Danielle Steel carti

                                                           Promisiunea de Daniele Estelle    CAPITOLUL 1 Un soare dulce, de dimineaţă le scaldă în lumină spatele în vreme' ce se dădeau jos de pe biciclete în faţă la „Eliot House“, din incinta Harvardului. Se opriră pentru o clipă să-şi zîmbească. Era în mai şi erau foarte tineri. Părul ei scurt strălucea în lumina soarelui, iar cînd privirea ei o întîlni pe-a lui, fata începu să rîdă. Ei, Doctore în Arhitectură, cum te simţi ? întreabă-mă în două săptămîni după ce-mi iau doctoratul. li întoarse zîmbetul în vreme ce-şi îndepărta o şuviţă de păr blond de pe frunte. Ducă-se dracului diploma, te întreb după noaptea trecută. Rînji din nou la el, iar tipul îi dădu repede una peste fund în joacă. Mişto. Dar cum te simţi dumneata, d-ră McAl- listu ? Mai poţi să mergi ? Săriră din nou pe biciclete acum, iaT ea întoarse capul, cu un răspuns sîcîitor. Dar tu poţi ? Şi cu asta dusă a fost, zburind departe, cu mult înaintea lui, pe bicicleta micuţă pe care i-o cum­părase de ziua ei doaT cu cîteva luni în urmă. Era' îndrăgostit de ea. Fusese îndrăgostit de ea dintot- deauna. Visase la ea toată viaţa. Şi o cunoştea de doi ani. Se simţea singur la Harvard înainte de asta, şi o bună parte din al doilea an de aspiranţă socotise că va fi la fel şi acolo. N-avea nevoie de Radcliffe sau Vassar sau Wellseley cu el în pat. Cunoscuse prea multe fete de astea la anii studenţiei şi, în ceea ce-1 privea pe Michael, tipelor ăstora le lipsea întotdea­una ceva. El voia ceva mai mult. Textură, sub­stanţă, suflet. Rezolvase problema foarte convena­bilă vara' trecută, cu o legătură cu una dintre prie­tenele mamei sale. Normal că mama sa n-a ştiut. Dar se distrase de minune. Era o femeie a naibii de atrăgătoare, în vîrstă de vreo treizeci de ani, mult mai tînărâ ca mama lui, fireşte, şi era ceva editor la „Vogue*. Dar totul nu fusese decît o distracţie. Pentru amîndoi. Nancy era altceva. Ştiuse asta din prima clipă în care o văzuse, în Galeriile de artă din Boston, unde erau expuse ta­blourile ei. Exista în fiecare o tentă de singurătate care.bîntuia fiecare peisaj al ei, iar oamenii pe care îi pictase aveau toţi un soi de tandreţe solitară ca- re-1 umpluse de milă şi-l făcuse să-şi dorească să ajungă de la ei la artistul care-i pictase. Iar ea stă­tuse acolo, purtînd în acea zi o beretă roşie şi o haină veche din piele de raton, cu o uşoară roşeaţă pe pielea delicată, din cauza mersului grăbit pro­babil pînâ la galeriile din Strada Charles cu ochii strălucind, cu faţa plină de viaţă. Nu dorise niciodată pînă atunci o femeie aşa cum o dorea pe ea. Cumpărase două tablouri de-ale ei şi o invitase la masă la Lockobar. Insă pentru rest a fost nevoie de mai mult timp. Nancy McAllistu nu era deloc grăbită să-şi dăruiască timpul sau inima. Fusese mult prea singură prea mult timp ca să cedeze uşor. La 19 ani era deja înţeleaptă şi cu­noscuse bine durerea. Durerea de a fi singur. Du­rerea de a fi părăsit. O torturase încă de cînd, co­pil fiind, fusese trimisă la orfelinat. Nu-şi putea aminti ziua în care mama ei o lăsase acolo, nu cu mult înainte de a muri. Dar îşi amintea frigul din săli. Mirosul de oameni străini. Zgomotele dimine­ţilor în care stătea întinsă în pat, luptîndu-se cu la­crimile. Avea sănşi amintească lucrurile astea toată viaţa. Mult timp, crezuse că nu va găsi nimic să umple golul din ea. Dar acum îl avea pe Michael. Legătura lor nu era uşoară, dar era solidă, bazată pe dragoste şi respect : fiecare scotocise în lumea lui, o întorsese pe dos, dar apăruse cu ceva frumos şi rar. Iar Michael nu era nici el un prost. Ştia' ce riscă îndrăgostindu-se de cineva „deosebit44 — aşa cum se exprima mama lui, cînd avea ocazia. Dar Nancy nu avea nimic „deosebit". Singurul lucru deosebit era că era pictoriţă, nu o simplă studentă. Nu mai era în perioada căutărilor, ci deja era ceea ce voia să fie şi spre deosebire de alte femei pe care le cu­noscuse, Nancy nu mai trecea în revistă candidaţi, ci-1 alesese pe bărbatul pe care-1 iubea. In doi ani n-o părăsise niciodată. Iar ea era sigură că n-o va face nicicînd, se cunoşteau prea bine unul pe altul. Oare ce-ar mai fi putut exista în viaţa lui, pe care ea să nu-1 ştie ? Ştia totul. Isprăvile nostime, secretele aiurite, visurile copilăriei, spaimele îngro­zitoare. Şi prin intermediul lui, Nancy ajunsese să-i respecte familia. Chiar şi pe maică-sa. Michael fusese născut într-o tradiţie, sortit din copilărie să moştenească un tron. Nu era ceva pe care să-l ia uşor sau pe seama căruia să glumească. Cîteodată chiar îl înspăimînta. Va fi oare în stare să facă faţă legendei ? Dar Nancy ştia că va fi. Bu­nicul lui, Richard Cotter, fusese arhitect, iar tatăl lui, 'la fel. Bunicul lui Michael fusese cel care fon­dase imperiul. însă numai joncţiunea afacerilor   Cotter cu averea Hillyard prin căsătoria părinţilor lui Michael, crease „Cotta-Hillyard“-ul de astăzi. Richard Cotter ştiuse să facă bani, insă banii Hil­lyard — bani vechi — fuseseră cei care să aducă cu ei ritualurile şi tradiţiile puterii. Asta era, din cînd în cînd, o povară greu de purtat, dar lui Mi­chael îi plăcea, iar Nancy o respecta. Ştia că într-o bună zi Michael va fi la cîrma firmei Cotter-Hil- lard.. La începutul legăturii lor, vorbeau numai de asta, iar mai tîrziu la fel, cînd şi-au dat seama cît de serioasă era legătura lor. Dar Michael ştia că o găsise pe cea capabilă să se descurce cu toate aces­tea, cu responsabilităţile familiei la fel de bine ca şi cu îndatoririle de'la serviri. Orfelinatul nu făcuse nimic ca s-o pregătească pe Nancy pentru rolul care avea să i se potrivească, după părerea lui Michael, însă munca părea să-i fie o a doua natură. O privea acum cu o infinită mîndrie, cum zbura înaintea lui, aşa de sigură pe sine, aşa de puter­nică, cu picioarele mici pedalînd cu hotărîre, cu bărbia peste umăr din cînd în cîndi ca să se uite la el şi să rîdă. Avu impulsul nebunesc să ţîşnească înainte, s-o ajungă şi s-o ia de pe bicicletă... acolo... pe iarbă... la fel ca noaptea trecută... la fel... însă îşi alungă gîndul din minte şi porni după ea. Hei, aşteaptă-mă, ticăloasă mică. • în cîteva clipe, era în acelaşi rînd cu ea, şi, în timp ce-şi continuau drumul, mai liniştiţi acum, Michael întinse o mină spre ea, în spaţiul îngust dintre amîndoi. Eşti foarte frumoasă azi, Nancy. Vocea lui sruna ca o mîngîiere în aerul de primă­vară şi în jurul lor lumea era proaspătă şi verde. Ştii cît de mult te iubesc ? O, să fie jumătate cît de iubesc eu, domnule Hillyard ? Asta dovedeşte cît de incultă eşti, d-ră Nancy Fancy-pants [1]. Ca întotdeauna, porecla o făcu să râdă, Michael o făcea întotdeauna fericită. Făcea nişte lucruri mi­nunate. Nancy începuse să gîndească astfel din prima clipă în care el intrase în galerie şi o ameninţase că se dezbracă la pielea goală dacă nu-i vinde toate tablourile.' Din întîmplare te iubesc de cel puţin şapte ori mai mult decît mă iubeşti tu. Aiurea. Rînji din nou spre el, cu nasul în vînt, şi iarăşi ţîşni înainte. Eu te iubesc mai mult, Michael. De unde ştii ? începuse^ să accelereze ritmul ca s-o ajungă. Mi-a spus mie Moş Crăciun. Şi cu asta dusă a fost din nou, iar de data asta Michael o lăsă să se ducă înainte pe poteca îngustă. . Era într-o dispoziţie sărbătorească şi-i plăcea să se uite la ea. Să vadă forma suplă a şoldurilor ei în blugi, talia subţire, umerii mici gătiţi cu un şal roşu legat lejer în jurul lor, şi părul negru şi stră­lucitor fluturând în vînt. Ar fi putut să se uite la ea ani de-a rîndul fără să se sature. De fapt, chiar asta avea de gînd să facă. Ceea ce-i aduse aminte de... Avusese de gînd toată dimineaţa să vorbească cu ea despre asta. Iarăşi micşoră distanţa dintre ei şi o bătu uşurel pe umăr : Scuzaţi-mă, d-ră Hillyard. Ea avu o mică trerărire la auzul numelui, dar apoi îi zîmbi timid, cu toată lumina soarelui re­vărsată pe faţă. Dacă se uita atent, el îi putea diş   tinge pistruii extrem de mici, aproape ca un praf de aur lăsat de spiriduşi pe pielea ei sidefie. Şi cum ziceam... d-nă Hillyard... Rosti cuvîntul cu o plăcere infinită. Aşteptase asta timp de doi ani. Nu crezi că forţezi puţin lucriurile, Michael ? Vocea îi suna şovăitoare, aproape înspăimîntată. El nu vorbise încă cu Marion. Aşa că nu conta ce hotărîseră el şi cu Nancy între ei. Nu forţez nimic. Mă gîndeam s-o facem de azi în două săptămîni. Imediat după absolvire. De mult se hotărîseră la o nuntă mică, în cerc restrîns. Nancy nu avea familie, iar Michael voia să împartă bucuria momentului cu Nancy, fără so­coteli făcute pentru o mie de invitaţi şi fără ar­mate de fotografi de la o mie şi una de ziare. De fapt, mă gîndeam să mă duc la New York ca să discut asta cu Marion chiar astă seară. Astă seară ? Se ptuea distinge ecoul unei spaime în cuvinte. Fata lăsă bicicleta să încetinească şi apoi să se oprească. El răspunse cu o înclinare* a capului, iar figura fetei deveni gînditoare în timp ce privea peste dealurile pline de verdeaţă din jurul lor. Şi ce crezi că are să spună ? Se temea să se uite la el. Se temea să şi asculte. Da, fireşte. Chiar eşti îngrijorată ? 8 J Dar era o întrebare stupidă şi amîndoi ştiau asta. Aveau destule motive de îngrijorare. Marion nu era o femeie suavă ca o floare. Era mr.-na lui Michael şi nu era mai tandră decît „Titanicul". Era o fe­meie puternică, hotărîtă, concretă, de oţel. Se ocu­pase de toate treburile din familie după ce-a murit tatăl ei şi continuase cu şi mai multă hotărîre după moartea soţului ei. Nimic nu o putea opri pe Marion Hillyard.' Nimic şi în orice caz nu o puştoaică şi nici măcar unicul ei fiu. Dacă nu voia ca ei să se căsătorească, pentru nimic în lume n-avea să-i fe-   ricească cu acel „daa de care Michael se prefăcea aşa de sigur. Iar Nancy ştia exact ce credea Marion Hillyard despre ea. Marion nu ascunsese niciodată ceea «e simţea sau, cel puţin, nu din momentul în care-şi dăduse seama că pasiunea „prostească" a lui Michael pen­tru „pictoriţa aia“ ar putea fi ceva cît se poate de serios. L-a chemat pe Michael la New York şi l-a rugat cu blîndeţe şi cu dulceaţă, i-a zîmbit plină de farmec, după care a izbucnit mînioasă, amenin- ţîndu-1 şi ispitindu-1, tunînd şi fulgerînd. După care s-a resemnat sau a dat impresia c-o face. Michael a luat asta drept un semn bun, dar Nancy nu era de aceeaşi părere. Avea senzaţia că Marion ştia ce face, şi că1 în prezent se hotărîse să ignore „situaţia". Nu erau făcute invitaţii, nu erau rostite acuzaţii, scuzele pentru cele spuse în trecut lui Michael n-aveau să vină niciodată, dar în ace­laşi timp nu se mai iveau probleme noi. Pentru ea, Nancy era surprinsă să-şi dea seama cît de mult o durea asta. Neavînd o familie proprie, îşi făcuse în­totdeauna vise ciudate despre Marion. Că ar fi pu­tut fi prietene, că Marion ar fi plăcut-o, ea şi cu Marion ducîndu-se să facă cumpărături pentru Mi­chael... Marion devenind... mama pe care n-o avu­sese şi n-o cunoscuse niciodată. Dar Marion nu in­tra prea uşor în pielea unui asemenea personaj. în doi ani, Nancy avusese destule ocazii să înţeleagă asta. Numai Michael se încăpăţîna să susţină că maică-sa o să se facă femeie cumsecade,- că odată pusă în faţa inevitabilului, o să-l accepte şi o să fie prieteni la cataramă.                                                               t Dar Nancy nu era niciodată sigură de asta. Il si­lise chiar pe Michael să se gîndească şi la posibili­tatea ca Marion să n-o accepte nici în ruptul capu­lui, să nu fie în nici un oaz de acord cu căsătoria. Şi atunci ?...   „Atunci sărim in maşină şi-i dăm drumul spre cel mai apropiat judecător de pace. Avem amîndoi vîrsta, ştii doar“. Nancy ^îmbise atunci la gîndul unei soluţii atît de simple, deşi în mintea ei ştia că fiu va fi nicio­dată aşa de uşor. Dar ce conta ? După doi ani îm­preună, se simţeau oricum căsătoriţi. Stătură tăcuţi o clipă extraordinar de lungă ad- mirînd priveliştea, apoi Michael luă mina fetei. Te iubesc, Nancy ! Şi eu te iubesc ! Se uită la el îngrijorată, iar el reduse privirea la tăcere cu un sărut. Insă nimic nu putea reduce la tăcere gindurile şi întrebările pe care şi le puneau amîndoi. Nimic, decît întîlnirea cu Marion. Nancy îşi lăsă bicicleta să cadă şi, cu un suspin, se cuibări în braţele lui Michael. Aş fi vrut să fie mai uşor, Michael! O să fie ! Ai să vezi. Acuma haide. Ii dăm drumul sau ai de gînd să stăm aici toată ziua ? Din nou îi dădu una peste fund," iar ea zîmbi vă- zîndu-1 că ridică bicicleta în locul ei. într-o clipă erau din nou la drum, rîzînd şi jucîndu-se şi cîn- tînd, prefăcîndu-se că Marion nu mai există. Dar exista. Şi aşa avea să fie întotdeauna. Marion era mai mult o instituţie decît o femeie. în viaţa lui" Michael în orice caz. Şi acum în a lui Nancy. Soarele se înălţase şi mai mult pe cer în vreme ce pedalau pe drumul de ţară mergînd în rind sau unul în faţa altuia, într-o clipă sîcîindu-se reci­proc, pentru ca-n clipa următoare să devină tăcuţi şi gînditori. Era aproape de amiază rind ajunseseră la Revers Beach şi văzură o figură cunoscută îna- intind spre ei. Era Ben Avery, din nou cu o tipă lîngă el. Iarăşi o blondă cu picioare lungi. Toate arătau a prinţese care se întorc acasă şi mult dintre ele chiar erau. Salut, voi ăia doi. Mergeţi la bîlci ? Ben rînji la ei şi apoi cu o mişcare uşoară a mîi- nii o prezentă pe Jeanette. Schimbară saluturi cu toţii, iar Nancy îşi duse mîna streaşină la ochi ca să se uite înainte spre bîici. Pînă la el mai erau cî- teva intersecţii. Merită să ne oprim ? —: La dracu, sigur că merită ! noi am cîştigat un cîine roz, adăugă, arătînd spre fiinţa oribilă din co­şul lui Jeanette, plus o ţestoasă verde pe care o fi pierdut-o cineva şi două căni de bere. în afară de asta, au porumb copt care-i grozav. Gata, mă au de muşteriu ! Michael îi aruncă o privire lui Nancy şi zîmbi. Mergem şi noi ? Sigur ! Voi doi vă întoarceţi acasă deja ? Dar îşi dădu şi singură seama că da. Ben avea o privire pe care Nancy o mai văzuse la el şi ştia ce înseamnă, iar Jeanette nu părea să aibă ceva împotrivă. Nancy îşi zîmbi sieşi uitîndu-se la ei. Da, am fost în oraş încă de la şase dimineaţa. Sînt la pămînt. Apropo, ce program aveţi voi doi pentru diseară ? Ny vă opriţi la mine să luaţi o pizza ? Camera lui Ben era cu vreo două uşi înaintea camerei lui Mike. Ce program avem pentru diseară, senor ? . Nancy îl privi pe Michael cu un zîmebt larg, dar el clătină din cap. Am nişte treburi de rezolvat noaptea asta. Poate altădată ! Asta-i aminti repede fetei de întîlnirea cu Ma­rion. O.K. Salve ! Ben şi Jeanette le făcură cu mîna şi dispărură, în vreme ce Nancy îl fixa pe Michael. Chiar"ai de gînd să te duci s-o vezi în noaptea asta ? Da ! Şi nu-ţj mai face griji. Totul o să fie bine. Apropo, mama a zis că e angajat în slujba pe care o voia. Ben ? Nancy îl privi întrebător în vreme ce începuseră să pedaleze spre bîlci. Da ! O să începem în acelaşi timp. în domenii diferite, dar începem în aceeaşi zi. Mike părea încîntat. îl cunoştea pe Ben din pri­mii ani de şcoală şi se aveau ca fraţii. Ben ştie ? Michael clătină din cap, zîmbind misterios. M-am gîndit să-i las bucuria să afle veştile oficial. N-am vrut să i-o stric. Nancy îi zîmbi. Eşti un timp cumsecade şi te iubesc, Hillyard. Mulţumesc, d-ră H. Termină, Michael. îşi dorea numele ăsta prea mult ca să suporte să-l audă rostit în răspăr, fie şi numai de Michael. Nu termin. Şi-ai face mai bine să încerci să te obişnuieşti cu el. Devenise deodată serios. O să încerc. Cînd o să fie timpul. Dar pînă atunci „d-ra McAllistu“ merge încă foarte bine. Pînă peste două săptămîni, ca să fim exacţi. Dă-i drumul, hai să vedem care ajunge mai re­pede. Zvîcniseră înainte, unul lîngă altul, gîfîind şi ri- zînd. Michael ajunse la intrarea în bîlci cu exact de secunde înaintea ei. Dar amîndoi erau bron­zaţi şi sănătoţi şi nepăsători. Ei bine, domnule, unde mergem mai întîi ? Dar ghicise deja şi avea dreptate. La porumb, fireşte. Mai era nevoie să întrebi ? .Nu prea ! ' Lăsară bicicletele lîngă un copac, ştiind că-n oră­şelul ăsta adormit nu le va fura nimeni şi plecară, braţ la braţ. Zece minute mai tîrziu erau veseli şi fericiţi, picurînd unt peste porumbul pe care-1 mîn- cau, apoi îndopîndu-se cu cîrnăciori şi luînd înghi­ţituri mici dintr-o bere rece ca gheaţa. Nancy în­cheie ospăţul cu un rotogol imens de vată de zahăr. Cum poţi să mănînci aşa ceva ? Uşor. E delicioasă ! Bolborosise cuvintele prin ceva lipicios şi roz, dar avea figura încîntată a unei puştoaice de cinci ani. Ţi-am mai spus vreodată că eşti frumoasă ? Se strîmbă la el, cu faţa plină de urme roz Mi­chael scoase batista şi o şterse pe barbă. Dacă te-ai şterge puţin am putea să ne facem o poză. Da ! Unde ? Se aplecă să înfulece încă un nor roz, şi nasu-i dispăru iarăşi. Eşti groaznică. Acolo ! Arătă spre o ghereită unde-şi puteau băga cape­tele prin nişte găuri rotunde şi să-şi facă fotografii în diverse costume bizare. Rătăcind de colo pînă colo, au ales costumele de Rhet Butler şi Scarlet O’Hara. Şi, ciudat, nici un erau caraghioşi în poză. Chipull ui Nancy arăta su­perb deasupra costumului pictat cu deosebită grijă. Frumuseţea delicată a figurii ei şi regularitatea trăsăturilor se potriveau perfect cu rochia mai mult decît feminină a frumoasei sudiste. Iar Michael arăta ca un tînăr craidon. Fotograful le înmînă poza şi-şi primi dolarul. Ar trebui s-o păstrez, aşa de bine arătaţi amîndoi. Mulţumim ! Pe Nancy complimentul o impresionase, dar Mi­chael zîmbise numai. Era întotdeauna al naibii de mlndru de ea. încă dquă săptămîni numai şi... Dar trăgîndu-1 puternic de mînecă Nancy îl smulse din visarea lui cu ochii deschişi. Uite, acolo ! Acolo, unde se aruncă cu cercul. Întotdeauna îşi dorise să se joace şi la asta la bîlci, cîrud era mică, dar călugăriţele de la orfelinat spuneau totdeauna că e prea scump. Putem ? Dar bineînţeles, draga mea ! Ii făcu o plecăciune adîncă, îi oferi braţul şi în­cepu să meargă agale spre ghereta respectivă. Dar Nancy era mult prea nerăbdătoare ca să suporte să meargă în pas de plimbare. Aproape că sărea ca un copil, iar nerăbdarea ei îl încînta. Putem s-o facem chiar acum ? Sigur, iubito ! Puse un dolar pe tejghea, iar omul îi înmînă fetei de patru ori mai multe cercuri ca de obicei. Cei mai mulţi clienţi plăteau doar un sfert. Dar nu se pricepea să arunce, aşa că nu-i reuşi nici o încercare. Michael privea amuzat. Pentru care premiu te chinui atîta ? Pentru mărgele. Ochii îi străluceau ca la un copil, iar răspunsul nu era cu mult mai mult decît o şoaptă. N-am avut niciodată un şirag dintr-ăsta, ieftin şi ţipător.^ Era singurul lucru pe care şi-l dorise încă de cînd era copil. Ceva strălucitor, sclipitor şi frivol. Eşti uşor de satisfăcut, iubita mea. Sigur nu vrei mai degrabă căţeluşul roz ? Era exact ca cel pe care-1 avusese Jeanette în co- şuleţ, dar Nancy clătină din cap, hotărîtă. Mărgelele ! Dorinţa ta e lege pentru mine. Şi toate cele trei cercuri pe care le aruncă au că­zut exact la ţintă. Cu un zîmbet, omul din spatele tejghelei le dădu mărgelele, iar Michael le petrecu repede în jurul gîtului ei. Voila, mademoiselle. Sînt ale tale. Dar nu crezi că e cazul să încheiem o asigurare pentru ele ? N-ai vrea să nu mai rîzi de mărgelele mele ? Părerea mea e că sînt minunate. Le atinse uşurel, bucuroasă să ştie că-i scînteiau acum la gît. Părerea mea e că tu eşti minunată. Altceva ce-ţi mai doreşte inima ? Multă vată de zahăr ! îi cumpără din nou vată înfăşurată pe băţ şi por­niră încet-încet spre biciclete. Ai obosit ? Nu prea ! Vrei să mergem ceva mai încolo ? E un locşor simpatic undeva, în faţă. Putem să stăm puţin şi să ascultăm zgomotul valurilor. E superb. Se urcară pe biciclete şi-i dădură drumul din nou, dar de-această dată în linişte. Atmosfera de carna­val dispăruse, şi erau acum amîndoi pierduţi în gîn- durile proprii. Michael începuse să-şi dorească să fie din nou în pat, iar Nancy n-avea nimic împo­trivă. Se apropiau de Nahant cînd ea zări locşorul de care-i vorbise, la capătul unei limbi de pămînt, sub un copac bătrîn. Nancy fu bucuroasă că excursia lor avea un asemenea sfîrşit. O, Michael, ce frtimos e. Nu-i aşa ? Se aşezară pe un petic de iarbă, chiar deasupra locului unde încăpea o limbă îngustă de nisip. La distanţă se vedea valurile spărgîndu-se încet de un relif care se găsea imediat sub suprafaţa apei. . — Mi-am dorit întotdeauna să te aduc aici. Mă bucur că ai făcut-o. • Stăteau tăcuţi, ţinîndu-se de mînâ, cînd deodată Nancy sări în picioare. Ce-i ? Vreau să fac ceva. Uite colo, în tufiş. Nu, prostule. Nu asta. Începuse să alerge pe plajă, spre nu ştiu ce ţintă. El se ridică alene, urmînd-o încet şi întrebîndu-se ce-i mai trecea prin minte. Nancy se opri lîngă o stîncă mare şi încercă din toate puterile s-o clin­tească, dar fără succes. Hei, prostuţo, lasă-mă pe mine. Ce vrei să faci cu ea ? Era intrigat. Vreau numai s-o mişc puţin... aşa. Cedase sub împingerea hotărită a lui Michael şi se rostogolise ceva mai încolo, dezvăluind o adânci­tură umedă în nisip. Repede, Nancy îşi scoase măr- geluşele albastre de la gît, închise ochii ţinîndu-le strîns în mină cîteva clipe, apoi le dădu drumul în nisipul de sub stîncă. O. K. pune-o la loc. Peste mărgele ? Ea încuviinţă, fără să-şi dezlipească privirea de la sticla albastră şi scînteietoare. Mărgelele au să fie legătura dintre noi, legătura spirituală dintre noi. Fie ca ea să dureze atîta timp cît ele stau îngropate aici, atîta timp cît vor fi aci şi stîncă asta şi copacii de acolo. în regulă ? în regulă. Zîmbi cu blîndeţe. Am devenit foarte romantici. Ei de ce nu ? Dacă eşti destul de norocos să simţi iubirea, sărbătoreşte-o. Fă-i o casă, fă-i un templu. Ai. dreptate. Ai absolută drfeptate. In regulă, asta să-i fie casa. Acum, hai să facem o promisiune. Eu promit să nu uit niciodată ce-i aici sau de ce-i aici. E rîn- dul tău acum. Ea-i atinse mina şi din nou tînărul privi în jos •pre ea, zîmbind. Niciodată n-o iubise mai mult. Iar eu promit... Promit să nu-ţi spun niciodată adio... Şi apoi, fără nici un motiv, începură să rîdă. Pen­tru că era bine să fii tînăr, să fii romantic, să fii ohiar şi excesiv de sentimental. De fapt, toată ziua fusese bine. Să ne întoarcem acum ? Ea încuviinţă cu o mişcare a capului şi porniră mînă în mînă spre locul unde^şi lăsaseră bicicletele. Două ore mai tîrziu erau înapoi în apartamentul minuscul al lui Nancy, pe Spark Street, lîngă uni­versitate. Mike se uită în jur şi, întinzîndu-şi som­noros pe canapea îşi dădu încă o dată seama cît de mult îi plăcea apartamentul ei, pe care-1 considera oa un adevărat cămin pentru el. Singurul cămin adevărat pe care-1 cunoscuse vreodată. în apartamentul imens al mamei lui nu se sim­ţise niciodată ca acasă, dar în locşorul ăsta, da. Avea în el toate minunatele tente de căldură ale lui Nancy. Tablourile pe care le picta în decursul ani­lor, culorile calde, pămînteşti, pe care le alesese pentru lucrurile din casă, canapeaua de un maro plăcut, catifelat, armonizînd perfect cu pătura de lînă pe care o cumpărase de la o prietenă. întotdeauna erau flori peste tot, laolaltă cu pan­sele din ghivece, de care ea avea aşa de multă grijă. Şi măsuţa albă, din marmură, fără nici o pată, pe care mîncau. Şi în sfîrşit, patul de alamă, pe care au făcut dragoste... Ştii ce mult îmi place locul ăsta, Nancy ? ştiu. Ea Privi în jur, cu nostalgia aproape. Şi mie-nti place. Ce-o să facem cu el cînd o să ne căsătorim ? C) să luăm toate lucrurile astea grozave ale tale la New York şi o să găsim o căsuţă conforta­bilă pentru ele. DeocJa^ăi ceva-i atrase atenţia. Ce-i asta ? Ceva nou ? Se uita la şevaletul ei, pe care se găsea un tablou aflat î*ică în stadiul de început, daT care, oricum, promitea. Reprezenta un peisaj cu cîmpie şi copaci şi, apropiindu^se Michael distinse şi un băieţel, as­cuns în copac, legănîndu-şi picioarele. Dar o să se mai vadă cînd ai să faci şi frun­zele ? Poate. Dar în orice caz, noi o să ştim că-i acolo. îţi place ? Ochii ei străluciră cînd îi întîlniră pe-ai lui şi ci­tiră în ei încuviinţarea. întotdeauna înţelegea per­fect ceea ce picta ea. îmi place la nebunie. Atunci o să ţi-1 fac cadou la nuntă — cînd o să fie gata. Perfect. Ne-am înţeles. Şi pentru că veni vorba de cadouri de nuntă... Se uită la ceas. Era deja ora cinci, iar el voia să fie la aeroport la şase. Trebuie să plec. Trebuie neapărat să te duci în noaptea asta ? Pa. E important. O să fiu înapoi în cîteva ore. Am să fiu la Marion pe la şapte şi jumătate sau pe la opt, în funcţie de traficul în New York. Pot să prind ultima cursă înapoi, la unsprezece, aşa că o să ajung acasă pe la miezul nopţii. E-n regulă ? E-n regulă. Dar încă ezita. Nu-i plăcea să ştie că el pleacă. Dorea din tot sufletul să-l oprească şi nici măcar nu ştia de ce. Sper că o să fie bine. Ştiu că o să fie bine. Dar amîndoi ştiau că Marion făcea numai ce voia ea, asculta numai ce voia să audă şi înţelegea nu­mai ce-i convenea. Şi totuşi, într-un fel sau altul, Michael simţea că au s-o convingă. Trebuiau s-o facă. Trebuia s-o aibă pe Nancy. Indiferent de preţ. O cuprinse în braţe încă o dată, apoi îşi petrecu cravata pe după gulerul cămăşii sport pe care o purta şi înşfăcă o jachetă uşoară de pe spătarul unui scaun. O lăsase acolo de dimineaţă. Ştia că va fi foarte cald la New York, dar mai ştia că trebuie să apară în faţa lui Marion cu haină şi cravată. Asta era esenţial. Marion nu-i tolera pe „hippy“ sau pe oamenii nimănui... ca Nancy. Amîndoi ştiau ce-i aşteaptă cînd se sărutară de rămas bun în uşă. Succes. Te iubesc. Mult timp, Nancy rămase în apartamentul tăcut, uitîndu-se la fotografia pe care şi-o făcuseră la bîlci. Rhett şi Scarlefct, îndrăgostiţii nemuritori, în cos­tumele lor caraghioase, pictate pe lemn, cu capetele vîrîte prin găuri. Dar nu erau caraghioşf. Erau fericiţi. Se întrebă dacă Marion ar înţelege una ca asta, dacă şi-ar da seama de diferenţa dintre „fericit" şi „caraghios11, dintre real şi imaginar. Se întrebă dacă nu cumva Marion n-ar fi înţeles nimic. CAPITOLUL 2 Masa din sufragerie strălucea ca suprafaţa unui lac. Perfecţiunea ei scânteietoare era stricată numai la un capăt unde, în faţa unui singur scaun era aşe­zat un şerveţel sidefiu, irlandez, alături de o farfu­rie de porţelan pictată cu auriu şi albastru, pusă ca ornament. Lîngă farfurie era un serviciu de cafea de argint şi un clopoţel mic, tot de argint cu desene şi ornamente. Marion Hillyard se rezemă pe spătarul scaunului cu un suspin, în vreme ce trăgea un fum din ţigara pe care abia o aprinsese. Era dbosită azi. Duminicile o oboseau întotdeauna. Câteodată avea impresia că muncea mai mult acasă decît la birou. întotdeauna petrecea duminicile răspunzând la corespondenţa ei personală, uitîndu^se peste notele de plată păstrate de bucătar sau de menajeră, făcînd lista cu ceea ce observase că trebuie reparat prin casă sau cu obiec­tele de care avea nevoie ca să-şi completeze garde­roba, sau planificînd meniurile pentru săptămîna care urma. Era o muncă obositoare, dar o făcea de ani de zile, chiar înainte să fi început să conducă afacerile companiei Cotter-Hillyard. După ce preluase munca soţului ei, îşi petrecea fiecare duminică suprave­ghind servitorii şi avînd grijă de Michael în ziua liberă a doicii. Amintirea asta o făcu să zîmbească şi să închidă ochii pentru cîteva clipe. Acele duminici i-au fost dragi : cîteva ore cu el fără nimeni care să se ames­tece, nimeni care să i-1 ia. Duminicile nu-i mai erau acum aşa. Nu-i mai erau aşa de ani de zile. O la­crimă mică dar strălucitoare i se strecură printre gene, aşa cum stătea acolo, liniştită, pe scaun, vă- zîndu-1 cu ochii minţii aşa cum fusese cu optspre­zece ani înainte : un băieţaş de abia şase ani, şi al ei în întregime. Cî<t de mult îl iubea. Ar fi făcut orice pentru el. Şi făcuse. Menţinuse un imperiu pentru el, purtase moştenirea de la o generaţie la alta. Era darul ei cel mai de preţ pentru Michael. Compania Cotter-Hillyard. Şi aşa ajunsese să-şi iu­bească meseria aproape tot atît de mult cît îşi iubea fiul. Eşti frumoasă, mamă ! Ochii ei se deschiseră repede, surprinşi, ca să-l vadă stînd acolo, în uşa boltită a sufrageriei bogat lambrisată. Vederea lui aproape că o făcu să plîngă. Ar fi dorit să-l îmbrăţişeze, cum făcea mereu în urmă cu acei 18 ani, dar în loc de asta îi zîmbi nu­mai, liniştit, fiului ei. Nu te-am auzit cînd ai intrat. Nu l-a invitat să se apropie, nu i-a arătat în nici un fel ceea ce simţea. Nimeni nu ştia niciodată, cînd era vorba de Marion, ce se petrecea înăuntru. Am folosit cheia mea. Pot să intru ? Sigur. Vrei desert ? Michael păşi încet în. cameră, cu un mic surîs nervos pe buze şi apoi, ca un copil, îi cercetă scru­tător farfuria. Hm... ce e ? După cît se vede, e cu ciocolată, nu ? Ea chicoti şi încuviinţă cu o mişcare a capului. N-o să se maturizeze niciodată. în anumite privinţe, în orice caz. Profiterol. Vrei şi tu ? Mattie e încă în ca­meră. începură amîndoi să rîdă de ceea ce ştiau că are toate şansele să fie adevărat. Marion se întinse după clopoţel. Mattie apăru într-o clipă. Purta o uniformă nea­gră şt un şirag de mărgele la gît. Era palidă, însă în putere. Toată viaţa întreţinuse şi adusese şi fă­cuse diverse pentru alţii, cu numai o duminică   scurtă pe care s-o poată numi a ei cu care — in clipa cînd ziua mult-dorită şi invidiată la alţii îi' aparţinea cu desăvîrşire — de cele mai multe, ori nu prea avea ce face. Da, doamnă ? Cafea pentru d-1 Hillyard, Mattie. Şi... dragă vrei şi desert ? El clătină din cap. Numai cafea atunci ! Da doamnă ! Pentru o clipă, Michael se întrebă, aşa cum mai făcuse de multe ori, de ce mama lui nu mulţumea niciodată servitorilor. Ca şi cum ar fi fost născuţi ca s-o servească. Dar la urma urmei ştia că exact aşa gmdea mama lui. Dintotdeauna trăise înconju­rată de servitori şi de secretari şi de toate ajutoa­rele posibile. Avusese o copilărie, apoi o tinereţe singuratică, dar confortabilă. Mama ei murise cînd avea trei ani, într-un accident, cu singurul frate al lui Marion, moştenitorul tronului Cotter. Accidentul a lăsat-o numai pe Marion să devină un înlocuitor de fire. Iar ea exact asta făcuse. Şi_ cum e cu şcoala ? Aproape că-i gata, salvă Domnului. încă două săptămîni. Ştiu. Sînt foarte mîndră de tine. E minunat să-ţi fi dat doctoratul, mai ales în arhitectură. Pentru anumite motive, cuvintele îl făcură să do­rească să-i răspundă cu un : „O, mamă“, aşa cum făcea cînd avea nouă ani. O să luăm legătura cu tînărul Avery săptă- mîna asta, cu privire la post. Nu i-ai spus nimic, nu ? Părea mai mult curioasă decît severă : în reali­tate nu-i păsa. Socotise că-i mai degrabă o copilă­rie părerea lui Michael că era aşa de important să se facă o surpriză lui Ben.    

Dragoste renascuta de Danielle Steel Capitolul 1 Era aproape imposibil de ajuns pe Lexington și pe strada Șaizeci și trei. Fulgii de zăpadă purtați de vântul care urla înghițiseră totul, cu excepția mașinilor mai mari. Autobuzele renunțaseră la cursele lor și se înghesuiau unele în altele ca niște dinozauri înghețați; doar rareori părăseau turma aventurându-se pe cărarea făcută de plugurile de zăpadă pentru a-i culege pe cei câțiva călători îndrăzneți care alergau agitându-și înnebuniți brațele, alunecând periculos pe trotuar, izbindu-se de nămeții de zăpadă, grăbiți să se urce în autobuz. Aveau ochii umezi, fețele roșii și, ca în cazul lui Bernie, țurțuri de gheață pe barbă. Îi fusese imposibil să găsească un taxi. Renunță, după o așteptare de cincisprezece minute, și apoi porni spre sud pe strada Șaptezeci și nouă. Mergea deseori pe jos la lucru. Erau doar opt blocuri de parcurs. Însă astăzi, când traversă Madison spre Park și o luă la dreaptă spre Lexington Avenue, constată că vântul mușcător era neașteptat de brutal în furia lui, și de-abia trecuse de trei blocuri când fu obligat să se dea bătut. Un portar înțelegător îi permise să aștepte în holul unei clădiri. Doar câteva suflete mai dârze așteptau un autobuz căruia îi trebuiseră mai multe ore ca să vină dinspre nord pe Madison Avenue, să întoarcă și să se îndrepte spre sud, pe Lexington Avenue, ducându-i spre locurile lor de muncă. Alte suflete mai realiste capitulaseră după ce îi aruncaseră o singură privire viscolului de afară, și se hotărâseră să nu mai meargă la lucru. Bernie era convins că magazinul va fi pe jumătate gol. Însă el nu era omul care să rămână acasă și să piardă vremea de pomană, urmărind serialele de televiziune. Nu mergea la slujbă pentru că era constrâns să o facă. Adevărul era că Bernie mergea la slujbă de șase ori pe săptămână, deseori chiar și atunci când nu era absolută nevoie, așa ca astăzi, pentru că iubea magazinul. Mânca, dormea, visa și respira pentru tot ce se întâmpla de la primul la al optulea etaj al magazinului Wolff’s. Iar anul acesta era în mod deosebit un an important. Se pregăteau să lanseze noile linii ale modei, patru dintre ele aparținând unor prestigioși creatori de modă europeni și asta urma să schimbe întreaga imagine a modei americane atât pentru femei, cât și pentru bărbați. Se gândea la toate astea privind pe geam în timp ce autobuzul se mișca greoi prin zăpada răscolită de vânt, deși acum nu o mai vedea, așa cum nu-i vedea nici pe cei care veneau clătinându-se spre autobuz. Cu ochii minții vedea noile colecții de primăvară așa cum le văzuse în noiembrie la Paris, Roma și Milano; femei superbe purtând toalete deosebite, alunecând pe podium ca niște splendide păpuși, punând în evidență fiecare detaliu al îmbrăcămintei lor, și brusc se bucură că venise la lucru. Voia să le mai arunce o privire modelelor pe care le vor folosi pentru marea paradă a modei de săptămâna viitoare. După ce alesese și aprobase rochii și costume, dorea să se asigure că și modelele alese erau cele mai potrivite. Lui Bernard Fine îi plăcea să fie la curent cu tot, de la cheltuielile pentru cumpărarea hainelor, selectarea modelelor, până la felul cum vor arăta invitațiile care urmau să fie trimise celor mai deosebiți clienți ai lor. Pentru el totul conta. În ceea ce-l privea, munca lui nu se deosebea de a celor de la U.S. Steel sau Kodak. Se ocupau de un produs, de fapt de mai multe, și impresia pe care o făcea acest produs depindea de el. Partea incredibilă era că dacă cineva i-ar fi spus acum cincisprezece ani, când încă mai juca fotbal la Universitatea din Michigan, că își va face probleme în privința lenjeriei de corp pe care o vor purta modelele, și cum vor fi prezentate rochiile de seară, ar fi izbucnit în râs... sau și-ar fi folosit pumnul pentru a-i muta falca din loc. Acum i se părea amuzant și uneori stătea în biroul lui uriaș, zâmbind, amintindu-și de vremurile de atunci. Fusese un student foarte bun, cel puțin în primii doi ani, apoi își găsise refugiul în literatura rusă. Dostoievski fusese idolul său încă din prima jumătate a anului al treilea, egalat doar de Tolstoi, urmat imediat de Sheila Borden. O întâlnise la cursul de rusă, pentru că ajunsese la concluzia că nu-i poate onora pe marii clasici ruși citindu-i în traducere, așa că se înscrisese la un curs rapid de învățare a limbii, aflând astfel cum să întrebe unde e poșta, hotelul și să găsească un tren, cu un accent care o impresionase enorm pe profesoara lui. Însă rusa îi încălzise sufletul. Ca și Sheila Borden. Era așezată în primul rând, cu părul negru și drept atârnându-i romantic până la talie, sau cel puțin așa își imagina el, cu un corp suplu și drept. Ceea ce o adusese la orele de rusă era fascinația ei pentru balet. Dansa de la cinci ani, îi explicase ea când discutaseră pentru prima oară, și nu poți înțelege baletul până nu-i înțelegi pe ruși. Era o tânără nervoasă, încordată, cu ochi mari, iar trupul îi era un poem de simetrie și de grație, care îl vrăjise când o urmărise a doua zi dansând. Sheila se născuse în Hartford, Connecticut, iar tatăl ei lucra la o bancă, ceea ce ei i se părea mult prea vulgar. Tânjea după ceva mai subtil, o mamă într-un scaun de invalid... un tată cu TBC care să fi murit la scurt timp de la nașterea ei... Cu un an în urmă, Bernie i-ar fi râs în nas, dar nu și acum. La douăzeci de ani lua totul foarte în serios, iar ea era o extraordinară balerină, îi explică el mamei lui când veni acasă de sărbători. — Evreică? întrebă mama lui când îi auzi numele. Sheila i se păruse întotdeauna un nume irlandez, iar Borden era de-a dreptul înspăimântător. Însă se poate ca în trecut să fi fost Boardman sau Berkovitz sau o mulțime de alte variante; schimbarea numelui era un semn de lașitate, dar cel puțin erau acceptabili. Bernie se supărase îngrozitor pentru că îi pusese întrebarea cu care îl bătuse la cap mai toată viața lui, chiar înainte de a ajunge să simtă ceva pentru vreo fată. Mama lui îl întreba despre fiecare: „E evreu... care e numele de fată al mamei? ...ceremonia de bar mitzvah a avut loc anul trecut? ...ce ziceai că face tatăl său? E evreică, nu-i așa?” Nu erau oare toți? Oricum, cei pe care îi cunoștea familia Fine erau. Părinții lui au dorit ca el să-și facă studiile la Columbia sau la Universitatea din New York. Putea face naveta. De fapt, mama lui chiar încercase să insiste. Însă fusese acceptat doar de Universitatea din Michigan, așa că îi fusese ușor să se hotărască. Era salvat! Zbură spre Țara Libertății, se întâlni cu sute de fete blonde cu ochi albaștri, care nu auziseră niciodată de pește gefilte, sau de kreplah sau knishes și care habar nu aveau când era Paștele evreiesc. Fusese o binecuvântată schimbare pentru el, deoarece până atunci se întâlnise cu toate fetele din Scarsdale după care mama lui era înnebunită și ajunsese să se plictisească de ele. Își dorea ceva nou, diferit și poate tocmai ce-i era interzis. Iar Sheila reprezenta toate astea. În plus era incredibil de frumoasă, cu ochi mari, negri, și plete de abanos. Îi prezentase autori ruși despre care nu auzise niciodată, și îi citiseră pe toți - în traducere bineînțeles. Încercase să discute cu părinții lui aceste cărți în timpul vacanțelor, dar fără folos. — Bunica ta a fost rusoaică. Voiai să înveți rusește, puteai învăța de la ea. — Nu era același lucru. Și apoi ea vorbea Yiddish mai tot timpul... Vocea i se pierdu. Detesta să se certe cu ei. Mamei lui îi plăceau discuțiile aprinse. Era ocupația ei de bază, marea ei bucurie, sportul preferat. Obișnuia să discute în contradictoriu cu oricine, în special cu el. — Nu-i vorbi de rău pe cei morți! — N-am făcut așa ceva. Am spus doar că bunica vorbea Yiddish tot timpul. — Vorbea și rusește foarte frumos. Și ce folos ai tu din asta? Ar trebui să urmezi cursurile de știință, de asta au nevoie bărbații în țara asta acum... economie... Dorea ca el să ajungă doctor ca și tatăl lui, sau măcar avocat. Tatăl lui era chirurg specializat în operații pe laringe, unul dintre cei mai importanți din domeniul lui. Însă Bernie nu-și dorise niciodată să calce pe urmele tatălui său, nici măcar copil fiind. Îl admira enorm. Însă n-ar fi suportat să fie doctor. Voia altceva, în ciuda visurilor mamei lui. — Limba rusă? Cine mai vorbește rusește cu excepția comuniștilor? Sheila Borden... ea vorbea. Bernie își privi mama cu disperare. Era o femeie atrăgătoare, fusese întotdeauna. Nu se simțise niciodată stânjenit de felul în care arăta mama lui, sau tatăl lui, un bărbat înalt, uscățiv, cu ochi negri și păr cărunt, având deseori o privire absentă. Îi plăcea ceea ce făcea și mai întotdeauna se gândea la pacienții săi. Însă Bernie știa că era acolo, în caz că ar fi avut nevoie de el. Mama lui își vopsea părul blond de mai mulți ani, culoarea se numea „Soare de toamnă” și îi venea bine. Avea ochi verzi pe care Bernie îi moștenise și își păstrase silueta. Purta haine scumpe pe care nimeni nu părea să le observe. În cea mai mare parte erau costume bleumarin, sau rochii negre și costaseră o groază de bani la Lord, la Taylor sau la Saks. Cumva, arăta ca o mamă pentru el. — De ce învață fata asta rusește? De unde îi sunt părinții? — Connecticut. — De unde în Connecticut? Bernie ar fi vrut să o întrebe dacă avea de gând să-i viziteze. — Hartford. Ce importanță are? — Poartă-te frumos, Bernie. Arăta artificială și teatrală, iar el își puse jos șervețelul și își împinse scaunul în spate. Cina cu ea îi provoca întotdeauna dureri de stomac. — Unde pleci? Nu ți-am dat voie să te ridici. De parcă ar fi avut doar cinci ani. Câteodată ura să vină acasă. Apoi se simțea vinovat pentru că ura să vină acasă. Și apoi se enerva pe ea pentru că îl făcea să se simtă vinovat că ura să vină acasă... — Mai am ceva de învățat înainte să plec. — Slavă Domnului că nu mai joci fotbal. Mereu îi spunea lucruri din astea care îl făceau să se răzvrătească. Îi venea să se întoarcă și să-i spună că era din nou în echipă... sau că studia baletul cu Sheila doar ca să o ațâțe puțin... — Hotărârea nu e neapărat una permanentă, mamă. Ruth Fine îl fulgeră cu privirea. — Vorbește despre asta cu tatăl tău. Ea vorbise deja și încă destul de mult. „Dacă Bernie mai vrea să joace fotbal, îi oferi o mașină nouă...” Dacă Bernie ar fi știut, ar fi sărit până în plafon și nu numai că ar fi refuzat mașina, dar imediat s-ar fi apucat din nou de fotbal. Detesta să fie mituit. Detesta felul în care gândea ea uneori, și modul posesiv și protector în care îl trata, în ciuda atitudinii mult mai înțelegătoare a tatălui său. Era greu să fii singurul copil, iar când se întoarse la Ann Arbor și o văzu pe Sheila, ea îl înțelese perfect. Nici pentru ea vacanța nu fusese prea fericită. Nu reușiseră să se întâlnească, deși Hartford nu era la capătul lumii, cu toate că parcă acolo era. Părinții ei o avuseseră la bătrânețe și se purtau cu ea ca și cum ar fi fost din porțelan, îngrozindu-se de fiecare dată când pleca de acasă, speriați că se va lovi, va fi atacată sau violată, va aluneca pe gheață, va cunoaște bărbați nepotriviți, sau nu-și va face studiile la școala cea mai bună. Nici ei n-au fost încântați de Universitatea din Michigan, însă ea stăruise. Știa cum să obțină de la ei ceea ce-și dorea. Însă era obositor să știe că erau preocupați doar de ea. Înțelegea exact la ce anume se referea Bernie, iar după vacanța de Paște au pus la cale un plan. Se vor întâlni în vara următoare în Europa și vor călători cel puțin o lună fără să spună nimic nimănui. Și așa au și făcut. A fost minunat să viziteze împreună Veneția, Parisul și Roma. Sheila fusese teribil de îndrăgostită și, în timp ce erau întinși goi pe o plajă din Ischia, cu părul ei lung atârnându-i pe umeri, Bernie știu că nu mai văzuse o femeie atât de frumoasă. I se părea atât de adorabilă, încât în secret se gândea să-i ceară să se căsătorească cu el. Dar nu-i spuse nimic. Visa să se logodească cu ea în vacanța de Crăciun și apoi să se căsătorească după absolvire, în luna iunie a anului următor... Au călătorit și în Anglia și Irlanda, plecând din Londra cu același avion. Ca de obicei tatăl lui era în sala de operații. Mama lui venise să-l întâmpine, în ciuda faptului că-i trimisese o telegramă să nu o facă. Făcându-i cu mâna, plină de entuziasm, arăta mult mai tânără în costumul bej creat de Ben Zuckerman și cu părul aranjat în cinstea lui. Însă indiferent cât de bune ar fi fost intențiile lui, au dispărut în clipa în care i-a zărit însoțitoarea. — Cine e? — E Sheila Borden, mamă. Doamna Fine arăta gata să leșine. — Ați călătorit împreună în tot timpul ăsta? Îi dăduseră destui bani pentru șase săptămâni. Cadoul lor pentru cea de-a douăzeci și una aniversare. — Ați călătorit împreună așa... așa... de nerușinat...? Lui Bernie îi venea să moară auzind-o ce spune, iar Sheila îi zâmbea de parcă nici nu i-ar fi păsat. — E în regulă... nu-ți face probleme, Bernie... Trebuie oricum să prind autobuzul spre Hartford. Îi mai zâmbi o dată, își înhăță sacul de voiaj și pur și simplu dispăru fără să-și ia rămas-bun, în timp ce mama lui începu să-și șteargă lacrimile. — Mamă... te rog... — Cum ai putut să ne minți în halul ăsta? — N-am mințit. Am spus că mă voi întâlni cu niște prieteni. Era roșu la față și ar fi vrut ca pământul să se deschidă și să-l înghită. Își dorea să nu o mai vadă niciodată în viața lui. — Și asta numești tu prietenă? Bernie se gândi imediat la toate clipele în care făcuseră dragoste... pe plajă, în parcuri, lângă râuri, în mici hoteluri... Nimic din ce-i va spune ea nu va putea șterge aceste amintiri și se uită furios la mama lui. — E cea mai bună prietenă pe care o am! Își apucă sacul de voiaj și porni spre ieșirea din aeroport lăsând-o singură, dar făcu greșeala să se întoarcă o dată și văzu că rămăsese pe loc, plângând fără să