Îmi doresc ca mama să mai fie aici. Uneori mi‑e tare frică în casa asta. Charlotte simţi cum lacrimile îi înţeapă ochii. — Şi mie îmi este teamă uneori, Ariel. Dar în curând o să fim libere. De fapt, o să apucăm drumul către Yorkshire mâine. Se duse în fugă la sora ei, îi trecu braţul pe după umeri şi ascunse mai bine pistolul în pliurile cămăşii de noapte. Fierul rece îi îngheţă coapsa. — Ai terminat de vândut argintul şi ce a mai rămas din bijuteriile mamei? întrebă Ariel. — Da. Ieri am amanetat tava de ceai. Nu a mai rămas nimic. În anul care trecuse de când mama lor murise în mod neaşteptat, într‑un accident de călărie, Winterbourne vânduse cele mai bune piese din bijuteriile familiei Arkendale şi cea mai mare parte din argintăria masivă pentru a acoperi datoriile de la cursele de cai. Când sesizase ce se întâmpla, Charlotte începu să ascundă inele mai mici, câteva broşe şi un pandantiv. În plus, dosise câteva piese din serviciul de argint pentru ceai. În timpul ultimelor luni le amanetase pe furiş. Winterbourne îşi petrecea atât de mult timp în stare de ebrietate, încât nu băgă de seamă că multe dintre obiectele de valoare din gospodărie dispăruseră. Câteodată, când observa o lipsă, Charlotte îl informa că el însuşi amanetase obiectul respectiv în timp ce era beat. Ariel se uită în sus. — Crezi că o să ne placă în Yorkshire? — O să fie superb. O să închiriem o căsuţă. — Dar cum o să trăim? Chiar şi la vârsta fragedă de paisprezece ani, Ariel avea un uimitor simţ practic. — Banii pe care îi ai din lucrurile mamei n‑o să dureze mult, adăugă ea. Charlotte o luă în braţe. — Nu te teme. O să mă gândesc eu la o modalitate de a câştiga bani pentru amândouă. Ariel se încruntă. — Sper că nu o să te simţi obligată să devii guvernantă, nu? Ştii ce lucruri cumplite păţesc femeile care aleg această meserie. Nimeni nu le plăteşte suficient şi, de multe ori, sunt tratate îngrozitor. Iar eu nu cred că o să mai pot sta cu tine dacă intri în serviciul vreunei familii. — Poţi să fii sigură că o să găsesc o altă cale ca să ne întreţinem, jură Charlotte. Toată lumea ştia că munca unei guvernante nu era una plăcută. Pe lângă salariile mici şi tratamentul umilitor, existau riscuri din partea bărbaţilor din gospodărie, care socoteau guvernantele un vânat sigur. Trebuia să fie un mod mai bun de a se întreţine pe ea şi pe Ariel, se gândi Charlotte. În dimineaţa următoare însă, totul se schimbă radical. Lordul Winterbourne fusese găsit plutind cu faţa în jos pe Tamisa, cu gâtul tăiat. Se presupunea că fusese victima unui jaf la drumul mare. Nu mai era necesar să fugă în Yorkshire, dar Charlotte simţea nevoia de a‑şi face o carieră. Primi vestea morţii lui Winterbourne cu o mare uşurare. În acelaşi timp, ştia că nu avea să‑l poată uita niciodată pe monstrul cu vocea minunată şi convingătoare pe care îl întâlnise pe coridor.   Miezul nopţii. Coasta Italiei. Doi ani mai târziu   — Deci până la urmă ai ales să mă trădezi, zise Morgan Judd din pragul încăperii cu ziduri de piatră care îi servea drept laborator. Păcat. Noi doi avem multe în comun, St. Ives. Împreună am fi putut stabili o alianţă care ne‑ar fi adus atât o avere imensă, cât şi o putere la care nici nu putem visa. Irosirea deplorabilă a unui destin măreţ. Dar, până la urmă, tu nu crezi în destin, nu‑i aşa? Baxter St. Ives îşi încleştă degetele cu putere în jurul blestematului de carneţel pe care îl descoperise. Se întoarse cu faţa către Morgan. Femeile îl considerau pe Judd înzestrat cu chipul unui înger căzut. Părul lui negru cârlionţat cădea natural cu o eleganţă demnă de un poet romantic. Îi înconjura sprâncenele înalte, ce îi confereau un aer inteligent, şi ochii de un albastru glacial, incredibil. Vocea lui Morgan îi putea aparţine lui Lucifer însuşi. Era vocea unui om care cântase în corul de la Oxford, citise poezii cu voce tare pentru ascultători captivaţi şi atrăsese doamne din înalta societate în patul său. Era o voce amplă, misterioasă, captivantă, umbrită de înţelesuri ascunse şi de promisiuni nerostite. Era o voce a puterii şi a pasiunii, iar Morgan se folosea de ea aşa cum făcea cu totul şi cu toţi pentru a‑şi atinge scopurile. Sângele lui era la fel de albastru ca şi culoarea de gheaţă din ochi. Aparţinea uneia dintre cele mai nobile familii din Anglia. Dar purtarea sa aristocratică ascundea adevăratele împrejurări ale naşterii sale. Morgan Judd era un bastard. Era unul dintre cele două lucruri despre care Baxter putea să spună cu adevărat că le aveau în comun. Celălalt era fascinaţia pentru ştiinţa numită chimie. Aceasta din urmă era cea care îi adusese în pragul acestei confruntări nocturne. — Destinul este pentru poeţii romantici şi pentru scriitorii de romane, zise Baxter împingându‑şi pe nas, cu fermitate, ochelarii cu rame aurii. Eu sunt un om de ştiinţă. Nu mă preocupă astfel de nimicuri metafizice. Dar ştiu că este posibil ca un om să îşi vândă sufletul diavolului. De ce ai făcut‑o, Morgan? — Te referi la înţelegerea pe care am făcut‑o cu Napoleon, presupun. Gura senzuală a lui Morgan se curbă uşor într‑un amuzament rece. Făcu doi paşi în încăperea cufundată în umbre şi se opri. Faldurile mantiei sale negre se răsuciră deasupra vârfurilor cizmelor lustruite, într‑un mod care‑i aminti lui Baxter de o pasăre mare, de pradă. — Da, zise Baxter. Mă refer la târgul tău. — Nu e niciun mare mister în legătură cu decizia mea. Fac ceea ce trebuie făcut pentru a‑mi îndeplini destinul. — Ţi‑ai trăda ţara pentru a îndeplini această idee nebunească de mare destin? — Eu nu datorez nimic Angliei, şi nici tu. Este o ţară guvernată de legi şi de reguli sociale nescrise, care conlucrează pentru a le interzice oamenilor superiori, aşa cum suntem noi doi, să îşi ocupe locul ce li se cuvine în ordinea firească a lucrurilor. Ochii lui Morgan luciră în lumina lumânării. Vocea lui izbucni cu furie amară: — Nu e prea târziu, Baxter. Alătură‑mi‑te în această încercare. Baxter înălţă carneţelul. — Vrei ca eu să te ajut să desăvârşeşti aceste combinaţii chimice teribile astfel încât Napoleon să le folosească pe post de arme împotriva propriului tău popor? Eşti cu adevărat nebun. — Eu nu sunt nebun, dar tu cu siguranţă eşti prost, zise Morgan scoţând la iveală un pistol dintre pliurile mantiei sale negre. Şi orb, în ciuda faptului că porţi ochelari, dacă nu poţi vedea că Napoleon reprezintă viitorul. Baxter scutură din cap. — A încercat să acapareze prea multă putere. Acest lucru îl va distruge. — Este un om care pricepe că marile destine sunt create de cei care au voinţa şi inteligenţa de a le modela. Şi, mai mult, este un om care crede în progres. Este singurul conducător din toată Europa care înţelege cu adevărat valoarea şi potenţialul ştiinţei. — Sunt conştient de faptul că oferă mari sume de bani celor care fac experimente de chimie şi de fizică şi alte asemenea, spuse Baxter în timp ce privea pistolul din mâna lui Morgan. Dar el se va folosi de ceea ce tu creezi aici, în acest laborator, ca să câştige războiul. Englezii vor muri în chinuri cumplite dacă vei reuşi să produci vaporii letali în cantităţi mari. Asta nu înseamnă nimic pentru tine? Morgan râse. Sunetul avu rezonanţa profundă a unui clopot mare, lovit foarte încet. — Absolut nimic. — Ai decis să‑ţi trimiţi în iad nu numai ţara de baştină, ci şi onoarea? — St. Ives, mă uimeşti. Când o să înveţi că onoarea este un sport conceput pentru a‑i amuza pe oamenii născuţi în zona potrivită a societăţii? — Te contrazic. Baxter îşi ascunse carneţelul sub braţ, îşi scoase ochelarii şi începu să şteargă lentilele cu batista. — Onoarea este o calitate pe care o poate atinge orice om şi o poate modela pentru sine, adăugă el zâmbind uşor. Ceea ce nu e valabil în privinţa concepţiei tale despre destin, dacă stai să te gândeşti. Ochii lui Morgan aruncau săgeţi de furie. — Onoarea este pentru cei care au moştenit putere şi bogăţie încă din leagăn pentru simplul fapt că mamele lor au avut bunul‑simţ de a‑şi asigura un certificat de căsătorie înainte de a‑şi desface picioarele. Este pentru bărbaţi precum nobilii noştri taţi, care au lăsat fiilor lor legitimi titlurile şi averile, iar bastarzilor nu le‑au dat nimic. Nu este pentru cei ca noi. — Ştii care este marea ta problemă, Morgan? Baxter îşi puse la loc, cu grijă, ochelarii. Îţi îngădui să devii mult prea înflăcărat în legătură cu anumite subiecte. Emoţia puternică nu este un lucru bun pentru un chimist. — Să te ia dracu’, St. Ives! rosti Morgan, iar mâna i se strânse în jurul patului pistolului. M‑am săturat de prelegerile tale excesiv de monotone şi de plictisitoare. Cea mai mare problemă a ta este că îţi lipseşte o fire destul de puternică şi de îndrăzneaţă pentru a schimba cursul propriului tău destin. Baxter ridică din umeri. — Dacă există destin, atunci eu mă aştept ca al meu să fie extrem de plictisitor până în ziua în care mă voi duce. — Mă tem că ziua aceea a sosit. Poate că n‑o să‑ţi vină să crezi, dar regret necesitatea de a te omorî. Eşti unul dintre puţinii oameni din Europa care ar fi putut aprecia ingeniozitatea realizărilor mele. Este păcat că nu o să poţi trăi ca să vezi cum se desfăşoară marele meu destin. — Destin, desigur. Ce prostie imensă! Trebuie să îţi spun că această obsesie pentru metafizică şi ocultism este o altă trăsătură deloc bine‑venită la un om de ştiinţă. Nu demult era un simplu amuzament pentru tine. Când ai început să crezi în astfel de nimicuri? — Prostule! Morgan ţinti cu atenţie şi trase piedica pistolului. Timpul se scursese. Nu mai era nimic de pierdut. Cuprins de disperare, Baxter apucă sfeşnicul greoi din apropiere. Îl aruncă, împreună cu lumânarea aprinsă, către cel mai apropiat banc de lucru aflat în dezordine. Suportul de fier şi lumânarea se loviră de un recipient din sticlă şi îl făcură zob. Lichidul de un verde pal ce se afla în interior se scurse peste masa de lucru şi atinse lumânarea care încă ardea. Izbucni o flacără ce se întindea rapid. — Nu! ţipă Morgan. Blestemat să fii, St. Ives! Apăsă pe trăgaci, însă toată atenţia îi era îndreptată asupra flăcărilor care se întindeau, nu la ţintă. Glonţul pătrunse prin fereastra din spatele lui Baxter. Unul dintre geamurile mici se făcu ţăndări. Baxter alergă la uşă, ţinând în mână carneţelul. — Cum îndrăzneşti să încerci să intervii în planurile mele? zise Morgan apucând o sticlă verde de pe un raft şi învârtindu‑se cu ea pentru a‑i bloca drumul lui Baxter. Prostule! Nu mă poţi opri. — Focul se întinde rapid. Fugi, pentru Dumnezeu! Morgan ignoră însă avertismentul. Trăsăturile i se schimonosiră de furie şi azvârli conţinutul sticlei asupra lui Baxter. Acţionând instinctiv, acesta îşi acoperi ochii cu mâna şi se întoarse. Acidul îi atinse umărul şi spatele. Pentru o secundă nu simţi nimic. Doar o senzaţie ciudată de răceală. Era ca şi cum ar fi fost stropit cu apă. Dar, în clipa următoare, chimicalele îi devorară cămaşa şi se năpustiră asupra pielii. Durerea îl săgetă, o agonie arzătoare care ameninţa să‑i distrugă concentrarea. Se forţă să se gândească numai la nevoia presantă de a scăpa de acolo. Focul înflori repede în camera de piatră. Fumul gros şi urât mirositor începu să se înteţească în timp ce mai multe recipiente se spărgeau şi alimentau flăcările cu lichidele dinăuntru. Morgan se întinse către un sertar, îl deschise şi scoase un alt pistol. Îl îndreptă spre Baxter, luptându‑se să ţintească prin atmosfera din ce în ce mai plină de fum. Baxter se simţea ca şi cum pielea îi era descojită strat cu strat. Printr‑un văl de fum şi de durere văzu că drumul către uşă era deja blocat de flăcări înalte. Nu era nicio scăpare în acea direcţie. Îşi întinse un picior şi lovi pompa greoaie de aer. Aceasta se prăvăli peste piciorul stâng al lui Morgan. — Să pieri în iad! Morgan se împletici într‑o parte când obiectul îl lovi. Căzu în genunchi, iar pistolul alunecă pe pietre. Baxter alergă la fereastră. Bucăţi din cămaşa distrusă vânturau nebuneşte în jurul lui. Reuşi să se caţăre pe pervaz şi se uită în jos. Dedesubt se afla marea învolburată. În lumina slabă, argintie a lunii putu vedea suprafaţa înspumată în timp ce valurile se spărgeau de stâncile ce alcătuiau fundaţia vechiului castel. Pistolul bubui. Baxter se aruncă în apele întunecate. Ecoul unei serii de explozii se auzi în noapte în vreme ce el plonja. Reuşi să evite stâncile, dar impactul îi smulse carneţelul lui Morgan Judd din strânsoare. Acesta dispăru pentru totdeauna în adâncuri. Când se ridică la suprafaţa apei, câteva momente mai târziu, printre valurile ce se loveau de margini, Baxter constată că îşi pierduse şi ochelarii. Nu avu nevoie de ei, totuşi, ca să observe că laboratorul din tumul castelului se transformase într‑un infern. Nimeni nu ar fi putut supravieţui unei asemenea conflagraţii. Morgan Judd era mort. Baxter se gândi la faptul că produsese moartea unui om care îi fusese odată cel mai bun prieten şi coleg. Era aproape destul pentru ca cineva să creadă în noţiunea de destin.                     capitolul 1   Londra. Trei ani mai târziu.   — Nu îmi dai de ales, aşa că trebuie să fiu directă, domnule St. Ives. Din păcate, nu sunteţi exact ce aveam în minte când mă gândeam la noţiunea de om de afaceri. Charlotte Arkendale îşi puse mâinile pe biroul de mahon şi îl privi pe Baxter cu un ochi critic. — Îmi pare rău că v‑aţi pierdut timpul. Interviul nu mergea bine. Baxter îşi potrivi ochelarii cu ramă de aur pe puntea nasului şi îşi jură în sinea lui că nu va ceda impulsului de a scrâşni din măsele. — Mă scuzaţi, domnişoară Arkendale, dar am avut impresia că doriţi să angajaţi o persoană care este inofensivă şi neinteresantă. — Adevărat. — Cred că descrierea exactă a candidatului ideal pentru acest post era, şi citez, „o persoană care este tot atât de fadă ca o budincă de cartofi“. Charlotte clipi din ochii mari, tulburător de inteligenţi şi de verzi. — Cred că aţi înţeles greşit, domnule. — Foarte rar mă înşel, domnişoară Arkendale. Nu sunt nimic altceva decât precis, metodic şi atent de felul meu. Greşelile sunt făcute de persoanele impulsive sau înclinate către pasiuni excesive. Vă asigur că nu am un astfel de temperament. — Nu pot decât să fiu de acord cu dumneavoastră în ceea ce priveşte riscurile unei naturi pasionale, zise ea rapid. Într‑adevăr, aceasta reprezintă o problemă. — Permiteţi‑mi să dau citire scrisorii pe care i‑aţi trimis‑o fostului dumneavoastră administrator. — Nu este necesar. Sunt perfect conştientă de ceea ce i‑am scris domnului Marcle. Baxter o ignoră. Vârî mâna în buzunarul de la pieptul paltonului uşor şifonat şi scoase foaia pe care o îndesase acolo. Citise de atât de multe ori acea blestemăţie încât aproape că o memorase, dar se dădu puţin în spectacol uitându‑se îndelung la scrisul de mână pretenţios. — După cum ştiţi, domnule Marcle, declamă el, am nevoie de un administrator care să vă ia locul. Acesta trebuie să fie o persoană cu o înfăţişare obişnuită, ce nu dă de bănuit. Vreau un om care să‑şi poată desfăşura treburile neobservat; un gentleman cu care să mă pot întâlni frecvent fără să atrag priviri bănuitoare sau comentarii. Pe lângă îndatoririle obişnuite ale unui administrator, îndatoriri pe care dumneavoastră le‑aţi îndeplinit atât de admirabil în timpul acestor cinci ani, vă solicit ca gentlemanul pe care mi‑l recomandaţi să posede şi alte aptitudini. Nu o să vă deranjez cu detalii ale situaţiei în care mă găsesc. Este îndeajuns să spun că, ţinând cont de evenimentele recente, am nevoie de o persoană solidă, ageră, pe care să mă pot bizui pentru protecţie. Pe scurt, vreau să angajez atât un administrator, cât şi o gardă de corp. Ca întotdeauna, cheltuielile trebuie să fie luate în considerare. De aceea, în loc să plătesc pentru doi oameni, am ajuns la concluzia că ar fi mai economică angajarea unui bărbat care să‑şi poată asuma responsabilităţile ambelor posturi. — Da, da, îmi amintesc destul de bine propriile‑mi cuvinte, îl întrerupse Charlotte. Dar nu despre asta e vorba. Baxter continuă, încăpăţânat: — De aceea vă cer să îmi trimiteţi un gentleman respectabil, care să îndeplinească toate cerinţele de mai sus şi care să fie la fel de fad precum o budincă de cartofi. — Nu văd de ce trebuie să repetaţi totul de pe acea pagină, domnule St. Ives. Baxter forţă nota. — Trebuie să fie înzestrat cu un grad înalt de inteligenţă, deoarece o să am nevoie să facă investigaţii delicate în numele meu. Pe de altă parte, în calitate de gardă de corp, trebuie să fie îndemânatic în mânuirea unui pistol, în cazul în care lucrurile iau o întorsătură urâtă. Peste toate acestea, domnule Marcle, aşa cum ştiţi, trebuie să fie foarte discret. — Îndeajuns, domnule St. Ives, exclamă Charlotte apucând un mic volum legat în piele roşie şi trântindu‑l cu putere pe birou ca să‑i capteze atenţia. Baxter îşi ridică privirea din scrisoare. — Cred că îndeplinesc toate cerinţele, domnişoară Arkendale. — Sunt sigură că îndepliniţi câteva dintre ele, îi spuse ea zâmbindu‑i rece. Domnul Marcle nu v‑ar fi recomandat niciodată dacă lucrurile nu stăteau aşa. Din păcate, există o calitate importantă pe care nu o aveţi. Baxter împături răbdător scrisoarea şi o strecură înapoi în palton. — Timpul este esenţial, potrivit lui Marcle. — Destul de adevărat, răspunse ea cu o expresie neliniştită care îi dispăru repede din ochii strălucitori. Am nevoie de cineva care să ocupe postul imediat. — Atunci poate că n‑ar trebui să fiţi atât de mofturoasă, domnişoară Arkendale. Ea roşi. — Dar adevărul este, domnule St. Ives, că doresc să angajez un bărbat care îndeplineşte toate cerinţele mele, nu doar câteva dintre ele. — Trebuie să insist că le îndeplinesc pe toate, domnişoară Arkendale. Sau pe majoritatea. Sunt inteligent, sprinten şi uimitor de discret. Mărturisesc însă faptul că mă preocupă prea puţin pistoalele. În opinia mea, sunt imprecise şi nu te poţi bizui pe ele. — Aha! Charlotte primi vestea cu bucurie. Vedeţi? O altă cerinţă pe care nu o îndepliniţi, domnule. — Dar mă pricep la chimie. — Chimie? se încruntă ea. La ce ne va ajuta? — Nu se poate şti, domnişoară Arkendale. Din când