Danielle Steel carti

                                                           Promisiunea de Daniele Estelle    CAPITOLUL 1 Un soare dulce, de dimineaţă le scaldă în lumină spatele în vreme' ce se dădeau jos de pe biciclete în faţă la „Eliot House“, din incinta Harvardului. Se opriră pentru o clipă să-şi zîmbească. Era în mai şi erau foarte tineri. Părul ei scurt strălucea în lumina soarelui, iar cînd privirea ei o întîlni pe-a lui, fata începu să rîdă. Ei, Doctore în Arhitectură, cum te simţi ? întreabă-mă în două săptămîni după ce-mi iau doctoratul. li întoarse zîmbetul în vreme ce-şi îndepărta o şuviţă de păr blond de pe frunte. Ducă-se dracului diploma, te întreb după noaptea trecută. Rînji din nou la el, iar tipul îi dădu repede una peste fund în joacă. Mişto. Dar cum te simţi dumneata, d-ră McAl- listu ? Mai poţi să mergi ? Săriră din nou pe biciclete acum, iaT ea întoarse capul, cu un răspuns sîcîitor. Dar tu poţi ? Şi cu asta dusă a fost, zburind departe, cu mult înaintea lui, pe bicicleta micuţă pe care i-o cum­părase de ziua ei doaT cu cîteva luni în urmă. Era' îndrăgostit de ea. Fusese îndrăgostit de ea dintot- deauna. Visase la ea toată viaţa. Şi o cunoştea de doi ani. Se simţea singur la Harvard înainte de asta, şi o bună parte din al doilea an de aspiranţă socotise că va fi la fel şi acolo. N-avea nevoie de Radcliffe sau Vassar sau Wellseley cu el în pat. Cunoscuse prea multe fete de astea la anii studenţiei şi, în ceea ce-1 privea pe Michael, tipelor ăstora le lipsea întotdea­una ceva. El voia ceva mai mult. Textură, sub­stanţă, suflet. Rezolvase problema foarte convena­bilă vara' trecută, cu o legătură cu una dintre prie­tenele mamei sale. Normal că mama sa n-a ştiut. Dar se distrase de minune. Era o femeie a naibii de atrăgătoare, în vîrstă de vreo treizeci de ani, mult mai tînărâ ca mama lui, fireşte, şi era ceva editor la „Vogue*. Dar totul nu fusese decît o distracţie. Pentru amîndoi. Nancy era altceva. Ştiuse asta din prima clipă în care o văzuse, în Galeriile de artă din Boston, unde erau expuse ta­blourile ei. Exista în fiecare o tentă de singurătate care.bîntuia fiecare peisaj al ei, iar oamenii pe care îi pictase aveau toţi un soi de tandreţe solitară ca- re-1 umpluse de milă şi-l făcuse să-şi dorească să ajungă de la ei la artistul care-i pictase. Iar ea stă­tuse acolo, purtînd în acea zi o beretă roşie şi o haină veche din piele de raton, cu o uşoară roşeaţă pe pielea delicată, din cauza mersului grăbit pro­babil pînâ la galeriile din Strada Charles cu ochii strălucind, cu faţa plină de viaţă. Nu dorise niciodată pînă atunci o femeie aşa cum o dorea pe ea. Cumpărase două tablouri de-ale ei şi o invitase la masă la Lockobar. Insă pentru rest a fost nevoie de mai mult timp. Nancy McAllistu nu era deloc grăbită să-şi dăruiască timpul sau inima. Fusese mult prea singură prea mult timp ca să cedeze uşor. La 19 ani era deja înţeleaptă şi cu­noscuse bine durerea. Durerea de a fi singur. Du­rerea de a fi părăsit. O torturase încă de cînd, co­pil fiind, fusese trimisă la orfelinat. Nu-şi putea aminti ziua în care mama ei o lăsase acolo, nu cu mult înainte de a muri. Dar îşi amintea frigul din săli. Mirosul de oameni străini. Zgomotele dimine­ţilor în care stătea întinsă în pat, luptîndu-se cu la­crimile. Avea sănşi amintească lucrurile astea toată viaţa. Mult timp, crezuse că nu va găsi nimic să umple golul din ea. Dar acum îl avea pe Michael. Legătura lor nu era uşoară, dar era solidă, bazată pe dragoste şi respect : fiecare scotocise în lumea lui, o întorsese pe dos, dar apăruse cu ceva frumos şi rar. Iar Michael nu era nici el un prost. Ştia' ce riscă îndrăgostindu-se de cineva „deosebit44 — aşa cum se exprima mama lui, cînd avea ocazia. Dar Nancy nu avea nimic „deosebit". Singurul lucru deosebit era că era pictoriţă, nu o simplă studentă. Nu mai era în perioada căutărilor, ci deja era ceea ce voia să fie şi spre deosebire de alte femei pe care le cu­noscuse, Nancy nu mai trecea în revistă candidaţi, ci-1 alesese pe bărbatul pe care-1 iubea. In doi ani n-o părăsise niciodată. Iar ea era sigură că n-o va face nicicînd, se cunoşteau prea bine unul pe altul. Oare ce-ar mai fi putut exista în viaţa lui, pe care ea să nu-1 ştie ? Ştia totul. Isprăvile nostime, secretele aiurite, visurile copilăriei, spaimele îngro­zitoare. Şi prin intermediul lui, Nancy ajunsese să-i respecte familia. Chiar şi pe maică-sa. Michael fusese născut într-o tradiţie, sortit din copilărie să moştenească un tron. Nu era ceva pe care să-l ia uşor sau pe seama căruia să glumească. Cîteodată chiar îl înspăimînta. Va fi oare în stare să facă faţă legendei ? Dar Nancy ştia că va fi. Bu­nicul lui, Richard Cotter, fusese arhitect, iar tatăl lui, 'la fel. Bunicul lui Michael fusese cel care fon­dase imperiul. însă numai joncţiunea afacerilor   Cotter cu averea Hillyard prin căsătoria părinţilor lui Michael, crease „Cotta-Hillyard“-ul de astăzi. Richard Cotter ştiuse să facă bani, insă banii Hil­lyard — bani vechi — fuseseră cei care să aducă cu ei ritualurile şi tradiţiile puterii. Asta era, din cînd în cînd, o povară greu de purtat, dar lui Mi­chael îi plăcea, iar Nancy o respecta. Ştia că într-o bună zi Michael va fi la cîrma firmei Cotter-Hil- lard.. La începutul legăturii lor, vorbeau numai de asta, iar mai tîrziu la fel, cînd şi-au dat seama cît de serioasă era legătura lor. Dar Michael ştia că o găsise pe cea capabilă să se descurce cu toate aces­tea, cu responsabilităţile familiei la fel de bine ca şi cu îndatoririle de'la serviri. Orfelinatul nu făcuse nimic ca s-o pregătească pe Nancy pentru rolul care avea să i se potrivească, după părerea lui Michael, însă munca părea să-i fie o a doua natură. O privea acum cu o infinită mîndrie, cum zbura înaintea lui, aşa de sigură pe sine, aşa de puter­nică, cu picioarele mici pedalînd cu hotărîre, cu bărbia peste umăr din cînd în cîndi ca să se uite la el şi să rîdă. Avu impulsul nebunesc să ţîşnească înainte, s-o ajungă şi s-o ia de pe bicicletă... acolo... pe iarbă... la fel ca noaptea trecută... la fel... însă îşi alungă gîndul din minte şi porni după ea. Hei, aşteaptă-mă, ticăloasă mică. • în cîteva clipe, era în acelaşi rînd cu ea, şi, în timp ce-şi continuau drumul, mai liniştiţi acum, Michael întinse o mină spre ea, în spaţiul îngust dintre amîndoi. Eşti foarte frumoasă azi, Nancy. Vocea lui sruna ca o mîngîiere în aerul de primă­vară şi în jurul lor lumea era proaspătă şi verde. Ştii cît de mult te iubesc ? O, să fie jumătate cît de iubesc eu, domnule Hillyard ? Asta dovedeşte cît de incultă eşti, d-ră Nancy Fancy-pants [1]. Ca întotdeauna, porecla o făcu să râdă, Michael o făcea întotdeauna fericită. Făcea nişte lucruri mi­nunate. Nancy începuse să gîndească astfel din prima clipă în care el intrase în galerie şi o ameninţase că se dezbracă la pielea goală dacă nu-i vinde toate tablourile.' Din întîmplare te iubesc de cel puţin şapte ori mai mult decît mă iubeşti tu. Aiurea. Rînji din nou spre el, cu nasul în vînt, şi iarăşi ţîşni înainte. Eu te iubesc mai mult, Michael. De unde ştii ? începuse^ să accelereze ritmul ca s-o ajungă. Mi-a spus mie Moş Crăciun. Şi cu asta dusă a fost din nou, iar de data asta Michael o lăsă să se ducă înainte pe poteca îngustă. . Era într-o dispoziţie sărbătorească şi-i plăcea să se uite la ea. Să vadă forma suplă a şoldurilor ei în blugi, talia subţire, umerii mici gătiţi cu un şal roşu legat lejer în jurul lor, şi părul negru şi stră­lucitor fluturând în vînt. Ar fi putut să se uite la ea ani de-a rîndul fără să se sature. De fapt, chiar asta avea de gînd să facă. Ceea ce-i aduse aminte de... Avusese de gînd toată dimineaţa să vorbească cu ea despre asta. Iarăşi micşoră distanţa dintre ei şi o bătu uşurel pe umăr : Scuzaţi-mă, d-ră Hillyard. Ea avu o mică trerărire la auzul numelui, dar apoi îi zîmbi timid, cu toată lumina soarelui re­vărsată pe faţă. Dacă se uita atent, el îi putea diş   tinge pistruii extrem de mici, aproape ca un praf de aur lăsat de spiriduşi pe pielea ei sidefie. Şi cum ziceam... d-nă Hillyard... Rosti cuvîntul cu o plăcere infinită. Aşteptase asta timp de doi ani. Nu crezi că forţezi puţin lucriurile, Michael ? Vocea îi suna şovăitoare, aproape înspăimîntată. El nu vorbise încă cu Marion. Aşa că nu conta ce hotărîseră el şi cu Nancy între ei. Nu forţez nimic. Mă gîndeam s-o facem de azi în două săptămîni. Imediat după absolvire. De mult se hotărîseră la o nuntă mică, în cerc restrîns. Nancy nu avea familie, iar Michael voia să împartă bucuria momentului cu Nancy, fără so­coteli făcute pentru o mie de invitaţi şi fără ar­mate de fotografi de la o mie şi una de ziare. De fapt, mă gîndeam să mă duc la New York ca să discut asta cu Marion chiar astă seară. Astă seară ? Se ptuea distinge ecoul unei spaime în cuvinte. Fata lăsă bicicleta să încetinească şi apoi să se oprească. El răspunse cu o înclinare* a capului, iar figura fetei deveni gînditoare în timp ce privea peste dealurile pline de verdeaţă din jurul lor. Şi ce crezi că are să spună ? Se temea să se uite la el. Se temea să şi asculte. Da, fireşte. Chiar eşti îngrijorată ? 8 J Dar era o întrebare stupidă şi amîndoi ştiau asta. Aveau destule motive de îngrijorare. Marion nu era o femeie suavă ca o floare. Era mr.-na lui Michael şi nu era mai tandră decît „Titanicul". Era o fe­meie puternică, hotărîtă, concretă, de oţel. Se ocu­pase de toate treburile din familie după ce-a murit tatăl ei şi continuase cu şi mai multă hotărîre după moartea soţului ei. Nimic nu o putea opri pe Marion Hillyard.' Nimic şi în orice caz nu o puştoaică şi nici măcar unicul ei fiu. Dacă nu voia ca ei să se căsătorească, pentru nimic în lume n-avea să-i fe-   ricească cu acel „daa de care Michael se prefăcea aşa de sigur. Iar Nancy ştia exact ce credea Marion Hillyard despre ea. Marion nu ascunsese niciodată ceea «e simţea sau, cel puţin, nu din momentul în care-şi dăduse seama că pasiunea „prostească" a lui Michael pen­tru „pictoriţa aia“ ar putea fi ceva cît se poate de serios. L-a chemat pe Michael la New York şi l-a rugat cu blîndeţe şi cu dulceaţă, i-a zîmbit plină de farmec, după care a izbucnit mînioasă, amenin- ţîndu-1 şi ispitindu-1, tunînd şi fulgerînd. După care s-a resemnat sau a dat impresia c-o face. Michael a luat asta drept un semn bun, dar Nancy nu era de aceeaşi părere. Avea senzaţia că Marion ştia ce face, şi că1 în prezent se hotărîse să ignore „situaţia". Nu erau făcute invitaţii, nu erau rostite acuzaţii, scuzele pentru cele spuse în trecut lui Michael n-aveau să vină niciodată, dar în ace­laşi timp nu se mai iveau probleme noi. Pentru ea, Nancy era surprinsă să-şi dea seama cît de mult o durea asta. Neavînd o familie proprie, îşi făcuse în­totdeauna vise ciudate despre Marion. Că ar fi pu­tut fi prietene, că Marion ar fi plăcut-o, ea şi cu Marion ducîndu-se să facă cumpărături pentru Mi­chael... Marion devenind... mama pe care n-o avu­sese şi n-o cunoscuse niciodată. Dar Marion nu in­tra prea uşor în pielea unui asemenea personaj. în doi ani, Nancy avusese destule ocazii să înţeleagă asta. Numai Michael se încăpăţîna să susţină că maică-sa o să se facă femeie cumsecade,- că odată pusă în faţa inevitabilului, o să-l accepte şi o să fie prieteni la cataramă.                                                               t Dar Nancy nu era niciodată sigură de asta. Il si­lise chiar pe Michael să se gîndească şi la posibili­tatea ca Marion să n-o accepte nici în ruptul capu­lui, să nu fie în nici un oaz de acord cu căsătoria. Şi atunci ?...   „Atunci sărim in maşină şi-i dăm drumul spre cel mai apropiat judecător de pace. Avem amîndoi vîrsta, ştii doar“. Nancy ^îmbise atunci la gîndul unei soluţii atît de simple, deşi în mintea ei ştia că fiu va fi nicio­dată aşa de uşor. Dar ce conta ? După doi ani îm­preună, se simţeau oricum căsătoriţi. Stătură tăcuţi o clipă extraordinar de lungă ad- mirînd priveliştea, apoi Michael luă mina fetei. Te iubesc, Nancy ! Şi eu te iubesc ! Se uită la el îngrijorată, iar el reduse privirea la tăcere cu un sărut. Insă nimic nu putea reduce la tăcere gindurile şi întrebările pe care şi le puneau amîndoi. Nimic, decît întîlnirea cu Marion. Nancy îşi lăsă bicicleta să cadă şi, cu un suspin, se cuibări în braţele lui Michael. Aş fi vrut să fie mai uşor, Michael! O să fie ! Ai să vezi. Acuma haide. Ii dăm drumul sau ai de gînd să stăm aici toată ziua ? Din nou îi dădu una peste fund," iar ea zîmbi vă- zîndu-1 că ridică bicicleta în locul ei. într-o clipă erau din nou la drum, rîzînd şi jucîndu-se şi cîn- tînd, prefăcîndu-se că Marion nu mai există. Dar exista. Şi aşa avea să fie întotdeauna. Marion era mai mult o instituţie decît o femeie. în viaţa lui" Michael în orice caz. Şi acum în a lui Nancy. Soarele se înălţase şi mai mult pe cer în vreme ce pedalau pe drumul de ţară mergînd în rind sau unul în faţa altuia, într-o clipă sîcîindu-se reci­proc, pentru ca-n clipa următoare să devină tăcuţi şi gînditori. Era aproape de amiază rind ajunseseră la Revers Beach şi văzură o figură cunoscută îna- intind spre ei. Era Ben Avery, din nou cu o tipă lîngă el. Iarăşi o blondă cu picioare lungi. Toate arătau a prinţese care se întorc acasă şi mult dintre ele chiar erau. Salut, voi ăia doi. Mergeţi la bîlci ? Ben rînji la ei şi apoi cu o mişcare uşoară a mîi- nii o prezentă pe Jeanette. Schimbară saluturi cu toţii, iar Nancy îşi duse mîna streaşină la ochi ca să se uite înainte spre bîici. Pînă la el mai erau cî- teva intersecţii. Merită să ne oprim ? —: La dracu, sigur că merită ! noi am cîştigat un cîine roz, adăugă, arătînd spre fiinţa oribilă din co­şul lui Jeanette, plus o ţestoasă verde pe care o fi pierdut-o cineva şi două căni de bere. în afară de asta, au porumb copt care-i grozav. Gata, mă au de muşteriu ! Michael îi aruncă o privire lui Nancy şi zîmbi. Mergem şi noi ? Sigur ! Voi doi vă întoarceţi acasă deja ? Dar îşi dădu şi singură seama că da. Ben avea o privire pe care Nancy o mai văzuse la el şi ştia ce înseamnă, iar Jeanette nu părea să aibă ceva împotrivă. Nancy îşi zîmbi sieşi uitîndu-se la ei. Da, am fost în oraş încă de la şase dimineaţa. Sînt la pămînt. Apropo, ce program aveţi voi doi pentru diseară ? Ny vă opriţi la mine să luaţi o pizza ? Camera lui Ben era cu vreo două uşi înaintea camerei lui Mike. Ce program avem pentru diseară, senor ? . Nancy îl privi pe Michael cu un zîmebt larg, dar el clătină din cap. Am nişte treburi de rezolvat noaptea asta. Poate altădată ! Asta-i aminti repede fetei de întîlnirea cu Ma­rion. O.K. Salve ! Ben şi Jeanette le făcură cu mîna şi dispărură, în vreme ce Nancy îl fixa pe Michael. Chiar"ai de gînd să te duci s-o vezi în noaptea asta ? Da ! Şi nu-ţj mai face griji. Totul o să fie bine. Apropo, mama a zis că e angajat în slujba pe care o voia. Ben ? Nancy îl privi întrebător în vreme ce începuseră să pedaleze spre bîlci. Da ! O să începem în acelaşi timp. în domenii diferite, dar începem în aceeaşi zi. Mike părea încîntat. îl cunoştea pe Ben din pri­mii ani de şcoală şi se aveau ca fraţii. Ben ştie ? Michael clătină din cap, zîmbind misterios. M-am gîndit să-i las bucuria să afle veştile oficial. N-am vrut să i-o stric. Nancy îi zîmbi. Eşti un timp cumsecade şi te iubesc, Hillyard. Mulţumesc, d-ră H. Termină, Michael. îşi dorea numele ăsta prea mult ca să suporte să-l audă rostit în răspăr, fie şi numai de Michael. Nu termin. Şi-ai face mai bine să încerci să te obişnuieşti cu el. Devenise deodată serios. O să încerc. Cînd o să fie timpul. Dar pînă atunci „d-ra McAllistu“ merge încă foarte bine. Pînă peste două săptămîni, ca să fim exacţi. Dă-i drumul, hai să vedem care ajunge mai re­pede. Zvîcniseră înainte, unul lîngă altul, gîfîind şi ri- zînd. Michael ajunse la intrarea în bîlci cu exact de secunde înaintea ei. Dar amîndoi erau bron­zaţi şi sănătoţi şi nepăsători. Ei bine, domnule, unde mergem mai întîi ? Dar ghicise deja şi avea dreptate. La porumb, fireşte. Mai era nevoie să întrebi ? .Nu prea ! ' Lăsară bicicletele lîngă un copac, ştiind că-n oră­şelul ăsta adormit nu le va fura nimeni şi plecară, braţ la braţ. Zece minute mai tîrziu erau veseli şi fericiţi, picurînd unt peste porumbul pe care-1 mîn- cau, apoi îndopîndu-se cu cîrnăciori şi luînd înghi­ţituri mici dintr-o bere rece ca gheaţa. Nancy în­cheie ospăţul cu un rotogol imens de vată de zahăr. Cum poţi să mănînci aşa ceva ? Uşor. E delicioasă ! Bolborosise cuvintele prin ceva lipicios şi roz, dar avea figura încîntată a unei puştoaice de cinci ani. Ţi-am mai spus vreodată că eşti frumoasă ? Se strîmbă la el, cu faţa plină de urme roz Mi­chael scoase batista şi o şterse pe barbă. Dacă te-ai şterge puţin am putea să ne facem o poză. Da ! Unde ? Se aplecă să înfulece încă un nor roz, şi nasu-i dispăru iarăşi. Eşti groaznică. Acolo ! Arătă spre o ghereită unde-şi puteau băga cape­tele prin nişte găuri rotunde şi să-şi facă fotografii în diverse costume bizare. Rătăcind de colo pînă colo, au ales costumele de Rhet Butler şi Scarlet O’Hara. Şi, ciudat, nici un erau caraghioşi în poză. Chipull ui Nancy arăta su­perb deasupra costumului pictat cu deosebită grijă. Frumuseţea delicată a figurii ei şi regularitatea trăsăturilor se potriveau perfect cu rochia mai mult decît feminină a frumoasei sudiste. Iar Michael arăta ca un tînăr craidon. Fotograful le înmînă poza şi-şi primi dolarul. Ar trebui s-o păstrez, aşa de bine arătaţi amîndoi. Mulţumim ! Pe Nancy complimentul o impresionase, dar Mi­chael zîmbise numai. Era întotdeauna al naibii de mlndru de ea. încă dquă săptămîni numai şi... Dar trăgîndu-1 puternic de mînecă Nancy îl smulse din visarea lui cu ochii deschişi. Uite, acolo ! Acolo, unde se aruncă cu cercul. Întotdeauna îşi dorise să se joace şi la asta la bîlci, cîrud era mică, dar călugăriţele de la orfelinat spuneau totdeauna că e prea scump. Putem ? Dar bineînţeles, draga mea ! Ii făcu o plecăciune adîncă, îi oferi braţul şi în­cepu să meargă agale spre ghereta respectivă. Dar Nancy era mult prea nerăbdătoare ca să suporte să meargă în pas de plimbare. Aproape că sărea ca un copil, iar nerăbdarea ei îl încînta. Putem s-o facem chiar acum ? Sigur, iubito ! Puse un dolar pe tejghea, iar omul îi înmînă fetei de patru ori mai multe cercuri ca de obicei. Cei mai mulţi clienţi plăteau doar un sfert. Dar nu se pricepea să arunce, aşa că nu-i reuşi nici o încercare. Michael privea amuzat. Pentru care premiu te chinui atîta ? Pentru mărgele. Ochii îi străluceau ca la un copil, iar răspunsul nu era cu mult mai mult decît o şoaptă. N-am avut niciodată un şirag dintr-ăsta, ieftin şi ţipător.^ Era singurul lucru pe care şi-l dorise încă de cînd era copil. Ceva strălucitor, sclipitor şi frivol. Eşti uşor de satisfăcut, iubita mea. Sigur nu vrei mai degrabă căţeluşul roz ? Era exact ca cel pe care-1 avusese Jeanette în co- şuleţ, dar Nancy clătină din cap, hotărîtă. Mărgelele ! Dorinţa ta e lege pentru mine. Şi toate cele trei cercuri pe care le aruncă au că­zut exact la ţintă. Cu un zîmbet, omul din spatele tejghelei le dădu mărgelele, iar Michael le petrecu repede în jurul gîtului ei. Voila, mademoiselle. Sînt ale tale. Dar nu crezi că e cazul să încheiem o asigurare pentru ele ? N-ai vrea să nu mai rîzi de mărgelele mele ? Părerea mea e că sînt minunate. Le atinse uşurel, bucuroasă să ştie că-i scînteiau acum la gît. Părerea mea e că tu eşti minunată. Altceva ce-ţi mai doreşte inima ? Multă vată de zahăr ! îi cumpără din nou vată înfăşurată pe băţ şi por­niră încet-încet spre biciclete. Ai obosit ? Nu prea ! Vrei să mergem ceva mai încolo ? E un locşor simpatic undeva, în faţă. Putem să stăm puţin şi să ascultăm zgomotul valurilor. E superb. Se urcară pe biciclete şi-i dădură drumul din nou, dar de-această dată în linişte. Atmosfera de carna­val dispăruse, şi erau acum amîndoi pierduţi în gîn- durile proprii. Michael începuse să-şi dorească să fie din nou în pat, iar Nancy n-avea nimic împo­trivă. Se apropiau de Nahant cînd ea zări locşorul de care-i vorbise, la capătul unei limbi de pămînt, sub un copac bătrîn. Nancy fu bucuroasă că excursia lor avea un asemenea sfîrşit. O, Michael, ce frtimos e. Nu-i aşa ? Se aşezară pe un petic de iarbă, chiar deasupra locului unde încăpea o limbă îngustă de nisip. La distanţă se vedea valurile spărgîndu-se încet de un relif care se găsea imediat sub suprafaţa apei. . — Mi-am dorit întotdeauna să te aduc aici. Mă bucur că ai făcut-o. • Stăteau tăcuţi, ţinîndu-se de mînâ, cînd deodată Nancy sări în picioare. Ce-i ? Vreau să fac ceva. Uite colo, în tufiş. Nu, prostule. Nu asta. Începuse să alerge pe plajă, spre nu ştiu ce ţintă. El se ridică alene, urmînd-o încet şi întrebîndu-se ce-i mai trecea prin minte. Nancy se opri lîngă o stîncă mare şi încercă din toate puterile s-o clin­tească, dar fără succes. Hei, prostuţo, lasă-mă pe mine. Ce vrei să faci cu ea ? Era intrigat. Vreau numai s-o mişc puţin... aşa. Cedase sub împingerea hotărită a lui Michael şi se rostogolise ceva mai încolo, dezvăluind o adânci­tură umedă în nisip. Repede, Nancy îşi scoase măr- geluşele albastre de la gît, închise ochii ţinîndu-le strîns în mină cîteva clipe, apoi le dădu drumul în nisipul de sub stîncă. O. K. pune-o la loc. Peste mărgele ? Ea încuviinţă, fără să-şi dezlipească privirea de la sticla albastră şi scînteietoare. Mărgelele au să fie legătura dintre noi, legătura spirituală dintre noi. Fie ca ea să dureze atîta timp cît ele stau îngropate aici, atîta timp cît vor fi aci şi stîncă asta şi copacii de acolo. în regulă ? în regulă. Zîmbi cu blîndeţe. Am devenit foarte romantici. Ei de ce nu ? Dacă eşti destul de norocos să simţi iubirea, sărbătoreşte-o. Fă-i o casă, fă-i un templu. Ai. dreptate. Ai absolută drfeptate. In regulă, asta să-i fie casa. Acum, hai să facem o promisiune. Eu promit să nu uit niciodată ce-i aici sau de ce-i aici. E rîn- dul tău acum. Ea-i atinse mina şi din nou tînărul privi în jos •pre ea, zîmbind. Niciodată n-o iubise mai mult. Iar eu promit... Promit să nu-ţi spun niciodată adio... Şi apoi, fără nici un motiv, începură să rîdă. Pen­tru că era bine să fii tînăr, să fii romantic, să fii ohiar şi excesiv de sentimental. De fapt, toată ziua fusese bine. Să ne întoarcem acum ? Ea încuviinţă cu o mişcare a capului şi porniră mînă în mînă spre locul unde^şi lăsaseră bicicletele. Două ore mai tîrziu erau înapoi în apartamentul minuscul al lui Nancy, pe Spark Street, lîngă uni­versitate. Mike se uită în jur şi, întinzîndu-şi som­noros pe canapea îşi dădu încă o dată seama cît de mult îi plăcea apartamentul ei, pe care-1 considera oa un adevărat cămin pentru el. Singurul cămin adevărat pe care-1 cunoscuse vreodată. în apartamentul imens al mamei lui nu se sim­ţise niciodată ca acasă, dar în locşorul ăsta, da. Avea în el toate minunatele tente de căldură ale lui Nancy. Tablourile pe care le picta în decursul ani­lor, culorile calde, pămînteşti, pe care le alesese pentru lucrurile din casă, canapeaua de un maro plăcut, catifelat, armonizînd perfect cu pătura de lînă pe care o cumpărase de la o prietenă. întotdeauna erau flori peste tot, laolaltă cu pan­sele din ghivece, de care ea avea aşa de multă grijă. Şi măsuţa albă, din marmură, fără nici o pată, pe care mîncau. Şi în sfîrşit, patul de alamă, pe care au făcut dragoste... Ştii ce mult îmi place locul ăsta, Nancy ? ştiu. Ea Privi în jur, cu nostalgia aproape. Şi mie-nti place. Ce-o să facem cu el cînd o să ne căsătorim ? C) să luăm toate lucrurile astea grozave ale tale la New York şi o să găsim o căsuţă conforta­bilă pentru ele. DeocJa^ăi ceva-i atrase atenţia. Ce-i asta ? Ceva nou ? Se uita la şevaletul ei, pe care se găsea un tablou aflat î*ică în stadiul de început, daT care, oricum, promitea. Reprezenta un peisaj cu cîmpie şi copaci şi, apropiindu^se Michael distinse şi un băieţel, as­cuns în copac, legănîndu-şi picioarele. Dar o să se mai vadă cînd ai să faci şi frun­zele ? Poate. Dar în orice caz, noi o să ştim că-i acolo. îţi place ? Ochii ei străluciră cînd îi întîlniră pe-ai lui şi ci­tiră în ei încuviinţarea. întotdeauna înţelegea per­fect ceea ce picta ea. îmi place la nebunie. Atunci o să ţi-1 fac cadou la nuntă — cînd o să fie gata. Perfect. Ne-am înţeles. Şi pentru că veni vorba de cadouri de nuntă... Se uită la ceas. Era deja ora cinci, iar el voia să fie la aeroport la şase. Trebuie să plec. Trebuie neapărat să te duci în noaptea asta ? Pa. E important. O să fiu înapoi în cîteva ore. Am să fiu la Marion pe la şapte şi jumătate sau pe la opt, în funcţie de traficul în New York. Pot să prind ultima cursă înapoi, la unsprezece, aşa că o să ajung acasă pe la miezul nopţii. E-n regulă ? E-n regulă. Dar încă ezita. Nu-i plăcea să ştie că el pleacă. Dorea din tot sufletul să-l oprească şi nici măcar nu ştia de ce. Sper că o să fie bine. Ştiu că o să fie bine. Dar amîndoi ştiau că Marion făcea numai ce