se ascundă. Nu-i putea face așa ceva. Se duse la ea și îi ceru iertare, iar apoi se urî pentru slăbiciunea lui. Reîntors în toamnă la școală, continuase legătura cu Sheila, iar când s-au întors acasă de Ziua Recunoștinței a trecut prin Hartford pentru a-i cunoaște familia. Părinții ei au fost rezervați, dar politicoși, surprinși evident de ceva ce Sheila nu le spusese. Când s-au întors la școală, Bernie o întrebă: — I-a deranjat faptul că sunt evreu? Era curios. Se întreba dacă părinții ei erau la fel de sensibili ca ai lui, deși i se părea puțin probabil. Nimeni nu putea fi la fel de sensibil și inflexibil ca Ruth Fine, cel puțin nu și în ochii lui. — Nu. Sheila zâmbi absentă și își aprinse o marijuană. Erau așezați pe ultimul rând al avionului care îi ducea în Michigan. — Doar surprinși, cred. Nu m-am gândit că e ceva atât de important încât să-i previn. Lui Bernie îi plăcea felul ei de a fi. Nu se agita dacă nu era necesar. Nimic nu părea să fie important și Bernie trase și el un fum înainte ca ea să stingă cu grijă țigara și să ascundă mucul într-un plic din poșetă. — Te-au găsit drăguț. — Și mie mi s-au părut drăguți. Mințea. De fapt i se păruseră extrem de plictisitori și fusese surprins că mama ei avea atât de puțin stil. Au discutat despre vreme și despre ce se mai întâmplă prin lume și nimic altceva. Atitudinea lor îl făcuse să se simtă ca într-un coșmar, suportând un permanent comentariu pe viu al știrilor internaționale. Sheila era atât de diferită de ei, însă și ea spuse același lucru despre el. O categorisise pe mama lui drept isterică după singura dată când o întâlnise, iar el nu o contrazisese. — Vor veni la absolvire? — Glumești? Sheila râse. — Mama plânge numai când vorbește despre asta. Bernie încă se mai gândea să se căsătorească cu ea, deși nu-i spusese nimic. Îi făcu o surpriză de ziua Sfântului Valentin, oferindu-i un superb inel cu diamant pe care îl cumpărase pentru ea din banii lăsați de bunicii lui. Era mic, lucrat perfect și avea doar două carate, însă era un impecabil inel de logodnă. În ziua în care îl cumpărase simțise o strângere de inimă și se întorsese acasă plin de entuziasm. O luase în brațe, o sărutase apăsat și îi aruncase în poală cutia roșie, cu o neglijență bine studiată. — Vezi dacă ți se potrivește, fetițo. Ea crezuse că e vorba de o glumă și râsese cu poftă până deschisese cutia. Atunci rămase cu gura căscată și apoi începu să plângă. Îi aruncase înapoi cutia și plecase fără să spună un cuvânt. Bernie nu înțelesese nimic până când ea nu se întoarse înapoi pentru a sta de vorbă. își aveau camerele lor, dar de cele mai multe ori dormeau într-a lui. Era mai încăpătoare și mai confortabilă, avea două mese de birou. Sheila privea fix la inelul din cutia de pe masa lui. — Cum ai putut să faci așa ceva? întrebă ea. Bernie nu înțelese. Poate că inelul i se părea prea mare. — Ce să fac? Vreau să mă căsătoresc cu tine. O privi cu tandrețe și întinse mâna spre ea, dar Sheila îi întoarse spatele, ducându-se în celălalt colț al camerei. — Credeam că înțelegi... tot timpul ăsta am crezut că totul e grozav. — Ce dracu vrea să însemne asta? — Înseamnă că am crezut că legătura noastră e echilibrată. — Firește că este. Dar cu ce influențează asta restul? — Nu avem nevoie de căsătorie... nu avem nevoie de tot gunoiul acela tradițional. Îl privi dezgustată, iar el se simți șocat. — Nu avem nevoie decât de ceea ce avem acum, atât cât va dura. Era pentru prima oară când o auzea vorbind așa și se întrebă ce se întâmplase cu ea. — Și cât va dura? — Astăzi... săptămâna viitoare... Ridică din umeri. — Cui îi pasă? Ce importanță are? Nu poți prelungi nimic cu un inel de logodnă. — Ei bine, îmi cer scuze. Însă se înfuriase, înhăță cutia, o închise și o azvârli într-unul din sertare. — Îmi pare rău pentru gestul meu de burghez ieșit din comun. Bănuiesc că cei șapte ani de acasă din Scarsdale și-au spus cuvântul. Ea se uită la el de parcă acum l-ar fi văzut pentru prima oară. — Nu mi-a trecut prin cap că îi dai atâta importanță. Privi nedumerită, undeva în spatele lui, de parcă pe moment nu și-ar fi mai adus aminte cum îl cheamă. — Credeam că înțelegi totul... Se așeză pe canapea și îl urmări cum se îndreaptă spre fereastră. El se întoarse spre ea. — Nu. Și știi ceva? Nu înțeleg nimic. Trăim împreună de mai bine de un an. Am fost în Europa împreună. Ce-ai crezut că e? Doar o aventură? Pentru el nu era. Nu era acel gen de bărbat, chiar dacă avea doar douăzeci și unu de ani. — Nu mai folosi niște cuvinte atât de învechite. Se ridică în picioare și se întinse de parcă ar fi fost plictisită, iar el observă că nu purta sutien, ceea ce complica și mai mult lucrurile. Simți cum în el crește dorința. — Poate că e doar prea devreme. O privi plin de speranță, îndemnat de ceea ce simțea între picioare și în inimă și urându-se pentru asta. — Poate că avem nevoie de mai mult timp. Însă ea clătina din cap. Și nu-l sărută când plecă din cameră. — Niciodată nu voi dori să mă căsătoresc, Bern. Nu e genul meu. Vreau să plec în California după absolvire și să rămân acolo un timp. Dintr-odată și-o putu imagina acolo... într-o comună... — Ce fel de viață mai e și asta? Ca un drum fără ieșire. Ea ridică din umeri, schițând un zâmbet. — E ceea ce vreau acum, Bern. S-au privit mai multe clipe. — Dar îți mulțumesc pentru inel. Închise ușor ușa în urma ei, iar el rămase mult, mult timp singur în camera întunecată, gândindu-se la ea. O iubea atât de mult, cel puțin așa credea el. Însă niciodată nu-i cunoscuse această latură, această indiferență nepăsătoare față de ce simțea celălalt. Dintr-odată își aminti cum se purtase cu părinții ei când el o vizitase acasă. Nu prea părea să-i pese de ei și mereu îl acuza că e nebun când își sună părinții, sau îi cumpăra mamei lui un mic cadou înainte de a se întoarce acasă. Îi trimisese flori de ziua ei de naștere, iar Sheila își bătuse joc de el. Toate aceste mici incidente îi reveneau în minte. Poate că într-adevăr o durea în cot de toată lumea, inclusiv de el. Nu făcea decât să se distreze și să se simtă bine. Iar până acum el o făcuse să se simtă bine, însă inelul de logodnă schimbase totul. Se culcă simțindu-și inima ca un bolovan și se gândi toată noaptea la ea. Iar lucrurile nu s-au îmbunătățit prea mult după această discuție. Sheila se alăturase unui grup care se ocupa cu trezirea conștiinței, iar unul dintre subiectele pe care se părea că adoră să le discute era relația ei cu Bernie. Sheila venea acasă și îi ataca în mod constant valorile, țelurile, modul de a vorbi cu ea. — Nu-mi vorbi ca și cum aș fi un copil. Sunt femeie, fir-ar să fie, și nu cumva să uiți că boașele tale sunt doar decorative și nici măcar prea impresionante. Sunt la fel de deșteaptă ca și tine, la fel de îndrăzneață... notele mele sunt la fel de bune... singurul lucru pe care nu-l am e bucată aia de piele care atârna între picioarele tale și, oricum, cui îi pasă de ea? Bernie era îngrozit; se îngrozi și mai tare când ea renunță la balet. Continua să urmeze orele de rusă, dar vorbea foarte mult despre Che Guevara, și începuse să poarte bocanci de luptă și diferite accesorii pe care le cumpăra de la magazinul armatei. Îi plăceau în mod deosebit maieurile bărbătești pe care le purta fără sutien, iar sfârcurile ei se distingeau cu ușurință. Bernie se simțea tot mai jenat să meargă cu ea pe stradă. — Doar nu vorbești serios? spuse ea când au discutat despre festivitatea de absolvire, amândoi ajungând la concluzia că era al naibii de demodat. El recunoscuse că ar dori totuși să participe. Era o amintire pentru viitor, iar în cele din urmă Sheila acceptă să-l însoțească. Însă apăru în apartamentul lui într-o salopetă deschisă până la brâu, pe sub care purta un tricou roșu rupt. Bocancii nu erau chiar soldățești, dar semănau foarte bine. Imitații perfecte, stropiți cu vopsea aurie pe care ea îi numea râzând „pantofii noi de dans” în timp ce el se holba la ea. Bernie era îmbrăcat într-un smoching alb, pe care îl purtase la o nuntă anul trecut. I-l făcuse tatăl lui la Brooks Brothers și îi venea perfect, iar cu părul lui castaniu, ochii verzi și culoarea bronzului de vară arăta teribil de atrăgător. Însă ea era ridicolă și Bernie i-o spuse. — E nepoliticos să le faci așa ceva puștilor din anul întâi, care iau totul în serios. Dacă mergem, suntem datori să ne îmbrăcăm mai decent. — Of, pentru Dumnezeu! Se aruncase pe canapeaua lui privindu-l cu dispreț. — Arăți ca Lordul Fauntleroy. Doamne, să vezi când o să le povestesc celor din grupul meu. — Nu-mi pasă de ce cred cei din grupul tău! Era pentru prima oară când Bernie își ieșea din fire, iar ea îl studie surprinsă, văzându-l cum avansează spre ea, oprindu-se în fața canapelei, dominând-o cu înălțimea lui. Își mișcă nervoasă picioarele grațioase, încălțate cu bocancii de luptă aurii. — Mișcă-ți fundul, du-te în camera ta și schimbă-te. — Du-te dracului. Își înălță capul și îi zâmbi. — Vorbesc serios, Sheila. Nu mergi în costumația asta. — Ba da. — Nu. — Atunci nu mergem. El șovăi doar o fracţiune de secundă înainte să se îndrepte cu pași mari spre ușă. — Tu nu mergi. Eu voi merge singur. — Distracție plăcută. Îi făcu cu mâna, iar el ieși afară fierbând de furie. Așa că se dusese singur și se simțise îngrozitor de prost. Nu dansase cu nimeni, dar rămăsese acolo doar pentru a-i face ei în ciudă. Însă ea îi stricase seara. Așa cum urma să strice și festivitatea de absolvire cu același gen de ispravă, doar că mult mai senzațională. Când veni rândul ei să urce pe scenă și după ce-și primi diploma, Sheila se adresă celor prezenți ținându-le un mic discurs despre cât de neînsemnate erau gesturile simbolice ale guvernului, și despre faptul că existau femei oprimate peste tot în lume. Și în numele lor și al ei înseși, ea respingea șovinismul Universității din Michigan. Apoi își rupse diploma în două în timp ce publicul rămase cu gura căscată, iar lui Bernie îi veni să plângă. După așa ceva nu mai avu ce să-i spună mamei lui. Nici Sheilei, când s-au întâlnit în cameră pentru a-și face bagajele. Nu-i spuse ce părere avea despre gestul ei. Nu se simțea în stare să spună ceva. De fapt au discutat despre foarte puține, în timp ce-și adunau lucrurile din dulap și din sertare. Părinții lui luau cina la hotel cu niște prieteni, iar el urma să ia prânzul cu ei înainte ca toți trei să se întoarcă la New York. Acum o privea pe Sheila cu o expresie de disperare întipărită pe chip. Ultimul an și jumătate parcă se dusese pe apa sâmbetei. În ultimele săptămâni au rămas împreună din obișnuință și comoditate. Însă lui Bernie tot nu-i venea să accepte despărțirea lor. Deși își făcuse planuri să plece în Europa cu părinții, nu-i venea să creadă că totul se terminase între ei. Era ciudat cât de senzuală putea fi în pat și cât de rece oriunde altundeva. Asta îl zăpăcise încă din prima zi când o cunoscuse. Și se trezi că este absolut incapabil să fie obiectiv în privința ei. Ea vorbi prima. — Mâine seară plec în California. El o privi uluit. — Credeam că părinții tăi vor să te întorci acasă. Sheila zâmbi și aruncă un maldăr de șosete în geanta de voiaj. — Probabil. Ridică din nou din umeri și brusc Bernie simți o dorință copleșitoare să-i tragă o palmă. Fusese atât de sincer îndrăgostit de ea... dorise să se căsătorească... iar ei nu-i păsa decât de ceea ce voia ea. Era cea mai egocentrică ființă pe care o cunoscuse vreodată. — Voi zbura cu cursa de noapte spre Los Angeles și de acolo voi face autostopul până în San Francisco. — Și apoi? — Cine știe? Întinse mâinile, privindu-l de parcă acum s-ar fi cunoscut și n-ar fi fost prieteni și îndrăgostiți unul de altul. Făcuse parte din viața lui în ultimii doi ani petrecuți la Universitatea din Michigan, iar acum se simțea ca un prost. Își pierduse doi ani cu ea. — Ce-ar fi să treci prin San Francisco după ce te reîntorci din Europa? Mi-ar plăcea să ne revedem. I-ar plăcea? După doi ani? — Nu cred că am să pot. Zâmbi pentru prima oară după mai multe ore, dar ochii îi erau încă triști. — Trebuie să-mi caut o slujbă. Știa că pentru ea asta nu era o problemă. Părinții ei îi oferiseră douăzeci și cinci de mii de dolari la absolvire, și băgase de seamă că pe aceia nu-i rupsese. Avea destui bani ca să trăiască mai mulți ani în California. Iar el nu se străduise prea mult să-și găsească o slujbă, pentru că nu fusese sigur de ce voia ea să facă. Și se simți un prost și mai mare. Ceea ce-și dorea cel mai mult era să-și găsească un post de profesor la o școală din New England și să predea rusa. Trimisese cereri la mai multe școli și aștepta răspunsul. — Nu ți se pare o prostie să te lași înghițit de cei care conduc, Bern, și să faci o meserie pe care o detești, pentru bani de care n-ai nevoie? — Vorbește în numele tău. Părinții mei nu au de gând să mă finanțeze tot restul vieții lor. — Nici ai mei. — Intenționezi să cauți o slujbă pe Coasta de Vest? — Probabil. — Ce vei face? Vei prezenta asta la parada modei? Arătă spre pantalonii tăiați și bocanci, iar ea se supără. — Într-o zi vei ajunge exact ca și părinții tăi. Era cel mai îngrozitor lucru pe care ar fi putut să i-l spună. Își trase fermoarul la geantă și îi întinse mâna. — Rămâi cu bine, Bernie. Era ridicol, își spuse el în timp ce o privea țintă. — Asta e tot? După aproape doi ani, „rămâi cu bine”? Avea lacrimi în ochi și nu-i mai păsa ce va crede despre el. — Nu pot să cred... urma să ne căsătorim... să avem copii. Ei nu i se păru deloc amuzant. — Nu asta am fost hărăziți să facem. — Atunci ce, Sheila? Doar să ne regulăm doi ani la rând? Te-am iubit, indiferent cât de greu ți-ar fi să crezi acum. Brusc nu-și mai dădu seama ce văzuse la ea și îl duru să recunoască că mama lui avusese dreptate. Însă așa era. De data asta. — Cred că și eu te-am iubit... Buzele ei tremurară în ciuda efortului de a-și stăpâni emoția și se repezi în brațele lui strângându-l tare în încăperea acum goală, care cândva fusese casă lor. — Îmi pare rău, Bernie... presupun că totul s-a schimbat... Plângeau amândoi, iar ei clătină din cap. — Știu... nu e vina ta... Vocea îi era răgușită și se întrebă a cui vină era totuși. O sărută, iar ea ridică ochii spre el. — Vino în San Francisco dacă poți. — Voi încerca. Știa însă că n-o va face niciodată. Sheila își petrecu următorii trei ani trăind într-o comună de lângă Stinson Beach, iar el îi pierdu complet urma până când primi o felicitare de Crăciun și o fotografie. N-ar mai fi recunoscut-o. Locuia într-un vechi autobuz de școală parcat pe plajă, împreună cu alți nouă oameni și șase copii. Avea și ea două fete. Când primi această felicitare, nu mai simțea nimic pentru ea, deși o uitase greu, rămânându-le recunoscător părinților săi că nu dăduseră relației lui cu ea o prea mare importanță. Se simțea ușurat că mama lui nu-i mai amintea de ea, iar ea era ușurată că Sheila dispăruse pentru totdeauna. Fusese prima fată pe care o iubise, iar visurile tinereții mor greu, Călătoria în Europa îi făcuse bine. Întâlnise zeci de fete în Paris, Londra, în sudul Franței, Elveția, Italia, și rămăsese surprins că a călători cu părinții putea fi așa de amuzant. Mereu se întâlneau cu prieteni. În Berlin s-a întâlnit cu trei tipi de la școală și și-au făcut de cap înainte de a se întoarce din nou la viața adevărată. Doi dintre ei se pregăteau de ultima aventură, dar o făcea mai ales pentru a scăpa de înrolare, ceva pentru care Bernie nu trebuia să-și facă probleme, deși se simțea jenat din această cauză. Avusese astm în copilărie și tatăl său adunase toate dovezile necesare. Fusese respins când se prezentase în fața comisiei la optsprezece ani, cu toate că nu o recunoscuse în fața nici unuia din prietenii săi. Însă acum îi convenea. Nu mai trebuia să se îngrijoreze. Din nefericire, fusese respins de toate școlile la care solicitase un post, pentru că încă nu avea diploma de profesor. Așa că se înscrise la Columbia, plănuind să-și ia acolo diploma. Toate școlile îl sfătuiseră să încerce din nou în anul următor. Un an i se părea foarte lung, iar cursurile la care se înscrisese nu-i prea trezeau interesul. Locuia acasă și mama lui îl înnebunea, iar toți pe care îi cunoștea erau plecați. Fie în armată, fie la școală, fie își găsiseră slujbe în alte părți. Se simțea ca singurul care rămăsese acasă, și disperat, se oferise să lucreze la Wolff's în perioada aglomerată de Crăciun, fără să-i pese că-l trimiseseră să vândă pantofi bărbătești. Orice i-ar fi plăcut mai mult, decât să stea acasă, iar magazinul îi plăcuse întotdeauna. Era una din acele săli mari și elegante care mirosea frumos, și unde până și angajații erau mai stilați. Cu ocazia Crăciunului erau mult mai politicoși decât în alte părți. Wolff’s fusese întotdeauna un magazin care stabilise moda pentru toată lumea, și într-o anumită măsură era și acum, deși îi lipsea forța unui magazin ca Bloomingdale’s, aflat doar la trei blocuri depărtare. Însă Bernie era fascinat și îi spunea mereu șefului de departament ce credea el că ar trebui să fie făcut pentru că magazinul să fie mai bun ca Bloomingdale’s, însă acesta se mulțumea să zâmbească. Wolff’s era cel mai grozav. Cel puțin asta era părerea lui. Dar nu și a lui Paul Berman, conducătorul magazinului, intrigat de un memoriu trimis de Bernie. Șeful departamentului își ceru scuze la nesfârșit când auzi de memoriu și promise că Bernie să fie imediat concediat, dar nu asta dorea Berman. Dorea să-l cunoască pe acest tânăr cu idei interesante, așa că s-au întâlnit și Paul Berman i-a remarcat imediat calitățile. Îl invită la prânz de mai multe ori, amuzat de îndrăzneala lui, însă era un puști deștept și Paul izbucni în râs când îi spuse că vrea să predea literatură rusă și că urma cursurile serale de la Columbia. — E o mare pierdere de vreme. Bernie era șocat, deși omul îi plăcea. Era liniștit, elegant, un foarte bun om de afaceri, interesat de ce spunea lumea. Era nepotul celui care crease magazinul Wolff's. — Literatura rusă a fost subiectul meu preferat, domnule, spuse el cu respect. — Ar fi trebuit să urmezi o școală de comerț. Bernie zâmbi. — Vorbiți ca mama. — Cu ce se ocupă tatăl tău? — E doctor. Chirurg. Însă mie nu mi-a plăcut niciodată medicina. Doar când mă gândesc la ce se învață acolo, mi se face rău. Berman dădu din cap. Înțelegea foarte bine. — Cumnatul meu e doctor. Nici eu n-aș suporta așa ceva. Se încruntă privindu-l pe Bernard Fine. — Și tu? Tu ce-ai de gând să faci? Bernie simți că e de datoria lui să fie sincer. Ținea destul de mult la magazin pentru ca să scrie un memoriu, lucru care îl adusese aici. Îi plăcea Wolff’s. Pentru el era un loc minunat. Dar nu ca o slujbă permanentă. — Îmi voi lua diploma, voi scrie unor școli și, dacă am noroc, în anul următor voi preda la un liceu. Zâmbi încrezător arătând teribil de tânăr. Lui Paul Berman îi era teribil de simpatic. — Ce se întâmplă dacă te iau la armată? Bernie îi povesti despre clasificarea 4-F pe care o primise. — Ești la naibii de norocos, tinere. Acea mică neplăcere din Vietnam s-ar putea să devină ceva mult mai serios. Uite ce s-a întâmplat cu francezii. Au dat bir cu fugiții. Ni se poate întâmpla și nouă, dacă nu vom fi atenți. Bernie era de acord cu el. — Ce-ar fi să renunți la cursurile serale? — Și ce să fac? — Am o propunere pentru tine. Vei rămâne la magazin un an și vei trece pe la toate departamentele ca să vezi cam cum e pe aici. Dacă vrei să rămâi și reușești la examen, te trimitem la o școală de comerț. Între timp îți poți face ucenicia lucrând în magazin. Ce zici? Nu mai oferise niciodată o astfel de posibilitate unui tânăr, însă îi plăcea acest puști cu ochi verzi larg deschiși și sinceri, și fața inteligentă. Nu era un tânăr frumos, dar arăta bine și era ceva strălucitor, cinstit și decent pe chipul lui. Paul Berman i-o și spusese înainte de a pleca de la birou. Bernie îi ceruse o zi sau două ca să se gândească la propunerea lui, dar recunoscu că se simțea flatat și emoționat. Însă era o hotărâre importantă. Nu era prea sigur că vrea să meargă la o școală de comerț și nu era deloc dispus să renunțe la visul său, cu o mică școală într-un orășel retras, predându-le unor tineri entuziaști despre Dostoievski și Tolstoi. Dar poate că nu era decât un vis. Care i se părea tot mai estompat. Vorbi cu părinții lui în acea seară și până și tatăl său fusese impresionat. Era o șansă minunată, dacă asta era ceea ce-și dorea să facă. Iar anul de ucenicie la Wolff’s îi va da posibilitatea să vadă singur dacă îi plăcea magazinul. Nu avea ce pierde, iar tatăl său îl felicită, iar mama lui se interesă câți copii avea Berman... câți fii... adică cu cine va trebui să se ia la întrecere... câte fete... ce-ar fi să se căsătorească cu una din ele! — Lasă-l în pace, Ruth! Lou se arătase foarte ferm când rămăseseră singuri în acea noapte, și cu un mare efort de voință ea reuși să se abțină, iar Bernie îi dădu răspunsul lui Berman chiar a doua zi. Era încântat să accepte și Berman îl sfătui să trimită imediat cereri de înscriere la mai multe școli de comerț. Bernie alese Columbia și Universitatea din New York, pentru că erau în oraș, și Wharton și Harvard pentru ceea ce reprezentau. Avea să treacă mult timp până să afle dacă a fost acceptat sau nu și între timp avea o mulțime de lucruri de făcut. Anul de ucenicie trecu foarte repede. Fusese acceptat la trei dintre școlile la care trimisese cereri. Îl refuzase doar Wharton, dar îl asiguraseră că poate vor avea un loc pentru el anul următor, dacă era dispus să aștepte, însă Bernie nici nu se gândea la așa ceva. Alese Columbia. Continua să lucreze la magazin câteva ore pe săptămână. Nu voia să piardă contactul cu viitorul lui loc de muncă și descoperi că era interesat în mod special de aspectele de design ale îmbrăcămintei bărbătești. Făcu un studiu referitor la această problemă pentru prima lui lucrare, și nu numai că obținu note maxime, dar propunerile lui au dat rezultate și în magazin, atunci când Berman îi permise să le pună în aplicare la o scară mică. Cariera lui de student la școala de comerț deveni un enorm succes, iar când își încheie studiile, lucră șase luni pentru Berman, întorcându-se la confecțiile bărbătești, apoi la cele de damă. Începu să facă schimbări care se resimțiră în tot magazinul, iar la cinci ani după ce începuse să lucreze la Wolff's era starul lor care urca pe treptele succesului. Încât a fost o mare lovitură când Paul Berman îl anunță într-o însorită după-amiază de primăvară că îl vor trimite la magazinul lor din Chicago. — De ce? Pentru el parcă ar fi fost în Siberia. Nu voia să plece nicăieri. Iubea New York-ul și se descurca excelent la magazin. — În primul rând cunoști bine o parte din Mid West. În al doilea rând - Berman oftă și își aprinse un trabuc - avem nevoie de tine acolo. Magazinul nu merge așa de bine pe cât am vrea. Trebuie pus pe picioare și tu ești omul potrivit. Îi zâmbi tânărului său prieten. Se respectau enorm, dar Bernie se vedea silit să-l contrazică. Nu reuși să-i schimbe părerea pentru că Berman nu era dispus să cedeze, iar două luni mai târziu, Bernie lua avionul spre Chicago. Peste un an ajunse directorul magazinului, asta însemnând încă doi ani în Chicago, deși detesta să rămână acolo. Chicago i se părea un oraș deprimant, iar vremea îl făcea să se simtă mizerabil. Părinții îl vizitau deseori și devenea tot mai evident că poziția lui socială îi oferea un prestigiu considerabil. Să fii directorul magazinului Wolff's la treizeci de ani nu era puțin lucru. Cu toate astea ardea de nerăbdare să se reîntoarcă la New York, iar mama lui dădu o petrecere uriașă când o anunță vestea cea bună. Se reîntoarse la treizeci și unu de ani și Berman îi permise să-și pună în aplicare toate ideile. Cu toate astea când Bernie se gândi să ridice nivelul îmbrăcămintei feminine, Berman nu se lăsă ușor convins. Dorea să promoveze vreo zece noi linii de îmbrăcăminte de lux, care vor readuce firma Wolff's pe primul plan al celor care lansează modă pe întreg cuprinsul Americii. — Îți dai seamă la ce preț se vor vinde astfel de rochii? Berman arăta foarte îngrijorat, în timp ce Bernie se mulțumi să-i zâmbească. — Da. Dar pentru noi poate că vor reduce prețul. La urma urmei nu vor fi unicate. — Însă foarte aproape. Prețurile în orice caz vor fi. Cine va cumpără așa ceva aici? Totul i se părea neobișnuit, dar și interesant. — Sunt convins că clienții noștri vor fi încântați de ceea ce le putem oferi. Mai ales în orașe ca Chicago, Boston, Washington și chiar și la Los Angeles, unde nu au toate magazine împrăștiate la fiecare colț de stradă ca în New York. Le vom aduce Parisul și Milano. — Sau vom da faliment încercând, nu-i așa? însă Berman nu-l contrazise. Bernie se uită gânditor la Paul. Era o idee grozavă. Voia să sară direct la mărfurile cu preț ridicat, să vândă rochii cam la cinci, șase sau șapte mii de dolari fiecare, rochii care erau la urma urmei doar confecții în serie, doar tiparele îmbrăcămintei de lux. — Nici nu e nevoie să le cumpărăm. Nu are sens să ne încărcăm inventarul. Îi cerem fiecărui creator de modă să organizeze o paradă a modei, iar femeile pot să-și comande hainele prin noi, ceea ce va fi mai logic și economic. Lui Berman îi plăcu ideea. Așa nu mai exista nici un pericol. — Așa da, Bernard. — Cred că mai întâi ar trebui să schimbăm înfățișarea magazinelor. Nu prea sunt compatibile cu noile modele europene. Au discutat ore în șir. Ideea prindea viață, iar când au pus la punct ceea ce urmau să facă, Berman îi strânse mâna. Bernard se maturizase mult în ultimii ani. Devenise cumpănit, încrezător în forțele sale, iar hotărârile sale erau bine gândite. Chiar arăta mai în vârstă, îl tachină Berman, arătând spre barba pe care și-o lăsase să crească după reîntoarcerea la New York. Avea treizeci și unu de ani și era un bărbat foarte atrăgător. — Cred că ai făcut o treabă excelentă, gândindu-te la toate astea. Cei doi bărbați și-au zâmbit. Amândoi erau mulțumiți. — Pentru magazinele Wolff's va urma o perioadă foarte palpitantă. Cu ce începem? — Vreau să vorbesc cu câțiva arhitecți săptămâna asta, și le voi cere să facă niște schițe pe care să ți le prezint. Apoi vreau să plec la Paris. Trebuie să văd ce părere au creatorii de modele. — Crezi că se vor împotrivi? Bernie se încruntă, se gândi câteva clipe, apoi clătină din cap. — Nu au de ce. Vor câștiga și ei foarte bine. Și Bernie avu dreptate. Nu s-au împotrivit. Au fost încântați, iar Bernie semnă contracte cu douăzeci dintre ei. Plecase la Paris ferm hotărât să încheie această afacere și se întoarse victorios la New York după trei săptămâni. Noul proiect urma să fie lansat peste nouă luni, cu o serie de fabuloase gale de modă în iunie, de unde doamnele își vor putea comanda hainele pentru toamnă. Era ca și cum s-ar fi dus la Paris și și-ar fi comandat îmbrăcămintea de la marile case de modă. Iar Bernie urma să le deschidă apetitul pentru noile creații cu o petrecere și o extraordinară paradă a modei, în care vor fi prezentate doar câteva modele ale fiecărui creator cu care vor lucra. Nu puteau fi cumpărate, era doar o reclamă pentru spectacolele care vor urma. Toate fetele care vor prezenta hainele vor veni din Paris împreună cu creatorii de modă. Și încă trei creatori americani au fost adăugați listei lor după începerea proiectului. Însemna o muncă uriașă pentru Bernie în lunile următoare, însă asta îl făcuse și vicepreședinte al firmei la numai treizeci și doi de ani. Spectacolul de deschidere a fost cel mai frumos pe care l-a văzut vreodată cineva. Rochiile erau de-a dreptul superbe, iar publicul scotea exclamații de uimire și aplauda tot timpul. A fost de neuitat și toți cei prezenți au avut sentimentul că asistă la un moment crucial în istoria modei. Era extraordinar felul în care Bernie reușea să combine principiile reușitei în afaceri cu punerea în valoare a mărfii. Mai avea și un neobișnuit simț pentru modă. Iar toate la un loc puteau face din Wolff’s cel mai important magazin din New York, și chiar și din toată țara. Iar Bernie se simți în al nouălea cer de bucurie, când, așezat în ultimul rând, urmărea desfășurarea programului, în timp ce femeile sorbeau din ochi toate rochiile prezentate pe scenă. Îl văzuse pe Paul Berman trecând printre rânduri puțin mai devreme. Toată lumea era fericită, iar Bernie începu să se mai relaxeze puțin și începu să privească mai atent modelele care treceau pe podium îmbrăcate în rochii de seară. Privirea îi fu atrasă de o tânără blondă, splendidă, cu mișcări feline, trăsături frumos cizelate și ochi albaștri enormi. Parcă plutea deasupra pământului și se trezi că așteaptă apariția ei după fiecare schimbare a rochiilor, rămânând dezamăgit când spectacolul se termină în cele din urmă și știu că nu o va mai vedea. În loc să se grăbească înapoi la biroul său, așa cum intenționase să facă, mai rămase câteva clipe, apoi porni spre culise pentru a o felicita pe conducătoarea spectacolului, o doamnă din Franța care lucrase mulți ani pentru Dior. — Totul a fost minunat, Marianne. Bernie îi zâmbi, iar ea îl privi plină de speranță. Se apropia de cincizeci, avea o siluetă impecabilă, era îmbrăcată foarte șic și pusese ochii pe el din clipa când venise să lucreze pentru ei. — Rochiile au fost superb puse în evidență, nu-i așa, Bernard? Îi pronunță numele ca pe unul francez, arătând teribil de distinsă și sexy în același timp. Ca focul și gheața. Iar Bernie se trezi privind peste umărul ei la fetele care treceau grăbite, îmbrăcate acum în blugi și propriile lor haine, ducând pe brațe acele rochii de seară atât de fantastice. Vânzătoarele intrau și ieșeau, luând cât mai multe rochii pentru a le duce clientelor ca să le încerce și apoi să le comande. Totul se desfășura extrem de bine. În cele din urmă, Bernie o zări cu rochia de mireasă din final pusă cu grijă pe braț. — Cine e fata aceea, Marianne? E una din modelele noastre, sau ai angajat-o pentru spectacol? Marianne îi urmări privirea și nu se lăsă păcălită de tonul lui nepăsător. Simți cum i se strânge inima când dădu ochii cu frumoasa tânără. Nu putea să aibă mai mult de douăzeci și unu de ani și era superbă. — Lucrează din când în când pentru noi. E franțuzoaică. Însă nu era nevoie să spună mai multe. Fata se îndrepta direct spre ei să le arate rochia de mireasă, privind mai întâi la Bernard apoi la Marianne. O întrebă în franceză ce să facă cu ea pentru că se temea să o pună jos undeva, iar Marianne îi spuse cui să i-o dea, în timp ce Bernard rămase pe loc, incapabil să-și controleze admirația din ochi. În clipa aceea Marianne știu care e datoria ei. I-l prezentă pe Bernard, cu funcție cu tot, și pe deasupra îi explică faptul că noul concept îi aparținea în întregime. Nu-i plăcea absolut deloc că trebuia să le facă cunoștință, dar nu avea de ales. Studie ochii lui Bernie în timp ce acesta se holba la tânăra din fața lui. Într-un fel o amuza, pentru că mereu păruse atât de distant. Era evident că-i plăceau fetele, dar niciodată nu se complica prea mult cu ele, cel puțin așa se povestea despre el. Și spre deosebire de marfa pe care o selectă pentru Wolff's, când era vorba de femei prefera cantitatea calității... „volumul”...cum se exprimau cei de meserie... dar poate că nu și de data asta. Numele ei era Isabelle Martin și avea douăzeci și patru de ani. Crescuse în sudul Franței, iar la optsprezece ani plecase la Paris pentru a lucra pentru Saint Laurent, și apoi pentru Givenchy. Arăta formidabil, iar la Paris avusese un imens succes. Nu era de mirare că fusese invitată în State și se descurcase foarte bine la New York. Nu-și dădea seama cum de nu se întâlniseră până acum. — De obicei pozez pentru fotografi, monsieur Fine. Avea un accent care îl fermecă. — Dar pentru spectacolul dumneavoastră... Îi aruncă un zâmbet care îi lipi pantalonii de piele și în clipa aceea ar fi făcut orice pentru ea. Și brusc își aminti unde o mai văzuse. Pe coperta revistei Vogue, chiar de mai multe ori, apoi Bazaar, Women’s Wear... doar că arăta foarte diferită în realitate, de fapt chiar mult mai frumoasă. Rareori se întâmpla ca modelele să lucreze la prezentarea modei și ca fotomodele, dar ea era talentată pentru amândouă, făcuse o treabă excelentă în spectacolul lor, iar Bernie o felicită din toată inima. — Ai fost minunată, domnișoară... Mintea i se goli pe neașteptate, iar ea îi zâmbi din nou. — Isabelle. Bernie credea că va muri doar uitându-se la ea, iar în seara aceea o duse la cină la La Caravelle. Toată lumea a întors capul ca să o privească. Apoi au mers să danseze la Raffles și lui Bernie nu-i mai venea să plece acasă. Nu mai voia să-i dea drumul, să-și dezlipească brațele din jurul ei. Nu mai cunoscuse niciodată pe cineva ca ea și nimeni nu mai reușise să-i sucească mințile atât de mult. Iar armura pe care și-o construise după ce Sheila dispăruse din viața lui se topi sub zâmbetul ei. Părul îi era atât de blond, încât era aproape alb, și ceea ce era extraordinar, era faptul că era culoarea lui naturală. O considera cea mai frumoasă creatură de pe pământ și oricui i-ar fi fost greu să nu fie de acord cu el. În acel an au trăit o vară plină de vrajă în East Hampton. Bernie închiriase o casă mică, iar ea își petrecea cu el fiecare sfârșit de săptămână. După ce sosise în America avusese imediat o legătură cu un foarte cunoscut fotograf, iar după doi ani îl părăsise pentru un magnat al proprietăților imobiliare. Însă toți bărbații părură să dispară din viața ei după întâlnirea cu Bernie. Pentru el a fost o perioadă de vis. O lua peste tot cu el, prezentând-o, lăsându-se fotografiat cu ea, dansând până în zori. Totul se desfășura cu o viteză prea mare și izbucni în râs când luă prânzul cu mama lui iar ea îl fixă cu cea mai maternă privire a ei. — Nu crezi că e prea sofisticată pentru tine? — Ce vrei să spui? — Vreau să spun că miroase a superficialitate. De fapt, unde te potrivești tu în viața ei, Bernie? — Nu ești niciodată erou în propriul tău oraș, nu așa se spune? Deși nu găsesc că e măgulitor. Bernie admiră costumul Dior al mamei lui. I-l cumpărase ultima oară când fusese plecat în Europa și îi venea foarte bine. Dar nu prea avea chef să discute cu ea despre Isabelle. Încă nu o dusese acasă ca să-i cunoască părinții, și nici nu avea de gând să o facă. Cele două lumi nu vor conviețui niciodată pașnic, deși știa foarte bine că tatălui său i-ar fi plăcut să o vadă. Oricărui bărbat i-ar fi plăcut. Era o frumusețe ieșită din comun. — Cum e? Mama lui nu se dădea bătută, ca de obicei. — E o fată drăguță, mamă. Ea îi zâmbi. — Nu mi se pare o descriere potrivită. În orice caz e foarte frumoasă. Îi vedea fotografia peste tot și le povestise tuturor prietenilor ei. Iar la coafor le arăta tuturor „fata aceea... nu, cea de pe copertă... e prietena fiului meu.” — Ești îndrăgostit de ea? Niciodată nu se temea să întrebe ceea ce dorea să afle, iar Bernie începu să tremure când îi auzi cuvintele. Încă nu era pregătit pentru așa ceva, deși era nebun după ea, însă își amintea mult prea bine prostia pe care o făcuse la Michigan... inelul de logodnă pe care i-l dăruise Sheilei de ziua Sfântului Valentin, faptul că ea i-l aruncase înapoi... planurile de căsătorie pe care și le făcuse... ziua când îl părăsise ducând cu ea geanta de voiaj și inima lui. Nu mai dorea să se trezească din nou într-o astfel de situație și se protejase cu mare grijă. Dar nu și de Isabelle Martin. — Suntem buni prieteni. Era tot ce-i trecea prin minte, însă mama lui se holbă la el. — Sper să fie mai mult de atât. Arăta îngrozită, de parcă dintr-odată l-ar fi bănuit de a fi homosexual, iar Bernie nu se putu abține să nu izbucnească în râs. — E mai mult, O.K.? E mai mult de atât... dar nu ne gândim la căsătorie. În regulă? Mulțumită? Și acum, ce vrei să servești la prânz? El comandă friptură și ea fileu de somon și începu să-l întrebe despre tot ce se întâmpla la magazin. Acum erau din nou prieteni, Bernie vizitându-și părinții tot mai rar de la apariția lui Isabelle în viața lui. O luă cu el în Europa când plecă în acea toamnă într-o călătorie de afaceri și au făcut senzație oriunde au mers. Erau nedespărțiți. Chiar înainte de Crăciun ea se mută în apartamentul lui și până la urmă Bernie se văzu silit să capituleze și să o ducă în vizită la Scarsdale, deși era înfricoșat de posibilele urmări. Isabelle se purtă foarte frumos cu părinții lui, cu toate că nu părură să o impresioneze și îi spuse foarte clar lui Bernie că nu dorea să-i vadă prea des. — Avem atât de puțin timp când putem fi împreună... Își țuguia buzele atât de perfect, iar el adoră să facă dragoste cu ea. Era cea mai superbă femeie pe care o cunoscuse vreodată și uneori doar se mulțumea să o privească cum se machiază, sau își usucă părul, sau iese de la duș, sau cum intră pe ușă ducându-și poșeta. Reușea într-un fel să te facă să-ți dorești să îngheți și doar să o privești. Până și mama se controlase atunci când se întâlniseră. Isabelle avea un mod al ei de a te face să te simți foarte mic stând lângă ea, cu excepția lui Bernie, care nu se simțise mai bărbat cu nimeni altcineva. Era remarcabil de senzuală și relația lor se baza mai mult pe pasiune decât pe iubire. Făceau dragoste aproape peste tot, în cadă, sub duș, pe podea, chiar și pe bancheta din spate a mașinii lui într-o după-amiază de duminică în timp ce călătoreau spre Connecticut. Mai că au făcut-o și în ascensor, dar și-au revenit la timp când s-au apropiat de etajul lor, știind că ușile urmau să se deschidă în orice clipă. De parcă nu s-ar fi putut opri. El nu reușea să se mai sature de ea. Din acest motiv o luă cu el în Franța în primăvara următoare, apoi din nou înapoi în East Hampton, însă de data asta s-au întâlnit cu mai mulți oameni și printre ei se afla și un producător de filme care puse ochii pe ea în seara petrecerii de pe plajă la Quogue, iar a doua zi Bernie nu o găsi nicăieri. Dădu peste ea pe un iaht ancorat în preajmă, făcând dragoste pe punte cu producătorul de la Hollywood. Bernie rămase o clipă nemișcat, privindu-i fără să-și creadă ochilor, dându-și seama de ceva de care reușise să se ascundă foarte mult timp. Nu era doar grozavă în pat și foarte frumoasă, era și femeia pe care o iubea și să o piardă îl durea îngrozitor. Ea își ceru scuze când se reîntoarse în casa lor, dar asta nu se întâmplă decât după multe ore. Ea și producătorul discutaseră foarte mult despre țelurile ei, despre ce dorea ea de la viață, despre ce însemna pentru ea legătura ei cu Bernie, ce-i putea oferi el. Producătorul fusese fascinat de ea și i-o spusese. Iar când se întoarse, încercă să-i explice lui Bernie ce anume simțea, spre marea lui disperare. — Nu pot să trăiesc într-o cușcă tot restul vieții mele, Bernard... trebuie să fiu liberă să zbor unde vreau. Bernie mai auzise toate astea, într-o altă viață, cu bocanci de luptă și geantă de voiaj în loc de o rochie Gucci, pantofi Chanel și valize Louis Vuitton deschise în cealaltă cameră. — Deci eu reprezint o cușcă pentru tine? Ochii lui erau reci. Nu avea de gând să tolereze escapada ei. Nu putea, nu era în firea lui și se întrebă dacă se mai culcase și cu alții și dacă da, cu cine. — Nu ești o cușcă, mon amour, ești un bărbat foarte de treabă. Dar viața asta în care ne prefacem că suntem căsătoriți... nu poate rezista la infinit. Se mutase la el doar de opt luni, nu era ceva ce s-ar putea numi o eternitate. — Cred că am înțeles greșit relația dintre noi, Isabelle. Ea dădu din cap, arătând parcă și mai frumoasă și pentru o clipă o urî. — Și eu cred la fel, Bernard. Și apoi, cuțitul în inimă. — Vreau să plec în California pentru un timp. Era atât de candidă în comportarea ei față de el. — Dick spune că-mi poate aranja o probă la studio - vorbea cu un accent care îi sfâșia inima - și aș vrea foarte mult să joc într-un film făcut de el. — Înțeleg. Își aprinse o țigară, deși rareori fuma. — Niciodată nu mi-ai spus despre intențiile tale. Însă era logic. Ar fi fost păcat ca filmul să nu profite de chipul ei. Coperțile magazinelor nu erau suficiente pentru ea. — N-am crezut că e atât important încât să-ți spun. — Sau pentru că ai vrut să storci tot ce poți de la Wolff’s mai întâi. Era unul dintre cele mai urâte lucruri pe care le spusese vreodată și se rușină. Ea nu avea nevoie de el și el regreta asta. — Îmi pare rău, Isabelle... Traversă camera și se opri în fața ei privind-o prin fum. — Nu e momentul să faci ceva necugetat. Ar fi vrut să o implore, dar ea era mult mai dură. Se hotărâse deja. — Săptămâna viitoare plec la Los Angeles. El dădu din cap, se îndepărtă de ea apropiindu-se de fereastră și privi țintă marea, apoi se întoarse și îi zâmbi amar. — Locul acela trebuie să fie magic. Până la urmă toată lumea pleacă spre Vest. Se gândea din nou la Sheila. Îi povestise lui Isabelle despre ea. — Poate că ar trebui să merg și eu acolo. Isabelle zâmbi. — Locul tău e la New York, Bernard. Tu reprezinți tot ce e important, palpitant și plin de viață în acest oraș. Vocea lui era tristă când îi răspunse. — Dar asta pare să nu fie destul pentru tine. Ochii ei îl priviră cu regret. — Nu e asta... nu e vorba de tine... dacă mi-aș fi dorit ceva serios... dacă aș fi dorit să mă căsătoresc... te-aș fi ales pe tine. — Niciodată nu ți-am propus așa ceva. Dar amândoi știau că ar fi făcut-o, cu timpul. Era genul acesta de bărbat și, în timp ce o privea, aproape că-i părea rău că era așa cum era. Ar fi vrut să fie mai dur... mai decadent... să fie el cel care să o introducă în lumea filmului. — Pur și simplu nu mă văd rămânând aici, Bernard. Se închipuia în chip de star de cinema și plecă cu acel producător de film exact așa cum plănuise, la trei zile după ce se întorsese în East Hampton cu Bernard. Își împachetă toate lucrurile, mai ordonat decât o făcuse Sheila, luând cu ea toate rochiile superbe pe care Bernie i le cumpărase. Le împachetă în valizele Louis Vuitton și îi lăsă un bilețel. Împachetă și cei patru mii de dolari pe care îi ținea ascunși în sertarul biroului. Îi numise „un mic împrumut”, și era sigură că el „va înțelege”. Dădu proba de film și exact peste un an apăru pe genericul unei producții cinematografice. Însă pe atunci lui Bernie nu-i mai păsa. Devenise imun. Existau destule modele, secretare și colege de afaceri. Întâlni femei în Roma, exista o stewardesă drăguță în Milano, o pictoriță... dar nici una nu-l interesa în mod deosebit, și se întreba dacă se va mai îndrăgosti vreodată. Încă se mai simțea ca un idiot când cineva amintea despre ea. Bineînțeles că niciodată nu-i trimisese banii înapoi, sau ceasul Piaget, care observase că dispăruse nu mult timp după aceea. Nu-i trimisese nici măcar o felicitare de Crăciun. Se folosise de el, trecând la un altul, exact așa cum existaseră și alții înaintea lui. Iar la Hollywood făcuse la fel, scăpând de producătorul care o ajutase la primul film, înlocuindu-l cu cineva mai puternic, care îi putea oferi un rol mai bun. Isabelle Martin va ajunge departe, nu exista nici o îndoială în această privință, iar părinții lui știau că subiectul este tabu. Nu-i mai pomeniseră niciodată numele, după acea singură dată când se năpustise afară din casa din Scarsdale, spumegând de furie. Nu-și mai vizitase părinții timp de două luni, iar mama lui rămase îngrozită de ce văzuse în ochii lui. Apoi acest subiect nu mai reveni niciodată în conversațiile lor. La un an și jumătate după plecarea ei, Bernie reușise să devină din nou stăpân pe viața lui. Existau mai multe femei în viața lui decât putea să le facă față, afacerile înfloreau, magazinul mergea excelent și, când se trezise dimineață și văzuse viscolul de afară, hotărâse totuși să treacă pe la magazin. Avea multe de făcut și dorea să discute cu Paul Berman despre planurile de vară ale magazinului. Avea câteva idei interesante și coborî din autobuz la colțul dintre Lexington și strada Șaizeci și trei, îmbrăcat într-un palton gros englezesc și cu o căciulă rusească pe cap. Intră în magazin cu capul plecat din cauza vântului, apoi îl ridică și privi cu mândrie în jurul său. Era căsătorit cu Wolff's, și nu-i păsa de restul lumii. Era marea lui iubire, iar cariera lui, un formidabil succes. Avea de ce să fie mulțumit. Apăsă pe butonul de la etajul opt și își scutură paltonul de zăpadă. — Bună dimineața, domnule Fine, spuse o voce în timp ce ușa se închise, iar el zâmbi. Închise ochii pentru o clipă, înainte ca ușile să se deschidă din nou, gândindu-se la tot ce avea de făcut în acea zi și la ce dorea să-i spună lui Paul. Însă în nici un caz nu era pregătit pentru ceea ce Paul Berman urma să-i spună în acea dimineață.