în când o găsesc foarte folositoare. — Înţeleg. Atunci, totul este foarte interesant, desigur. Din păcate, nu am nevoie de un chimist. — Aţi insistat că doriţi un bărbat care va atrage foarte puţină atenţie. Un om de afaceri serios, greu de remarcat. — Da, dar… — Permiteţi‑mi să vă spun că sunt de multe ori descris în aceşti termeni. Fad ca o budincă de cartofi, pe toate planurile. Nervozitatea începu să fiarbă în ochii Charlottei. Sări în picioare şi înaintă ocolind colţul biroului. — Găsesc acest lucru greu de crezut, domnule. — Nu‑mi pot imagina de ce. Baxter îşi scoase ochelarii în timp ce ea începu să se plimbe prin micul birou. — Chiar şi mătuşa mea îmi spune că sunt capabil să induc o stare de plictiseală acută în sufletul oricui se află pe o rază de douăzeci de paşi în jurul meu, în mai puţin de zece minute, continuă el. Domnişoară Arkendale, nu numai că arăt neinteresant, dar şi sunt neinteresant, vă asigur. — Poate că vederea slabă este o moştenire de familie. Recomand ca mătuşa dumneavoastră să primească o pereche de ochelari la fel ca aceia pe care îi purtaţi. — Mătuşa mea nu va purta ochelari nici moartă. Baxter se gândi rapid la extrem de stilata Rosalind, Lady Trengloss, în timp ce îşi ştergea lentilele ochelarilor. Îi foloseşte pe ai ei numai atunci când ştie că este singură. Sunt convins că nici măcar slujnica ei nu a văzut‑o vreodată purtându‑i. — Ceea ce îmi confirmă suspiciunea că nu s‑a uitat cu atenţie la dumneavoastră de ceva vreme, domnule. Poate de când eraţi un bebeluş în braţele sale. — Poftim? Charlotte se întoarse cu faţa către el. — Domnule St. Ives, chestiunea vederii joacă un rol hotărâtor în planurile mele. Baxter îşi repuse ochelarii pe nas cu un gest atent, studiat. Pierdea firul conversaţiei şi nu era un semn bun. Se forţă să o studieze pe Charlotte cu detaşarea sa analitică obişnuită. Semăna foarte puţin cu majoritatea femeilor pe care le cunoştea. De fapt, cu cât se afla de mai mult timp în prezenţa ei, cu atât se convingea de faptul că nu avea pereche. Spre uimirea lui, se trezi pradă fascinaţiei, în ciuda tuturor informaţiilor pe care le cunoştea despre ea. Era mai în vârstă decât se aşteptase. Douăzeci şi cinci de ani, aflase în trecere. Expresiile veneau şi treceau pe figura ei cu rapiditatea unei reacţii chimice într‑o retortă amplasată deasupra unei flăcări. Sprâncene puternice şi gene lungi îi încadrau ochii. Nasul drept, pomeţii înalţi şi gura bine proporţionată desemnau o fire plină de hotărâre şi cu o voinţă de nezdruncinat. Cu alte cuvinte, gândi Baxter, era o femeie dată dracului. Părul său roşcat, strălucitor, era împărţit în două deasupra unei frunţi înalte, inteligente. Cosiţele se terminau într‑un coc frumos din care câteva bucle spiralate fuseseră lăsate libere, încadrându‑i chipul. În plin sezon monden[1], când moda impunea corsaje foarte decupate şi ţesături diafane concepute pentru a dezvălui cât mai mult din formele feminine, Charlotte purta o rochie surprinzător de modestă. Era confecţionată din muselină galbenă, croită cu talie înaltă şi cu mâneci lungi şi un guler alb cu pliseuri. Pantofii asortaţi ieşeau timid de sub volanele sobre ce decorau tivul. Baxter nu se putu abţine să nu observe că avea picioare foarte frumoase. Bine conturate, cu glezne graţioase. Oripilat de propriile gânduri, îşi mută privirea. — Mă scuzaţi, domnişoară Arkendale, dar nu înţeleg la ce vă referiţi. — Pur şi simplu, nu vă potriviţi deloc pentru postul de administrator. — Pentru că port ochelari? se încruntă el. M‑aş fi gândit că ei mai degrabă întăresc impresia de budincă fadă de cartofi. — Nu ochelarii dumneavoastră sunt problema, zise ea, şi acum părea de‑a dreptul exasperată. — Am crezut că tocmai aţi spus că ei sunt problema. — Nu m‑aţi ascultat? Încep să cred că vă faceţi în mod intenţionat că nu mă înţelegeţi, domnule. Repet, nu sunteţi calificat pentru acest post. — Sunt perfect calificat pentru el. Trebuie să vă reamintesc faptul că m‑a recomandat propriul dumneavoastră administrator? Charlotte alungă acest argument printr‑un gest dispreţuitor. — Domnul Marcle nu mai este administratorul meu. Chiar în acest moment se află pe drum către un conac din Devon. — Parcă amintise ceva despre faptul că‑şi câştigase dreptul la o lungă şi liniştită retragere din activitate. Am rămas cu impresia că aţi fost o angajatoare destul de solicitantă, domnişoară Arkendale. Ea deveni ţeapănă. — Poftiţi? — Lăsaţi. Pensionarea lui Marcle nu are importanţă acum. Important este că l‑aţi chemat pentru ultima oară şi i‑aţi dat sarcina de a găsi un înlocuitor. El m‑a selectat pentru a duce la îndeplinire responsabilităţile sale. — Eu iau decizia finală în această chestiune şi sunt de părere că nu sunteţi potrivit, domnule. — Vă asigur că Marcle m‑a considerat eminent pentru această poziţie. A fost încântat să scrie scrisoarea de recomandare pe care v‑am arătat‑o. John Marcle, un bărbat spilcuit, cu părul alb, era pe cale să‑şi împacheteze bunurile când primise ultimele instrucţiuni de la cea care avea să fie în curând fosta sa angajatoare. Baxter picase la ţanc, sau aşa crezuse până încercase să‑l convingă pe suspiciosul Marcle că dorea să candideze pentru postul respectiv. În loc să fie uşurat la gândul că va rezolva „ultima problemă Arkendale“, aşa cum o numise, conştiinciosul Marcle se simţise dator să‑l descurajeze pe Baxter de la bun început. — Domnişoara Arkendale este… ăăă… să zicem neobişnuită, mormăise Marcle în timp ce se juca cu stiloul. Sunteţi sigur că vreţi să candidaţi pentru acest post? — Foarte sigur, spusese Baxter. Marcle îl privise de sub o pereche de sprâncene albe, bogate. — Mă scuzaţi, domnule, dar nu‑mi este foarte clar de ce doriţi să intraţi în subordinea domnişoarei Arkendale. — Motivele obişnuite. Am nevoie de o slujbă. — Da, da, înţeleg. Dar cu siguranţă sunt şi alte posturi disponibile. Baxter se decisese atunci să înflorească puţin povestea. Îşi luase ceea ce spera a fi un aer confidenţial. — Amândoi ştim cât de banale sunt unele slujbe. Instrucţiuni către avocaţi şi alţi agenţi. Aranjamente pentru cumpărarea şi vânzarea proprietăţilor. Chestiuni bancare. Toate foarte neinteresante. — După cinci ani ca administrator al domnişoarei Arkendale, vă pot asigura că ar fi mai multe de spus despre rutină şi despre lucruri neinteresante. — Sunt în căutarea a ceva diferit, rostise Baxter solemn. Acest post pare să fie, într-un fel, ieşit din comun. Într-adevăr, simt că îmi va oferi o anumită provocare. — Provocare? zisese Marcle închizând ochii cu un oftat. Mă îndoiesc de faptul că înţelegeţi sensul cuvântului. — Mi s‑a spus că sunt îngropat în rutină. Mi s‑a sugerat să aduc o schimbare în viaţa mea, o înviorare, nişte senzaţii tari. Sper că acest post îmi va oferi o asemenea şansă. Ochii lui Marcle se deschiseseră brusc, alarmaţi. — Spuneţi că sunteţi în căutare de senzaţii tari? — Într-adevăr, domnule. Un om ca mine primeşte atât de puţin în privinţa asta în viaţa de zi cu zi… Baxter sperase că nu exagera prea mult. Întotdeauna am dus o viaţă liniştită, adăugase el. Şi, în plus, chiar prefera existenţa lui paşnică, se gândise el posomorât. Această misiune condamnabilă, cu care mătuşa lui îl însărcinase implorându‑l, era o întrerupere deloc bine‑venită în rutina lui placidă. Singurul motiv pentru care se lăsase convins era că o ştia prea bine pe Rosalind. Avea un simţ aparte pentru dramatism, iar marele ei regret era că nu urcase niciodată pe scenă – dar nu se lăsa pradă fanteziilor nebune şi închipuirilor febrile. Rosalind era cu adevărat preocupată de circumstanţele în care‑şi pierduse viaţa prietena ei, Drusilla Heskett. Autorităţile declaraseră oficial că femeia fusese împuşcată de un tâlhar. Rosalind bănuia că ucigaşul era nimeni altul decât Charlotte Arkendale. Baxter acceptase să se ocupe de această situaţie în numele mătuşii sale. O investigaţie discretă dezvăluise că misterioasa domnişoară Arkendale avea nevoie, întâmplător, de un administrator. Baxter profitase de situaţie pentru a‑şi depune candidatura. Se gândise că dacă reuşea să obţină postul ar fi fost bine plasat pentru a‑şi putea duce la îndeplinire ancheta. Cu puţin noroc ar fi rezolvat chestiunea în scurt timp şi ar fi fost capabil să se întoarcă în refugiul liniştit pe care i‑l oferea laboratorul său. Marcle răsuflase greoi. — Este adevărat că a lucra pentru domnişoara Arkendale poate fi uneori un lucru dătător de senzaţii tari, dar nu sunt deloc convins că este genul de aventură care v‑ar face plăcere, domnule St. Ives. — Judecata îmi va aparţine. — Credeţi‑mă, domnule, dacă tânjiţi după senzaţii tari, v‑ar fi mai bine să vă apucaţi de jocuri de noroc. — Nu‑mi plac absolut deloc jocurile de noroc. Marcle făcuse o grimasă. — Vă asigur că un iad plin de viaţă va fi infinit mai puţin înnebunitor decât să fiţi amestecat în afacerile domnişoarei Arkendale. Baxter nu luase în considerare posibilitatea ca Charlotte Arkendale să fie o candidată pentru Bedlam[2]. — Credeţi că este nebună? — Câte doamne dintre cunoştinţele dumneavoastră au nevoie de un administrator care, la nevoie, să poată juca rolul de gardă de corp? O întrebare excelentă, se gândise Baxter cu tristeţe. Întreaga chestiune începea să sune din ce în ce mai bizar. — Oricum, doresc să candidez pentru acest post. Este evident de ce are nevoie de un nou administrator. Până la urmă, vă retrageţi, şi cineva trebuie să vă ia locul. Dar poate că aţi fi bun să îmi explicaţi de ce domnişoara Arkendale are nevoie de o gardă de corp. — De unde dracu’ să ştiu eu răspunsul la întrebarea asta? izbucnise Marcle aruncând stiloul cât colo. Domnişoara Arkendale este o femeie foarte ciudată. I‑am fost administrator de la moartea tatălui său vitreg, lordul Winterbourne. Vă pot asigura că aceşti ultimi cinci ani au fost cei mai lungi din viaţa mea. Baxter îl privise curios. — Dacă nu v‑a plăcut slujba, de ce n‑aţi demisionat? Marcle oftase. — Plăteşte extraordinar de bine. — Înţeleg. — Dar trebuie să mărturisesc faptul că ori de câte ori primesc câte o scrisoare cu instrucţiuni de la ea, îmi tremură genunchii. Niciodată nu am putut şti dinainte ce solicitare ciudată va urma. Şi asta a fost înainte să adauge atribuţiile de gardă de corp la fişa postului. — Ce fel de solicitări face de obicei? Marcle oftase. — M‑a trimis să fac investigaţii despre cei mai ciudaţi oameni. Am fost să culeg informaţii în nord, pentru a obţine date despre un anume gentleman. I‑am chestionat pe patronii celor mai înfiorătoare spelunci şi bordeluri în numele ei. Am anchetat situaţia financiară a multor bărbaţi care ar fi fost şocaţi să afle de preocupările ei. — Ciudat, într‑adevăr. — Şi foarte nedemn de o lady. Vă jur, domnule, dacă nu ar fi plătit atât de bine, aş fi renunţat la acest post după prima lună de activitate. Dar, cel puţin, nu mi s‑a cerut niciodată să fac pe garda de corp. Măcar pentru acest lucru sunt recunoscător. — Nu aveţi idee de ce se simte în pericol? — Absolut deloc. Scaunul lui Marcle scârţâise în timp ce el se aplecase în faţă. — Domnişoara Arkendale nu a simţit că mi se putea confesa pe acest subiect, continuase el. De fapt, sunt multe alte lucruri pe care domnişoara Arkendale nu a avut încredere să mi le dezvăluie. Ştiu prea puţine despre sursa ei actuală de venit, de exemplu. Baxter se pricepea foarte bine să îşi controleze mimica feţei. Un bastard, chiar şi unul care era urmaşul unui conte bogat, deprindea această iscusinţă de timpuriu. Talentul îi servise în acel moment. Reuşise să identifice o undă de subtilitate în ultima declaraţie a lui Marcle. — Trăiam cu impresia că mama domnişoarei Arkendale, doamna Winterbourne, a avut un venit substanţial din prima sa căsătorie, rostise Baxter cu precauţie. Am presupus că moştenirea a trecut la domnişoara Arkendale şi la sora acesteia. Marcle îşi ridicase o sprânceană. — Aşa v‑a făcut să credeţi domnişoara Charlotte. Dar vă pot spune că Winterbourne a stors fiecare bănuţ din averea Arkendale înainte de a fi avut bunul‑simţ de a se fi lăsat omorât de un hoţ în urmă cu cinci ani. Baxter îşi scosese ochelarii şi începuse să îi şteargă folosind batista. — Care suspectaţi că este sursa banilor domnişoarei Arkendale? Marcle îşi examinase unghiile. — O să fiu sincer, domnule. Deşi am vegheat la investirea şi administrarea venitului dânsei timp de cinci ani, nici în această zi nu am nici cea mai vagă idee care este originea banilor. Vă recomand, dacă obţineţi acest post, să îmi urmaţi exemplul. Uneori este mai bine să nu ştiţi toate detaliile. Baxter îşi pusese la loc ochelarii, cu mişcări încete. — Fascinant. Poate că i‑a decedat o rudă îndepărtată şi i‑a lăsat o moştenire care a luat locul celei pe care a risipit‑o Winterbourne. — Nu cred că s‑a întâmplat aşa, spusese Marcle încet. Am cedat curiozităţii acum câţiva ani şi am făcut câteva cercetări discrete. Nu există nicio rudă bogată în familia Arkendale. Mă tem că sursa banilor este pur şi simplu un alt mister care o înconjoară pe domnişoara Arkendale. Nu era niciun mister. Rosalind avea dreptate în concluziile sale, se gândise Baxter. Fata era o şantajistă. Un zgomot de degete îl aduse în prezent. Se uită la Charlotte, care se oprise lângă şemineu şi lovea cu buricele degetelor poliţa de deasupra. — Nu pot să înţeleg cum şi‑a putut imagina Marcle că sunteţi calificat pentru acest post, spuse ea. Baxter se săturase să îşi justifice punctul de vedere. — Nu se poate spune că sunt destui oameni care îndeplinesc cerinţele dumneavoastră absurde, domnişoară Arkendale. Ea se înfurie. — Cu siguranţă, domnul Marcle poate găsi un gentleman mult mai potrivit decât dumneavoastră pentru acest post. — Aţi uitat, poate, că Marcle este la jumătatea drumului către Devon? Vă deranjează dacă îmi spuneţi ce anume vi se pare nepotrivit la mine? — Altceva decât faptul că nu vă pricepeţi să mânuiţi un pistol? întrebă ea cu o suavitate prefăcută. — Da, altceva decât această deficienţă. — Mă forţaţi să fiu nepoliticoasă, domnule. Problema este înfăţişarea dumneavoastră. — Ce Dumnezeu e în neregulă cu înfăţişarea mea? Nimeni n‑ar putea fi mai modest decât mine. Charlotte se încruntă. — Nu‑mi vindeţi gogoşi. Cu siguranţă nu sunteţi o budincă de cartofi. Ba chiar din contră, de fapt. Baxter se holbă la ea. — Poftim? — Neîndoielnic, ştiţi foarte bine că ochelarii dumneavoastră sunt o deghizare lamentabilă. — Deghizare? El se întrebă dacă nu cumva nimerise greşit adresa şi ajunsese la o altă Charlotte Arkendale. Poate că greşise oraşul. — Pentru numele lui Dumnezeu, ce credeţi că ascund? — Cu siguranţă nu suferiţi de iluzia că acei ochelari vă maschează adevărata fire. — Adevărata mea fire? îşi pierdu Baxter cumpătul. La naiba, ce sunt eu altceva decât inofensiv şi modest? Ea îşi desfăcu mâinile larg. — Aveţi aspectul unui bărbat cu pasiuni puternice care şi‑a strunit temperamentul cu o putere deosebită de autocontrol. — Poftim? Ochii ei se îngustară, vădind o hotărâre neînduplecată. — Un astfel de om nu poate spera să treacă neremarcat. Sunteţi în pericol să atrageţi atenţia când faceţi afaceri în numele meu şi nu îmi pot permite asta. Am nevoie de cineva care poate să dispară în mulţime. Cineva a cărui faţă să nu şi‑o amintească nimeni cu certitudine. Nu înţelegeţi, domnule? Cu riscul de a fi grosolană, aveţi înfăţişarea unui om mai degrabă periculos. Baxter rămase fără cuvinte. Charlotte îşi uni palmele la spate şi se opri din mers. — Este destul de evident că nu veţi trece niciodată drept un om de afaceri obişnuit. De aceea, trebuie să înţelegeţi că nu îndepliniţi cerinţele mele. Baxter îşi dădu seama că rămăsese cu gura căscată. Reuşi să şi‑o închidă. Fusese numit în multe feluri, bastard, prost crescut şi foarte plictisitor. Acestea se numărau printre epitetele cel mai des întâlnite. Dar nimeni nu îi spusese niciodată că era un bărbat cu pasiuni puternice. Nimeni nu pretinsese niciodată că avea un aer periculos. Era un om de ştiinţă. Se lăuda cu detaşarea sa, cu abordarea lipsită de emoţii a problemelor, a oamenilor şi a situaţiilor. Era o caracteristică pe care o adusese la perfecţiune cu ani în urmă când descoperise că, în calitate de fiu bastard al contelui de Esherton şi al celebrei Emma, Lady Sultenham, avea să fie exclus pe vecie de la moştenirea ce i se cuvenea de drept. Fusese un subiect de speculaţii şi bârfe încă din ziua în care se născuse. Învăţase devreme să caute refugiu în cărţile sale şi în aparatura ştiinţifică. Deşi unele femei găsiseră atrăgătoare la început ideea unei aventuri cu fiul nelegitim al unui conte, în special când aflaseră că era un bastard bogat, sentimentul nu dura mult. Flăcările slabe generate în cursul rarelor sale legături pâlpâiseră doar o scurtă perioadă înainte de a se stinge. Aventurile sale deveniră chiar şi mai scurte din momentul întoarcerii din Italia, în urmă cu trei ani. Acidul îi arsese spatele şi umerii. Rana se vindecase, dar rămăsese marcat pe viaţă. Femeile reacţionau la cicatricele urâte, erau şocate şi dezgustate. Baxter nu le condamna. Nu fusese niciodată frumos, iar carnea sfâşiată de acid nu făcuse nimic pentru a‑i îmbunătăţi aspectul. Din fericire, faţa îi fusese salvată. Era oricum sătul de inconvenientul de a se asigura mereu că toate lumânările erau stinse, iar focul era acoperit cu un paravan înainte de a se urca în pat cu o femeie. La ultima astfel de ocazie, cu vreo şase luni în urmă, aproape că îşi împrăştiase creierii pe marginea patului când se împiedicase de propria‑i cizmă în obscuritatea neagră ca smoala a dormitorului neluminat. Incidentul lăsase o umbră de eşec asupra amintirii acelei seri. În cea mai mare parte, îşi căuta satisfacţiile şi plăcerile în laboratorul său. Acolo, înconjurat de eprubete strălucitoare, de retorte şi de spirtiere, putea scăpa de conversaţiile golite de conţinut şi de îndeletnicirile frivole ale lumii mondene. Era o lume care nu‑i plăcuse niciodată. Care nu încercase să îl înţeleagă. O lume pe care o găsea cumplit de superficială şi insipidă, în care niciodată nu se simţise acasă. Baxter îşi puse în ordine gândurile şi se forţă să judece rapid. În mod cert, Charlotte îl respinsese ca posibil administrator. O nouă abordare era necesară pentru a o convinge să îl angajeze. — Domnişoară Arkendale, se pare că există o discrepanţă între modul în care îmi evaluaţi caracterul şi perspectiva oricui altcuiva din lume. Pot să vă sugerez să rezolvăm chestiunea printr‑un experiment? Ea rămase nemişcată. — Ce fel de experiment? — Recomand să‑i adunaţi pe membrii gospodăriei dumneavoastră şi să îi întrebaţi ce părere au. Dacă toată lumea cade de acord că pot să îmi îndeplinesc sarcinile neremarcat şi neobservat, mă angajaţi. Dacă vor fi de părerea dumneavoastră, o să plec şi o să caut în altă parte o slujbă potrivită. Ea ezită fiind, în mod clar, suspicioasă. Apoi aprobă din cap. — Foarte bine, domnule. Pare destul de logic. O să facem experimentul chiar acum. O să le chem pe sora mea şi pe servitoare. Amândouă au un foarte mare simţ al observaţiei. Se întinse spre cordonul din catifea al clopoţelului care atârna lângă şemineu şi trase cu putere de el. — Sunteţi de acord să acceptaţi rezultatul acestui test, oricare ar fi el? întrebă el îngrijorat. — Aveţi cuvântul meu, domnule, zâmbi ea cu un triumf abia reţinut. O să lămurim problema imediat. Se auziră paşi pe coridor. Baxter îşi ajustă ochelarii şi se lăsă pe spate în scaun pentru a aştepta derularea experimentului. Era sigur că putea prevedea rezultatele. Îşi ştia punctele forte mai bine decât oricine altcineva. Nimeni nu îl putea întrece când era vorba de a părea fad şi neinteresant ca o budincă de cartofi. Douăzeci de minute mai târziu, Baxter cobora scările conacului Arkendale cu un sentiment de exaltare reţinută. Observă că briza aspră de martie, care fusese destul de răcoroasă cu o oră în urmă, era acum proaspătă şi revigorantă. Nimic nu se asemăna cu un experiment bine condus pentru a lămuri o problemă, gândi el în timp ce opri o birjă ce trecea în apropiere. Nu fusese uşor, dar reuşise să obţină postul. Aşa cum anticipase, Charlotte Arkendale era singura persoană din micuţa gospodărie, ba chiar foarte probabil singura persoană din toată Londra, care l-ar fi remarcat în mulţime. Nu era sigur ce spuneau despre ea aceste păreri ciudate pe care şi le făcuse despre el, cu excepţia faptului că păreau să confirme opinia lui John Marcle. Charlotte era un gen unic de femeie. Nu era deloc aşa cum se aşteptase el în ceea ce privea ipostaza de şantajistă şi criminală, se gândi Baxter.   descarcati cartea de aici....