voia ea, asculta numai ce voia să audă şi înţelegea nu­mai ce-i convenea. Şi totuşi, într-un fel sau altul, Michael simţea că au s-o convingă. Trebuiau s-o facă. Trebuia s-o aibă pe Nancy. Indiferent de preţ. O cuprinse în braţe încă o dată, apoi îşi petrecu cravata pe după gulerul cămăşii sport pe care o purta şi înşfăcă o jachetă uşoară de pe spătarul unui scaun. O lăsase acolo de dimineaţă. Ştia că va fi foarte cald la New York, dar mai ştia că trebuie să apară în faţa lui Marion cu haină şi cravată. Asta era esenţial. Marion nu-i tolera pe „hippy“ sau pe oamenii nimănui... ca Nancy. Amîndoi ştiau ce-i aşteaptă cînd se sărutară de rămas bun în uşă. Succes. Te iubesc. Mult timp, Nancy rămase în apartamentul tăcut, uitîndu-se la fotografia pe care şi-o făcuseră la bîlci. Rhett şi Scarlefct, îndrăgostiţii nemuritori, în cos­tumele lor caraghioase, pictate pe lemn, cu capetele vîrîte prin găuri. Dar nu erau caraghioşf. Erau fericiţi. Se întrebă dacă Marion ar înţelege una ca asta, dacă şi-ar da seama de diferenţa dintre „fericit" şi „caraghios11, dintre real şi imaginar. Se întrebă dacă nu cumva Marion n-ar fi înţeles nimic. CAPITOLUL 2 Masa din sufragerie strălucea ca suprafaţa unui lac. Perfecţiunea ei scânteietoare era stricată numai la un capăt unde, în faţa unui singur scaun era aşe­zat un şerveţel sidefiu, irlandez, alături de o farfu­rie de porţelan pictată cu auriu şi albastru, pusă ca ornament. Lîngă farfurie era un serviciu de cafea de argint şi un clopoţel mic, tot de argint cu desene şi ornamente. Marion Hillyard se rezemă pe spătarul scaunului cu un suspin, în vreme ce trăgea un fum din ţigara pe care abia o aprinsese. Era dbosită azi. Duminicile o oboseau întotdeauna. Câteodată avea impresia că muncea mai mult acasă decît la birou. întotdeauna petrecea duminicile răspunzând la corespondenţa ei personală, uitîndu^se peste notele de plată păstrate de bucătar sau de menajeră, făcînd lista cu ceea ce observase că trebuie reparat prin casă sau cu obiec­tele de care avea nevoie ca să-şi completeze garde­roba, sau planificînd meniurile pentru săptămîna care urma. Era o muncă obositoare, dar o făcea de ani de zile, chiar înainte să fi început să conducă afacerile companiei Cotter-Hillyard. După ce preluase munca soţului ei, îşi petrecea fiecare duminică suprave­ghind servitorii şi avînd grijă de Michael în ziua liberă a doicii. Amintirea asta o făcu să zîmbească şi să închidă ochii pentru cîteva clipe. Acele duminici i-au fost dragi : cîteva ore cu el fără nimeni care să se ames­tece, nimeni care să i-1 ia. Duminicile nu-i mai erau acum aşa. Nu-i mai erau aşa de ani de zile. O la­crimă mică dar strălucitoare i se strecură printre gene, aşa cum stătea acolo, liniştită, pe scaun, vă- zîndu-1 cu ochii minţii aşa cum fusese cu optspre­zece ani înainte : un băieţaş de abia şase ani, şi al ei în întregime. Cî<t de mult îl iubea. Ar fi făcut orice pentru el. Şi făcuse. Menţinuse un imperiu pentru el, purtase moştenirea de la o generaţie la alta. Era darul ei cel mai de preţ pentru Michael. Compania Cotter-Hillyard. Şi aşa ajunsese să-şi iu­bească meseria aproape tot atît de mult cît îşi iubea fiul. Eşti frumoasă, mamă ! Ochii ei se deschiseră repede, surprinşi, ca să-l vadă stînd acolo, în uşa boltită a sufrageriei bogat lambrisată. Vederea lui aproape că o făcu să plîngă. Ar fi dorit să-l îmbrăţişeze, cum făcea mereu în urmă cu acei 18 ani, dar în loc de asta îi zîmbi nu­mai, liniştit, fiului ei. Nu te-am auzit cînd ai intrat. Nu l-a invitat să se apropie, nu i-a arătat în nici un fel ceea ce simţea. Nimeni nu ştia niciodată, cînd era vorba de Marion, ce se petrecea înăuntru. Am folosit cheia mea. Pot să intru ? Sigur. Vrei desert ? Michael păşi încet în. cameră, cu un mic surîs nervos pe buze şi apoi, ca un copil, îi cercetă scru­tător farfuria. Hm... ce e ? După cît se vede, e cu ciocolată, nu ? Ea chicoti şi încuviinţă cu o mişcare a capului. N-o să se maturizeze niciodată. în anumite privinţe, în orice caz. Profiterol. Vrei şi tu ? Mattie e încă în ca­meră. începură amîndoi să rîdă de ceea ce ştiau că are toate şansele să fie adevărat. Marion se întinse după clopoţel. Mattie apăru într-o clipă. Purta o uniformă nea­gră şt un şirag de mărgele la gît. Era palidă, însă în putere. Toată viaţa întreţinuse şi adusese şi fă­cuse diverse pentru alţii, cu numai o duminică   scurtă pe care s-o poată numi a ei cu care — in clipa cînd ziua mult-dorită şi invidiată la alţii îi' aparţinea cu desăvîrşire — de cele mai multe, ori nu prea avea ce face. Da, doamnă ? Cafea pentru d-1 Hillyard, Mattie. Şi... dragă vrei şi desert ? El clătină din cap. Numai cafea atunci ! Da doamnă ! Pentru o clipă, Michael se întrebă, aşa cum mai făcuse de multe ori, de ce mama lui nu mulţumea niciodată servitorilor. Ca şi cum ar fi fost născuţi ca s-o servească. Dar la urma urmei ştia că exact aşa gmdea mama lui. Dintotdeauna trăise înconju­rată de servitori şi de secretari şi de toate ajutoa­rele posibile. Avusese o copilărie, apoi o tinereţe singuratică, dar confortabilă. Mama ei murise cînd avea trei ani, într-un accident, cu singurul frate al lui Marion, moştenitorul tronului Cotter. Accidentul a lăsat-o numai pe Marion să devină un înlocuitor de fire. Iar ea exact asta făcuse. Şi_ cum e cu şcoala ? Aproape că-i gata, salvă Domnului. încă două săptămîni. Ştiu. Sînt foarte mîndră de tine. E minunat să-ţi fi dat doctoratul, mai ales în arhitectură. Pentru anumite motive, cuvintele îl făcură să do­rească să-i răspundă cu un : „O, mamă“, aşa cum făcea cînd avea nouă ani. O să luăm legătura cu tînărul Avery săptă- mîna asta, cu privire la post. Nu i-ai spus nimic, nu ? Părea mai mult curioasă decît severă : în reali­tate nu-i păsa. Socotise că-i mai degrabă o copilă­rie părerea lui Michael că era aşa de important să se facă o surpriză lui Ben.    

Capitolul 1 Brigitte   Ninsoarea cădea întruna, de două zile, iar Brigitte Nicholson stătea la biroul din sala de admitere a Uni­versităţii din Boston şi se uita cu atenţie peste cere­rile de înscriere. Alţi colegi le verificaseră deja, dar ea dorea întotdeauna să mai arunce o ultimă privire peste dosare, ca să fie sigură că erau complete. Se aflau în toiul deliberărilor, iar în şase săptămâni scrisorile de acceptare sau de respingere aveau să le fie trimise candidaţilor. Inevitabil, unii urmau să devină studenţi fericiţi, alţii rămâneau cu inima frântă. Nu le era deloc uşor să ştie că ţineau în mâinile lor destinele unor tineri serioşi. Sortarea cererilor de înscriere era pentru Brigitte cea mai solicitantă sarcină a anului, şi, cu toate că deciziile finale erau luate de membrii comisiei, în atribuţiile ei intrau validarea cererilor de înscriere şi conducerea interviurilor individuale solicitate de studenţi. În acele cazuri, odată cu cererile de înscriere, trimitea şi notiţele sau observaţiile ei. Mai presus de toate, relevante pentru rezultatul final erau mediile, notele la teste, recomandările profesorilor, activităţile extracurriculare şi cele sportive. Un candidat avea sau nu calităţile necesare pentru a deveni student al universităţii. Brigitte ducea pe umeri povara acestor decizii. Ea verifica, meticuloasă, toate materialele pe care le trimiteau ei. În cele din urmă, trebuia să aibă în vedere ce era bine pentru şcoală, nu pentru studenţi. Era obişnuită deja cu zecile de telefoane şi e‑mailuri pe care le primea de la consilierii nerăbdători din licee, care făceau toate eforturile pentru a‑şi ajuta candidaţii. Brigitte era mândră că făcea parte din echipa Universităţii din Boston, şi, spre surprinderea ei, era deja de zece ani membră în comisia de admitere. Anii, pur şi simplu, zburaseră. Era a treia din departament în ordine ierarhică, şi refuzase de multe ori ocaziile de promovare. Era mulţumită cu poziţia ei, şi nu fusese niciodată foarte ambiţioasă. La douăzeci şi opt de ani, Brigitte venise la Universi­tatea din Boston ca să facă un master în antropologie, după ce absolvise facultatea şi avusese mai multe slujbe, muncise doi ani la un adăpost pentru femei din Peru, altul în Guatemala şi călătorise un an în India şi în Europa. Terminase Universitatea Columbia, cu o diplomă în antro­pologie şi făcuse o serie de studii despre femei şi diferenţele între genuri. Condiţia femeilor din ţările dezvoltate fusese pentru ea o preocupare esenţială. Brigitte se angajase să lucreze în comisia de admitere doar până îşi lua diploma. Urma să plece după aceea în Afghanistan pentru un an de zile, dar, ca mulţi alţi studenţi care lucrau la facultatea la care studiau, rămăsese acolo. Era un job confortabil, şi sigur şi, în plus, ajunsese să îndrăgească atmosfera de acolo. Imediat ce îşi luase diploma de master, se înscrisese la doctorat. Lumea academică crea dependenţă şi te făcea să te simţi ca în pântecele matern, în ciuda provocărilor intelectuale, a cercetării ştiinţifice şi a diplomelor. Era uşor să te ascunzi de lumea reală şi de obligaţiile ei. Era un rai al studioşilor şi al tinereţii. Nu se înnebunea după ceea ce făcea în comisia de admitere, dar îi plăcea suficient de mult. Se simţea eficientă şi utilă şi se dedicase ideii de a‑i ajuta să intre la facultate pe studenţii care meritau. Aveau peste şaisprezece mii de studenţi şi peste treizeci de mii de cereri de înscriere în fiecare an. Unii erau eliminaţi rapid din cauza rezultatelor slabe la teste sau a mediilor mici, dar, pe măsură ce lista candidaţilor eligibili se micşora, ea devenea tot mai atentă. Era meticuloasă în orice făcea. Nu‑şi luase doctoratul, lucra încă la teză şi mergea la un curs sau două pe semestru. La treizeci şi opt de ani, era mulţumită de viaţa ei. Iar în ultimii şapte ani lucrase la o carte. Voia să fie o carte definitorie pentru problema votului şi a drepturilor femeilor din lumea întreagă. În timpul studiilor de master, Brigitte scrisese nenumărate lucrări pe această temă. Teza ei demonstra că modul în care ţările au gestionat problema votului femeilor arată cu exactitate cine sunt ca naţiune. Ştia foarte bine că votul e un aspect important al drepturilor femeilor. Colegii care citiseră ce scrisese ea până acum erau impresionaţi de elocvenţa ei, dar nu se arătau deloc surprinşi de seriozitatea şi de zelul său. Singura critică pe care o puteai aduce eforturilor ei era că se implica prea mult în detalii neimportante şi scăpa din vedere imaginea de ansamblu. Cădea foarte des în capcana detaliilor. Era o femeie prietenoasă, amabilă, de încredere şi responsabilă. Era foarte grijulie, până peste cap de munci­toare şi conştiincioasă în tot ce făcea. Singurul lucru pe care i‑l reproşa direct prietena ei cea mai bună, Amy Lewis, era lipsa pasiunii. Intelectualiza totul şi îşi asculta mai mult raţiunea decât sufletul. Brigitte era de părere că pasiunea, aşa cum o înţelegea Amy, era un defect, nu o calitate. Te făcea să pierzi din vedere lucrurile importante şi să te simţi dezorientat. Lui Brigitte îi plăcea să rămână trează şi să‑şi urmărească obiectivele. Nu‑i plăcea să‑i fie zdruncinată armonia lăuntrică sau să meargă la noroc. Riscul nu era stilul ei. Pe ea te puteai baza, nu era o persoană care acţiona din impuls sau fără să se gândească. Chiar ea recunoştea că nu se pripea atunci când lua o decizie, întorcând pe toate părţile avantajele şi dezavantajele. Brigitte estima că era cam pe la jumătatea cărţii. Planul ei era să grăbească ritmul şi să o termine în cinci ani, cam pe când avea să termine şi doctoratul. Doisprezece ani pentru a scrie o carte despre un subiect atât de important i se părea ceva rezonabil, din moment ce şi lucra între timp şi mergea la cursurile pentru doctorat. Nu se grăbea deloc. Ar fi fost mulţumită să termine cartea şi doctoratul înainte de patruzeci şi trei de ani. Câteodată, modul ei calm, implacabil şi netulburat de a aborda lucrurile o înnebunea pe Amy, prietena ei. Brigitte nu era genul de om care să‑şi trăiască viaţa tumultuos, şi ura schimbările. Amy era de părere că Brigitte ar trebui să‑şi trăiască viaţa din plin şi spontan. Era de profesie consilier marital şi familial şi asistent social. Era şefa biroului de consiliere al universităţii şi îi oferea lui Brigitte, cu generozitate, sfaturile şi părerile sale. Erau firi complet diferite, dar erau totuşi cele mai bune prietene. Amy trăia la cote maxime: emoţional, intelectual sau profesional. Brigitte era înaltă, subţire, chiar costelivă, cu păr ne­gru ca tăciunele, ochi