 Capitolul 1   Zumzetul monoton al vocilor umplea sala de conferinţe. Alexandra Parker îşi întinse picioarele lungi şi frumoase sub uriaşa masă de mahon, notă ceva pe blocnotesul oficial de culoare galbenă şi aruncă o privire spre unul din partenerii săi, aşezat vizavi. Matthew Billings, trecut de cincizeci de ani, cu vreo doisprezece ani mai în vârstă decât Alex, era unul din cei mai importanţi parteneri ai firmei. Rar apela la ajutor, dar de multe ori o solicita pe Alex să participe la audieri. Îi plăcea să-i pună la încercare inteligenţa, îi admira stilul şi mai ales talentul de a sesiza punctul slab al adversarului. Atunci când îl găsea, Alex îl exploata admirabil, dar şi fără milă. Instinctul îi spunea unde şi cum să atace ca să obţină maximum de succes. Alex îi zâmbea şi lui Matthew îi plăcea ce desluşea în privirea ei. Auzise în acel moment exact ceea ce le era necesar. Un răspuns diferit de cel de dinainte. Doar o uşoară inflexiune a vocii. Îi strecură foile galbene pe care notase ceva cu o mână serioasă şi încuviinţă din cap. Cazul era extrem de complicat şi procesul trena de ani de zile. Fusese trimis de două ori la Curtea Supremă din New York. Capul de acuzare consta în împrăştierea din neglijenţă a unor poluanţi chimici de mare toxicitate, de către una din cele mai mari corporaţii din ţară. Alex mai pledase pentru Matt, dar acum era bucuroasă că acest caz nu intra în sfera ei de activitate. Cauza fusese susţinută de vreo două sute de familii din Poughkeepsie şi încredinţată cu mulţi ani înainte firmei de avocaţi Bartlett and Paskin, la scurt timp după ce ea devenise parteneră. Alex prefera cazuri mai dure, dosare mai mici. Acesta, cu două sute de reclamanţi, nu era tocmai pe placul ei, deşi mai mult de o duzină de jurişti, sub conducerea lui Matthew, fuseseră implicaţi în acest proces. Alexandra Parker era şi ea avocat pledant şi preluase o serie de cazuri grele şi interesante. Firma apela la ea ori de câte ori bănuia că lupta va fi dură şi murdară şi va necesita un avocat care cunoştea bine legea şi procedura şi accepta să-şi piardă multe ore pentru investigaţii meticuloase. Avea la dispoziţie parteneri mai tineri şi asociaţi care să o ajute, dar prefera să lucreze singură, atât cât o ţineau puterile. Mai avea o calitate, şi anume modul remarcabil în care întreţinea relaţiile cu majoritatea clienţilor. Specialitatea ei, şi la care era imbatabilă, era legislaţia muncii şi defăimarea sau calomnia, care erau pedepsite de lege. Pledase în nenumărate procese din ambele domenii deşi, fără îndoială, o mulţime de cauze se rezolvaseră în mod amiabil. Cu toate acestea, Alex Parker era o luptătoare, un avocat înnăscut, o persoană care-şi cunoştea meseria şi căreia nu-i era teamă de o muncă susţinută. Cu alte cuvinte, îşi iubea profesiunea. Se anunţă o pauză şi după ce pârâtul, reprezentând compania de produse chimice, părăsi sala cu întreaga sa suită de avocaţi, Matthew veni lângă ea. — Ce părere ai? Matthew o privi cu interes. Avusese dintotdeauna un sentiment de afecţiune pentru ea. Era inteligentă şi talentată. În plus, ceea ce nu strica, era una dintre cele mai frumoase femei pe care le cunoscuse în viaţa lui şi-i făcea plăcere să se afle în preajma ei. O femeie serioasă, deşteaptă, o bună profesionistă, cu o intuiţie extraordinară. — Cred că ai obţinut tot ce ţi-ai dorit. Când a spus că nimeni nu ştia atunci de toxicitatea materialelor, minţea. Pentru  prima oară a spus asta. Iar noi avem rapoartele administraţiei de acum şase luni. — Ştiu, spuse el zâmbind. A căzut în cursă, aşa-i? — Fără nicio îndoială. Nu mai ai nevoie de mine aici. Îţi este suficient el. Alex îşi puse notesul în servietă şi-şi privi ceasul. Se făcuse unsprezece şi jumătate. Peste o jumătate de oră se vor duce să ia dejunul. Dacă ar pleca acum, ar reuşi să mai lucreze ceva. — Îţi mulţumesc că ai venit, ştii că îmi place să te ştiu prin preajmă. Ai un aer atât de inocent încât le scade vigilenţa, în timp ce rămân cu ochii la picioarele tale, eu arunc plasa şi îi prind. Îi plăcea s-o tachineze şi ea ştia asta. Matthew Billings era un bărbat înalt, arătos şi avea un păr bogat, alb-argintiu. Soţia sa, o femeie frumoasă, fusese manechin la Paris. Lui Matthew îi plăceau femeile frumoase, dar le aprecia şi pe cele talentate şi isteţe. — Mulţumesc! Alex avea părul strâns într-un coc sever la ceafă, se farda discret, iar costumul negru pe care-l purta îi punea în evidenţă coloritul natural al tenului, părul roşu şi ochii verzi. Era o femeie interesantă, pe care nu puteai să nu o remarci. Privindu-l cu o expresie jalnică îi spuse: — Crezi că am urmat facultatea de drept, ca să devin o simplă momeală? — La naiba, dacă merge, de ce nu? îi răspunse el râzând. Apoi, observând că unul din avocaţii părţii adverse intrase în sală, coborâră vocile. — Te superi dacă plec acum? îl întrebă ea pe un ton politicos. În definitiv, Matt era unul dintre partenerii de prim rang ai firmei. Am un client nou care s-a anunţat pentru ora unu şi până atunci vreau să mai studiez câteva dosare. — Ăsta-i necazul cu tine, se prefăcu el nemulţumit, nu munceşti suficient. Întotdeauna m-am plâns de asta. Eşti leneşă. Du-te, vezi-ţi de lucru. Ţi-ai îndeplinit misiunea. Îi făcu cu ochiul. Îţi mulţumesc, Alex. — Am să dau notele la dactilografiat şi ţi le voi trimite mai târziu la birou, spuse ea pe un ton serios şi se îndreptă spre uşă. Matt ştia că notele făcute cu atenţie şi inteligenţă se vor afla pe birou în clipa în care el se va întoarce acolo. Alex Parker era eficientă, inteligentă, capabilă, şireată când trebuia, şi pe deasupra frumoasă, fără să pară că dădea prea multă importanţă calităţilor ei fizice sau că remarcase senzaţia pe care o provoca simpla ei apariţie. Părea total dezinteresată de aspectul şi calităţile ei fizice şi acest comportament o făcea şi mai simpatică celor cu care venea în contact. Părăsi discret sala, făcându-i lui Matt un semn discret cu mâna în timp ce pârâţii intrau. Unul din avocaţi îi aruncă o privire admirativă. Indiferentă, Alex Parker se grăbi să traverseze holul şi dispăru pe coridorul care ducea la biroul său. Biroul lui Alex, zugrăvit în nuanţe de cenuşiu stins era o încăpere mare. Pe pereţi atârnau două tablouri de calitate şi câteva fotografii. Într-un colţ trona o plantă enormă, iar vederea spre Park Avenue de la etajul al douăzeci şi nouălea, unde Bartlett şi Paskin aveau birourile, era superbă. În cameră se aflau o canapea şi câteva fotolii confortabile îmbrăcate în piele. Firma ocupa opt etaje şi avea angajaţi cam două sute de avocaţi. Era mai mică decât cea de pe Wall Street, la care Alex lucrase înainte, imediat după ce absolvise facultatea de drept. Acolo făcuse parte dintr-o echipă anti-trust, muncă ce nu-i oferise prea multe satisfacţii. Era prea seacă. Totuşi, învăţase ceva: să fie atentă la detalii şi să facă cercetări aprofundate. Se aşeză la birou, parcurse vreo şase mesaje găsite de la clienţi şi de la alţi avocaţi. Pregătise trei dosare pentru a intra în dezbateri şi îi mai rămăseseră şase, asupra cărora mai avea de reflectat. Două cauze importante se rezolvaseră, cu un volum uriaş de muncă, ceea ce nu era neobişnuit pentru ea. Îi plăcea să lucreze într-un ritm susţinut şi chiar sub presiune. Activitatea căreia i se dedicase cu atâta pasiune nu-i lăsase timp să se gândească la copii. Pur şi simplu, nu-şi putea imagina unde ar avea loc şi copiii sau dacă i-ar putea iubi tot atât de mult pe cât îşi iubea profesia. O bătălie câştigată în faţa instanţei de judecată îi dădea o imensă satisfacţie. Îi plăcea să se angajeze în cauze grele, în special ca apărător, şi faptul că putea să-şi protejeze clientul de acuzaţii neîntemeiate reprezenta pentru ea o mare bucurie. Făcea totul cu plăcere, cu pasiune chiar. Dar, profesiunea îi consuma aproape tot timpul. Abia reuşea să-şi rupă câteva ore pentru Sam, încântătorul ei soţ. Noroc că şi el era cununat cu munca; nu în domeniul legilor, ci în cel al investiţiilor. Se ocupa cu speculaţii pe piaţa de capital în cadrul uneia dintre cele mai active firme „tinere” din New York. Se angajase chiar de la crearea firmei şi ocaziile fuseseră cu adevărat remarcabile. Făcuse de mai multe ori avere, o pierduse şi iar o refăcuse. Amândoi însă aveau salarii frumoase, iar Sam Parker se bucura de o reputaţie bună. Cunoscător al pieţei, nu se temea să rişte şi, de douăzeci de ani încoace, aproape pe orice punea mâna se transforma în bani. Bani mulţi, nu se încurca cu mărunţişuri. Într-un timp se spunea că era singurul broker din oraş care putea aduna averi pentru clienţii lui vânzând şi cumpărând bunuri. Cu timpul devenise şi mai abil, nu-i era teamă să rişte şi acum rareori i se întâmpla să înregistreze pierderi din fondurile clienţilor săi. În ultimii doisprezece ani se implicase în lumea computerelor, făcuse investiţii uriaşe în Japonia, se descurcase bine în Germania şi reuşise să obţină participări majore pentru clienţii săi în Silicon Valley. Toate firmele de pe Wall Street considerau că Sam este foarte priceput. Alex alesese bine atunci când s-a căsătorit cu Sam. De fapt, se întâlniseră la o petrecere dată de prima firmă la care se angajase Alex. Se sărbătorea Crăciunul şi el venise împreună cu alţi trei prieteni. Era înalt şi frumos, purta un costum albastru închis, avea fulgi de zăpadă în păr şi obrajii îmbujoraţi de frigul de afară. Exprima plăcerea de a trăi şi, când s-a oprit ca s-o privească, Alex a simţit cum i se înmoaie genunchii, şi nu-şi putu desprinde ochii de la el. Avea douăzeci şi cinci de ani, iar Sam treizeci şi doi şi era unul dintre puţinii bărbaţi necăsătoriţi pe care îi întâlnise, până atunci. Sam încercase să stea mai mult de vorbă cu ea în acea seară, dar Alex fusese acaparată de un alt avocat de la firmă, iar pe el îl chemaseră nişte prieteni ca să-i facă cunoştinţă cu cineva şi astfel drumurile lor nu s-au mai încrucişat decât şase luni mai târziu. Firma lui Sam a luat legătura cu cea a lui Alex în scopul unei tranzacţii pe care urmau să o finalizeze împreună în California. Alex a fost desemnată, împreună cu încă doi asociaţi, să-l asiste pe unul dintre directorii firmei. Rămase impresionată de promptitudinea, ingeniozitatea, siguranţa de sine cu care Sam acţiona. Nu ţi-l puteai imagina timorat de ceva sau de cineva. Fire dinamică şi optimistă, nu pregeta să rişte când urma să ia decizii, deşi îşi dădea seama de pericolele existente. Şi nu era vorba doar de banii clienţilor, ci de întreaga afacere. La început, Alex l-a crezut nebun dar, pe măsură ce treceau săptămânile, a început să-i înţeleagă strategia şi să-i placă. Sam era integru, avea stil, judecată şi o calitate mai rar întâlnită – curaj. Prima impresie se confirmase, nu-i era frică de nimic. La rândul lui, pe Sam îl intriga Alex. Era fascinat de inteligenţa ei, de analizele pertinente, de modul în care percepea situaţiile. Cunoştea problema sub toate aspectele şi reuşea să sesizeze atât riscurile, cât şi avantajele. Lucraseră împreună şi găsiseră o soluţie excelentă pentru clienţii lui. Tranzacţia fusese încheiată; compania urma să fie vândută la un preţ astronomic cinci ani mai târziu. În momentul când Sam şi cu Alex se cunoscuseră, el trecea drept un tânăr de mare perspectivă. Alex îşi consolida şi ea reputaţia, dar într-un ritm ceva mai puţin rapid decât Sam. Afacerile lui Sam trezeau mai multe ecouri şi, uneori, aveau darul de aţi lua ochii prin spectaculozitatea lor, ceea ce îi plăcea lui Sam în mod deosebit. Dorea să între în societatea în care trăiau puternicii săi clienţi. Când s-au întâlnit prima oară, a împrumutat un avion particular de la unul din ei şi a dus-o pe Alex la Los Angeles, la finala campionatului de basseball. La Bel-Air, au stat în camere separate, iar dineul l-au luat la Chasen şi la Orangerie. „Aşa procedezi ori de câte ori ieşi cu o femeie?” îl întrebase ea, uimită de atenţiile cu care o copleşise. Sam o speria un pic. În decursul anilor avusese doar o singură relaţie mai serioasă cu un băiat de vârsta ei, la Universitatea Yale. Se întâlniseră de câteva ori, dar atât. În timpul anilor de facultate îşi impusese un regim de muncă sălbatic. Relaţia din perioada Yale pierduse treptat din intensitate şi băiatul se căsătorise cu mulţi ani în urmă. Alex nu avea nici acum timp pentru astfel de relaţii. Muncea zi şi noapte ca să ajungă cineva. Voia să fie cel mai bun avocat din firma la care lucra. Acţiunile strălucitoare şi de mare îndrăzneală, calităţile pe care le afişa nu se prea potriveau cu concepţiile ei. Se vedea trăind alături de un avocat asemeni celor din firma ei, absolvenţi ai facultăţii de drept, Yale sau Harvard, tipi liniştiţi, sobri, care-şi consolidaseră cariera în firmele de avocatură de pe Wall Street. Sam Parker era un tip violent, sălbatic, un adevărat cowboy. Trebuia însă să recunoască că o impresionase felul în care se purtase cu ea. În plus, era amuzant şi, mai ales, un bărbat frumos. Cărei femei nu i-ar plăcea Sam? Care femeie nu l-ar dori? Inteligent, prezentabil, cu un extraordinar simţ al umorului. Proastă ar fi fost să nu-l dorească. Înainte de a părăsi Los Angeles, Sam o dusese la Malibu. S-au plimbat de-a lungul ţărmului oceanului, pe plajă, şi au discutat despre familiile lor, despre viaţa pe care o trăiseră până atunci şi despre viitor. Experienţele lui Sam fuseseră interesante şi foarte diferite de cele ale lui Alex. Îi povestise, cu un aer voit indiferent, că mama lui murise când el avea paisprezece ani şi că fusese trimis la un internat deoarece tatăl lui nu ştia ce să facă cu el. Detestase internatul, îi urâse pe copiii de acolo şi îi fusese tot timpul dor de casă. În timp ce el îşi făcea studiile, tatăl său se apucase de băutură şi nu se lăsase până ce nu-şi băuse şi minţile şi ultimii bani. Murise când Sam era în ultimul an. Sam nu-i precizase care fusese cauza morţii. Cu ajutorul unei mici sume de bani pe care i-o lăsaseră bunicii, Sam a urmat colegiul, la Harvard, unde s-a descurcat binişor. Nu i-a mărturisit lui Alex cât de singur s-a simţit în tot acel timp. A lăsat-o să creadă că petrecuse grozav. Dacă s-ar fi gândit puţin, Alex şi-ar fi dat seama cât de greu trebuia să-i fi fost să nu aibă o familie la vârsta de şaptesprezece ani. Aparent, însă, acest fapt nu părea să-l fi marcat. După absolvirea studiilor la Harvard, a urmat Harvard Business School, unde şi-a descoperit pasiunea pentru piaţa de capital, investiţii, constituirea de noi corporaţii. A găsit o slujbă imediat după ce a obţinut diploma şi, în ultimii opt ani, a reuşit să-i îmbogăţească pe mulţi clienţi de-ai lui. — Dar despre tine, ce-mi poţi spune? îl întrebase ea pe un ton calm în timp ce se plimbau pe plajă la asfinţit. Cred că viaţa mai înseamnă şi altceva decât piaţa de capital şi Wall Street. Dorea să-l cunoască mai bine. Petrecuse cel mai încântător sfârşit de săptămână din viaţa ei şi nici măcar nu făcuseră dragoste. Voia să afle mai multe despre Sam Parker înainte de a dispărea fiecare, în vâltoarea propriei vieţi, după ce vor fi părăsit California. — Crezi că există ceva mai important în viaţă decât Wall Street? râse el, luând-o de umeri. Nimeni nu mi-a spus aşa ceva. Ce este, Alex? Se opri din mers şi o privi. Se simţea foarte atras de ea, dar se temea să i-o arate. Părul ei roşcat flutura în briza mării, ochii verzi îi pătrundeau adânc în ai lui şi se simţi tulburat, excitat, o senzaţie pe care n-o mai trăise până atunci. Într-un anume fel, asta chiar îl speria. — Dar despre tine nu poţi să-mi spui nimic? Despre relaţiile pe care le-ai avut? Alex ştia că Sam nu fusese căsătorit, dar nimic mai mult. În schimb, observându-i stilul în care îşi conducea relaţiile de afaceri, îşi imagina că trebuie să fi avut sute de legături sentimentale. — Nu am avut timp, o tachină Sam, strângând-o mai aproape şi reluându-şi plimbarea, sunt mult prea ocupat. — Poate şi prea important? îl întrebă ea încercând să-l provoace. Ar putea fi încrezut. Avea şi de ce. Cu toate acestea, nu-i dăduse niciun motiv să-l bănuiască. — Cine ţi-a spus asta? Nu sunt important, îmi place să mă amuz. — Toată lumea ştie cine eşti. Aici, la Los Angeles, la New York… Silicon Valley, Tokyo… şi mai unde? Paris? Londra? Roma? O lume întreagă. — Nu înseamnă că imaginea e corectă. De fapt, muncesc pe rupte, asta-i tot. Ca şi tine, de altfel. Ridică din umeri, îi zâmbi, dar amândoi ştiau că explicaţia nu era suficientă şi că reuşita lui se datora mai multor cauze decât era dispus să recunoască. — Vezi tu, Sam, eu nu zbor spre California în avioanele personale ale clienţilor mei. Clienţii mei vin la mine cu taxiul. Dacă sunt norocoşi. Dacă nu, vin cu metroul. — De acord, ai mei sunt mai norocoşi. Poate că şi eu sunt mai norocos. Dar nimeni nu poate şti cât durează asta. Gândeşte-te la tatăl meu. — Ţi-e teamă să nu păţeşti şi tu la fel? Să pierzi totul? Pe Alex o intriga această teamă ascunsă şi era convinsă că reprezenta motivaţia întregii sale atitudini faţă de viaţă. — Poate că da. Dar el a fost un prost… un prost adorabil… dar atât. Cred că moartea mamei l-a dezechilibrat. Atunci a cedat, a renunţat. Şi-a pierdut suportul. O iubea atât de mult încât nu a mai putut suporta când ea a dispărut. L-a ucis şi pe el. Sam îşi jurase de mult că nu va permite să i se întâmple şi lui acest lucru. Nu va iubi pe nimeni atât de mult, încât să clacheze dacă persoana iubită va dispărea. — Cred că a fost cumplit de greu pentru tine, îi spuse Alex cu compătimire. — Te maturizezi repede când nu te ai decât pe tine, spuse el simplu; apoi, adăugă zâmbind trist: Sau nu o faci niciodată. Prietenii mei spun că sunt încă un copil. Îmi place asta, mă face să nu iau lucrurile prea în serios. Când iei viaţa prea serios, nu mai poţi face haz de necaz. Alex nu-i împărtăşea părerea. Şi ea îşi pierduse părinţii, deşi nu în împrejurări atât de dramatice ca Sam. Dar, spre deosebire de el, pierderea lor o făcuse să fie mai cumpătată, mai raţională, să se simtă mai responsabilă în faţa vieţii. Privea cu mai multă maturitate şi era mai grijulie, mai sârguincioasă, mai conştiincioasă în cariera ei. Parcă se simţea obligată să le confirme aşteptările, chiar dacă ei nu mai existau. Tatăl ei fusese tot avocat şi se bucurase când fiica şi-a ales aceeaşi profesiune. Alex îşi propusese să devină un bun avocat pentru a-l mulţumi pe el, chiar dacă nu mai era acolo să o vadă. Amândoi fuseseră singuri la părinţi, aveau succes în carieră şi o mulţime de prieteni care, într-un anumit fel, ţineau loc de familie. Alex însă îşi petrecea o bună parte din timpul liber cu prieteni de-ai părinţilor ei sau cu familiile colegilor de facultate, în timp ce Sam avea un cerc de holtei, colegi cu care lucra, clienţi sau femei cu care ieşea în lume. O sărutase pe Alex pentru prima oară când se întorceau de pe plaja din Malibu şi dormise mai tot timpul zborului până la New York cu capul pe umărul ei. Ea îl privise gânditoare, spunându-şi că arăta ca un băieţel care crescuse prea mult, şi acum dormea lângă ea. Îi plăcea Sam. Chiar prea mult. Se întreba dacă o va mai căuta, dacă acest weekend nu va însemna pentru el decât o aventură. Era greu să-ţi dai seama ce se petrecea în mintea lui Sam. Îi spusese că se întâlneşte cu o tânără actriţă de pe Broadway. — Şi cum de n-ai adus-o cu tine la L.A.? îl întrebase Alex cu oarecare timiditate, dar hotărâtă să pună întrebările cheie. Nu se temea, fiindcă făceau parte din arsenalul ei de avocat. — Era ocupată, şi apoi am considerat că era mai interesant să încerc să te cunosc mai bine. Ezită un moment, apoi se întoarse către Alex cu un zâmbet irezistibil. Ca să fiu sincer, nici n-am invitat-o. Ştiam că are repetiţii şi că detestă baseball-ul. Şi, cum ţi-am spus, doream să fiu cu tine. — De ce? Alex nu-şi închipuia cât de fermecătoare era când i-a pus întrebarea. — Pentru că eşti cea mai deşteaptă fată pe care am întâlnit-o… şi îmi place să discut cu tine. Ai o minte ageră, eşti seducătoare şi îmi face plăcere să te privesc. O sărutase din nou în faţa uşii locuinţei ei, fără ca sărutul să exprime un angajament, o promisiune. Fusese rapid şi convenţional. După ce demarase taxiul, Alex se simţi ciudat de abandonată. Petrecuse două zile minunate, dar rămăsese cu impresia că Sam să grăbise să se întoarcă la prietena lui de pe Broadway. Fusese frumos, dar, din câte îşi dădea seama, nu însemna decât un alt weekend plăcut pentru Sam Parker. Nu credea că în viaţa lui există loc pentru Alex Andrews. Duzina de trandafiri roşii, primită a doua zi la birou, şi telefonul prin care o invita la cină o făcură să-şi revizuiască părerea. Idila lor deveni tot mai serioasă şi Alex începu să se concentreze tot mai greu asupra lucrului. Asta a durat patru luni, cât i-a făcut curte Sam. Apoi a cerut-o în căsătorie. Ea împlinise douăzeci şi şase de ani, iar Sam treizeci şi trei. S-au căsătorit în iunie, într-o bisericuţă din Southampton, în prezenţa a două duzini de prieteni apropiaţi. Petrecuseră luna de miere în Europa şi locuiseră în hoteluri de lux. Au vizitat Parisul, Monaco, au petrecut un sfârşit de săptămână romantic la Saint-Tropez, unde Sam avea un client care era încurcat cu o starletă. S-au simţit excelent. Au luat parte la o petrecere pe un iaht şi au navigat până în Italia şi înapoi. Au urmat apoi San Remo, Toscana, Veneţia, Florenţa, Roma, Atena unde au fost invitaţi de un alt client al lui Sam. Ultimele zile le-au petrecut la Londra. Sam a dus-o la Annabel’s şi la toate restaurantele şi localurile de noapte care-i plăceau lui. Au admirat magazinele de antichităţi, bijuteriile de la Garrard’s. Sam i-a cumpărat tot felul de rochii nostime din Chelsea, deşi Alex a încercat să-l convingă că nu are unde să le poarte. Au fost fericiţi, dar nu atât de mult ca atunci când Alex s-a mutat în apartamentul lui Sam. Alex învăţase să gătească pentru el. Sam îi cumpăra toalete elegante, iar pentru aniversarea de treizeci de ani, îi făcuse cadou un frumos colier de diamante. I-ar fi cumpărat orice, dar Alex îşi dorea foarte puţine lucruri. Viaţa alături de Sam era minunată. Dragostea şi prietenia dintre ei, respectul şi pasiunea cu care amândoi munceau îi unea. Sam o întrebase o dată dacă nu se gândea să renunţe la carieră, sau, cel puţin, să o întrerupă pentru a avea un copil, dar Alex îl privise de parcă şi-ar fi pierdut minţile. — Atunci gândeşte-te cum poţi să nu renunţi la carieră, dar să ai copii, îşi modifică el oferta. Erau căsătoriţi de şase ani. Sam împlinise treizeci şi nouă de ani şi, din când în când, simţea dorinţa de a avea copii. Era adevărat că asta s-ar fi repercutat negativ asupra stilului lor de viaţă. Alex îi răspundea mereu că nu este încă pregătită. — Pur şi simplu nu mă văd cu un copil agăţat de fustele mele, dependent permanent de mine. M-aş simţi vinovată că nu-i pot consacra suficient timp din cauza profesiei mele. Nu poţi creşte un copil în felul acesta. — N-ai putea munci mai puţin? o întrebă el, mai mult retoric, deoarece nu şi-o putea închipui în această ipostază. — Vrei să fiu sinceră? Nu! Nu cred că aş putea fi un avocat cu jumătate de normă. Văzuse alte femei încercând să facă asta şi niciuna nu reuşise să împace lucrurile. Unele îşi reluau integral activitatea, dar se simţeau vinovate faţă de copii, altele renunţau la avocatură. Niciuna din soluţii n-o mulţumea pe Alex. — Adică nu-ţi doreşti deloc copii, niciodată? Pentru prima dată se gândise serios la această problemă şi nu era pregătită să răspundă. Concluzia, şi de data asta, era: nu acum, poate mai târziu. Subiectul a fost reluat când Alex a împlinit treizeci şi cinci de ani. Toate cunoştinţele lor aveau deja mai mulţi copii. Împliniseră nouă ani de căsnicie şi modul lor de viaţă îi satisfăcea. Ea era deja partener în firma de avocaţi Bartlett şi Paskin, iar Sam ajunsese o legendă vie. Se duceau în Franţa ori de câte ori aveau o vacanţă, iar sfârşitul de săptămână şi-l petreceau de obicei în California. Sam avea în continuare afaceri la Tokyo şi în Ţările Arabe şi Alex aprecia că el ducea o viaţă fascinantă. Nici cariera ei nu era plicticoasă. Oricum, în viaţa lor nu-şi putea găsi loc un copilaş. — Nu ştiu de ce, dar uneori mă simt vinovată… Nu găsesc o motivaţie, dar maternitatea nu e pentru mine, cel puţin nu acum. Mereu ajungea la aceeaşi concluzie şi subiectul era amânat din nou, pentru alţi câţiva ani. Alex împlinise treizeci şi opt de ani, iar Sam patruzeci şi cinci. Avusese, pentru scurt timp, o alarmă în calendarul ei biologic şi, de data aceasta, ea ridicase problema, mai ales că o colegă de birou născuse de curând şi fusese nevoită să accepte că pruncul era adorabil şi că prietena ei se descurca perfect şi cu copilul şi pe plan profesional. Pentru prima oară se gândi că ar putea avea şi ea un copil. Sam însă nu-şi mai putea imagina o astfel de situaţie. Viaţa lor era prea bine organizată şi prea comodă. După doisprezece ani de căsnicie, îşi spunea că era prea târziu, că un copil nu le va putea aduce mai multă fericire decât aveau. Şi, mai ales, o voia pe Alex numai pentru el. Dorind ca lucrurile să rămână aşa cum erau, renunţă din nou, surprinzător de uşor. De bună seamă, nu-i era dat să aibă copii. După acest incident, se implică într-un proces foarte complicat şi ideea unui copil în viaţa lor îi ieşi complet din cap, până patru luni mai târziu. Se întorceau dintr-un voiaj în India. Alex se simţea foarte rău. Temându-se să nu fi luat vreo boală, se duse la doctorul ei pentru o consultaţie. De ani de zile nu-şi mai amintea să se fi simţit atât de rău şi era speriată. Dar ceea ce i-a spus doctorul după consultaţie a speriat-o şi mai tare. În aceeaşi seară îi dădu vestea lui Sam într-o stare de cumplită disperare. Era însărcinată. De la ultima discuţie, nu se mai gândiseră la asta. Acum se priveau unul pe celălalt, arătând ca două victime ale crahului financiar din ’29. — Eşti sigură? — Absolut sigură, îi răspunse ea, disperată. Era prima ei sarcină. Acum îşi dădea seama de ceva, ce nu ştiuse până atunci: nu voia să aibă copii. — Eşti sigură că nu e vorba de holeră, malarie, sau ceva asemănător? O boală cât de gravă ar fi fost, era preferabilă unei sarcini. — Mi-a spus că sunt în şase săptămâni. Avusese o întârziere în timpul voiajului, dar o pusese pe seama căldurii, a pastilelor contra malariei şi a oboselii călătoriei. Niciodată nu avusese o mină atât de proastă ca acum. Îşi privea soţul cu un aer nefericit. Sunt prea bătrână pentru aşa ceva, Sam. Nu vreau să trec prin asta. Nu pot. Cuvintele îl surprinseseră, cu toate că se simţea uşurat să le audă. Nici el nu dorea copilul. — Ai de gând să faci ceva? o întrebă el speriat de duritatea cu care respingea situaţia. La începutul căsătoriei lor crezuse că era de la sine înţeles ca într-o bună zi să aibă copii, dar cu timpul se obişnuise cu gândul că asta nu se va întâmpla niciodată. — Nu cred. Mi se pare un lucru oribil. Nu că nu ne-am putea permite să avem copii… însă nu-mi pot permite, n-am… energia, îşi căuta cuvintele cu grijă, şi nici nu doresc. Ultima oară când am vorbit de asta, mi-am zis că ăsta e motivul. Am căzut de acord. Suntem fericiţi aşa cum suntem… şi, deodată, zbang… sunt însărcinată. Sam îi zâmbi cu duioşie. — Ironia sorţii, nu-i aşa? După ce luăm hotărârea să nu avem copii, tu rămâi însărcinată. Viaţa ne joacă micile ei renghiuri. Era una din expresiile lui favorite şi, în cazul acesta, se potriveau perfect. Ce facem? — Nu ştiu. Alex începu să plângă. Nu voia nici să avorteze, dar nici să păstreze copilul. După două săptămâni de discuţii, s-au hotărât să lase lucrurile aşa cum erau. Alex simţea că nu mai avea de ales şi, cum Sam acceptase punctul ei de vedere, încercară să se resemneze şi să accepte situaţia. Alex se simţea deprimată ori de câte ori se gândea la ce va urma. În ce-l privea, Sam părea să fi uitat întreaga poveste. Când totuşi o discuta, ceea ce se întâmpla foarte rar, parcă ar fi vorbit despre o boală fatală. Evenimentul nu-i entuziasma. Îl considerau drept o situaţie căreia trebuiau să-i facă faţă, şi atât. Patru săptămâni mai târziu, Alex sosi acasă mai devreme, se simţea rău, vomita continuu şi acuza dureri insuportabile în abdomen. Portarul o ajută să se dea jos din taxi, îi duse servieta şi o întrebă dacă nu cumva era bolnavă. Îi răspunse că se simte bine. Urcă cu liftul, intră în apartament şi abia avut timp să se ducă până la baie. Avu o hemoragie puternică. Din fericire, femeia de serviciu era acolo şi chemă salvarea. Apoi îl anunţă pe Sam, la birou. Când acesta ajunse la Lenox Hill, Alex se afla deja în sala de operaţii. Pierduse copilul. Ar fi trebuit să se simtă uşuraţi. Cauza chinurilor lor dispăruse. Dar când Alex şi-a revenit, a început să plângă cu disperare şi şi-a dat seama că nu-i va fi uşor. Se simţeau amândoi nefericiţi şi vinovaţi. Toate sentimentele nemărturisite pentru acel copil, acum pierdut, o copleşeau – dragoste, temeri, ruşine, regret. Trăia cele mai grele momente ale vieţii ei, dar descoperise ceva nou despre ea însăşi, ceva ce nu bănuise că există – dorinţa să umple golul dureros pe care-l lăsase copilul nenăscut cu un altul. Şi, curios, Sam simţea şi el aceeaşi nevoie. Amândoi plângeau copilul pierdut. Când Alex se întoarse la birou, era încă tulburată. Îşi luară un mic concediu ca să fie singuri şi să poată discuta în linişte. Ajunseseră amândoi la aceeaşi concluzie. Nu-şi dădeau seama dacă se petrecuse cu adevărat ceva important, dacă era o reacţie faţă de trecut, dar în modul lor de a gândi intervenise o schimbare. Se petrecuse o minune – dintr-odată, mai mult decât orice altceva, îşi doreau un copil. Au decis să fie înţelepţi şi să mai aştepte câteva luni pentru a se convinge că nu greşeau. N-au reuşit să respecte termenul; după două luni de la avortul care o traumatizase atât de mult, Alex îi mărturisea lui Sam, cu timiditate, abia stăpânindu-şi bucuria că era din nou însărcinată. De data aceasta au sărbătorit evenimentul aşa cum se cuvenea, deşi erau îngrijoraţi la gândul că exista riscul de a pierde şi această sarcină sau de a nu o putea duce până la termen. Trebuia să ia în considerare faptul că avea deja treizeci şi opt de ani şi nu născuse niciodată. Dar era sănătoasă şi doctorul o asigurase că nu existau motive să se teamă că s-ar putea repeta situaţia. — Ştii ceva? Suntem nebuni, îi spusese ea într-o seară, pe când stăteau în pat şi ronţăiau biscuiţi Oreo, singurii, spunea ea, pe care îi suporta. Suntem complet trăsniţi. Acum patru luni eram disperaţi de perspectiva de a avea un copil, iar acum îi căutăm un nume şi eu am început să citesc toate articolele din revistele pe care le găsesc în sala de aşteptare a doctorului, ca să mă informez asupra celui mai bun model de pătuţ. Crezi că am luat-o razna? — Nu te contrazic, îi zâmbi el cu duioşie, dar constat că e din ce în ce mai greu să mă apropii de tine. Nu mi-am închipuit ca fărâmiturile fac parte din afacere. Crezi că ai să rămâi cu fixul ăsta toată perioada sau numai primele trei luni? Alex chicoti şi îl îmbrăţişă. Începuseră să facă dragoste mai des decât înainte, iar despre copil vorbeau de parcă ar fi fost lângă ei şi ar fi tăcut deja parte din viaţa lor. Ecografia le-a dezvăluit faptul că vor avea o fetiţă. S-au hotărât să-i dea numele de Annabelle, clubul lor preferat din Londra, dar şi pentru că lui Alex îi plăcuse întotdeauna acest nume. Sarcina era mult mai uşor suportabilă decât prima oară. Se părea că viaţa le dădea o lecţie, care-i făcea să se simtă vinovaţi pentru indiferenţa şi chiar ostilitatea manifestată faţă de acel prim copilaş. Partenerii din firmă i-au oferit lui Alex petrecerea tradiţională dinainte de naştere[1] imediat după Anul Nou, cu două zile înainte de termenul la care ar fi trebuit să nască. Ea dorise să lucreze până în ultima clipă. Cedase colegilor cazurile pe care nu le mai putea termina, aşa încât se duse liniştită acasă în aşteptarea micii minuni, aşa cum îşi numeau ei fetiţa. Alex se temuse că se va plictisi, dar descoperi că îi face o deosebită plăcere să pregătească camera copilului şi rămase surprinsă constatând cât timp îşi pierdea împăturind şi aranjând lucruşoarele pe masa unde urma să-i schimbe scutecele. Pentru o femeie care îşi băga în sperieţi adversarii din instanţele de judecată, schimbarea părea radicală. Uneori, se întreba dacă noile ei preocupări nu-i vor afecta puterea de judecată atunci când va reveni la slujbă şi n-o vor „muia”. Dar gândurile reveneau imediat la bebeluş. Se vedea ţinând fetiţa în braţe, hrănind-o, se întreba dacă va avea părul roşu ca al ei, sau negru ca al lui Sam, ochii albaştri sau verzi. Abia aştepta să o vadă. Alex hotărâse să nască la New York Hospital. Spera într-o naştere normală, deoarece îşi dorea să savureze fiecare moment al acestei noi experienţe. La cei treizeci şi nouă de ani nu-şi imagina că o va mai repeta. Sam, cu toată aversiunea pe care o avea pentru spitale, o însoţise la cursurile prenatale Lamaze şi-i promisese că va asista la naştere. Într-o seară, în timp ce luau masa la Elaine’s, Alex simţi că i se rupe apa. Plecară repede la spital, dar fură trimişi acasă, pentru a aştepta momentul în care vor începe cu adevărat contracţiile. Au respectat întocmai tot ce li se spusese la cursuri. Alex a încercat să doarmă puţin, apoi a început să se plimbe prin casă. Sam o freca pe spate şi totul părea plăcut şi foarte uşor. Situaţia se afla sub control. S-au întins apoi pe pat, şi au continuat să discute despre ceea ce se întâmplase. Sam îşi privea din când în când ceasul, întrebându-se peste câte ore va sosi copilul. În cele din urmă, au adormit şi, când contracţiile au trezit-o, Alex a făcut un duş cald, aşa cum fusese învăţată, pentru a constata dacă acestea se vor opri sau vor deveni mai puternice şi mai dese. Rămase sub duş o jumătate de oră, urmărind ritmul contracţiilor. Brusc, începu adevăratul travaliu. Abia se mai putea ţine pe picioare când ieşi de sub duş. Se duse să-l trezească pe Sam, dar acesta dormea atât de profund încât trebui să-l scuture. Simţea cum o cuprinde panica. Văzându-i expresia, Sam se sperie. Sări din pat. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. — Crezi că e timpul? Nu-şi găsea pantalonii, iar Alex îl apucase de braţ, plângând şi încovoindu-se de durere. — E prea târziu… Nasc acum… strigă ea, cuprinsă de panică. Uită tot ce învăţase la cursurile prenatale. Era prea bătrână, durerile erau prea mari, nu mai voia o naştere naturală. — Aici? Vrei să naşti aici? Nu-i venea să creadă, o privea disperat. — Nu ştiu… eu… este… Oh, Doamne, Sam… este îngrozitor… N-am să pot… n-am să reuşesc… — Ba da, ai să poţi… mergem la spital, o să-ţi dea ceva… nu-ţi face griji… vino să te îmbraci. Până la urmă o îmbrăcă el. În timp ce-i punea pantofii, se gândi că n-o văzuse niciodată atât de vulnerabilă, de pierdută. Portarul le găsi imediat un taxi. Se făcuse patru după-amiază când ajunseră la spital, şi Alex abia se mai ţinea pe picioare. Din fericire, doctorul îi aştepta, iar surorile de la sala de naşteri se declarară mulţumite de felul în care se desfăşura travaliul. Alex, însă, nu era deloc încântată de procesul pe care ele îl numeau „de tranziţie”. Dar, pe măsură ce travaliul progresa şi contracţiile deveneau tot mai dese, Alex începu să se calmeze şi, la două ore de la sosirea la spital, ea trudea pentru a expulza copilul. În cele din urmă i-au făcut un Epidural care a mai liniştit-o. Sam o ţinea de umeri, iar ceilalţi o încurajau. I se părea că durase o veşnicie, până apăru căpşorul lui Annabelle. Copilul avea părul roşu şi de îndată ce veni pe lume, scoase un ţipăt puternic. Fetiţa i-a fost arătată apoi mamei. Alex a luat-o în braţe, şi s-a simţit copleşită de o emoţie pe care nu crezuse că o va trăi niciodată. Le auzise pe alte femei povestind şi nu le dăduse crezare, însă acum descoperea cu încântare că trăia şi ea aceleaşi senzaţii. Nu-şi mai putea imagina ce-ar fi fost viaţa ei dacă n-ar fi ţinut niciodată în braţe acel copil. O oră mai târziu, ca o mamă experimentată îşi alăpta fetiţa. Sam făcu sute de fotografii. Râdeau şi plângeau, incapabili să creadă că soarta le hărăzise acel miracol. Trăiau sentimentul că Divinitatea îi salvase din propria lor stupiditate şi revărsase asupra lor acea imensă fericire. Sam rămase în noaptea aceea alături de ele. O admirau pe Annabelle, ţinând-o în braţe cu schimbul, desfăşând-o, schimbându-i scutecele mai des decât era necesar. Sam urmărea extaziat cum Alex o alăpta. Îşi spunea că era cel mai frumos lucru pe care-l văzuse vreodată. Fermecaţi de Annabelle, au ajuns la concluzia că ceea ce-şi doreau cel mai mult acum era încă un copil. Sam nu-şi imaginase că după chinurile îndurate cu puţin timp în urmă mai putea gândi aşa ceva. În timp ce el o săruta cu tandreţe, Alex îi spuse: „Sam, vreau s-o facem din nou”. I-ar fi plăcut să aibă un fiu. Încântarea pe care le-o provocase naşterea lui Annabelle persista şi după ce o aduseră acasă. Micuţa părea să înflorească sub privirile tandre ale părinţilor ei. Ori de câte ori putea, Sam se întorcea mai devreme acasă, iar Alex, care îşi reluase lucrul când Annabelle împlinise trei luni, regreta fiecare minut petrecut departe de ea. Încercase să continue alăptarea, dar programul încărcat nu-i permise acest lucru. Venea, însă, acasă la prânz şi întârzia la birou peste ora cinci doar atunci când trebuia să apară în instanţă. Vinerea, indiferent ce probleme s-ar fi ivit, pleca de la birou la ora unu. Respectau amândoi acest program şi Annabelle îi răsplătea cu drăgălăşenia ei. În timpul zilei Carmen avea grijă de fetiţă. După ce soseau acasă, Sam şi Alex nu mai acceptau să se ocupe altcineva de fetiţă. Carmen lucra cu plăcere pentru ei, căci o iubea din toată inima pe Annabelle. Se lăuda peste tot cu Alex şi Sam, informându-şi cunoscuţii şi prietenii ce persoane importante erau, cât de mult munceau şi ce succese repurtau în profesiile lor. Numele lui Sam apărea des în ziarele financiare. Cu câtva timp în urmă reuşise o tranzacţie excelentă şi, în general, avea clienţi foarte importanţi. Alex, la rândul ei, apărea adesea la televiziune, în legătură cu procese ce ţineau prima pagină a ziarelor. Pe Carmen, toate astea o impresionau şi o încântau. Pentru părinţii ei, Annabelle nu era numai frumoasă, ci şi strălucitor de deşteaptă. La zece luni şi jumătate începuse să umble, puţin mai târziu să vorbească. — O să fie şi ea avocat, îl tachina Alex pe Sam, care nu putea nega incredibila asemănare a copilei cu mama ei. Părea o replică miniaturizată a lui Alex. Singura dezamăgire a lui Sam era că Alex nu mai rămânea însărcinată. Disperată, Alex consultă un specialist. Doctorul îi spuse că la vârsta ei asemenea lucruri se întâmplă mai rar. Împlinise patruzeci şi unu de ani când a încercat un tratament cu Serophene, menit să stimuleze ovulaţia. Un an şi jumătate a urmat conştiincioasă tratamentul, dar fără efect. Erau în stare că facă orice, numai să mai poată avea un copil. Intenţionau chiar să recurgă la injecţii cu Pergonal, o substanţă mai eficientă decât pilulele Serophene, care însă aveau efecte secundare nedorite. Alex era convinsă că la cei patruzeci şi doi de ani ai ei, mai avea şanse să conceapă un copil, fie şi cu ajutorul hormonilor pe care îi lua în mod curent, fără a recurge la mijloace artificiale. Hormonii nu erau uşor de suportat, mai ales că avea o natură care reacţiona puternic la medicamente, dar amândoi îşi doreau cu disperare încă un copil. Datorită lui Annabelle aflaseră cât de plăcută putea fi viaţa când există acea dulce legătură care e copilul şi cât de mult pierduseră în toţi acei ani petrecuţi fără ea.   [1] Obicei întâlnit în SUA, cunoscut sub denumirea de „shower“ (n.tr.).  