PROLOG Martin avea de gând s-o ucidă. Ieşi pe pasarelă şi ajunse în cabina modernă a vasului de linie cu două motoare, întrebându-se de ce o afecta atât de puternic acea deznădejde copleşitoare. Primul lucru pe care-l înveţi foarte repede atunci când rămâi orfan e că până la urmă nu te poţi bizui decât pe tine însuţi. Orfelinatul şi strada sunt şcolile de bază, care-ţi conferă diplome la un nivel mulţumitor cât să te poţi descurca. Când eşti singur pe lume, legile supravieţuirii sunt simple. Ea le învăţase bine. Crezuse că trecutul o pregătise pentru orice, inclusiv pentru posibilitatea ca singurul bărbat în care avusese încredere să-i întoarcă spatele într-o bună zi. Dar se înşelase. Durerea provocată de această trădare nu a putut fi cruţată de nimic. Martin ieşi din cabină. Soarele orbitor al Caraibelor se reflecta în lentilele ochelarilor săi. O văzu şi-i zâmbi charismatic. — Iată-te, îi spuse întâmpinând-o ca să-i ia calculatorul din mână. Ai întârziat. Îl privi pe bărbatul în cămaşă albă şi pantaloni albastru-închis care venea pe pasarelă cu servieta ei. Aţi avut probleme cu vremea? — Nu, sir. Eric Schafer lăsă jos servieta mică. Am aterizat la timp. Dar are loc un fel de sărbătoare locală. Străzile sunt înţesate de oameni. Ştiţi cum e aici, pe insulă. Este un singur drum de la aeroport şi acesta traversează oraşul. Nu ai cum să eviţi aglomeraţia în trafic. Eric se îndreptă de spate şi-şi şterse transpiraţia de pe frunte cu dosul palmei. Cămaşa sa, pe care se afla brodată emblema discretă a Crocker World, fusese apretată milităreşte în acea dimineaţă, la Miami, înainte de a urca în avionul cu reacţie corporatist de mici dimensiuni. Acum era rău şifonată din cauza căldurii de pe insulă. — Festivalul Night and Day, spuse Martin. Am uitat de el. E mare eveniment pe aici. O combinaţie între Mardi Gras şi Halloween. Minte, se gândi ea. Urmări acea izbucnire ciudat de întunecată de energii din aura lui. Totul făcea parte din planul de a o ucide. Festivalul oferea cadrul perfect pentru acoperirea unei crime. Cu atâţia străini pe insulă, autorităţile locale ar fi fost prea ocupate să observe dacă domnul Crocker se întoarce singur de pe insula personală. — Mai doriţi ceva, sir? întrebă Eric. — Unde e Banner? — L-am lăsat la aeroport. Stă cu ochii pe avion. — Vă puteţi întoarce la Miami cu avionul cu reacţie. N-are rost să pierdeţi o săptămână întreagă pe insula asta. Aveţi neveste şi copii care abia aşteaptă să vă revadă. V-am cam răpit timpul în ultimele luni. — Da, sir. Mulţumim. Recunoştinţa lui Eric era sinceră. Martin ştia cum să-şi apropie oamenii, combinând salariile generoase cu alte beneficii şi cu farmecul său personal. Se gândise adesea că ar fi putut să fie un lider religios de succes. Dar el îşi alesese o carieră total diferită. Urcă acele câteva trepte din lemn de tec ca să-şi ia casca. — Fă-mi rost de parâme, îi strigă lui Eric. — Sigur, domnule Crocker. Eric se lăsă pe vine ca să desfacă odgoanele care ancorau puternica ambarcaţiune de ponton. Se întrebă ce vor gândi el şi ceilalţi din echipă, despre dispariţia ei. Probabil, Martin pregătise deja o poveste convingătoare. Ceva de genul că ar fi căzut peste bord. Curenţii de pe insulă erau cunoscuţi ca fiind înşelători. Simţi vibraţii sub picioare când motorul bărcii începu să tulbure apa. Eric îi făcu un semn prieteneşte cu mâna şi-şi mai şterse sudoarea de pe frunte. Chipul lui nu afişa nicio expresie tainică de speculaţie masculină, nicio clipire furişă sau zâmbet. Când se vor întoarce la aeroport el şi copilotul său, John Banner, nu vor comenta faptul că şeful lor a plecat cu una dintre prietenele sale. Nimeni din personalul lui Martin n-o luase drept una din multele iubite ale lui Martin. Femeile lui erau de obicei înalte, slabe şi blonde. Ea nu avea niciunul din aceste atribute. Era doar un ajutor angajat. Oficial, era asistenta lui Martin, călătorea peste tot cu el. Îi organiza viaţa şi avea grijă ca multele sale reşedinţe să fie funcţionale. Dar cel mai important, ea răspundea şi de găzduirea prietenilor săi, a asociaţilor în afaceri şi a politicienilor care-l vizitau ocazional, a persoanelor cu interese comune, a grupurilor care exercitau diverse presiuni sau a şefului statului. Ridică mâna făcându-i semne de rămas-bun lui Eric şi strivi o lacrimă între gene. Indiferent ce s-ar întâmpla astăzi, ştia că nu-l va mai revedea niciodată. Ambarcaţiunea se desprinse cu graţie de doc, îndreptându-se spre intrarea în micul port. Ca mulţi alţii care se mişcau prin cercurile stratosferice populate de cei bogaţi, Martin avea câteva case şi apartamente în diferite locaţii din lume. Conacul din Miami era reşedinţa principală, dar locul pe care-l considera acasă era mica insulă achiziţionată cu câţiva ani în urmă. Nu se putea ajunge la ea decât cu barca. Nu exista nicio pistă de aterizare, doar un ponton. Spre deosebire de alte reşedinţe ale sale, care erau întotdeauna pregătite să-l primească, Martin nu avea personal pe această insulă. Casa era mult mai mică şi mai modestă în comparaţie cu altele deţinute de el. Considera că este locul refugiului personal. De îndată ce depăşi stâlpii care marcau intrarea în port, Martin ambală motorul. Barca prinse viteză, despicând cu putere apa de un albastru-turcoaz. Era la cârmă şi nu-i acordă nicio atenţie, concentrat să piloteze vasul. Ea îşi ascuţi celelalte simţuri şi se mai uită o dată la aura lui. Energia întunecată era mai puternică acum. Se amplifica. Simţi că barca e prea mică pentru ea. Nu avea unde să se ascundă, unde să fugă. Ştiuse de zile întregi, de săptămâni, dacă era să fie brutal de cinstită cu sine, că Martin plănuia să se descotorosească de ea. Era aproape sigură că ştia şi motivul. Cu toate acestea, o mică parte din ea se mai agăţa de un fir slab de speranţă că nu este aşa, chiar şi când misterul începuse să se dezvăluie. Poate exista o explicaţie logică pentru modificarea îngrijorătoare a aurei sale. Poate noua zonă întunecată era consecinţa unei boli mintale. Indiferent cât de înfricoşătoare ar fi fost această posibilitate, cel puţin i-ar permite să se mai relaxeze puţin, ştiind că nu mai era în toate minţile: că adevăratul Martin nu i-ar plănui niciodată moartea. Dar instinctul ei fin de supravieţuitoare o opri să se mai autoamăgească. Poate cândva, Martin avusese ceva pentru ea, dar în adâncul inimii ştiuse întotdeauna că relaţia lor se bazase pe faptul că ea îi fusese de folos. Acum ajunsese la concluzia că era ceva de care se putea debarasa. În mintea lui, situaţia nu era complicată. Rămase în picioare la pupa, urmărind cum portul şi orăşelul rămân în urmă, micşorându-se tot mai mult. Când s-au transformat în nişte mici şi indistincte perle, ea se întoarse. Insula privată a lui Martin se afla foarte aproape acum. Putea zări casa ivită pe o colină. Martin încetini barca, apoi o aduse uşor de-a lungul punţii din lemn. — Trage odgoanele, spuse Martin cu o voce ascuţită, atenţia sa fiind concentrată asupra manevrării bărcii. Asta i-a trebuit. Dintr-un motiv inexplicabil, acea comandă simplă, obişnuită, a declanşat ceva, undeva, în capul ei. Acel amestec teribil de durere, tristeţe, neîncredere şi teamă paralizantă a minţii, care se rotea ca un vârtej în interiorul ei, cu intensităţi alternante, de zile întregi, a fost brusc depăşit de o furie rece ca gheaţa. Celelalte simţuri au reacţionat violent ca răspuns la afluxul de adrenalină. Fiul de căţea plănuia s-o ucidă. Acum. Astăzi. — Sigur, Martin, spuse ea surprinsă de vocea sa rece şi controlată. Dar de fapt, avea multă experienţă în a-şi ascunde emoţiile şi reacţiile în spatele unui chip graţios, exagerat de politicos. Le-ar fi putut da lecţii gheişelor. Dar nu era gheişă. Prinse frânghia la pupa, apoi păşi uşor de pe barcă pe pontonul îngust. Nu i-a luat mult s-o lege. Făcuse asta de nenumărate ori în trecut. Martin lăsă cârma şi coborî treptele. — Uite, ia asta, îi spuse întinzându-i calculatorul. Îţi aduc servieta şi proviziile. Luă laptopul de la el şi aşteptă să transfere servieta şi cele două pungi de cumpărături pe ponton. El privi în jur să se asigure că luase tot ce-i trebuia din barcă. Apoi păşi pe ponton. — Gata? întrebă el. Fără a mai aştepta răspunsul, luă cu o mişcare uşoară pungile de cumpărături şi le aşeză pe fiecare braţ. Aura sa izbucni cu nerăbdare şi cu o exaltare de-a dreptul înspăimântătoare. Impulsurile de energie întunecată deveneau tot mai frenetice. Asta nu era doar o afacere, realiză ea. El abia aştepta, de fapt, s-o ucidă. Propria ei furie izbucni cu putere. — Desigur. Îi acordă cel mai reuşit zâmbet profesionist, cel pe care-l folosea să-i întâmpine invitaţii şi asociaţii. Îl considera zâmbetul ei de scenă. Dar aş vrea să ştiu, doar din curiozitate, când ai plănuit s-o faci? — Ce să fac? întrebă el. Tocmai se întorsese cu spatele la ea, îndreptându-se spre micul SUV parcat la capătul pontonului. — Să mă ucizi. El se opri brusc din mers. Ea urmări şocul care-i izbi aura. Culori greu de descris izbucniră dincolo de spectru. Se gândi că-l luase prin surprindere. Oare chiar crezuse că-i poate pune la cale moartea fără ca ea să-şi dea seama? În mod evident, răspunsul la această întrebare era un da răsunător. De fapt, nici ea nu-i destăinuise chiar toate secretele. Când se întoarse spre ea, chipul lui era un amestec de furie şi de nerăbdare. — Despre ce naiba vorbeşti? o întrebă. Sau pur şi simplu faci o glumă proastă? Ea îşi încrucişă braţele la piept, ca şi cum s-ar fi strâns în braţe. — Ştim amândoi că nu e o glumă, îi spuse ea calm. M-ai adus aici cu intenţia de a mă ucide. — N-am timp de asta. Am treabă. — Să presupun că voi fi victima unui accident, că mă voi îneca? Îi zâmbi rece. E atât de trist. Asistenta s-a dus să înoate şi asta a fost… Se întâmplă adesea. El îi cercetă chipul ca şi cum s-ar fi întrebat dacă are febră mare, apoi clătină din cap. — Nu cred asta. — Nici eu n-am crezut. Dar am prevăzut că se va întâmpla aşa cu săptămâni în urmă. — Bine, hai să dăm cărţile pe faţă, spuse el cu aerul unuia care începe să suspecteze că are de-a face cu o nebună. Am format o echipă atâta timp! Doisprezece ani. De ce aş vrea să te omor acum? — Cred că din două motive. Primul, desigur, este că am descoperit recent că în ultimele luni ai permis unor nemernici să se folosească de resursele de la Crocker World, ca să-şi acopere afacerile ilegale cu arme. Echipamente agricole pe care cu atâta generozitate le-ai donat ţărilor în curs de dezvoltare!? S-a dovedit că acele tractoare şi pluguri trăgeau cu gloanţe adevărate. Imaginează-ţi ce surprinsă am fost! Pentru o clipă, ea se gândi că el va mai continua şarada. Dar în faţa ei se afla Martin. El putea ieşi la suprafaţă mai repede ca oricine altcineva. Asta făcea parte din talentul lui. El îi zâmbi cu o umbră de regret autentic şi lăsă jos pungile de cumpărături. — Am ştiut că te vei împotrivi la unele din afacerile mele. De asta nu te-am convocat de la începutul proiectului. — Nu este doar problema afacerilor pe care le faci, deşi este destul de grav. Este vorba de cei pentru care lucrezi. Furia explodă în privirile şi în aura lui Martin. — Nu lucrez pentru nimeni, îi spuse printre dinţi. Crocker World e a mea. La naiba, eu am construit-o. Eu sunt Crocker World. — Ai fost Crocker World. Dar ai dat compania pe care ai construit-o, pe care te-am ajutat s-o construieşti, pe mâinile unei organizaţii criminale. — Tu n-ai avut nimic de-a face cu succesul meu. Ar trebui să stai în genunchi şi să-mi mulţumeşti pentru ce am făcut pentru tine. Dacă n-aş fi apărut, ai fi lucrat şi acum în florăria aia, închiriată pe o sumă modică, trăind singură doar cu câteva pisici, pentru că sperii orice bărbat îţi apare în cale. La naiba, şi pe mine mă sperii câteodată! Mărturisirea asta o tulbură. — Poftim? — Felul în care te uiţi la cineva, imaginându-ţi ce l-ar putea face să-i bată inima mai tare. Ce l-ar determina să ucidă. Ce-l sperie de moarte. Punctele lui tari şi slăbiciunile. E al dracului de fantomatic. De ce crezi că vreau să mă descotorosesc de tine? — Uiţi ceva, Martin. Dacă nu mi-ai fi oferit acea slujbă cu doisprezece ani în urmă, ai mai avea şi acum acel cazinou la dracu’ în praznic, în Binge, Nevada. Eu i-am descoperit pe cei care te escrocau. Eu te-am ajutat să te răfuieşti cu şeful interlopilor. Dacă nu eram eu, ai fi acum îngropat în vreun mormânt la mică adâncime în deşert. — Asta e o minciună. — Tot eu i-am găsit pe primii investitori, acei deţinători de capital care te-au susţinut când ai decis să vinzi cazinoul şi să începi construcţia blocurilor-turn de apartamente. Aura lui Martin era un infern acum. — L-aş fi găsit şi singur, îi strigă în replică. — Nu este adevărat. Eşti un talent de nivel mediu în materie de strategie, Martin. Sesizezi oportunitatea şi poţi întocmi un plan cu o îndemânare pe care nu o au prea mulţi, pentru că ai un psihic puternic. Dar nu cunoşti oamenii. — Tacă-ţi gura aia blestemată. — Fără acest talent, toată intuiţia ta în materie de afaceri e inutilă. Să construieşti un imperiu financiar nu înseamnă doar cifre şi grafice care indică profitul şi pierderile. Presupune identificarea şi exploatarea punctelor tari şi a celor slabe ale concurenţei. El îi zâmbi atotcunoscător. — Crezi că am nevoie de lecţii de afaceri de la tine? — Timp de doisprezece ani am fost creierul tău. Eu ţi-am spus când un asociat are probleme, financiare sau personale. Eu te-am prevenit când cineva încerca să te păcălească. Eu am identificat puterea şi slăbiciunea adversarilor şi partenerilor tăi. Eu îţi spun exact ce trebuie să oferi cuiva ca să închei o afacere şi tot eu îţi spun când este cel mai bine să te retragi. — Am avut nevoie de tine, aşa e. Dar nu mai am acum. Totuşi, înainte de a termina chestia asta, tare aş vrea să ştiu cum ai aflat de mica mea afacere cu arme. — În faţa invitaţilor şi a partenerilor tăi de afaceri sunt doar un membru de încredere din rândul personalului. Nimeni nu se uită de două ori la mine. Nimeni nu mă remarcă. Dar eu îi observ foarte bine. Asta mă plăteşti să fac, de fapt. Uneori văd şi aud câte ceva. Şi sunt foarte bună când trebuie să fac cercetări, îţi aminteşti? — Cât de mult ştii? — Despre cei cu care te-ai încurcat? Ridică abia perceptibil dintr-un umăr. Nu prea multe. Doar că e un fel de cartel condus de nişte indivizi puternici şi că te-au convins să le rezolvi treburile murdare. Aura lui Martin se amplifică. — Nu m-a corupt nimeni. — Până de curând, n-aş fi crezut că poţi fi cumpărat, îi spuse ea. Mai precis, ce ar putea să-i ofere o adunătură de gangsteri unuia dintre cei mai prosperi bărbaţi de pe planetă, pentru a merita să-şi rişte libertatea, reputaţia şi viaţa? Acum, în ochii lui Martin se citea furia. — Nu ştii despre ce naiba vorbeşti. Organizaţia nu e vreo bandă din lumea interlopă. — Ba este, Martin. Prima oară când i-ai adus pe acei doi bărbaţi la reşedinţa din Miami, ţi-am spus că sunt extrem de periculoşi. — Şi eu sunt la fel, şuieră Martin. Întinse mâna şi-şi scoase încet ochelarii de soare. Mai periculos decât îţi imaginezi, mulţumită noilor mei parteneri de afaceri. Şi graţie lor nu mai am nevoie de tine. — Ce tot spui? — Organizaţia pe care o reprezintă cei doi înseamnă mai mult decât bani. Înseamnă putere, putere adevărată, genul de putere la care conducătorii lumii şi miliardarii pot doar să viseze. Brusc, ea înţelese. Nu crezuse că ar putea fi mai speriată decât era deja, dar se înşelase. — Bănuiesc că asta explică modificările aurei tale din ultimele luni, spuse ea. Martin păru surprins. — Ce modificări? se interesă el. — Am crezut că poate eşti victima unei boli mintale, care