adânci, obraji bine conturaţi şi ten măsliniu. Parcă ar fi fost din Orientul Mijlociu sau din Italia, deşi strămoşii ei erau irlandezi şi francezi. De la tatăl ei, de origine irlandeză, moştenise părul negru. Amy era micuţă şi blondă, cu tendinţe de îngrăşare dacă nu avea grijă să facă sport, şi era genul care îşi trăia viaţa cu pasiunea care spunea că îi lipseşte lui Brigitte. Lui Brigitte îi făcea plăcere să‑şi tachineze prietena că “demonstrează pasiune în exces” şi are capacitatea de concentrare a unui purice, ceea ce amândouă ştiau că nu era adevărat. Dar Amy se angaja permanent în proiecte noi şi rezolva cu uşurinţă sarcini simultane. În timp ce Brigitte se stră­duia din răsputeri să termine un volum de dimensiuni uriaşe, Amy publicase deja trei volume despre cum să creşti copiii. Deşi nu era căsătorită, avea doi copii. Când împlinise patruzeci de ani, după nenumărate relaţii eşuate cu studenţi mai tineri decât ea sau cu profesori căsătoriţi, se hotărâse să meargă la o bancă de spermă. La patruzeci şi patru de ani avea doi băieţi, de unu şi, respectiv, trei ani, care o făceau nespus de fericită. O bătea la cap sistematic pe Brigitte să facă şi ea copii. Îi spunea că, la treizeci şi opt de ani, “ovulele îmbătrâneau cu fiecare secundă”. Brigitte însă era destul de relaxată şi nu îşi făcea atâtea griji. Datorită descoperirilor ştiinţei moderne, femeile puteau face copii la vârste mult mai înaintate decât pe vremea mamei ei, ceea ce îi sporea siguranţa de sine, în ciuda avertismentelor primite de la Amy, care era de părere că prea amâna momentul în care să devină mamă. Brigitte era sigură că într‑o bună zi va avea copii şi că, foarte probabil, se va căsători cu Ted, deşi nu discutaseră încă despre asta. Coconul protector al atmosferei univer­sitare avea ceva ce te făcea să crezi că vei rămâne întot­deauna tânăr, cel puţin aşa i se părea ei. Amy o aducea mereu cu picioarele pe pământ, amintindu‑i că erau două femei de vârstă mijlocie. Când le vedeai, nu‑ţi ve­nea să crezi acest lucru. Nici una dintre ele nu‑şi arăta vârsta, iar Ted Weiss, cu care Brigitte era împreună de şase ani, era cu trei ani mai tânăr decât ea. La treizeci şi cinci de ani, el arăta, se simţea şi se comporta ca un co­pil. Absolvise arheologia la Harvard şi îşi luase doc­toratul la Universitatea din Boston, iar de şase ani lucra în departamentul de arheologie al universităţii. Visul lui era să aibă propriul şantier arheologic. Universitatea din Boston avea nenumărate asemenea şantiere în toată lumea, în Egipt, Turcia, Pakistan, China, Grecia, Spania şi Guatemala. Le vizitase pe toate cel puţin o dată de când era la Universitatea din Boston. Brigitte nu‑l însoţise niciodată în aceste călătorii. În timpul când el era plecat, ea se documenta pentru propria carte. Călătoriile o intere­sau acum chiar mai puţin decât în facultate. Era foarte fericită dacă rămânea acasă. Brigitte şi Ted aveau o relaţie bună. Fiecare locuia în propriul apartament, aproape unul de celălalt, şi îşi pe­treceau weekendurile împreună, în apartamentul lui, deoarece era mai mare. El gătea, ea nu. Deseori ieşeau în timpul liber cu studenţii, mai ales cu cei din progra­mul doctoral, ca ea. Se întâlneau şi cu profesorii din departamentele în care lucrau. Amândoi iubeau viaţa universitară, cu toate că activitatea lui Brigitte în comisia de admitere nu era tocmai o activitate academică, iar acest mod de viaţă li se potrivea ca o mănuşă. Era o at­mosferă dedicată studiului intens, şi amândoi mărturiseau că, în cea mai mare parte a timpului, nu se simţeau deloc diferiţi de studenţii lor. Erau însetaţi de cunoaştere şi le plăcea activitatea intelectuală. Ca în orice universitate, nu lipseau nici de aici micile scandaluri, idilele sau invidiile mărunte, dar, în general, erau mulţumiţi de viaţa lor, şi aveau multe lucruri în comun. Brigitte se vedea măritată cu Ted, chiar dacă nu ştia când urma să se întâmple acest lucru. Bănuia că Ted avea să o ceară de soţie într‑o bună zi. Nu aveau nici un motiv să se căsătorească acum, atâta timp cât nici unul dintre ei nu murea de nerăbdare să aibă copii. Cel puţin, nu încă. Amândoi se simţeau prea tineri pentru a trăi altfel decât o făceau în acel moment. Mama lui Brigitte însă avea aceleaşi temeri ca Amy şi îi amintea că nu întinereşte. Brigitte râdea de amândouă şi spunea că nu era nevoie să‑l pironească pe Ted de podea, deoarece nu pleca nicăieri, însă Amy îi răspundea cinic: “Nu se ştie niciodată”. De fapt, prin ea vorbeau experienţele ei amoroase eşuate. Întotdeauna fusese de părere că, dacă le dai o şansă, majoritatea bărbaţilor te dezamăgesc. Cu toate astea, până şi ea trebuia să recunoască faptul că Ted era un băiat bun, fără un strop de răutate în el. Brigitte declara că îl iubea, dar sentimentele sau viito­rul lor nu erau lucruri despre care discutau prea mult. Trăiau în prezent. Le convenea să locuiască separat în timpul săptămânii, iar weekendurile împreună erau tot timpul relaxante şi amuzante. Nu se certau niciodată, şi erau puţine situaţiile în care nu cădeau de acord. Era un aranjament mai mult decât comod. Fiecare aspect din viaţa lui Brigitte era stabil: slujbaei, relaţia cu Ted şi ritmul încet, dar sigur în care îşi scria cartea, care, la un moment dat, avea să fie publicată de editura universităţii. Dacă era să o asculţi pe Amy, viaţa lui Brigitte nu era deloc interesantă, însă ei îi plăcea aşa cum era şi părea mulţumită. Nu avea nevoie şi nici nu voia prea mul­tă agitaţie în jurul ei, iar atunci când privea spre viitor, ştia exact încotro se îndrepta. Viaţa ei mergea în direcţia dinainte stabilită, şi fiecare pas pe care îl făcea era înainte, chiar dacă nu într‑un ritm alert. La fel se întâmpla şi cu doctoratul sau cu cartea ei. Era suficient. Nu se grăbea să ajungă la destinaţie ori să ia decizii pripite. În ciuda ci­nismului mamei sale şi al lui Amy, a grijilor şi a avertis­mentelor lor groaznice, Brigitte nu îşi făcea nici o grijă. — Deci a cui viaţă o nenoroceşti astăzi? Întrebă Amy afişând un zâmbet poznaş, în timp ce dădea buzna în biroul lui Brigitte. — Cum poţi să spui aşa ceva? se indignă Brigitte cu apa­rentă severitate. Dimpotrivă, mă asigur că toţi aplicanţii au trimis actele care trebuie. — Da, ca să îi poţi respinge. Sărmanii copii, încă îmi amintesc acele scrisori îngrozitoare: “Cu toate că suntem impresionaţi de activitatea dumneavoastră din ultimul an de facultate, nu ne dăm totuşi seama ce Dumnezeu aţi făcut până atunci. V-aţi înecat în alcool, droguri sau aţi lenevit mai presus de orice închipuire? Vă dorim mult noroc în proiectele viitoare, care nu includ însă şcoala noastră...” La naiba, plângeam de fiecare dată când primeam o scri­soare ca asta, iar mama plângea şi ea. Credea că voi ajunge să lucrez în vreun restaurant McDonald's, nu că ar fi fost o slujbă proastă, dar ea voia să mă fac doctor. I-au trebuit ani ca să mă ierte că nu sunt “decât” asistent social. Brigitte ştia că notele lui Amy nu aveau cum să fie atât de proaste. Doar absolvise la Brown şi, până să obţină diploma de asistent social de la Institutul de Asistenţă Socială Columbia din New York, îşi luase masterul în ştiinţe la Universitatea Stanford. La Universitatea din Boston toţi făceau paradă de studiile lor universitare. În universul academic, facultatea unde ai studiat era un subiect de discuţie la fel de important ca numărul lucrărilor de specialitate pe care le publicai. Dacă Brigitte ar fi predat la Universitatea din Boston, nu ar fi avut la dispoziţie şapte ani ca să scrie cartea. Ar fi trebuit să o publice mult mai repede. Ar fi trebuit să lucreze sub mai multă presiune, şi din acest motiv era foarte fericită să facă parte din comisia de admitere. Nu avea acel spirit de competiţie atât de necesar unui profesor universitar. Amy preda un curs de psihologie şi conducea biroul de consiliere – şi le făcea pe amândouă foarte bine. Cât timp lucra, îşi lăsa copiii la grădiniţa campusului. Nutrea o dragoste profundă pentru cei tineri în general şi pentru studenţii ei în special. Ea iniţiase prima linie fierbinte pentru cei aflaţi la un pas de suicid, după ce pierduse mai mulţi studenţi în primii ani de activitate. Astfel de cazuri erau des întâlnite în toate universităţile, un fel de epidemie care îi îngrijora pe toţi. Brigitte nu agrea aluziile că, dacă respingea cererile de înscriere la Universitatea din Boston, distrugea vieţi. Nu‑i făcea deloc plăcere să privească lucrurile astfel. Ca de obicei, opiniile lui Amy exprimau esenţa lucrurilor şi erau zise pe şleau. Ea spunea lucrurilor pe nume, în timp ce Brigitte era mereu diplomată şi atentă la ce şi cum afirma. Amy îşi aborda colegii şi prietenii direct, de parcă ar fi fost mereu gata de război. — Ce faci în seara aceasta? Întrebă Amy direct, ghe­muindu‑se pe scaunul aflat la celălalt capăt al biroului lui Brigitte. — În seara asta? De ce? E ceva anume? Brigitte privea în gol în timp ce Amy îşi dădu ochii peste cap. — Ar trebui să fie, dacă te întâlneşti cu un tip de şase ani. Eşti incurabilă. E Valentin's Day, pentru Dumnezeu! Ştii tu, inimioare, flori, bomboane, inele de logodnă, ce­reri în căsătorie, partide minunate de sex, muzică plăcută, lumini de lumânare. Nu ieşi cu Ted? O privi dezamăgită pe Brigitte. În ciuda relaţiilor ei eşuate, Amy adora ideea de aventură şi avea impresia că Brigitte şi Ted aveau parte de prea puţină poezie, deşi erau adorabili împreună. Se comportau ca nişte liceeni care îşi dau întâlnire, nu ca doi adulţi trecuţi de treizeci de ani care fac planuri de viitor. Iar Amy îşi făcea griji pentru prietena ei, temându‑se că lucrurile cele mai importante din viaţă treceau pe lângă ea. Lucruri ca angajamentul, căsătoria sau copiii. — Cred că am uitat amândoi, recunoscu Brigitte. Ted lucrează la o comunicare ştiinţifică, iar eu m‑am îngropat în cererile de înscriere. Nu avem decât şase săptămâni la dispoziţie pentru a le analiza. Trebuie să fac şi două lucrări pentru orele mele. În plus, ninge şi e o noapte mizerabilă, nu e de ieşit din casă. — Atunci rămâneţi acasă şi sărbătoriţi în pat. Poate te cere de nevastă în seara asta, zise Amy cu o undă de spe­ranţă în glas, iar Brigitte pufni în râs. — Da, cu siguranţă, mai ales că lucrarea trebuie predată vineri. Probabil mă va suna mai târziu, şi ne gândim noi la ceva. Poate comandăm mâncare chinezească sau sushi. Nu contează. — Ar trebui să conteze, bombăni Amy. Nu vreau să ajungi fată bătrână, ca mine. — Nu eşti fată bătrână, şi nici eu nu voi fi. Suntem fe­mei necăsătorite. Este o categorie respectabilă în zilele noastre. Este considerată o alegere, nu o pacoste, ca să nu mai spun că oameni mai în vârstă ca noi se căsătoresc şi au copii. — Da, poate Sara din Biblie. Câţi ani avea? Parcă nouă­zeci şi şapte, cred, când a făcut şi ea un copil. În general, astăzi acest lucru ar fi considerat în afara oricăror statistici. Cred că şi pe vremea aceea. Şi ea era căsătorită. Amy îşi privi prietena cu subînţeles, iar Brigitte începu să râdă. — Cred că eşti obsedată. Nu te văd înnebunită să te măriţi. Eu de ce aş fi? De altfel, şi eu şi Ted suntem foarte fericiţi în situaţia actuală. Nimeni nu se mai grăbeşte să se căsătorească. De ce e atât de important? replică Brigitte nepăsătoare. — După şase ani, numai despre grabă nu mai poate fi vorba. Ar fi ceva firesc. În câteva minute, te trezeşti că faci patruzeci şi cinci de ani sau cincizeci, şi totul s‑a sfâr­şit pentru tine. Ovulele tale vor fi preistorice, iar el va putea scrie o lucrare despre ele. Era amuzantă, dar în ace­laşi timp vorbea serios. Poate ar trebui să‑l ceri tu pe el. — Nu te prosti! Avem timp să ne gândim la asta. În plus, întâi vreau să‑mi termin cartea şi doctoratul. Vreau să fiu doctor când mă mărit. — Grăbeşte‑te, atunci! Voi doi sunteţi cei mai înceţi oameni de pe planetă. Credeţi că veţi fi tineri pentru tot­deauna. Ei bine, am veşti proaste pentru tine. Corpul tău ştie mai bine. Măcar căsătoreşte‑te şi fă copii. — Da, peste câţiva ani. Apropo, ce faci în seara asta? Ştia că Amy nu avusese nici o întâlnire de când rămăsese însărcinată cu primul copil, cu patru ani în urmă. Se dedicase total creşterii lor, şi nu avea aproape deloc viaţă socială. Era prea ocupată să muncească şi să se distreze cu copiii. Amy îşi dorea ca şi Brigitte să simtă această împlinire şi fericire. Iar Ted ar fi un tată extraordinar, erau amândouă de acord cu asta. Studenţii îl adorau. Era cald, blând şi