1   Cauciucurile Ferrari-ului de culoare roşie scârţâiră în momentul în care maşina, dând colţul, intră cu viteză în spaţiul liber de parcare rezervat lui Jack Watson. Acesta era parkingul magazinului său din Beverly Hills, căruia, cu exact douăzeci de ani în urmă, îi dăduse numele fiicei sale, Julie, pe atunci în vârstă de nouă ani. La vremea respectivă, deschiderea magazinului fusese numai o joacă, un simplu divertisment pentru care optase după ce renunţase la cinematografie. Regizase şapte sau opt filme de duzină, dintr-acelea prost finanţate. Niciunul nu reţinuse atenţia publicului. Iar înainte de aceasta, îşi petrecuse primii şase ani de după terminarea facultăţii, jucând ca actor, în diferite roluri mici. Cariera sa cinematografică, relativ nesemnificativă, fusese plină de obişnuitele speranţe şi promisiuni, care nu se ridicaseră niciodată la nivelul aşteptărilor lui şi care, mult prea deseori, se transformaseră în deziluzii. Norocul îi surâsese abia atunci când, cu ajutorul neprevăzut al unui unchi, care îi lăsase nişte bani, se hotărâse să devină comerciant. Aparent fără să depună un efort deosebit, pusese pe picioare un magazin prosper. Toate femeile din Los Angeles se înghesuiau să-şi facă cumpărăturile în el. Iniţial, soţia lui îl ajutase să achiziţioneze marfa, dar după doi ani îşi dăduse seama că avea un ochi mai bun decât ea atunci când era vorba de alegerea celor mai potrivite articole. De fapt, spre exasperarea ei, avusese ochi nu numai pentru mărfuri, ci şi pentru femeile care se îmbrăcau în magazinul lui. Fie că erau actriţe, doamne mondene, manechine sau simple gospodine ce dispuneau de bani, toate femeile din oraş voiau să meargă la Julie’s… şi să se întâlnească cu Jack Watson. El făcea parte din categoria acelor bărbaţi care nu trebuiau să facă niciun efort pentru a le atrage. La doi ani după deschiderea magazinului, spre surprinderea lui, dar nu şi a celorlalţi, soţia sa l-a părăsit. De atunci, trecuseră optsprezece ani în care, trebuia să recunoască, nu-i simţise niciodată lipsa. O cunoscuse în timpul unor filmări. Venise să-i citească un text, apoi petrecuseră împreună două săptămâni fierbinţi, în vila lui din Malibu. La început, fusese îndrăgostit la nebunie de ea. După şase luni, se căsătoriseră. Atunci făcuse pentru prima şi ultima dată tentativa de a-şi pune un inel pe deget. Căsnicia, care durase cincisprezece ani, se materializase prin naşterea a doi copii, dar se încheiase cu toată amărăciunea şi veninul care, din punctul lui de vedere, erau inevitabile în orice căsnicie. În anii care urmaseră, mai fusese tentat o singură dată să se lege pe viaţă de cineva. Dar femeia aceea se dovedise mult prea deşteaptă pentru a-şi pune pirostriile. Aceea fusese unica femeie căreia simţise nevoia să-i rămână fidel. Pe vremea aceea, el avea patruzeci de ani şi ceva, iar ea treizeci şi nouă. Fusese o actriţă de origine franceză, foarte bine cotată. Trăiseră împreună doi ani. Când aflase de moartea ei, survenită într-un accident pe autostrada spre Palm Springs, unde ar fi trebuit să se întâlnească cu el, crezuse că n-o să-şi mai revină niciodată. Pentru prima oară în viaţa sa, Jack Watson aflase ce înseamnă adevărata durere. Doar în vise îndrăznise să năzuiască la o femeie ca ea. Chiar şi acum, în rarele sale momente de seriozitate, continua să afirme că nu mai iubise nicio altă femeie în afara ei. Dorianne Matthieu fusese amuzantă, insolentă, frumoasă, sexy şi, în felul ei, extrem de nesăbuită. Nu-l acceptase din niciun punct de vedere. Spusese chiar că numai o nebună s-ar fi măritat cu el, însă Jack nu se îndoise nicio clipă de dragostea ei. Iar el, la rândul său, o adorase. Dorianne îl luase la Paris, pentru a-i face cunoştinţă cu prietenii ei. Călătoriseră peste tot împreună – prin Europa, Asia, Africa şi America de Sud. Fiecare moment petrecut alături de ea i se păruse magic. Când murise, simţise un gol atât de mare în suflet şi o senzaţie de pierdere atât de copleşitoare încât crezuse, realmente, că se va prăpădi şi el. De la dispariţia ei, cunoscuse suficiente femei, chiar foarte multe, pentru a-i umple zilele şi nopţile. În cei doisprezece ani care se scurseseră între timp, nu fusese aproape niciodată singur, dar nici nu mai iubise pe altcineva. Şi nici nu voise să se mai îndrăgostească. Din punctul lui de vedere, iubirea genera prea multă suferinţă. La cei cincizeci şi nouă de ani ai săi, Jack Watson avea absolut tot ce-şi dorea: o afacere prosperă, de pe urma căreia câştiga o mulţime de bani. Înainte de moartea preaiubitei sale Dori, deschisese un al doilea magazin, în Palm Springs, iar cinci ani mai târziu, un al treilea, în New York. De vreo doi ani plănuia să mai inaugureze unul în San Francisco. Dar, la vârsta lui, nu ştia dacă merita să-şi bată capul cu problemele pe care le implica o asemenea extindere. Ar fi făcut-o doar dacă fiul său, Paul, i s-ar fi alăturat, însă, până acum, eforturile lui de a-l determina pe Paul să renunţe la cariera cinematografică se izbiseră de refuzul lui categoric. Deşi abia împlinise treizeci şi doi de ani, Paul devenise deja un regizor de succes. Se putea mândri cu mai multe reuşite în domeniu decât tatăl său şi îşi iubea cu ardoare meseria. Jack, însă, privea cu o profundă neîncredere riscurile pe care le implica industria filmului, anticipând inevitabilele ei dezamăgiri. Acesta era motivul pentru care ar fi dat orice să-şi poată convinge fiul să-i devină partener de afaceri. Poate că, într-o bună zi, avea să reuşească. Dar, pe moment, nu întrezărea nicio şansă. Paul nici nu voia să audă de aşa ceva. Paul nu-şi iubea numai munca, ci şi soţia. Se căsătorise în urmă cu doi ani. Singurul lucru care părea să-i lipsească – cel puţin, după cum pretindea el – era un copil. Jack înclina să creadă că Paul nu se sinchisea prea mult de lipsa copilului, însă Jan suferea din cauza asta. Ea lucra la o galerie de artă, dar Jack avusese întotdeauna impresia că, pentru ea, meseria nu reprezenta decât o modalitate de a-şi petrece timpul, în aşteptarea copiilor. Din punctul lui de vedere, Jan era cam insipidă, însă nu putea să nu admită că e o fată amabilă, care, în mod evident, îl făcea pe Paul foarte fericit. Şi avea un fizic agreabil; mama ei era superba Amanda Robbins, o actriţă care, la cei cincizeci de ani ai săi, continua să arate minunat. Renunţase la extraordinara sa carieră la numai douăzeci şi şase de ani, înainte de a se mărita cu un bancher respectabil, foarte sobru şi extrem de plicticos, după părerea lui Jack, pe nume Matthew Kingston. Aveau două fiice, o casă imensă în Bel Air, şi se învârteau în cele mai distinse cercuri. Amanda era una dintre puţinele femei din Los Angeles care nu-şi făcea niciodată cumpărăturile în magazinul lui Jack. În rarele ocazii în care drumurile li se intersectau, el se amuza să constate că Amanda, pur şi simplu, nu-l putea suporta. Nu ar fi fost surprins dacă ar fi aflat că ea făcuse tot posibilul pentru a-şi convinge fata să nu se mărite cu Paul Watson. În aparenţă, atât Amanda, cât şi soţul ei aveau o impresie proastă despre lumea spectacolului. Amândoi fuseseră convinşi că în scurtă vreme Paul va ajunge să ducă o viaţă la fel de promiscuă ca şi tatăl său. Dar se înşelaseră. Paul era un tânăr ponderat, care le demonstrase deja că putea fi un soţ serios, demn de toată încrederea. Iar ei îl acceptaseră repede ca pe un membru al familiei lor, fără a stabili însă acelaşi gen de relaţii cu tatăl lui. Reputaţia lui Jack era binecunoscută în tot L.A.-ul. Bărbat chipeş, veşnic prezent în viaţa publică, el ajunsese vestit pentru felul în care le ademenea în pat şi se descotorosea, fără justificări, de orice actriţă sau manechin care îi ieşea în cale. Le trata cu multă deferenţă pe femeile cu care se întâlnea. Era generos, inteligent, agreabil şi amuzant. Femeile cu care ieşea în oraş pur şi simplu îl adorau. Când şi când, se găsea chiar câte una care să fie suficient de prostuţă pentru a crede că-l „prinsese în capcană” pentru mai multă vreme, nu doar pentru o relaţie trecătoare. Dar Jack Watson era prea deştept ca să se lase „prins”. Avea grijă ca fetele care îi călcau pragul casei să plece înainte de a se instala acolo sau de a începe să-şi lase primele haine în dulapul lui. Întotdeauna era dureros de sincer cu ele. Nu le făcea promisiuni, nu le întreţinea iluziile. Le distra, le ducea oriunde voiau să meargă, le servea cu vinurile şi mâncărurile oferite de cele mai bune restaurante şi, înainte ca ele să-şi dea seama ce se întâmplă, trecea mai departe, la următoarea starletă. Iar ele rămâneau cu amintirea unei relaţii amoroase plăcute şi cu regretul de a nu-l fi putut „agăţa” pentru o perioadă mai lungă de timp. Era imposibil să te superi pe Jack şi, chiar dacă o făceai, nu puteai să-i porţi pică prea multă vreme. Absolut tot ce făcea le apărea celorlalţi irezistibil de încântător – chiar şi modul în care îşi părăsea amantele. Câteodată avea întâlniri şi cu femei măritate, dar nu spunea decât lucruri agreabile despre bărbaţii lor. Jack Watson era un tip amuzant, bun la pat, pe scurt un amorez incurabil, care nu pretindea nici măcar o fracţiune de secundă că ar fi altceva. La cei cincizeci şi nouă de ani ai săi, părea cu zece ani mai tânăr. Muncea în aer liber, atunci când avea timp, înota deseori în apele oceanului, continua să-şi păstreze casa din Malibu şi le iubea pe femei aproape la fel de mult cum îşi iubea maşina – acel Ferrari roşu. Nu-i păsa de nimic. Excepţie făceau numai copiii lui, ale căror probleme le aborda cu maximum de seriozitate. Julie şi Paul erau luminile vieţii sale. Doar mama lor se transformase într-o amintire nebuloasă, care, atunci când îi revenea în minte, îi stârnea recunoştinţa pentru inspiraţia de a-l fi părăsit la timp. În ultimii optsprezece ani, făcuse absolut tot ce voise; chiar şi atunci când fusese cu Dori. Era un răsfăţat, avea bani, conducea o afacere profitabilă, părea un bărbat irezistibil pentru aproape orice femeie. Şi era conştient de reuşitele sale. Cu toate acestea, în mod paradoxal nu arbora niciodată un aer de aroganţă. Era sexy, hazliu, aproape în permanenţă fericit. Iubea distracţia. „Adorabil” era cuvântul pe care îl foloseau de obicei femeile pentru a-l descrie. — ’Neaţa, Jack. Directorul său de la Julie’s, îi zâmbi când îl văzu traversând în grabă magazinul, pentru a se îndrepta spre liftul său particular care îl ducea până la birou. Aflat la etajul al patrulea, acesta avea tot mobilierul şi ornamentele din metal combinate cu piele de culoare neagră. I-l amenajase o faimoasă decoratoare italiancă, mai exact o altă femeie cu care avusese relaţii intime. Ea voise să-şi lase bărbatul – un arhitect – şi să renunţe la cei trei copii pe care îi aveau, doar pentru a-şi lega definitiv viaţa de a lui, dar Jack o asigurase că ar înnebuni dacă s-ar căsători cu un bărbat ca el. Şi, până la sfârşitul relaţiei lor, chiar reuşise s-o convingă că are dreptate. Era suficient doar să-l priveşti pe Jack cum se învârtea prin micul lui univers, ca să te simţi în acelaşi timp şi fascinat, şi alarmat. Ştia că în birou avea să-l aştepte o cafeluţă şi că în scurtă vreme i se va servi un prânz uşor. Aruncă o privire spre ceas. De data aceasta, întârziase. Se hotărâse să vină la serviciu cu o jumătate de oră mai târziu, pentru a înota puţin în ocean, cu toate că, fiind luna ianuarie, apa era destul de rece. Deşi cocheta mereu cu femeile, era extrem de disciplinat atunci când trebuia să-şi îndeplinească îndatoririle de serviciu. Nu întâmplător Julie’s reprezenta una dintre verigile cele mai solide ale lanţului de firme care se ocupau de vânzările cu amănuntul. De-a lungul anilor, fusese abordat de mai mulţi indivizi care îi propuseseră să le vândă acţiuni, dar pe moment nu se simţea pregătit s-o facă. Îi plăcea să menţină controlul afacerilor sale, să fie unicul proprietar al magazinelor. În felul acesta, nu era nevoit să se consulte cu alţii pentru fiecare decizie în parte, să răspundă de acţiunile sale în faţa altora, să-şi bată capul dând explicaţii. Julie’s reprezenta în proporţie de sută la sută „copilul” său. Pe birou găsi un maldăr de mesaje, aranjate în ordine – o listă a întâlnirilor pe care le avea în acea după amiază şi nişte mostre de materiale comandate la Paris. Acestea din urmă erau, pur şi simplu, splendide. Dori fusese cea care îl familiarizase cu miraculoasele materiale franţuzeşti, cu mâncărurile franţuzeşti, cu vinurile franţuzeşti şi… cu franţuzoaicele. Şi continua să manifeste o anumită sensibilitate faţă de tot ceea ce provenea din acea ţară. Multe dintre mărfurile care se desfăceau la Julie’s erau din import. Iar materialele acestea întreceau orice aşteptări. I se promisese şi, într-adevăr, i se furnizase tot ce era mai bun pe piaţa pariziană. Telefonul sună aproape imediat după ce se aşeză pe scaun. Era intercom-ul. Jack apăsă pe buton fără să-şi desprindă privirile de la materialele franţuzeşti. — Bună. Vorbea degajat spre microfonul aparatului, cu vocea aceea care le subjuga pe femei. Nu însă şi pe secretara sa, Gladdie. Îşi cunoştea prea bine şeful pentru a se lăsa prinsă în mrejele lui. Lucra de cinci ani pentru el, aşa că ştia absolut tot ce se putea şti despre el. În afară de aceasta, singurele femei care păreau a fi sacre pentru el, singurele cu care nu se încurca, erau cele care lucrau aici, în magazin. Aceasta constituia una dintre puţinele reguli ale vieţii sale intime pe care n-o încălcase niciodată. Cine este? întrebă. — Paul aşteaptă pe fir. Vrei să vorbeşti cu el sau să-i spun că eşti ocupat? Persoana cu care ai întâlnire la ora zece şi un sfert trebuie să sosească din clipă în clipă. — Nu-i nicio grabă. Era vorba de o întrevedere cu un fabricant milanez de genţi, care îşi confecţiona mărfurile în special din piele de aligator şi de şopârlă. Dacă vine tipul, întreţine-l câteva minute. Vreau să discut mai întâi cu Paul. În măsura în care putea, încerca să-şi pună copiii pe primul plan, înaintea oricăror alte probleme. Zâmbind, ridică receptorul. Paul era un fiu minunat. Salut, care-i treaba? — Te-am sunat ca să-mi spui dacă vrei să vin după tine sau dacă preferi să ne întâlnim acolo. Spre deosebire de Jack, Paul era din fire un tip tăcut, dar astăzi părea mai puţin comunicativ ca oricând. — Unde să ne întâlnim? Oferta lui Paul de a veni să-l ia de la magazin îl surprinse. Nu-şi amintea să-i fi fixat vreo întrevedere, or, de obicei îşi amintea de întâlniri, în special dacă era vorba de copiii lui. — Haide, tată! După voce, Paul părea foarte agitat. Era clar că întrebarea tatălui său nu-l amuzase. Nu e de glumit cu asemenea chestiuni. — Nu glumesc, replică Jack, lăsând din mână eşantioanele de materiale franţuzeşti, în timp ce scruta cu privirea hârtiile de pe birou, în căutarea unei chei care să-i descifreze misterul spuselor fiului său. Unde mergem? Apoi, amintindu-şi, se simţi stingherit. Oh, Hristoase, eu… Era vorba de funeraliile socrului lui Paul. Cum naiba uitase? Nu-şi notase în agendă şi, probabil că nu-i comunicase nici secretarei intenţia sa de a participa la funeralii, pentru că, dacă i-ar fi spus, Gladdie i-ar fi amintit de ele şi în seara anterioară, şi în dimineaţa aceea. — Ai uitat, nu-i aşa, tată? Din vocea lui Paul răzbătea un reproş nedisimulat. Nu-mi vine să cred! — N-am uitat. Pur şi simplu, în clipa de faţă, mă gândeam la altceva. — La naiba. Ai uitat. Slujba religioasă are loc la prânz. La masă nu trebuie să fi prezent, dar cred că s-ar cuveni să vii la slujbă. Şi Julie, sora lui, îi promisese că o să vină. — Câţi invitaţi crezi că au? se interesă Jack, întrebându-se cum o să-şi reprogrameze cele câteva întâlniri stabilite pentru acea după amiază. N-o să-i fie uşor să participe la înmormântare, dar, dacă prezenţa lui era importanţă pentru Paul, n-o să-l dezamăgească. — La masă? Nu ştiu… oamenii aceştia cunosc al naibii de multă lume… Probabil că vor fi vreo două sau trei sute de inşi. La nunta fiului său, Jack avusese surpriza să vadă peste cinci sute de invitaţi. Veniseră oameni din toată ţara, cu precădere cunoscuţi de-ai familiei Kingston. — Atunci, n-o să-mi resimtă lipsa la masă, spuse Jack pe un ton sec. Îţi mulţumesc că te-ai oferit să mă iei, dar prefer să ne întâlnim acolo. Oricum, probabil că vei fi însoţit de Jan, de sora şi de mama ei. Eu voi sta ceva mai retras. — Ai grijă să te vadă Amanda, îl instrui Paul. Jan s-ar supăra foarte tare dacă mama ei ar rămâne cu impresia că n-ai venit la înmormântare. — Dimpotrivă, cred că Amanda ar fi mult mai fericită dacă n-aş veni, spuse Jack râzând, fără să facă un secret din animozităţile ce existau între ei. La nuntă dansase de două ori cu Amanda Kingston. În ambele ocazii, fără să scoată niciun cuvânt, ea îi dăduse de înţeles că nu putea să-l sufere. La fel ca toţi ceilalţi locuitori ai oraşului, Amanda citea în permanenţă câte ceva despre el în ziare. Or, de când abandonase cariera de actriţă, ea adoptase părerile foarte sobre ale soţului ei, potrivit cărora numele unui om nu trebuia să apară în presă decât la naştere, la cununie şi la moarte. În schimb, numele lui Jack apărea mereu în ziare fie din cauza faptului că era văzut în compania unei actriţe necunoscute sau a uneia foarte tinere, fie din pricina vreunei „lovituri” pe care o dăduse la Julie’s. Magazinul era faimos pentru petrecerile fastuoase care se organizau în cinstea designerilor şi clienţilor. Lumea cerşea invitaţii la aceste petreceri. Doar cei din familia Kingston nu-şi exprimaseră dorinţa de a participa, iar el, ştiind că ei, oricum, n-ar veni, nu-i invitase. — Să vii la timp, tată. Tu ai fi în stare să întârzii şi la propria înmormântare. — Să sperăm că nu va avea loc prea curând, spuse Jack, gândindu-se la atacul de cord care îl răpusese pe Matthew Kingston. Acesta murise cu patru zile în urmă, pe terenul de tenis. Fusese cu doi ani mai tânăr decât el şi cu şapte mai bătrân decât soţia sa, Amanda, care abia împlinise cincizeci de ani. Cei care jucaseră tenis cu el încercaseră să-i dea un prim ajutor, dar eforturile lor se dovediseră zadarnice. La cincizeci şi şapte de ani, Matthew era plâns de familia sa, de întreaga comunitate a bancherilor şi de toţi ceilalţi cunoscuţi. Dar Jack nu-l simpatizase niciodată. Îl considerase înfumurat, posac şi plictisitor. — Deci ne vedem acolo, tată. Trebuie s-o iau pe Jan de la mama ei, de acasă. Şi-a petrecut noaptea acolo. — Are nevoie de ceva? De o pălărie? De o rochie? O să-i cer uneia dintre fete să-i aleagă ceva potrivit. În drum spre ea, poţi să te opreşti aici ca să iei pachetul. — Nu-i nevoie, tată. Paul zâmbi. Uneori tatăl lui era enervant, dar avea o inimă foarte bună, motiv pentru care se simţea foarte ataşat de el. Cred că Amanda le-a făcut rost de toate cele necesare. Deşi nu este deloc în formă, din cauza morţii lui Matt, dă dovadă, chiar şi acum, de un spirit organizatoric incredibil. E o femeie uluitoare. — Regina de gheaţă, spuse Jack, regretându-şi cuvintele aproape imediat ce acestea îi scăpară de pe buze. — Este urât să vorbeşti aşa despre o femeie care abia şi-a pierdut bărbatul. — Scuză-mă. Nu mi-am dat seama ce spun. Dar nu lovise departe de ţintă. Amanda lăsa întotdeauna impresia că este perfect stăpână pe ea şi avea în permanenţă o ţinută absolut ireproşabilă. Doar privind-o, Jack simţea un irezistibil impuls de a o ciufuli şi de a-i scoate cu gesturi brutale toate hainele. Amuzat de acest gând, puse receptorul în furcă. Dar nu şi-o putu smulge pe Amanda din minte – lucru ciudat, având în vedere că i se întâmpla foarte rar să-şi amintească de existenţa ei. Îi părea rău pentru pierderea suferită de biata femeie, deoarece ştia ce înseamnă asta. Şi acum îşi mai aducea aminte cum se simţise la moartea lui Dori. Dar soacra lui Paul părea atât de distantă şi de rece încât îi venea greu s-o compătimească cu adevărat. Amanda era al naibii de perfectă. Insuportabil de perfectă. Pe deasupra, continua – incredibil! – să arate aproape la fel ca fosta Amanda Robbins, cea care se despărţise de cinematografie la douăzeci şi şase de ani, pentru a se căsători cu Matthew Kingston. Căsătoria lor fusese un adevărat spectacol pentru Hollywood şi pentru întreaga societate. După aceea, timp de mai mulţi ani, oamenii făcuseră pariuri, încercând să ghicească dacă Amanda se va plictisi şi va reveni pe platourile de filmare. Dar ea renunţase definitiv la cariera de actriţă. Îşi păstrase doar frumuseţea glacială. După toate probabilităţile, Matthew Kingston nici n-ar fi lăsat-o să se întoarcă la Hollywood. El se comportase de parcă ar fi fost stăpânul ei. Jack deschise dulapul pe care îl avea în camera de toaletă şi constată cu bucurie că îşi lăsase acolo un costum mai închis la culoare. În schimb, toate cravatele din colecţia pe care o păstra în acel dulap pentru situaţii de urgenţă erau fie roşii, fie albastre, fie galbene. Se îndreptă cu paşi mari spre secretariat, pentru a o căuta pe Gladdie. — De ce nu mi-ai adus aminte de înmormântare? o întrebă încruntându-se, deşi nu era supărat. Gladdie îşi dădu imediat seama că se preface. Jack făcea parte din categoria acelor oameni, puţini la număr, care aveau curajul să răspundă pentru propriile greşeli. Acesta era şi unul din nenumăratele motive pentru care ei îi făcea plăcere să lucreze pentru el. În ciuda reputaţiei lui, de ins neserios şi iresponsabil, ea ajunsese să-l cunoască mult prea bine pentru a lua în seamă bârfele. Ca şef, Jack era grijuliu, generos, demn de toată încrederea. Pe scurt, o făcea să se simtă bine la serviciu. — Am crezut că problema asta s-a rezolvat. Ai uitat de înmormântare? îl întrebă ea, schiţând un zâmbet. Jack dădu aprobator din cap. — Probabil că asta dovedeşte receptivitatea mea la teoriile lui Freud. Nu suport să merg la înmormântarea unor oameni mai tineri decât mine. Glad, vrei să-mi faci un serviciu? Du-te la magazinul acela care se află la capătul străzii – Hermes, îi spune – şi cumpără-mi o cravată de culoare închisă. Să nu fie prea mizerabilă, ci numai suficient de serioasă pentru a nu-l pune într-o situaţie stânjenitoare pe Paul. Şi, oricum, să nu aibă desenată pe ea vreo femeie goală. Râzând, Gladdie îşi luă poşeta. Exact în acel moment, în secretariat intră fabricantul de genţi, însoţit de asistentul lui Jack. Întâlnirea aceasta avea să fie foarte scurtă. Pe la ora unsprezece, Jack comandă o sută de genţi. Gladdie se întorsese între timp de la Hermes, cu o cravată gri-fer, pe care erau desenate nişte minuscule figuri geometrice de culoare albă. Era perfectă. — Te-ai descurcat bine, îi spuse Jack recunoscător, în timp ce, fără a se uita în oglindă, îşi făcea un nod ireproşabil la cravată. Se îmbrăcase cu costumul de culoare gri închis şi cu o cămaşă albă, iar în picioare avea o pereche de pantofi franţuzeşti, confecţionaţi manual. Adăugând la toate acestea părul lui blond roşcat, ochii căprui, calzi şi trăsăturile frumoase, parcă sculptate, se putea spune că arăta senzaţional. Par respectabil? întrebă. — Nu prea ştiu ce cuvânt ar fi mai potrivit pentru tine… poate că „frumos” ar fi mai nimerit decât „respectabil”. Gladdie îi zâmbi. Se deprinsese cu farmecele lui, la care devenise imună. Iar lui îi plăcea lucrul acesta. Prezenţa ei era liniştitoare, ca un balsam al sufletului. Nu dădea nicio ceapă degerată pe aspectul, pe reputaţia sau pe tendinţa lui de a fi un afemeiat. Pentru ea, nu contau decât afacerile lui. Arăţi superb. Paul va fi mândru de tine. — Sper. Poate că încântătoarea lui soacră se va abţine să cheme brigada de moravuri atunci când mă va vedea venind. Dumnezeule, cât urăsc înmormântările! Începuse deja să se întristeze, deoarece numai gândul că se va duce la o înmormântare îi aducea aminte de Dori. Hristoase, ce groaznic fusese atunci… şocul, durerea aceea insuportabilă, încercările chinuitoare de a înţelege că iubita lui plecase pentru totdeauna de lângă el… îi trebuiseră ani de zile pentru a-şi reveni, deşi se străduise să umple golul lăsat de ea cu o mulţime de alte femei. Dar niciodată nu mai întâlnise una asemănătoare. Dori fusese atât de caldă, atât de frumoasă, atât de sexy, atât de ştrengăriţă, atât de atrăgătoare… într-un cuvânt, senzaţională. Era de-ajuns să se gândească la ea acum, cu câteva minute înainte de miezul zilei, în timp ce cobora cu liftul, îmbrăcat în hainele sale sobre, ca să se simtă deprimat. Trecuseră doisprezece ani de la moartea ei, dar tot îi mai simţea lipsa. Nu observă femeile care îl urmăreau pline de admiraţie cum părăseşte magazinul şi cum se aşază la volanul Ferrari-ului său. După colţ, apăsă la maximum pedala de acceleraţie. Motorul începu să urle. Cinci minute mai târziu, străbătea bulevardul Santa Monica, îndreptându-se spre biserica episcopală „Toţi Sfinţii”, unde avea loc slujba religioasă. Se făcuse ora douăsprezece şi zece minute, iar traficul era infernal. În acea zi caldă de ianuarie, toţi oamenii păreau să se fi urcat în maşini, pentru a se îndrepta în toate direcţiile posibile. Ajunse la „Toţi Sfinţii” cu o întârziere de douăzeci de minute. Fără să facă niciun zgomot, se aşeză pe un scaun din ultimul rând. Nu-şi putea imagina nici măcar câţi inşi puteau fi acolo. Din locul în care stătea, i se părea că erau vreo şapte sau opt sute, deşi nu credea că în biserica aceea puteau intra atât de mulţi. Încercă s-o zărească pe fiica sa, Julie, însă aceasta se afla undeva, în mulţime. Şi nu-l putea vedea nici pe Paul, care stătea în faţă, între soţia lui şi sora acesteia. La rândul său, şi văduva era complet ascunsă de privirile sale. Jack nu putea zări decât coşciugul, care îl trimitea cu gândul la destinul inevitabil al decedatului. Era un coşciug simplu, din lemn de mahon. Pe margini avea două mânere din alamă, iar deasupra un adevărat covor realizat din muşchi, pe care fuseseră presărate orhidee mici, de culoare albă. Era auster, dar frumos, ca şi buchetele de flori din biserică. Peste tot se vedeau orhidee. Nu ştia cine făcuse aranjamentele florale, dar intuia că numai Amanda ar fi fost în stare. Aceeaşi atenţie pentru fiecare detaliu, chiar dacă momentul de faţă era cu totul altul, o remarcase şi la căsătoria copiilor lor. Jack uită rapid de Amanda, amintindu-şi că el însuşi este muritor. Pe tot parcursul înaltei slujbe episcopale, rămase adânc cufundat în gânduri. Apoi rostiră câteva cuvinte un prieten de-al decedatului şi ambii săi gineri. Paul vorbi puţin, la obiect, dar cuvintele lui fură atât de înduioşătoare încât Jack se trezi la sfârşitul slujbei aducându-i laude fiului său. — A fost foarte frumos, fiule, îi spuse cu voce răguşită. Poţi să ţii un discurs şi la înmormântarea mea, atunci când va veni vremea. Paul îşi clătină capul cu un aer dezgustat şi îi înlănţui umerii cu braţul. — Nu-ţi face iluzii deşarte. N-aş fi în stare să spun nimic bun despre tine, aşa că nu-ţi mai bate capul de pomană. — Îţi mulţumesc, am înţeles aluzia. Poate că ar trebui să renunţ la tenis. — Tată…! spuse Paul, aruncându-i o privire semnificativă. Făcându-şi loc prin mulţime, plină de dezinvoltură, Amanda se apropia de locul de unde putea să-i salute pe cei care veniseră la slujbă. Înainte de-a apuca să schiţeze vreo mişcare, Jack se trezi privind-o ţintă. Soacra lui Paul era uluitor de frumoasă. În pofida anilor care se scurseseră de când renunţase la cinematografie, arăta tot ca un star. Avea o pălărie neagră, cu bor enorm, de care era prins un voal. Taiorul negru, deosebit de distins, îi fusese conceput – presupuse imediat Jack – de un creator de modă francez. — Bună, Jack, spuse ea pe un ton calm, părând a fi foarte stăpână pe sine. Totuşi, ochii ei imenşi, de culoare albastră, erau atât de îndureraţi, încât Jack se simţi înduioşat. — Îmi pare rău, Amanda. În pofida relaţiilor încordate dintre ei, îşi dădu seama cât de distrusă era din cauza morţii soţului ei. Dar mai mult decât atât, nu prea avea ce să-i spună. Ea se uită în altă direcţie, îşi înclină capul şi, o clipă mai târziu, se îndepărtă. La rândul său, Paul plecă în căutarea lui Jan, care stătea de vorbă cu sora ei. Jack mai zăbovi pe acolo un minut sau două, dar, nemaivăzând niciun cunoscut, se hotărî să se retragă discret, fără să-şi mai deranjeze fiul. O jumătate de oră mai târziu, Jack se întorcea în biroul lui. Totuşi, în după amiaza aceea nu făcu nimic altceva decât să se gândească la familia Kingston, care pierduse un membru important, poate unicul care o ţinea unită. Deşi nu-l simpatizase pe Matthew, nu putea nega faptul că acesta merita tot respectul şi că cei care îl iubiseră trebuiau deplânşi pentru o pierdere atât de neaşteptată. Pe de altă parte, toată după amiaza, indiferent ce făcea, Jack fu urmărit de amintirea adoratei sale Dori. Scoase până şi fotografia ei. I se întâmpla foarte rar lucrul acesta, dar continua s-o ţină în fundul unui sertar al biroului exact pentru astfel de momente. Era o fotografie făcută pe plaja din Saint-Tropez. Coborându-şi privirile spre chipul ei surâzător, simţi că-i lipseşte enorm… mai mult ca oricând. Gladdie intră în birou o dată sau de două ori, să vadă ce face, însă îşi dădu seama că voia să rămână singur. Îi ceruse să-i anuleze şi ultimele două întâlniri. Jack nu avea nici cea mai vagă idee că, exact în momentul în care Gladdie intra pentru a doua oară în biroul său, era pomenit în casa din Bel Air, de Amanda Kingston. — A fost drăguţ din partea tatălui tău că a venit, îi spuse ea lui Paul, când plecară, în sfârşit, şi ultimii musafiri. După amiaza li se păruse tuturor interminabilă. Până şi Amanda era epuizată, în ciuda echilibrului ei interior greu de zdruncinat. — I-a părut foarte rău de Matthew, o asigură Paul, atingându-i cu afecţiune braţul. Ea dădu din cap, apoi îşi întoarse privirile spre fiicele sale. Amândouă erau foarte afectate de moartea tatălui lor. Suferinţa le determinase ca, măcar acum, să înceteze lupta lor perpetuă. Între Jan şi sora ei, Louise, era o diferenţă de vârstă de numai un an şi ceva. Cu toate acestea, se deosebeau din absolut toate punctele de vedere. Şi se înfruntau, permanent, zi şi noapte, încă din copilărie. Dar în aceste momente, îşi dăduseră mâna pentru a-şi alina mama. Paul le lăsă singure, retrăgându-se discret în bucătărie, cu intenţia de a bea o ceaşcă de cafea. Personalul de serviciu, încă prezent, continua să spele farfuriile şi paharele lăsate în urmă de cei peste trei sute de oameni care veniseră să-şi prezinte omagiile familiei Kingston. — Nu-mi vine să cred că ne-a lăsat să respirăm puţin, şopti Amanda în vreme ce stătea cu spatele spre ambele fete şi cu privirile aţintite pe fereastră, spre grădina lor perfect aranjată. — Nici mie nu-mi vine să cred, zise Jan, cu ochii înotând în lacrimi. Louise oftă adânc. Şi ea îşi iubise tatăl, însă nu se înţelesese cu el. Întotdeauna i se păruse că fusese mai dur cu ea decât cu Jan, deşi, în aparenţă, avea pretenţii mai mari de la ea. Astfel, se înfuriase atunci când ea se hotărâse să nu mai urmeze avocatura, preferând să se mărite la terminarea colegiului. Şi, asta, în pofida faptului că avusese parte de o căsnicie reuşită. Pe parcursul primilor cinci ani, adusese pe lume trei copii. Dar el avusese ceva de spus şi în privinţa aceasta. Considerase că face prea mulţi copii. În schimb, nu-l deranjase niciodată faptul că Jan nu-şi propusese şi nici nu se ostenise să-şi facă o carieră serioasă. De asemenea, nu avusese nimic împotrivă ca Jan să se mărite cu un bărbat care lucra în lumea spectacolului, nemaivorbind de faptul că tatăl lui nu era decât un simplu comerciant, de pe Rodeo Drive. Louise nu-l simpatiza pe Paul. Şi nici nu-şi ascundea sentimentele pe care le nutrea faţă de el. Soţul ei era avocat la „Loeb  Loeb”, deci un om mult mai potrivit pentru a face parte din familia Kingston. În timp ce Jan plânse pe tot parcursul după amiezii din ziua înmormântării, Louise nu se putu gândi decât la observaţiile pe care i le făcuse tatăl lor, la problemele pe care i le ridicase un om atât de dificil, la desele ocazii în care se îndoise de dragostea părintelui său. Simţea nevoia să-şi împărtăşească gândurile cuiva, însă ştia că nici mama, nici sora ei n-ar fi înţeles-o. Mama ei, cel puţin, nu suportase niciodată s-o audă criticându-l pe tatăl ei. Iar acum, cu atât mai mult având în vedere faptul că, după opinia ei, Matthew Kingston se transformase deja într-un sfânt. — Aş vrea să vă amintiţi amândouă cât de minunat a fost, spuse Amanda, întorcându-se spre ele. Bărbia îi tremura, iar ochii i se umpluseră de lacrimi. Părul ei blond era strâns cu grijă la spate, într-un coc mic. Ambele fete îşi dădeau seama de faptul că Amanda le întrecea cu mult în frumuseţe. Fusese o femeie superbă şi continua să-şi păstreze graţia. Louise o invidiase întotdeauna din cauza asta. Aveau o mamă la nivelul căreia nu se puteau ridica, o mamă ale cărei aşteptări, întotdeauna prea mari, nu puteau fi împlinite. Louise nu înţelesese niciodată pe deplin latura mai umană a personalităţii ei. — Vulnerabilitatea, nesiguranţa permanentă, care îi umbrise viaţa, fiind tot timpul ascunsă sub „faţada” ei desăvârşită. Jan era mai apropiată de mama lor, iar lucrul acesta stârnea noi resentimente între cele două surori. Louise o învinuise întotdeauna pe Jan că ar fi protejata părinţilor, în timp ce Jan se considerase în permanenţă acuzată pe nedrept, deoarece nu se simţea favorizată. — Să nu vă îndoiţi nicio clipă că tatăl vostru va iubit foarte, foarte mult, adăugă Amanda. Dar nu-şi putu continua ideea, din cauza lacrimilor care o podidiră. Nu-i venea să creadă că Matthew murise, nu-i venea să creadă că nu avea s-o mai ţină niciodată în braţe. Cel mai groaznic coşmar al ei se transformase în realitate. Fusese în totalitate dependentă de el. Nu era în stare să-şi imagineze viaţa în absenţa soţului ei. — Oh, mamă! Jan o strânse pe Amanda în braţe, ca pe un copil neajutorat. Fără să scoată un cuvânt, Louise părăsi încăperea pentru a se duce la Paul. Acesta îşi bea cafeaua, la masa din bucătărie. — Cum se simte? o întrebă el, îngrijorat. Louise ridică din umeri. Se vedea că suferă, dar, ca de obicei, durerea îi era amestecată cu furie. Copiii ei plecaseră deja acasă, însoţiţi de femeia care-i îngrijea, iar soţul ei se întorsese la serviciu. Deci nu mai avea alt interlocutor în afara lui Paul. — E total debusolată. Toată viaţa a fost dependentă de el. El îi spunea când să se scoale şi când să se culce, ce să facă, cu cine să se împrietenească. Nu înţeleg cum de i-a permis s-o domine în halul ăsta. A fost dezgustător. — Poate că de aşa ceva avea nevoie, spuse Paul, privind-o cu interes pe cumnata sa. Era în permanenţă atât de furioasă şi de refractară, încât ajunsese să se îndoiască de fericirea ei în căsătorie. Familia Kingston, ca oricare alta, îşi avea secretele ei şi preferinţe ascunse, întotdeauna fusese curios să le audă pe fete discutând despre mama lor. Fiecare dintre ele o vedea prin altă prismă, dar amândouă o cunoşteau pe femeia care se ascundea dincolo de masca rece pe care Amanda o arbora în prezenţa celorlalţi. Şi acea femeie se deosebea radical de cea cu care veneau în contact oamenii din exterior. Era o femeie neajutorată, înspăimântată, care îşi tăinuia frica. Paul se întreba dacă exista vreun motiv real care o determinase pe Amanda să părăsească definitiv lumea filmului. Poate că nu era vorba numai de interdicţia lui Matthew, dar şi de propriile sale temeri. „Se va descurca”, o asigură el pe Louise, neştiind ce altceva i-ar putea spune. Louise tocmai îşi turna vin într-un pahar. Prea se complăcea în postura de victimă… „Jan va avea grijă de ea”, adăugă Paul, pentru a-şi linişti cumnata. Dar remarca nu făcu decât s-o înfurie. — Mda, pun pariu că o să aibă grijă de ea. Întotdeauna s-a gudurat pe lângă mama. Absolut întotdeauna, chiar şi în copilărie. Mă mir că nu v-aţi oferit să vă mutaţi aici, cu ea. O asemenea ofertă ar impresiona-o. Ştii doar că va avea nevoie de ajutor ca să pună la punct toate problemele legate de administrarea averii. Sunt sigură că tu şi Jan o să fiţi alături de ea. — De ce eşti atât de încrâncenată, Lou? o întrebă Paul, folosind diminutivul cu care i se adresa Jan. Louise îi aruncă o privire inexpresivă, surprinzător de asemănătoare cu aceea a mamei sale. Însă, dacă nu făceai abstracţie de ochi, puteai afirma că semăna leit cu Matthew. Adică era drăguţă, nimic mai mult. Dintre cele două fete, Jan avea un fizic mult mai atrăgător. Nimeni nu încearcă să-ţi facă vreun rău. — Este prea târziu pentru asemenea asigurări, spuse ea, reumplându-şi paharul cu vin, imediat după ce-l golise. De mai mulţi ani mi se face încontinuu câte un rău. Poate că, după dispariţia tatei, mama va reuşi să se maturizeze. Poate că şi noi, ceilalţi, ne vom maturiza. Şi, cu aceste cuvinte, Louise îşi lăsă paharul pe masă, apoi ieşi în grădină. Paul n-o urmă. De la fereastra biroului în care se aflau, Jan şi Amanda o zăriră pe Louise. — Iar s-a supărat pe mine, spuse Jan. Întotdeauna găseşte câte un motiv de supărare. — M-aş bucura dacă aţi pune capăt acestor confruntări permanente, zise Amanda cu tristeţe în glas, uitându-se la fiica sa mai mică. Am crezut că, o dată cu trecerea timpului, veţi lăsa deoparte animozităţile şi veţi deveni prietene. Mai ales atunci după ce o să vă măritaţi şi o să aveţi copii. Amanda sperase lucrul acesta încă de pe vremea când Louise şi Jan fuseseră în faşă, dar privirea plină de regret care apăru în ochii fiicei sale aproape imediat ce termină de vorbit, se dovedi cât se poate de grăitoare. — Păi, eu nu… nu… — Ce? Pentru o clipă, Amanda păru derutată şi atât de tristă încât lui Jan i se strânse inima. — Nu am copii, îi spuse Jan pe un ton care atrase imediat atenţia mamei sale. — Nu vrei să ai copii? Amanda părea uluită, de parcă o asemenea dorinţă ar fi fost o dovadă de trădare. — Ba da, spuse Jan, dând aprobator din cap. Apoi se uită pe fereastră, la sora ei. Lou adusese pe lume trei copii, în decurs de numai cinci ani. Îi zămislise exact atunci când dorise, ca şi cum copiii s-ar fi făcut uşor, la comandă, ca o plăcintă. De data aceasta, Jan era geloasă. Bineînţeles că vreau. Încercăm de un an, dar n-am reuşit. — Asta nu înseamnă nimic. Amanda îi zâmbi. Uneori, durează mai mult. Fi răbdătoare. — Pentru tine, n-a „durat mai mult”. Ne-aţi avut în primii doi ani după căsătorie. Oftând, Jan se uită la degetele cu care mama sa o bătu uşor pe mână. O clipă mai târziu, când îşi ridică privirile, Amanda văzu în ochii ei un amestec sfâşietor de suferinţă, teamă şi dezamăgire cruntă. I-am cerut lui Paul să vină cu mine la un medic, dar n-a vrut. Spune că e o nebunie să mă agit atâta. — Tu ai vorbit cu medicul? Crede că ar putea fi vreo problemă? Amanda părea cu adevărat îngrijorată din pricina ei. — Nu ştie ce să zică, dar crede că n-ar strica să ne supunem unui consult. Mi-a dat numele unui specialist. Paul s-a înfuriat când a auzit una ca asta. Cică atât sora lui, cât şi sora mea au copii, aşa încât nu există niciun motiv ca noi să întâmpinăm dificultăţi. Dar nu întotdeauna lucrurile sunt atât de simple… Brusc, Amanda se întrebă dacă nu cumva omisese ceva anume, vreo boală gravă din tinereţea fiicei sale, vreo faptă necugetată, vreun avort. Dar nu îndrăzni s-o chestioneze în această privinţă. Era mai bine să lase problema în seama medicului. — Bine, atunci poate că ar trebui să-l asculţi pe Paul, să nu-ţi mai faci griji, cel puţin deocamdată. — Dar nu mă pot gândi decât la asta, mamă, i se confesă Jan, izbucnind în plâns. Sfâşiată de durere, Amanda îi văzu lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji, apoi picurându-i pe rochie. Îmi doresc atât demult să am un copil… şi sunt atât de îngrozită la gândul că s-ar putea să nu-l am niciodată… — Bineînţeles că o să-l ai… spuse Amanda. Nu suporta să-şi vadă fiica atât de nefericită, mai ales acum, când abia îşi pierduse tatăl. Mai târziu, dacă nu vei reuşi să faci un copil, n-ai decât să adopţi unul. — Paul n-ar fi de acord sub nicio formă. Vrea să aibă propriii lui copii. La auzul acestei afirmaţii, Amanda făcu un efort ca să-şi ţină gura, pentru că ar fi fost tentată să-i spună că, după cum vorbea, Paul nu părea numai dificil, ci şi extrem de egoist. — Peste dificultatea aceasta s-ar putea trece mai târziu. Dar, pe moment, încearcă să te destinzi. Oricum, sunt în stare să pariez pe orice că vei rămâne însărcinată când nici nu te vei gândi. Jan dădu aprobator din cap, deşi, după expresia ochilor, se vedea clar că era departe de a fi convinsă. Tot anul se frământase din cauza acestei probleme, îngrijorarea iniţială cedase repede locul panicii. Dar, dacă această discuţie n-o liniştise, ea servise totuşi la ceva. Deschisese o portiţă între mamă şi fiică. — Vorbeşte-mi de tine, mamă. Cum o să te împaci cu dispariţia tatei? Era o întrebare chinuitoare, la auzul căreia Amanda izbucni din nou în plâns. Cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, ea clătină din cap. — Nu mă pot imagina trăind fără el. Niciodată n-o să mă mai pot apropia de un alt bărbat, Jan. N-aş putea suporta. Am fost căsătorită cu Matthew timp de douăzeci şi şase de ani – mai mult de o jumătate din viaţă. Nici măcar nu mă pot gândi ce-o să fac de-acum încolo… cum o să mă trezesc în fiecare dimineaţă… Jan îşi luă mama în braţe, fără să rostească un cuvânt. Ar fi vrut să-i promită că va veni o vreme când se va împăca cu situaţia, dar nici ea nu şi-o putea închipui supravieţuind fără tatăl ei. Matthew Kingston fusese forţa vitală a familiei lor. El o izolase pe Amanda de lume, îi spusese ce să facă în fiecare situaţie, o tratase, deşi fusese cu numai şapte ani mai vârstnic decât ea, de parcă i-ar fi fost părinte. Efectiv nu pot trăi fără el, adăugă Amanda, şi Jan îi dădu dreptate. Mai vorbiră despre Matthew timp de o oră, până când, într-un târziu, Paul reveni în încăpere. Lou se dusese acasă fără să-şi ia rămas-bun. Plecase plângând, după ce le privise pe mama şi sora ei stând la fereastră. Şi Paul trebuia să se retragă, deoarece avea de lucru acasă. Se făcuse aproape ora şase. Oricât de greu i-ar fi fost Amandei, mai devreme sau mai târziu, tot ar fi fost nevoiţi s-o părăsească. Amanda trebuia să se deprindă să înfrunte viaţa de una singură. Despărţirea de ea fu atât de înduioşătoare, încât Jan izbucni din nou în plâns văzând-o cum le face semn cu mâna de pe treptele de la intrarea casei din Bel Air, îmbrăcată în taiorul ei negru. — Dumnezeule, Paul, o să moară fără tata. Plângea încontinuu, neputându-se gândi decât la tatăl pe care îl pierduse, la sora sa atât de ostilă, la mama îndurerată şi la copilul care nu voia să vină pe lume. Suferinţa ei era copleşitoare. Ţinând-o de mână, în timp ce conducea maşina spre casă, Paul încercă s-o liniştească. — O să-şi revină. Uită-te la ea. Este încă tânără şi frumoasă. Pe toţi sfinţii, peste şase luni, tot Los Angeles-ul va bate la uşa ei, pentru a o invita la o plimbare prin oraş. Poate că se va hotărî chiar să se întoarcă pe platourile de filmare. Cu siguranţă are suficientă vitalitate pentru a trece la fapte. — Chiar dacă şi-ar dori, n-ar face-o, fiindcă ar nesocoti interdicţia tatei. A vrut-o numai pentru el, iar ea a renunţat la carieră pentru că l-a iubit. Ştiind că Jan l-ar fi omorât dacă şi-ar fi dat drumul la gură, Paul se abţinu să-i spună că, în cazul acesta, Matthew Kingston fusese, probabil, cel mai egoist bărbat din lume. Şi cum poţi insinua că mama o să se întâlnească cu alţi bărbaţi? Este dezgustător. — Nu este dezgustător, îi replică el, calm. Asta-i realitatea, Jan. Amanda are cincizeci de ani. Tatăl tău a murit, ea nu. Doar nu te aştepţi s-o vezi petrecându-şi singură tot restul vieţii. Jan îi aruncă o privire scurtă. Văzându-l că schiţează un zâmbet şters, se înfurie. — N-o să se întâlnească cu nimeni! Pentru numele lui Dumnezeu, doar nu-i seamănă tatălui tău. A avut parte de o căsnicie minunată şi l-a iubit pe tata. — Atunci, probabil că va dori să se recăsătorească. N-ar fi o crimă. — Nu-mi vine să cred că poţi vorbi aşa, spuse Jan smulgându-şi degetele din mâna lui. Îl privea lung, cu ochii măriţi. Chiar crezi că mama mea o să se întâlnească cu alţi bărbaţi? Eşti bolnav! N-ai niciun strop de respect, pentru nimic! Şi, pe deasupra, n-o cunoşti pe mama. — Presupun că nu, draga mea, îi replică el pe un ton liniştitor. Dar cunosc oamenii, în general. Jan nu-i mai adresă niciun cuvânt. Parcurseră restul drumului în tăcere, ea furioasă, uitându-se fix pe geamul portierei. Ar fi fost în stare să jure pe un morman întreg de Biblii că mama ei va rămâne credincioasă memoriei soţului său pentru tot restul vieţii.

I Zgomotul unei vechi mașini de scris se auzea sacadat în liniștea camerei, un nor de fum albastru atârna deasupra colțului unde lucra Scott Robinson. Ochelarii ridicați pe cap, cafeaua în cești mari rătăcea periculos pe marginea biroului, scrumierele erau pline, fața lui intensă, cu ochi albaștri care se uitau cruciș era concentrată la ceea ce lucra. Mai repede, mai repede! Aruncă o privire fugară, peste umăr, spre ceasul care ticăia neobosit în spatele lui. Bătea la mașină ca și cum, de undeva, din apropiere, îl pândeau niște demoni. Părul lui castaniu, care încărunțea, arăta ca și cum dormise și se sculase de mai multe ori, dar nu-și amintise niciodată să-l pieptene. Fața era proaspăt bărbierită și blândă, liniile puternice și, cu toate astea, ceva îl făcea plăcut. Nu era un bărbat pe care să-l poți categorisi limpede ca fiind frumos, dar părea puternic, atrăgător, merita să-l privești mai atent, un bărbat cu care oricui i-ar fi plăcut să-și petreacă timpul. Însă nu acum, nu în vreme ce ofta, uitându-se din nou la ceas și-și forța cu îndărătnicie degetele să bată la mașină și mai repede. Apoi, într-un târziu, se așternu liniștea. Făcu un semn cu pixul, apoi se aplecă și adună teancuri întregi din ceea ce lucrase în ultimele șapte ore, de la ora cinci dimineața. Era aproape unu, acum... Se apropia ora la care să intre în emisie... Străbătu camera, deschise larg ușa, trecu în fugă prin biroul secretarei sale, ca un alergător olimpic, își continuă drumul de-a lungul coridorului cât de repede putu, precipitându-se printre oameni, evitând coliziunile, ignorând privirile surprinse sau saluturile prietenești, în vreme ce izbea în ușile care se deschideau doar puțin și el flutura o mână în interior, înhățând un teanc de noi modificări făcute scenariilor sale. Era o procedură obișnuită. Se întâmpla o dată, de două ori, ba chiar și de trei - patru ori pe lună, când Scott hotăra că nu-i plăcea felul în care se desfășura serialul. Drept inițiatorul celui mai reușit serial de televiziune care se transmitea în timpul zilei, de câte ori era îngrijorat în privința episodului, se oprea, scria unu - două fragmente, schimba totul pe dos și abia apoi era și el mulțumit. Agentul lui îl numea „cea mai nevrotică mamă a televiziunii”, însă știa foarte bine că era cel mai bun. Scott Robinson avea un instinct care nu dădea niciodată greș, știa exact ce-i trebuie emisiunii ca să continue. Nu greșise niciodată. Cel puțin, până în prezent. „Life goes on” (Viața merge înainte) era încă cel mai iubit serial al televiziunii americane și era copilul lui Scott Robinson. Îl concepuse ca să aibă din ce trăi, pe vremea în care murea de foame la New York, cu ani în urmă, când nu era decât un tânăr dramaturg. La început, i se păruse o simplă joacă cu ideea generală a serialului, apoi, scrise primul scenariu, între două piese, în New York. Începuse prin a scrie, piese de înaltă clasă, care să se joace pe Broadway. Pe atunci, era un purist. Teatrul mai presus de orice! Numai că, se și căsătorise, locuia în Soho în New York și nu avea nici ce mânca. Soția lui, Alicia, era dansatoare în spectacolele de pe Broadway, dar la acel moment nu mai lucra nici ea, întrucât era însărcinată cu primul lor copil. Mai întâi o luase în glumă, spunând că ar fi o „ironie” să se preteze să facă un serial, dacă asta s-ar dovedi a fi un fel de pauză mare pe care și-o lua în desăvârșirea carierei lui. În vreme ce se lupta cu scenariul și biblia pentru un serial de lungă durată, n-a mai fost o glumă, ba, mai mult, a devenit o obsesie. Trebuia să-l facă... pentru Alicia... pentru copilul lor. Adevărul era, însă, că-i plăcea. Îl iubea, la fel ca și cei de la rețeaua de televiziune, care se dădeau în vânt după el. Copilul, Mike, și serialul, s-au născut aproape în același timp: unul, un băiețel voinic de trei kg și nouă sute de grame, cu ochi albaștri, mari, ca ai tatălui său, celălalt, o reprezentație de probă, în programul de vară, care a câștigat imediat popularitatea și care a stârnit un protest instantaneu când a dispărut de pe ecrane în septembrie. Peste două luni, „Viața merge înainte” se difuza din nou, iar Scott Robinson devenise acum realizatorul celui mai reușit serial de televiziune care a existat vreodată. Posibilitățile de alegere mai importante au venit abia mai târziu. A început prin a scrie el însuși primele episoade. Erau bune, dar îi înnebuneau pe actori și pe regizori. Pe atunci, cariera lui de dramaturg de piese pentru Broadway fusese cu totul dată uitării. Televiziunea devenise izvorul forței lui de viaţă. Până la urmă, i s-au oferit mai mulți bani ca să vândă ideea de bază pe care o avea asupra continuării serialului, să stea acasă să primească fondurile cuvenite din drepturile de autor și să se apuce din nou să scrie piese pentru Broadway. Numai că, la vremea aceea, ca și fiul său de șase luni, „Viața”, cum îi spunea el, era tot copilul său. Nu-l putea părăsi și cu atât mai puțin vinde. Trebuia să rămână cu el. Serialul era prea adevărat pentru el, prea plin de viaţă și-și punea tot sufletul în ceea ce spunea în serial. Vorbea despre necazurile vieții, dezamăgirile, durerile, furiile, triumfurile, provocările, încântarea, dragostea, simpla frumusețe. Spectatorul avea toată dragostea lui pentru viață, propria lui suferință în durere, propria lui încântare de a trăi. Dădea spectacolului speranță după disperare, raza de soare de după furtună. Tema centrală a povestirii precum și personajele principale erau decente. Erau și răi, desigur, dar oamenii îi devorau. Exista însă un tip de integritate fundamentală a serialului care-i făcea pe fanii săi de nezdruncinat în devotamentul lor pentru serial. Era, în fapt, o reflectare a esenței creatorului lui: plin de viaţă, încântat să trăiască, modest, încrezător, blând, naiv, inteligent, creativ. El iubea serialul aproape ca pe un copil de care era legat și pe care era hotărât să-l hrănească, să-l crească. Îl iubea aproape la fel de mult ca pe Mike și Alicia. În acele zile de la începutul serialului era mereu frământat, parcă întruna îmboldit, dorind în egală măsură să stea cu familia lui dar și să supravegheze îndeaproape serialul, să se asigure că era pe drumul cel bun și nu foloseau vreun scriitor sau regizor nepotrivit. Îi privea pe toți cu suspiciune și îi ținea sub un control strict. Ei nu înțelegeau nimic din serialul lui... copilul lui. Urmărea fiecare episod ca o cloșcă agitată, înnebunit de teama de a nu i se întâmpla ceva. Continuă să scrie episoade la întâmplare, când și când, să fie prezent cât mai mult timp la realizarea spectacolului și să chibițeze de pe margine. La sfârșitul primului an, nu mai puteai pretinde că Scott Robinson se va mai întoarce vreodată pe Broadway. Era prins ca-ntr-o capcană, atras, îndrăgostit nebunește de televiziune și de serialul lui. Nici nu mai încerca să găsească scuze când vorbea cu prietenii lui, dramaturgi de piese de clasă care se jucau pe Broadway. Admitea, în mod deschis, că-i plăcea ceea ce făcea. Nu se putea să nu ajungă undeva, îi explică el lui Alicia într-o noapte, târziu, după ce scrisese patru ore în șir, dezvoltând noi conflicte, imaginând noi personaje, noi idei filosofice pentru seria anotimpului următor. Nu-și putea abandona personajele, actorii, complexitatea conflictului, avalanșa de tragedii, traume, probleme. Îi plăcea. Episodul se transmitea în direct, de cinci ori pe săptămână, iar chiar și atunci când el n-avea nici un motiv să fie prezent la filmare, îl mânca, îl bea, îl iubea, îl respira, dormea cu el. Erau scenariști care mențineau desfășurarea zilnică a episodului, dar Scott îi urmărea întotdeauna. Știa el ce face. Toți cei implicați în serial erau de acord cu asta. Era bun. Era chiar mai bun decât bun. Era grozav. Avea un simț instinctiv a ceea ce mergea și ce nu, ce anume voia publicul, ce personaje iubea, pe care i-ar fi plăcut să le urască. Pe când se năștea cel de-al doilea fiu al său, Terry, doi ani mai târziu, „Viața merge înainte” primise deja două premii din partea criticii și un premiu „Emmy”. După premiul „Emmy” pe care l-a obținut serialul, rețeaua a sugerat transferul serialului în California. Din punct de vedere creativ, părea mai rațional, aranjamentele de producție ar fi mai ușor de făcut acolo, iar ei simțeau că de fapt, serialul „aparținea” Californiei. Scott a fost încântat de idee, mai puțin, însă, Alicia, soția sa. Se întorcea să lucreze, nu ca un simplu copil în corul de pe Broadway. După ce timp de doi ani și jumătate îl tot văzuse pe Scott obsedat de serialul lui, pentru ea era clar. În timp ce el scria zi și noapte despre incest, sarcina unei adolescente, aventuri amoroase extraconjugale de la periferia orașului, ea se întorsese la orele ei, în felul ei original, de disciplină, iar acum dorea să dea ore de balet la Juilliard. — Ce? se uită el fix la ea, uluit, într-o duminică dimineață la micul dejun. Totul mergea atât de bine pentru ei, el făcea bani cu nemiluita, copiii erau minunați și, după câte știa el, totul mergea perfect, până în acea dimineață. — Nu pot, Scott. Eu nu merg. Se uită spre el, cu ochii aceia mari, căprui, la fel de blânzi și de copilăroși ca atunci când o întâlnise, cu sacoșa în care avea echipamentul de antrenament de dans, în fața unui teatru, când avea douăzeci de ani. Era din partea de nord a New York-ului. Fusese întotdeauna