ţi-a afectat parasimţurile. — La naiba cu tine, nu sunt bolnav! — Eşti bolnav, Martin, dar nu din cauza unei boli apărute în mod natural. Ţi-ai făcut-o singur. Şi cu puţin ajutor din partea prietenilor, desigur. Martin făcu un pas spre ea. Nu părea speriat. Părea chiar nerăbdător. Incitat. — Poţi vedea efectele drogurilor în aura mea? — Ale unui drog, repetă ea. Da, asta este singura explicaţie logică. Acei doi bărbaţi ţi-au furnizat un fel de drog care-ţi afectează parasimţurile. — Dar care îmi poate prelungi viaţa, poate chiar cu douăzeci de ani. Şi ceea ce este mai important, vor fi ani buni. Nu voi fi slab şi vulnerabil. Îmi voi păstra puterea. — Nu-mi vine să cred că aud asta. Martin, tu eşti un afacerist strălucit! Chiar nu sesizezi când ţi se vând gogoşi? Promisiunea longevităţii este cea mai veche escrocherie din lume. — Motivul pentru care cercetătorii nu sunt siguri în chestiunea prelungirii duratei de viaţă este tocmai faptul că noul drog n-a fost descoperit de atât de mult timp, ca să poată fi testat. Cei de la vârf îl folosesc doar de câţiva ani. Dar datele de laborator par foarte încurajatoare. — Eşti un fraier, Martin. — E adevărat, insistă el. Chiar dacă ei se înşală că drogul mi-ar prelungi viaţa, asta nu înseamnă că formula nu funcţionează. Poate ridica un talent strategic ca al meu de la nivelul şapte până la nivelul nouă sau zece. — Nu eşti de nouă sau zece. Aş fi ştiut. Totuşi, ceva s-a schimbat în aura ta. Indiferent ce-ar fi, nu este… se opri căutând cuvântul potrivit. Nu este sănătos. — Sănătos? rânji el. Asta este un cuvânt prostesc, învechit. Crezi că mă interesează cât de sănătos sunt? Totuşi, spre ştiinţa ta, află că ai dreptate. Drogul nu-mi ridică nivelul talentului. N-a fost realizat ca să aibă efectul ăsta. — Nu înţeleg. — Drogul poate fi modificat genetic în multe feluri, pentru a se potrivi profilului psihic al individului. Versiunea pe care o iau m-a înzestrat cu un talent nou. — Dacă poţi crede asta, eşti complet nebun. — Nu sunt nebun, strigă Martin. Vorbele răsunară puternic în jur. Urmă o linişte terifiantă de câteva secunde. Apoi aura lui Martin izbucni cu o energie care-i provoacă greaţă. Ştiu c-a venit momentul. Acum o va ucide. Singura întrebare era dacă intenţiona să se folosească de o armă sau la capătul punţii va acţiona cu mâinile goale. Neavând unde să fugă, un lucru era sigur: stătea acolo. Un impuls energetic mistuitor asupra minţii îi veni de niciunde. Se năpusti asupra ei, provocându-i o durere tulburătoare şi perspectiva unei plonjări nesfârşite în abis. Nu avea armă. Căzu în genunchi copleşită de forţa fulgerului care-i biciui simţurile. Nu avea nici mâinile goale. O mică greşeală din partea ei. Martin o fixa cu privirea, subjugat de propria-i putere. — Au avut dreptate, rosti el. Mi-au spus adevărul despre drog. Felicitări. Tocmai tu vei fi prima persoană care va vedea ce pot face cu noul meu talent. — Nu mă atinge. — Nu am de gând să te ating. Nici nu este nevoie. O să-ţi paralizez simţurile psihice. Vei intra în comă, apoi vei muri. — Martin, nu, nu face asta. Vocea ei era mai calmă acum. La fel şi simţurile. Îşi revenise cumva în urma şocului iniţial traumatizant. Îşi controla durerea, ceea ce însemna că-i respingea undele de energie invadatoare. Poate nu este prea târziu. Poate unii experţi din Societate te-ar putea ajuta. — Mă rogi. Îmi place asta. — Nu te voi implora să-mi cruţi viaţa. Dar există ceva ce ar trebui să afli înainte de a o face. — Ce? — Dacă n-ai fi apărut, acum aş fi proprietara florăriei, a unui întreg lanţ de florării. — Ăsta a fost întotdeauna cel mai mare defect al tău, spuse Martin. Visele şi ambiţiile tale au fost mult prea mici în comparaţie cu ale mele. El intensifică furia psihică a energiei negative pe care o genera, chipul încordându-i-se de efort. Ea respinse cu putere acea energie îndreptată asupra ei. Durerea se mai diminuă într-o oarecare măsură. — Mori! La naiba cu tine! şuieră el. Făcu încă un pas spre ea. De ce nu mori? Ei îi revenea puterea. Putea să se concentreze clar pe menţinerea acelui scut energetic în care se transformase ura ei. Martin se clătină, dar nu păru să observe că ea îi opune rezistenţă. Ba chiar părea dezorientat. Furios, se concentră şi mai făcu un pas spre ea, aproape atingând-o. Propulsă şi mai multă putere prin benzile de nepătruns ale fulgerului întunecat pe care-l producea. — Trebuia să mori, strigă. Se întinse s-o apuce de gât. Ea îşi ridică braţele într-un gest reflex, de apărare. El o prinse de mâini. Ea îl strânse de încheieturi. Palmele ei ardeau. Lumea explodă, trimiţând unde de şoc prin simţurile ei. Martin Crocker se convulsionă o dată. O privi cu ochii unui om care cercetează iadul. — Nu! strigă el. Se clătină, îşi pierdu echilibrul şi căzu peste ponton în apă. Aura sa sclipi cu impetuozitate terifiantă. Ea se ridică, inima bătându-i puternic. Pentru a doua oară în viaţă ucisese un om. Şi nu orice om, de data asta, ci unul foarte puternic, un multimilionar influent, care era implicat într-o acţiune criminală primejdioasă. Iar mâinile îi mai ardeau încă.     CAPITOLUL 1 WAIKIKI…   Bărbatul acela solid cu cămaşă înflorată, în nuanţe de portocaliu şi violet, cu mâneci scurte, urma să devină o problemă în următoarele cinci minute. Nu trebuia să fii mediu ca să simţi acea energie volatilă, plină de furie, care agita atmosfera în jurul mesei cinci. Orice barman experimentat ar fi recepţionat aceste informaţii. Pentru un barman care, din întâmplare, era şi clarsenzitiv şi fost poliţist, semnele insesizabile de avertisment începuseră să pulseze precum neonul când, cu o jumătate de oră în urmă, la Dark Rainbow intrase domnul Cămaşă Înflorată Portocaliu-Violetă. Luther Malone amestecă în cocteilul Mai-Tai cu paiul şi-l aşeză pe tava lui Julie, alături de bere şi de Blue Hawaii. Julie se aplecă peste bar să ia o cireaşă şi o felie de ananas din containerul unde erau ţinute la rece. — Ai probleme la masa cinci, îi spuse încet. Idiotul ăla îl sâcâie pe Crazy Ray. Din fericire pentru dobitocul ăla, Ray n-a observat încă. — Mă ocup eu de el, spuse Luther. Deşi dugheana se afla în Waikiki, nu se înghesuiau prea mulţi turişti pe acolo. Ascunsă într-o curticică, la jumătate de clădire distanţă de aglomeratul Kuhio Avenue, Rainbow avea grijă de un grup excentric de persoane care-l frecventau cu regularitate. Unii dintre clienţi, Crazy Ray printre ei, erau mai excentrici decât ceilalţi. Cu mult timp în urmă, Ray se dedicase zeilor surfingului. Când Ray nu era la surfing, intra într-o stare de meditaţie tip Zen. Toţi care-l cunoşteau ştiau că este mai bine să fie lăsat în pace în acea zonă, supranaturală. — Fii atent, îi spusese Julie. Apoi a adăugat felia de ananas şi cireaşa în Mai-Tai. Mare parte din masa aia este muşchi, nu grăsime. — Da, văd asta. Apreciez pontul. Julie îi zâmbi scurt. — Chiar n-aş vrea să ţi se întâmple ceva, şefule. Programul de la slujba asta se potriveşte perfect cu munca mea la hotel. Ca mulţi alţii care lucrau în industria turismului din Hawaii, Julie avea două slujbe. Viaţa pe insulă avea avantajele sale, dar era scumpă. Vinerea şi sâmbăta noaptea, ea apărea la Dark Rainbow să ajute la servirea cinei când barul era aglomerat. Ziua lucra la recepţia unuia dintre multele hoteluri lipsite de culoare, cu preţuri modeste, care cumva reuşise să supravieţuiască în umbra celor din staţiunile de pe plajă, a clădirilor de locuinţe şi a blocurilor-turn. În afară de Julie, care lucra două nopţi pe săptămână, Rainbow mai beneficia şi de serviciile spălătorilor de vase. Oricum, postul acesta era permanent vacant. Din nou. Spălătorii de vase veneau şi plecau atât de des, încât proprietarii, Petra şi Wayne Groves, nu se mai oboseau să le reţină numele. Le spuneau tuturor Bud şi atât. Cel mai recent Bud plecase cu o seară înainte. Evident, din cauză că slujba se suprapunea cu întâlnirile sale reglate cu traficanţii de metamfetamină. Uşa bucătăriei se deschise brusc. Wayne Groves, unul dintre cei doi proprietari ai barului Rainbow ieşi cu o tavă de farfurii, fiecare plină cu grămezi de mâncare bine prăjită. Cam tot ce ieşea din bucătăria de la Dark Rainbow era prăjit. Wayne se opri brusc, concentrat asupra bărbatului în cămaşa portocalie-violet. Wayne era deşirat, dar musculos, cu trăsături dure, ascuţite, care s-ar fi potrivit unui ucigaş profesionist de şcoală veche. Ochii se potriveau cu restul feţei. Erau reci ca gheaţa. Avea şaizeci şi cinci de ani, dar putea încă să citească ultimul rând de pe tabelul oftalmologului. Adevărul era că ar fi putut citi chiar şi mai multe rânduri de sub acest ultim rând, dar nu se fac teste pentru cei cu vederea nefiresc de bună. Wayne era acoperit din cap până în picioare de tatuaje, cel mai vizibil fiind şarpele cu ochii roşii, încolăcit în jurul cheliei care lucea. Capul şarpelui era aşezat sus, pe frunte, o bijuterie întunecată dintr-o coroană de rău augur. Wayne era un tip foarte concentrat. Mare parte a puterii de concentrare era dedicată primirii comenzilor de peşte, cartofi prăjiţi şi hamburgeri sau spălării paharelor. Dar acum avea altă ţintă. Tipul cu cămaşa înflorată nu ştia asta, dar era în vizorul unui om care cândva îşi câştigase existenţa ca trăgător de elită pentru o agenţie guvernamentală secretă. Luther înşfăcă acea crosă care era prinsă de tejghea. Trebuia să se pună în mişcare. Ultimul lucru de care aveau nevoie aici la Rainbow era un incident care să atragă după sine o razie a poliţiei din Honolulu. Localurilor de afaceri din jur nu le-ar conveni. Pe aici, nimănui nu-i plăcea să iasă în evidenţă. Asta se impunea de două ori mai mult în cazul obişnuiţilor localului, dintre care majoritatea erau persoane cărora sensibilitatea le era grav afectată, aşa cum era Crazy Ray. Ieşi de după bar. Se opri puţin lângă tăcutul şi liniştitul Wayne. — E în ordine, îi spuse. Mă descurc eu. Wayne clipi, ieşind din liniştea sa de moarte. — Mă rog, mormăi. Se întoarse şi o luă uşor spre masa din apropiere. Uşa bucătăriei se deschise şi răzbătu un val de căldură cu miros de grăsime. Apăru Petra Groves, bucătăreasa şi coproprietara restaurantului. Scană încăperea cu o expresie critică, în timp ce-şi ştergea mâinile de şorţul foarte pătat. — Am simţit ceva, zise ea. Deşi părăsise Texasul încă din copilărie, accentul de atunci încă se mai simţea în fiecare cuvânt pe care îl rostea. Intuiţia Petrei, ca şi capacitatea lui Wayne de a fixa ţinta cu o carabină imposibil de lungă erau cu mult peste normal. De fapt, puteau fi descrise ca paranormale. Atât Petra, cât şi Wayne erau nişte senzitivi de nivel mediu: amândoi se retrăseseră din aceeaşi agenţie fără nume. Petra fusese agentul lui Wayne pe vremea când acesta lucrase ca trăgător de elită. Împreună formaseră o echipă mortală. Mai formaseră împreună şi o altă echipă – erau parteneri pe viaţă. Petra era o femeie viguroasă, care nu împlinise încă şaizeci de ani. Îşi purta părul lung, grizonat, într-o coadă pe spate. Un chipiu de bucătar îngălbenit rău era aşezat pe vârful capului. Un cercel de aur îi strălucea într-una din urechi. În timp ce Wayne purta un pistol ascuns într-un toc la gleznă, Petra avea un cuţit, unul mare. Îl ţinea într-un toc sub şorţul ei lung. — Mă ocup eu de el, spuse Luther. — Bine. Petra încuviinţă şi intră din nou în bucătăria supraîncălzită. Luther şchiopătă prin încăpere. Nivelul general al tensiunii în încăpere se ridica cu repeziciune. Lumea era neliniştită. Studiile de parapsihologie pierduseră teren, discreditate total de teoriile ştiinţifice moderne. Din acest motiv, mulţi oameni treceau prin viaţă ignorând, suprimându-şi latura senzitivă a firii lor sau rămânând în mod voit ignoranţi. Dar în situaţii ca aceasta, chiar şi cei cu sensibilitate normală se trezeau uitându-se în jur după cea mai apropiată ieşire, chiar înainte de a-şi da seama ce nu era în regulă. Cei aflaţi la Rainbow erau oricum, dar nu normali. Cămaşă Înflorată nu părea conştient de prezenţa lui Luther, nici de neliniştea celor prezenţi. Era prea ocupat să-l împroaşte pe Crazy Ray cu o ploaie de invective. — Hei, surfer de doi lei! spuse cu voce tare. Trăieşti destul de bine făcându-ţi de cap cu turistele? Cât le iei să arunce o privire la surful tău de mici dimensiuni? Ray îl ignoră. Continua să stea aplecat asupra berii sale, mestecând liniştit peştele prăjit şi cartofii. Era un tip cu umerii foarte largi, cu bronzul unuia care stătea toată ziua pe valuri. Părul castaniu fusese decolorat de soare. Nu puteai să-l învinuieşti pe Cămaşă Înflorată că nu-şi alese bine ţinta, se gândi Luther. Ray nu părea nebun, dacă nu-i puteai vedea aura. — Ce s-a întâmplat? întrebă Cămaşă Înflorată. Ai probleme să răspunzi la o întrebare aşa de simplă? Unde este spiritul aloha despre care am auzit atâtea? Ray lăsă berea jos şi dădu să se întoarcă. Luther îşi încordă simţurile până putu să vadă aurele celor din jur. Lumina şi întunericul se inversau, dar nu aşa cum făceau pe un negativ fotografic. Când se ambala astfel, nu vedea decât negrul şi albul. Nuanţele de culoare spectrală veneau din diferite puncte de-a lungul spectrului paranormal. Nu existau cuvinte să le descrie. Energia pulsa şi sclipea, pivotând în jurul fiecărei persoane din vecinătate. Tensiunea crescândă, palpabilă pentru simţurile sale normale, dar percepută prin parasimţurile sale se întinse deja într-un curent de maree periculos. Scurtul moment de ameţeală care însoţea întotdeauna modificările de percepţie se pierduse între un pas şi următorul. Se obişnuise cu izbucniri scurte de dezorientare acută. Trăise cu acest talent de care devenise conştient în adolescenţă. Se concentră asupra lui Ray la început. Cămaşă Înflorată era cea mai nesuferită persoană din jur, dar Ray era cel mai imprevizibil. Nebunia efervescentă, abia controlată, se vedea clar în tonalităţile cromatice şi impulsurile ciudate, sporadice, ale aurei sale. Cele mai alarmante elemente luau forma filamentelor de un galben-verzui bolnăvicios, care scânteiau şi dispăreau în forme greu de definit. Rădăcinile acestora prindeau putere foarte repede, pe măsură ce slaba înţelegere a lui Ray în privinţa realităţii începea să pălească. Se furişă repede în universul său unic, paranoid. — Stai departe de mine, îi spuse Ray blând. Un bărbat deştept, auzind acea voce, s-ar fi dat imediat la o parte, dar Cămaşă Înflorată rânji, fără a fi conştient că tocmai lăsa să iasă din sticlă un duh instabil şi plin de neprevăzut. — Nu-ţi face griji, Surfer de doi lei, îi spuse. Ultimul lucru pe care l-aş face ar fi să mă apropii de tine. Aş putea lua cine ştie ce boală de la turistele cărora le faci diverse servicii. Ray dădu să se ridice, să-şi încordeze umerii musculoşi de sub tricoul său rupt. Luther se afla acum la mai puţin de jumătate de metru. Se concentra asupra fulgerelor energetice verzui-galbene, lipsite de vigoare, care pocneau şi plesneau în aura lui Ray. Cu o precizie extraordinară – greşelile au adesea consecinţe extrem de neplăcute – genera un val de energie din propria sa aură. Impulsurile rezonau cu ale lui Ray în sistem contrapunct. Undele de energie verzui-galbene slăbeau vizibil. Ray clipi de câteva ori şi se încruntă confuz. Luther îşi reglă aura ceva mai mult. Cu un oftat, Ray îşi pierdu interesul faţă de Cămaşa Aloha. Brusc epuizat, căzu înapoi pe scaunul său. — De ce nu-ţi termini berea? i se adresă Luther. Am eu grijă de ăsta. — Mda, sigur. Ray se uită la sticla de pe masă. Berea mea. Mulţumit că-l scosese cineva din starea de plictiseală copleşitoare, luă sticla şi sorbi îndelung din ea. Rămas fără victima sa, Cămaşă Înflorată reacţionă cu furie crescândă. Nemulţumirea i se citea pe chip. Se aplecă într-o parte şi privi în jurul lui Luther. — Hei, cu tine vorbesc, Surfer Idiot, îi strigă lui Ray. — Nu, spuse Luther, pe acelaşi ton scăzut cu care i se adresase lui Ray. Cu mine vorbeşti. Tocmai spuneam că ai vrea să pleci acum. Aura Cămăşii Înflorate era mult mai stabilă ca a lui Ray. Asta era vestea cea bună. Vestea rea era că predominau culorile frustrării şi ale furiei. În ceea ce îi priveşte pe agresori, aceştia sufereau din cauza stimei de sine scăzute şi încercau să compenseze asta făcându-i victime pe ceilalţi. Din punctul de vedere ai lui Luther asta era o greşeală. Tipii precum Cămaşă Înflorată se simţeau superiori celorlalţi şi erau lipsiţi de orice urmă de empatie. Agresorii nu-i tiranizau pe alţii dintr-o dorinţă inconştientă de a compensa stima de sine. O făceau pentru că puteau şi pentru că le plăcea. Singura modalitate de a opri un agresor era să-l sperii. Tipii de felul ăsta aveau un simţ puternic de autoconservare. Nu era nimic misterios sau înşelător în undele energetice care răzbăteau dinspre Cămaşă Înflorată. Rafalele fierbinţi ale pornirii sale de necontrolat manifestată prin abuz verbal pulsau şi loveau foarte clar. Luther generă câteva forme de atenuare. Dorinţa puternică de a-l răni şi domina pe Ray pieri instantaneu sub greutatea mare, strivitoare, a epuizării, dar Cămaşă Înflorată era deja în picioare, întorcându-şi atenţia asupra lui Luther. — Dă-te la o parte din calea mea, barmanule, dacă nu vrei să te alegi cu un pumn în faţă. Îl apucă de mână, vrând să-l dea la o parte. Asta a fost o greşeală. Contactul fizic a amplificat energia folosită de Luther. Cămaşă Înflorată s-a clătinat puţin, aproape pierzându-şi echilibrul. S-a apucat de marginea mesei ca să se ţină pe picioare. — Ce? eliberă el un strigăt. Cred că mi-e rău sau aşa ceva. — Nu-ţi face probleme în privinţa notei de plată, spuse Luther. L-a luat de mână pe Cămaşă Înflorată şi l-a condus spre uşă. Băutura a fost din partea casei. — Ce? Cămaşă Înflorată clătină din cap, incapabil să se concentreze. Ce… ce se întâmplă? — Pleci. — Oh! Cămaşă Înflorată se încruntă. Bine. Cred că da. Am obosit dintr-o dată. Nu mai opuse rezistenţă. Tăcerea se lăsă asupra mulţimii. Ceilalţi meseni urmăriră în linişte cum Luther îl conduse afară în noapte pe Cămaşă Înflorată. Când se închise uşa în urma lor, nivelul zgomotului reveni la normal la Dark Rainbow. — Ce se întâmplă? întrebă Cămaşă