deştept, tot ce îşi putea dori o femeie, şi de aceea Brigitte şi toţi ceilalţi îl iubeau. Era un tip extraordinar. — Am o întâlnire fierbinte cu băieţii mei, mărturisi Amy. Mâncăm pizza, până la şapte ei dorm tun, iar eu pot să mă uit la televizor până cad lată, adică pe la zece. Nu este alegerea perfectă pentru Valentin's Day, dar îmi convine. Amy zâmbi fericită şi se ridică de pe scaun. Avea o întâlnire cu un student trimis de consultantul său pen­tru anul întâi. Era un student străin, plecat de acasă pentru prima dată şi care suferea de o depresie severă. Din câte îi povestise consultantul, Amy se gândea că ar fi bine să îl trimită la cabinetul medical dedicat studenţilor. Dar voia să vorbească mai întâi cu băiatul. Vedea copii ca el în fiecare zi, şi, la fel ca Brigitte, era foarte tenace când venea vorba despre muncă. — Pare un plan bun, comentă Brigitte. O să ne gândim şi noi mai târziu la ceva; îi amintesc eu dacă a uitat. Poate crede că luăm cina împreună. Mai făcea aşa câteodată – de fapt, amândoi făceau asta, – doar aveau o relaţie care funcţiona fără să aibă nevoie de vreo definiţie. După şase ani, ea credea că ei aveau să fie împreună pentru totdeauna. Nu aveau nici un motiv să nu fie. Nu simţeau nevoia să aibă un act la mână. Situaţia le era pe plac, indiferent de ce spunea Amy sau mama lui Brigitte. Le convenea. Confortabilă – aşa se caracteriza cel mai bine relaţia lor, chiar dacă Amy credea că aveau nevoie de mai mult romantism, de mai multă pasiune. Brigitte, în schimb, nu era de acord cu asta, şi nici Ted. Amândoi erau nişte oameni relaxaţi, care nu aveau nevoie de planuri de viitor bătute în cuie sau lămurite în amănunt. Printr‑o pură coincidenţă, Ted sună la zece minute după ce Amy ieşi din biroul lui Brigitte. Părea grăbit, pe fugă şi cu sufletul la gură, lucru neobişnuit pentru el, de regulă un tip calm, care rareori se zăpăcea. — Eşti bine? Întrebă îngrijorată Brigitte. S-a întâmplat ceva? — Nu, e doar nebunie pe‑aici. Se întâmplă multe azi. Ne putem întâlni la cină? De obicei, asta însemna să se întâlnească acasă. Voia să treacă pe la ea după ce pleca de la şcoală. Brigitte ştia codul acestei conversaţii şi ce voia Ted să spună. — Sigur că da. Zâmbi ca răspuns la invitaţia la cină. Amy mi‑a amintit că azi e Valentin's Day. Uitasem cu desăvârşire. — Fir‑ar să fie, şi eu am uitat! Îmi pare rău, Brig. Vrei să ieşim undeva? — Cum vrei tu. Îmi convine şi să stau acasă, mai ales pe vremea asta. Ninsoarea se înteţise, iar acum stratul de zăpadă atin­gea grosimea de treizeci de centimetri. Nu se conducea foarte uşor. — Vreau să sărbătorim ceva. Ce‑ar fi să luăm cina la restaurant la Luigi? Poţi să rămâi la mine în seara asta, dacă vrei. Era genul de ofertă pe care nici unul dintre ei nu prea o făcea în timpul săptămânii. Amândoi se trezeau devreme, şi le plăcea să‑şi înceapă ziua la ei acasă. De obicei, îşi petreceau împreună doar nopţile din weekend. — Ce sărbătorim? Întrebă Brigitte uşor nedumerită. Simţea exaltarea din vocea lui, deşi el încerca să pară mai calm decât era; ea îşi dădu seama şi de asta. — Nu vreau să stric surpriza. Îţi spun când ne vedem. Vorbim la cină. — Te‑au promovat cei de la departament? Suspansul era de nesuportat, iar el, în loc să‑i răspundă, râdea şi părea să aibă un plan sau un secret. Genul ăsta de comportament nu‑i era deloc caracteristic, iar asta o neliniştea pe Brigitte. Dacă Amy avea dreptate, iar el urma să o ceară de nevastă? Dintr‑odată, mintea şi inima i‑o luară la galop, iar ea intră în panică. — Este vorba despre ceva mult mai important. Te deranjează dacă iei un taxi? Ne vedem la Luigi. Ştiu că nu este cel mai romantic gest pentru o asemenea zi, dar voi fi prins la birou până la cină. Vorbele îi sunau ca o scuză. — Nici o problemă. Ne vedem acolo, spuse ea cu un tremur în voce. — Te iubesc, Brig, aruncă el în telefon înainte să în­chidă, iar ea rămăsese împietrită. Rareori îi spunea asta, doar când erau în pat, şi, dintr‑odată, se întrebă dacă nu cumva dorinţele lui Amy deveneau realitate. Cu cât se gândea la asta mai mult, cu atât se panica mai tare. Nu era deloc sigură că era pregătită pentru o cerere în căsătorie. Mai că ar fi băgat mâna în foc că nu era, dar căsătoria părea acum o posibilitate tot mai evidentă, aşa că, o jumătate de oră mai târziu, se trezi îndreptându‑se spre biroul lui Amy cu o mutră îngrijorată. Se opri în cadrul uşii şi îşi privi prietena. Întâlnirea cu studentul din anul întâi căruia îi era dor de casă tocmai se încheiase, iar ea îl trimitea să discute cu un medic psihiatru. — Cred că ai cobit, începu Brigitte neliniştită, în vreme ce intra în birou şi se aşeza pe un scaun. — Despre ce? Întrebă Amy nedumerită. — Tocmai m‑a sunat Ted şi m‑a invitat la cină. Spune că are o surpriză pentru mine, mai mare decât o promo­vare, şi părea la fel de agitat cum sunt eu acum. Doamne, cred că are de gând să mă ceară de nevastă. Simt că mi se face rău. — Slavă Domnului, era şi timpul! Măcar unul dintre voi se trezeşte la realitate. Ascultă‑mă, şase ani de trai prac­tic în comun sunt suficienţi. Voi doi vă înţelegeţi mai bine decât orice alt cuplu căsătorit pe care îl ştiu. E grozav! — Nu trăim împreună, o corectă Brigitte. Ne petrecem weekendurile împreună. — Şi cât timp vrei să mai faceţi asta? Încă şase ani? Sau poate zece? Dacă Ted plănuieşte să te ceară de nevastă, ştie el de ce. Viaţa e scurtă. Nu poţi să o trăieşti într‑o permanentă aşteptare. — De ce nu? Nouă ne convine. — Poate că nu. Se pare că el vrea mai mult, şi aşa şi trebuie. Şi tu ar trebui să vrei la fel. — Vreau. Dar nu ştiu dacă vreau în momentul ăsta. De ce să tulbur lucrurile? Nu da binelui cu piciorul, că pe urmă îi duci dorul, vorba proverbului. Aranjamentul nostru este perfect aşa cum este acum. — Poate fi şi mai bine dacă vă luaţi un angajament real unul faţă de celălalt. Aşa poţi construi ceva: o viaţă, o familie. Nu puteţi să vă mai prefaceţi că sunteţi studenţi. Prea mulţi fac asta în lumea universitară. Toţi ne păcălim că suntem copii, dar nu mai suntem. Într‑o bună zi, te trezeşti şi îţi dai seama că ai îmbătrânit şi că viaţa a trecut pe lângă tine. Nu lăsa să ţi se întâmple asta! Amândoi meritaţi mai mult. Poate că te sperie acum, dar va fi bine. Crede‑mă! Trebuie să faci pasul. Amy credea că Brigitte ar trebui să facă pasul următor şi în carieră. Era de părere că ar fi trebuit să fie şefa cen­trului de admitere, şi ar fi putut fi dacă voia. Era însă mul­ţumită de poziţia actuală – spunea că avea mai mult timp să lucreze la carte şi să facă muncă de cercetare. prigitte nu simţea nevoia să fie lider de grup. Era mulţumită cu ritmul liniştit al vieţii pe care o ducea, nu‑şi dorea deloc viaţa stresantă a unui şef. Nu‑i plăcuse niciodată să rişte. Amy era sigură că asta avea legătură cu ceva din copilăria lui Brigitte. Ea îi povestise odată lui Amy că tatăl ei risca foarte mult. Mizase toţi banii la bursă“ pierduse, şi apoi se sinucisese. Mama ei se chinuise ani în şir după aceea şi muncise din greu ca să păstreze familia pe linia de plutire. Riscul, indiferent de natura lui, era ceea ce ura Brigitte cel mai mult în viaţă. Dacă îi era bine, nu schimba nimic. Iar Ted părea şi el mulţumit aşa. Dar, până la urmă, oricât îi era de frică, Brigitte trebuia să meargă mai departe. Nu putea să rămână încremenită pentru totdeauna în acelaşi loc. Fără risc, nu există împli­nire. Amy spera cu înflăcărare ca Ted să o ceară de soţie pe prietena ei, oricât de speriată era aceasta. — Nu te îngrijora. Vă iubiţi. Va fi bine. — Dacă mă mărit cu el şi moare? Se gândea la tatăl ei, iar ochii i se umplură de lacrimi în timp ce o privea pe prietena sa. Amy începu să‑i vorbească pe un ton blând, căci înţe­lesese cât era de speriată! — Mai devreme sau mai târziu, dacă staţi împreună până îmbătrâniţi, unul dintre voi va muri. Nu cred că e cazul să îţi faci griji de asta pentru al naibii de mult timp de acum înainte, spuse ea încercând să o încurajeze, dar teama ei era mult mai profundă. — Mă gândesc la asta numai uneori. Ştiu prin ce a trecut mama când a murit tata. Avea unsprezece ani pe atunci, îşi amintea că mama ei plângea fără încetare, apoi încerca să‑şi găsească de lucru ca să poată întreţine familia. Lucrase ani de zile la o editură, de unde se pensionase cu un an în urmă. Avea acum timp să facă lucruri pe care şi le dorise întotdeauna, dar nu avusese timp până atunci: să se vadă cu prietenii, să joace bridge, să facă sport, să meargă la cursuri de gătit, să joace golf. De ani de zile, lucra deja la arborele genea­logic al familiei, ceea ce ei i se părea fascinant, însă lui Brigitte nu. Brigitte nu voia să ajungă văduvă cu un copil mic, aşa cum se întâmplase cu mama ei. Mai bine rămânea singură ca acum, pentru totdeauna. Brigitte trecuse în tinereţe peste moartea tatălui ei abia după multe şedinţe de terapie. Îl iertase, dar nu reuşise să depăşească teama de schimbare şi de riscuri. Şi se simţea zdruncinată serios de perspectiva unei posibile cereri în căsătorie în acea seară. Atât de zdruncinată, încât îşi sună mama după ce termină treaba la birou, înainte să plece la cină. Mama îi sesiză îngrijorarea din voce, fără nici un motiv; Brigitte începu să‑i vorbească despre tatăl ei. Nu mai făcuse asta de foarte mult timp, iar femeia fu complet buimăcită. Brigitte nu‑i dădu nici o explicaţie. — Îţi pare rău că te‑ai măritat cu el, mamă? Brigitte nu mai pusese această întrebare până atunci, deşi se gândise deseori la asta. Mama ei păru uimită. — Bineînţeles că nu. Te‑am avut pe tine. — În afară de asta, a meritat tot ce ai pătimit? Mama ei tăcu mult timp înainte să‑i răspundă. Întotdeauna fusese foarte sinceră cu fiica ei, ceea ce şi făcea relaţia lor atât de puternică. Trecuseră împreună printr‑o tragedie care le apropiase şi mai mult. Aveau o legătură specială. — Da, a meritat. Niciodată nu am regretat că m‑am căsătorit cu el, în ciuda a tot ce s‑a întâmplat. În viaţă faci totul cât poţi mai bine. Restul ţine de noroc. Speri să fie bine, dar pentru asta trebuie să‑ţi încerci norocul. Şi am vorbit serios mai înainte, tu eşti răsplata mea pentru vre­murile grele. Viaţa mea nu ar fi însemnat nimic fără tine. — Mulţumesc, mamă, zise Brigitte cu lacrimi în ochi. Câteva minute mai târziu, închise telefonul. Fără să ştie, mama ei îi dăduse răspunsul de care avea nevoie. Chiar şi după dezastrul total pe care îl crease sinuciderea lui, ea nu regreta nimic. Era ceea ce sperase Brigitte să audă. Nu ştia dacă era pregătită să se căsătorească, poate nu avea să fie niciodată, dar, dacă el o cerea de soţie în seara asta, avea de gând să‑şi încerce norocul şi să spună da. Şi poate că într‑o bună zi urma să fie la fel de sigură cum fusese şi mama ei. Poate că într‑o zi urma să aibă şi ea o fiică. Voia să creadă că Amy şi mama ei aveau dreptate. Chiar dacă simplul gând o storcea de ultimul strop de energie, era pregătită să accepte cererea lui Ted, în cazul în care asta avea el de gând să facă. Se simţea foarte curajoasă când se sui în taxiul care urma să o ducă la restaurantul Luigi. În taxi, în drum spre restaurant, pe măsură ce Brigitte se gândea la Ted, groaza pe care o simţise înainte se con­funda pe nesimţite cu emoţia. Îl iubea, şi, poate, căsătoria cu el ar fi fost un lucru bun. “Ar putea fi ceva minunat”, se încuraja ea. El nu se compara cu tatăl ei. Ted era un prieten de încredere. Ea zâmbi când se aşeză la masa la care o aştepta Ted. El se ridică să o sărute înainte ca ea să ia loc, şi părea fericit şi mai emoţionat ca oricând. Buna lui dispoziţie era molipsitoare, iar ea se simţea mai ro­mantică decât fusese ani de zile. Era pregătită. Era un moment important. El comandă şampanie pentru ea, îi zâmbi, ciocniră paharele şi sorbiră din lichidul spumos. În ciuda vremii de afară, atmosfera de la masă era, cu sigu­ranţă, una festivă. El nu spusese nimic neobişnuit în timpul cinei, iar ea aşteptă, politicos, fără să‑l întrebe nimic, încercând să se liniştească. Se gândea că urma să‑i pună întrebarea pe ne­aşteptate, când avea să fie pregătit. Nu se mai îndoia de asta, datorită purtării lui exuberante pe tot parcursul serii. Amy avusese dreptate. Totul sugera că urma să se întâm­ple ceva important, şi, în cele din urmă, când sosi deser­tul, o prăjitură de ciocolată în formă de inimă din partea restaurantului, el o privi şi îi zâmbi larg. El abia se putea stăpâni, iar ea simţea cum şi ultimele sentimente de tea­mă se risipesc. Totul