modestă, blândă, nepretențioasă, un suflet cald, cu ochi expresivi, cu un simț al umorului timid, dar sincer. Râdeau mult în primele lor zile împreună, vorbeau până noaptea târziu în apartamentul lor jalnic pe care-l închiriaseră până la frumosul și foarte scumpul apartament de la ultimul etaj, pe care Scott tocmai li-l cumpărase în SoHo. Instalase și o bară de exerciții pentru ea, ca să-și continue încălzirea și exercițiile de balet, fără să fie nevoită să meargă la studio. Iată că acum, dintr-o dată, ea îi spunea că totul s-a sfârșit. — De ce? Ce vrei să spui, Alicia? Nu vrei să pleci din New York? El păru dezorientat când ochii ei se umplură de lacrimi și clătină din cap. O clipă se întoarse cu spatele la el, apoi se uită din nou în ochii lui, dar ceea ce văzu el în ei îi provoacă o durere ca de cuțit înfipt în inimă. Era furie, dezamăgire, sfidare și, brusc, pentru prima dată, văzu ceea ce trebuia să fi observat cu luni în urmă: se întrebă cu groază dacă-l mai iubea. — Ce este? Ce s-a întâmplat? Cum de i-a scăpat? se întrebă el. Cum de-a putut fi atât de prost? — Nu știu... m-am schimbat... Clătină din nou din cap, părul ei lung, negru fluturând în jurul ei ca aripile unui înger căzut. — Nu... nu e drept... amândoi am... Respiră adânc și încercă să-i explice. Îi datora măcar atât după cinci ani de căsătorie și cei doi copii pe care-i aveau. — Ne-am schimbat locurile, cred. Eu voiam să devin o mare vedetă pe Broadway, dansatoarea care reușește și devine o vedetă, iar tu nu voiai decât să scrii piese de calitate, „integre”, „cu miez”, „cu substrat”. Numai că, dintr-o dată ai început să scrii... ezită, zâmbind trist. Ai început să scrii ceva mai degrabă comercial, ceva care a devenit o obsesie pentru tine. În ultimii trei ani nu te-ai gândit decât la serial... se va căsători Sylvia cu Buck?... a încercat oare Eddie s-o omoare pe mama lui?... este Nick homosexual?... dar Margaret, e lesbiană?... își va părăsi Margaret bărbatul ca să plece cu o altă femeie?... al cui copil este Amelia, de fapt?... va fugi Joan de acasă?... și, dacă o va face, va începe iar să se drogheze? Brenda este un copil nelegitim? Se va căsători cu Chris?... Alicia se ridică și începu să meargă prin cameră, în timp ce înșira nume familiare. — Adevărul este că mă înnebunesc. Nu mai vreau să aud de ei! Vreau să mă întorc la ceva simplu, sănătos și normal; disciplina dansului, încântarea de a preda. Vreau o viață normală, liniștită, fără tot rahatul ăsta, care vrea să pară realitate. Ea-l privi nefericită, iar lui îi venea să plângă. În vreme ce se juca cu prietenii lui imaginari, pierdea oamenii pe care-i iubea și nici măcar nu-și dădea seama de asta. Cu toate acestea, nu-i putea promite că va renunța, că va vinde ideea centrală asupra continuării serialului și se va întoarce la piesele pentru care va trebui să se roage în genunchi să-i fie puse în scenă. Cum mai putea face asta acum? Mai ales că iubea serialul. Îl făcea să se simtă bun, fericit, realizat, puternic... iar acum Alicia pleca. Era o ironie. Serialul era un succes enorm, la fel și el, iar ea tânjea după zilele în care n-aveau ce mânca. — Îmi pare rău, încercă el să rămână calm și să stea de vorbă rațional cu ea. Știu că m-a acaparat acest serial în ultimii trei ani, dar am simțit că trebuie să controlez eu totul. Dacă l-aș lăsa din mână, dacă aș permite altcuiva să-l supravegheze, l-ar putea transforma în ceva ieftin, l-ar putea face asemănător acelor seriale ridicole banale, insipide, siropoase care-ți întorc mațele pe dos. Nu i-aș putea lăsa să facă așa ceva. Serialul chiar are integritate. Fie că recunoști sau nu, Alicia, de aceea oamenii îl apreciază. Asta nu înseamnă că o să fiu mereu în vârf. Cred că în California lucrurile vor fi foarte diferite... mai profesioniste... vor fi mai bine controlate. Voi putea să mă detașez de el mai des. În ultimul timp nu scria decât fragmente, ocazional. Însă ținea încă totul sub controlul lui. Leslie scutură numai din cap, a neîncredere. Îl cunoștea mai bine. La fel fusese și când scrisese primele lui piese. Lucra două luni în șir, fără pauză, abia de mânca, dormea ori se gândea la altceva. Asta însă nu durase decât două luni, iar pe atunci ea încă mai considera că este fermecător. Acum nu mai era. I se scârbise de tot, îi era silă de intensitatea, de obsesia, de mania lui pentru perfecțiune. Știa c-o iubește și pe ea și pe băieți, însă nu așa cum își dorise ea. Ea-și dorea un soț care să meargă la lucru la ora nouă, să vină acasă la ora șase, gata să stea de vorbă cu ea, să se joace cu copiii, s-o ajute să pregătească cina și s-o scoată la un film. Nu pe cineva care lucra toată noaptea și apoi o tulea din casă la zece dimineața epuizat, cu ochii sălbăticiți, cu un vraf de însemnări, dispoziții și schimbări făcute scenariilor, pe care să le dădea la repetat la ora zece și treizeci de minute. Era prea mult, prea epuizant, prea solicitant și, după trei ani, ei îi ajunsese până peste cap. Era saturată, dacă mai auzea încă o dată cuvintele „Viața merge înainte” sau numele personajelor pe care întruna le tot adăuga sau la care renunța, știa că va face o criză de isterie. — Alicia, acordă-i o șansă, iubito, te rog!... acordă-mi mie o șansă! O să fie nemaipomenit în Los Angeles. Ia gândește-te: s-a terminat cu zăpada, cu vremea rece, o să fie minunat și pentru băieți. Îi putem duce la plajă... ne putem pune un bazin la noi în curte... Putem merge la Disneyland... Ea însă dădea mereu din cap... îl cunoștea mult prea bine. — Nu. Eu pot să-i duc la Disneyland și la plajă. Tu vei lucra tot timpul, vei sta până dimineață ca să mai scoți pe cineva din serial, ori vei alerga să vezi repetițiile sau să fii prezent la înregistrări, fie că vei rescrie cu frenezie altceva. Când i-ai dus tu ultima dată pe băieți la grădina zoologică Bronx sau oriunde altundeva? — Bine... Bine... Deci, lucrez prea mult... sunt un tată groaznic... un ticălos, ori un soț dezrădăcinat, ori tot ce vrei tu mai rău, dar, pentru numele lui Dumnezeu, Alicia, ani de zile am murit de foame. Acum, iată, poți avea tot ce vrei și tu și copiii. Îi putem trimite la școli decente, într-o bună zi, le putem da tot ce ne-am dorit noi. Îi putem trimite la colegiu. E așa de cumplit? Bun. De acord, am avut niște ani mai dificili, dar lucrurile încep să se îndrepte. Acum ți-ai găsit tu să pleci? Înainte de a fi mai bine? Ce socoteală e asta? Se uită fix la ea, cu ochii plini de lacrimi și întinse o mână spre ea: — Draga mea, te implor... te rog... nu face asta!... Dar ea, în loc să se îndrepte spre el, își lăsă ușor privirea în jos ca să nu mai vadă durerea din ochii lui. Știa că o iubește și știa mai bine ca oricine că îi iubea pe băieți. Însă asta nu conta. Știa doar că, de dragul ei, trebuia să facă ceea ce făcea... — Vrei să stai aici? O să le spun că nu mutăm turnarea serialului, dacă asta-i problema. La dracu’ cu California! Vom rămâne aici. O undă de panică se strecură în vocea lui când se uită la ea, dându-și seama că nu California era motivul. — Asta n-ar schimba cu nimic lucrurile, zise ea cu o voce scăzută, moale, și se vedea că-i părea rău. E prea târziu pentru noi. Nu pot să explic de ce, știu numai că eu trebuie să fac altceva. — Ce altceva? Să te muți în India, să-ți schimbi religia, să te călugărești? Cât e de diferit să predai la Juilliard? Ce dracu’ vrei de fapt, ce nu-mi spui? Că vrei să pleci? Ce are asta de-a face cu Juilliard sau California? Era rănit și confuz, iar într-un târziu se înfurie. De ce îi făcea lui una ca asta? Ce rău făcuse ca să merite așa ceva. Muncise din greu. Se descurcase. Părinții lui ar fi fost mândri de el, dacă ar mai fi trăit, dar muriseră amândoi, când el abia împlinise douăzeci de ani. Muriseră de cancer, la un an diferență unul de altul, iar el n-avea alte rude. Nu-i avea decât pe ea și pe băieți, iar ea îi spunea că-l părăseau și că urma să fie din nou singur. Absolut singur. Fără cele trei ființe pe care le iubea, pentru că făcuse ceva rău: muncise prea mult și reușise, se încununase de succes. Nedreptatea aceasta îl enervă peste măsură. — Pur și simplu, tu nu înțelegi, zise ea moale. — Nu, nu înțeleg! Spui că nu vii cu mine în California. Și eu îți spun că, dacă asta e problema, vom rămâne aici. Nu-mi pasă ce-or spune cei de la rețea. Se vor obișnui și cu ideea asta. Bun. Și mai departe? Încotro o luăm de aici încolo? Ne întoarcem la felul în care trăiam înainte, sau ce? Ce se întâmplă, Alicia? Se zbătea între furie și disperare. Nu știa ce să-i spună ca s-o determine să renunțe la idee. Numai că ceea ce el încă nu înțelesese era că ea se hotărâse deja și nu mai putea fi nicidecum întoarsă din drum. — Nu știu cum să-ți spun asta... zise ea moale. I se umplură și ei ochii de lacrimi, iar pentru o clipă, el avu sentimentul ciudat că intrase în propriul său serial și nu mai putea ieși de acolo. Îl va părăsi Alicia pe Scott?... Se poate, oare, schimba Scott?... Înțelege, oare, Alicia cât de mult o iubește Scott? Îi venea să râdă sau să plângă, dar nu făcu nici una nici alta. — S-a terminat totul. Cred că e singurul mod de a-ți spune. California nu are nici o legătură cu asta. N-am vrut să-mi recunosc mie însămi până acum,dar gata, nu mai pot continua așa. Vreau să am propria mea viață cu băieții. Vreau să-mi fac propria mea viață, Scott... fără să trăiesc zi și noapte cu serialul. Și fără el, nu fu însă în stare să-i spună asta. Privirea plină de durere din ochii lui era atât de copleșitoare încât se gândi că s-ar putea să leșine și numai privindu-l. — Îmi pare rău... El arăta de parcă-l trăsnise fulgerul. Era alb ca varul, ochii lui mari, albaștri arătau o suferință cumplită. — Iei băieții cu tine? Ce făcuse ca să merite asta? Știau amândoi că oricât de ocupat fusese în ultimii trei ani, îi adora. — Tu nu poți avea singur grijă de ei în California, zise ea simplu. El o privi furios. — Nu. Dar tu ai putea veni cu mine să mă ajuți. Era o remarcă caustică, dar niciunuia nu-i ardea de glume. — Scott, nu! — O să-i lași să vină să mă viziteze? Alicia aprobă din cap, iar el se rugă Domnului ca ea să se țină de cuvânt. O clipă, se gândi să abandoneze serialul, să rămână la New York și s-o implore să nu-l părăsească. Își dădu seama că, orice ar face, era prea târziu. În inima, în sufletul și în mintea ei, îl părăsise deja. Își reproșa numai faptul că nu sesizase la timp. Poate că, dacă ar fi observat, acum ar fi fost altfel. O cunoștea destul de bine ca să-și dea seama că acum nu mai era nimic de făcut. Se terminase totul între ei, fără smiorcăieli și văicăreli. Pierduse războiul cu mult înainte și el habar n-avea. Viața lui era sfârșită. Următoarele două luni au fost o adevărată nenorocire, care-l mai făcea încă să plângă de câte ori își amintea: cum le-a spus băieților, cum i-a ajutat să se mute într-un apartament pe West Side înainte de a pleca el, cum s-a simțit prima noapte singur, în casa în care fuseseră cu toții... Se gândise de mai multe ori să renunțe la serial, s-o implore să-l ia din nou, numai că acum era limpede că ușa era închisă, că nu se va mai deschide niciodată. A descoperit, înainte de plecare, că exista un profesor la Juilliard de care ea era „foarte încântată”. N-avusese o aventură cu el, Scott o cunoștea destul de bine ca să fie convins că-i fusese credincioasă, dar se îndrăgostise de tipul acela și ăsta fusese unul dintre motivele pentru care plecase. Voia să fie liberă, să poată dezvolta relația cu el, fără să se simtă vinovată, fără Scott Robinson. Ea și prietenul ei, profesorul, aveau atâtea în comun, pe când ea și Scott nu mai aveau nimic, cu excepția copiilor. Lui Mike i se rupse inima când îl văzu plecând, dar, la doi ani și jumătate și-a revenit destul de ușor. Terry n-avea decât opt luni și pentru el nu era nici o diferență. Numai Scott resimțea enorma diferență ca pe o durere cumplită. Ochii îi erau plini de lacrimi care i se prelingeau ușor pe obraji, în timp ce avionul survola încet New York-ul, îndreptându-se spre California. Odată ajuns acolo, Scott munci la serial ca din răzbunare. Lucra zi și noapte, uneori chiar dormea pe canapeaua de la birou. Popularitatea serialului crescu pe culmile gloriei primind nenumărate premii Emmy. În cei șapte ani de când se afla în California, Scott Robinson devenise ceva mai puțin maniac. „Viața merge înainte” devenise mândria și bucuria lui, îi ținea zilnic de urât, era cel mai bun prieten al lui, era copilul lui. Nu mai avea de ce să se lupte cu el. Lăsă ca munca să devină pasiunea lui zilnică. Băieții veneau să-l viziteze cu ocazia anumitor sărbători și câte o lună vara. Îi iubea mai mult ca oricând. Fiind însă la o distanță de peste cinci mii de kilometri depărtare, când și-ar fi dorit, dimpotrivă, să-i vadă în fiecare zi, simțea o durere de neînlăturat. Fuseseră o mulțime de femei-în viața lui, dar singurul lucru care îi ținea cu adevărat companie, erau serialul și actorii care jucau în el. Trăia numai pentru a se bucura de vacanțele cu Mike și Terry. Alicia se măritase de mult cu profesorul de la Juilliard, aveau și ei doi copii, iar ea, până la urmă, renunțase la meserie, nu mai preda. Cu patru copii sub zece ani acasă, era deja foarte ocupată, dar se părea că asta era viața pe care o iubea. Ea și Scott mai stăteau din când în când de vorbă la telefon, mai ales când veneau băieții la el, sau dacă vreunul dintre ei era bolnav, dacă avea vreo problemă, însă nu prea mai aveau ce-și spune, cu excepția discuțiilor despre Mike și Terry. Abia de-și mai amintea cum era când fuseseră căsătoriți. Nu mai simțea durerea pierderii ei, iar amintirea zilelor frumoase era estompată. În afară băieților, totul dispăruse dintre ei. Ei erau adevăratele iubiri ale vieții lui. Vara, când petreceau luna cu el, pasiunea lui pentru ei era chiar mai mare decât orice simțea pentru serial, atenția pe care le-o acorda era mai intensă. Își lua un concediu, în fiecare an, de o lună și de obicei mergeau undeva împreună o parte din acea lună, restul îl petreceau la Los Angeles, se duceau la Disneyland, vizitau prieteni, sau se jucau pe undeva; el le gătea, avea grijă de ei și suferea de fiecare dată când se întorceau la New York și îl lăsau din nou singur. Mike, cel mare, avea aproape zece ani. Puteai conta pe el. Era vesel, dar și serios. Îi semăna în multe privințe, mamei lui. Terry era încă un copil, dezordonat, chiar la cei șapte ani ai săi părea încă un bebeluș, capricios, mofturos, dar uneori foarte nostim. Alicia îi spunea adesea lui Scott că Terry îi semăna întru totul lui, dar el nu vedea această asemănare. El îi adora pe amândoi, iar în nopțile acelea lungi, singuratice din Los Angeles, îi era dor de ei, își dorea să locuiască împreună cu ei. Era singurul lucru din viața lui pe care-l regreta, singurul pe care nu-l putea schimba, singurul care-l deprima din când în când, deși încerca din răsputeri să nu se lase cuprins de deznădejde. Ideea că avea doi copii pe care-i iubea și pe care-i vedea atât de rar, nu era oare un preț prea ridicat ce-l plătea pentru o căsnicie nereușită? De ce a trebuit să-i ia ea și nu el? De ce ea trebuia recompensată pentru anii pierduți, iar el pedepsit? Ce era cinstit în asta? Nimic. Nu făcea decât să-i întărească convingerea asupra unui lucru: nu va mai permite să i se întâmple așa ceva. Nu se va mai îndrăgosti el nebunește, să se căsătorească, să aibă copii și să-i piardă! Stop! Nici gând! Cu anii, găsise și soluția ideală: actrițele. Cu zecile, când avea timp, ceea ce nu se întâmpla prea des. Când venise în California, cu durerea în suflet pentru că-i lăsase pe Alicia și pe copii, căzuse, plin de recunoștință, în brațele unei regizoare serioase. A avut cu ea o aventură care a durat șase luni și care a dus aproape la un dezastru. Se mutase la el, îl acaparase cu totul, invita prieteni care să stea la ei, îi mobilase apartamentul, îi dirija viața întrutotul, până când el se simți sufocat. Fusese la UCLA (Academia de teatru din Los Angeles), era absolventa Universității din Yale, vorbea întruna despre doctoratul ei, lucra la un „film serios” și-i spunea mereu că „Viața” este sub nivelul lui. Vorbea despre el ca despre o boală de care Scott putea fi cât mai curând vindecat dacă ar lăsa-o pe ea să-l ajute. Ei nu-i plăceau deloc copiii și-i tot ascundea pozele copiilor lui. Categoric, i-au trebuit șase luni întregi ca să-și tragă sufletul, timp în care a lăsat-o să facă ce-a vrut. A durat șase luni pentru că era grozavă în pat: se purta cu el ca și cu un copil de șase ani, exact atunci când el avea atâta nevoie de căldură. De altfel, ea părea să știe totul despre industria programelor de televiziune din Los Angeles, însă, când a început să-i spună că ar trebui să nu mai vorbească despre copiii lui, să-i uite, atunci, el a închiriat un apartament la hotelul din Beverly Hills pentru o lună, i-a dat cheia, i-a spus să se distreze de minune și să nu se deranjeze să-l sune când își va găsi un alt apartament. I-a mutat lucrurile în casa ei în aceeași seară și n-a mai întâlnit-o în următorii patru ani deloc, până la o ceremonie de decernare a premiilor, unde ea s-a prefăcut că nici nu-l cunoaște. Ce-a urmat apoi, a fost intenționat vesel și fără complicații. Actrițe, mici vedete, figurante, modele, fete care doreau să se distreze puțin, când avea el timp, cărora le plăcea să meargă la o petrecere ocazională cu el, când el nu era în una din marile perioade de stres datorită modificărilor ce trebuiau aduse serialului, și care nu doreau nimic mai mult de la el. Ele nu se supărau dacă el nu le suna. Unele îi mai găteau câte o cină, când și când, ori gătea el pentru ele, pentru că lui îi plăcea să gătească, iar cele care erau bune cu copiii, erau invitate uneori să meargă la Disneyland când erau băieții în oraș, dar de cele mai multe ori prefera să fie singur cu copiii de câte ori veneau în California. Mai nou, Scott se încurcase cu una dintre actrițele serialului. Gloria era o fată frumoasă din New York și avea un rol important în serial. Era pentru prima dată, de multă vreme, când își permitea să se combine cu cineva dintre cei cu care lucra efectiv. Ea însă arăta senzațional și nu-i putuse rezista. Juca în serial, după ce ani de zile jucase roluri de copil, fusese model sau dublura actriței din filmul „Vogue”. Lucrase un an la Paris pentru Lacroix, șase luni în Los Angeles turnase diferite părți, scene mai mult sau mai puțin importante din filme nereușite. Era o actriță foarte modestă, lucru destul de rar și surprinzător, o fată dulce care parcă picase din cer. Se mira și Scott cât de mult putea s-o placă. Doar s-o placă! Nu s-o iubească. Dragostea și-o rezerva numai pentru Mike și Terry, care acum aveau nouă ani și jumătate și, respectiv, șapte ani. Gloria avea douăzeci și trei de ani, dar uneori lui i se părea că și ea se comporta ca un copil. Pe lângă dulceață, avea un fel de simplitate și naivitate care-l mișcau și-l făceau să se simtă bine cu ea. În ciuda bogatei ei experiențe în actorie ca și în prezentarea de modă din ultimii nouă ani, rămăsese relativ nesofisticată, ceea ce uneori era odihnitor, alteori plictisitor. Era atât de inconștientă de inevitabilele sfori care se trăgeau ta spatele scenelor din serial, încât jocul ei era superb, dar era și o pradă ușoară pentru femeile mai surmenate împreună cu care juca ea. Scott se trezea mereu avertizând-o să fie mai sprintenă în fazele pe care le juca și mai precaută la necazurile pe care ele încercau pe furiș să i le cauzeze. Copilărește, ea reușea însă să se strecoare printre toate acestea și se străduia să se distreze cum putea când Scott era prea ocupat ca să stea cu ea, așa cum se întâmpla de săptămâni de zile, de când el lucra la introducerea a două noi personaje și la o modificare surprinzătoare a unuia. Avea mereu grijă ca serialul să rămână interesant, să-și mențină telespectatorii fascinați de nesfârșitele modificări de conflict. La treizeci și nouă de ani, devenise regele scenariilor serialelor zilnice de televiziune, așa cum atesta șirul de premii Emmy care străluceau aliniate pe un raft. Pentru el, erau, însă, ca de obicei, absolut inexistente. Se întorcea la birou și începea să se plimbe de colo-colo, întrebându-se cum vor reacționa actorii la neașteptatele sale schimbări de ultim moment. Două dintre femei, de obicei, se descurcau de minune, dar unul dintre actori încurca frecvent replicile, când se întâmpla să existe modificări în ultima clipă, mai ales dacă ele îl și deranjau. Juca în serial de doi ani. Scott se gândise de mai multe ori să-l înlocuiască, dar totuși îi plăcea calitatea umană pe care o dădea serialului ca și tăria pe care o aducea reprezentațiilor când credea și el în ceea ce spunea. Era un serial care părea să însemne mult pentru milioane de oameni din Statele Unite, iar scrisorile pe care le primeau Scott, actorii și producătorii nu erau cu nimic mai puțin uimitoare. Interpreții, întregul echipaj de filmare și regie, deveniseră de-a lungul anilor, un fel de familie, iar serialul însemna foarte mult pentru ei toți. Devenise o casă și un mod de viață pentru o mulțime de oameni talentați. În acea după-amiază, iubita lui, Gloria, urma să joace rolul lui Kelly Hartwell, frumoasa soră mai tânără a Brendei, eroina principală a serialului. Kelly fusese atrasă într-o aventură de către cumnatul ei. El o învățase să se drogheze, neștiută de nimeni din familie, cu atât mai puțin de propria ei soră. Prinsă într-o capcană din care ea părea incapabilă să se elibereze singură, cumnatul lui Kelly, Chris, o seducea din ce în ce mai mult, o prindea în mrejele lui, împingând-o spre distrugere. Printr-o neașteptată schimbare de situație, în episodul din acea zi, Kelly avea să fie martora unei crime comise de către Chris. Poliția o va căuta pe Kelly pentru uciderea vânzătorului de droguri, care-i furniza ei drogurile de când i-l prezentase Chris. Fusese o serie de evenimente dificile, iar Scott supraveghease îndeaproape scriitorii scenariilor, gata să intervină dacă era necesar. Era, însă, exact tipul de schimbare de conflict care ținea serialul mereu deschis spre noi acțiuni, de zece ani de zile. Scott era foarte mulțumit de ceea ce lucrase în acea dimineață, schițând noile modificări în dezvoltarea acțiunii. Se așeză pe un scaun în biroul lui, își aprinse o țigară, luă o gură din ceașca de cafea aburindă pe care tocmai i-o adusese secretara. Se întreba ce va spune Gloria de schimbarea din scenariu pe care abia i-o dăduse prin ușa de la cabina ei. N-o mai văzuse din noaptea aceea, când plecase de la ea la ora trei și venise la birou să înceapă să pună pe hârtie ideea care-l obsedase toată seara. Ea dormea când el a plecat. S-a dus acasă la el, s-a bărbierit și s-a schimbat înainte de a veni la birou la ora patru și treizeci de minute. Pe la douăsprezece și treizeci, atmosfera din biroul lui era încă fierbinte. Se ridică în picioare, stinse țigara și se îndreptă în grabă spre studioul de filmare, unde îl urmări cu atenție pe regizorul care citea noile modificări. Regizorul era un bărbat pe care Scott îl cunoștea de ani de zile, era un veteran de la Hollywood, care venise la acest serial după ce regizase o mulțime de filme reușite pentru televiziune. Fusese o decizie neobișnuit de serioasă pentru un foileton cu episoade zilnice, însă era clar că Scott știa ce face. Tate MacMillan îi ținea pe toți în frâu. Când Scott intră în studio, el stătea serios de vorbă cu Gloria și cu actorul care-l interpreta pe Chris. Scott se așeză direct într-un colț al încăperii de unde putea să vadă totul fără să-i deranjeze. — Vrei niște cafea, Scott? îl întrebă o tânără scenaristă. Îl urmărea de un an. Îl plăcea. Era un fel de „ursuleț de jucărie” cum l-ar putea numi unii: înalt, puternic, blând, inteligent, arătos, dar nu splendid, cu un râs ușor și un stil plăcut, care mai diminua intensitatea cu care muncea. Scott zâmbi doar și clătină din cap. Era un copil drăguț, dar el nu se gândise la ea decât ca la o scenaristă. Era prea ocupat, cât era acolo, ca să se mai poată concentra la orice altceva în afara a ceea ce se petrecea în fața camerelor de luat vederi, sau în capul lui, de îndată ce se gândea la noi schimbări și răsturnări de situații în serial. — Nu, mulțumesc. Îi zâmbi fetei și-și îndreptă din nou atenția spre regizor. Observă că Gloria studia replicile ei, actorii care-i interpretau pe Brenda și Chris stăteau încet de vorbă într-un colț. Doi oameni erau îmbrăcați în uniforme de polițiști, iar „victima”, vânzătorul de droguri pe care Chris urma să-l omoare în episodul de azi, purta deja o cămașă însângerată care părea surprinzător de reală. Râdea și glumea cu unul din polițiști. Era ultima lui apariție în serial și n-avea nici o replică de învățat. Avea să fie deja mort când aparatul de filmat îl va prezenta pentru prima dată. — Două minute! zise o voce, destul de tare pentru ca lumea s-o audă. Scott simți o gheară strângându-i partea de sus a stomacului. Întotdeauna pățea așa. Resimțise acest spasm încă din primele zile de actorie, de când era la colegiu. La New York, se simțea literalmente rău cu o oră înainte de ridicarea cortinei, în fiecare seară când se juca una din piesele lui. Acum, la zece ani după ce născuse „Viața”, tot mai simțea un spasm ori de câte ori erau gata să intre în emisie și să înceapă transmiterea episodului. Dacă era un fiasco?... dacă-i scădea publicitatea?... dacă nu-l urmărea nimeni?... dacă nu toți actorii erau pregătiți?... dacă-și uitau replicile?... dacă?... posibilitățile și potențialele erori erau infinite. — Un minut! Nodul din stomac i se strânse și mai tare. Ochii lui Scott trecură repede în revistă toată încăperea. Gloria, cu ochii închiși, memora încă o dată replicile și-și menținea stăpânirea de sine. Brenda și Chris, la locurile de unde trebuiau ei să intre în scenă, erau gata să aibă acea ceartă cumplită cu care începea episodul de azi. Vânzătorul de droguri mânca un enorm sandviș cu pastramă, îmbrăcat în cămașa lui plină de sânge. Nu se afla încă pe platoul de filmare. Nimeni nu mai scoase nici un sunet când regizorul secund ridică o mână, cu degetele desfăcute, care indicau cinci secunde până la intrarea în emisie... patru... trei... doi... unu... Un gol în stomacul lui Scott, mâna coboară, Brenda și Chris se luptă cu furie pe platou, un limbaj ușor abuziv, care se abate puțin de la text, dar încă în limitele acceptabile pentru cenzori. Situația se tensionează până la punctul de explozie. Cuvintele îi sunt familiare lui Scott, cu toate acestea, ici și colo, pe măsură ce le dau viață, accelerează ritmul. Brenda mai mult decât Chris, dar la ea merge, iar pe Scott nu-l deranjează atâta timp cât nu se distanțează prea mult de scenariu și nu îi încurcă pe ceilalți actori. Până acum, merge... Ușa se trântește după patru minute intens dramatice, acțiunea episodului se întrerupe pentru a introduce o reclamă comercială. Brenda iese din platou arătând albă ca varul. Munca pe care o fac este de scurtă durată, dar este intens trăită, dialogul și situațiile sunt atât de reale, încât ei toți cred în ele. Scott îi surprinde privirea și-i zâmbește. A făcut o treabă bună. Întotdeauna face o treabă bună. E o actriță minunată. Ea dispare. Mâna se ridică din nou. Liniște deplină. Nici un sunet, apoi, o monedă zbârnâie într-un buzunar, ori o cheie sau un inel de chei, ori un pas. Chris se dusese la casa îndepărtată de la țară a vânzătorului de droguri, care-i dăduse un telefon anonim Brendei și-i spusese de legătura amoroasă a soțului cu sora ei. Se aud împușcături și cu toții vedem corpul căzut la pământ al bărbatului cu cămașa plină de sânge, întins pe podea, desigur mort. Fața de o duritate extremă a lui Chris, privirea de criminal din ochii lui, în timp ce Kelly stă în picioare chiar lângă el. Pălește. Pălește și el. Fața lui Kelly devine de o extremă duritate, deși pare incredibil de frumoasă în micul, dar luxosul apartament. Chris o tratează ca pe o fetiță bună care a devenit rea și noi o vedem pe ea luându-și rămas bun de la un bărbat, simțind fără să ni se spună, că ea anunță intrarea unui alt personaj în scenă. Ochii lui Kelly se fixează pe camera de luat vederi, tulburați, frumoși și cumva de gheață. Scott, privește cu înfrigurare, în vreme ce acțiunea continuă și nu se relaxează decât în momentul în care se opresc din nou, pentru o altă reclamă. Este o plăcere această nouă piesă, în fiecare zi, o nouă dramă, o lume complet nouă, iar partea de magie a acestui lucru nu încetează să-l intrige. Uneori, se miră și el cum de continuă, de ce serialul are atâta succes, dar se întreabă și dacă nu cumva este pentru că el însuși e așa prins de el. Se mai întreabă, dar foarte rar, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi vândut conceptul general în realizarea serialului sau dacă l-ar fi lăsat baltă cu ani în urmă... să se fi apucat de altceva... să fi rămas cu Alicia și cu băieții... ar mai fi avut oare alți copii? Ar scrie, oare, acum piese pentru Broadway? Ar fi reușit? S-ar fi despărțit, oare, oricum până acum? Era ciudat să te uiți în urmă și să faci speculații de mâna a doua. Apoi Scott părăsi studioul, convins că fragmentele următoare vor merge bine și nu era nevoie să stea până la sfârșit. Regizorul ținea totul sub control, iar Scott se îndreptă încet spre biroul lui, simțindu-se obosit, ușurat și sigur pe regia următoarelor fragmente. Ce-i plăcea lui cel mai mult în acest serial era că nu putea să-l lase să lenevească sau să fie mulțumit de el, nu putea să-l lase să urmeze o singură linie sau formulă, sau aceleași linii generale ale acțiunii. Trebuia să-l mențină viu, clipă de clipă, oră de oră, altfel serialul ar muri pur și simplu. Îi plăcea, îl încânta această provocare zilnică. Odată întâlnită provocarea, se întorcea la biroul lui, se răsturna pe canapea, privind fix afară, pe fereastră. — Cum a mers? întrebă Sarah. Era secretara lui de aproape trei ani, ceea ce în televiziune înseamnă jumătate dintr-o viață. Era o adevărată comediană noaptea și credea că Scott mergea la apă când nu-l vedea nimeni. — A mers bine. Părea relaxat și mulțumit. Nodul din stomac se transformase într-un freamăt pașnic de satisfacție. — Avem vreo veste de la rețea? Trimisese câteva idei noi de regii interesante pentru serial și aștepta să audă acceptul lor, deși știa că, mai mult ca sigur, îl vor lăsa să facă orice dorea. — Nu încă. Dar mi se pare că Robin McNeil nu e în oraș, ca și Roger Denault, de altfel. Zeii care-i dirijau viața, omnipotenții, tipul „gândește tot”, „vede tot”, „știe tot”. El și Roger mergeau împreună la pescuit și cu toate că se spunea despre el că ar fi un ticălos, Scott îl plăcea și susținea că, cu el, fusese foarte de treabă. — Pleci devreme în seara asta? întrebă Sarah plină de speranță. Câteodată când venea la birou înainte de răsăritul soarelui, pleca după ora cinci, dar asta se întâmpla destul de rar. Dădu din cap și se duse spre celălalt capăt al încăperii, unde vechea mașină de scris stătea pe o măsuță chiar în spatele lui. Era un Remington, una dintre putinele amintiri care-i rămăseseră de la tatăl său. — Cred că mai rămân pe aici. Scenele pe care le-am turnat azi au fost foarte bune, ceea ce înseamnă că avem o mulțime de modificări de făcut pentru noile fragmente. Trebuie să-l elimine complet pe Norman. L-am omorât. Kelly va ajunge la pușcărie, ca să nu mai vorbim de faptul că Brenda a descoperit adevărul despre Chris. Așteaptă numai să vezi ce va face când va afla că surioara ei a făcut o mulțime de șmecherii ca să-și întrețină obiceiul de-a utiliza droguri, gratie drăgălașului ei soțior. Radia de fericire în timp ce-și întinse picioarele sub birou, lăsându-se pe spate, cu mâinile deasupra capului, într-o poziție de totală încântare și relaxare. — Ai o minte bolnavă! se strâmbă Sarah și închise ușa biroului lui, apoi își băgă din nou capul pe ușă: — Vrei să-ți comand ceva de la bufet de mâncare pentru seara asta? — Doamne... ei bine, acum știu că tu încerci să mă omori. Lasă-mi doar câteva sandvișuri și un termos cu cafea pe biroul tău. Am să înghit dacă-mi va fi foame. De cele mai multe ori, era trecut de miezul nopții înainte ca el să se fi uitat măcar la ceas și-i trecuse de mult foamea. Era o minune că nu murea de foame, zicea adeseori Sarah, când constata că lucrase toată noaptea și lăsase scrumiere pline de mucuri de țigară, paisprezece căni de cafea rece și vreo șase învelitori de ciocolată Mars în urma lui. — Ar trebui să te duci acasă să te culci! — Mulțumesc, mami, zâmbi el, în vreme ce ea închidea ușa. Era o fată de treabă și îl plăcea. Încă mai zâmbea, cu gândul la Sarah, când ușa se deschise din nou și el uită să vadă cine era. Ca de fiecare dată când o privea, i se tăia răsuflarea văzând cum arăta. Era Gloria, încă îmbrăcată în costumația și cu machiajul din platou: arăta uluitor. Era înaltă, subțire, fină, cu sânii plini, ridicați, care parcă te implorau să te ridici să-i atingi, iar picioarele păreau că-i încep de la subțiori. Era aproape la fel de înaltă ca Scott, avea un păr negru, bogat, care-i ajungea până la talie, o piele albă, catifelată și niște ochi verzi, uimitori, ca de pisică. Era o femeie care putea opri traficul oriunde, chiar și-n Los Angeles, unde actrițele, modelele și femeile frumoase se găseau la tot pasul. Gloria Wyman nu se afla la tot pasul, iar Scott era primul care să recunoască faptul că juca minunat și că ea sporise popularitatea serialului. — Ai făcut o treabă bună, iubito! Ai fost grozavă astăzi. De fapt așa ești tu mereu. Se ridică, zâmbind, ocoli biroul și veni s-o sărute. Ea stătea pe un scaun, picior peste picior. Privind-o, își simți inima bătându-i ceva mai repede. — Doamne, mă înnebunești când vii aici îmbrăcată astfel. Purta rochia neagră scurtă, sexy, pe care o avusese în timpul ultimei scene la filmare și era evident formidabilă. Departamentul de costume și vestimentație o luase de la Alee Dulfer. — Măcar de ți-ai pune un tricou și niște jeanși. Dar nici jeanșii nu erau de prea mare folos. Îi purta foarte strâns pe corp, iar el de câte ori o vedea în jeanși nu se putea gândi decât cum să-i smulgă hainele de pe ea. — Costumiera mi-a spus că pot păstra rochia, reuși ea să pară în același timp inocentă și erotică. — Drăguț, îi zâmbi din nou și se așeză la biroul lui. Arată bine pe tine. Poate ieșim la cină împreună săptămâna viitoare și o poți purta atunci. — Săptămâna viitoare? Arăta ca un copil căruia tocmai i s-a spus că păpușa preferată era dată la reparat până marțea viitoare. — De ce nu putem ieși în oraș în seara asta? se uită îmbufnată la el, lucru care-l amuza teribil. Acestea erau scene la care Gloria era maestră. Erau momente în care arăta excepțional, cu corpul ei sexy, irezistibil. — Ai remarcat probabil că în episodul de astăzi au intervenit niște schimbări de acțiune, iar personajul tău va sfârși în închisoare. Scenografii au o tonă de scene noi de scris, iar eu o să scriu câteva și o să verific măcar ce scriu ei. Oricine îl cunoștea, știa că va lucra optsprezece - douăzeci de ore pe zi în următoarele săptămâni, inventând, explicând, încercând să-i convingă pe scenografi, rescriind el însuși scene întregi. Materialul obținut merita efortul. — Nu putem ieși împreună în acest weekend? Incredibilele picioare își schimbară poziția, de pe unul pe celălalt, provocând o tresărire în jeanșii lui Scott, dar ei tot nu-i era clar. — Nu, nu putem. Dacă am puțin noroc și totul merge bine, poate mergem duminică să jucăm tenis. Îmbufnarea se adânci. Gloria nu era mulțumită. — Voiam să mergem în Miami. Un grup de colegi de la „My neighbour” (Vecinul meu) se duc la Miami în weekend-ul acesta. „My neighbour” era serialul cu care ei erau într-o acerbă concurentă. — Eu nu pot, Gloria. Am de lucru. Apoi, știind că era mai simplu dacă ea se ducea fără el, decât dacă ar rămâne și s-ar tot plânge, îi sugeră să se ducă cu ceilalți: — De ce nu te duci cu ei? Mâine nu intri în emisie. S-ar putea să te distrezi. Eu oricum nu mă clintesc de aici tot weekend-ul, arătă el cu mâna spre cei patru pereți ai biroului. Era abia joi, iar el știa că-l așteaptă cel puțin trei - patru zile de muncă intensă, verificând scenariile. Gloria păru încântată de sugestia de a pleca fără el. — Vii și tu la Miami când termini? Avea din nou acea înfățișare copilărească, a cărei ingenuitate uneori îl mișca. În realitate, însă, corpul ei îl atrăgea cel mai mult. Aveau o relație simplă, de vreo șapte luni, cu toate că nu era o relație de care el să fie prea mândru. Ea era modestă și o plăcea, numai că nu era nici pe departe provocatoare, iar el știa că nu corespundea întotdeauna așteptărilor ei. Ea voia pe cineva care să aibă timp să fie în jurul ei, să se joace cu ea, să meargă la premiere, la petreceri, la cinele de la ora zece la Corso. Cel mai adesea însă, el era prins cu problemele serialului, scria noi scene, ori era prea obosit ca să mai meargă undeva. În ce priveau petrecerile de la Hollywood, ele nu fuseseră niciodată punctul lui forte. — Nu cred că voi termina la timp ca să pot merge undeva. Ne vedem duminică seara, când te întorci. Lui, timpul o să-i ajungă, mai ales că i-o lua de pe cap, cu toate că se simțea răutăcios gândind astfel. Îi era însă mai ușor să o știe fericită undeva, decât să-l sune la birou din două în două ore și să-l tot piseze la cap, întrebându-l când termină. — Bine, se ridică, părând mulțumită. Nu te superi, nu? Se simțea un pic vinovată că-l lăsa singur. El îi zâmbi și o conduse spre ușă. — Nu, deloc. Ai grijă, nu cumva să-i lași pe colegii de la „My Neighbour” să-ți vândă vreun nou contract. Ea râse. De data asta el o sărută lung, pe gură: — O să-mi fie dor de tine. — Și mie. Era însă ceva trist în privirea ei, iar o clipă, el se întrebă dacă nu cumva avea vreo problemă. Mai văzuse acea privire și-n alți ochi... începând cu ai lui Alicia. Era un mod de exprimare al femeilor, fără cuvinte. Însemna că se simțeau singure, că erau singure. Știa și el, numai că nu putea face nimic, nu se va schimba el acum. N-o făcuse mai înainte, iar la treizeci și nouă de ani, își închipuia că-i prea târziu pentru o schimbare radicală. Gloria plecă din birou, iar Scott se întoarse la lucru. Avea o mulțime de adnotări pe care voia să le facă pentru noile scenarii, date fiind modificările de acțiune care interveneau. Când își ridică capul din mașina de scris, era deja întuneric și-și dădu abia atunci seama că era ora zece și că îi era cumplit de sete. Se ridică de la birou, mai aprinse câteva lumini și-și turnă niște sifon. Știa că Sarah îi lăsase câteva sandvișuri pe biroul ei, numai că lui nu-i era foame. Munca părea că-i umplea sufletul atunci când totul mergea bine, era mulțumit când își arunca privirea asupra a ceea ce lucrase. Se lăsă pe spătarul scaunului și sorbi câte o gură de sifon. Mai era încă o scenă pe care voia s-o modifice, înainte de a se opri din lucru în seara aceea, așa că următoarele două ore stătu din nou aplecat asupra vechii mașini de scris Remington, uitând totul din jurul lui, concentrat numai asupra a ceea ce scria. De data asta, când se opri, era miezul nopții. Lucra de aproape douăzeci de ore și abia dacă simțea vreun strop oboseala. Dimpotrivă, se simțea vesel, îi plăceau schimbările de situație pe care le concepuse și felul în care evolua acțiunea. Luă teancul de hârtii pe care le umpluse în acea după-amiază, le încuie în biroul său, mai luă un pahar cu sifon în drum spre ieșire și-și lăsă țigările pe birou. Rareori fuma în timp ce nu lucra. Trecu de biroul secretarei lui, cu sandvișurile în cutia de carton, merse de-a lungul coridorului iluminat de neoane, trecu de vreo șase studiouri care erau închise la acea oră. Era o discuție târzie, în emisie, într-unul din studiouri, unde un grup de puști ciudați, îmbrăcați în haine punk tocmai intrau pe platoul de filmare. Le zâmbi, dar ei nu-i dădură nici o atenție. Erau prea emoționați. Trecu mai departe, pe lângă studioul de unde se transmiteau Știrile de la ora unsprezece, care era și el întunecat, având deja pregătită emisiunea de dimineață. Paznicul de la intrare îi înmână lui Scott condica. Semnă și făcură un scurt comentariu asupra ultimului joc de baseball. El și bătrânul portar aveau o pasiune comună pentru echipa Los Angeles Bulls. Când ieși în aerul proaspăt al serii respiră adânc, simțind căldura nopții de primăvară. Amestecul de fum și ceață (caracteristic orașelor industriale) nu era prea evident la acea oră și era minunat simplul fapt că te aflai în viață. Își iubea meseria, i se părea că merită să lucrezi până la orele acelea înaintate, ca să scrii povestiri despre oameni imaginari. În timp ce lucra, personajele și situațiile parcă deveneau reale, iar când termina era întotdeauna încântat de ceea ce scrisese. Când și când, era un adevărat chin, dacă o scenă nu-i reușea. Un personaj ieșea de sub control și devenea cineva, la care el nu se gândise. De cele mai multe ori munca lui era o pasiune, pe care o iubea și uneori îi invidia pe scenariști că nu putea să scrie el totul. Oftă fericit în timp ce-și porni mașina. Avea un Dodge ’ 52 un gen de camionetă pe care o cumpărase cu șapte ani în urmă cu șapte sute de dolari și pe care o îndrăgea foarte mult. Avea o culoare castanie, era în perfectă stare de funcționare, cu mult spațiu, ceea ce le plăcea mai ales băieților când veneau să-l viziteze și se plimbau cu el. În timp ce se îndrepta spre casă, pe autostrada Santa Barbara, spre Sixth Avenue, își dădu brusc seama că-i era foame. Mai mult, murea de foame. Știa că n-are nimic acasă. Nu mai mâncase acolo de zile în șir. Lucrase mult și mâncase în oraș, iar weekend-ul trecut și-l petrecuse cu Gloria, în Malibu. Închiriase această casă din Malibu de la o vedetă de cinema în vârstă, care se pensionase și locuia în altă parte de ani de zile, dar mai ținea încă această casă în care locuise cândva. Scott se opri la Supermarket în drum spre casă. Era trecut bine de miezul nopții, când își îndreptă camioneta în locul de parcare și se strecură într-un loc liber, chiar în fața intrării principale. O parcă exact lângă un vechi Ford Mustang albastru, decapotabil. Intră în magazinul non-stop luminat puternic și își luă un căruț. Alături, se frigeau niște pui la proțap și-l izbi mirosul grozav. Își luă și el unul, un set de șase beri, niște cartofi prăjiți, în vid, niște salam, murături, apoi se îndreptă spre raionul de legume și fructe, de unde-și luă salată verde, roșii și alte legume ca să-și facă el singur o salată. Cu cât se gândea mai mult, cu atât i se făcea mai foame și abia aștepta să ajungă acasă. Nu-și mai amintea dacă mâncase sau nu la prânz. I se părea că trecuseră ani întregi de când nu mai mâncase. Își aminti că-i trebuiau șervetele și hârtie igienică pentru amândouă băile, îi trebuia cremă de ras și parcă nici pastă de dinți nu mai avea. Nu mai avusese timp să-și facă cumpărăturile. În vreme ce se învârtea prin magazin, ca în mijlocul după-amiezii, își cumpără produse de uz casnic, apoi ulei de măsline, boabe de cafea, compoziție pentru făcut clătite, cârnați, sirop - pentru data viitoare când va lua micul dejun acasă în weekend - câteva brioșe, câteva tipuri de fulgi de cereale, un fruct de ananas și un pepene proaspăt. Se simțea ca un copil care umple cu sălbăticie coșul cu diverse lucruri. Pentru o clipă, încetă să se mai grăbească. Nu trebuia să se ducă la lucru, nu-l aștepta nimeni, nicăieri și putea să caute prin magazin, după bunul lui plac, orice. Încercă să se decidă dacă voia niște franzelă franțuzească sau pâine Brie la cină. Coti, uitându-se după pâine și dădu peste o tânără care-și ridica de pe jos un teanc de șervetele. Parcă ieșise din pământ și înainte de-a putea s-o ajute cu ceva, era cât pe ce s-o răstoarne cu căruciorul de autoservire. Ea sări într-o parte, se uită îngrozită, lăsând să-i cadă totul din mână în jurul ei. El o privea, era ceva izbitor, frumos și curat la ea, care emana sănătate. Nu se putea abține să n-o fixeze cu privirea, în timp ce ea se întorcea și-și adună lucrurile de pe jos: — Îmi pare rău... eu... dați-mi voie să vă ajut... Își lăsă căruciorul, se aplecă să-i dea o mână de ajutor, ea însă se grăbi să se ridice. Zâmbi, roșind ușor. — Nu-i nimic. Avea un zâmbet larg, pătrunzător, ochi mari, albaștri. Părea un om care avea multe de spus. Se uită fix la ea, ca un copil. Ea-și împinse căruciorul, zâmbindu-i din nou, peste umăr. Semăna cu o scenă de film, ori cu ceva ce ar scrie el pentru serial. El o întâlnește pe ea, vrea să fugă după ea... Hei, așteaptă!... Stai! Plecase, cu părul ei negru, strălucitor, care-i atârna liber pe umeri, cu zâmbetul ei de fildeș, cu enormii ei ochi albaștri. Era ceva atât de direct pe care-l transmisese, ceva atât de misterios în zâmbetul ei, ca și cum ar fi vrut să-i pună o întrebare, și-n același timp ceva atât de prietenos ca și cum era gata să râdă de una singură. Nu se mai putu gândi decât la ea, cât încercă să-și termine de făcut cumpărăturile. Maioneză... anșoa... cremă de ras... ouă? Avea nevoie de ouă? Smântână? Nu se mai putea concentra. Era ridicol. Era drăguță, dar nu chiar superbă. Avea alura aceea proaspătă a unei absolvente de colegiu din est. Purta niște jeanși, un tricou roșu și pantofi sport. I se strânse ușor inima, când o văzu golind căruciorul la casă, câteva minute mai târziu. Se opri o clipă și se uită la ea. Nu era chiar atât de grozavă, își zise el. Plăcută, da... chiar frumoasă, de fapt, dar pentru gustul lui, gust ce și-l formase în California, în tot cazul, era prea obișnuită. Arăta exact ca cineva cu care să stai de vorbă până seara târziu, care spunea o glumă, putea face un desert din nimica toată, sau îți putea istorisi o poveste bună. Ce-i trebuia lui o fată ca asta, când putea avea unele ca Gloria care să-i țină de cald în pat? Însă, în vreme ce-o urmărea punând căruciorul gol la locul lui, nu-și putea explica de ce, dar simți un fel de gol, tânjind după ea. Era o ființă pe care i-ar fi plăcut s-o cunoască. Se întrebă, oare cum o chema și se îndreptă încet spre ea. „Bună!... Eu sunt Scott Robinson...” repetă el în minte, împingând căruciorul spre casa la care ea deja plătea. Se părea că nu-l observase. Completa un cec. El se uită peste umărul ei, dar nu reuși să-i vadă numele. Tot ce reuși să observe fu mâna stângă care ținea carnetul de cecuri: mâna stângă cu un inel de aur. Inelul de cununie. Oricine ar fi fost, nu mai conta. Era măritată. Își simți inima bătând, asemeni unui copil dezamăgit și mai că-l pufni râsul când ea se întoarse și-i zâmbi din nou, recunoscându-l de la ciocnirea  

Bijuterii de Danielle Steel 1   Era atâta linişte în văzduh, sub soarele strălucitor de vară, încât se auzeau păsările şi orice sunet de la câţiva kilometri, în timp ce Sarah se uita împăcată pe fereastră. Domeniul era inteligent proiectat şi perfect îngrijit. Grădinile fuseseră amenajate de Le Nôtre, cel care proiectase şi Versailles-ul, copacii alcătuind o boltă verde deasupra parcului de la Château de la Meuze. Castelul însuşi avea o vechime de patru sute de ani şi Sarah, ducesă de Whitfield, trăia acolo de cincizeci şi doi de ani. Venise împreună cu William, când era încă abia o fetiţă şi zâmbi amintirilor în timp ce urmărea cum se hârjoneau în depărtare cei doi câini ai îngrijitorului. Zâmbetul se lărgi pe chipul ei când se gândi cât de mult se va bucura Max de cei doi tineri câini ciobăneşti. Îi dădea întotdeauna un sentiment de pace să stea acolo şi să privească domeniul la care trudiseră atât de mult. Îşi amintea lesne disperarea din timpul războiului, foametea nesfârşită, câmpurile despuiate de toate roadele pe care le-ar fi putut da. Fusese atât de greu atunci… atât de diferit… şi, ciudat, nu părea să se fi întâmplat cu atât de multă vreme în urmă… cincizeci de ani… o jumătate de secol. Îşi coborî privirea spre mâinile ei, spre cele două inele cu smaralde perfect pătrate, pe care le purta aproape întotdeauna şi tot o mai surprindea că erau mâini de femeie bătrână. Încă frumoase, graţioase, folositoare, slavă Domnului, dar, fără îndoială, mâinile unei femei de şaptezeci şi cinci de ani. Trăise bine şi mult; prea mult, se gândea uneori… prea mult timp fără William… şi totuşi veşnic mai era ceva de văzut, de făcut, ceva la care să te gândeşti, ceva de plănuit, copiii ei trebuiau încă supravegheaţi. Era mulţumită de viaţa pe care o dusese şi chiar şi acum nu avea senzaţia că totul se terminase, că se consumase totul. Mereu apărea o cotitură neaşteptată a drumului, un eveniment ce nu putea fi prevăzut şi care-i solicita atenţia. Era ciudat că ei încă aveau nevoie de ea, aveau nevoie de ea mai puţin decât credeau şi totuşi încă mai apelau la ea destul de des, spre a-i da impresia că e importantă pentru ei şi încă folositoare. Şi mai erau şi copiii lor. Zâmbi gândindu-se la ei şi rămase acolo, în picioare, aşteptând să-i vadă când apar. De acolo îi vedea când soseau… le vedea chipurile când zâmbeau, râdeau sau păreau enervaţi după ce coborau din maşini şi, plini de speranţe, îşi ridicau privirile spre ferestrele ei. Parcă ar fi ştiut întotdeauna că ea îi urmăreşte de acolo. Indiferent ce alte treburi ar fi avut în după-amiaza în care urmau să sosească, ea îşi găsea întotdeauna ceva de făcut în salonaşul elegant de la etaj, aşteptându-i. Şi chiar acum, după atâţia ani, când toţi erau mari, simţea acelaşi fior de nerăbdare să le vadă chipurile, să audă povestirile lor, să asculte problemele lor. Îşi făcea griji pentru ei şi îi iubea ca întotdeauna şi, într-un fel, fiecare din ei era o fărâmă din imensa dragoste pe care o împărţise cu William. Ce om minunat fusese el! Depăşise orice închipuire, orice vis! Chiar şi după război, era o forţă demnă de luat în seamă, un om pe care toţi cei care-l cunoscuseră şi-l vor aminti întotdeauna. Sarah se îndepărtă încet de la fereastră, trecând prin faţa căminului din marmură, unde se aşeza deseori în după amiezile reci de iarnă, stând pe gânduri, scriind bilete sau chiar câte o scrisoare unuia dintre copiii ei. Vorbea frecvent cu ei la telefon, la Paris, Londra, Roma, München, Madrid şi totuşi îi plăcea grozav să scrie. Stătea în picioare, privind o masă acoperită cu o bucată de brocart vechi, decolorat, un adevărat obiect de artă lucrat de mână pe care-l găsise cu ani în urmă la Veneţia. Atinse uşor fotografiile înrămate aşezate acolo, luând câte una, la întâmplare ca s-o privească mai bine; şi când se uita la ele, îşi amintea perfect momentul exact când fuseseră făcute… în ziua nunţii, când William râdea de o remarcă făcută de cineva şi ea ridicase privirea spre el, zâmbind sfioasă. Era atâta fericire în ochii aceia, atâta bucurie, încât crezuse că-i va exploda inima în ziua nunţii. Purta o rochie bej de dantelă şi satin, o pălărie de dantelă bej, foarte şic, cu o mică voaletă, iar în braţe avea un imens buchet de orhidee mici, de culoarea ceaiului. Se cununaseră în casa părinţilor ei, într-un cerc restrâns din care făceau parte doar cei mai buni prieteni ai părinţilor ei. La petrecerea care a urmat, liniştită şi foarte elegantă, au mai venit aproape o sută de prieteni. Fără domnişoare de onoare, fără cavaleri de onoare, fără un mare ospăţ de nuntă, fără exuberanţă tinerească. Doar sora ei o însoţise, îmbrăcată cu o rochie de satin albastru, frumos drapată, şi cu o pălărie uluitoare, creată special pentru ea de Lily Daché. Mama lor avea o rochie scurtă, verde ca smaraldul. Sarah zâmbi amintindu-şi… rochia mamei ei avea exact culoarea celor două superbe smaralde ale sale. Cât de fericită ar fi fost mama dacă ar fi apucat să le vadă! Mai erau şi alte fotografii, cu copiii când erau mici… una minunată, a lui Julian cu primul lui căţel… şi Phillip, care părea foarte matur, deşi avea doar opt sau nouă ani când se dusese prima dată la Eton. Una cu Isabelle, pe undeva, prin sudul Franţei, când avea zece ani şi ceva… şi cu amândoi în braţele lui Sarah, imediat după ce se născuseră. William făcuse toate fotografiile, luptându-se cu lacrimile ce-l podideau ori de câte ori o privea pe Sarah cu încă un nou născut în braţe. Şi Elizabeth… ce micuţă părea, lângă Phillip, într-o fotografie atât de îngălbenită că abia se mai distingeau figurile. Dar, ca întotdeauna, lui Sarah îi dădură lacrimile privind-o, copleşită de amintiri. Viaţa ei fusese bună şi plină, dar nu întotdeauna uşoară. Se uită mult timp la fotografii, retrăind momentele acelea, gândindu-se la fiecare dintre ei, croindu-şi încet drum printre amintiri, în timp ce încerca să le evite pe cele prea dureroase. Oftă, îndepărtându-se din nou, şi se duse înapoi să aştepte la uşile-fereastră dinspre terasă. Era graţioasă, înaltă, avea spatele drept şi îşi ţinea capul cu mândria şi eleganţa unei dansatoare. Avea părul alb ca neaua, deşi odinioară strălucea ca abanosul; ochii ei verzi, imenşi, aveau aceeaşi culoare intensă, închisă, ca smaraldele ei. Dintre copii, Isabelle îi moştenise ochii şi chiar şi ai ei nu erau la fel de închişi la culoare ca ai lui Sarah. Dar niciunul din ei nu avea puterea şi eleganţa ei, niciunul nu avea tăria pe care o avusese ea, dârzenia, forţa de a ţine piept la tot ce-i aşternuse viaţa în cale. Vieţile lor fuseseră mai uşoare decât a ei şi pentru asta era, într-un fel, foarte recunoscătoare. Pe de altă parte, se întreba uneori dacă atenţia ei permanentă nu le luase din vigoare, dacă nu cumva îi răsfăţase prea mult şi de aceea deveniseră mai slabi. Deşi nu se putea spune că Phillip era slab… sau Julian… sau Xavier… sau chiar Isabelle… Şi totuşi, Sarah avea ceva ce nu avea niciunul din ei, o tărie sufletească pură, care părea să emane din ea când o priveai. Când intra ea într-o încăpere, se simţea puterea aceea şi, cu voia sau fără voia ta, nu puteai să n-o respecţi. Şi William fusese la fel, dar mai expansiv, mai ostentativ în felul în care se bucura de viaţă şi în care îşi manifesta firea lui bună. Sarah fusese întotdeauna mai liniştită, cu excepţia ocaziilor când era cu William. El scotea la iveală tot ce era mai bun în ea. El îi dăduse totul, spunea ea adesea. Tot ceea ce îndrăgea, iubea sau avea cu adevărat nevoie. Zâmbi privind peste gazonul verde, amintindu-şi cum începuse totul. Parcă se petrecuse doar în urmă cu câteva ceasuri… cu câteva zile. Îi era imposibil să creadă că a doua zi va împlini şaptezeci şi cinci de ani. Copiii şi nepoţii veneau s-o sărbătorească, iar în ziua următoare urmau să vină sute de oameni celebri şi importanţi. Petrecerea i se părea şi acum o prostie, dar copiii insistaseră. Julian organizase totul şi chiar şi Phillip o sunase de şase ori de la Londra ca să se asigure că totul merge bine. Iar Xavier se jurase că oriunde ar fi, în Botswana sau în Brazilia, ori Dumnezeu ştie unde, va zbura cu avionul ca să ajungă la sărbătorirea ei. Acum îi aştepta la fereastră, aproape cu răsuflarea tăiată, simţind un fior de emoţie. Era îmbrăcată cu o rochie Chanel neagră, simplă, mai veche, dar splendid croită, un şirag de perle enorme perfect  asortate, pe care-l purta întotdeauna, lăsându-i muţi de admiraţie pe cei ce-l vedeau prima dată. Le primise după război şi dacă le-ar vinde acum ar lua pe ele peste două milioane de dolari. Dar Sarah nu se gândea la asta: ea le purta fiindcă ţinea la ele, fiindcă erau ale ei şi fiindcă William insistase să le păstreze. — Ducesa de Whitfield se cuvine să poarte asemenea perle, iubita mea, o tachinase el când le probase prima oară, peste un pulover vechi de-al lui pe care îl împrumutase ca să lucreze în grădină. Să fiu al naibii dacă ale mamei nu păreau nişte perle amărâte în comparaţie cu astea, comentase el. Ea râsese şi el o strânsese la piept şi o sărutase. Sarah Whitfield avea lucruri frumoase şi trăise o viaţă frumoasă. Şi era cu adevărat o persoană deosebită. Când în sfârşit îşi pierdu răbdarea şi dădu să plece de la fereastră, auzi prima maşină la ultima cotitură dinspre alee. Era o limuzină Rolls-Royce neagră, nesfârşită, cu geamuri atât de întunecate încât nu putea să vadă cine e înăuntru. Numai ea ştia, îi ştia perfect pe fiecare. Maşina se opri în faţa intrării principale a castelului, aproape sub fereastra ei şi când şoferul coborî, grăbindu-se să deschidă portiera, ea clătină din cap amuzată. Fiul ei cel mai mare avea o înfăţişare foarte distinsă, ca întotdeauna, şi foarte, foarte britanică, străduindu-se să nu se vadă cât de hărţuit era de femeia care coborî din maşină imediat după el. Purta o rochie de mătase albă şi pantofi Chanel; părul era tuns scurt, foarte şic, şi în soarele de vară sclipeau diamantele peste tot, pe unde putuse să şi le pună. Zâmbi din nou în sinea ei, întorcând spatele scenei de la fereastră. Era doar începutul unor zile grozave, interesante… Greu de crezut… nu putea să nu se întrebe ce părere ar fi avut William despre toate astea… despre toată agitaţia de la aniversarea ei de şaptezeci şi cinci de ani… Şaptezeci şi cinci de ani… atâţia ani, atât de curând… Parcă trecuseră doar câteva clipe de când începuse totul…