Înflorată frecându-se la ochi. Unde mergem? — Te întorci la hotel. — Mda? Nu era pic de provocare în acest cuvânt, doar confuzie şi uimire. Luther îl conduse prin curtea mică, apoi ocoliră palmierii în ghiveci, cam firavi, pe care-i plantase Wayne în efortul său de a adăuga ceva la atmosfera autentică de insulă. Era aproape zece. Proprietarul clubului vânătorilor de la etajul al doilea băgase înăuntru semnul care le promitea turiştilor Un Mediu Sigur de Vânătoare, Arme adevărate, Muniţie din Fabrică şi Servicii Excelente pentru Clienţi. Din motive pe care Luther nu le-a înţeles niciodată în totalitate, barurile care le permiteau vizitatorilor insulei să tragă în poligoanele din interior înfloreau în Waikiki. Red Skull Tattoo, Salonul de Body Piercing şi Zen Comics erau închise noaptea, dar aparatele ruginite de aer condiţionat ale pasajului cu televiziune pentru adulţi funcţionau din greu, ca de obicei. Era singura modalitate de a şti dacă locul este deschis. Nu răzbătea nicio rază de lumină prin ferestrele întunecate, murdare ale pasajului. Clienţii se strecurau înăuntru şi afară ca fantomele, în umbra nopţii. Luther îşi scoase zombi-companionul pe sub placa de lemn vechi de la intrarea în curte, apoi pe aleea îngustă spre Kuhio Avenue. La ora aceasta traficul era intens, iar restaurantele în aer liber şi tavernele erau aglomerate. A ezitat în a-l duce pe Cămaşă Înflorată încă un bloc, la Kalakaua, unde vitrinele strălucitor iluminate ale buticurilor designerilor cu vestimentaţie unicat şi restaurantele mai sofisticate adăposteau zeci de vizitatori în noaptea plină de miresme. Nu avea nevoie de necazuri, decise. Putea face ce trebuia chiar aici. Din nefericire, nu avea rost doar să-l arunce pe Cămaşă Înflorată pe stradă. Efectele energiei reprimate erau de scurtă durată. Luther ştia că dacă l-ar elibera pe Cămaşă Înflorată de această extremă plictiseală, tipul ar reveni imediat la starea lui normală, indiferent care ar fi fost aceasta. Dacă şi-ar reveni şi-ar aminti că încercarea sa de a-l provoca pe Ray a dat greş, iar barmanul a acţionat în felul lui. Şi-ar mai aminti că a fost alungat din clădire într-un fel ruşinos, de un maimuţoi cu un baston. Acele amintiri i-ar da un imbold suficient de puternic ca să revină la Rainbow în încercarea de a se răzbuna. Teama era una dintre emoţiile primitive, un nucleu de instincte de supravieţuire care, asemeni tuturor instinctelor era adânc înrădăcinat în creier. Asta însemna că era trăită în spectrul simţurilor, de la normal până la paranormal. Era una dintre emoţiile cel mai uşor de declanşat, dacă aveai talentul necesar. Şi odată declanşată, tindea să persiste o vreme. Agresorii înţelegeau bine teama, pentru că-şi petreceau prea mult timp inducându-le-o celorlalţi. Luther trase aer adânc în piept, apoi expiră încet. Nu era nerăbdător să acţioneze, dar un barman trebuia să-şi îndeplinească sarcinile până la capăt. S-a înfierbântat, ascultându-şi simţurile. Apoi l-a întors pe zombiul său docil în aşa fel încât Cămaşă Înflorată să fie cu faţa spre intrare, pe aleea care ducea la Rainbow. — Nu vei dori vreodată să ajungi acolo, îi spuse. Cei din barul acela sunt nebuni cu toţii. Nici nu are rost să-ţi spun ce-ţi vor face. E ca şi cum ai intra într-o încăpere plină de nitroglicerină. Eşti mult prea isteţ ca să te întorci. Îşi însoţi cuvintele de mici impulsuri energetice adresate punctelor latente de teamă din spectrul paranormal al Cămăşii înflorate, stimulându-l e deliberat şi stârnindu-le pe măsură ce le identifica. Exista un motiv pentru termenul „buton de panică”. Le-a atins şi s-a jucat cu ele până când Cămaşă Înflorată a transpirat, a început să tremure, uitându-se spre aleea întunecată de parcă ar fi fost poarta către iad. Cu noroc, când îşi va reveni din această experienţă, amintirea aleii şi a barului Dark Rainbow vor fi inexplicabil legate de un sentiment inconştient de disconfort psihic profund. Dar dacă se mai întâmpla să mai treacă vreodată pe acolo, va evita instinctiv aleea. Aşa se manifesta teama la nivel psihic. De obicei. Încercarea de a stabili un răspuns la reacţia de teamă se lega de faptul că exista întotdeauna posibilitatea să aibă rezultate nedorite asupra ta. Unii oameni se simţeau datori să-şi confrunte teama. Dar din experienţa lui Luther, asta nu era valabil pentru mentalitatea unui agresor. Slăbi presiunea psihică. Cămaşă Înflorată se calmă. — Vrei să te întorci în camera de hotel, spuse Luther. Ai băut cam mult în seara asta. Dormi bine. — Mda, aşa e, şopti Cămaşă Înflorată neliniştit de acum. Prea multă băutură. Se grăbi spre intersecţie şi traversă strada. Dispăru după colţ, luând-o spre Kalakaua şi spre siguranţa conferită de luminile hotelurilor de pe plajă. Luther se sprijini în baston, resimţind din plin greutatea întunecată a ceea ce făcuse. Dispreţuia partea asta. Exista întotdeauna un preţ de plătit   cartea o descarcati de aici....

Atractie periculoasa de Amanda Quick Capitolul 1 Spre sfârşitul domniei reginei Victoria…   Galeria întunecată a muzeului era plină cu tot felul de exponate stranii, tulburătoare. Niciuna dintre antichităţi nu era însă la fel de şocantă precum femeia căzută pe podeaua de marmură rece, într-o baltă de sânge. Deasupra trupului se întrezărea silueta ameninţătoare a unui bărbat. Lămpile de pe perete aveau flacăra mică, dar luminau destul cât să dea la iveală un trup înveşmântat într-o haină lungă până la pământ. Gulerul înalt era ridicat astfel încât să-i ascundă şi chipul pe jumătate. Leona Hewitt avu la dispoziţie doar o clipă ca să înregistreze scena înfricoşătoare. Tocmai trecuse de o statuie masivă din piatră, un monstru mitic, înaripat. Era deghizată în servitor, cu părul ei lung strâns sub o perucă bărbătească, şi se mişca rapid, aproape în fugă, grăbindu-se să găsească cristalul. Inerţia mişcării o duse direct spre bărbatul aflat lângă trupul femeii. Ucigaşul se întoarse spre ea, iar haina lui se învolbură ca o aripă uriaşă, neagră. Leona încercă din toate puterile să-şi schimbe traiectoria, dar era prea târziu. Bărbatul o prinse fără niciun efort, de parcă ea era o iubită care i se aruncase în braţe, o iubită pe care o aşteptase cu mare nerăbdare. — Linişte, îi şopti el la ureche, foarte încet. Nu te mişca. Nu cuvintele lui o făcură să rămână nemişcată, ci vocea. Fiecare cuvânt pulsa de energie, inundându-i simţurile ca un val uriaş într-un ocean de emoţii. Se simţea de parcă un doctor nebun îi injectase cine ştie ce drog ciudat, o poţiune care o paralizase imediat. Iar teama pe care o simţise cu mai puţin de o clipă în urmă dispăru ca prin minune. — Vei rămâne nemişcată şi nu vei scoate niciun sunet până când nu-ţi spun să faci altceva. Vocea bărbatului era puternică, o adevărată forţă a naturii; era rece ca gheaţa, dar în acelaşi timp ciudat de plăcută, şi parcă o atrăgea într-o altă dimensiune. Sunetele înăbuşite ale petrecerii care continua cu două etaje mai jos – râsul oaspeţilor beţi, muzica veselă – dispărură în întuneric. Leona era într-un alt loc acum, un tărâm unde nu erau decât ea şi vocea lui. Vocea lui. Vocea lui o forţase să intre în acea transă bizară. Leona ştia însă totul despre transe. Înţelegând ce i se întâmplase, Leona îşi reveni imediat. Bărbatul se folosea de cine ştie ce forţă paranormală ca să o controleze. De ce rămăsese atât de nemişcată şi de pasivă? Ar fi trebuit să lupte pentru viaţa ei deja. Şi avea să lupte. Făcând apel la toată voinţa, Leona se folosi de propria ei energie ca şi când ar fi avut un cristal pentru vise în care să o adune. Ceaţa stranie care o învăluise se sparse într-un milion de cioburi strălucitoare. Brusc, vraja lui se destrămă. Bărbatul o strângea însă în continuare la piept. Leona se simţea de parcă fusese înlănţuită de o piatră. — La naiba, murmură ucigaşul. Eşti femeie. Realitatea, teama şi sunetele înăbuşite de dedesubt se întoarseră într-o clipită. Leona începu să se zbată din toate puterile. Peruca îi alunecă pe un ochi, răpindu-i parţial vederea. Bărbatul îi astupă gura cu o mână şi o strânse şi mai tare. — Nu ştiu cum ai reuşit să ieşi din transă, dar dacă vrei să trăieşti o să taci, îi spuse el. Vocea lui era diferită acum. Era încă adâncă şi ademenitoare, însă cuvintele nu mai aveau acea energie magică de care se folosise ca să o transforme pentru scurt timp într-o statuie. Era limpede că bărbatul renunţase la puterile lui mistice ca să o controleze şi se folosea acum de o metodă clasică: forţa superioară cu care natura îi înzestrase pe toţi bărbaţii. Leona încercă să-i tragă un şut în gleznă, dar pantoful îi alunecă pe ceva. Vai, Doamne, sânge. Rată ţinta, dar lovi un obiect de pe podea, de lângă cadavru. Obiectul scoase un sunet slab şi alunecă mai departe pe dalele de piatră. — La naiba, cineva urcă scările, îi şopti bărbatul la ureche. Nu-i auzi paşii? Dacă ne găsesc, nici eu, nici dumneata n-o să mai scăpăm cu viaţă. Siguranţa rece din vocea lui o făcu să aibă dintr-odată îndoieli. — Nu eu am omorât-o, adăugă şi mai încet bărbatul, de parcă îi citise gândurile. Dar sunt sigur că ucigaşul ei e încă în casa asta. S-ar putea să fie chiar el acum, întorcându-se ca să-şi ascundă urmele. Leona îşi dădu seama că îl credea, şi nu doar fiindcă vocea lui o forţase să intre în transă. Era pur şi simplu logic. Dacă el era ucigaşul, atunci probabil că i-ar fi tăiat deja gâtul, iar trupul ei ar fi întins pe podea lângă celălalt, într-o baltă de sânge. Rămase nemişcată. — În sfârşit, un semn de inteligenţă, murmură el. Acum, Leona începu să audă şi ea paşii. Într-adevăr, cineva urca scările şi se îndrepta spre galerie; fie ucigaşul, fie unul dintre ceilalţi oaspeţi. Lordul Delbridge avea mulţi prieteni în vizită în seara aceea. Petrecerile lui erau renumite, nu doar fiindcă se consumau cantităţi impresionante de vin scump şi de mâncare excelentă, ci şi fiindcă întotdeauna erau invitate cele mai scumpe curtezane. Încet, cu grijă, bărbatul îşi dădu mâna la o parte. Leona nu încercă să ţipe, aşa că el îi dădu drumul. Imediat, ea îşi împinse peruca la loc ca să poată vedea mai bine. Degetele lui se strânseră ca o cătuşă în jurul încheieturii ei fragile. O clipă mai târziu, bărbatul o trase departe de cadavru, la adăpostul umbrei proiectate de o masă uriaşă de piatră aşezată pe un piedestal masiv. La jumătatea drumului, bărbatul se aplecă şi ridică obiectul micuţ pe care Leona îl lovise cu piciorul mai devreme. Îl lăsă să cadă în buzunarul hainei, apoi o împinse în spaţiul îngust dintre masă şi perete. Când Leona se frecă fără să vrea de colţul mesei, simţi un fulger neplăcut de energie. Se trase imediat înapoi, crispându-se puţin. În lumina slabă văzu că piatra era decorată cu simboluri stranii săpate direct în suprafaţa rece. Tremurând, îşi dădu seama că nu era o masă obişnuită, ci mai degrabă cine ştie ce vechi altar folosit în vreun ritual satanic. Simţise o energie la fel de sinistră emanând dinspre mai multe obiecte din muzeul privat al lordului Delbridge. Întreaga galerie era impregnată de miasma unor emanaţii care o făceau să se înfioare. Paşii se apropiau acum, venind din vârful scării principale spre galeria tăcută. — Molly? se auzi vocea unui bărbat, îngălată de băutură. Unde eşti, draga mea? Scuză-mă, am întârziat puţin la cărţi. Dar n-am uitat de tine. Leona simţi braţul însoţitorului ei cum se strânge în jurul ei. Şi el îi sesizase tremurul de mai devreme. O împinse fără menajamente în spatele mesei, apoi se aşeză pe vine lângă ea şi scoase un obiect din buzunarul hainei. Leona spera sincer că obiectul era un pistol. Paşii se apropiară şi mai mult. Încă o clipă şi nou-venitul avea să o găsească pe femeia moartă. — Molly? se auzi din nou vocea lui, enervată acum. Unde naiba eşti, femeie proastă? N-am chef de jocurile tale în seara asta. Deci acea femeie venise în galerie ca să se întâlnească cu un amant. Iubitul ei întârziase, iar acum era pe cale să o găsească. Paşii se opriră. — Molly? se auzi o exclamaţie uimită. Ce cauţi pe jos? Sunt sigur că putem găsi un pat ceva mai comod. Nu… la naiba! Leona auzi un geamăt îngrozit, apoi paşi grăbiţi care se îndepărtau. Amantul o luase la fugă înapoi spre scara principală. Când trecu prin faţa unei lămpi, Leona îi văzu silueta, tremurând pe perete ca o imagine dintr-un teatru de umbre. Brusc, bărbatul cu haina neagră se ridică. O clipă, Leona îl privi uimită. Ce naiba avea de gând să facă? Încercă să-l apuce de mână şi să-l tragă la loc, lângă ea, dar bărbatul plecase deja, strecurându-se din spatele îngrozitorului altar. Leona îşi dădu seama că avea de gând să-i iasă în cale amantului nefericit. „E nebun!“ se gândi ea. Fără îndoială că celălalt urma să presupună că dăduse nas în nas cu ucigaşul şi să ţipe din toţi rărunchii, ceea ce avea să-i atragă pe Delbridge şi pe toţi oaspeţii şi servitorii în galerie. Disperată, se pregăti să fugă pe scara servitorilor. Apoi însă, un alt plan îi veni în minte. Poate că ar fi fost mai bine să aştepte şi să încerce să se piardă în mulţime mai târziu. Încă mai încerca să-şi dea seama care alternativă era mai bună când îl auzi pe bărbatul cu haina neagră vorbind. Folosea din nou acea voce stranie care o făcuse să rămână nemişcată câteva clipe. — Opreşte-te, comandă el pe un ton adânc, vibrant, animat de o energie invizibilă. Nu te mişca. Ordinul avu un efect imediat asupra siluetei care alerga. Amantul se opri imediat şi rămase îngheţat într-o poziţie ciudată. Hipnoză, se gândi Leona, înţelegând în sfârşit. Bărbatul cu haina neagră era un maestru cu puteri deosebite căci reuşise cumva să-şi întărească ordinele pe care le dădea printr-o energie fizică. Până acum, Leona nu se preocupase prea mult de arta hipnozei. În general, aceasta era apanajul artiştilor de scenă şi al şarlatanilor care susţineau că pot vindeca isteria sau alte boli nervoase cu talentele lor. Mulţi oameni îşi făceau griji din cauza hipnozei, care era ţinta a tot felul de speculaţii sinistre. Ziarele publicau deseori avertismente vehemente împotriva hipnotizatorilor care se foloseau de talentele lor misterioase în scopuri necurate. Însă oricare ar fi fost intenţiile hipnotizatorului, se spunea că are nevoie de un mediu liniştit şi de un subiect calm şi cooperant. Niciodată nu mai auzise de vreun hipnotizator care să fie în stare să ţintuiască locului un bărbat în toată firea cu doar câteva cuvinte. — Eşti intr-un loc complet nemişcat, continuă hipnotizatorul. Eşti adormit. Vei rămâne aşa până când ceasul va bate ora trei. Când te trezeşti, îţi vei aminti că ai găsit-o pe Molly moartă, însă nu-ţi vei aminti că m-ai văzut pe mine, şi nici pe femeia care e cu mine. Noi doi n-am avut nicio treabă cu moartea lui Molly. Noi doi nu contăm. Ai înţeles? — Da. Leona privi spre ceasul de pe o măsuţă din apropiere. Lampa de lângă el lumina slab, iar limbile abia se vedeau. Era ora două şi jumătate. Hipnotizatorul tocmai le oferise o jumătate de oră în care să evadeze. Acum, el se întoarse şi o privi. — Vino, spuse simplu. Trebuia să fi plecat de mult. Trebuie să ieşim înainte ca altcineva să urce scările. Leona se sprijini din reflex cu o mână de suprafaţa rece a altarului ca să se ridice în picioare. În clipa în care pielea ei atinse piatra simţi din nou acel curent electric răvăşindu-i trupul. Era aceeaşi senzaţie ca şi când ar fi atins un vechi sicriu al cărui ocupant nu murise în pace. Îşi trase mâna zorită, apoi se ridică şi se grăbi să iasă din spatele mesei. Rămase cu privirea holbată la bărbatul care stătea pironit în mijlocul galeriei, ca o statuie. — Pe aici, spuse hipnotizatorul. Apoi porni grăbit spre o uşă care dădea spre scările servitorilor. Leona îşi întoarse privirea cu un efort şi îl urmă de-a lungul unui culoar strâmt mărginit de statui stranii şi de vitrine de sticlă care adăposteau tot felul de obiecte misterioase. Prietena ei, Carolyn, o avertizase că umblau tot felul de zvonuri legate de colecţia lordului Delbridge. Chiar şi ceilalţi colecţionari, care erau la fel de obsedaţi şi de excentrici ca lordul însuşi, considerau că Delbridge are obiecte foarte stranii în colecţia lui. Iar din clipa în care pusese piciorul în galerie, Leona înţelesese motivul speculaţiilor. Nu era din cauză că obiectele ar fi avut cine ştie ce forme stranii. Chiar şi în lumina slabă se vedea că majoritatea erau cât se poate de obişnuite. Galeria era plină de tot felul de vaze antice, urne, bijuterii, arme şi statui – genul de artefacte tipice pentru o colecţie mare de antichităţi. Însă în aer se simţea o miasmă slabă de energie necurată care îi făcea perişorii fini de pe ceafă să se ridice. Miasma emana dinspre relicve. — Şi dumneata o simţi? întrebă hipnotizatorul. Leona tresări auzind întrebarea şoptită. Bărbatul părea curios. Nu, de fapt, părea intrigat. Înţelese la ce se referea. Era firesc ca un hipnotizator atât de talentat să fie la fel de sensibil ca şi ea. — Da, răspunse ea. Simt şi eu. E destul de neplăcut. — Mi s-a spus că, dacă înghesui suficiente obiecte paranormale în aceeaşi cameră, chiar şi cei care nu sunt la fel de sensibili ca noi le vor simţi efectele. — Deci toate obiectele de aici sunt paranormale? întrebă uimită Leona. — Poate ar fi mai bine să spun că fiecare dintre ele a fost asociat cu paranormalul de zeci sau sute de ani. De-a lungul timpului, toate au absorbit câte ceva din energia celor care le-au folosit pentru vrăjile lor. — Unde a găsit Delbridge toate astea? — Ştiu că unele dintre ele au fost furate, dar nu pot spune asta despre absolut toată colecţia. Rămâi aproape de mine. Ordinul lui era inutil, fiindcă acum şi Leona era la fel de nerăbdătoare ca şi el să plece de acolo. Din câte se părea, trebuia să se întoarcă altă dată şi să caute cristalul. Hipnotizatorul se mişca atât de repede că Leona trebuia să alerge ca să ţină pasul. Se mişca uşor în hainele bărbăteşti pe care le purta. Dacă ar fi fost îmbrăcată cu o rochie n-ar fi reuşit niciodată să se mişte cu o asemenea viteză, fiindcă straturile de fuste şi jupe ar fi stânjenit-o prea mult. Simţi o furnicătură. Şi mai multă energie. Emana dinspre unul dintre obiectele din jur, dar