părea perfect. Îşi aminti ce‑i spusese Amy, că aveau nevoie de mai mult romantism în viaţa lor. Brigitte îşi dădea seama acum că era adevărat, chiar dacă nici unul dintre ei nu era genul pasional sau care să îşi expună excesiv sentimentele. Dar se iubeau de şase ani. Relaţia lor era excelentă, şi se potriveau de minune. Aveau aceleaşi interese. Amândoi iubeau viaţa universitară. El absolvise antropologia şi o sprijinea în carieră şi în muncă. Ştia că se putea baza pe el. Ted Weiss era un om bun, şi, cu cât se gândea mai mult, cu atât mai clar i se părea că o viaţă alături de el ar fi un lucru bun. Se simţea foarte sigură în seara aceasta, şi aşteptă cu răbdare până când el, ocolind subiectul, începu să‑i spună cât de minunată fusese cu el, cât de mult o respecta şi o admira şi că voia s‑o anunţe că visul lui se împlinise. Visul lui de o viaţă. Era cel mai romantic lucru pe care i‑l spusese vreodată, iar ea ştia că avea să‑şi amintească toată viaţa acest moment. Se simţea uşor ameţită de la şampanie. Dar ştia cu certitudine ce urma să se întâmple. Era atât de uşor de intuit. Ştiuse că odată şi odată urma să se întâmple, când­va în viitorul îndepărtat. Şi, dintr‑odată, viitorul era acum, mai devreme decât se aşteptase. Tot ce trebuia el să facă era să o ceară de soţie, iar ea urma să spună da. Rutina vieţii lor îi dădea siguranţă. — Este cel mai grozav lucru care mi s‑a întâmplat vreo­dată, Brig, continuă el privind‑o emoţionat, şi ştiu că nu va fi uşor, dar sper că te vei bucura şi tu. Părea şi mai emoţionat în timp ce spusese asta, iar ea era impresionată. — Sigur că voi fi îl asigură ea, aşteptând să lanseze întrebarea. — Ştiu că vei fi, deoarece eşti o persoană bună, gene­roasă şi ai fost întotdeauna alături de mine. — Aşa cum şi tu eşti alături de mine, îi întoarse ea aprecierea. Face parte din înţelegere. — Cred că asta a făcut ca relaţia noastră să funcţioneze. Ştiu cât de importante sunt pentru tine munca şi cartea la care lucrezi. Nu erau la fel de importante cum era arheologia pentru el, dar îi aprecie dovada de respect. El avea mereu lucruri bune de zis despre activitatea ei scriitoricească şi aprecia ceea ce scrisese până acum. Era de acord cu ea în ceea ce privea drepturile femeilor şi respecta mult femeia. — Îţi voi fi mereu recunoscător, spuse Ted pe un ton liniştit, privind‑o în ochi nostalgic pentru o clipă. Era un moment important pentru amândoi. Nu‑mi vine să cred că se întâmplă, mai zise el pe un ton tremurător. Am aşteptat toată seara să îţi spun. În mintea ei putea auzi o tobă care bătea pe măsură ce el continua: — Mi‑au dat astăzi propriul şantier arheologic. Al meu. Eu îl voi conduce. În Egipt. Ştiu că nu îţi va fi uşor. Plec peste trei săptămâni. Trântise ultimele cuvinte dintr‑o suflare, după care se aşeză comod în scaun, zâmbindu‑i, în timp ce Brigitte se simţea de parcă fusese lovită în piept cu o crosă de golf. Avu nevoie de un minut întreg până să îşi recapete suflarea şi să fie în stare să vorbească din nou. Nu era ceea ce se aşteptase să audă de la el. — Propriul şantier? În Egipt? Pleci peste trei săptămâni? Cum naiba s‑a întâmplat asta? Rămăsese înmărmurită. — Ştii că am aplicat în fiecare an. Îmi pierdusem deja orice speranţă, dar eram mereu asigurat că mai devreme sau mai târziu aveam să primesc unul. Şi am primit. Vor să deschid eu situl arheologic pentru o peşteră descoperită de curând. E ceva incredibil. Visul meu a devenit realitate. Pentru o clipă – sau pentru mai multe, – crezuse că, de fapt, ea era visul lui. Aşteptă câteva minute, fixând cu privirea prăjitura neatinsă de ciocolată, până să‑i vorbească din nou. Se străduia să rămână calmă, dar simţi brusc nevoia să urle de dezamăgire. După atâta timp, era, în sfârşit, pregătită să‑i accepte cererea în căsătorie. Dar nu primise nici una. Ce avea să însemne schimbarea asta pentru ei? Variantele erau evidente, dar simţea nevoia să le audă. Nu voia să mai ghicească lucruri importante şi nici să facă alte presupuneri. De data asta, voia să audă ce planuri avea el pentru ei, dacă exista vreun plan, şi ce avea de gând să facă în legătură cu relaţia lor. — Cred că amândoi am ştiut că asta se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, zise Ted, serios. Nu te pot lua cu mine. Nu ai ce să faci pe şantier, şi nu ştiu dacă ai putea obţine viza doar ca însoţitor. În plus, ce ai putea să faci acolo, Brig? Ştiu cât de important e pentru tine ceea ce faci. Cred că inevitabilul s‑a produs. Ne‑am simţit bine în aceşti şase ani, Brig. Te iubesc. A fost extraordinar. Dar voi rămâne în Egipt timp de trei sau poate cinci ani, chiar mai mult dacă şantierul merge bine. Poate primesc un alt şantier după acesta, n‑o să mă mai întorc mult timp de acum înainte, şi nu mă aştept ca tu să stai după mine. Trebuie să ne continuăm fiecare viaţa. A mea va fi acolo, a ta va fi aici. Suntem amândoi persoane rezonabile, şi ştiam că urma să se întâmple într‑o zi. Era incredibil de calm. Pleca peste trei săptămâni, şi cu asta basta. “Salutare, mersi pentru o distracţie de şase ani, pa.” — Nu ştiam că avea să se întâmple aşa ceva, articulă ea, încă şocată. Credeam că vom rămâne împreună, răspunse pe un ton de reproş, în timp ce lacrimile îi săgetau ochii. Nu le putea stăpâni. Vestea o izbise atât de tare, încât abia mai putea gândi clar. — Nu am spus asta niciodată, îi reaminti Ted. Am vorbit aşa, teoretic, dar nu ne‑am făcut nici un plan. Ştii asta. Poate dacă nu aş fi obţinut niciodată un şantier... Dar, ca să fiu sincer cu tine, în ultimul an, de câte ori mă gândeam la căsătorie, îmi dădeam seama că nu sunt genul de tip care să îşi ia un angajament. Nu în sensul clasic. Îmi place ce am avut, dar nu am nevoie de mai mult şi nici nu vreau mai mult. Niciodată nu m‑am gândit că tu ai vrea. Nu eşti ca femeile alea disperate să se căsătorească şi să aibă copii, tocmai de‑aia ne‑a mers atât de bine. — Credeam că ne‑a mers bine pentru că ne iubim, remarcă tristă Brigitte. Şi nu eram “disperată” să mă mărit şi să am copii, dar mă gândeam că vom face asta la un moment dat. Presupusese asta, ceea ce o făcea să se simtă tare prost acum. Era dureros de evident că el abia aştepta să plece şi să inaugureze şantierul. Fără ea. Era clar că nu voia să o ia cu el. Putea citi în ochii lui. — Încă poţi să te căsătoreşti şi să faci copii, o asigură el calm. Eşti o femeie liberă. Doar că nu cu mine. Nu voi fi aici o lungă perioadă de timp. Cine ştie, dacă obţin rezultate bune, rămân acolo zece ani sau mai mult. Am aşteptat toată viaţa aşa ceva. Nu mă grăbesc să mă întorc şi nu vreau să am aici obligaţii care să complice şi mai mult lucrurile. Acum ajunsese, dintr‑odată, o complicaţie. Cuvintele lui îi străpunseră inima rănită. — Credeam că avem o înţelegere tacită, Brig, că ne e bine cu tot ce avem pentru moment şi că nu ne facem planuri de viitor. — Asta e problema înţelegerilor tacite. Fiecare le in­terpretează cum vrea. Eu credeam că ne luaserăm un angajament, tu nu. Era furioasă, şi rosti totul dintr‑o suflare. — Angajamentul meu era faţă de muncă, întotdeauna a fost aşa. Ştiai asta, îi reproşă el calm. Nu voia să‑l facă să se simtă vinovat. Mama lui reuşea întotdeauna, şi ura asta. Brigitte, în schimb, nu făcea aşa. El dorise să sărbătorească inaugurarea şantierului şi plecarea lui, nu să se simtă ca un nemernic pentru că pleca, însă asta nu era o chestiune măruntă din moment ce însemna sfârşitul relaţiei lor. Dar exista un preţ pe care el era pre­gătit să îl plătească, iar ea fusese luată pe nepregătite, înţelese că fusese oarbă. Iar acum el era cel care nu vedea nimic altceva decât şantierul lui arheologic. — Îmi pare rău, Brig. Ştiu că a picat din senin. Şi mie îmi este greu, dar treaba e clară. Nu împărţim nici măcar un apartament. De fapt, chiar voiam să te întreb dacă nu vrei nişte lucruri de‑ale mele. Restul le voi dona. Nu am nici o mobilă ca lumea, în afară de canapea. O cumpăraseră împreună cu un an în urmă, iar acum el voia să scape şi de ea. Nu se mai simţise atât de şocată şi de abandonată de la moartea tatălui ei, şi fix asta îi veni în minte în timp ce stătea pe scaun şi se uita fix la Ted. — Ce se va întâmpla cu ovulele mele? Întrebă ea în timp ce lacrimile începură să‑i curgă pe obraji. Încet, încet îşi pierdea cumpătul şi începea să intre în panică. Nu era cina de Valentin's Day pe care o plănuise, nu era ceea ce Amy sperase pentru ea. — Care ovule? Ted părea nedumirit. — Ale mele. Copiii pe care nu îi vom avea şi pe care s‑ar putea să nu‑i mai am niciodată. Am treizeci şi opt de ani, am fost împreună şase ani. Ce ar trebui să fac eu acum, să dau un anunţ ca să găsesc un tip cu care să fac copii? — Asta am însemnat pentru tine? Părea jignit. — Nu. Ai fost bărbatul pe care l‑am iubit. Încă eşti. Lucrurile erau atât de simple aşa cum erau, că nu am pus niciodată întrebările potrivite. Nu credeam că era nevoie. De ce nu pot veni cu tine? Îl privi fix, iar el se simţi dintr‑odată stânjenit. — Nu mă pot gândi la soţie şi la copii când am ceva atât de important de făcut. Nu vreau această responsabilitate şi nici ceva care să‑mi distragă atenţia. Şi, de fapt, nu vreau genul ăsta de angajament. Este cel mai bun moment ca amândoi să mergem mai departe şi să vedem ce ne rezervă viitorul. Nici nu sunt sigur dacă voi vrea să mă căsătoresc vreodată, şi sigur nu voi face asta mult, mult timp de acum înainte. Mult prea târziu pentru ea, după cum ar fi subliniat Amy. Ovulele ei nu prezentau nici un interes pentru el, şi se pare că nici nu prezentaseră vreodată. Se simţea penibil, deoarece, de‑a lungul timpului, considerase prea multe lucruri ca fiind adevărate, când, de fapt, înţelesese atât de puţine. Nu se gândise niciodată că era cazul să‑i pună întrebări. Îi fusese aşa de bine atât de mult timp, încât se lăsase dusă de val împreună cu el, iar el o arunca din barcă pentru a vâsli singur. Îi dăduse clar de înţeles că nu o voia în Egipt nici acum, nici mai târziu. Nici nu putea da vina pe el, deoarece ştia că era la fel de vinovată pentru această neînţelegere. Nu o indusese în eroare. Trăiseră împreună fiecare zi şi fiecare weekend, timp de şase ani. Iar acum ea avea treizeci şi opt de ani, iar el pleca să‑şi trăiască visul fără ea. Ascultându‑l, se simţea mai singură ca oricând. — Cum vrei să procedezi până plec? o întrebă cu blândeţe. Îi părea rău pentru ea. Era devastată după tot ce îi spusese. Nici lui nu‑i era atât de uşor pe cât sperase, şi îşi dădu seama că nu fusese deloc realist. Nu înţelesese pe deplin cât de mari erau speranţele ei. Nu i le împărtăşise. Iar acum, toate visele năruite şi supoziţiile greşite se pră­buşeau în jurul ei. Arăta de parcă o lovise un camion. Şi se simţea mai rău decât arăta. — Ce vrei să spui? Îşi suflă nasul într‑un şerveţel, fără să se poată opri din plâns. — Nu vreau să complic lucrurile. Plec peste trei săptă­mâni. Vrei să fim împreună până atunci sau vrei să ne vedem cât mai puţin? — Dacă înţeleg eu bine, consideri relaţia noastră înche­iată în momentul în care pleci şi că vrei să îţi vezi de viaţă, nu‑i aşa? El încuviinţă din cap, iar ea îşi suflă din nou nasul, privindu‑l cu tristeţe. — Nu putem avea o relaţie atâta timp cât eu locuiesc în Egipt. Şi nu are nici un rost să vii cu mine. Mai devreme sau mai târziu, am fi pus punct. Asta era o noutate pentru ea. Dar nu mai putea să‑l contrazică. Primise o lovitură prea puternică. — Cred că ar fi mai bine să se termine totul acum, spuse ea cu demnitate. Prefer să nu ne mai vedem, Ted. Astfel doar vom înrăutăţi lucrurile. Totul s‑a terminat când ai primit şantierul arheologic. Poate chiar mai devreme, dacă el nu dorise să‑şi ia nici un angajament faţă de ea. — Nu are legătură cu tine, Brig. Aşa e viaţa, aşa se re­zolvă unele lucruri. Dar îl preocupa viaţa lui, nu a ei. Până acum, nu‑şi dăduse seama de cât era de egoist. El conta, iar acum şantierul lui. — Da, înţeleg, zise ea, ridicându‑se şi punându‑şi haina, îl privi drept în ochi. Felicitări, Ted, mă bucur pentru tine. Îmi pare rău pentru noi, pentru mine, dar mă bucur pentru tine. Încerca, plină de curaj, să fie amabilă, iar el se simţi mişcat, deşi era încă dezamăgit că nu fusese mai entuziastă şi nu‑l încurajase mai mult. Însă înţelesese că faptul că vestea despărţirii lor fusese o lovitură pentru ea. Voia să facă asta de mai mult timp, dar nu avusese curaj. Iar momentul plecării în Egipt fusese cel mai potrivit. Pentru el. — Îţi mulţumesc, Brig. Te duc acasă, se oferi el. Ea începu să plângă în hohote şi scutură din cap. — Nu... o să iau un taxi. Mulţumesc pentru cină. Noapte bună! Şi, cu asta, ieşi din restaurant, sperând să nu o vadă nimeni plângând. Mersi pentru cină şi pentru cei şase ani. Să ai o viaţă frumoasă. În timp ce se împleticea prin zăpadă, făcând semn unui taxi, se gândea doar la ceea ce greşise în cei şase ani. Se întreba cum putuse fi atât de idioată. Nu era “genul care să‑şi ia un angajament”, nu ştia dacă îşi dorea o soţie şi copii, acum sau vreodată. Fusese uşor pentru amândoi. Confortabil. Acesta era cuvântul de ordine, şi reprezenta tot ce îşi dorise ea de la viaţă, dar uite cu ce s‑a ales până la urmă. Un bărbat cu care avusese o relaţie “comodă” timp de şase ani, şi care acum o părăsea grăbit şi pleca în Egipt, la şantierul arheologic la care visase dintotdeauna. Îşi luase rămas‑bun de la ea de parcă era un student sau o secretară, nu femeia pe care o iubise. Brusc, îşi dădu seama că el nu fusese îndrăgostit de ea. Şi poate nici ea nu fusese îndrăgostită de el. Se mulţumise cu o relaţie simplă, comodă, în loc să aibă una serioasă şi pasională. Păruse a fi suficient vreme de şase ani, dar uite unde ajunsese acum. Se urcă în taxi şi plânse tot drumul până acasă. Faptul că avea să nu‑l mai vadă niciodată şi că totul se terminase îi dădea un sentiment îngrozitor. Incomparabil mai rău decât cel pe care‑l avusese atunci când crezuse că avea s‑o ceară de soţie. Cât de naivă putuse fi! Îşi repeta asta la nesfârşit. Când intră în apartament, îi sună telefonul mobil. Aruncă o privire şi văzu că era Ted. Nu răspunse. Ce rost avea? Nu avea să se răzgândească. Se sfârşise. Nu mai rămăsese nimic altceva, doar compasiune şi regret în loc de dragoste.