Ecouri de Danielle Steel  Capitolul 1   Beata Wittgenstein se plimba cu părinţii ei pe malul lacului Leman în lumina leneşă a după-amiezii de primăvară. Soarele ardea puternic, iar aerul străbătut neîncetat de insecte şi de păsări nu era înviorat de nicio pală de vânt. Beata şi sora ei mai mică, Brigitte, veniseră împreună cu mama lor la Geneva ca să stea acolo peste vară. Beata tocmai împlinise douăzeci de ani, iar sora ei era cu trei ani mai mică. Războiul începuse în urmă cu treisprezece luni, în vara precedentă, iar anul acesta tatăl lor dorise ca ele să-şi petreacă vacanţa în afara Germaniei. Era sfârşitul lui august 1915 şi venise şi el să le ţină companie preţ de o lună. Cei doi băieţi ai familiei, înrolaţi în armată, reuşiseră la rândul lor să capete o permisie de o săptămână. Horst avea douăzeci şi trei de ani şi era locotenent la statul-major divizionar de la München. Ulm era căpitan în Regimentul 105 de infanterie, parte a Diviziei a XIII-a din Armata a Patra. Tocmai împlinise douăzeci şi şapte de ani în săptămâna pe care o petrecuse la Geneva cu familia. Fusese un miracol faptul că se putuseră întâlni cu toţii. Războiul părea să-i devoreze pe toţi tinerii germani, aşa că Beata şi mama ei erau mereu îngrijorate pentru cei doi băieţi. Tatăl le spunea că totul avea să se termine curând, dar departe de auzul femeilor discursul său era complet diferit. Bărbaţii păreau să fie mult mai conştienţi de aspectul sumbru al vremurilor care urmau. Brigitte, pe de altă parte, era foarte supărată că nu se mai găseau tineri frumoşi cu care să poată flirta. De când era mică, nu vorbea decât despre măritiş. Se îndrăgostise recent de unul dintre prietenii lui Horst de la universitate, iar Beata era convinsă că frumoasa ei soră mai mică avea să se logodească în iarna următoare. Beata nu avea astfel de interese sau de intenţii. Ea fusese întotdeauna cea liniştită şi serioasă şi o interesau mult mai mult studiile decât să-şi găsească un bărbat. Tatăl ei spusese întotdeauna că era o fiică perfectă. Nu se certaseră decât atunci când ea insistase să meargă la universitate, la fel ca fraţii ei. În opinia capului familiei, era o idee absurdă. Deşi el însuşi era o persoană instruită, nu credea că un asemenea nivel de educaţie era necesar pentru o femeie. Nu se îndoia că, în scurt timp, ea avea să se mărite şi să aibă grijă de soţ şi de copii, deci frecventarea cursurilor universitare ar fi fost absolut inutilă. Fraţii Beatei şi prietenii lor erau simpatici, iar sora ei era frumoasă şi obişnuia să flirteze. Beata se simţise întotdeauna diferită, prin felul său liniştit de a fi şi pasiunea ei pentru studii. Într-o lume perfectă, i-ar fi plăcut să fie profesoară, dar când spunea acest lucru, fraţii ei râdeau de ea. Brigitte spunea că doar fetele sărace se făceau profesoare sau guvernante, iar fraţii ei adăugau că doar urâtele se gândeau la o asemenea meserie. Le plăcea să o necăjească, deşi Beata nu era nici săracă, nici urâtă. Tatăl ei deţinea una dintre cele mai importante bănci din Köln. Aveau o casă mare şi frumoasă în cartierul Fitzengraben, iar mama ei, Monika, era bine cunoscută în oraş nu numai pentru frumuseţea sa, ci şi pentru îmbrăcămintea elegantă şi bijuteriile pe care le etala. Asemenea Beatei, era o femeie liniştită. Monika se măritase cu Jacob Wittgenstein la şaptesprezece ani şi fusese fericită cu el în cei douăzeci şi opt de ani de căsnicie. Căsătoria fusese aranjată de familiile celor doi şi se dovedise a fi o idee bună. La momentul respectiv, însemnase unirea a două averi considerabile, pe care Jacob le sporise în timp. Conducea afacerile băncii cu o mână de fier şi cu un spirit clarvăzător. Tot ceea ce ţinea de familia Wittgenstein sugera soliditate. Singurul element imprevizibil din viaţa lor de acum era cel care-i preocupa pe toţi în acea perioadă: războiul. Vacanţa din Elveţia reprezentase o oază de linişte, atât pentru părinţi, cât şi pentru copii. De obicei, îşi petreceau verile în Germania, la mare, însă anul acesta Jacob insistase să plece toţi în străinătate în lunile iulie şi august. Vorbise cu un general pe care-l cunoştea bine şi îi ceruse favoarea enormă de a-i avea în permisie pe ambii fii. Generalul luase, cu discreţie, măsurile de rigoare. Familia Wittgenstein, de origine evreiască, era posesoarea unei averi imense şi a unei puteri pe măsură. Beata era conştientă de acest fapt, însă nu-i acorda o atenţie deosebită. O interesau mult mai mult studiile. Deşi uneori Brigitte era nemulţumită de constrângerile impuse de ortodoxie, Beata, în stilul său discret, era profund religioasă, spre bucuria tatălui său. El însuşi, în tinereţe, îşi şocase familia spunând că dorea să devină rabin. Reacţia paternă fusese fără echivoc, aşa că, la momentul oportun, se alăturase băncii familiale împreună cu tatăl său, cu fraţii, unchii şi bunicul său. Aceasta era o tradiţie de familie şi, cu toate că tatăl lui Jacob avea mare respect pentru viaţa religioasă, nu intenţiona să-şi sacrifice fiul. Ascultător, Jacob începuse să lucreze la bancă şi se căsătorise la puţin timp după aceea. Acum avea cincizeci de ani, fiind cu cinci ani mai în vârstă decât soţia sa. Întreaga familie era de acord că decizia de a petrece vara în Elveţia fusese una fericită. Familia Wittgenstein avea acolo mulţi prieteni, astfel că petrecerile se ţineau lanţ. Jacob îi cunoştea pe toţi bancherii din Elveţia şi îşi vizitase cunoştinţele din Lausanne şi din Zürich. Oricând era posibil, fetele îi însoţeau. Cât fuseseră acolo Horst şi Ulm, petrecuseră cât mai mult timp împreună cu ei. La întoarcere, Ulm avea să plece pe front, iar Horst rămânea la cartierul general divizionar din München. Părea foarte satisfăcut de această situaţie. În pofida educaţiei serioase pe care o primise, Horst era un playboy în toată regula. El şi Brigitte aveau mult mai multe în comun unul cu celălalt decât avea oricare din ei cu Beata. Rămăsese în urma celorlalţi, păşind încet pe malul lacului. Fratele ei mai mare, Ulm, se întoarse şi i se alătură. Poate pentru că avea cu şapte ani mai mult, o protejase întotdeauna şi îi respecta personalitatea retrasă. — La ce te gândeşti, Bea? Pari foarte serioasă, chiar melancolică. De ce nu stai cu noi? Mama şi sora lor se aflau cu mult în faţă şi vorbeau despre modă şi despre bărbaţii care îi plăcuseră lui Brigitte la petrecerile săptămânii precedente. Bărbaţii din familie vorbeau despre singurele subiecte care-i interesau, anume războiul şi banca. După război, Ulm avea să lucreze din nou la bancă, al cărei angajat era de patru ani. Tatăl lor spusese că Horst trebuia să se aşeze la casa lui şi să li se alăture. Horst promisese că, de îndată ce se termina războiul, intenţiona să facă acest lucru. În urmă cu un an, când se deschiseseră ostilităţile, avea doar douăzeci şi doi de ani şi îşi asigurase tatăl că, la final, avea să fie gata de muncă. Jacob proclamase în repetate rânduri că sosise momentul ca Ulm să se căsătorească. Singurul lucru pe care îl aştepta de la copiii lui sau, de fapt, de la orice persoană aflată în imediata sa apropiere era să-l asculte. Avea aceleaşi aşteptări şi din partea soţiei, iar ea nu-l dezamăgise niciodată. Nici copiii nu-l dezamăgiseră, cu excepţia lui Horst, care nu se lăsase atras de muncă până să între în armată. Pe deasupra, în clipa aceea, căsătoria era ultimul lucru la care îi stătea capul. De fapt, singura interesată de această perspectivă era Brigitte. Beata încă nu întâlnise un bărbat care să-i fure minţile. Deşi era de părere că mulţi celibatari din cercul părinţilor ei arătau bine, majoritatea celor tineri păreau ignoranţi, iar cei mai maturi o speriau un pic şi, deseori, îi păreau prea sumbri. Nu se grăbea să se mărite, îi plăcea să declare că, dacă era să-şi pună pirostriile, spera ca alesul să fie un om învăţat, nu neapărat un bancher. Nu avea cum să-i spună asta lui Jacob, deşi le-o mărturisise de multe ori mamei şi surorii ei. În opinia lui Brigitte, era o viaţă anostă. Tânărul prieten al lui Horst pe care pusese ochii era la fel de frivol ca ea şi provenea tot dintr-o familie importantă în lumea afacerilor bancare. Jacob urma să se vadă cu tatăl băiatului în luna septembrie, pentru a discuta problema, deşi Brigitte nu ştia acest lucru. Pentru Beata însă nu apăruse niciun pretendent, ceea ce nu era de mirare, dată fiind lipsa oricărui efort din partea ei. La petreceri aproape că nu vorbea deloc. Îşi însoţea conştiincioasă părinţii, purta rochiile alese de mama ei, era mereu politicoasă cu gazdele şi se simţea foarte uşurată atunci când venea timpul să plece acasă. Spre deosebire de Brigitte, care trebuia luată cu forţa, nevrând să piardă niciun moment de distracţie şi se tot întreba de ce avea o familie atât de plictisitoare. Ca întotdeauna, Horst era complet de acord cu ea. Beata şi Ulm erau cei serioşi. — Te-ai distrat bine la Geneva? o întrebă Ulm. El era singurul care îşi dădea osteneala să poarte o conversaţie cu ea. Horst şi Brigitte erau prea ocupaţi să se amuze ca să-şi piardă timpul discutând subiecte serioase cu sora lor. — Da, m-am simţit bine, spuse Beata zâmbindu-i timid. Chiar dacă era fratele ei, aspectul fizic şi gentileţea lui nu încetau s-o surprindă. Ulm era înalt, blond şi atletic, aşa cum fusese şi Jacob în tinereţe. Avea ochi albaştri şi trăsături care-i nedumereau pe străini, fiindcă nu arăta a evreu. Desigur, toţi le cunoşteau obârşia, dar asta nu însemna că nu erau acceptaţi chiar şi în mediile cele mai aristocrate din Köln. Tatăl lor era prieten din copilărie cu membri ai familiilor Hohenlohe sau Thurn und Thaxis. Wittgensteinii erau atât de respectaţi şi de vestiţi, încât li se deschideau toate uşile. Însă Jacob le spusese copiilor săi că, atunci când avea să vină vremea să se căsătorească, soţii lor trebuiau să fie evrei. Nu încăpea discuţie şi niciunul dintre ei nu se gândea să nu fie de acord. Societatea îi accepta ca atare, iar la momentul potrivit aveau să aleagă o persoană din lumea lor. Dacă i-ar fi privit cineva pe Ulm şi pe Beata în timp ce se plimbau pe malul lacului, nici n-ar fi crezut că erau rude. Fraţii şi sora ei semănau foarte mult cu tatăl lor, fiind înalţi, blonzi, cu ochi albaştri şi trăsături fine. Beata, în schimb, semăna cu mama ei: era brunetă, micuţă, fragilă şi delicată, cu părul de abanos şi pielea de porţelan. Avea o trăsătură în comun cu ceilalţi, anume ochii albaştri enormi, însă, cu excepţia acelei diferenţe minore, era imaginea în oglindă a mamei ei, ceea ce îi făcea mare plăcere, în secret, lui Jacob. Încă era foarte îndrăgostit de soţia lui, după aproape douăzeci şi nouă de ani, astfel că atunci când vedea zâmbetul Beatei îşi amintea de soţia sa, care la începutul căsătoriei lor avea aceeaşi vârstă şi era mişcat pe dată. Aşadar, avea o mare slăbiciune pentru Beata, iar Brigitte se plângea de multe ori că aceasta era preferata lui. O lăsa să facă orice voia. Însă dorinţele Beatei erau inofensive. Planurile lui Brigitte erau mult mai îndrăzneţe decât cele ale surorii ei mai mari. Beata prefera să rămână acasă şi să citească. Singura dată când tatăl ei se supărase cu adevărat pe ea fusese atunci când o găsise citind Biblia în versiunea regelui Iacob. — Ce e asta? o întrebase cu o mină aspră. Beata avea şaisprezece ani pe vremea aceea şi era fascinată de carte, înainte citise destul de mult din Vechiul Testament. — E interesant, tată. Poveştile sunt minunate şi multe lucruri sunt exact la fel cu acelea în care credem noi. Beata prefera Noul Testament celui Vechi. Tatăl ei găsise că aşa ceva era inadmisibil şi îi luase cartea. Nu voia ca fiica lui să citească o Biblie creştină şi i se plânsese soţiei sale în legătură cu acest lucru, sugerându-i Monikăi să-i supravegheze cu atenţie lecturile. De fapt, Beata parcurgea cu nesaţ orice volum îi cădea în mână, inclusiv Aristotel şi Platon. Era o cititoare avidă şi îi plăceau foarte mult filosofii greci. Chiar şi tatăl ei se vedea nevoit să recunoască faptul că, dacă ar fi fost bărbat, ar fi fost un savant în toată puterea cuvântului. Ceea ce îşi dorea pentru ea acum, aşa cum dorea şi pentru Ulm şi, destul de curând şi pentru ceilalţi doi, era să se căsătorească. Începea să-i fie teamă că avea să se deprindă cu celibatul dacă mai aştepta mult. Jacob avea câteva idei pe care voia să le analizeze cu mai multă atenţie în timpul iernii, dar războiul îi afectase toate planurile. Majoritatea bărbaţilor în putere se înrolaseră, iar mulţi tineri dintre cunoscuţii lor fuseseră omorâţi în ultimul an. Incertitudinea era foarte deranjantă. Se gândea că Beata s-ar fi înţeles bine cu un bărbat mai în vârstă. Voia pentru Beata un partener de viaţă matur, care să-i poată aprecia intelectul şi să-i împărtăşească interesele. Nu se opunea acestei idei nici pentru Brigitte, căreia i-ar fi fost de folos un soţ capabil să o ţină sub control. Deşi îşi iubea toţi copiii, era foarte mândru de fiica lui mai mare. Se considera un bărbat înţelept şi plin de compasiune. Era genul de om la care nimeni nu ezita niciodată să apeleze. Beata îl iubea şi îl respecta foarte mult, aşa cum îşi iubea şi mama. Cu toate acestea, în secret, le spunea celorlalţi că îi era mai uşor să discute cu mama ei, care era mai puţin rigidă. Tatăl era la fel de serios ca Beata şi, de multe ori, dezaproba frivolităţile mezinei. — Aş vrea să nu trebuiască să te întorci pe front, murmură Beata cu tristeţe, în timp ce îşi continuau plimbarea. Ceilalţi se întorseseră, iar acum ea şi Ulm erau cu mult în faţa lor. — Nici mie nu-mi place, dar cred că totul se va termina în curând, spuse el zâmbind. Nu credea cu adevărat acest lucru, însă aşa se cuvenea să-i răspundă unei femei. Ar trebui să pot veni iar acasă, de Crăciun. Beata dădu din cap gânditoare, părându-i-se că până atunci mai era o eternitate. Nu putea îndura gândul că i se putea întâmpla ceva. Îl adora mai mult decât îi spusese vreodată. Îl iubea şi pe Horst, dar acesta îi părea mai degrabă un frăţior ignorant, nu un frate mai mare. Îi plăcea să o necăjească şi mereu o făcea să râdă. Legătura ei cu Ulm era diferită. Vorbiră în continuare pe tot drumul către hotel, iar în seara aceea luară cina împreună pentru ultima dată înainte ca băieţii să se întoarcă în Germania. Ca de obicei, Horst îi amuză pe toţi, imitând persoanele cu care se întâlniseră şi povestindu-le istorii scandaloase despre prietenii lor. Bărbaţii plecară a doua zi, iar femeile rămaseră pentru ultimele trei săptămâni ale vacanţei la Geneva. Jacob voia ca ele să rămână cât mai mult în Elveţia, deşi Brigitte începea să se plictisească. Beata şi mama ei, în schimb, erau foarte fericite acolo. Într-o după-amiază, Brigitte şi Monika se duseră la cumpărături, iar Beata spuse că avea să rămână la hotel, fiindcă o durea capul. Nu era adevărat, dar i se părea obositor să colinde magazinele împreună cu ele. Brigitte proba mereu toate hainele care-i cădeau în mână, îşi comanda rochii, pălării şi pantofi. Impresionată de bunul ei gust şi de simţul ei accentuat al modei, mama o încuraja întotdeauna. Apoi, după ce treceau pe la toţi croitorii, pe la toate modistele şi pe la toate magazinele care făceau mănuşi nemaipomenite, dădeau o tură pe la bijutieri. Beata ştia că nu aveau să se întoarcă până la cină şi se bucura să poată sta singură la soare, citind. După prânz, coborî pe malul lacului şi porni în plimbarea obişnuită. Era puţin mai frig decât în ziua precedentă şi purta o rochie albă de mătase, o pălărie care să o apere de soare şi, pe umeri, un şal bleu de culoarea ochilor ei. Vorbea încet, de una singură. Cea mai mare parte a oaspeţilor hotelului luau prânzul sau erau plecaţi în oraş, aşa că avea cărarea disponibilă numai pentru ea. Se plimba cu fruntea plecată, gândindu-se la fraţii ei. Din senin, auzi un zgomot în spate; când ridică privirea, fu uimită să vadă un tânăr înalt care trecu rapid pe lângă ea, zâmbindu-i. Se îndrepta în aceeaşi direcţie, iar ea fu atât de surprinsă de apariţia lui încât făcu repede un pas într-o parte, se împiedică şi îşi suci glezna. O duru pentru o clipă, însă nu i se păru nimic grav. El îi întinse repede mâna şi o prinse înainte să cadă. — Îmi pare rău, nu am vrut să vă sperii şi cu atât mai puţin să vă dobor. Părea îngrijorat şi lăsa impresia că regreta sincer incidentul, iar Beata observă că era nemaipomenit de chipeş. Înalt, blond, cu ochii de aceeaşi culoare ca ai ei, cu braţe lungi, puternice şi umeri atletici. În timp ce vorbea cu ea nu îi dădu drumul la braţ. Tânăra femeie îşi dădu seama că pălăria i se deplasase puţin. O îndreptă, privindu-l pe furiş. Părea puţin mai în vârstă ca fratele ei mai mare. Purta pantaloni albi şi un sacou bleumarin, o cravată în aceeaşi culoare şi o pălărie de pai foarte frumoasă, care îi dădea un aspect oarecum uşuratic. — Mulţumesc, sunt bine. Eu am fost de vină. Nu v-am auzit la timp ca să mă dau la o parte. — Sau ca să mă vedeţi, până ce v-am doborât. Mi-e teamă că nu m-am comportat deloc aşa cum trebuie. Sunteţi bine? Aţi păţit ceva la gleznă? Bărbatul părea simpatic şi amabil. — N-am nimic. M-aţi prins înainte să mă rănesc. Îi vorbise în franceză, iar ea îi răspunsese în aceeaşi limbă. Învăţase franceza la şcoală şi se perfecţionase permanent. Tatăl ei insistase ca ele să înveţe şi engleza, dar era de părere că trebuia să vorbească şi italiana şi spaniola. Beata le studiase pe ambele, dar nu excela la niciuna. Engleza ei era acceptabilă, însă franceza o vorbea fluent. — Aţi vrea să staţi jos o clipă? Bărbatul arătă spre o bancă din apropiere, de unde se putea admira lacul. O strângea de braţ ca şi cum îi era teamă că ea ar fi putut cădea dacă i-ar fi dat drumul, ceea ce o făcu să zâmbească. — Sunt bine, nu vă faceţi griji. Însă perspectiva de a sta lângă el pentru o clipă i se păru atrăgătoare. Nu obişnuia să facă asta, de fapt nu mai făcuse asta niciodată, dar era atât de agreabil şi de politicos şi părea să regrete atât de mult accidentul pe care-l provocase, încât îi păru rău pentru el. În plus, nu era nimic rău în a purta o scurtă conversaţie înainte de a-şi continua plimbarea. Nu avea de ce să se grăbească înapoi la hotel, fiindcă ştia că mama şi sora ei nu aveau să se întoarcă pentru câteva ore bune. Îl lăsă să o conducă la bancă, iar el se aşeză lângă ea, menţinând o distanţă respectabilă. — Chiar sunteţi în regulă? Privi spre glezna ei pe sub tivul fustei şi observă cu uşurare că nu era umflată. — Jur, răspunse ea zâmbind. — Voiam doar să trec pe lângă dumneavoastră, fără să vă deranjez. Ar fi trebuit să spun ceva sau să vă previn. Eram foarte departe, mă gândeam la războiul ăsta nenorocit. Părea îngrijorat spunând aceste cuvinte. Incapabilă să-şi dezlipească privirea de pe chipul lui, Beata se gândi că nu mai cunoscuse niciodată pe cineva care să semene cu el. Părea un prinţ dintr-un basm şi era deosebit de prietenos. Nu părea să aibă aere sau pretenţii. Semăna cu un prieten de-al lui Ulm, deşi arăta mult mai bine. — Deci nu sunteţi elveţian? întrebă ea cu interes. — Sunt francez, rosti el cu simplitate, iar Beata se încruntă, fără să spună nimic. E foarte rău? Bunicul meu, tatăl mamei, e elveţian. De asta mă aflu aici. A murit acum două săptămâni şi a trebuit să-i ajut pe părinţii mei şi pe fratele meu să rezolve toate problemele cu moştenirea. Am primit o permisie. Era deschis şi direct, fără a fi lăudăros sau exagerat de familiar. Dar manierele lui desăvârşite sugerau o origine aristocratică. — Nu, nu e rău deloc, răspunse ea fără să stea pe gânduri. Eu sunt nemţoaică. Se aştepta oarecum ca el să sară de pe bancă şi să-i spună că îi ura pe nemţi. Erau duşmani în război şi nu avea idee cum ar fi putut să reacţioneze la mărturisirea ei. — Vă aşteptaţi să vă învinovăţesc pentru război? o întrebă el blând, zâmbindu-i. Era o tânără deosebit de drăguţă. I se părea cu adevărat frumoasă şi, vorbind cu ea, fusese impresionat de timiditatea ei. Brusc, se bucură că fusese aproape gata să o doboare. Dumneavoastră aţi făcut asta? Acest război nenorocit e vina dumneavoastră, mademoiselle? Ar trebui să fiu supărat pe dumneavoastră? o tachină el, smulgându-i un hohot de râs. — Sper că nu. Sunteţi în armată? se interesă ea. Spusese că era în permisie. — Cavalerist, am studiat la academia de echitaţie de la Saumur. Beata ştia că toţi aristocraţii se pregăteau să devină ofiţeri de cavalerie în acea unitate prestigioasă. — Trebuie să fie foarte interesant. Caii erau animalele ei favorite şi călărise mult când era mică. Îi plăcea să iasă la plimbare cu fraţii ei, mai ales cu Ulm. Horst se agita mereu şi îşi agita şi caii, ceea ce îl speria pe al ei. Şi fraţii mei sunt militari, i se confesă ea. O privi meditativ pentru o clipă îndelungată, pierdut în ochii ei albaştri, mai închişi la culoare decât ai lui. Nu mai văzuse niciodată un păr atât de întunecat în contrast cu o piele atât de albă. Părea o pictură, aşa cum stătea aşezată pe bancă. — Nu ar fi frumos ca diferendele dintre naţiuni să se rezolve atât de simplu, doi oameni care stau pe o bancă într-o după-amiază de vară, contemplând un lac? Am putea discuta despre toate problemele şi am ajunge la un acord. Aşa n-ar mai fi nevoie ca tinerii să moară pe câmpul de luptă. Vorbele lui o făcură să se încrunte din nou. Îi amintiseră cât de vulnerabili erau fraţii ei. — Ar fi foarte bine. Fratele meu mai mare crede că se va termina în curând. — Aş vrea să pot fi de acord, spuse el politicos. Mi-e teamă că o dată ce le dai oamenilor arme, perspectiva păcii se îndepărtează dramatic. Ar putea să mai dureze câţiva ani. — Sper să nu aveţi dreptate, şopti ea. — Şi eu sper la fel, răspunse necunoscutul, părând din nou jenat. Am fost incredibil de nepoliticos. Mă numesc Antoine de Vallerand. Se ridică, se înclină uşor şi apoi se aşeză din nou, în timp ce ea zâmbea. — Eu sunt Beata Wittgenstein, răspunse ea, pronunţând W-ul ca un V. — Cum se face că vorbiţi franceza aşa de bine? întrebă el. E o franceză fără cusur, fără niciun fel de accent. În realitate, vorbiţi ca o pariziancă. Nu ar fi ghicit niciodată că era nemţoaică. Pe deasupra, nici după ce îi auzi numele nu-i trecu prin cap că era evreică. Spre deosebire de majoritatea celor din jurul său, pentru el nu contau aceste lucruri. O vedea doar ca pe o tânără frumoasă şi inteligentă. — Am învăţat-o la şcoală, îl informă ea surâzând. — Nu cred; sau, dacă aşa e, sunteţi mult mai deşteaptă ca mine. Am învăţat engleza la şcoală, însă nu pot vorbi o boabă. Iar germana mea e sub orice critică. Nu am talentul dumneavoastră. Majoritatea francezilor nu-l au. Vorbim franceză şi cam atât. Presupunem că toată lumea va învăţa franceză ca să poată conversa cu noi; din fericire, dumneavoastră aţi făcut-o. Vorbiţi şi engleza? Deşi nu se cunoşteau şi îşi putea da seama că era timidă, părea deosebit de inteligentă şi de dezinvoltă. Ea însăşi era surprinsă de cât de bine se simţea. Chiar dacă era un străin, îi crea impresia de siguranţă. — Vorbesc engleza, recunoscu ea, dar nu la fel de bine ca franceza. — Sunteţi încă elevă? I se părea foarte tânără. El avea treizeci şi doi de ani, era cu doisprezece ani mai mare decât ea. — Acum nu, am terminat, răspunse ea cu sfială. Dar citesc foarte mult. Mi-ar fi plăcut să merg la facultate, dar tata nu mi-a permis acest lucru. — De ce? Peste o clipă îşi dădu singur răspunsul, zâmbind: Crede că ar trebui să vă căsătoriţi şi să aveţi copii. Nu aveţi de ce să faceţi o facultate. Am dreptate? — Absolut. — Şi nu doriţi să vă căsătoriţi? Îi amintea tot mai mult de Ulm. Avea senzaţia că ea şi Antoine erau prieteni vechi, iar el părea să se simtă la fel de în largul lui. Era dornică să fie complet sinceră cu el, lucru foarte rar pentru ea. De obicei era foarte timidă cu bărbaţii. — Nu vreau să mă mărit dacă nu mă îndrăgostesc, răspunse ea cu simplitate, iar el o aprobă. — Mi se pare logic. Părinţii dumneavoastră sunt de acord? — Nu sunt sigură. Căsătoria lor a fost aranjată şi n-au avut a se plânge. Vor ca şi fraţii mei să se însoare. — Câţi ani au fraţii dumneavoastră? — Douăzeci şi trei şi douăzeci şi şapte. Unul dintre ei este destul de serios, dar celălalt vrea doar să se distreze şi e mai nebunatic. Îi zâmbi precaută lui Antoine. — La fel suntem eu şi fratele meu. — Câţi ani are? — Este cu cinci ani mai tânăr. Are douăzeci şi şapte de ani, ca fratele dumneavoastră mai mare, iar eu sunt tare bătrân, am deja treizeci şi doi. Dar nu mai am nicio speranţă. Într-adevăr, până în acel moment, îşi pierduse aproape de tot speranţa. — Care din ei sunteţi? — Poftim? Păru să nu o înţeleagă pentru o clipă. A, da, el e nebunaticul. Eu sunt cel plictisitor. Apoi îşi ceru scuze: îmi pare rău, n-am vrut să sugerez că fratele dumneavoastră mai mare este plictisitor. Îmi închipui că e doar serios. Eu am fost mereu cel responsabil, spre deosebire de fratele meu, prea ocupat să se distreze ca să se poată gândi la responsabilităţi. Poate că are dreptate. Eu sunt mult mai liniştit. — Şi nu sunteţi căsătorit? întrebă ea cu interes. Situaţia era cel puţin bizară. Îşi adresau întrebări pe care nu ar fi îndrăznit niciodată să le rostească într-o sală de bal, într-un salon sau la o petrecere. Dar acolo, aşezaţi pe bancă, privind spre lac, i se părea perfect normal să-l întrebe orice îşi dorea. Bărbatul acela îi stârnea curiozitatea. Simţea că putea avea încredere în el, deşi era foarte chipeş. De obicei, în astfel de situaţii, bărbaţii minţeau, însă ei nu i se părea că acesta era şi cazul lui Antoine. Credea tot ce-i spusese şi avea impresia că se aflau pe aceeaşi lungime de undă. — Nu, nu sunt căsătorit, spuse el amuzat. M-am gândit o dată sau de două ori la asta, dar niciodată nu am avut senzaţia că trebuie să o fac, deşi familia m-a presat foarte mult. Sunt fiul cel mai mare. N-am vrut să fac o greşeală şi să mă însor cu femeia nepotrivită. Am preferat să rămân singur, aşa că sunt singur. — Sunt de acord, zise ea cu fermitate. Uneori i se părea aproape copilăroasă, dar alteori se vedea că are idei foarte hotărâte, precum cele despre căsătorie şi mersul la facultate. — Ce aţi fi vrut să studiaţi dacă aţi fi avut posibilitatea? Vru el să ştie. — Filosofia, replică ea după o clipă de reflecţie. Vechii greci, cred. Poate religie sau filosofia religiei. Am citit o dată Biblia din scoarţă-n scoarţă. Antoine era impresionat. Avea în faţă o tânără inteligentă, foarte frumoasă şi capabilă de a întreţine o conversaţie extrem de plăcută. — Şi ce părere va făcut? Nu pot spune că am citit-o, doar pe ici, pe colo, mai ales la nunţi şi la înmormântări. Cea mai mare parte a timpului mi-o petrec în compania cailor sau ajutându-l pe tata să administreze proprietatea noastră. Întotdeauna am fost îndrăgostit de pământ. Îi era greu să-i explice cât de mult însemnau pentru el pământurile şi calul său. Le avea în sânge. — Cred că mulţi bărbaţi sunt în situaţia asta. Unde este proprietatea familiei dumneavoastră? Îi plăcea să stea la taclale cu el şi nu voia să încheie discuţia. — În Dordogne, ţinutul cailor. Lângă Perigord, aproape de Bordeaux, dacă asta vă spune ceva. Ochii i se luminară vorbind despre pământurile dragi, iar ea putu înţelege ce însemnau pentru el. — N-am fost niciodată acolo, dar cred că sunt nişte locuri minunate, dacă le iubiţi atât de mult. — Cu siguranţă. Unde locuiţi în Germania? — La Köln. — Am fost acolo. Îmi place foarte mult şi Bavaria. Iar Berlinul e pur şi simplu o încântare. — La Berlin ar vrea să se mute fratele meu, Horst. Sigur, nu va putea face asta. După război trebuie să lucreze pentru tata, nu are de ales. Bunicul meu şi tatăl meu şi fraţii lui şi fratele meu Ulm lucrează cu toţii la banca familiei. Nu mi se pare foarte distractiv, dar se pare că tuturor le place. Cred că ar fi interesant, spuse ea, iar el îi zâmbi. Avea foarte multe idei inteligente şi privea cu o enormă curiozitate lumea dimprejur. Antoine nu se îndoia că dacă ar fi mers la facultate sau ar fi putut lucra la bancă s-ar fi descurcat excelent. Încă era impresionat de faptul că citise Biblia când era mică. — Ce vă place să faceţi? — Îmi place foarte mult să citesc şi să învăţ lucruri noi. Mi-ar plăcea să devin scriitoare, dar, desigur, nu pot face nici asta. Niciun bărbat nu ar fi fost de acord să se dedice unei asemenea activităţi, în loc să aibă grijă de el şi de copii. — Poate că veţi reuşi într-o zi, până la urmă totul depinde de persoana cu care vă căsătoriţi, în cazul în care o faceţi. Aveţi şi surori sau numai fraţi? — Am o soră mai mică, Brigitte, în vârstă de şaptesprezece ani. Îi place foarte mult să meargă la petreceri, să danseze şi să se îmbrace frumos şi de-abia aşteaptă să se mărite. Îmi spune întotdeauna că sunt foarte plicticoasă, mărturisi Beata surâzând, ceea ce-i dădu tânărului imboldul de a o lua în braţe, chiar dacă nu fuseseră prezentaţi aşa cum se cuvine. Brusc, incidentul care le permisese să se cunoască se profila ca un noroc extraordinar, iar Antoine avea sentimentul că şi Beata gândea la fel. — Fratele meu crede acelaşi lucru despre mine, însă trebuie să vă spun că nu vă găsesc deloc plictisitoare, îmi place foarte mult să vorbesc cu dumneavoastră. — Şi mie îmi place să vorbesc cu dumneavoastră, spuse Beata timidă, întrebându-se dacă nu cumva era cazul să se întoarcă. Deja stăteau împreună pe bancă de ceva vreme. Poate de mai multă vreme decât ar fi trebuit. Tăcură o clipă îndelungată, admirând lacul, apoi el se întoarse din nou spre ea. — Aţi dori să vă însoţesc până la hotel? Probabil familia e îngrijorată. — Mai devreme, mama şi sora mea au plecat la cumpărături. Nu cred că se vor întoarce până la cină, dar poate că ar trebui să mă îndrept spre hotel, spuse ea responsabilă, deşi nu voia să plece. Amândoi se ridicară fără chef, iar el o întrebă cum îşi mai simţea glezna. Se bucură să audă că nu o durea deloc şi îi oferi braţul, în timp ce mergeau agale. Plimbarea le îngădui să afle şi alte lucruri unul despre celălalt. Amândoi urau petrecerile în general, însă le plăcea mult să danseze. Spre încântarea lui Antoine, fetei îi plăceau caii şi echitaţia. Amândurora le plăceau vapoarele şi aveau o pasiune pentru mare. Beata se lăudă că nu suferise niciodată de rău de mare, lucru greu de crezut pentru interlocutorul ei. Recunoscu, în schimb, că îi era foarte teamă de câini, deoarece fusese muşcată când era mică. Amândoi se declarară îndrăgostiţi de Italia, deşi el spuse că îi plăcea foarte mult şi Germania, însă, deocamdată, n-o putea recunoaşte în mod deschis. Războiul şi faptul că ţările lor erau duşmane la momentul acela nu aveau nicio importanţă. Antoine păru cu adevărat dezamăgit când ajunseră înapoi la hotel. Nu voia să o părăsească, deşi trebuia să cineze cu familia lui. Ar fi vrut să petreacă mai mult timp cu ea, iar atunci când se găsiră în faţa hotelului, privindu-se în ochi, îşi dori ca acea clipă să nu se termine niciodată. — Aţi dori să luaţi ceaiul? sugeră el, iar ochii ei se luminară. — Mi-ar face o plăcere deosebită, mulţumesc. O conduse pe terasa unde se servea ceaiul. Era plin de femei elegante şi de cupluri opulente care mâncau aperitive şi vorbeau încet în franceză, germană, italiană sau engleză. Îşi băură ceaiul în tihnă. La final, incapabil să mai prelungească momentul, o conduse până în hol şi o privi cu atenţie. I se părea micuţă şi fragilă, dar, de fapt, după orele de conversaţie, ştia că avea o personalitate puternică şi că era în stare să-şi apere ideile. Avea opinii puternice în multe privinţe şi, până în prezent, era de acord cu cele mai multe dintre ele. Iar cele cu care nu era de acord îl amuzau. Nu găsea nimic plictisitor la ea, din contră: i se părea foarte deosebită şi extrem de frumoasă. Nu ştia decât că trebuia să o revadă. — Credeţi că mama dumneavoastră v-ar permite să luaţi prânzul cu mine mâine? O privi cu speranţă, dorind să-i atingă mâna, dar neîndrăznind. Şi mai mult, ar fi vrut să-i atingă chipul. Avea o piele foarte fină. — Nu sunt sigură, spuse Beata cu sinceritate. Avea să-i fie greu să explice cum se întâlniseră, precum şi faptul că petrecuseră atât de mult timp împreună, discutând, fără un însoţitor. Dar nu se întâmplase nimic nepotrivit, iar el era extrem de politicos şi de binecrescut. N-ar fi avut ce obiecţii să ridice, cu excepţia naţionalităţii lui, care, desigur, reprezenta un impediment. Pe de altă parte, se aflau în Elveţia, nu era ca şi cum l-ar fi întâlnit acasă, iar duşmănia dintre ţările lor nu însemna că el era un om rău. Totuşi, Beata nu era sigură că mama ei avea să vadă lucrurile în acest mod, ţinând seama că fraţii ei luptau împotriva francezilor şi puteau fi omorâţi de către aceştia în orice clipă. Părinţii ei erau patrioţi înverşunaţi şi aveau o concepţie destul de închistată asupra lumii, după cum ştia foarte bine. De asemenea, era conştientă că dacă el i-ar fi cerut mâna, familia ei l-ar fi considerat nepotrivit deoarece nu era evreu. I se părea însă prematur să se îngrijoreze în legătură cu asta. — Poate că mama şi sora dumneavoastră vor dori să ni se alăture la prânz? sugeră el cu speranţă. Nu avea de gând să renunţe. Războiul i se părea un obstacol mic în acel moment, căci Beata era prea minunată ca să o piardă. — Le voi întreba. Nu avea să se limiteze la transmiterea invitaţiei, era hotărâtă să lupte ca o tigroaică pentru a-l revedea şi trebuia să-şi mobilizeze toate forţele în acest scop. Ştia că, din punctul de vedere al mamei ei, Antoine avea două bile negre: naţionalitatea şi confesiunea. — Să discut cu mama dumneavoastră personal? întrebă el preocupat. — Nu, mă descurc eu, spuse Beata, dând din cap. Subit, se simţiră aliaţi într-o conspiraţie nerostită, o extensie a prieteniei lor abia înfiripate. Departe de a spera la mai mult, tânăra femeie se agăţa de gândul că puteau menţine o relaţie de amiciţie. — Pot să vă sun diseară? Beata îi dădu numărul camerei de hotel pe care o împărţea cu Brigitte. — În seara aceasta luăm cina la hotel. — Şi noi, răspunse el surprins. Poate că ne vom vedea şi mă voi putea prezenta mamei şi surorii dumneavoastră. Apoi păru preocupat. Cum vom spune că ne-am întâlnit? Întâlnirea lor se produsese accidental, însă nu într-un mod extrem de politicos, iar conversaţia lor îndelungată fusese cel puţin nepotrivită. Beata râse: — Voi spune doar că m-aţi doborât, după care m-aţi ajutat să mă ridic. — Sunt sigur că va fi impresionată. Veţi povesti că v-am împins în noroi, sau doar că v-am aruncat în lac ca să vă curăţaţi după căzătură? Beata râse ca un copil la sugestiile lui, iar Antoine se simţi mai fericit ca oricând. Sunteţi chiar rea, continuă el. Aţi putea măcar să-i spuneţi că v-am prins de mână ca să nu cădeţi, deşi era gata să vă dobor din cauza grabei. Şi aţi putea avea decenţa să-i comunicaţi mamei dumneavoastră că m-am prezentat aşa cum se cuvine. — Poate o voi face. Pentru o clipă, Beata păru cu adevărat îngrijorată. În cele din urmă, stingherită, îi făcu propunerea la care se tot gândise: V-ar deranja foarte tare dacă i-am spune că sunteţi elveţian? După o scurtă ezitare, Antoine dădu din cap aprobator. Înţelegea că naţionalitatea lui reprezenta o problemă pentru ea sau că mama ei ar fi putut manifesta obiecţii. O problemă mult mai mare avea să fie faptul că el era nobil francez, nu evreu, însă Beata nu i-ar fi spus niciodată aşa ceva. Ea se bucura la ideea că, din moment ce erau doar prieteni, pe mama ei nu avea să o irite atât de tare. Ce era rău în a te împrieteni cu un creştin? Câţiva dintre prietenii părinţilor ei erau creştini. Intenţiona să folosească acest argument dacă mama ei obiecta la ideea prânzului. — De fapt, sunt elveţian pe sfert. Trebuie să-mi amintesc să nu cumva să număr în faţa mamei dumneavoastră, ca să nu spun soixante-dix în loc de septante. M-aş da de gol. Dar nu mă deranjează dacă vă e mai simplu să mă prezentaţi drept elveţian. E ruşine că asta a ajuns să fie o problemă în zilele noastre. Adevărul era că nici familiei lui nu avea să-i pice bine vestea că se împrietenise cu o nemţoaică şi că, mai rău, era complet înnebunit după ea. Între germani şi francezi nu putea fi vorba de prietenie, însă Antoine nu înţelegea de ce el şi Beata trebuiau să plătească acest preţ. Nu vă faceţi griji, ne vom descurca, îi spuse cu blândeţe atunci când ea îl privi cu imenşii ei ochi albaştri. Va fi totul în regulă, Beata. Promit. Într-un fel sau altul, ne vom vedea mâine. Nu avea de gând să lase nimic să intervină între ei, iar ea se simţi protejată. Erau aproape străini şi totuşi Beata avea o încredere neclintită în el. În după-amiaza aceea se întâmplase ceva minunat şi deosebit între ei. Vă voi suna în seara aceasta, îi făgădui solemn când ea intră în lift şi se întoarse să-i mai surâdă o dată în timp ce liftierul închidea uşile. Rămase pe loc, melancolic, iar ea urcă, ştiind că într-o singură după-amiază întreaga ei viaţă se schimbase. Antoine zâmbea în sinea lui când părăsi hotelul.

Luminile Sudului de Danielle Steel Capitolul 1 Bărbatul stătea pe scaunul jerpelit şi părea că moţăie, cu bărbia alunecându-i uşor în piept. Era înalt şi vânjos şi, cum îşi ţinea capul înclinat în faţă, de sub cămaşă i se iţea un şarpe tatuat pe ceafă. În camera mică şi întunecoasă, braţele lui lungi păreau lipsite de viaţă pe mânerele scaunului. Din hol venea un miros oribil de mâncare gătită, iar televizorul era deschis. În colţul camerei era instalat un pat îngust, cu lenjeria nestrânsă, care acoperea o mare parte din covorul miţos, murdar şi plin de pete. Sertarele servantei erau deschise, iar cele câteva haine pe care le adusese cu el zăceau pe podea. Purta un tricou, jeanşi şi bocanci grei, de pe tălpile cărora noroiul uscat cădea pe covor. Scoase un mormăit şi scutură din cap, clipi şi apoi deschise ochii albaştri, ca de gheaţă, iar părul i se zbârli pe braţe. Avea un auz perfect. Închise din nou ochii şi ascultă, apoi îşi luă haina şi, dintr-un pas, străbătu camera îngustă. Când îşi ridicase bărbia, şarpele dispăruse din nou sub cămaşă. Luke Quentin alunecă domol peste pervaz şi, după ce închise fereastra, o luă în jos pe scara de incendiu. Era ger. Ianuarie, la New York. Stătuse în oraş două săptămâni, înainte, fusese în Alabama, Mississippi, Pennsylvania, Ohio, Iowa, Illinois, Kentucky. Îşi vizitase un prieten din Texas. Călătorise luni de zile. Muncise pe unde găsea. Nu avea nevoie de prea mult ca să trăiască. Mergând cu pas uşor ca de panteră, o luă în jos pe stradă, pe Lower East Side, înainte ca bărbaţii pe care îi auzise venind să ajungă în camera lui. Nu ştia cine erau, dar era prea deştept ca să rişte. Mai mult ca sigur erau poliţişti. Fusese închis de două ori, pentru furt de carduri bancare şi jaf, şi era cât se poate de conştient că nimeni nu-i va acorda niciodată o a doua şansă unui fost condamnat. Prietenii din închisoare îi spuneau Q. Clănţănind de frig, se opri să-şi cumpere un ziar şi un sendviş, după care porni să se plimbe. Într-o altă lume, ar fi fost considerat un bărbat frumos. Umerii îi erau uriaşi, puternici, şi trăsăturile cizelate. Avea treizeci şi patru de ani, şi cele două condamnări însumau zece ani. Îşi executase pedeapsa până la capăt, nu fusese eliberat condiţionat. Acum era liber ca pasărea cerului. De doi ani se întorsese pe străzi şi, până acum, nu avusese probleme. În ciuda staturii sale, se putea face nevăzut în mulţime. Avea părul blond nisipiu, şters, ochi de un albastru-deschis şi, din când în când, îşi lăsa barbă. Quentin o luă spre nord, iar când ajunse la Strada 43, spre vest, se strecură într-un cinematograf chiar în Times Square, se aşeză în întuneric şi adormi. Când ieşi, era miezul nopţii; sări într-un autobuz şi se întoarse în centru. Presupunea că, acum, oricine venise să-l viziteze mai devreme plecase de mult. Se întreba dacă cineva de la hotel îi informase pe poliţişti că era puşcăriaş. Pentru cunoscători, tatuajele de pe mâinile lui erau un semn evident. Nu-şi dorea decât să nu fie prin preajmă când veneau şi spera că, negăsind nimic în cameră, renunţaseră. Când se întoarse la hotelul lui prăpădit, se făcuse ora douăsprezece şi jumătate. O lua întotdeauna pe scări. Lifturile erau o capcană, iar lui îi plăcea să se mişte liber. Recepţionerul îl salută dând din cap, şi Luke se îndreptă spre scări. Când se afla chiar pe palierul de sub etajul lui, auzi un zgomot. Nu erau paşi sau o uşă, era un pocnet. Doar atât. Îşi dădu imediat seama – era un pistol care fusese armat şi, deplasându-se cu viteza sunetului, o apucă din nou în jos pe scări fără să facă zgomot şi încetini brusc numai când trecu pe lângă recepţie. Deodată, nu mai auzi nimic. Înţelese că erau în spatele lui, la jumătatea drumului, pe scări. Erau trei, şi Luke n-avea de gând să afle cine erau. Îi trecu prin minte să încerce să rezolve în felul lui, dar instinctul îl îndemna să fugă. Aşa făcu – fugi mâncând pământul. Era deja jos, în stradă, când ei ieşeau pe uşă, într-o goană nebună. Ca să se antreneze, în închisoare făcuse alergări. Oamenii spuneau despre Q că era mai iute decât vântul. Şi, de data asta, chiar fusese. Sări peste un gard, în spatele unei clădiri, o apucă pe acoperişul unui garaj şi trecu peste un alt gard. Se afla în mijlocul cartierului şi ştia că de-acolo nu s-ar mai fi putut întoarce la hotel. Ceva nu era în regulă, nu era deloc în regulă. Şi habar n-avea ce. Avea un pistol scurt în jeanşi şi nu voia să fie prins cu arme asupra lui, aşa că îl aruncă într-o ladă de gunoi, după care alergă în spatele unei clădiri de pe una dintre alei. Continuă să fugă şi se gândi că îi pierduseră urma, dar se lovi de un alt gard şi, brusc, o mână ţâşni în spatele lui şi îl apucă de ceafă, ca o menghină. Nu mai simţise niciodată o strânsoare atât de puternică şi era al naibii de bucuros că aruncase pistolul. Tot ce trebuia să facă acum era să scape de poliţist. Îi trase un cot în coaste celui care-l prinsese, dar asta îl făcu pe celălalt să-l apuce şi mai bine de ceafă şi să-l strângă şi mai tare. Luke ameţi aproape instantaneu şi, în ciuda constituţiei sale fizice impresionante, căzu la pământ. Poliţistul ştiuse exact de unde să-l apuce. Îi aplică o lovitură zdravănă în spate, şi Luke scoase un geamăt înăbuşit printre dinţii încleştaţi. — Pui de căţea, îi strigă el, apucându-l pe atacatorul său de picioare, şi, brusc, poliţistul se trezi pe jos, după care se rostogoliră amândoi pe pământ. Nu fusese decât o chestiune de secunde până când poliţistul îl ţintui – era mai tânăr decât Luke, mai bine făcut şi aşteptase luni de zile plăcerea de a se afla în compania lui Q. Îl urmărise în fiecare stat, şi fusese deja în camera lui: de două ori săptămâna asta şi o dată cu o săptămână în urmă. Charlie McAvoy îl cunoştea pe Luke Quentin mai bine decât pe propriul său frate. Căpătase un permis special de la forţele de intervenţie interstatale ca să-l urmărească şi făcea asta de aproape un an, ştiind că şi dacă era să moară, tot punea mâna pe el; iar acum, când reuşise, n-avea de gând să-l lase să-i scape. Charlie se lăsă în genunchi şi-l trânti pe Luke cu faţa de pământ. Când se uită în sus – chiar în clipa când ceilalţi doi agenţi ajungeau în spatele lui Charlie – nasul lui Luke sângera din plin. Cei trei erau îmbrăcaţi în civil, dar se vedea de la o poştă că erau poliţişti. — Uşurel, băieţi, jucaţi-vă frumos, le strigă Jack Jones, detectivul-şef, şi-l apucă de mânecă pe Charlie. Să nu-l omorâm până nu-l ducem la secţie. În ochii lui Charlie se citea dorinţa de-a ucide. Jack Jones ştia că Charlie îi pusese gând rău, şi ştia şi de ce. Charlie îi mărturisise totul într-o noapte, când era beat. Când se întâlniseră a doua zi de dimineaţă, Jack îi promisese că nu va spune nimic nimănui. Dar înţelegea ce se întâmpla acum cu Charlie, care tremura de furie. Lui Jack nu-i plăcea să amestece răzbunarea personală în afaceri. Dacă Luke ar fi făcut cel mai mărunt gest ca să se elibereze şi să fugă, Charlie l-ar fi împuşcat. N-ar fi tras în braţe sau în picior, l-ar fi ucis pe loc. Al treilea membru al echipei ceru prin radio o maşină de patrulă. Maşina lor era la distanţă de câteva cvartale şi nu voiau să-l ducă pe Luke aşa de departe. N-aveau de gând să-i ofere o astfel de şansă. Lui Luke, sângele îi şiroia din nas pe cămaşă, dar niciunul dintre ei nu-i dădu nimic să se şteargă. Nu se aştepta la milă din partea lor. Jack îi citi drepturile şi, deşi sângera îngrozitor, Luke îl privi cu aroganţă. Avea ochi ca de gheaţă şi se uita fix la ei, fără să-i scape nimic. Jack îşi dădu seama că era cel mai dur ticălos pe care-l întâlnise vreodată. — Pentru asta aş putea să vă dau în judecată, nemernicilor. Cred că mi-aţi spart nasul, îi ameninţă el şi, în timp ce ceilalţi doi îl împingeau spre maşină, Charlie îi aruncă o privire sarcastică. Îl suiră în maşină şi-i spuseră poliţistului de la volan că aveau se întâlnească la secţie. În timp ce se întoarseră la maşină, cei trei bărbaţi rămaseră tăcuţi; când răsuci cheia în contact, Charlie se uită la Jack şi apoi, palid, se trânti pe scaun. — Cum te simţi? îl întrebă Jack în timp ce se îndreptau spre centru. L-ai prins! — Da, îi răspunse Charlie, calm. Mai avem nevoie de probe, şi încă de unele solide. Tot drumul până-n oraş, inclusiv când intrară în secţie, Luke se arătă arogant. Era plin de sânge pe faţă şi pe cămaşă, dar, chiar şi încătuşat, tot trufaş era. — Deci ce faceţi, băieţi? Căutaţi pe cineva care a comis un jaf sau pe cineva care a furat poşeta unei bătrâne, îi râse Luke în nas lui Charlie. — În arest cu el, îi zise Charlie lui Jack şi se îndepărtă. Ştia că avea să fie lăudat pentru arestare. Îl urmărise prea mult timp. Fusese pur şi simplu un noroc faptul că Quentin se întorsese în New York. Providenţa. Soarta. Charlie era bucuros că-l prinsese în oraşul unde muncea. Aici avea legături mai bune şi îl plăcea pe procurorul districtual cu care lucrau. Era un tip bătrân, dur, din Chicago, mai dispus să înceapă urmărirea penală decât mulţi alţii. Lui Joe McCarthy, procurorul districtual, nu-i păsa cât de plin era arestul şi nu avea de gând să-i lase pe suspecţi să scape. Şi dacă reuşeau să dovedească totul despre Luke Quentin, aşa cum spera Charlie, urma să fie procesul anului. Se întreba cui avea să-i încredinţeze McCarthy procesul. Spera din tot sufletul să fie cineva bun. — Deci ce aveţi de gând să-mi puneţi în cârcă? îl întrebă Luke, râzându-i lui Jack în nas, în timp ce un poliţist tânăr îi punea cătuşele şi se pregătea să-l scoată din încăpere. Că am furat din magazine? Că am traversat pe roşu? — Nu chiar, Quentin, îi răspunse Jack cu răceală. Eşti acuzat de viol şi de crimă. Până în prezent, patru capete de acuzare. Poate vrei să ne povesteşti ceva despre asta? continuă Jack, ridicând din sprânceană, în timp ce Luke râse din nou, scuturând din cap. — Nişte tâmpiţi! Ştii că nu ţine. Care-i problema? Ai o groază de crime pe care nu poţi să le rezolvi şi ţi-ai imaginat că le iei la grămadă şi mi le pui mie pe toate în cârcă? Luke părea total indiferent, ba chiar amuzat, dar în ochii săi ca oţelul era un licăr albastru, diabolic. Bravada lui nu-l păcălea pe Jack. Luke era abil. Aveau dovada că el comisese două crime şi erau aproape siguri de alte două. Şi dacă presupunerea lui Jack era corectă, Luke Quentin omorâse douăsprezece femei în doi ani, poate chiar mai multe. Aşteptau raportul concludent în legătură cu ADN-ul găsit în noroiul de pe pantofii lui, noroi pe care Charlie îl strânsese de pe covorul miţos din camera de hotel ocupată de Quentin. Dacă ADN-ul se potrivea, aşa cum spera Charlie, Quentin tocmai făcuse ultima plimbare pe stradă din viaţa lui. — Ce minciuni! mormăi Luke în timp ce se târa spre ieşire. Ştiţi că nu puteţi dovedi. Doar bănuiţi. Am un alibi pentru fiecare noapte. Abia dacă am ieşit din hotel în ultimele două săptămâni. Am fost bolnav. „Da, foarte bolnav”, îşi spuse Jack în gând. Indivizii ca el erau cu toţii nişte sociopaţi care îşi ucideau victima fără să clipească, o aruncau undeva şi apoi se duceau să ia masa. Luke Quentin era un bărbat frumos, fermecător. Tipul perfect care să pună ochii pe o femeie tânără, naivă, pe care s-o ademenească într-un loc retras, unde s-o violeze şi, pe urmă, s-o omoare. Jack mai văzuse şi înainte indivizi ca el, deşi, dacă poveştile se dovedeau adevărate, era unul dintre cei mai periculoşi. Sau chiar cel mai periculos dintre cei cu care avuseseră de-a face într-o lungă perioadă de timp. Jack ştia că presa ar fi dat buzna şi că fiecare detaliu trebuia folosit corect, altfel, din pricina unei informaţii greşit interpretate, Quentin ar fi scăpat de proces sub pretextul erorii judiciare. Şi Charlie ştia asta, motiv pentru care îi ceruse lui Jack să-l bage în arest şi, după ce Luke fusese dus la interogatoriu şi fotografiat, Jack îl sună el însuşi pe procurorul districtual. — L-am prins, îi spuse el, mândru. Toate bănuielile noastre s-au adeverit, şi norocul a fost de partea noastră. Asta, plus faptul că Charlie McAvoy a făcut tot ce s-a putut ca să-l urmărească şi să-l prindă. Dacă eu aş fi fost cel care ar fi trebuit să alerge pe toate aleile alea şi să sară peste atâtea garduri, Quentin ar fi ajuns până în Brooklyn înainte ca eu s-apuc să trec de primul gard. Jack era în formă bună, dar avea patruzeci şi nouă de ani, iar el şi avocatul districtual se tachinau reciproc în legătură cu greutatea. Erau de-aceeaşi vârstă. Avocatul îl felicită pentru cât de bine lucrase şi-i dădu întâlnire de dimineaţă. Voia să-i întâlnească pe toţi ofiţerii care-l arestaseră, ca să decidă modul în care urmau să se ocupe de presă. O jumătate de oră mai târziu, când Jack părăsea secţia, Luke era deja în celulă. Hotărâseră să-l închidă singur. Era programat să i se prezinte acuzaţiile în după-amiaza următoare, şi Jack ştia că pe urmă presa va fi călare pe ei. Arestarea bărbatului care ucisese douăsprezece femei în şapte state avea să fie o ştire-bombă. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru imaginea NYPD, care, datorită acestei realizări, va fi una foarte bună. Acum, odată cazul ajuns pe masa procurorului districtual, urma ca procurorul şi anchetatorii să facă restul. După arestare, în seara aceea, îl conduse acasă pe Charlie. Toată după-amiaza pândiseră hotelul, aşa că avuseseră o zi lungă. Îl văzuseră pe Luke când ieşise, şi Charlie ar fi vrut să-l înhaţe pe loc, dar Jack îi ceruse să aştepte. Câtă vreme nu bănuia că erau pe urmele lui, ştiau că avea să se întoarcă. Şi cum era prea multă lume în jur, Jack nu voia să fie rănit nimeni din hotel. Până la urmă, lucrurile se terminaseră bine pentru ei. Dar nu la fel de bine pentru Luke. Luke Quentin stătea în celula lui, holbându-se la pereţi. Auzea toate zgomotele familiare din arest. Într-un fel ciudat, i se părea că a ajuns acasă. Ştia că, dacă pierdea, de data asta era acasă pentru totdeauna. Îşi privi fix pantofii, cu o faţă inexpresivă, apoi se întinse pe pat şi închise ochii. Părea total împăcat.  