curenţii erau cu siguranţă diferiţi. Leona îi recunoscu imediat. Era energia unui cristal. — Stai, şopti ea, oprindu-se. Trebuie să fac ceva. — Nu avem timp, spuse hipnotizatorul, oprindu-se şi întorcându-se spre ea, iar haina lui neagră se răsuci odată cu mişcarea. Avem o jumătate de oră, mai puţin chiar dacă altcineva urcă scările. Leona scutură din degete, încercând să-şi elibereze mâna. — Atunci pleacă fără mine. Siguranţa mea nu te priveşte. — Ai înnebunit? Trebuie să plecăm de-aici. — Am venit aici ca să recuperez o anumită relicvă. E undeva în apropiere. Nu plec fără ea. — Deci eşti hoaţă de meserie? Bărbatul nu părea şocat. Fără îndoială că şi el se ocupa cu aşa ceva. Era singura explicaţie logică pentru prezenţa lui în galerie. — Delbridge are o relicvă care îmi aparţine, explică ea. A fost furată din casa familiei mele acum câţiva ani. Îmi pierdusem orice speranţă că o voi găsi în seara asta, dar acum că ştiu că e undeva în apropiere nu pot pleca fără să o caut. Hipnotizatorul rămase nemişcat. — De unde ştii că relicva pe care o cauţi e în preajmă? Leona ezită, întrebându-se cât putea să-i dezvăluie. — Nu pot să-ţi explic, dar sunt foarte sigură. — Unde este? Leona se întoarse puţin, căutând sursa pulsurilor slabe de energie. Câţiva paşi mai încolo se vedea un dulap imens de lemn, migălos sculptat. — Acolo, spuse ea. Încercă încă o dată să-şi tragă mâna, iar de data asta el îi dădu drumul. Imediat, Leona se grăbi să studieze dulapul. Avea două uşi şi o singură încuietoare. — Mă aşteptam la asta, spuse ea. Băgă mâna în buzunar, scoase pana de fier pe care i-o dăduse Adam Harrow şi începu să lucreze. Procesul nu se dovedi la fel de uşor cum fusese atunci când Adam o învăţase ce să facă. Încuietoarea nu se clinti. Hipnotizatorul o urmări tăcut o clipă. Fruntea Leonei începu să transpire. Schimbă puţin unghiul penei şi încercă din nou. — Ceva îmi spune că nu ai prea multă experienţă cu aşa ceva, spuse hipnotizatorul pe un ton neutru. Condescendenţa lui o făcu să tresară. — Dimpotrivă, am destulă experienţă, rosti ea printre dinţi. — Dar nu şi pe întuneric, desigur. Dă-te la o parte. Lasă-mă să încerc eu. Leona vru să protesteze, dar logica învinse. Adevărul era că nu avusese parte decât de două zile de experimente grăbite cu pana. Crezuse că era destul de talentată, dar Adam o avertizase că nu era la fel de uşor să spargă o încuietoare când se simţea presată de timp. Ticăitul ceasului de pe măsuţă bubuia asurzitor în galeria tăcută. Nu mai era timp. Leona privi spre silueta îngheţată care urma să iasă din transă în curând. Făcu un pas înapoi, codindu-se. Apoi îi întinse pana fără nicio vorbă. — Am şi eu una, spuse hipnotizatorul. Apoi scoase o fâşie mică şi îngustă de metal dintr-un buzunar al hainei, o strecură în încuietoare şi începu să lucreze. Aproape imediat, Leona auzi un clinchet înfundat. — Am reuşit, şopti el. Leonei i se păru că balamalele scârţâie la fel de tare ca vuietul unui tren. Privi neliniştită peste umăr, spre scara principală, însă umbrele din celălalt capăt al galeriei erau nemişcate şi nu se auzea niciun pas. Hipnotizatorul privi în adâncurile dulapului. — Se pare că amândoi am venit aici pentru acelaşi lucru. Leona se înfioră din nou, dar de data asta din alt motiv. — Ai venit aici ca să-mi furi cristalul? — Ţi-aş sugera să dezbatem cui îi aparţine de drept cristalul altă dată. Leona era într-atât de scandalizată că uită să-i mai fie teamă. — Acel cristal e al meu, spuse ea. Încercă să ia cristalul, dar hipnotizatorul se puse între ea şi dulap şi întinse mâna. Era greu să-i vadă mişcările în întuneric, dar Leona ştiu imediat că se întâmplase un dezastru. Îl auzi răsuflând brusc, din toate puterile, apoi tuşind încet. În aceeaşi clipă simţi un miros de substanţă chimică pe care nu o recunoştea. — Dă-te înapoi, îi ordonă el. Comanda lui era atât de intensă că Leona se supuse fără să se mai gândească la ce făcea. — Ce e? întrebă ea, trăgându-se înapoi câţiva paşi. Ce s-a întâmplat? Hipnotizatorul se întoarse. Spre uimirea ei, se clătina puţin, de parcă îi era greu să-şi păstreze echilibrul. Ţinea o punguţă de catifea neagră într-o mână. — Delbridge va fi ocupat cu poliţia după ce este descoperit trupul femeii, spuse el încet. Dacă ai noroc, va trece ceva timp până să înceapă să-şi caute piatra. Deci ai destul timp să scapi. Vocea lui era plată, sinistră. — Şi dumneata vei scăpa, spuse grăbită Leona. — Nu, răspunse hipnotizatorul. Leona simţi cum începe să o cuprindă groaza. — Ce vrei să spui? Ce s-a întâmplat? — Nu mai avem timp, răspunse el, luând-o din nou de încheietură şi trăgând-o spre scările servitorilor. Nu mai putem întârzia nicio secundă. În urmă cu o clipă, Leona fusese furioasă. Acum însă începu să intre în panică. Inima îi bătea cu putere. — Ce s-a întâmplat? se răsti ea. Eşti bine? — Da, deocamdată. — Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi ce s-a întâmplat când ai scos cristalul din dulap. Bărbatul deschise uşa care ducea la scara în spirală. — Am activat o capcană. — Ce fel de capcană? întrebă ea, studiindu-i mâinile cu atenţie. Te-ai tăiat? Sângerezi? — Cristalul era într-o vitrină de sticlă. Când am deschis-o, am eliberat şi aburii toxici dinăuntru. Am inhalat o parte din ei. Presupun că era un fel de otravă. — Dumnezeule. Eşti sigur? — Fără nicio îndoială, răspunse el, aprinzând o torţă şi împingând-o ferm în jos, pe treptele vechi de piatră. Deja îi simt efectul. Leona privi înapoi, peste umăr. Acum îl văzu limpede pentru prima oară. Avea părul lung, până la gulerul cămăşii, şi pieptănat peste cap. Fruntea lui era înaltă, iar trăsăturile lui arătau de parcă ar fi fost cizelate de un sculptor care voia să arate putere, nu frumuseţe. Chipul lui se potrivea cu vocea: misterios, intens, periculos de fascinant. Dacă o femeie s-ar fi uitat în ochii lui adânci şi verzi prea mult timp, atunci ar fi căzut sub o vrajă din care n-ar mai fi avut scăpare. — Trebuie să te ducem la un doctor, spuse ea. — Dacă vaporii sunt ceea ce cred că sunt, niciun doctor nu va şti ce antidot să-mi dea pentru simplul motiv că nu există aşa ceva. — Dar trebuie să încercăm. — Ascultă-mă cu atenţie, spuse el. Viaţa dumitale va depinde de cât de bine îmi urmezi ordinele. Nu va trece prea mult timp, poate niciun sfert de oră, înainte să înnebunesc. Leona se strădui să înţeleagă sensul groaznic al cuvintelor lui. — Din cauza otrăvii? — Da. Drogul îmi va provoca halucinaţii şi mă va face să cred că sunt înconjurat de demoni şi de monştri. Nu trebuie neapărat să fii alături de mine când se va întâmpla asta. — Dar… — Voi deveni o ameninţare gravă şi pentru tine, şi pentru oricine altcineva se va nimeri să-mi fie în jur. M-ai înţeles? Leona înghiţi un nod şi coborî în fugă alte câteva trepte. — Da. Erau aproape de capătul scării. Vedea chiar lumina lunii strecurându-se pe sub uşa care se deschidea înspre grădină. — Cum ai de gând să pleci de-aici? întrebă hipnotizatorul. — Însoţitorul meu mă aşteaptă cu o trăsură, spuse ea. — După ce ieşim din grădină trebuie să pleci cât mai departe de mine şi de casa asta nenorocită. Poftim, ia cristalul. Leona ezită pe una din treptele roase de piatră, pe jumătate întoarsă. Hipnotizatorul îi întinse punguţa de catifea. Uimită, i-o luă din mână, simţind o urmă vagă de energie. Gestul îi dădu de înţeles mult mai limpede decât vorbele lui că bărbatul nu credea că va supravieţui. — Mulţumesc, spuse ea, nesigură. Nu mă aşteptam… — N-am de ales, trebuie să ţi-l dau acum. Nu mai pot fi răspunzător pentru el. — Eşti absolut sigur că nu există niciun antidot pentru otravă? — Eu nu cunosc niciunul. Fii foarte atentă. Înţeleg că ai impresia că e dreptul dumitale să deţii cristalul ăsta nenorocit, dar dacă gândeşti câtuşi de puţin şi dacă vrei să fii în siguranţă, atunci i-l vei înapoia proprietarului de drept. Îţi voi da numele şi adresa lui. — Apreciez că-ţi faci griji pentru mine, dar te asigur că Delbridge nu mă va putea găsi. Dumneata eşti în pericol în seara asta. Ai spus ceva de halucinaţii. Spune-mi, te rog, ce se întâmplă cu tine. Hipnotizatorul se şterse la ochi cu dosul mânecii cu un gest nerăbdător, apoi clătină din cap ca să-şi revină. — Încep să văd lucruri care nu sunt acolo. Acum ştiu că sunt doar fantezii, însă nu va trece mult şi mi se vor părea întru totul reale. Atunci voi fi un pericol pentru tine. — Cum poţi fi atât de sigur? — Cred că aceiaşi vapori au fost folosiţi de două ori în ultimele două luni. Ambele victime erau colecţionari bătrâni. Niciunul dintre ei nu era predispus la izbucniri violente, dar sub influenţa drogului au început să-i atace pe alţii. Unul dintre ei şi-a înjunghiat un servitor loial, celălalt a încercat să-i dea foc nepotului său. Acum înţelegi pericolul în care te afli? — Vorbeşte-mi despre halucinaţiile pe care spui că începi să le ai. Hipnotizatorul stinse torţa şi deschise uşa de la capătul scărilor. Aerul de afară era rece şi umed. Luna încă mai lumina grădina, însă în curând avea să înceapă să plouă. — Dacă tot ceea ce am auzit este adevărat, atunci voi fi mistuit de un coşmar. Cel mai probabil, voi muri în curând. Celelalte două victime au murit deja. — Cum au murit? Hipnotizatorul ieşi afară şi o trase după el. — Unul s-a aruncat pe fereastră, celălalt a suferit un atac de cord. Dar am vorbit destul. Trebuie să te duc departe. Vorbea pe un ton rece, detaşat, care o îngrijora pe Leona cel puţin la fel de mult ca şi previziunile lui sumbre. Îşi acceptase deja soarta, însă plănuia totuşi să o salveze. Uimirea o făcu să tresară. Simţi cum i se taie respiraţia. Hipnotizatorul nici măcar nu-i ştia numele, însă era hotărât să o ajute să evadeze. Nimeni nu mai făcuse vreodată ceva atât de eroic pentru ea. — Vei veni cu mine, milord, spuse ea. Ştiu câte ceva despre coşmaruri. Hipnotizatorul nici măcar nu se obosi să spere sau să-i răspundă. — Vorbeşte încet şi rămâi aproape, spuse el. Capitolul 2 „Sunt un om mort“, se gândi Thaddeus Ware. Era straniu că revelaţia nu producea cine ştie ce impresie asupra lui. Poate că otrava îşi făcuse deja efectul. I se părea că deocamdată reuşeşte să îndepărteze coşmarurile, dar nu putea fi sigur. Poate că până şi convingerea că era suficient de puternic încât să-i reziste otrăvii alte câteva minute era o iluzie. În orice caz, sperând cu disperare că de fapt chiar reuşea să ţină piept imaginilor bizare, îşi concentră întreaga atenţie asupra femeii şi a dorinţei de a o duce într-un loc sigur. Acesta era singurul lui scop acum. I se părea că imaginile stranii care îi tremurau chiar la marginea privirii se dădeau puţin înapoi ori de câte ori se concentra asupra dorinţei de a o salva. Probabil că asta se datora anilor întregi în care se antrenase pentru a-şi ascuţi talentele de hipnotizator. Cel puţin, nu ducea lipsă de voinţă. Simţea că voinţa lui era singurul lucru care mai stătea acum drept pavăză între el şi coşmarul care avea să îi cuprindă în curând mintea. O conduse pe femeie prin grădină, pe acelaşi drum pe care intrase mai devreme. De data asta, doamna făcu ce i se spunea şi rămase aproape de el. Un gard viu lung şi înalt le ieşi în cale. Thaddeus se întinse şi o apucă pe femeie, cu gândul să o îndrume spre poartă, dar în clipa în care mâna lui îi prinse braţul, concentrarea lui se spulberă ca o vază de porţelan scăpată pe o podea de marmură. Fără niciun avertisment, sângele începu să-i pulseze cu o euforie nebănuită. O strânse şi mai tare, savurând plăcerea neaşteptată. Auzi drept răspuns un suspin slab, uimit, dar nu-i dădu atenţie. Dintr-odată nu mai simţea decât braţul suplu, rotund şi minunat pe care îl apucase. Parfumul ei îi intoxica simţurile, îl făcea să nu mai gândească limpede. De sub tufiş începură să iasă demoni şi monştri. Rânjeau, iar lumina lunii le făcea colţii să strălucească. „Poţi să o posezi chiar aici, chiar acum. Nu e nimeni care să te oprească. E a ta.“ Nu se putea ca femeia să nu-şi dea seama cât de apetisantă arăta în haine bărbăteşti, se gândi Thaddeus. Gândul că se îmbrăcase aşa doar ca să-l seducă îl amuza, dar îl făcea să se simtă în acelaşi timp mulţumit de sine. — Trebuie să-ţi revii, domnule, spuse imperios femeia. Trăsura e foarte aproape. Mai avem nevoie doar de câteva minute, apoi vom fi amândoi în siguranţă. În siguranţă. Cuvântul îi evocă o amintire ştearsă. Se concentră, încercând să-şi aducă aminte un lucru important, ceva ce trebuia să facă înainte să o posede pe femeie. Era ceva, o idee palidă, purtată de adieri invizibile. Se agăţă de mica frântură de realitate cu toate puterile. Trebuia să o salveze. Da, asta era. Viaţa ei era în pericol. Monştrii şi demonii tremurară, deveniră transparenţi o clipă. „Ai halucinaţii, Ware. Fii atent sau o s-o ucizi chiar tu.“ Revelaţia îl lovi cu puterea unui val îngheţat. Se trase înapoi de pe marginea abisului. — Ai grijă sau o să calci pe el, spuse. — Un demon? întrebă precaută femeia. — Nu, bărbatul din tufiş. — Ce Dumnezeu? Uimită, Leona îşi coborî privirea. I se tăie răsuflarea când văzu un picior ieşind de sub frunzişul des. — E… începu ea, dar nu-şi mai duse întrebarea la capăt. — Când am venit aici, i-am băgat în transă şi pe el, şi pe celălalt paznic, explică bărbatul, îmboldind-o spre poartă. Nu se vor trezi până dimineaţă. — Ah. Leona ezită puţin. Nu ştiam că… Delbridge are paznici. — Data viitoare când vrei să jefuieşti pe cineva, poate ar fi mai bine să te gândeşti şi la asta. — Am intrat în clădire deghizată ca unul dintre servitorii angajaţi pentru seara asta, dar plănuiam să ies prin grădină. Aş fi căzut fix în ghearele lor dacă nu te-ai fi ocupat dumneata de ei înainte. Ce noroc am avut că ne-am întâlnit în seara asta. — Sunt foarte norocos, chiar aşa. Thaddeus nici nu se obosi să-şi ascundă sarcasmul. Atitudinea ei pozitivă îl înnebunea aproape la fel de mult ca halucinaţiile alea nenorocite. — Pari foarte încordat, şopti Leona, grăbind pasul. Halucinaţiile dumitale sunt mai puternice acum? Thaddeus simţi nevoia să ţipe la ea; vru să o scuture până o făcea să înţeleagă în ce situaţie gravă se aflau. Halucinaţiile nu îl atacau direct, ci aşteptau în unghere întunecate momentul în care voinţa lui avea să slăbească din nou, aşa cum se întâmplase mai devreme. În clipa în care îşi pierdea controlul, coşmarul avea să-i invadeze mintea. Cel mai mult îşi dorea să o sărute înainte să cadă pradă coşmarului. Dar din păcate nu avea timp să facă aşa ceva. În curând avea să-i sune ceasul. Singurul lucru pe care îl mai putea face era să încerce să o salveze. Câteva minute. Doar câteva minute îi trebuiau ca să o conducă până la trăsura ei şi să o vadă plecând. Câteva minute, atât. Putea să mai reziste atât de puţin. Trebuia, de dragul ei. Deschise poarta grea. Femeia trecu repede de partea cealaltă, iar el o urmă. Conacul lui Delbridge fusese construit la câţiva kilometri depărtare de Londra. Dincolo de zidurile înalte care împrejmuiau grădina era un pâlc des de copaci. La prima vedere, pădurea se arăta impenetrabilă; dar o privire mai atentă dădu la iveală monştrii care se ascundeau în umbrele întunecate. — Trăsura ne aşteaptă undeva în apropiere, spuse femeia. Thaddeus îşi scoase pistolul din buzunarul hainei. — Ţine, ia asta, zise el. — La ce-mi trebuie pistolul dumitale? — Fiindcă halucinaţiile s-au înrăutăţit. Acum o clipă am fost la un pas să te posed cu forţa. Nu ştiu de ce voi fi în stare data viitoare. — Prostii, spuse ea, părând într-adevăr şocată. Să nu cumva să te aştepţi să cred că ai fi în stare să faci aşa ceva, domnule. — Atunci nu eşti nici pe jumătate la fel de deşteaptă cum credeam. Leona îşi drese glasul. — Şi totuşi, având în vedere circumstanţele, înţeleg de ce îţi faci griji. Luă pistolul cu grijă, ţinându-l stângace cu o mână, apoi se întoarse şi îl conduse pe o alee îngustă, desfundată, luminată slab de razele lunii. — Presupun că nu ştii să foloseşti pistolul pe care tocmai ţi l-am dat, spuse el. — Nu, dar prietenul meu se pricepe la arme. Avea un prieten, un prieten bărbat. Vestea îl lovi cu forţa unui pumn în plină figură. Se simţi scandalizat şi în acelaşi timp inexplicabil de posesiv. Nu, de fapt erau iarăşi halucinaţiile. În orice caz, cel mai probabil va fi mort până dimineaţă, aşa că n-avea niciun drept asupra ei. — Cine e prietenul dumitale? întrebă el oricum. — Îl vei cunoaşte într-o clipă. Mă aşteaptă în pădure. — Ce bărbat adevărat ţi-ar permite să-ţi asumi un asemenea risc? — Eu şi Adam am ajuns la concluzia că va fi mai uşor pentru o singură persoană să se furişeze în conac decât pentru două, răspunse ea. În orice caz, cineva trebuia să păzească trăsura şi caii. — Atunci prietenul dumitale ar fi trebuit să intre în conac şi să te lase pe tine cu caii. — Prietenul meu are multe talente, dar nu şi cel care i-ar permite să simtă cristalul. Eu eram singura care putea încerca să-l găsească. — Cristalul ăla nenorocit nu a meritat riscurile pe care ţi le-ai asumat în seara asta. — Serios, domnule, chiar nu este momentul să-mi ţii o predică. Avea dreptate. Halucinaţiile de coşmar se apropiau iarăşi. Vedea strigoii cu coada ochiului, iar demonii pândeau de o parte şi de alta a aleii. Un şarpe uriaş cu ochi roşii, strălucitori, sâsâia dintre crengile unui copac. Thaddeus nu mai spuse nimic, ci se concentră iarăşi pe nevoia de a o conduce pe femeie până la trăsură pentru ca bunul ei prieten, Adam, să o poată duce departe de coşmarul lui. Dincolo de o cotitură a aleii se ascundea o trăsură mică, închisă, care părea foarte rapidă. Nimeni nu se vedea pe capră. Cei doi cai stăteau liniştiţi, aproape aţipiţi. Leona se opri şi privi neliniştită în jur. — Adam? chemă încet. Unde eşti? — Sunt aici, Leona. Thaddeus se simţi dintr-odată fericit şi, în mod straniu, mirat. În sfârşit, ştia cum o cheamă: Leona. Cei din vechime credeau că numele au putere. Aveau dreptate. Numele de Leona îi reînnoi puterile. „Ai halucinaţii, Ware. Revino-ţi.