capitolul 1 Întâi noiembrie era ziua de care Valerie Wyatt se îngrozea în fiecare an, sau cel puțin în ultimii douăzeci, de când împlinise patruzeci de ani. Împiedicase cu succes potențialele ravagii ale timpului, și nimeni n-ar fi ghicit că tocmai ce împlinise șaizeci de ani în dimineața aceea. De ceva vreme începuse să scadă discret din ani, și era chiar ușor să crezi vârsta creativă pe care și-o acorda. Revista People scrisese recent că avea cincizeci și unu de ani, ceea ce era oricum destul de rău. Șaizeci i se părea de neimaginat, și era recunoscătoare că oamenii păreau să fi uitat cifra corectă. Valerie făcea tot ce putea ca să îi inducă în eroare. Își operase ochii pentru prima oară când împlinise patruzeci de ani, apoi încă o dată, cincisprezece ani mai târziu. Rezultatele erau excelente. Arăta odihnită și revigorată, de parcă tocmai s-ar fi întors dintr-o vacanță grozavă. Se operase în L.A., într-o pauză de-o vară. La cincizeci de ani, își operase și gâtul, care era acum neted, tineresc, fără piele lăsată, iar chirurgul ei plastician era de acord că nu avea nevoie de un lifting facial complet. Avea o structură osoasă excelentă, o piele bună, iar operațiile la ochi și la gât îi conferiseră efectul dorit. Injecțiile cu botox, de patru ori pe an, o întinereau și mai mult. Sportul zilnic și un antrenor personal de trei ori pe săptămână îi păstrau trupul înalt și zvelt tonifiat și neafectat de vârstă. Dacă ar fi vrut, ar fi putut foarte bine să pretindă că avea în jur de patruzeci de ani, dar nu voia să pară ridicolă și se mulțumea să scadă doar nouă ani din vârsta ei reală. În plus, oamenii știau că avea o fiică de treizeci de ani, așa că nu putea să întindă prea tare coarda. Cincizeci și unu era în regulă. Era nevoie de timp, de efort, de întreținere și de bani ca să își păstreze înfățișarea. Îi era de folos vanității proprii, dar era important și pentru cariera ei. De-a lungul carierei sale de treizeci și cinci de ani, Valerie fusese guru numărul unu al stilului și al unui mod de viață elegant. Începuse ca editor pentru o revistă de decorațiuni, imediat ce terminase facultatea, apoi se dedicase întru totul acesteia. Era marea preoteasă a protocoalelor și a tot ce se petrecea în casă. Avea contracte de licențe pentru lenjerii elegante, mobilier, tapet, diverse materiale, ciocolate rare și o linie de muștaruri. Scrisese șase cărți despre nunți, decorațiuni și protocoale și avea o emisiune TV cu unul dintre cele mai ridicate ratinguri. Planificase trei nunți la Casa Albă, când se căsătoriseră fiice și nepoate ale președintelui, iar cartea ei despre nunți fusese numărul unu pe lista de cărți de non-ficțiune a New York Times cincizeci și șapte de săptămâni la rând. Rivala ei supremă era Martha Stewart, dar Valerie făcea parte dintr-o clasă aparte și își respectase întotdeauna rivala. Erau cele mai importante două femei din domeniu. Valerie trăia exact așa cum predica. Apartamentul ei de lux de pe Fifth Avenue, cu o priveliște panoramică asupra Central Park și o colecție semnificativă de artă contemporană, era întotdeauna gata să fie fotografiat, la fel ca ea. Valerie era obsedată de frumusețe. Oamenii voiau să trăiască așa cum le spunea ea, femeile voiau să arate ca ea, iar fetele tinere voiau o nuntă așa cum ar fi avut-o Valerie, sau așa cum le recomanda ea în emisiunea și în cărțile ei. Valerie Wyatt era arhicunoscută. Era o femeie frumoasă, avea o carieră incredibilă și ducea o viață de lux. Singurul lucru care lipsea din viața ei era un bărbat și nu mai avusese nicio relație de trei ani. Gândul o deprima și în dimineața aceasta. Indiferent de cât de bine arăta, vârsta de pe permisul de conducere era cea care era, și cine ar fi vrut o femeie de șaizeci de ani? Chiar și bărbații octogenari voiau acum fete de douăzeci de ani. Valerie simțea că, odată cu această aniversare a zilei sale de naștere, începea să fie depășită. Nu era un gând plăcut, și ea nu era deloc fericită astăzi. Se privi cu atenție în oglindă în timp ce se pregătea să iasă din apartament. Trebuia să ajungă la studio pe la prânz, pentru o înregistrare, și înainte de asta avea două întâlniri. Spera ca prima să o înveselească. Și singurul motiv pentru care nu făcuse încă un atac de panică era faptul că nimeni nu știa exact câți ani avea. Dar tot era deprimată. Răsuflă ușurată când imaginea din oglindă o asigură că viața ei nu se sfârșise încă. Își purta părul blond într-un bob șic bine tuns, care îi încadra fața, și se vopsea regulat. Nu avea niciodată rădăcini de altă culoare - părul ei avea aceeași nuanță ca întotdeauna. Și avea o siluetă superbă. Alese cu grijă din dulap o haină de lână roșie pe care să o poarte peste rochia neagră scurtă, care îi scotea în evidență picioarele incredibil de lungi, și o pereche de pantofi sexy cu toc înalt de la Manolo Blahnik. Era un look grozav, elegant și la modă, potrivit pentru înregistrarea emisiunii din ziua aceea. Când ieși din clădire, portarul îi opri un taxi, și ea îi spuse șoferului adresa din Upper West Side. Era într-un cartier mai murdar, și îl observă pe șofer privind-o admirativ în oglinda retrovizoare. O copleșiră o mulțime de gânduri în timp ce goneau prin Central Park. Vremea din New York se răcise cu două săptămâni în urmă, frunzele se ofiliseră și ultimele dintre ele cădeau din copaci. Haina de lână roșie pe care o purta părea potrivită. Valerie privea pe geamul taxiului în timp ce radioul turuia, și ieșiră din parc pe West Side. Apoi simți un curent electric străbătându-i tot corpul când auzi vocea crainicului. — Măi să fie, n-aș fi crezut niciodată, și pun pariu că nici voi n-o să credeți. Arată grozav pentru vârsta ei! Ghiciți cine împlinește astăzi șaizeci de ani? Valerie Wyatt! Asta da, surpriză! Bravo, Valerie, zici că ai doar patruzeci și cinci! Se simți ca și cum crainicul tocmai o pocnise în stomac. Tare! Nu-i venea să creadă. De unde naiba știa? „Probabil că documentariștii lor verifică registrele rutiere”, își spuse ea deprimată. Era cel mai popular talk-show de radio din New York, deci toată lumea avea să știe. Îi venea să îi spună șoferului să închidă radioul, dar ce mai conta? Îl auzise deja, la fel ca jumătate din New York. Acum toată lumea știa că avea șaizeci de ani. Sau cel puțin oamenii mai răsăriți din New York. Era incredibil de umilitor; fierbea în sinea ei. Chiar nu mai exista pic de intimitate? Nu când erai așa faimoasă ca Valerie Wyatt și aveai propria emisiune TV de ani de zile. Ar fi vrut să plângă chiar acolo, pe bancheta din spate a mașinii, întrebându-se câte alte emisiuni de radio aveau să mai preia știrea, câte emisiuni TV, în ce ziare avea să apară și pe unde avea să-și mai audă numele și vârsta. De ce nu o scriau pur și simplu pe cerul de deasupra New Yorkului? Se încruntă când îi plăti șoferului de taxi și îi lăsă un bacșiș gras. Ziua începuse groaznic pentru ea, și oricum nu-i plăcuse niciodată ziua ei. Era întotdeauna o zi dezamăgitoare, și, în pofida faimei și a succesului, nu avea un bărbat cu care să o petreacă. Nu avea nici întâlnire sau iubit, nici soț, iar fiica ei era mereu prea ocupată ca să ia cina cu ea. Și ultimul lucru pe care voia să îl facă era să bată toba pe seama vârstei ei în fața prietenilor. Plănuia să petreacă noaptea acasă, singură, în pat. Urcă în grabă scările ponosite din gresie, pe care le cunoștea bine, aproape împiedicându-se de o treaptă ciobită, și apăsă butonul de la interfon. Numele din dreptul soneriei era Alan Starr. Valerie venea aici de cel puțin două ori pe an, ca să își ridice moralul sau când era plictisită. După ce sună, o voce răsună în aerul rece de noiembrie. — Dragă? Era o voce veselă, iar bărbatul părea încântat să o vadă. — Eu sunt, confirmă ea, iar el îi deschise. Ea împinse ușa grea descuiată și urcă în grabă scările până la al doilea etaj. Clădirea era veche și părea cam jerpelită, dar era curată. Bărbatul o aștepta în ușă, și o cuprinse în brațe, cu un zâmbet larg pe față. Era înalt, arătos, pe la patruzeci de ani, cu ochii de un albastru electric și păr castaniu până la umeri. Și, în pofida cartierului sărăcăcios, era destul de cunoscut în oraș. — La mulți ani! spuse el, strângând-o tare la piept, și zâmbi, cu adevărat bucuros că o vedea. Ea se trase în spate, încruntându-se nefericită la el. — O, mai taci! Un cretin de la radio tocmai a spus lumii întregi câți ani împlinesc azi. Părea pe punctul de a izbucni în plâns când intră apăsat în salonul cunoscut, unde, de-o parte și de alta a două canapele albe, cu o măsuță de cafea neagră lăcuită între ele, se aflau statui mari ale lui Buddha și o statuie de marmură albă a lui Quan Yin. În cameră se simțea un miros puternic de tămâie. — Ce-ți pasă? Oricum nu îți arăți vârsta! E doar un număr, dragă, o asigură el, în timp ce ea își azvârli haina pe canapea. — Ba îmi pasă. Și cel mai rău e că chiar am o asemenea vârstă. Mă simt de parcă aș avea o sută de ani azi. — Nu fi prostuță, zise Alan, în timp ce se așeză pe canapeaua de vizavi. Pe masă se aflau două seturi de cărți. Se spunea că Alan era unul dintre cele mai bune mediumuri din New York. Se simțea ca o bleagă fiindcă venea la el, dar avea încredere în unele dintre prezicerile lui, și, de cele mai multe ori, reușea să o înveselească. Era o persoană iubitoare, caldă, cu simțul umorului foarte dezvoltat și cu mai mulți clienți faimoși. Valerie venea la el de ani de zile, și multe dintre lucrurile pe care le prezisese el se adeveriseră. În fiecare an își începea aniversarea cu o întâlnire cu el. Îi mai îndulcea ziua și, dacă citirea era bună, îi oferea și un strop de speranță. — Vei avea un an grozav, îi spuse el pe un ton încrezător, în timp ce amesteca bine cărțile. Toate planetele sunt aliniate pentru tine. Am făcut și o citire astrologică pentru tine ieri, și acesta va fi, categoric, cel mai bun an al tău. Arătă înspre cărți. Valeria știa ce avea de făcut. O făcuse de multe ori. — Alege cinci și pune-le cu fața în jos, îi spuse el, în timp ce așeză pachetul de cărți în fața ei, iar ea oftă. Alese cele cinci cărți, le lăsă cu fața în jos, iar Alan le întoarse una câte una. Doi ași, un zece de treflă, un doi de inimă roșie și un valet de pică. — Vei face mulți bani anul acesta, spuse el cu o expresie serioasă. Niște contracte noi. Și ratingurile emisiunii tale vor fi fantastice. În mare, în fiecare an îi spunea cam același lucru și, până acum, avusese dreptate. Dar, în cazul ei, asta era ușor de prezis. Imperiul stilului de viață elegant al lui Valerie era trainic. — Ce-i cu valetul de pică? Știau amândoi că își dorea un bărbat în viața ei încă de când se încheiase ultima ei relație. Era divorțată de douăzeci și trei de ani și își dedicase mai mult timp și energie carierei decât dragostei. Dar îi era dor să fie cu cineva și se simțea dezamăgită că nu se ivise nimeni de ani de zile. Începea să creadă că nici nu mai avea să apară cineva. Poate că era prea bătrână. Cu siguranță se simțea așa. — Cred că unul dintre avocații tăi se va pensiona, spuse Alan în legătură cu valetul de pică. Mai pune-mi încă cinci. De data aceasta apărură regele de inimă roșie și dama de caro. Alan zâmbi. — Ei bine, asta-i chiar interesant. Văd un bărbat nou, spuse el, zâmbind tot mai tare, dar ea ridică din umeri, neimpresionată. — Spui asta de trei ani. — Răbdare, draga mea, răbdare. Merită să-l aștepți pe cel potrivit. Îmi place de el. E important, puternic, foarte înalt și arătos. Cred c-o să-l cunoști la serviciu. Valerie râse. — Nu și în domeniul meu. Orice tip preocupat de decorațiuni, stilul de viață casnic sau industria nunților mai mult ca sigur nu e hetero. Va trebui să-l cunosc în altă parte. — Poate e unul dintre producătorii tăi, spuse Alan, concentrându-se pe cărți. Sunt aproape sigur că-l vei cunoaște prin intermediul muncii tale. Mai spusese asta, și nu apăruse nimeni. Celelalte preziceri ale lui fuseseră deseori adevărate, dar, în ultima vreme, nu și cele despre bărbați. — S-ar putea ca fiica ta să aibă un copil anul acesta, spuse el, întorcând dama de caro și înmânându-i din nou pachetul de cărți. Valerie zâmbi și clătină din cap. — Nu prea cred. Muncește mai mult ca mine. Nici măcar n-are timp de întâlniri. Nu e căsătorită și nici măcar nu sunt sigură că își dorește soț sau copil. Și nici Valerie nu era nerăbdătoare să devină bunică - asta categoric nu era pe lista ei de dorințe, nici măcar pe radarul ei și, din fericire, nici pe al fiicei sale. Alan nu nimerise chiar deloc la faza asta. — Cred că s-ar putea să te surprindă, spuse Alan, în timp ce Valerie întoarse alte cinci cărți și continuă. Erau chestii pe care i le prezisese întotdeauna - succes în afaceri, un nou bărbat în viața ei și mai multe avertizări mărunte despre proiectele și tranzacțiile viitoare și oamenii cu care lucra. Dar, de data aceea, bărbatul acesta nou apăru de mai multe ori. Alan era neînduplecat, iar Valerie oftă în timp ce asculta. Oamenii îi spuneau tot timpul că nu le putea avea pe toate: și o carieră fabuloasă, și dragoste. Viața pur și simplu nu funcționa așa. Nimeni nu obținea tot ce voia, îi spuneau ei - și nici Valerie nu reușise. Ca majoritatea oamenilor, lucrase din greu ca să aibă succes și sfârșise și ea singură. Cei doi continuară să pălăvrăgească, în timp ce ea întorcea cărți, iar Alan îi zicea ce vedea în viitorul ei. În mare, erau lucruri de bine. Nu urma să aibă probleme de sănătate și, ca de obicei, ratingurile aveau să crească. El văzu o oportunitate de afaceri în Orientul Îndepărtat, posibil o linie de mobilier, care avea să fie avantajoasă pentru ea; pe măsură ce îi citea, era evident că o plăcea cu adevărat. Era sinceră, directă și corectă. Unii spuneau că era cam dură, dar era vorba mai degrabă despre un standard de excelență pe care și-l aplica ei însăși și tuturor celorlalți. Valerie era exigentă cu ea însăși și cu cei din jurul ei. Nu întâmplător ajunsese cea mai bună din domeniu. Urcase târâș muntele timp de treizeci și cinci de ani, cu multă muncă și cu un instinct genial și infailibil pentru ceea ce făcea. Alan o admira pentru asta. Îi plăcea la nebunie cât de directă era. Nu se juca, nu avea nimic de ascuns. Era exact ceea ce pretindea a fi. Și nu avea nevoie de cărți ca să știe cât de supărată era din cauza vârstei ei. Valerie îi spusese de câteva ori că șaizeci de ani părea pur și simplu atât de al naibii de mult, iar acum toată lumea avea să știe. El observă că simplul gând la asta o aducea pe Valerie pe punctul de-a izbucni în plâns.   În timp ce Valerie asculta predicțiile lui Alan în apartamentul lui din West Side, Jack Adams se târa la propriu pe podeaua dormitorului său, cu lacrimi în ochi. Nu mai simțise niciodată o asemenea durere. Niciodată. Ei bine, poate că mai simțise ceva similar o dată sau de două ori, în tinerețe când juca fotbal profesionist, dar niciodată de atunci - și cu siguranță nu în ultimii ani. Ziceai că îi împlântase cineva un tomahawk în spate. Durerile ascuțite îi trecură direct spre creier și apoi în jos, prin picioare. Nu putea să stea în picioare sau să meargă. Ajunse la baie și se ridică încet, agățându-se de chiuvetă. Își înșfăcă telefonul de pe un raft și se așeză pe toaletă cu un țipăt. — Dumnezeule mare, spuse el, când găsi numărul în telefon. Când se privi în oglindă, arăta de parcă ar fi supraviețuit unui naufragiu și se simțea ca de o mie de ani. Jack fusese la o petrecere de Halloween cu o noapte în urmă și cunoscuse o fată incredibilă la bar. El purta costum de Superman, iar ea era Catwoman, cu un costum de piele strâmt lucios, cizme până la șold și mustăți. Avea un corp de neuitat, și când își dăduse masca jos, văzuse că nu era nici urâtă. Îi spusese că era model, dar el nu auzise niciodată de ea. Avea douăzeci și doi de ani, părul vopsit negru metalic și ochii verzi. El avea un metru nouăzeci și trei, iar ea era cu doar câțiva centimetri mai scundă. Și partida de sex de mai târziu, când merseseră în apartamentul lui, fusese mai mult decât acrobatic. Amândoi băuseră destul de mult, și nu-și amintea să se mai fi distrat așa bine de multă vreme. Era tipul de fată cu care se întâlnea de obicei, invariabil la vreo douăzeci de ani, deseori fotomodele, uneori actrițe și, în general, orice fată drăguță care-i ieșea în cale. Nu-i fusese niciodată greu să întâlnească femei sau să le seducă. Fetele i se aruncaseră în brațe încă din adolescență, uneori chiar mai mult decât putea duce. Și, la fel ca în cazul dulciurilor, nu le putuse rezista niciodată, iar Catwoman nu făcuse nici ea excepție. Singurul lucru diferit fusese faptul că, ultima dată când făcuse dragoste cu ea îi trosnise ceva la spate, și nu mai putuse să se miște. Țipase atât de groaznic din cauza durerii, încât fata se oferise să sune la 911, dar el refuzase îngrozit, încercând să pretindă că nu îl durea chiar așa tare. Îi sugerase să se ducă acasă, și fata ascultase. Iar el își petrecuse restul nopții în agonie, așteptând să își sune chiropractorul, ceea ce făcea acum. Recepționera răspunse și când auzi că la telefon era Jack Adams promise să-i facă pe dată legătura. Până și ea își dădu seama că era într-o stare groaznică. Iar el îi spuse că era o urgență. Bărbatul care îi răspunse lui Jack părea vesel și fericit să îl audă. Jack Adams îi era pacient de doisprezece ani. — Care-i treaba, Jack? Asistenta mi-a zis că-i important — Așa cred, spuse acesta aproape în șoaptă. Și să vorbească îl durea. Să respire îl durea. Își imagină că avea să stea într-un scaun cu rotile tot restul vieții. — Nu știu ce dracu’ am făcut azi-noapte. Cred că o întindere de mușchi la spate sau așa ceva. Poate mi-am rupt un ligament. Abia pot merge. Se vedea deja paralizat. Durerea era de neimaginat La început, aproape crezuse că era un atac de cord. Orice-ar fi, îl omora cu zile. — Cum ai mai reușit-o și pe asta? Sau nu vreau să știu? îl tachină Frank Barker. Știa ce viață sexuală activă avea Jack. Uneori mai râdeau pe tema asta, dar acum lui Jack nu-i ardea de râs. Era pe punctul de a izbucni în lacrimi, și chiropractorul lui își dădu seama. — Probabil că nu. Pot să vin la tine? — Cât de repede poți ajunge aici? Jack Adams era un pacient foarte important, iar Frank era fericit să-i facă loc în program, mai ales pentru o asemenea urgență. — Douăzeci de minute, spuse Jack strângând din dinți. Nu avea nici cea mai vagă idee cum avea să iasă din apartament, dar trebuia să ajungă acolo cumva. Închise și sună la compania de mașini pe care o folosea, apoi se târî în hainele de sală care stăteau aruncate pe jos în baie. S-ar fi dus și în chiloți dacă era nevoie. Se întrebă dacă ar fi trebuit să se ducă la spital, dar Frank avea să știe ce trebuia făcut. Întotdeauna știa. Și nu se putea să fie chiar atât de rău pe cât părea. Pur și simplu nu se putea. Eliminase odată o piatră la rinichi, însă acum era mult mai rău. Zece minute mai târziu, era deja jos, în fața clădirii, mișcându-se încet și aplecat de spate. Portarul îl văzu și îl ajută să urce în mașină. Îl întrebă ce se întâmplase, iar Jack îi dădu un răspuns vag. După alte zece minute, ajunse la cabinetul chiropractorului, iar șoferul îl ajută să intre, apoi fu condus într-o sală. Frank veni să îl vadă în cinci minute și îl examină. Jack abia de se putea mișca. După examinare, chiropractorul se uită pe fișa lui și zâmbi. — E ziua ta, Jack! La mulți ani! — Ah, te rog... nici nu-mi aminti... Ce naiba am pățit azi-noapte? Își dorea să fie ceva minor, dar nu părea așa. Părea să se fi rănit grav. Îi spuse doctorului exact cum și când se întâmplase, iar Frank nu se abținu să nu-l tachineze. — Fetele astea tinere, Jack... sunt o pacoste! — Cred că-i gimnastă, sau contorsionistă. Sunt într-o formă destul de bună, și ea aproape m-a ucis. Ce mi-am rupt? Se simțea ca un boșorog, dacă o noapte de sex acrobatic îl lăsase într-o astfel de stare și chiar de ziua lui. Împlinea cincizeci de ani azi. Ce număr urât! Brusc, se întrebă dacă avea să mai facă vreodată sex. Poate că totuși nu ca noaptea trecută. — Te trimit să-ți faci un RMN. Presimt că e posibil să-ți fi rupt un disc. Sper că nu, sper că e doar o hernie. Dar stai să vedem. — La naiba, spuse Jack, de parcă ar fi fost condamnat la moarte. O să am nevoie de operație? Părea panicat. — Sper că nu. Să vedem ce spune RMN-ul. Te programez imediat. Frank era un geniu când venea vorba să îi facă pe tehnicieni și pe medici să îi primească pe clienții lui importanți. Un lucru e clar: ar trebui s-o lași mai moale o noapte sau două. Zâmbi larg, în timp ce Jack se ridică, crispat de durere. Își invitase în seara aceea la Cipriani câțiva prieteni, printre care și niște fotomodele tinere, dar știa deja că trebuia să anuleze. N-avea nicio șansă să reziste în timpul cinei. Și trebuia să se ducă la birou, măcar câteva minute. Sunase în drum spre chiropractor, să anunțe că avea să întârzie, dar nu spusese de ce. Nu voia să recunoască în ce stare era, cel puțin nu înainte de a afla mai multe. Jack se întoarse la mașină și merse la spital pentru RMN. Frank aranjase totul pentru el, și, când intră în spital, aplecat de spate ca un bătrânel, doi bărbați îi cerură autograful, ceea ce fu și mai umilitor. Fusese unul dintre cei mai importanți jucători din NFL, câștigase șase premii MVP ca pasator, participase la Super Bowl de douăsprezece ori, câștigase patru dintre ele pentru echipa lui și era în Hall of Fame. Și acum de-abia de putea să stea în picioare sau să meargă după o noapte cu o tipă de douăzeci și doi de ani. Le spuse celor doi fani cărora le dăduse autografe că avusese un accident de mașină. Aceștia fuseseră încântați să îl vadă, indiferent de starea lui. RMN-ul dură o oră și jumătate și se spuse că avusese noroc. Din câte vedea tehnicianul, era doar o hernie de disc, nu o ruptură, deci nu avea nevoie de operație, ci doar de odihnă și de niște terapie fizică după ce se calma durerea. Ce mai mod de a-și începe ziua de naștere! Avea cincizeci de ani, iar cariera lui de iubit sălbatic și nebunatic se încheiase în forță cu o hernie de disc. Asta îl făcea să se simtă chiar mai prost. Luase un calmant până să ajungă la serviciu, încă îmbrăcat în hainele de sală și arătând cam jerpelit. Nu se bărbierise și nici nu se pieptănase, dar, mort sau viu, trebuia să meargă la birou câteva minute. Trebuia să discute cu producătorul despre o ediție specială pentru ziua următoare. Jack fusese unul dintre cei mai importanți prezentatori de sport încă de când se retrăsese, cu doisprezece ani în urmă, la treizeci și opt de ani. Se rănise grav la genunchi, ceea ce îl scosese în cele din urmă de tot din joc, dar nici măcar atunci nu îl duruse nici pe departe ca acum. Avusese o carieră strălucită, care se încheiase într-un mod respectabil. Și cariera lui de prezentator de sport și de erou al rețelei de televiziune fusese la rândul ei satisfăcătoare. Îi plăcea ce făcea, iar rețeaua, fanii și ratingurile îl iubeau. Arăta bine pe ecran, ceea ce îi adusese alți fani, pe lângă cei vechi, iar pentru femei fusese întotdeauna în egală măsură irezistibil și incapabil să le reziste. Divorțase cu cinci ani înainte să se retragă. O înșelase constant pe soția lui, și o admira pe Debbie pentru că se despărțiseră prieteni. Fusese un soț jalnic, și o știa. Oportunitățile și tentațiile cu care se confruntase constant ca superstar NFL fuseseră prea mari pentru el și pentru căsnicia lui. Debbie se căsătorise cu unul dintre medicii echipei la un an de la divorțul lor, era fericită și mai avusese trei copii, toți băieți. Ea și Jack aveau un fiu de douăzeci și unu de ani, student în ultimul an la Universitatea din Boston, care nu era absolut deloc interesat de fotbal, în afară de faptul că admira realizările tatălui său. Baschetul era sportul lui, fiind și el înalt, dar era un student mai bun decât fusese Jack vreodată și voia să facă Dreptul. Nu îl interesau nicicum sporturile profesioniste. Nici măcar nu se uita la fotbal la televizor. Când ajunse la muncă, Jack șchiopătă prin lobby[1], aproape că intră târâș în lift și se aplecă de spate după ce apăsă butonul pentru etajul lui. Nu se putea îndrepta, așa că nu văzu chipul femeii care urcă în lift după el. Văzu doar niște pantofi negri cu toc, o bluză roșie și o pereche de picioare frumoase. Dar nu voia să se gândească la asta acum. Mai bine se gândea la o mănăstire pentru anii lui de glorie. Femeia cu bluză roșie și pantofi negri apăsă butonul pentru etajul ei și se așeză lângă el. — Te simți bine? întrebă ea îngrijorată. — Nu prea, dar o să supraviețuiesc, spuse el, încercând să-și ridice privirea spre ea, crispându-se de durere. Îi părea vag cunoscută, dar nu-și amintea exact cine era, până când îi pică fisa. Era guru mondial al unui stil de viață elegant, iar el era cocoșat mai ceva ca Quasimodo, în haine de sală, șlapi, nepieptănat și nebărbierit. Îl durea așa tare, că aproape nu-i păsa. Întotdeauna crezuse că Valerie arăta puțin prea perfect la televizor, dar femeia îl privea acum cu o compasiune care îi confirmă starea lui jalnică. Era patetic. Și, când o privi, observă câte o urmă mică de sânge de fiecare parte a gurii, aproape inobservabile, dar care îi săriră totuși în ochi. — M-am ales c-o hernie de disc, explică el, iar tu cred că te-ai tăiat când te bărbiereai, adăugă el. Ea își atinse fața speriată. — Nu-i nimic grav, spuse ea vag, referindu-se la împunsături, pe când se opriră la etajul lui. Nu se întâmpla tot timpul, dar astăzi se întâmplase. Fusese să își facă injecțiile cu Botox după ce îl văzuse pe medium, înainte de serviciu. Nu avea de gând să-i explice și lui, dar se întrebă dacă oare nu cumva știa oricum. Și ea știa cine era el și îl mai văzuse pe acolo, chipeș și aranjat. Astăzi era terminat și părea foarte bolnav și foarte grav rănit. — Ai nevoie de ajutor ca să ieși din lift? Îi părea tare rău pentru el. Era evident cât de tare suferea. — Dacă ai putea să ții ușa de la lift, până ies. Dacă mă lovește și ea, probabil o să ajung un tetraplegic. Am întrecut puțin măsura de Halloween, noaptea trecută, spuse el în timp ce se târî pe ușa liftului. Sperase să întreacă puțin măsura și de ziua lui, dar, evident, asta nu-i mai era scris în cărți și posibil nici să nu mai fie vreodată, se gândi el trist, în timp ce îi mulțumi, iar ușile se închiseră în urma lui. Abia se mai putea mișca în momentul când ajunse în biroul lui; se prăbuși pe canapea și rămase întins, gemând. Asistentul lui de producție favorit, Norman Waterman, intră și îl privi uimit. Norman îl adorase când fusese copil și cunoștea toate statisticile despre el mai bine chiar decât Jack. Încă avea toate cartonașele de fotbal cu el, și Jack i le semnase pe toate. — La naiba, Jack! Ce-ai pățit? Arăți de parcă te-a lovit un tren! — Mda, așa-i. Am avut un accident azi-noapte. M-am ales cu o hernie de disc. George e aici? Trebuie să vorbesc cu el despre emisiunea de mâine. — Îl chem. Hei, apropo, la mulți ani! — De unde știi? îl întrebă Jack, suferind. — Glumești? Ești o legendă, omule. Am știut întotdeauna când e ziua ta, și-au anunțat și la știri azi-dimineață. — Că este ziua mea sau câți ani am? întrebă Jack, ușor panicat. — Amândouă, bineînțeles. Oricum oamenii știau. Orice pasionat de fotbal știe câți ani ai. Ești în istoria NFL-ului. — Asta-i tot ce-mi lipsea. O să-mi petrec restul vieții într-un scaun cu rotile, și ei le amintesc tuturor cât sunt de bătrân. Grozav! Spunea că avea treizeci și nouă de ani la mai toate fetele cu care ieșea, care oricum nu erau destul de bătrâne ca să îi fi urmărit cariera sau ca să le pese. O mare parte îl credeau și toate erau încântate să iasă cu Jack Adams. Faptul că se anunțase la știri că împlinea cincizeci de ani nu avea să-i fie de folos carierei sale amoroase, dar nici domnișoara Catwoman nu prea îl ajutase cu asta, făcându-l praf într-o noapte. Se simțea de toată jena. — Cum o să sărbătorești azi? întrebă Norman inocent, în timp ce Jack gemea. — Probabil o să mă sinucid. Cheamă-l pe George. — Sigur, Jack... și la mulți ani din nou. O spusese cu sinceritate, în timp ce Jack închise ochii, întins pe canapea în agonie, și nu mai zise nimic. Îl emoționa admirația pe care i-o purta Norman, dar, în ziua aceea, voia doar să nu mai aibă dureri și să-și recapete viața. O viață plină de sex și de femei.   La biroul ei, câteva etaje mai sus, Valerie se uita la un teanc de mostre de materiale pe care voia să le folosească într-o emisiune despre redecorarea sufrageriei și la alt teanc pentru un segment despre decorațiunile de Crăciun. Unele dintre ele păreau chiar bune. Biroul ei era plin de mostre și de fotografii. Toate lucrurile erau într-o ordine meticuloasă, și își organizase emisiunile cu mult timp înainte. O aștepta o săptămână plină. Se uitase în oglindă când intrase, să caute punctulețele de sânge pe care le menționase Jack. Erau niște picături minuscule; se spălase, gândindu-se că fusese nepoliticos din partea lui să pomenească despre ele, mai ales la cum arăta el. Întotdeauna i se păruse foarte îngâmfat și parcă mereu desprins de pe coperta revistei Sports Illustrated sau GQ. De data asta îi păruse complet diferit, de parcă ar fi locuit într-o cușcă sau de parcă ar fi eșuat pe o plajă după un naufragiu, dar era evident că avea dureri groaznice. Apoi uită de el, în timp ce își făcu notițe pentru emisiunile viitoare. Avea doar două ore în care să lucreze înainte să iasă cu fiica ei, să ia prânzul, de ziua lor, la restaurantul La Grenouille. Era o tradiție anuală să ia prânzul la restaurantul francez, fiind singura sărbătorire a zilei ei de naștere. Apoi secretara ei, Marilyn, impecabil de eficientă, îi aduse niște vești proaste, spunându-i că se anunțase la televizor în dimineața aceea, de mai multe ori, că era ziua ei. Deci nu doar toți cei care ascultau radioul știau câți ani are, ci și oricine urmărea știrile de dimineață. Cutia Pandorei fusese deschisă. Și nu o consolă cu nimic faptul că Marilyn îi spuse că era și ziua lui Jack Adams, fost pasator, acum prezentator la sport. Valerie nu se obosi să-i spună că tocmai îl văzuse în lift, îndoit de durere. Lui Valerie nu-i păsa nici cât negru sub unghie dacă era și ziua lui sau câți ani avea. Era suficient de rău faptul că ea împlinise șaizeci de ani și că acum toată lumea știa acest adevăr. Oare lucrurile ar fi putut să se înrăutățească? Toată planeta știa acum că era bătrână, și nici măcar prezicerile lui Alan Starr de dragoste și succes pentru anul următor nu o consolau cu nimic. Oricum, cine știe dacă aveau să se împlinească?! Realitatea vârstei ei o deprima incredibil. Pentru ea, șaizeci de ani erau ca nouăzeci.   [1] 1) Sală de așteptare. 2) Sală specială în clădirea unei bănci. 3) Grup de influență, de presiune.    