“ Un bărbat slab, purtând o pelerină grea de vizitiu, ieşi dintre copaci. Şapca lui era trasă până deasupra ochilor. Pistolul din mâna lui străluci în lumina lunii. — El cine e? Vocea părea să fie a unui gentleman tânăr şi bine educat şi nu avea nimic din accentul dur al unui vizitiu. — Un prieten, spuse Leona. Viaţa lui e în pericol, şi la fel şi a noastră. Nu am timp să-ţi explic de ce. Am găsit cristalul. Trebuie să plecăm de-aici, imediat. — Nu înţeleg. Cum de te-ai întâlnit cu o cunoştinţă în conacul lui Delbridge? Era un oaspete, poate? întrebă Adam, cu vocea plină de o dezaprobare rece. — Te rog, Adam, nu acum, spuse Leona, grăbindu-se să deschidă portiera trăsurii. Îţi voi explica totul în amănunt mai târziu. Era limpede că Adam nu era pe deplin convins, însă ajunse la concluzia că nu era momentul potrivit să protesteze. — Bine, spuse el, lăsându-şi pistolul să cadă într-un buzunar şi căţărându-se agil pe capră. Leona se urcă în trăsura neluminată. Thaddeus o văzu dispărând în întunericul dinăuntru. Deşi coşmarul începea deja să-i înceţoşeze mintea, avu un moment de luciditate în care se gândi că n-o va mai vedea niciodată pe acea femeie uimitoare, că nu-i va afla niciodată secretele. Era pe cale să dispară pentru totdeauna, iar el n-o ţinuse în braţe nici măcar o dată. Se apropie să închidă uşa. — Unde vei merge? întrebă, vrând să o audă măcar vorbindu-i pentru ultima oară. — Ne întoarcem în Londra, bineînţeles. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce stai acolo? Urcă-te! — Ţi-am spus, nu pot veni cu tine. Coşmarul e pe cale să mă cuprindă. — Iar eu ţi-am spus că mă pricep la coşmaruri. Adam îl privi de sus. — Ne pui pe toţi în pericol, se răsti el cu o voce groasă. Urcă-te în trăsură, domnule. — Mergeţi fără mine, spuse încet Thaddeus. Mai am un lucru de făcut înainte ca halucinaţiile să preia controlul. — Ce? întrebă Adam. — Trebuie să-l ucid pe Delbridge. — Hm, spuse gânditor Adam. Nu e o idee rea. Chipul Leonei apăru în cadrul uşii. — Nu. Nu poţi risca să te întorci la conac, domnule, nu în starea în care eşti. — Dacă nu-l omor pe Delbridge, va căuta cristalul, explică Thaddeus. — Ţi-am spus că nu mă va putea găsi, îl asigură Leona. — Noul tău prieten are dreptate, îi spuse Adam. Îţi sugerez să-i urmăm sfatul şi să-l lăsăm aici. Nu este o idee rea să-l lăsăm să încerce să-l ucidă pe Delbridge, nu-i aşa? Dacă reuşeşte, atunci am scăpat şi noi de o grijă pe viitor. — Dar nu înţelegi, insistă Leona. Omul ăsta e în ghearele unei otrăvi groaznice. Are halucinaţii. Nu-şi dă seama ce spune. — Ăsta e încă un motiv să-l lăsăm aici, spuse Adam. Ultimul lucru de care avem nevoie în seara asta e să cărăm după noi un nebun. Thaddeus o studie atent pe Leona, străduindu-se să-i mai vadă o ultimă oară chipul în lumina lunii. — Are dreptate, spuse el. Trebuie să plecaţi fără mine. — Categoric nu, spuse Leona, prinzându-l de mânecă. Ai încredere în mine, domnule. Îţi dau cuvântul meu de onoare că e foarte posibil să te pot ajuta. Nu plecăm fără tine. — La naiba, murmură Adam, dar vocea lui era resemnată. Atunci n-ai de cât să te urci în trăsură, domnule. E greu să câştigi o dispută cu Leona dacă e convinsă că are dreptate. Dar nu încăpăţânarea Leonei îl făcea să ezite, îşi dădu seama Thaddeus, ci convingerea ei că ar putea fi în stare să-l ajute. — Concentrează-te pe partea bună a lucrurilor, domnule, încercă să-l îmbărbăteze Leona. N-ai nimic de câştigat dacă nu vezi decât partea rea. — Şi crede din tot sufletul în puterea optimismului şi a gândirii pozitive, se plânse Adam. E o trăsătură cât se poate de enervantă, să ştii. Thaddeus privi cu jind portiera deschisă a trăsurii; acum că Leona îi aprinsese o mică flacără a speranţei, nu se simţea în stare să o stingă. Dacă Leona îl salva, atunci o va putea apăra de lordul Delbridge şi o va putea face a lui. Asta îl făcu să se hotărască în sfârşit. Sări în trăsură şi se trânti pe bancheta din faţa Leonei. Trăsura porni imediat, iar caii trecură la un trap rapid. Într-un colţ din mintea lui care îşi păstra încă o urmă de raţiune, Thaddeus îşi dădu seama că Adam nu aprinsese lămpile din exterior. Se ghida după lumina lunii pe drumul plin de meandre. Era un lucru nebunesc, dar nebunia era la ordinea zilei în ultima vreme. Înăuntru, silueta Leonei abia se vedea pe fondul tapiţeriei negre. Dar Thaddeus o simţea intens. Până şi aerul părea să strălucească, aprins de esenţa ei feminină. — Cum te cheamă, domnule? întrebă ea. — Thaddeus Ware. Cât de straniu era că tocmai împărtăşise o aventură răscolitoare cu acea femeie al cărei chip nici nu-l văzuse bine încă. Până acum nu avusese ocazia să o privească decât în galeria slab luminată şi în grădină, sub razele lunii. Dacă se întâlneau mâine pe străzile din Londra, se putea să nici n-o recunoască. Asta dacă nu cumva o auzea vorbind. Sunetul vocii ei, cald şi molcom, dar şi ciudat de senzual, îi va rămâne în minte pentru totdeauna. I-ar fi recunoscut şi parfumul, şi probabil şi silueta, pe undeva. Când o luase în braţe îi simţise fără îndoială formele apetisante. Şi mai era ceva, o urmă vagă de putere seducătoare care nu putea să vină decât de la aura ei. Ah, da, ar fi recunoscut-o oriunde. „Fiindcă e a ta“, şopti un demon. „A mea.“ Fără niciun avertisment, ultimele lui redute se prăbuşiră şi monştrii ieşiră la iveală. Săriră din umbrele întunecate ale minţii lui şi invadară trăsura. Într-o clipită, interiorul trăsurii se transformă într-un peisaj de coşmar. O creatură mare cât un câine stătea pe banchetă, lângă el. Dar o asemenea monstruozitate nu putea fi un câine. Avea un trup rotund, strălucitor, şi opt picioare acoperite cu pene. Ochii lui goi, compuşi, reflectau o lumină întunecată. Din colţii lui picura otravă. Un chip fantomatic apăru la fereastră. În loc de ochi avea două găuri goale, negre. Gura lui se deschise într-un strigăt mut. Thaddeus văzu cu coada ochiului o mişcare undeva la stânga. Nu trebuia să-şi întoarcă privirea ca să vadă că fiinţa care se cuibărise acolo avea picioare solzoase, care se terminau cu gheare, şi antene care se zbăteau ca tot atâţia viermi. Ferestrele trăsurii nu se mai deschideau spre pădurea întunecată, ci arătau scene nepământeşti dintr-o altă dimensiune: râuri de lavă care curgeau printre copaci din ţurţuri negri, îngheţaţi, păsări stranii cu cap de şarpe cocoţate pe crengile de gheaţă. Îi mai rămăsese destul discernământ încât să-şi dea seama că sperase prosteşte ca voinţa lui să fie suficient de puternică încât să ţină piept coşmarului. Avea otrava lui Delbridge în sânge de cel puţin cincisprezece minute, iar acum ea era cea care deţinea controlul. Însă lucrul cel mai surprinzător era că nu-i mai păsa câtuşi de puţin. — Domnule Ware? Vocea Leonei, pe care ar fi recunoscut-o oriunde, se auzi din întuneric. — Prea târziu, spuse el, amuzat de îngrijorarea pe care i-o simţea în voce. Bine ai venit în coşmarul meu. Nu este chiar aşa de rău după ce te obişnuieşti. — Domnule Ware, trebuie să mă asculţi. Trupul lui Thaddeus fu cuprins de o pasiune mistuitoare. Leona era atât de aproape, nu trebuia decât să se întindă şi să o posede. Nu mai dorise niciodată o femeie atât de tare, şi nimeni nu l-ar fi putut opri. — Pot să te ajut să te lupţi cu halucinaţiile, spuse ea. — Dar nu vreau să mă lupt cu ele, răspunse el încet. Dimpotrivă, chiar îmi fac plăcere. Şi ţie îţi vor plăcea. Leona îşi smulse nerăbdătoare peruca şi scoase un obiect din buzunarul hainei. Thaddeus nu văzu ce era, dar câteva clipe mai târziu lumina lunii străluci în mâinile ei. Acum o văzu pentru prima oară. Avea părul negru, prins într-un coc înalt, iar chipul ei era pur şi simplu răpitor, deşi nu în acelaşi fel în care o frumuseţe absolută era răpitoare. Nu, Leona era inteligentă, hotărâtă şi delicată, într-un fel. Buzele ei păreau atât de moi. Ochii ei de culoarea chihlimbarului topit străluceau cu o forţă feminină. Thaddeus nu mai văzuse niciodată ceva atât de seducător. — Vrăjitoareo, şopti el fascinat. Leona se trase înapoi, de parcă ar fi lovit-o. — Ce? — Nimic, zâmbi el; apoi privi curios cristalul. Ce-i asta? Tot o halucinaţie? — E Piatra Aurora, domnule Ware. Voi pătrunde în visurile dumitale.

Prolog Ceasul din hol bătu miezul nopţii, răsunând ca un clopot de moarte. Frumoasa rochie de modă veche, îngrozitor de grea şi puţin nepotrivită pentru trupul ei deoarece fusese croită pentru o altă femeie, îi împiedica fuga disperată de-a lungul coridorului: stofa de lână fină i se înfăşură pe picioare ameninţând s-o doboare la fiecare pas. Femeia îşi ridică poalele sus, mai sus, până aproape de genunchi, şi riscă o privire în urmă, peste umăr. Bărbatul se apropia, alergând după ea în acelaşi mod în care un ogar setos de sânge, se năpusteşte asupra unei căprioare. Faţa lui, cândva demonic de frumoasă, faţa care ademenise o femeie inocentă şi încrezătoare, mai întâi spre o căsătorie şi apoi spre pierzanie, era acum o mască de furie arzătoare, ucigaşă, înfricoşătoare. Cu ochi sălbatici, ieşiţi din orbite şi părul ridicat pe creştet, bărbatul o urmărea îndeaproape. Cuţitul din mâna lui avea să fie curând la gâtul ei. — Căţea blestemată! Strigătul lui de furie răsună cu ecou pe coridorul de sus. Lumina tremurătoare a unui sfeşnic sclipi pe lama fieroasă ascuţitului. — Eşti moartă! De ce nu mă laşi în pace? Jur să te trimit înapoi în Iad unde ţi-e locul. Şi de data asta am să m-asigur că te-am aranjat cum trebuie. M-auzi, stafie blestemată? De data asta s-a zis cu tine. Femeia ar fi dorit să ţipe, dar nu putea. Singurul lucru pe care îl putea face era să fugă pentru a se salva. — Am să privesc cum îţi curge sângele printre degetele mele până n-o mai rămâne o picătură! strigă el în urma ei, mult mai aproape acum. De data asta ai să fii moartă de-a binelea, căţea afurisită. Mi-ai dat destul de furcă. Femeia se afla acum în capul scărilor, cu răsuflarea tăiată. Frica îi strângea măruntaiele. Ridicând greaua rochie şi mai sus, porni în jos pe scări, cu o mână pe balustradă pentru a nu cădea. Ar fi fost o cumplită ironie să moară cu gâtul frânt şi nu tăiat. Urmăritorul era extrem de aproape acum. Femeia îşi dădea seama că existau toate şansele să nu reuşească să scape cu bine. De data asta mersese prea departe, îşi luase prea multe riscuri. Făcuse pe stafia, iar acum nu mai lipsea mult să devină stafie cu adevărat. Urmăritorul o va înşfăca înainte de a atinge ultima treaptă. În sfârşit obţinuse dovada pe care o căuta. În furia lui, bărbatul mărturisise. Dacă va supravieţui, avea s-o răzbune pe sărmana ei mamă. Dar aşa cum stăteau lucrurile, investigaţia ei avea s-o coste probabil viaţa. În curând avea să simtă mâinile lui înşfăcând-o, într-o parodie îngrozitoare a îmbrăţişării sexuale cu care o ameninţase când fusese mai tânără. Apoi va simţi cuţitul. Cuţitul. Doamne Sfinte, cuţitul. Era la jumătatea treptelor când ţipătul înfiorător al urmăritorului ei zgudui tenebrele. Privi înapoi cu groază şi îşi dădu seama că din acel moment miezul nopţii nu va mai fi niciodată ca până atunci, pentru ea. Miezul nopţii avea să fie un coşmar.     Capitolul 1 Victoria Claire Huntington îşi dădea seama când cineva are gânduri ascunse cu ea; nu ajunsese la matura vârstă de douăzeci şi patru de ani fără a fi învăţat să-i recunoască pe sofisticaţii vânători de zestre din lumea bună. Moştenitoarele erau, la urma urmei, un vânat atrăgător. Faptul că era încă nemăritată şi stăpână a unei averi substanţiale era o dovadă a îndemânării ei de a scăpa de oportuniştii şmecheri şi vicleni care mişunau prin saloane. Victoria se hotărâse de mult să nu se lase pradă farmecului lor înşelător şi superficial. Lucas Mallory Colebrook însă, noul conte de Stonevale era altfel. Putea fi şi el un oportunist, dar în mod sigur nu exista nimic viclean sau superficial la el. Printre păunaşii din lumea bună, contele era un vultur. Victoria începea să se întrebe dacă nu cumva chiar calităţile care ar fi trebuit s-o pună în gardă, tăria ascunsă şi voinţa neînfrântă pe care le observase la el, nu erau exact lucrurile care o atrăgeau. Era de netăgăduit că fusese fascinată de acest om încă din clipa în care îl cunoscuse, cu mai puţin de o oră în urmă. Atracţia pe care o simţea era foarte tulburătoare. De fapt, era de-a dreptul periculoasă. — Cred c-am câştigat iar, milord. Victoria îşi coborî mâna ei elegant înmănuşată şi răsfiră cărţile pe postavul verde al mesei de joc, trimiţând adversarului ei un zâmbet ameţitor. — Felicitări, domnişoară Huntington. Se pare că aveţi un noroc formidabil în seara asta. Stonevale, ai cărui ochi cenuşii o făceau pe Victoria să se gândească la stafii mişunând în miezul nopţii, nu arăta deloc afectat de pierdere. Părea mai degrabă cuprins de o satisfacţie discretă, ca şi cum tocmai i se realizase un plan alcătuit cu grijă. Avea aerul că anticipase cu calm totul. — Da, am un noroc uimitor în seara asta, nu? murmură Victoria. S-ar putea chiar bănui că am fost ajutată… — Resping o astfel de posibilitate. Nu pot accepta să vă pătaţi onoarea, domnişoară Huntington. — Sunteţi foarte galant, milord. Dar aici nu era vorba de onoarea mea. Vă asigur că sunt perfect conştientă că n-am trişat. Victoria se opri brusc. Îşi dăduse seama că prin această remarcă se afla acum pe o gheaţă foarte subţire. Practic îl acuzase pe conte că jucase cu cărţi măsluite pentru a-i da ei posibilitatea să câştige. Ochii lui Stonevale o fixară pe deasupra mesei. Expresia lor era enervant de calmă, înfricoşător de calmă, gândi Victoria cu un fior. Ar fi trebuit să existe un licăr de emoţie în privirea aceea cenuşie, rece, dar nu exista nimic în afară de o anumită încordare. — Nu vreţi să vă exprimaţi mai clar, domnişoară Huntington? Victoria se hotărî repede să se întoarcă pe un teren mai sigur. — Vă rog, milord, nu luaţi în seamă cuvintele mele. Sunt extrem de uimită de norocul meu la cărţi în seara asta având în vedere că în cel mai bun caz nu sunt decât o jucătoare oarecare. Dumneavoastră, pe de altă parte, aveţi reputaţia unui jucător abil, sau cel puţin aşa mi s-a spus. — Mă flataţi, domnişoară Huntington. — Deloc, spuse Victoria. Am auzit vorbindu-se de abilitatea cu care jucaţi la White şi la Brooks, ca şi pe la alte cluburi din oraş, mai puţin onorabile, ca să zic aşa. — Poveşti mult înflorite, bănuiesc. Totuşi, m-aţi făcut curios. Întrucât abia ne-am cunoscut, de unde ştiţi poveştile astea? Victoria nu putea recunoaşte că ceruse relaţii despre el de la prietena ei, Annabella Lyndwood, în clipa în care îl văzuse intrând în sala de bal, cu două ore în urmă. — Sunt convinsă că ştiţi cum zboară vorbele, milord. — Într-adevăr. Dar o femeie cu inteligenţa dumneavoastră n-ar trebui să se ia după nişte vorbe. Cu gesturi uşoare şi elegante, Stonevale adună cărţile frumos, una peste alta. Apoi, odihnindu-şi degetele lui fine, lungi, deasupra lor, îi zâmbi rece şi adăugă: — Ei bine, domnişoară Huntington? Victoria îl privi cercetător, incapabilă să-şi reprime emoţia care o stăpânea. Dacă ar avea cât de cât minte, ar trebui să curme totul acum, îşi spuse ea. Dar în seara aceasta era greu să gândească logic şi clar aşa cum făcea de obicei în astfel de împrejurări. Nu mai cunoscuse nici un bărbat ca Stonevale până atunci. Zumzetul conversaţiilor şi râsetele din salonul de joc a Lady-ei Atherton se atenuaseră; chiar şi muzica din sala de bal se auzea acum slab, distant. Imensa reşedinţă londoneză a Lordului Atherton era plină de oameni bine îmbrăcaţi, din înalta societate, şi de numeroşi servitori, dar Victoria avu brusc sentimentul că se află singură cu Stonevale. — Câştigul meu, repetă Victoria încet, încercând să-şi adune gândurile. Da, va trebui să întreprind ceva, nu? — Miza a fost un serviciu nu-i aşa? Câştigând, aveţi dreptul să-mi cereţi un serviciu. Vă stau la dispoziţie. — Momentan n-am nevoie de nici un serviciu de la dumneavoastră. — Sunteţi sigură? Victoria avu o tresărire sub privirea lui pătrunzătoare, lată un bărbat care ştie mai mult decât ar trebui, gândi ea. — Da. — Mă tem că trebuie să vă contrazic, domnişoară Huntington. Cred că aveţi nevoie de un serviciu din partea mea. Din câte ştiu, aveţi nevoie de un însoţitor în seara asta când veţi merge împreună cu domnişoara Lyndwood la parcul de distracţii în căutare de aventuri. Victoria înlemni. — Ce ştiţi dumneavoastră despre asta? Stonevale răvăşi uşor cărţile cu unul din degetele lui lungi. — Lyndwood şi cu mine suntem prieteni; frecventăm acelaşi club, uneori jucăm şi cărţi, ştiţi cum se petrec lucrurile. — Lordul Lyndwood? Fratele Annabellei? Ati vorbit cu el? — Da. Victoria se înfurie. — A promis că ne va însoţi în seara asta şi ne-a dat cuvântul că nu va sufla o vorbă nimănui. Cum îndrăzneşte să discute asta cu prietenii lui? A întrecut orice limită. Şi le mai acuzaţi pe femei că sunt bârfitoare! Ce neruşinare! — Nu fiţi atăt de supărată pe el, domnişoară Huntington. — Ce-a făcut Lyndwood? Un anunţ general la vreunul din cluburile lui că le va aduce pe sora lui şi pe prietena ei la parcul de distracţii? — N-a fost un anunţ general, vă asigur. A fost cât se poate de discret. În fond e vorba de sora lui, nu? Dacă vreţi să ştiţi adevărul, eu cred că Lyndwood mi s-a confesat pentru că se simţea stresat de asta. — Stresat? De ce? Nu există nimic în toată povestea asta care să-i dea emoţii. Pur şi simplu ne va însoţi pe Annabella şi pe mine la parcul de distracţii. Ce poate fi mai simplu? — Din câte am înţeles, aţi exercitat amândouă o anumită presiune asupra lui pentru a-l face să accepte. Sărmanul e încă destul de tânăr pentru a rezista unor manevre feminine. Din fericire însă a fost destul de înţelept pentru a-şi regreta slăbiciunea şi destul de deştept pentru a cere ajutor. — Într-adevăr sărman. Ce prostie. Ca şi cum eu şi Annabella l-am fi obligat pe Bertie la asta. — Şi nu-i aşa? întrebă Stonevale. — Bineînţeles că nu. I-am spus doar că suntem hotărâte să mergem în parc astă seară iar el a insistat să ne însoţească. Foarte galant, am gândit noi. — Nu prea avea de ales, ca gentleman. Nu vă putea lăsa să mergeţi singure. Ştiaţi foarte bine asta. A fost un şantaj, în plus, cred că a fost mai mult ideea dumneavoastră domnişoară Huntington. — Şantaj! - Victoria era de-a dreptul furioasă. Resping această acuzaţie, domnule. — De ce? Asta e adevărul. Credeţi că Lyndwood ar