Capitolul I   Vremea era neobişnuit de caldă la Paris când avionul lui Peter Haskell a aterizat pe aeroportul Charles de Gaulle. Câteva minute mai târziu, cu servieta în mână, Peter străbătea aeroportul. Aproape că zâmbea când a ajuns în sala de aşteptare, în ciuda căldurii şi a mulţimii pasagerilor ce se îmbulzeau în faţa lui. Peter Haskell iubea Parisul. Călătorea în Europa de patru, cinci ori pe an. Imperiul farmaceutic pe care-l conducea avea centre de cercetare în Germania, Elveţia şi Franţa, laboratoare imense şi fabrici în Anglia. Îi plăcea să vină în Europa, să supravegheze echipele de cercetare, mai ales să caute noi pieţe de desfacere. De data asta însă era ceva mai mult decât atât, mai mult decât o simplă călătorie de cercetare sau de promovare a unui nou produs. Era aici pentru naşterea „copilului” său. Vicotec. Visul vieţii sale. Vicotec avea să schimbe viaţa şi înfăţişarea tuturor celor afectaţi de cancer. Avea să modifice în mod spectaculos tratamentul bolii în lumea întreagă. Avea să fie cea mai importantă contribuţie adusă de Peter umanităţii. De patru ani nu trăia decât pentru asta, exceptând propria-i familie. Şi, aspect deloc neglijabil, Vicotec va aduce milioane companiei Wilson-Donovan. Câştigurile pentru primii cinci ani erau estimate la peste un miliard de dolari. Nu asta îl interesa însă pe Peter. Ţinta era viaţa şi calitatea acestor vieţi omeneşti ce abia pâlpâiau în noaptea adâncă a cancerului. Dar Vicotec avea să le ajute. La început păruse o utopie, acum erau însă la câţiva paşi de victorie, victorie ce-i dădea fiori lui Peter ori de câte ori se gândea la ceea ce avea să se întâmple. Până acum rezultatele au fost perfecte. În Germania şi Elveţia totul a mers ca pe roate. Testele efectuate în laboratoarele de acolo au fost chiar mai riguroase decât cele făcute în Statele Unite. Acum erau siguri. Medicamentul era sigur. Puteau să treacă la faza de testare pe subiecţi umani de îndată ce FDA va aproba, ceea ce însemna tratarea unui număr de doritori bine informaţi cu doze mici de medicament şi urmărirea reacţiilor. Wilson-Donovan depusese deja cererea către FDA în ianuarie, în urmă cu câteva luni, şi, pe baza informaţiilor pe care le deţinea acum, urma să ceară ca Vicotec să fie trecut printre priorităţi, pentru a se putea începe testarea pe subiecţi umani. Formula „priorităţi” era folosită pentru a grăbi aprobarea utilizării medicamentelor în maladiile mortale. O dată obţinută aprobarea de la FDA, aveau să înceapă testările pe un grup de o sută de persoane, cu liberul consimţământ al acestora, subiecţii cunoscând potenţialul pericol al tratamentului. Erau însă pe moarte şi ştiau că ar putea fi şansa lor. Oamenii care fuseseră de acord să fie supuşi experimentului o făcuseră cu recunoştinţă. Wilson-Donovan voia să pornească testele cât se poate de repede, de aceea era atât de important ca testările preliminare să aibă loc înainte de audierile FDA din septembrie. Peter era sigur că rezultatele obţinute de Paul-Louis Suchard, şeful laboratorului din Paris, vor confirma veştile bune primite de la Geneva. — În vacanţă sau cu afaceri, domnule? Funcţionarul de la vamă i-a ştampilat indiferent paşaportul şi de-abia i-a aruncat o privire după ce i-a privit fotografia. Avea ochi albaştri şi păr întunecat şi arăta mai tânăr decât cei patruzeci şi patru de ani ai săi. Avea trăsături frumoase, era înalt şi, în general, era considerat un bărbat atrăgător. — Afaceri, spuse mândru. Vicotec. Victorie. Salvare pentru fiecare om în luptă cu cancerul. Funcţionarul îi înmână paşaportul, Peter îşi luă geanta şi ieşi, căutând un taxi. Era o superbă zi însorită de iunie şi, nemaiavând ce face în Geneva, venise la Paris cu o zi mai devreme. Îi plăcea aici, unde se puteau face atâtea, fie şi numai să se plimbe de-a lungul Senei. Sau poate că Suchard ar putea fi convins să se întâlnească mai devreme decât fusese stabilit, cu toate că era duminică. Era încă devreme, nu avusese timp să-i telefoneze lui Suchard. Deşi omul era un francez tipic, foarte serios şi cam rigid, Peter avea să-l sune de la hotel pentru a încerca să fixeze o întâlnire. Cu timpul, Peter învăţase franceza, cu toate acestea discuta cu Suchard în engleză. Peter Haskell învăţase multe de când plecase din Midwest. Era evident până şi pentru funcţionarul de la vamă că Peter Haskell era un om cu greutate, inteligent şi rafinat. Calm, liniştit, puternic şi sigur de el. La patruzeci şi patru de ani, conducea una dintre cele mai mari companii farmaceutice din lume. Nu era un savant, ci un bun manager, asemeni lui Frank Donovan, preşedintele firmei. Şi oarecum întâmplător, cu optsprezece ani înainte, Peter se căsătorise cu fiica lui Frank. Nu fusese o „mişcare inteligentă” din partea lui sau una calculată. Peter o considera un accident, o hotărâre a destinului, împotriva căruia în primii şase ani încercase să lupte. Peter nu vrusese să se căsătorească cu Kate Donovan. Când s-au cunoscut – la Universitatea din Michigan, ea avea nouăsprezece, iar el douăzeci de ani – nici măcar nu ştia cine este. Kate era blonda drăguţă, studentă în anul doi, pe care o întâlnise la o petrecere; la a doua întâlnire era îndrăgostit nebuneşte. Erau împreună de cinci luni când cineva i-a spus că e deştept pentru că a pus ochii pe micuţa Katie. A explicat şi de ce. Era unica moştenitoare a averii Wilson-Donovan, cea mai mare companie farmaceutică din ţară. Peter s-a enervat şi a certat-o pe Kate, cu toată mânia şi naivitatea unui băiat de douăzeci de ani, că nu i-a spus. — Cum ai putut? De ce nu mi-ai spus? a strigat el. — Ce să-ţi spun? Trebuia să-ţi fi spus cine-i tata? Nu m-am gândit că te-ar putea interesa. O rănise ieşirea lui şi-i era teamă că ar putea s-o părăsească. Ştia că e extrem de mândru şi că părinţii lui sunt foarte săraci. Îi spusese că abia în anul acela reuşiseră să cumpere ferma la care tatăl lui muncise toată viaţa. Fusese înecată în ipoteci, iar Peter era tot timpul îngrijorat că nu vor reuşi şi că va trebui să renunţe la şcoală şi să se întoarcă în Wisconsin pentru a-i ajuta. — Ba ai ştiut că mă interesează. Ce-am să fac acum? Ştia mai bine ca oricine că nu putea pătrunde în lumea ei, că locul lui nu era printre ai ei şi că ea n-ar putea trăi niciodată la o fermă din Wisconsin. Văzuse prea multe, era prea sofisticată, chiar dacă nu era conştientă de asta. Problema era însă că Peter nu se simţea acasă nici în lumea lui. Cu toate eforturile de a fi „unul de-al lor”, al celor de acasă, de fiecare dată distanţa creştea. Ura viaţa de la fermă de copil, când visa să ajungă la Chicago sau New York şi să facă afaceri. Nu-i plăcea să mulgă vaci, să strângă fânul în clăi, să cureţe staule la nesfârşit. Ani de zile şi-a ajutat tatăl la fermă, după ce venea de la şcoală, iar acum ferma era a tatălui său. Şi Peter ştia ce înseamnă asta. În cele din urmă, după terminarea colegiului, va trebui să se întoarcă acasă pentru a-i ajuta. Nu voia, dar nu căuta cu tot dinadinsul să scape. Credea că trebuie să faci ceea ce se aşteaptă de la tine, că trebuie să-ţi asumi responsabilităţi şi că nu trebuie să te eschivezi. Fusese întotdeauna un băiat bun, aşa spunea mama lui, chiar dacă asta însemna că lua lucrurile în serios. Era de acord să muncească pentru tot ceea ce voia să obţină. Din momentul în care a aflat cine era Katie, i s-a părut incorect să fie cu ea. Cu toate că o iubea sincer, i se părea că a apucat-o pe o cale uşoară, spre vârf, pe scurtătură. Nu conta cât era de frumoasă sau cât de îndrăgostit de ea era, toate astea nu schimbau nimic. Era atât de hotărât să nu profite de situaţie încât, indiferent la argumentele ei, la două săptămâni după ce a aflat cine e Katie, a părăsit-o. Ea a fost distrusă, iar el nu i-a spus niciodată cât de mult a suferit la gândul că o pierde. Era student în anul trei şi în iunie a plecat acasă, în Wisconsin, să-şi ajute tatăl. La sfârşitul verii s-a hotărât să întrerupă şcoala pentru un an, pentru a-l ajuta să pună afacerea pe picioare. Avuseseră o iarnă grea, iar Peter spera ca, aplicând ceea ce învăţase la facultate, să acopere pierderile. Ar fi reuşit dacă n-ar fi fost recrutat şi trimis în Vietnam. A petrecut un an aproape de Da Nang, apoi a fost racolat de Intelligence Service şi trimis în Saigon. A fost o perioadă confuză. Avea douăzeci şi doi de ani la plecarea din Vietnam şi nu găsise răspunsuri la întrebările care-l frământau. Nu ştia ce o să facă în restul vieţii sale, nu dorea să se întoarcă la munca de la fermă, dar credea că ar trebui totuşi. În vreme ce el se afla în Vietnam, mama lui murise şi ştia cât de greu trebuie să-i fie tatălui său. Mai avea de făcut un an de facultate, însă nu voia să se întoarcă la Universitatea din Michigan, se simţea cumva deasupra acestor lucruri. Nici despre Vietnam nu ştia ce să creadă. Începuse să îndrăgească această ţară, unde venise încărcat de ură şi pe care acum o părăsea cu regret. Avusese aici două aventuri sentimentale fără importanţă, cu o americancă din personalul armatei şi cu o foarte frumoasă vietnameză, însă totul era atât de complicat, iar relaţiile erau afectate inevitabil de faptul că nimeni nu credea că va supravieţui zilei de mâine. Pe Katie Donovan nu o mai căutase, deşi primise de la ea felicitări de Crăciun. La început, când era la Da Nang, se gândise mult la ea, dar i s-a părut mai firesc să nu-i scrie. Ce i-ar fi putut spune? Îmi pare rău că eşti atât de bogată şi eu atât de sărac… îţi doresc o viaţă fericită în Connecticut, eu îmi voi petrece restul zilelor curăţând grajdurile unei crescătorii de vaci… pa. Dar o dată întors în Wisconsin, pentru toată lumea a devenit evident că era în plus: tatăl lui a fost cel care l-a îndemnat să-şi caute o slujbă la Chicago. A găsit una, a studiat noaptea şi şi-a luat diploma; tocmai se angajase când a dat peste Katie la o petrecere a unui prieten din Michigan. Se transferase şi locuia şi ea în Chicago şi urma să termine facultatea la Northwestern. I s-a tăiat respiraţia de cum a văzut-o. Era mai frumoasă ca niciodată. N-o văzuse de aproape trei ani. L-a şocat faptul că, după trei ani în care s-a chinuit să stea departe de ea, vederea ei îi dădea fiori. — Ce-i cu tine aici? a întrebat-o nervos, ca şi când ea n-ar fi trebuit să existe decât în amintirile lui din vremea studenţiei. Îl urmărise în gând după ce părăsise facultatea, mai ales în prima parte a serviciului militar. O surghiunise însă de mult undeva în trecut şi se aştepta ca ea să rămână acolo. Dar redevenise, brusc, prezent. — Termin şcoala, a spus ea, privindu-l cu răsuflarea tăiată. Era mai înalt şi mai slab, ochii-i păreau mai albaştri şi părul mai negru decât îşi amintea. Totul la el devenise mai accentuat şi mai atrăgător decât în amintire. Nu-l uitase nicio clipă. Era singurul om care fugise de ea pentru ceea ce era şi pentru ceea ce el credea că nu-i poate oferi. Am auzit că ai fost în Vietnam, i-a şoptit ea, iar el a încuviinţat. Trebuie să fi fost îngrozitor. Îi era frică să nu-l sperie iarăşi, să nu facă vreo mişcare greşită. Ştia cât e de mândru şi că a doua oară nu s-ar mai întoarce. Şi el o privea. Se întreba ce făcuse ea în tot acest timp şi ce aştepta de la el. Dar îi părea atât de inocentă şi de inofensivă în ciuda presimţirii pericolului pe care era convins că îl reprezintă. În ochii lui, ea constituise o ameninţare la adresa integrităţii lui, o legătură între un trecut la care nu se mai putea întoarce şi un viitor pe care îl dorea, fără să ştie cum să ajungă acolo. Văzuse atât de multe de la ultima lor întâlnire încât, privind-o acum, abia de-şi mai putea da seama de motivele vechii lui spaime. Nu-l mai speria acum, părea foarte tânără, foarte naivă şi irezistibilă. Au vorbit ore întregi în noaptea aceea, iar la sfârşit a condus-o acasă. Apoi, deşi ştia că n-ar trebui, a căutat-o. Totul a venit de la sine – Peter îşi spunea chiar că ar putea fi doar prieteni, lucru pe care niciunul din ei nu-l credea. Tot ce ştia era că voia să fie lângă ea. Era inteligentă şi spirituală, înţelegea senzaţia lui că nu-şi găseşte locul, înţelegea ceea ce dorea el de la viaţă. Până la urmă, cândva, la capătul drumului, dorea să răstoarne lumea sau măcar să o schimbe cât de puţin. Era unicul om din viaţa lui care înţelegea asta. Atunci avea atâtea visuri, atâtea intenţii bune. Şi acum, după douăzeci de ani, toate acele visuri se întrupau în Vicotec. Făcu semn unui taxi, şoferul îi puse geanta în maşină şi dădu din cap când îi spuse unde să-l ducă. Totul la Peter Haskell lăsa impresia că e un om important, obişnuit să comande. Cu toate astea, în ochii lui vedeai bunătate, forţă, integritate, căldură şi umor. Peter Haskell era ceva mai mult decât costumul bine croit, cămaşa albă scrobită, cravata Hermes şi servieta scumpă. — Cald, nu-i aşa? spuse Peter pe drumul spre oraş, iar şoferul încuviinţă. Îşi dădea seama după accent că era american, dar vorbea bine, iar şoferul îi răspunse în franceză, rar, pentru a fi înţeles: — De o săptămână vremea e frumoasă. Veniţi din America? îl întrebă cu interes. Aşa reacţionau oamenii faţă de Peter, îi atrăgea fără voia lor. Fireşte, faptul că vorbise în franceză îl cucerise pe şofer. — Vin de la Geneva, îi explică Peter şi iarăşi tăcură, Peter zâmbind în sinea lui cu gândul la Katie. Îşi dorise întotdeauna să călătorească împreună, ea însă nu. La început pretextul au fost copiii; mai târziu se legase prea mult de lumea ei, avea mii de obligaţii, în toţi aceşti ani îl însoţise numai o dată sau de două ori. O dată la Londra, a doua oară în Elveţia, dar niciodată la Paris. Pentru el Parisul era cu totul special, era tot ce visase vreodată, tot ce nici măcar nu ştia că dorise. Muncise din greu ani de zile pentru tot ceea ce avea, deşi anumite lucruri păreau obţinute uşor. El ştia mai bine ca oricine că nu era aşa. În viaţă nimic nu vine de la sine. Dacă nu munceşti, nu ai nimic. După ce a regăsit-o pe Katie, vreme de doi ani au fost împreună. Ea a rămas în Chicago după absolvire şi şi-a găsit o slujbă într-o galerie de artă numai pentru a fi împreună. Era îndrăgostită nebuneşte de Peter, deşi el rămânea neclintit în hotărârea de a nu o lua niciodată de soţie. Şi insista ca în cele din urmă să se despartă, iar Katie să se întoarcă la New York şi să-şi găsească pe altcineva. Dar nici n-a putut s-o părăsească, nici s-o facă pe ea să plece. Erau prea apropiaţi, iar Katie ştia că el o iubea cu adevărat. Intervenţia tatălui ei a fost hotărâtoare. Era un om inteligent. Nu a discutat cu Peter altceva decât afaceri. Simţise că era singura modalitate de a-l dezarma. Frank Donovan îi voia pe amândoi în New York şi a făcut totul pentru a o ajuta pe Katie să-l cucerească pe Peter. Ca şi Peter, Frank Donovan era un om de afaceri, şi încă unul bun. A vorbit cu Peter despre carieră, despre planurile lui de viitor şi, pentru că i-a plăcut ce a auzit, i-a oferit o slujbă la Wilson-Donovan. N-a spus nimic despre Katie. L-a făcut să creadă că oferta n-avea nimic de-a face cu ea. L-a convins că munca la Wilson-Donovan înseamnă o carieră minunată şi l-a asigurat că nimeni nu va gândi niciodată că ar avea vreo legătură cu Katie. După Frank, relaţia dintre ei era o cu totul altă problemă. Dar slujba merita toată atenţia şi Peter ştia acest lucru. În ciuda reţinerii sale, o slujbă la o mare companie din New York era tot ce-şi dorise, aşa cum o dorea şi pe Katie. A ezitat, s-a gândit îndelung, dar până şi tatăl lui l-a încurajat atunci când Peter i-a cerut părerea. S-a dus acasă şi au discutat un weekend întreg. Tatăl lui voia totul pentru Peter şi l-a sfătuit să accepte oferta lui Donovan. Vedea în fiul lui ceva de care el însuşi nu era conştient. Avea calităţi de conducător cum puţini oameni au, o forţă latentă şi un curaj neobişnuit. Tatăl lui ştia că orice ar fi făcut ar fi făcut bine. Şi intuia că slujba de la Wilson-Donovan nu era decât începutul. Când Peter era mic, obişnuia s-o tachineze pe maică-sa spunându-i că băiatul va ajunge dacă nu preşedinte, măcar guvernatorul statului Wisconsin. Şi uneori ea chiar îl credea. Nu era greu să crezi aşa ceva despre Peter. Asta credea despre el şi Muriel, sora lui. În ochii ei, Peter era un erou, înainte de Chicago sau Vietnam, înainte chiar ca el să meargă la universitate. Avea ceva special, ceva ce remarca toată lumea. Şi ea i-a spus acelaşi lucru ca şi tatăl lor: du-te la New York şi nu pierde ocazia. L-a întrebat ce are de gând cu Katie şi i-a părut rău să-l audă spunând că n-o să se căsătorească cu ea. Katie i se părea încântătoare şi frumoasă în fotografiile pe care i le arătase Peter. Tatăl lui l-a tot rugat să o aducă cu el, însă Peter s-a scuzat spunând că n-ar vrea să-i dea false speranţe asupra viitorului lor. Katie probabil s-ar fi purtat ca acasă, ar fi învăţat de la Muriel să mulgă vacile, ce altceva însă? Era tot ce i-ar fi putut oferi şi cu niciun chip n-ar fi putut s-o târască pe Katie în viaţa grea pe care o dusese de mic. Viaţă care, în opinia lui, îi omorâse mama. Murise de cancer şi din cauza lipsei de bani nu fusese îngrijită cum se cuvine. Tatăl lui nu avea nici măcar o asigurare medicală. Era convins că mama murise de sărăcie şi oboseală, din cauza greutăţilor îndurate o viaţă întreagă. Şi o iubea prea mult pe Katie – cu toate că ea nu era săracă – pentru a o obliga să ducă o asemenea viaţă sau măcar să o cunoască mai îndeaproape. La douăzeci şi doi de ani, sora lui părea şi ea extenuată. Se măritase imediat ce terminase liceul cu băiatul pe care-l iubea din şcoală, când el era în Vietnam, şi făcuse trei copii în trei ani. Încă de la douăzeci şi unu de ani arăta învinsă şi posomorâtă. Peter dorise şi pentru ea mult mai mult, însă numai privind-o ştia că asta era tot. Nu urmase nici măcar colegiul. De-acum era prinsă în capcană. Peter ştia, aşa cum ştia şi Muriel, că ea şi soţul ei vor munci toată viaţa la ferma tatălui lor. Nu exista nicio ieşire. Numai Peter scăpase. Iar Muriel nici măcar nu regreta, era doar fericită pentru el. Pentru el era uşor, nu trebuia decât să apuce pe calea deschisă de Frank Donovan. — Fă-o, Peter, l-a rugat Muriel când a venit la fermă pentru a vorbi cu ei. Du-te la New York. Tata vrea asta. Toţi o vrem. Toţi îl îndemnau parcă să se salveze, să-şi ia zborul din locul care l-ar fi înghiţit dacă s-ar fi lăsat. Toţi doreau ca el să plece la New York, în marea aventură. Pe drumul de întoarcere de la fermă, a simţit un nod în gât gândindu-se la tatăl său şi la Muriel cum îl priveau plecând, micşorându-se pe măsură ce maşina se depărta. Era ca şi când toţi trei ar fi ştiut că se găsea într-un punct important al vieţii sale. Mai important decât universitatea. Decât Vietnamul. În inima şi în sufletul său, ultima legătură cu ferma era acum tăiată. Întors la Chicago, şi-a petrecut noaptea singur. N-a sunat-o pe Katie. Dimineaţa însă l-a sunat pe tatăl ei. Cu mâinile tremurând pe receptor, a acceptat oferta. Două săptămâni mai târziu, Peter începea munca la Wilson-Donovan şi, o dată ajuns la New York, se trezea dimineaţa cu sentimentul că a câştigat la loterie. Katie a renunţat la slujba la galeria de artă din Chicago şi s-a întors la New York pentru a locui cu tatăl ei. Frank Donovan era încântat. Planul lui reuşise. Fetiţa lui era acasă şi găsise un tânăr strălucit pentru a se ocupa de afacerile companiei. Planul era bun sub toate aspectele. În următoarele câteva luni, Peter a fost mai ocupat cu afacerile decât cu dragostea. La început Katie a fost dezamăgită, dar, când s-a plâns tatălui ei, acesta i-a recomandat cu înţelepciune să aibă răbdare. Peter s-a mai relaxat cu timpul, s-a lăsat mai puţin acaparat de diversele proiecte la care lucra la birou, cu toate că, în general, dorea ca totul să meargă ca pe roate pentru a-i răsplăti lui Frank încrederea pe care a avut-o în el, pentru a-şi arăta recunoştinţa. Nu s-a mai dus acasă, în Wisconsin, n-avea niciodată răgazul necesar. Cu timpul, spre uşurarea lui Katie, în programul lui a început să fie loc şi pentru distracţii. Mergeau la petreceri, la teatru, Katie l-a prezentat tuturor prietenilor ei. Peter a constatat surprins că aceşti prieteni îi plac, că nu i-a fost greu să intre în viaţa ei. Încetul cu încetul, în lunile următoare, niciunul din lucrurile care-l speriau la Katie nu mai părea atât de îngrijorător. Cariera lui mergea bine şi, spre surprinderea sa, pe nimeni nu deranja poziţia lui sau modul cum a ajuns la ea. Toată lumea părea să-l placă şi să-l accepte. Şi, dus de un val de bune sentimente, într-un an de zile s-a căsătorit cu Katie, lucru care n-a mirat pe nimeni, în afară poate de el însuşi. O cunoştea de atât de mult timp, se simţea atât de bine în compania şi anturajul ei, încât era peste tot în elementul lui. Frank Donovan a spus că aşa a fost să fie, iar Katie a zâmbit. Nu se îndoise niciodată că Peter era bărbatul vieţii ei. O ştiuse dintotdeauna şi dorise cu ardoare să-i fie soţie. Muriel, sora lui Peter, a fost încântată de vestea cea bună, singurul care a avut ceva de obiectat fiind, spre dezamăgirea lui Peter, tatăl său. Pe cât de convins era acesta că slujba la Wilson-Donovan fusese o şansă pentru fiul său, pe atât de hotărât respingea ideea căsătoriei. Era convins că până la urmă Peter va regreta acest pas. — Vei fi întotdeauna angajatul lor, fiule. Nu e drept, dar aşa stau lucrurile. Vor vedea întotdeauna în tine omul care ai fost, nu pe cel care eşti. Dar Peter nu mai credea asta. Lumea ei devenise acum şi a lui. Propria lui lume îi devenise străină, nu-i mai aparţinea. Era ca şi cum ar fi crescut în Wisconsin numai datorită unui accident sau ca şi când ar fi fost un alt om, iar el însuşi nu fusese niciodată acolo. Chiar şi Vietnamul avea pentru el mai multă substanţă decât copilăria petrecută la fermă. Nu-i venea să creadă că petrecuse acolo mai mult de douăzeci de ani. În mai puţin de un an, Peter se transformase într-un om de afaceri, un om de lume, un adevărat newyorkez. Îşi iubea încă familia, o va iubi întotdeauna, însă gândul că ar fi putut duce o viaţă de fermier îi dădea coşmaruri, dar era imposibil să-l convingă pe tatăl său că ceea ce făcea era bine. Bătrânul Haskell a rămas neclintit în obiecţia lui, cu toate că, la insistenţele lui Peter, a fost de acord să vină la nuntă. În cele din urmă, totuşi, Peter a fost îndurerat de absenţa tatălui său care suferise un accident de tractor din care s-a ales cu spatele rănit şi cu o mână ruptă. Pe punctul de a naşte al patrulea copil, Muriel n-a venit nici ea, nici soţul ei Jack, care n-o putea părăsi într-un asemenea moment. La început Peter s-a simţit părăsit, dar s-a lăsat prins în vârtejul noii sale vieţi. Luna de miere şi-au petrecut-o în Europa şi luni de zile n-au găsit niciodată timp să se ducă în Wisconsin. Plănuiau o vizită, când unul, când altul. Dar, în ciuda bunelor intenţii, planurile nu s-au concretizat niciodată. Peter îi promisese tatălui său o vizită de Crăciun şi de data asta credea că nimic nu l-ar putea opri. Katie nu ştia nimic, avea să fie o surpriză pentru ea; Peter începuse să creadă că numai astfel vor ajunge acolo. Când tatăl său a murit în urma unui atac de inimă chiar înainte de ziua Recunoştinţei, Peter a fost zdrobit. Se simţea vinovat pentru tot ceea ce îşi dorise să facă şi nu făcuse. Katie nu-i cunoscuse tatăl. Peter a dus-o la înmormântare. A fost îngrozitor; sub ploaia continuă, cum stătea lângă Peter, păreau amândoi împietriţi. Peter era distrus, iar Muriel, la distanţă de el, suspina alături de soţ şi copii. O alăturare bizară de ţărani şi domni de la oraş. Şi abia acum a realizat Peter distanţa dintre el şi ei, faptul că nu aveau absolut nimic. În comun. Katie nu s-a simţit în largul ei, Muriel purtându-se rece, contrar firii sale. Când Peter i-a reproşat-o, a bâlbâit stânjenită ceva despre mediul din care vine Katie. Că, deşi era nevasta lui Peter, nu-şi cunoscuse măcar socrul. Că era îmbrăcată luxos în haină neagră şi căciulă de blană şi că părea iritată că se află acolo. Peter s-a supărat pe ea, s-au certat, apoi au plâns amândoi. Citirea testamentului a adus iarăşi motive de iritare. Tatăl lor le lăsase ferma lui Muriel şi Jack, spre furia lui Katie. — Cum a putut să-ţi facă asta? a strigat ea când au rămas singuri, în dormitor. Pe jos era linoleum, iar tapetul vechi crăpase şi se cojea. Era altceva decât casa pe care le-o cumpărase Frank la Greenwich. Te-a dezmoştenit! spumega de furie, în timp ce Peter încerca să-i explice. Îşi înţelegea tatăl mult mai bine decât reuşea soţia lui. — E tot ce au, Katie. Ferma asta nenorocită. Aici e viaţa lor. Eu am o carieră, o slujbă bună, te am pe tine. Eu nu am nevoie de nimic. Nici măcar nu mi-am dorit ferma, iar tata ştia. Peter nu se considera nedreptăţit. Voia ca ferma să fie a lui Muriel, pentru ea însemna totul. — Ai fi putut s-o vinzi, să le dai o jumătate din bani, cu care s-ar fi putut muta undeva mai bine, spuse ea pe un ton mai blând, nedovedind însă altceva decât că nu înţelege nimic. — Ei nu vor asta, Katie, şi poate că tata tocmai de aşa ceva s-a temut. El n-a vrut ca noi să vindem ferma. I-a trebuit o viaţă ca s-o cumpere. Ea nu i-a spus ce credea despre fermă, dar se putea ghici în ochii ei şi în tăcerea care se adâncea între ei. Despre fermă îşi făcuse acum o idee mai proastă decât o avea din povestirile lui din facultate şi se simţea uşurată la gândul că nu vor mai veni niciodată aici. Ea, cel puţin, dacă nu şi Peter, acum că tatăl lui îl dezmoştenise. În opinia ei, Wisconsin era acum de domeniul trecutului şi dorea ca şi pentru Peter să fie la fel. La plecare, Muriel era încă supărată, iar Peter a rămas cu impresia apăsătoare că şi-a luat adio şi de la ea, nu numai de la tatăl său. Deşi nu o spusese niciodată, asta părea să fie dorinţa lui Katie; îl dorea legat numai de ea, prin rădăcini, supunere şi afecţiune. Era ca şi cum Katie ar fi fost geloasă pe Muriel, pe ceea ce însemna ea în viaţa fratelui ei, iar excluderea lui din testament era un bun pretext pentru ruptură. — Ai avut dreptate să pleci de-aici, şopti Katie pe drumul de întoarcere, părând să nu bage de seamă că Peter plângea. Tot ce-şi dorea Katie era să ajungă la New York cât se poate de repede. Peter, locul tău nu este aici, i-a spus ferm. Ar fi vrut să o contrazică, să-i spună că greşeşte, să-i apere, numai că ştia că avea dreptate şi se simţea vinovat pentru asta. În avion, la Chicago, s-a simţit uşurat. Scăpase încă o dată. Într-un fel se temuse ca nu cumva tatăl său să-i lase ferma şi să fie nevoit să o conducă. Bătrânul fusese însă înţelept. Peter nu mai avea acum de-a face cu ferma; nu era a lui, nu-l putea înghiţi, aşa cum se temuse. Era, în sfârşit, liber. Problema era acum a lui Muriel şi Jack. A fost tăcut în avion şi în săptămânile următoare şi-a plâns tatăl în sinea lui. Lui Katie nu i-a spus foarte multe, mai ales că nu părea dispusă să-l asculte. I-a telefonat o dată sau de două ori lui Muriel, dar şi ea era ocupată cu copiii sau se grăbea să-i dea o mână de ajutor lui Jack. N-avea timp de vorbit, iar când o făcea, îl supăra pe Peter cu ceea ce spunea despre Katie. Criticile deschise la adresa soţiei lui au căscat şi mai mult prăpastia dintre ei şi, după o vreme, a încetat să-i mai telefoneze. S-a aruncat în muncă, găsindu-şi astfel încă o dată liniştea. Se simţea în sfârşit acasă. Viaţa la New York era tot ceea ce-şi dorise. Se integrase perfect, la Wilson-Donovan, printre prieteni, în viaţa socială pe care o construia Katie. Părea că se născuse aici, că nu trăise niciodată în altă parte. Pentru prietenii din New York, era unul de-al lor. Era calm şi rafinat, lumea râdea când le spunea că a crescut la o fermă. Părea mai degrabă originar din Boston sau New York. Răspundea cu naturaleţe aşteptărilor Donovanilor. Frank insistase ca ei să locuiască în Greenwich, Connecticut. Îşi dorea copilul aproape şi, în plus, asta dorea şi Katie. Aveau un apartament şi în New York, unde se afla sediul firmei Wilson-Donovan, dar locuiseră întotdeauna la Greenwich, la o oră de New York. Era aproape, Peter făcea acest drum zilnic cu trenul, împreună cu Frank. Şi lui îi plăcea la Greenwich, îndrăgea casa în care locuiau, era fericit împreună cu Katie. Se înţelegeau perfect, singurul motiv de neînţelegere rămânând acea problemă a moştenirii, dar şi asupra acestui punct încetaseră să se mai certe. Mai era ceva ce-l apăsa pe Peter: faptul că Frank fusese acela care le cumpărase prima locuinţă. Peter a încercat să se opună, dar n-a îndrăznit să o supere pe Katie, care a câştigat. Ea îşi dorea o casă mare, casă pe care Peter nu şi-ar fi permis să o cumpere. Dar Donovanii au rezolvat problema într-un mod elegant, Frank numind casa minunată în stil Tudor, care lui Peter i se părea un castel, un „dar de nuntă”. Era destul de mare pentru o familie cu trei, patru copii, cu o verandă superbă, o sufragerie, o cameră de zi, cinci dormitoare şi o bucătărie impresionantă. Complet diferită de vechea căsuţă pe care o moştenise sora lui şi Peter trebuia să admită cu umilinţă că îi plăcea. La încercarea lui Frank de a le angaja pe cineva pentru menaj, Peter s-a opus şi de data asta a avut câştig de cauză; i-a ameninţat că va găti el dacă va trebui, dar nu va accepta şi asta de la Frank. Katie a învăţat să gătească şi a făcut-o, chiar dacă pentru puţin timp; înainte de Crăciun s-a îmbolnăvit atât de tare, încât Peter a trebuit să se ocupe de gătit şi curăţenie. Nu l-a deranjat deloc, era înnebunit după copilul lor. Era ca o transformare mistică, un fel de consolare pentru pierderea tatălui său, pierdere care-l durea încă mai mult decât o spusese vreodată. Aşa au început optsprezece ani de fericire. În primii patru ani au avut trei băieţi, după care Katie a început să se implice din ce în ce mai mult în acţiuni sociale: comitete de caritate, asociaţii de părinţi. Îi plăceau toate astea. Băieţii aveau o mulţime de preocupări: fotbal, base-ball, înot. De curând, Katie se hotărâse să candideze pentru conducerea Comitetului Şcolii din Greenwich. Era foarte implicată în viaţa comunităţii, în probleme de ecologie şi într-o serie întreagă de chestiuni în care Peter ar fi putut fi interesat, dar nu era. Îi plăcea să spună că problemele globale erau specialitatea lui Katie, care se ocupa de ele pentru amândoi. El încerca să facă faţă la slujbă. Până şi aici era implicată Katie. Îşi pierduse mama la trei ani şi crescuse avându-l pe Frank permanent alături. Cu vremea, Katie învăţase totul despre munca lui, iar căsătoria ei n-a schimbat nimic. Se întâmpla ca ea să afle înaintea lui Peter despre probleme ale companiei, lucru care-l uimea întotdeauna. Peter a făcut eforturi pentru a se obişnui cu prezenţa lui Frank în viaţa lor. Legăturile lui cu Katie erau mai puternice decât se aşteptase, era însă un om drept şi ştia întotdeauna unde să se oprească. Cel puţin aşa credea Peter înainte ca Frank să se amestece în educaţia fiului lor. În acest caz, Peter a pus piciorul în prag şi l-a ţinut acasă până la liceu. Erau şi momente când Frank rămânea neclintit pe poziţie, iar supărarea lui Peter creştea ori de câte ori Katie îşi sprijinea tatăl, deşi de obicei încerca s-o facă cu diplomaţie. În ciuda acestor eforturi, legătura dintre Katie şi tatăl ei rămânea la fel de puternică şi se aliau mult mai des decât ar fi dorit Peter. Era singurul lucru de care se plângea în menajul lui, altminteri fericit. Dar avusese atâtea bucurii, încât nu credea că are dreptul să se plângă de rarele divergenţe dintre el şi Frank. Examinându-şi viaţa, constata că aceste bucurii atârnă mai mult decât necazurile. Singura durere adevărată fusese provocată de pierderea surorii lui, moartă de cancer la douăzeci şi nouă de ani. Exact ca mama lor, numai că Muriel era mult mai tânără. Şi tot ca mama lor, nu-şi putuse permite un tratament adecvat. Din prea multă mândrie, ea şi bărbatul ei nu au apelat la el până în pragul morţii. Cu inima zdrobită, Peter a reuşit să ajungă în Wisconsin câteva zile înainte de moartea lui Muriel. În mai puţin de un an, Jack a vândut ferma, s-a recăsătorit şi s-a mutat în Montana. Ani de zile, Peter n-a ştiut unde s-a dus şi ce s-a întâmplat cu copiii surorii sale. Iar când, într-un târziu, la ani după moartea lui Muriel, a primit veşti de la Jack, Katie l-a convins că s-a scurs prea mult timp pentru ca relaţia să poată fi reluată. Peter i-a trimis lui Jack banii de care avea nevoie, dar n-a ajuns niciodată în Montana pentru a-şi vedea nepoţii. Ştia că, dacă ar face-o la un moment dat, ar fi un necunoscut pentru ei. Aveau o altă mamă, o nouă familie, iar Jack îl căutase numai pentru că avusese nevoie de bani. Nu ţinea la fratele primei lui soţii, ca şi Peter, de altminteri, deşi acestuia i-ar fi plăcut să-şi vadă nepoţii şi nepoatele. Era însă prea ocupat pentru a-şi face timp să-i viziteze şi, într-un fel, ei făceau parte din altă lume şi era mai uşor să urmeze recomandările lui Katie de a lăsa lucrurile în voia lor, cu toate că se simţea vinovat ori de câte ori se gândea la ei. Peter avea acum propria-i viaţă, o familie la care să se gândească, copii de care să aibă grijă, pentru care să lupte. Şi se luptase într-adevăr când, acum patru ani, Mike, fiul lor cel mare, a trebuit să meargă la liceu. Tradiţia familiei Donovan dicta în favoarea liceului din Andover, în timp ce Peter nu era de acord ca fiul său să plece de acasă înainte de universitate. De data asta Frank a câştigat. Votul decisiv a fost cel al lui Mike, convins dinainte de mama şi bunicul său că, pentru a ajunge la o universitate de prestigiu, iar mai apoi pentru a obţine o slujbă bună, trebuie să studieze la Andover. Lui Peter, argumentul i se părea ridicol: el însuşi studiase la Universitatea Michigan, învăţând noaptea în ultimul an, la Chicago, şi nici măcar nu auzise de Andover când era în Wisconsin. — Şi m-am descurcat bine, a spus zâmbind. Conducea una din cele mai mari companii din ţară. Nu era pregătit pentru ceea ce avea să-i spună Mike. — Da, dar te-ai însurat bine, tată. E o diferenţă. A fost cea mai puternică lovitură pe care ar fi putut-o primi şi Mike i-a citit în ochi cât de tare îl lovise, pentru că imediat încercă să îndulcească lucrurile: în douăzeci de ani, vremurile se schimbaseră. Asta a vrut să spună. Amândoi ştiau însă adevărul. Şi Mike s-a dus la Andover, apoi la Princeton, ca bunicul său. Acum şi Paul era la Andover şi numai mezinul, Patrick, se gândea să rămână acasă sau să meargă la Exeter, numai pentru a face altfel decât fraţii săi. Mai avea un an să se gândească, şi vorbea despre internat în California. Peter ar fi vrut să schimbe ceva, dar ştia că nu poate. A pleca de acasă pentru a urma liceul era în tradiţia familiei Donovan. Chiar Katie, în ciuda apropierii de tatăl său, plecase la Miss Porter’s. Peter şi-ar fi vrut copiii acasă, însă a nu-i vedea câteva luni pe an i s-a părut un mic compromis faţă de avantajul unei educaţii de elită. Argumentul era indiscutabil, în plus băieţii aveau să-şi facă acolo prieteni pentru toată viaţa, insista Frank. Peter a cedat şi se simţea foarte singur când băieţii plecau în fiecare an la internat. Nu-i avea decât pe ei şi pe Katie. Fără să o recunoască, le simţea încă lipsa lui Muriel şi a părinţilor. Viaţa lui a avut un curs excepţional. Era un om important, cu o carieră strălucită. Când şi-a putut permite să o cumpere el însuşi, s-au mutat într-o casă mai mare în Greenwich. Nu se mai punea problema să accepte casa de la Frank. Era o casă superbă, cu un domeniu de şase acri şi, deşi se simţea legat de New York, ştia cât era de important pentru Katie să locuiască la Greenwich, unde trăise toată viaţa, unde-şi avea prietenii, unde copiii ei făcuseră şcoala, alături de tatăl ei. Îi plăcea să trăiască alături de el. Încă mai avea grijă de casa lui, mergeau acolo în weekend pentru a discuta afaceri, probleme de familie sau pentru un meci de tenis. Katie îl vizita tot timpul. Mergeau vara la Martha’s Vineyard pentru a fi cu el. Avea aici o proprietate de vis, faţă de care ferma familiei Haskell era prea modestă, iar Peter a trebuit să fie de acord cu Katie că e un loc minunat pentru copii şi că îi place. Vineyard a însemnat mult pentru el şi, de îndată ce şi-a permis să-şi cumpere o casă acolo, i-a impus lui Katie să se mute din cabana pe care le-o pusese Frank la dispoziţie pe proprietatea lui. Băieţii s-au bucurat când le-a construit o cabană numai pentru ei şi pentru prietenii lor. Mulţi ani, Kate şi Peter au fost înconjuraţi de copii, mai ales la vie. Întotdeauna păreau să fie invitaţi în casa lor pe puţin jumătate de duzină. Viaţa lor era confortabilă, în ciuda compromisurilor pe care le-a făcut uneori în legătură cu chestiuni domestice ca, de exemplu, unde şi cum să locuiască sau trimiterea băieţilor la internat; nu renunţase însă niciodată la principii şi-şi păstrase integritatea, mai ales că în afaceri avea mână liberă. Peter pusese în practică câteva idei strălucite care au făcut ca firma să prospere mai mult decât Frank îndrăznise vreodată să spere. Sugestiile lui Peter s-au dovedit inestimabile, deciziile lui erau îndrăzneţe, dar sigure. Frank ştiuse ce face când îl angajase şi mai apoi, când îl făcuse preşedinte la Wilson-Donovan, la treizeci şi şapte de ani. S-a dovedit un bun manager încă de la început. Trecuseră şapte ani de atunci, patru dintre ei petrecuţi cu cercetările pentru Vicotec. Era ideea lui Peter, ca şi linia ştiinţifică de cercetare pentru Vicotec, şi l-a convins pe Frank să-l susţină. A fost o investiţie fabuloasă, care, amândoi erau de acord, avea să merite. Pentru Peter însemna ceva mai mult. Era visul vieţii sale, de om călit în lumea rapace, egoistă a afacerilor: să-i ajute pe oameni. Dacă nu pentru altceva, în memoria mamei şi a surorii sale, Peter dorea ca Vicotec să ia fiinţă cât de curând posibil. Cu un asemenea medicament, viaţa lor ar fi putut fi prelungită, dacă nu salvată. Şi acum dorea să-i salveze pe cei ameninţaţi de cancer, pe fermierii şi ţăranii izolaţi din cauza sărăciei. Se gândea la toate acestea în taxi, la întâlnirile pe care le avusese în Europa timp de o săptămână. Era deja mulţumit cu stadiul actual al lui Vicotec. În goana maşinii spre Paris, îi părea rău că Katie, ca de obicei, nu îl însoţeşte. Era oraşul lui preferat. Întotdeauna îi tăia respiraţia. Parisul avea ceva ce făcea ca inima să-i bată nebuneşte. Venise pentru prima oară aici acum cincisprezece ani, cu afaceri, şi avusese senzaţia că în clipa aceea s-a născut. Ajunsese la Paris de unul singur – era o sărbătoare naţională, şi încă îşi mai amintea drumul cu maşina pe Champs-Elysees, spre Arcul de Triumf, cu steagul Franţei fâlfâind în vânt. Oprise maşina, coborâse şi constatase jenat că plângea. Katie îl tachina spunându-i că probabil fusese francez într-o viaţă anterioară, din moment ce iubea atât de mult Parisul. Oraşul însemna enorm pentru el, deşi nu prea ştia de ce. Îi dădea o impresie de incredibilă frumuseţe şi forţă. Se simţise întotdeauna excelent aici. Şi nici de data asta nu va fi altfel. Cu toată morga lui Paul-Louis Suchard, ştia că întâlnirea lor de a doua zi nu va fi altceva decât un prilej de bucurie. Peter privea locurile familiare din taxiul care se strecura prin traficul amiezii, Invalides şi Opera, apoi Piaţa Vendôme, unde se simţea ca acasă. În mijlocul pieţei trona statuia lui Napoleon; privind-o printre gene, îţi puteai lesne imagina trecând trăsuri cu armoarii ce purtau nobili francezi cu pantaloni bufanţi de satin. Absurditatea tabloului l-a făcut pe Peter să zâmbească atunci când, la „Ritz”, portarul s-a grăbit să-i deschidă portiera. L-a recunoscut, aşa cum părea să-i recunoască pe toţi clienţii hotelului, şi a chemat un băiat să ia singurul bagaj, în timp ce Peter plătea taxiul. Faţada hotelului era în mod surprinzător modestă, numai cu o mică arcadă, cu nimic mai impresionantă decât cele ale puzderiei de magazine din jur – Chaumet şi Boucheron cu porţelanurile scânteietoare, Chanel – în colţul scuarului, în spatele căruia se ascundea JAR’s (de la iniţialele fondatorului, Joel A. Rosenthal), cu cele mai scumpe bijuterii. Şi bineînţeles, unic în lume după părerea lui Peter, hotelul Ritz. Decadent şi luxos, oferea clienţilor săi confort nelimitat şi rafinament. Avusese întotdeauna un sentiment de vinovăţie fiindcă stătea aici în călătoriile sale de afaceri, dar îi plăcea prea mult pentru a putea locui altundeva. Era una din puţinele fantezii dintr-o viaţă altminteri condusă de raţiune. Peter aprecia subtilitatea, eleganţa, decoraţia rafinată a camerelor, frumuseţea somptuoasă a brocarturilor ce tapetau pereţii, minunatul şemineu. Din momentul în care a păşit dincolo de uşa turnantă, s-a simţit cuprins de emoţie. Hotelul Ritz nu-l dezamăgise şi nu-l înşelase niciodată. Ca o femeie frumoasă pe care o vezi din când în când, îl aştepta de fiecare dată cu braţele deschise, coafată şi cu machiajul perfect, mai frumoasă decât la precedenta întâlnire. Peter iubea hotelul cum iubea Parisul. Era parte din farmecul lui. În hol îl salută voios o funcţionară, după care se grăbi să urce cele două trepte spre recepţie. Îl amuza chiar şi să aştepte pentru a semna în registru, să privească oamenii. La stânga sa se afla un sud-american atrăgător, mai în vârstă, cu o tânără răpitoare alături, îmbrăcată într-o rochie roşie. Îşi vorbeau în şoaptă, în spaniolă. Avea părul coafat şi unghiile vopsite impecabil, iar pe mâna stângă purta un diamant enorm. L-a privit şi i-a zâmbit. Era extrem de atrăgător şi nimic din ţinuta lui nu-i putea sugera femeii de alături că crescuse la ţară. Părea a fi exact ceea ce era: un om bogat şi puternic aparţinând elitei celor ce conduc imperii. Totul la el sugera putere şi importanţă, dar mai era ceva, o bunătate şi o tinereţe care te cucereau. Iar dacă cineva l-ar fi privit mai atent în ochi, ar mai fi observat încă ceva, ceva ascuns pentru cei mai mulţi dintre oameni. Era acolo o nobleţe, o bunătate şi un fel de compasiune mai rar întâlnite la un om cu putere. Dar nu asta vedea femeia în rochie roşie. Ea văzuse cravata Hermes, mâinile puternice şi curate, servieta, pantofii englezeşti, costumul bine croit, şi a trebuit să facă un efort ca să-şi întoarcă privirile spre propriul companion. În dreapta lui se găseau trei bătrâni japonezi, bine îmbrăcaţi, în costume închise, care fumau şi discutau discret. Îi aştepta un bărbat mai tânăr şi una din recepţionere le vorbea în japoneză; întorcând privirea de la ei în timp ce-şi aştepta rândul, văzu agitaţie la intrare şi observă intrând prin uşa turnantă patru bărbaţi puternici, cu pielea de culoare închisă, urmaţi de încă doi la fel, apoi pătrunseră vijelios trei femei extrem de atrăgătoare, îmbrăcate de casa Dior în culori vii. Purtau haine la fel, dar de culori diferite, ele însele arătând foarte diferit. Asemeni femeii spaniole de lângă el, aveau o înfăţişare impecabilă. Toate purtau diamante la urechi şi la gât şi, împreună, făceau o impresie puternică. Cele şase gărzi de corp le înconjurară imediat, laolaltă cu un arab în vârstă, foarte distins, intrat pe uşă imediat după ele. — Regele Khaled… auzi pe cineva de lângă el murmurând, sau poate fratele său… cu cele trei soţii… rămân aici o lună… au ocupat toate camerele cu vedere la parc de la etajul al patrulea… Era regele unei mici ţări arabe; străbătu holul însoţit de opt gărzi de corp şi de o mulţime de oameni care păreau să facă parte din suită, acompaniat de o recepţioneră şi de privirile tuturor celor prezenţi. Nimeni nu mai avea ochi pentru Catherine Deneuve, care se grăbea spre restaurant, uitaseră şi de Clint Eastwood, care locuia în hotel pe timpul filmărilor pe care le făcea undeva pe lângă Paris. Erau nume obişnuite la „Ritz”, iar Peter se întrebă dacă va fi vreodată suficient de blazat pentru a le ignora. Acum, privind la toate acestea, îl amuza faptul că nu se putea uita în altă parte, prefăcându-se plictisit; asemeni unora dintre obişnuiţii hotelului, nu putea să nu se zgâiască la regele arab şi la stolul lui de neveste încântătoare. Femeile vorbeau şi râdeau discret, apărate de bodyguarzii la pândă. Le înconjuraseră ca un zid de statui, iar regele se plimba cu paşi mici, de vorbă cu un alt bărbat; Peter tresări auzind o voce imediat în spatele lui. — Bună ziua, domnule Haskell. Bine aţi venit. Ne bucurăm să vă revedem. — Şi eu mă bucur să vă revăd. Peter se întoarse şi îi zâmbi tinerei recepţionere. I se dăduse o cameră la etajul al treilea. După părerea lui, la „Ritz” nu erau camere proaste. Ar fi fost fericit cu oricare. — Păreţi la fel de solicitată ca de obicei. Se gândea la rege şi la mica armată de bodyguarzi, dar hotelul nu ducea niciodată lipsă de asemenea clienţi. — Comme d’habitude… ca de obicei… Tânăra zâmbi în timp ce luă formularul completat de Peter. Acum am să vă arăt camera. Îi dădu numărul camerei unui boy, făcându-i semn lui Peter să-l urmeze de-a lungul holului. Trecură pe lângă bar şi restaurant, pline cu clienţi bine îmbrăcaţi ce mâncau sau beau discutând afaceri sau făcând planuri. În trecere, reuşi să arunce o privire spre Catherine Deneuve, frumoasă încă, râzând în timp ce stătea de vorbă cu un prieten. Îi plăcea acest aspect al hotelului; oamenii, înfăţişarea lor îl interesau. De-a lungul coridorului spre ascensor, pereţii erau tapetaţi cu vitrine pline cu cele mai scumpe mărfuri din Paris. La jumătatea lui văzu o brăţară de aur care ar fi putut să-i placă lui Katie şi îşi notă în minte să se întoarcă să o cumpere. Era obiceiul lui. Întotdeauna îi aducea ceva, drept consolare pentru a nu fi venit cu el, obişnuinţă din anii când era ori însărcinată, ori prea ocupată cu copiii încă mici. Acum chiar nu-şi dorea să călătorească, iar Peter o ştia. Prefera întâlnirile cu comitetele în care era membră sau cu prietenii. Ar fi putut să vină acum că băieţii mai mari erau plecaţi de acasă, găsea însă întotdeauna câte o scuză, şi Peter nu mai insista. Pur şi simplu nu voia să vină. Încă le cumpăra cadouri, şi ei şi băieţilor, când ştia că îl aşteaptă acasă. Când au ajuns la ascensor, regele arab nu se mai vedea, urcase cu suita să-şi ocupe duzina de apartamente. Erau obişnuiţi ai hotelului, nevestele lui îşi petreceau la Paris lunile mai şi iunie, rămâneau uneori şi pentru colecţiile de modă din iulie. Se întorceau iarna pentru acelaşi motiv. — E cald anul acesta, îi spuse Peter băiatului în timp ce aşteptau ascensorul. Vremea era superbă, liniştită şi caldă, îţi venea să zaci pe iarbă sub un copac, să te uiţi la cer şi la nori. Nu era o zi pentru afaceri, dar Peter avea de gând să-l sune pe Suchard pentru a încerca să devanseze întâlnirea de a doua zi. — Toată săptămâna a fost cald, îi răspunse acesta prietenos. Toată lumea era bine dispusă datorită vremii frumoase şi, datorită aerului condiţionat din fiecare cameră, nimeni nu se plângea de căldură. Zâmbiră amândoi când îi depăşi o americancă ce trăgea după ea trei terieri ciufuliţi. Deodată, ca şi când aerul s-ar fi electrizat, Peter a simţit că ceva se petrece în spatele lui. Se uită la femeia cu câinii, dar şi ea părea intrigată. Crezu că au reapărut arabii cu bodyguarzii lor sau poate vreo stea de cinema. Se întoarse să vadă ce se întâmplase şi văzu un grup de oameni în costume închise şi cu căşti îndreptându-se spre el. Erau patru şi nu lăsau să se vadă nimic în spatele lor. Îţi dădeai seama uşor că erau bodyguarzi după căşti şi walkie-talkies. Dacă ar fi fost mai frig, ar fi purtat cu siguranţă impermeabile. Se îndreptară spre Peter şi lăsară să se vadă cei câţiva oameni din spatele lor: în costume uşoare, păreau să fie americani, unul dintre ei ceva mai înalt şi mai blond decât ceilalţi. Arăta ca un star şi prezenţa lui magnetiza asistenţa. Ceilalţi trei îi sorbeau fiecare, cuvânt, manifestau un zel deosebit şi mult interes, râdeau la spusele lui. Intrigat, Peter îl privi lung, sigur că îl ştia de undeva şi până la urmă îşi aminti. Era senatorul de Virginia, Anderson Thatcher, o persoană controversată şi în plină ascensiune. La patruzeci şi opt de ani, implicat nu o dată în scandaluri din care ieşise basma curată, cunoscuse de asemenea tragedia. Cu şase ani înainte, fratele său – candidat la preşedinţie – fusese ucis în campania electorală. Ar fi câştigat cu certitudine; şi despre asasinarea lui se făcuseră tot felul de supoziţii, plus două filme proaste. S-a acceptat ideea asasinului dement. În anii care au urmat, Anderson Thatcher a câştigat un serios capital politic şi acum era considerat un serios pretendent pentru viitoarele alegeri prezidenţiale. Nu-şi anunţase candidatura, dar lumea politică o aştepta în curând. În ultimii ani, Peter îl urmărise cu interes. În ciuda unor amănunte mai puţin plăcute pe care le auzise, îl considera un candidat interesant la următorul mandat prezidenţial. Privindu-l acum, înconjurat de oficiali şi bodyguarzi, îşi dădea seama că avea ceea ce se numeşte charisma. A doua tragedie fusese moartea de cancer a băiatului lui de doi ani. Peter nu ştia mare lucru, îşi amintea doar nişte fotografii mişcătoare din Time, de la moartea copilului. Una în special, cu soţia lui arătând răvăşită, surprinzător de singură la ieşirea din cimitir, în timp ce Thatcher îşi conducea de braţ propria mamă. Durerea de pe faţa tinerei mame îl făcuse să se înfioare. Toată lumea i-a compătimit atunci şi acum îl privea intrigat pe senatorul adâncit în discuţie cu suita. Un moment mai târziu, în timp ce ascensorul întârzia, grupul s-a mişcat, lăsându-l pe Peter să vadă încă o persoană în spatele lor. Abia a întrezărit-o – femeia din fotografie. Cu ochii plecaţi, dădea impresia unei incredibile delicateţe, părea foarte mică şi fragilă şi gata să se desprindă de la pământ. Era imaginea feminităţii, cu cei mai mari ochi care se văzuseră vreodată, cu ceva fascinant în toată persoana ei. Purta un costum Chanel albastru ca cerul şi, mergând în spatele bărbaţilor, părea foarte distinsă şi foarte distrată. Nimeni, nici măcar bodyguarzii nu păreau s-o bage în seamă, aşa cum stătea în spatele lor, aşteptând ascensorul. Deodată ridică ochii şi întâlni privirea lui Peter. Erau cei mai trişti ochi pe care-i văzuse vreodată, cu toate că ea însăşi nu avea nimic patetic. Era pur şi simplu cu gândul în altă parte şi, când scoase din poşetă o pereche de ochelari întunecaţi, el îi observă mâinile, delicate, fragile. Nimeni nu i-a vorbit până la sosirea ascensorului, când toţi au intrat înaintea ei şi ea i-a urmat. Părea de o izbitoare demnitate, o lady din cap până-n picioare, retrasă într-o lume a ei. Interesul sau dezinteresul celor din jur faţă de ea părea s-o lase rece. Peter ştia multe despre ea: văzuse numeroase fotografii din momente mai fericite ale vieţii ei, când se căsătorise, şi chiar dinainte, împreună cu tatăl ei. Era soţia lui Andy Thatcher, Olivia Douglas Thatcher. Ca şi Thatcher, se trăgea dintr-o importantă familie de oameni politici. Tatăl ei era respectatul guvernator al statului Massachusetts, fratele ei – reprezentantul Boston-ului în Congres. Peter socoti că ar avea cam treizeci şi patru de ani. Făcea parte din acele persoane aflate mereu în atenţia presei, deşi nu prea oferea subiecte. Interviuri cu el văzuse Peter destule, nu însă şi cu Olivia Thatcher. Se păstra cu totul în umbră, şi acum, intrând în ascensor în urma ei, se simţea fermecat. Stătea cu spatele la el, dar era atât de aproape, încât, fără nici cel mai mic efort, ar fi putut să o îmbrăţişeze. Uitându-se în jos, la părul ei negru minunat, ideea îl făcu aproape să suspine. Ca şi când i-ar fi înţeles gândul, se întoarse brusc spre el şi timpul se opri când privirile li se întâlniră pentru a doua oară. Fu izbit din nou de tristeţea din ochii ei. Părea că încearcă, fără cuvinte, să-i spună ceva. Nu văzuse niciodată ochi atât de expresivi şi se întrebă dacă nu cumva se înşală crezând că citeşte în ei mai mult decât există. Aproape la fel de brusc întoarse capul şi nu-l mai privi până când el părăsi ascensorul, oarecum impresionat. Băiatul îi adusese deja bagajul, îngrijitoarea verificase camera pentru a constata că totul e în ordine şi, privind în jur, Peter simţi din nou că a ajuns în cer. Brocartul de pe pereţi avea culoarea caldă a piersicii, mobila era stil, marmura şemineului de culoarea caisei, asortându-se cu perdeaua şi cuverturile de pe pat. Camera de baie placată în marmură avea tot ce-şi putea dori. Era ca un vis împlinit; se cufundă în scaunul confortabil privind la grădina întreţinută impecabil. Era perfect. Îi dădu bacşiş îngrijitoarei, după care se plimbă încet prin cameră, apoi ieşi în balcon admirând florile şi gândindu-se la Olivia Thatcher. Îl obseda imaginea ei, ochii ei, se gândea la acele fotografii; nu văzuse niciodată ceva atât de pregnant ca acel ceva din ochii ei, acel ceva atât de dureros şi atât de puternic. Părea să-i vorbească, lui sau oricui i-ar fi întâlnit ochii. În felul ei, era de departe mai puternică şi mai fascinantă decât soţul ei. Iar Peter nu-şi putu reţine gândul că nu părea genul care să se implice în politică. După câte ştia, nici n-o făcuse şi n-o făcea nici măcar acum, când soţul ei era atât de aproape de intrarea în cursa electorală. Se întreba dacă într-adevăr există secrete dincolo de ceea ce era afişat sau totul se petrecea numai în imaginaţia lui? Probabil că nu era tristă deloc, ci doar tăcută. Nu vorbise cu nimeni în definitiv. Dar de ce îl privise aşa? Ce gândise oare? Când, cinci minute mai târziu, după ce se spălase pe faţă şi pe mâini, îi telefonă lui Suchard, îl mai preocupau încă toate acestea. Nu mai putea aştepta, trebuia să-l vadă imediat, dar era duminică şi Suchard nu părea prea entuziasmat de ideea unei întâlniri neprevăzute, deşi acceptă să-l vadă o oră mai târziu. Peter se plimbă nerăbdător prin cameră, încercă să-i telefoneze lui Kate, dar, ca de obicei, nu era acasă. Era nouă dimineaţa în America şi probabil ieşise cu treabă sau era în vizită la prietene. Kate era foarte rar acasă după ora nouă şi niciodată înainte de cinci şi jumătate. Era din ce în ce mai ocupată, deşi cu numai un copil acasă, şi uneori se întorcea chiar mai târziu. Când în sfârşit ieşi din cameră, Peter era foarte nerăbdător să-l vadă pe Suchard. Era momentul mult aşteptat, ultimul aviz pentru Vicotec. Ştia că nu e decât o formalitate, dar era importantă pentru a convinge FDA să-l treacă printre priorităţi. Iar Suchard era cel mai autorizat şi cel mai respectat dintre şefii echipelor de cercetare. Binecuvântarea lui era vitală pentru Vicotec. De data asta ascensorul veni repede şi Peter păşi înăuntru. Purta acelaşi costum, îşi pusese doar o cămaşă albastră cu manşete şi guler apretate şi arăta proaspăt şi curat; în colţul din faţa lui era o siluetă fragilă, o femeie în ţinută sport, cu un tricou negru şi ochelari de soare. Purta părul pe spate, pantofi sport; În ciuda ochelarilor negri, o recunoscu pe Olivia Thatcher. O ştia de ani de zile din presă şi acum o vedea de două ori la interval de o oră; de data aceasta arăta complet diferit. Părea mai subţire şi mai tânără decât în costumul Chanel şi pentru o clipă îşi scoase ochelarii şi se uită la el. Era sigur că şi ea l-a recunoscut; nu-şi vorbiră însă şi Peter încercă să nu se mai uite la ea. Ceva mai puternic decât el îl atrăgea însă. Nu-şi dădea seama ce. Desigur, ochii, dar şi ceva mai mult decât atât. Era ceva în felul cum arăta, cum se mişca, era legenda care circula pe seama ei. Părea foarte mândră, foarte sigură pe ea, foarte liniştită şi extrem de interiorizată. Privind-o, îţi venea să te duci la ea şi să-i pui o mie de întrebări stupide. Exact ca reporterii. De ce sunteţi atât de sigură de dumneavoastră? Atât de distrată?… Şi, cu toate acestea, păreţi tristă. Sunteţi tristă, doamnă Thatcher? Ce-aţi simţit când va murit băieţelul? Sunteţi deprimată acum? întrebările pe care toţi reporterii i le puneau şi la care nu răspundea niciodată. Şi iată că acum, privind-o, ar fi vrut şi el să ştie toate aceste lucruri, să şi-o apropie, să ştie ce simte, să ştie de ce ochii ei îi căutau pe-ai lui ca două mâini care cer ajutor, să ştie dacă era nebun citind în ea toate aceste lucruri. Ar fi vrut să afle cine e, dar ştia că nu va reuşi niciodată. Erau meniţi să fie străini, să nu-şi vorbească nicicând. Simpla ei apropiere îi tăia respiraţia. Îi simţea parfumul, vedea lumina strălucindu-i în păr, îi simţea moliciunea pielii şi nu-şi mai putea desprinde privirile când, din fericire, ajunseră la parter şi uşa se deschise. Păşi în hol fără să spună niciun cuvânt bodyguardului care o aştepta şi care o urmă. Avea o viaţă atât de ciudată, gândi Peter urmărind-o cu privirea, atras ca de un magnet; trebui să-şi aducă aminte că are treburi de rezolvat şi că nu are timp pentru fantezii copilăreşti. Îi era clar acum de ce se crease o legendă în jurul ei – avea într-adevăr ceva magic. Era în primul rând un mister. Era genul de om pe care nu ajungi să-l cunoşti niciodată, cu toate că ţi-ai dori. Se întreba, în vreme ce portarul îi opri un taxi, dacă cineva o cunoştea cu adevărat. Din taxi o văzu dând colţul, părăsind Place Vendôme, grăbind pasul pe rue de la Paix, cu capul în jos, cu ochelarii fumurii, cu bodyguardul în spatele ei şi, fără să vrea, Peter se întrebă unde s-o fi ducând. Se strădui să-şi ia ochii şi mintea de la ea şi, în goana taxiului, privi străzile pariziene alergând în urma lui.