fi acceptat de bună voie să vă însoţească dacă nu-l ameninţaţi c-o să vă duceţi singure? Mama Annabellei ar fi făcut o criză de nervi dacă ar fi aflat de această mică escapadă şi la fel şi mătuşa dumneavoastră, bănuiesc. — Vă asigur că mătuşa Cleo e mult prea tare pentru a face o criză de nervi, declară Victoria loială. Stonevale însă avea dreptate în legătura cu mama Annabellei. Lady Lyndwood ar fi făcut o criză de isterie dacă afla despre intenţiile fiicei ei din seara aceea. Tinerele bine crescute din lumea bună nu merg noaptea în parcul de distracţii. — O fi mătuşa dumneavoastră o femeie tare, vă cred pe cuvânt întrucât n-am avut încă onoarea de a-i fi prezentat, dar mă îndoiesc sincer că ar fi de acord cu intenţia dumneavoastră din seara asta, spuse Stonevale. — Am să-l sugrum pe Lyndwood când îl văd. E lipsit de nobleţe să trădeze un secret de maniera asta. — N-a fost numai vina lui. Am fost ofiţer destul de mulţi ani ca să-mi dau seama când un tânăr are ceva pe suflet şi nu mi-a fost greu să-l fac să-mi spună ce-l apasă. Victoria îşi îngustă ochii. — De ce? — Să zicem că eram doar curios. Când Lyndwood a văzut că sunt bucuros să-l ajut, mi-a mărturisit tot şi m-a rugat să-l însoţesc. — Nu mi-aţi răspuns la întrebare. De ce eraţi atât de curios? — Motivele mele nu interesează în mod deosebit. Degetele lui Stonevale răvăşiră din nou cărţile. — Alta e problema importantă acum, adăuga el. — Eu nu văd nicio problemă. „În afară de a scăpa de tine”, adăugă ea în gând. Primul ei instinct fusese corect. Ar fi trebuit să plece cât timp mai putuse. Dar se părea că nici nu avusese ocazia asta, de fapt. Brusc, totul părea că se desfăşoară potrivit unui plan conceput dinainte şi asupra căruia controlul ei era din ce în ce mai slab. — Ar trebui să discutăm despre unele detalii ale aventurii din seara asta, nu credeţi? — Detaliile sunt deja puse la punct, mulţumesc. Victoriei nu-i plăcea să preia altcineva conducerea. — Vă rog să mă înţelegeţi. Poate că e fostul soldat din mine, sau poate simpla curiozitate, nu ştiu, dar aş dori să aflu exact despre ce e vorba înainte de a porni într-o aventură. N-aţi vrea să faceţi unele precizări în privinţa evenimentelor? întrebă Stonevale inocent. — Nu văd ce ce. Nu v-am invitat să veniţi cu noi. — Nu doresc decât să vă fiu util, domnişoară Huntington. Nu numai că Lyndwood îmi este recunoscător pentru ajutorul meu în seara asta, dar chiar şi dumneavoastră veţi constata că e foarte convenabil să ai un om în plus la nevoie. — Nu mă tem câtuşi de puţin de mulţimea dezlănţuită. Din contră, o să fie mai palpitant. — Atunci sper că-mi veţi fi recunoscătoare pentru discreţia mea, dacă se va întâmpla să-i fiu prezentat mătuşii dumneavoastră în seara asta. Victoria îl privi în tăcere o clipă. — Se pare că nu numai lordul Lyndwood e în pericol de a fi şantajat, ci şi eu. — Mă răniţi, domnişoară Huntington. — Din păcate nu mortal. Altminteri aş scăpa de o problemă, nu? — Eu vă rog să mă consideraţi o soluţie şi nu o problemă. Stonevale îi zâmbi lent. Umbrele din ochii lui însă nu dispărură. — Nu vă cer decât să vă slujesc ca însoţitor în seara asta când vă aventuraţi pe străzile periculoase ale oraşului, continuă el. Sunt foarte nerăbdător să-mi achit datoria de la jocul de cărţi. — Şi dacă eu refuz să accept plata sub formă de însoţitor, îi veţi spune mătuşii mele totul, nu-i aşa? Stonevale suspină. — Ar fi foarte neplăcut pentru toţi cei interesaţi ca mătuşa dumneavoastră sau mama domnişoarei Lyndwood să afle ce intenţii aveţi, dar nu se ştie niciodată ce subiecte de conversaţie apar în cursul unei seri, nu? Victoria izbi cu evantaiul închis în masă. — Am ştiut eu. Ăsta e şantaj. — E un cuvânt urât, dar cred că într-un anumit sens, e într-adevăr şantaj, recunoscu Stonevale. Vânător de zestre. Asta era singura explicaţie. Încă nu întâlnise unul atât de îndrăzneţ şi agresiv. Erau în general extrem de manieraţi şi plini de graţie, cel puţin la început. Victoria avea însă încredere în instinctele ei. Îl fixă pe Stonevale o clipă, fascinată de licărul expectativ din ochii lui duri, cenuşii. Când începu să se ridice de la masa de joc, contele se ridică în picioare s-o ajute. — Sper să ne vedem mai târziu, îi şopti el la ureche în timp ce ea se ridica. — Dacă urmăriţi moştenirea, milord, spuse Victoria tărăgănat, aruncaţi-vă undiţa în altă parte. Vă pierdeţi timpul cu mine. Metoda dumneavoastră e nouă, dar nu mi se pare deloc atrăgătoare. Vă asigur că am rezistat unor încercări mult mai agreabile. — Am aflat. Contele merse alături de ea în timp ce intrau în strălucitoarea şi aglomerata sală de bal. Victoria observă din nou, ca şi mai înainte, mersul lui echilibrat, dar inegal. Hainele negre, elegante, de seară, cravata artistic legată, pantalonii strânşi pe picior şi cizmele lustruite nu reuşeau să ascundă şchiopătatul care afecta piciorul lui stâng. — Ce anume vi s-a spus, milord? întrebă Victoria. Contele dădu din umeri. — Că nu prea vă interesează căsătoria. — Sursele dumneavoastră se înşală, spuse ea cu un zâmbet uşor. Nu mă interesează deloc. Nu am absolut nici un interes să mă căsătoresc. Stonevale îi aruncă o privire piezişă. — Păcat. Poate dacă aţi avea un soţ şi o familie cu care să vă petreceţi serile, n-aţi mai fi obligată să vă amuzaţi cu aventuri riscante ca aceea pe care aţi plănuit-o în seara asta. Zâmbetui Victoriei se lărgi. — Sunt sigură că genul de aventură pe care l-am plănuit pentru seara asta va fi mult mai amuzant decât îndatoririle nocturne ale unei soţii. — Ce vă face atăt de convinsă? — Istoria personală. Mama a fost cerută în căsătorie pentru averea ei şi asta a distrus-o. Scumpa mea mătuşă a fost de asemenea căsătorită pentru banii ei. Din fericire pentru ea, soţul ei a avut nobleţea de a muri repede într-un accident de vânătoare. Eu, neputând miza pe un asemenea noroc, m-am hotărât să nu risc o căsătorie. — Nu vă e teamă că aţi putea pierde o parte importantă din viaţa unei femei? spuse el. —Câtuşi de puţin. N-am observat nimic atrăgător la o căsătorie. Victoria îşi desfăcu evantaiul ei aurit pentru a ascunde un fior. Amintirea micilor cruzimi zilnice ale tatălui ei vitreg şi actele de violenţă la beţie exercitate asupra mamei ei era mereu vie. Nici chiar luminile strălucitoare ale sălii de bal n-o putea întuneca. Îşi făcu vânt de câteva ori sperând ca Stonevile să creadă că era foarte plictisită de direcţia pe care o luase conversaţia. — Acum, cu voia dumneavoastră, milord, aş vrea să vorbesc ceva cu o prietenă. Stonevale îi urmări direcţia privirii. — A, da, întreprinzătoarea Annabella Lyndwood. Fără îndoială că e nerăbdătoare să discutaţi amănuntele planului. Se pare că, de vreme ce sunteţi hotărâtă să nu acceptaţi ajutorul meu, voi fi obligat să aflu singur amănuntele. Dar nu vă fie teamă, sunt foarte bun strateg, spuse Stonevale înclinând uşor capul asupra mâinii Victoriei. Ne vedem mai târziu, domnişoară Huntington. — Am să mă rog la Dumnezeu să găsiţi ceva mai amuzant de făcut în seara asta, decât să ne însoţiţi. — Slabă speranţă. Zâmbetul uşor al contelui deveni un rânjet scurt, răutăcios, dezgolindu-i o clipă dinţii albi, puternici. Victoria îşi întoarse spatele cu o piruetă elegantă fluturându-şi rochia de mătase galben-aurie, refuzând să-i dea bărbatului satisfacţia unei priviri peste umăr. Omul ăsta nu era numai potenţial periculos, ci şi nesuferit. Îşi înăbuşi un mic suspin în timp ce aluneca prin mulţime. N-ar fi trebuit să-i permită contelui s-o ademenească în sala de joc. De fapt nici nu se făcea ca o doamnă să joace cărţi cu un bărbat într-o împrejurare ca asta. Ea însă nu putuse niciodată rezista unei aventuri iar afurisitul de bărbat păruse să-şi fi dat seama de asta imediat. O simţise şi se folosise de slăbiciunea ei. Era de reţinut asta. Nu existase nimic care s-o avertizeze. În fond Stonevale îi fusese prezentat după toate regulile nici mai mult nici mai puţin de însăşi Jessica Atherton. Toată lumea ştia că Lady Atherton era complet deasupra oricărui reproş, o femeie perfectă. Slabă, cu părul negru şi ochi albaştri, vicecontesa nu numai că era tânără, delicată, chiar încântătoare, dar şi de o modestie care i se potrivea. Era veşnic zâmbitoare, păstrând mereu un aer respectabil şi ţinând la buna cuviinţă. Cu alte cuvinte, nu ar fi prezentat niciodată un ticălos, un vânător de zestre, vreunuia din oaspeţii ei. — Vicky, te-am căutat pretutindeni. Annabella se îndreptă grăbită spre prietena ei. Îşi desfăcu evantaiul şi îl folosi pentru a-şi ascunde buzele în timp ce şoptea: — Ai jucat cărţi cu Stonevale? Câtă nesăbuinţă! Cine a câştigat? Victoria suspină. — Eu, din păcate. — Ţi-a spus că Bertie l-a invitat să ne însoţească în seara asta? Am fost foarte furioasă pe el, dar Bertie insistă că trebuie să mai fie un bărbat cu noi, pentru protecţie. —Aşa mi s-a dat şi mie de înţeles. — O, scumpa mea, eşti furioasă. Îmi pare rău, crede-mă, dar nu l-am putut împiedica. Bertie a promis să nu sufle un cuvânt despre planul nostru, dar se pare că Stonevale a reuşit să-l facă să vorbească. — Da. Înţeleg cum a procedat. Probabil că i s-a dat de băut până când a spus tot. E păcat că fratele tău nu-şi poate ţine gura, dar nu-i nimic, Bella. Sunt sigură că ne, vom amuza şi aşa. Ochii albaştri azurii ai Annabellei străluciră de uşurare. Buclele ei blonde tresăltară încântător când dădu din cap şi zâmbi. Annabella Lyndwood era considerată de anumiţi arbitri ai eleganţei doar un pic mai plinuţă decât o cerea moda. Tendinţa asta spre corpolenţă însă nu-i îndepărtase deloc pe mulţii ei curtezani. Împlinise de curând douăzeci şi unu de ani şi îi mărturisise Victoriei că va fi obligată fără îndoială să accepte una din numeroasele propuneri pe care le primise în acest sezon. Annabella intrase târziu în cursa pentru căsătorie datorită morţii neaşteptate a tatălui ei, dar se dovedise extrem de populară când îşi făcuse în cele din urmă apariţia la Londra. — Ce ştii despre el, Bella? întrebă Victoria încet. — Despre cine? Despre Stonevale? Nu prea multe, ca să fiu sinceră. Bertie spune că e respectat în cluburi. Titlul l-a obţinut abia de curând, cred. Fostul conte îi era un fel de rudă, unchi sau cam aşa ceva. Bertie vorbea de nişte moşii în Yorkshire. — Altceva n-a mai spus? — Să mă mai gândesc… După Bertie, familia lui e aproape stinsă. Era cât pe ce să se stingă de tot, cred, când Lucas Colebrook a fost grav rănit în Peninsulă cu vreun an în urmă. Victoria simţi un ciudat ghem în stomac. — Şchiopătatul? — Da. A fost sfârşitul carierei lui militare, care oricum s-ar fi sfârşit odată cu preluarea titlului. Prima lui datorie este acum faţă de titlu şi de moşie, normal. — Normal. Victoria n-ar fi dorit să pună următoarea întrebare dar nu se putu abţine. — Cum s-a întâmplat? — Rana de la picior? Nu ştiu amănuntele. Bertie spune că Stonevale nu vorbeşte niciodată de ea, dar că însuşi Wellington l-a citat în mai multe ordine de zi. Se spune că în timpul luptei în care a fost rănit, Stonevale a reuşit să se menţină în şa şi să-şi conducă oamenii spre obiectiv înainte de a se prăbuşi pe câmp şi a fi considerat mort. Considerat mort. Victoria simţi că-i vine rău. Reuşi să-şi învingă senzaţia neplăcută, amintindu-şi că Lucas Colebrook nu era genul de om de care ei să-i fie milă. În plus, se îndoia serios că Stonevale ar fi apreciat-o. Afară de cazul în care găsea vreun mod de a o folosi în propriul lui avantaj. Se întrebă dacă nu cumva Stonevale propusese jocul de cărţi pentru a nu fi obligat să îndure o rundă de dansuri populare. Probabil că şchiopătatul nu-i permitea accesul pe ringul de dans. — Ce crezi despre el, Vicky? Am văzut-o pe perfecta domnişoară Pilkington privindu-l toată seara, ca şi alte fete din sala de bal. Ca să nu mai pomenesc şi de mamele lor. Nimic nu deşteaptă mai bine apetitul decât un pic de sânge proaspăt, nu? spuse Annabella uşor înţepător. — Ce imagine dezgustătoare, spuse Victoria râzând fără voie. Mă întreb dacă Stonevale ştie că e privit ca un armăsar. — Nu ştiu. Tu eşti însă singura la care se uită. Toată lumea a observat că tu ai fost aceea pe care a ademenit-o în sala de joc. — Cred că e în căutarea unei zestre, spuse Victoria. — M-ai omorât, Vicky. Veşnic ai impresia că bărbaţii te curtează pentru moştenirea ta. Eşti de-a dreptul bătută în cap în privinţa asta. Ţi se pare imposibil ca unii din admiratorii tăi să fie interesaţi de persoana ta şi nu de zestre? — Bella, am aproape douăzeci şi cinci de ani. Ştim amândouă că bărbaţii din lumea noastră nu fac propuneri fetelor mai în vârstă decât dacă sunt tentaţi de motive practice. Averea mea e un motiv foarte practic. — Vorbeşti de parcă ai fi expusă într-o vitrină. Şi nu ăsta-i adevărul. — Ba da, şi ca să fiu sinceră, prefer lucrurile aşa cum sunt, spuse Victoria cu voce egală. Annabella scutură din cap. — De ce? — Pentru că totul devine mult mai simplu, replică Victoria vag, căutându-l pe Stonevale prin mulţime fără să-şi dea seama. Îl găsi în cele din urmă vorbind cu amfitrioana lângă uşa care dădea spre vastele grădini ale Athertonilor. Privi atentă camera intimă în care stătea, dominând-o cu înălţimea lui pe Lady Atherton care era ca o viziune în roz. — Dacă asta te face să te simţi mai bine, află că Bertie n-a zis absolut nimic care să implice că Stonevale ar fi un vânător de zestre, spuse Annabella. Din contră, se spune că bătrânul conte era un excentric care a strâns bogăţii până în ziua morţii. Acum i-au revenit toate noului conte. Şi tu-l ştii pe Bertie. Nici n-ar visa să invite pe cineva să ne însoţească în seara asta dacă nu l-ar place. Asta era adevărat, gândi Victoria. Lordul Lyndwood, doar cu doi ani mai în vârstă decât sora lui, privea îndatoririle legate de proaspătul său titlu cât se poate de serios. Era foarte protector cu exuberanta şi sprinţara lui soră şi veşnic amabil cu Victoria. Nu le-ar expune pe niciuna din ele unui bărbat a cărui reputaţie ar fi îndoielnică. Probabil că Annabella avea dreptate, poate că ea însăşi era un pic prea pornită contra vânătorilor de zestre. Apoi îşi aminti de ochii lui Stonevale. Chiar dacă nu era un vânător de zestre, era totuşi mai periculos decât oricare alt bărbat pe care-l cunoscuse vreodată, poate cu excepţia tatălui ei vitreg. Victoria scoase un suspin la acest gând apoi îl înlătură furioasă. Nu, îşi spuse ea brusc cu mânie, indiferent cât de periculos ar putea fi Stonevale nu putea să-l pună în aceeaşi categorie cu bruta care se însurase cu mama ei. Ceva din adâncul ei îi spunea că, cei doi bărbaţi nu erau de aceeaşi speţă. — Felicitări, draga mea Victoria, văd că te bucuri de atenţia noului nostru conte. Stonevale e un specimen interesant, nu? Trezită din gândurile ei de vocea gâtuită, cunoscută, Victoria privi în stânga şi o văzu pe Isabel Rycott lângă ea. Adevărul era că nu-i prea plăcea femeia asta, dar simţea o uşoară invidie când era prin preajma ei. Isabel Rycott îi amintea întotdeauna Victoriei de o bijuterie exotică. Avea treizeci şi ceva de ani şi plutea în jurul ei un aer de mister feminin şi erotism care părea să atragă bărbaţii precum mierea albinele. Aerul de erotism era sporit de graţia ei felină, părul ei negru lucios şi ochii uşor oblici. Era una din puţinele femei din sală în afară de Victoria, care desfideau moda zilei purtând culori puternice în loc de monotonul alb sau pastel. Neobişnuita ei rochie de un verde profund ca smaraldul strălucea puternic în lumina sălii de bal. Dar nu aspectul neobişnuit al Isabelei o făcea pe Victoria s-o privească cu o anumită invidie gânditoare; libertatea pe care i le confereau vârsta şi statutul ei de văduvă erau lucrurile care o făceau pe Victoria s-o admire în secret. O femeie în situaţia Isabelei Rycott atrăgea atenţia societăţii mult mai puţin decât Victoria. Lady Rycott era liberă să aibă chiar şi aventuri galante. Victoria nu cunoscuse niciodată un bărbat cu care să fi dorit să aibă o aventură, dar i-ar fi plăcut foarte mult s-o poată face dacă i se năzărea. — Bună seara, Lady Rycott, spuse Victoria privind în jos la femeia care era cu câţiva centimetri mai scundă decât ea. L-aţi cunoscut pe conte? Isabel scutură din capul ei frumos modelat. — Încă n-am fost prezentaţi din păcate. A intrat în societatea noastră abia de curând, deşi am auzit că şi-a făcut apariţia pe la mesele de joc din cluburi de mai mult timp. — Aşa am auzit şi eu, spuse Annabella. Bertie spune că e un jucător excelent, cu mult sânge rece. — Da? Isabel privi spre contele care încă mai stătea de vorbă cu Lady Atherton. — Nu-i de loc genul de bărbat chipeş, nu? Dar are ceva care te intrigă. Chipeş? Victoria ar fi râs în gura mare la ideea de a folosi acest cuvânt insipid pentru a-l descrie pe Stonevale. Nu, nu era chipeş. Avea trăsături puternice, chiar aspre, cu un nas ascuţit, o falcă agresivă şi o expresie de permanentă veghe în ochii aceia cenuşii. Părul lui era de culoarea unei nopţi fără lună, înspicat cu argintiu la tâmple, dar nimic din toate astea nu-l făcea chipeş. Când te uitai la Stonevale vedeai o faţă masculină tăcută, controlată, şi nu un filfizon arătos. — Trebuie să recunoaşteţi, spuse Anabella, că îşi poartă bine hainele. — Da, aprobă Isabel şoptit. Îşi poartă hainele extrem de bine. Victoriei nu-i plăcea privirea cercetătoare a Isabelei în timp ce-l privea pe conte, dar trebuia să admită că Stonevale era unul din acei oameni rari care nu era dominat de croielile elegante în mare vogă. Umerii lui puternici, abdomenul suplu şi pulpele musculoase n-aveau nevoie de perniţe de vată sau camuflaje. — S-ar putea să fie chiar amuzant, spuse Isabel. — S-ar putea, o aprobă Annabella. Victoria privi din nou silueta înaltă, întunecată de lângă Lady Atherton. — S-ar putea ca amuzant să nu fie cuvântul cel mai potrivit. Periculos era cuvântul potrivit. Victoria simţi brusc dorinţa de a se juca puţin cu acest pericol. Tumultul lumii bune, de care se folosea tot mai des în ultimul timp pentru a-şi umple lungile ore ale nopţii nu mai era deajuns. Îi trebuia ceva nou care s-o scape de coşmarurile ei neîntrerupte. Contele de Stonevale putea fi exact tonicul pe care îl căuta.