PARTEA ÎNTÂI   STATELE UNITE: SAVANNAH… BERKELEY… Noiembrie 1963-Iunie 1968   Capitolul 1   Era o zi răcoroasă şi mohorâtă în Savannah, iar dinspre ocean sufla lin o briză proaspătă. În Forysth Park pământul era acoperit de frunze, câteva perechi se plimbau mână în mână; nişte femei stăteau de vorbă fumând o ţigară înainte de a se întoarce la slujbă. Dar în liceul din Savannah coridoarele erau pustii. Clopoţelul sunase la ora unu şi toţi elevii erau în sălile de clasă. Se auzeau râsete dintr-o clasă dar în cele mai multe era linişte. Doar scârţâitul cretei pe tablă şi privirile plictisite, disperate, ale elevilor din anul doi care nu s-au pregătit pentru testul surpriză. Claselor terminale li se vorbea despre colegiile pentru care vor trebui să opteze săptămâna viitoare, chiar înainte de Thanksgiving[1]. În timp ce ei ascultau, undeva departe, în Dallas, au răsunat împuşcături. Un bărbat aflat într-un convoi de automobile a fost aruncat în braţele soţiei sale, capul explodându-i în mod oribil. Încă nimeni nu ştia ce s-a întâmplat, iar profesorii continuau să vorbească monoton despre viitoarele colegii. Paxton Andrews încerca din răsputeri să nu adoarmă. Şi în cele din urmă în încăperea în care nimeni nu mişca, Paxton simţi că nu mai rezistă nici o secundă fără să închidă ochii. Din fericire clopoţelul a sunat la unu şi cincizeci de minute, toate uşile s-au deschis şi valuri de liceeni s-au revărsat pe coridoare, scăpaţi în sfârşit de teste, prelegeri, literatură franceză şi faraonii din Egipt. Fiecare se îndrepta spre noua sală de clasă, oprindu-se să-şi schimbe cărţile în dulăpiorul de pe coridor, să glumească cu un coleg sau să râdă de o poantă bună. Şi apoi, brusc, s-a auzit un ţipăt. Un urlet lung, îndurerat care străbătu aerul ca o săgeată trasă de la mare distanţă. Un tropot de paşi, o cursă rapidă spre camera din colţ, folosită de obicei doar de profesori, imagini cu încetinitorul pe ecranul televizorului, sute de tineri îngrămădindu-se îngrijoraţi la uşa camerei, vorbind, strigând şi nimeni nu auzea ce se transmitea la televizor pentru că toţi continuau să strige unii la alţii să facă linişte. — Tăceţi din gură! Nu auzim nimic! — Este rănit? Este… Nimeni nu îndrăznea să rostească acel cuvânt şi prin mulţimea de tineri se auzeau aceleaşi întrebări: — Ce se întâmplă? Ce s-a întâmplat? — Preşedintele Kennedy a fost împuşcat… Preşedintele… Nu ştiu… în Dallas… Preşedintele… e… Nimeni nu vroia să creadă la început. Toţi îşi doreau să fie doar o glumă stupidă. — Ai auzit că preşedintele Kennedy a fost împuşcat? — Hm, şi pe urmă? Care-i poanta? Dar nu era o glumă. Doar discuţii frenetice, nenumărate întrebări şi nici un răspuns. Pe ecran se reluau imagini confuze ale convoiului de maşini care porneau în viteză. Walter Cronkite, palid ca un mort, transmitea de la faţa locului. — Preşedintele Kennedy a fost grav rănit. Mulţimea din Savannah fu străbătută de un fior şi parcă toţi elevii şi profesorii din liceu erau adunaţi în camera aceea mică. — Ce-a zis?… Ce-a spus? întrebă o voce din spate. — A spus că preşedintele Kennedy a fost grav rănit, îi răspunse o voce din primul rând, iar trei fete din anul întâi începură să plângă. Paxton stătea posomorâtă, înghesuită într-un colţ şi îi privea pe ceilalţi. Dintr-odată în cameră se lăsă o linişte sinistră, de parcă nimeni nu mai vroia să se mişte, speriat fiecare că ar putea perturba un fragil echilibru din aer, orice zgomot cât de mic putând să schimbe cursul vieţii lui… iar Paxton îşi aminti de o altă zi, cu şase ani în urmă când avea doar unsprezece ani… — Tata a fost rănit, Pax… o anunţase fratele ei George. Mama e la spital. Tatălui ei îi plăcea să-şi piloteze singur avionul atunci când mergea la diferite întruniri şi a trebuit să aterizeze forţat din cauza unei furtuni, undeva lângă Atlanta. — E… Nu e nimic grav, nu? — Eu… Vocea lui George suna ciudat, iar cumplitul adevăr din ochii lui a făcut-o să-şi dorească să o ia la goană şi să se ascundă. Paxton avea atunci unsprezece ani, iar George douăzeci şi cinci. Îi despărţeau paisprezece ani şi trăiau în lumi diferite. Paxton a fost un „accident”, obişnuia mama ei să le spună prietenilor, un accident pentru care Carlton Andrews a fost mereu recunoscător dar care continua şi acum să o surprindă. Beatrice Andrews l-a născut pe George la douăzeci şi şapte de ani. I-au trebuit cinci ani ca să rămână însărcinată şi pentru ea sarcina a fost un coşmar. S-a simţit rău în fiecare zi timp de nouă luni, iar naşterea a fost atât de dificilă încât şi-o va aminti toată viaţa. George s-a născut cu cezariană după patruzeci şi două de ore de chinuri şi deşi era un băiat sănătos de patru kilograme şi jumătate, Beatrice Andrews şi-a promis solemn că nu va mai avea alt copil. N-avea de gând să mai repete o astfel de experienţă şi a avut mare grijă să nu fie nevoită să o facă. Ca de obicei Carlton a avut răbdare cu ea, mai ales era nebun după fiul lui. George era genul de băiat pe care oricare tată şi l-ar fi dorit. Era un băiat fericit, cu care te puteai înţelege uşor, destul de atletic şi cu o foarte serioasă înclinaţie spre studiu, lucru care o încânta pe mama lui. Duceau o viaţă liniştită şi fericită. Carlton era un avocat cu mulţi clienţi, iar Beatrice avea un rol important în „Societatea Istorică” şi în „Fiicele Războiului Civil”. Viaţa ei era împlinită. Juca bridge în fiecare marţi. Tocmai la o partidă de bridge a simţit primul spasm şi i s-a făcut greaţă după mulţi ani de zile. A crezut că a mâncat ceva în dimineaţa aceea şi a plecat imediat acasă să se întindă în pat. Dar trei săptămâni mai târziu ştia deja. La patruzeci şi unu de ani cu un băiat de paisprezece ani, care tocmai intra la liceu şi un soţ care nu avea nici măcar bunul simţ să-şi ascundă încântarea, Beatrice Andrews era din nou însărcinată. De data asta sarcina a fost mult mai uşoară, dar ei parcă nici nu-i păsa. Era atât de indignată, se simţea aşa de penibil să fie din nou însărcinată când alte femei la vârsta ei se gândeau la nepoţi! Nu-şi dorea un alt copil, nu şi-a dorit niciodată un alt copil şi indiferent ce-i spunea soţul ei nu reuşea să o calmeze. Nici măcar micuţa blondă cu chip de înger pe care i-au pus-o în braţe când s-a trezit nu a reuşit să o consoleze. Luni de zile n-a vorbit decât despre cât de stupid se simţea şi îşi lăsa copilul cu doica neagră, grasă şi liniştită pe care o angajase când încă mai era însărcinată. Doica se numea Elizabeth McQueen dar toată lumea îi spunea Queenie. Şi nu era de fapt o doică. Născuse unsprezece copii din care trăiau doar şapte şi reprezenta una din puţinele amintiri plăcute ale vechiului Sud, bătrâna doică neagră care iubeşte copiii stăpânei. Era plină de înţelegere pentru toată lumea, dar iubea în mod special copiii şi bebeluşii, iar pe Paxton o iubea cu toată dragostea unei mame adevărate, poate chiar mai mult decât Beatrice Andrews. Ea nu se simţea bine când copilul era prin preajma ei, din motive pe care nici ea nu şi le putea explica şi păstra totdeauna o anumită distanţă faţă de propria-i fiică. Copilul avea întotdeauna mâini lipicioase, se juca cu sticluţele de parfum ale lui Beatrice pe care inevitabil le răsturna şi se părea că mama şi fiica reuşesc doar să se enerveze una pe alta. Queenie era cea care o mângâia atunci când plângea, în braţele căreia alerga când se lovea sau îi era frică, Queenie nu o lăsa singură, nici măcar o clipă. Queenie nu avea zile libere. N-ar fi avut unde să meargă chiar dacă ar fi fost liberă, copiii ei îşi aveau propria lor viaţă şi nu-şi putea imagina ce s-ar întâmpla cu Paxton dacă nu ar fi fost lângă ea să o ajute. Tatăl fetiţei era întotdeauna bun cu ea şi îşi iubea aşa de mult copilul, dar mama ei… cu ea era altă poveste. Pe măsură ce Paxton creştea, diferenţa dintre ele devenea tot mai mare, iar când ajunse la vârsta de zece ani Paxton ghicise deja că nu au nimic în comun. Era greu de imaginat că făceau parte din aceeaşi familie. Pentru mama ei, cluburile însemnau totul; trăia pentru prietenele ei, pentru activităţile din diferite societăţi, pentru zilele de bridge. Aproape că nu o mai interesa când vine soţul ei acasă, asculta politicos ce povestea el când se aşezau la cină dar până şi Paxton observă că mama ei era plictisită de soţul ei. Iar Carlton Andrews observă acelaşi lucru. Cu toate că n-ar fi recunoscut pentru nimic în lume aşa ceva, simţi şi el aceeaşi răceală care emana din soţia lui pe care o simţea şi Paxton de ani de zile. Beatrice Andrews era o femeie care îşi făcea datoria de soţie, era loială, bine organizată, bine îmbrăcată, plăcută, politicoasă, perfect educată, dar în întreaga ei viaţă nu simţise nici cea mai mică emoţie pentru cineva anume. Pur şi simplu nu era în firea ei aşa ceva. Şi Queenie ştia asta dar folosea alte cuvinte decât Carlton; le povestise fiicelor ei că inima lui Beatrice Andrews era mai mică decât un sâmbure de piersică. Persoana de care reuşise cât de cât să se apropie era fiul el George. Exista între ei o anumită legătură, pe care niciodată nu şi-o permisese cu Paxton. ÎI admira, îl respecta, iar George era înzestrat cu un mod de a privi lucrurile, distant, superior, clinic care în cele din urmă l-a îndreptat spre medicină şi asta a impresionat-o de asemenea pe mama lui. Îi făcea plăcere faptul că fiul ei este doctor. Era chiar mai deştept decât tatăl lui, le şoptea ea pe ascuns prietenilor ei, de fapt îi amintea foarte mult de propriul el tată care fusese procuror al statului Georgia şi era sigură că într-o zi George va face lucruri deosebite. Ce va face Paxton? Va merge la şcoală, va absolvi un colegiu şi în cele din urmă se va căsători şi va avea copii. Lui Beatrice nu i se părea nimic deosebit în această cale, cu toate că era aceeaşi pe care şi ea o urmase. La insistenţele tatălui ei absolvise colegiul „Sweet Briar”. La două săptămâni după aceea se căsătorise cu Carlton. Adevărul era că deşi se simţea bine în compania femeilor şi căuta să fie cât mai mult în preajma lor, Beatrice Andrews nu avea mare respect pentru femei. Bărbaţii erau cei care o impresionau, ei erau cel care realizau ceva în viaţă. Şi nu se îndoia nici măcar o clipă că fetiţa frumoasă care îşi punea mânuţele lipicioase peste tot ori de câte ori avea prilejul nu era destinată să realizeze ceva în viaţă.   *  *  *   Vocea lui Walter Cronkite continua monotonă în timp ce Paxton şi ceilalţi priveau atenţi şi nemişcaţi ecranul televizorului. Cei care mai vorbeau o făceau în şoaptă. Şi tot la câteva minute Cronkite comuta transmisia spre reporterii care se aflau în holul spitalului Parkland Memorial din Dallas unde fusese adus preşedintele. — Încă nu ştim nimic exact, spunea crainicul de pe ecran, doar că starea preşedintelui este critică, dar n-am aflat nimic nou în ultimele minute. După aceasta mâna unui profesor schimbă canalul, dar şi aici se spunea acelaşi lucru. Liceenii se priveau unii pe alţii cu groaza întipărită pe chip. Şi din nou Paxton îşi aminti de George, care venise să o ia de la şcoală, să-i spună despre tatăl ei. Accidentul, avionul care cobora… şi faţa lui George în timp ce îi povestea. Tocmai terminase medicina şi aştepta să înceapă un curs de specializare în Atlanta. Reuşise să rămână în Sud pe tot timpul studiilor sale cu toate că tatăl lor studiase la Harvard şi îl încurajase să plece în Nord. Dar Beatrice considera că este important sa rămână cât mai aproape de rădăcinile lor şi să sprijine sistemul educaţional din Sud. Era ora două, iar Paxton stătea în colţ abia respirând, încercând să-şi spună că totul va fi în ordine, luptându-se cu lacrimile, neştiind nici ea dacă plânge pentru preşedinte sau pentru tatăl ei. Tatăl ei murise a doua zi după ce avionul se prăbuşise, rănile lui au fost prea grave, iar soţia şi fiul lui au stat lângă el în timp ce Paxton a aşteptat acasă împreună cu Queenie. S-au gândit că la unsprezece ani era încă prea mică pentru a fi la spital şi oricum tatăl ei a rămas inconştient până la sfârşit. Nu l-a mai văzut niciodată. Plecase pentru totdeauna cu căldura, dragostea şi înţelepciunea lui, cu fascinaţia pentru oameni şi istorie care depăşea cu mult graniţele Sudului. Era un gentleman din vechea gardă a Sudului dar în multe privinţe nu se potrivea deloc cu tiparele în care fusese crescut şi asta iubea Paxton cel mai mult la tatăl ei. Asta şi toate celelalte, felul în care o strângea la piept când alerga să-l întâmpine, felul în care îi povestea despre diferite lucruri când făceau lungi plimbări, lucruri care o interesau, cum ar fi fost războiul, Europa şi ce a însemnat pentru el să studieze la Harvard. Îi plăceau sunetul vocii lui, felul în care mirosea, izul loţiunii de după ras care rămânea într-o cameră după ce el trecuse pe acolo… felul în care i se încreţea faţa când zâmbea şi când îi spunea cât de mândru este de ea… Paxton simţise că moare în ziua când se cântase „Amazing Grace” la înmormântarea lui; Queenie era în spate şi plângea aşa de tare, încât Paxton o auzea din locul unde se afla lângă mama şi fratele ei. Viaţa ei nu a mai fost aceeaşi de când tatăl ei a murit. Parcă ar fi luat o parte din ea cu el, acea parte care obişnuia să miroasă a flori de câmp şi care îl vizita la birou în zilele de sâmbătă când trebuia să lucreze, partea care putea să-i vorbească despre lumea din jurul ei ca şi cum ar fi înţeles-o şi care îi punea tot felul de întrebări. Paxton avea o perspicacitate neobişnuită în ceea ce priveşte oamenii şi odată îi spusese tatălui ei că ea aşa crede, că mama ei nu o iubeşte. De fapt nici măcar nu o mai deranja. Era doar o observaţie. Îi avea pe tatăl ei şi pe Queenie. — Cred… cred că are nevoie de cineva ca George. El nu o face să fie nervoasă şi vorbeşte despre lucruri care o interesează. El este ca şi ea, nu-i aşa tăticule? Câteodată când spun că îmi place foarte mult ceva, parcă se sperie. Paxton era mult mai perspicace decât îşi dădea ea însăşi seama; iar Carlton Andrews o ştia, dar nu voia să recunoască adevărul în faţa propriei fiice. — Mama ta nu îşi exprimă sentimentele ca tine sau ca mine, îi spuse el încercând să fie cât mai cinstit cu ea, stând pe un scaun ce se rotea şi pe care Paxton îl tot învârtea până aproape reuşea să-l desfacă. Dar dacă nu şi le exprimă, asta nu înseamnă că nu le are. Era de datoria lui să-şi protejeze soţia chiar în faţa lui Paxton, deşi şi el ştia că fetiţa are dreptate. Beatrice era rece ca un aisberg. Îşi făcea datoria, era loială şi o „soţie model” în propriii ei ochi. Avea grijă de casă, era politicoasă şi drăguţă cu el, nu l-ar fi înşelat niciodată, n-ar fi fost vulgară sau nu l-ar fi trădat. Era o doamnă în adevăratul sens al cuvântului dar şi el ca şi Paxton se întreba dacă vreodată iubise pe cineva sau ceva cu excepţia lui George, deşi până şi faţă de el păstra o anumită distanţă şi răceală. Doar că fiul ei îi semăna atât de mult şi nici nu aştepta mai nimic din partea ei. Dar Carlton ştia, la fel cum ştia şi Paxton, că de la Beatrice nu vor primi niciodată dragostea după care tânjeau amândoi. — Te iubeşte, Pax. Dar ea se întreba dacă o minte sau nu. Nu-şi dădea bine seama de subtilele nuanţe ale iubirii unei femei, dar Carlton avea un tablou mult mai clar în faţa ochilor. — Te iubesc, tăticule. Se aruncă în braţele lui fără ezitări şi fără nici o rezervă. Nu-i ascundea nimic şi el râse când ea aproape îl răsturnă de pe scaun. — Hei, tu… o să mă faci să mă întind pe covor. Lui Carlton îi plăcea să viseze la anii care vor urma, la faptul că într-o zi va merge la colegiul „Radcliffe” şi va creşte mare şi frumoasă şi va fi mândria bătrâneţii lui. Era tot ce îşi dorise vreodată, prietenoasă, plină de dragoste, generoasă şi înţelegătoare. Era tot ce era el însuşi, chiar dacă el nu-şi dădea seama. Şi apoi, el plecă, iar Paxton rămase singură cu doi străini, o avea doar pe Queenie. Învăţa foarte bine şi citea tot timpul. Îi scria tatălui ei, ca şi cum el ar fi fost plecat într-o excursie şi ar fi putut să pună o adresă pe plic, doar că de fapt nu putea. Câteodată păstra scrisorile, alteori le rupea în bucăţi. Dar o ajuta faptul că-i scria. Era ca şi cum încă mai vorbea cu el, pentru că nu putea să vorbească cu ei. Mama ei era iritată de tot ce îi spunea, aveau păreri diferite în toate privinţele, iar Paxton câteodată simţea că venise de fapt de pe o altă planetă. Erau atât de deosebite. Iar George era ca şi mama lui. O muştruluia pe Paxton să „fie cuminte” şi să vadă lucrurile ca mama lor, să fie „înţelegătoare”, să-şi amintească cine este, toate astea o zăpăceau pe Paxton şi mai mult. Cine era ea? Fata lor sau a tatălui ei? Cine avea dreptate? Dar în adâncul sufletului ei nimic nu era confuz. Ştia că felul în care tatăl ei iubise viaţa şi oamenii va fi şi felul ei de viaţă. Când George îşi termină perfecţionarea la Grady Memorial şi ea împlini şaisprezece ani, ştia deja că va pleca din Sud şi va urma colegiul „Radcliffe”. Mama ei ar fi vrut să continue să studieze la „Agnes Scott” sau la „Mary Baldwin” sau la „Sweet Briar” unde absolvise şi ea colegiul şi i se părea o idee ridicolă ca Paxton să meargă la „Radcliffe”. — Nu-i nevoie să te duci la o şcoală din Nord. Avem aici în Sud toate lucrurile de care ai nevoie. Uită-te la fratele tău. Ar fi avut posibilitatea să meargă la orice şcoală din ţară dar a rămas aici în Georgia. Numai ideea de a rămâne mai departe aici o făcea pe Paxton să se simtă ca într-o închisoare. Vroia să scape de ideile lor înguste, de prietenele mamei ei, de ceea ce auzise a fi „ororile integrării”. Drepturile civile era un subiect pe care îl discuta cu prietenele de la şcoală, cu Queenie în şoaptă în bucătărie. Dar chiar şi Queenie adera la ideile învechite că negrii trebuie să stea la locul lor şi că nu au ce căuta în locurile făcute doar pentru albi. Gândul că n-ar mai exista o delimitare precisă o speria şi doar copiii şi nepoţii ei îşi doreau aceleaşi schimbări ca şi Paxton. Iar Paxton considera că lucrurile nu mai puteau rămâne la fel, erau greşite şi nu-i era frică să afirme ceea ce credea sau să scrie lucrări la şcoală despre aşa ceva. Ştia că tatăl ei ar fi fost de acord cu ea, ca întotdeauna, şi asta o stimula şi mai mult. Era un subiect pe care învăţase că nu trebuie să-l discute cu mama sau cu fratele ei. Dar în acea toamnă solicită înscrierea la vreo şase şcoli din Nord şi la două din California. Îşi trimise cererea la „Vassar”, „Wellesley”, „Radcliffe”, „Smith” iar în Vest la „Stanford” şi „U.C. Berkeley”. N-ar fi vrut să meargă la un colegiu de fete şi de fapt „Radcliffe” era singurul colegiu pe care îl dorea cu adevărat. Îşi trimise cererea şi la cele două şcoli din vest pentru că aşa o sfătuise dirigintele ei şi până la urmă se înscrisese şi la „Sweet Briar”, ca să-i facă pe plac mamei ei. Iar prietenele mamei continuau să-i spună cât de fericită va fi acolo, de parcă era de la sine înţeles că va urma aceeaşi şcoală ca şi mama ei. Dar acum nu se putea gândi la aşa ceva şi ochii ei urmăreau acele ceasornicului. Era doar două şi jumătate; o jumătate de oră trecuse de când preşedintele fusese împuşcat, zece minute de când se anunţaseră ultimele noutăţi despre starea lui şi întreaga naţiune se ruga, iar familia lui trăia aceleaşi momente ca şi Paxton acum şase ani când tatăl ei murise… totul se terminase. La două şi un minut Walter Cronkite privise direct în aparatul de filmat şi cu o privire învinsă anunţase poporul american că preşedintele lor era mort, iar în mica cameră din Savannah s-a auzit un murmur de durere care deveni strigăt şi apoi doar hohote şi plânsete. Peste tot oamenii plângeau, iar profesorii şi elevii se îmbrăţişau întrebându-se cum de s-a putut întâmpla aşa ceva. La televizor Walter Cronkite, continua să vorbească, doi doctori au dat câte un interviu, iar Paxton simţea că se mişcă sub apă. Toate parcă se derulau cu încetinitorul şi erau foarte departe de ea. Oriunde priveai oamenii plângeau şi Paxton abia vedea din cauza lacrimilor care îi curgeau pe obraz şi se simţea fără aer aşa cum se mai simţise odată în viaţă, de parcă nu mai reuşea să respire, de parcă organismul ei nu mai reuşea să tragă aer în piept. Durere şi suferinţă de nesuportat. Şi într-un mod ciudat parcă îşi pierdea din nou tatăl. Tatăl ei a avut cincizeci şi şapte de ani când a murit, iar Kennedy doar patruzeci şi şase, amândoi seceraţi în floarea vârstei, când încă erau plini de viaţă, de idei, de entuziasm, amândoi aveau familii, copii pe care îi iubeau foarte mult. Jack Kennedy va fi jelit de o lume întreagă în timp ce Carlton Andrews doar de cei care îl cunoscuseră. Dar pentru Paxton era aceeaşi durere şi ea ştia ce simţeau copiii lui, durerea cumplită, pierderea, suferinţa, furia. Era ceva atât de groaznic, de nedrept, cum a putut cineva să facă aşa ceva? Cu ochii în lacrimi străbătu coridoarele şcolii şi fără să spună un cuvânt o luă la goană spre casă, cu părul în vânt, iar uşa de la intrare se trânti cu zgomot când Paxton intră înăuntru. Semăna atât de mult cu tatăl ei: păr blond strălucitor, ochi mari verzi care păreau să caute mereu răspunsuri la întrebări nerostite. Dar acum era îngrozitor de palidă. Îşi aruncă grăbită cărţile şi geanta şi se îndreptă spre bucătărie să o găsească pe Queenie. Queenie cânta încetişor în timp ce se învârtea veselă prin bucătăria pe care o iubea. Oalele de cupru străluceau pe rafturile lor iar în aer se simţea miros de prăjituri. Se întoarse surprinsă şi o văzu pe Paxton privind-o cu ochi speriaţi, cu chipul îngrozit şi îndurerat. — Ce s-a întâmplat, fetiţo? Queenie era şi ea speriată în timp ce se apropia de copilul pe care l-a crescut şi pe care îl iubea cum nu-l iubea nimeni altcineva. — Eu… Paxton nu ştia ce să spună. Nu-şi găsea cuvintele. Şi nu ştia cum să înceapă. Nu te-ai uitat astăzi la televizor? Queenie era mare amatoare de seriale dar acum doar dădu din cap şi continuă să o privească pe Paxton. — Nu, mama ta a luat televizorul din bucătărie ca să-l ducă la reparat. S-a stricat. Iar eu nu privesc niciodată la televizorul din sufragerie. Arăta indignată doar gândindu-se la aşa ceva. De ce? Se întreba dacă nu se întâmplase ceva cumplit în Savannah… poate George… poate doamna Andrews… sau poate chiar copiii ei… poate una din demonstraţiile alea teribile cu drepturile civile… poate. Dar nu era deloc pregătită pentru ce-i spuse Paxton. — Preşedintele Kennedy a fost împuşcat. — Doamne Dumnezeule… Queenie se scufundă în cel mai apropiat scaun, şocată şi înspăimântată. Ochii ei s-au întors din nou la Paxton plini de întrebări nerostite. — A murit. Paxton începu să plângă din nou şi apoi îngenunche lângă Queenie şi o înconjură cu braţele. Parcă îl pierdea din nou pe tatăl ei. Trăia din nou aceleaşi sentimente de singurătate, disperare, durere şi trădare. Iar Queenie o strânse în braţe şi amândouă au plâns pentru omul pe care nu l-au cunoscut niciodată şi care murise atât de tânăr şi pentru ce? De ce? De ce s-a ajuns până aici? Câtă furie exista într-un om pentru a face aşa ceva? Şi cu ce scop? Şi de ce el ca exemplu? De ce un om cu doi copii mici şi o soţie tânără? De ce trebuia să moară cineva? De ce el, care reprezenta speranţa şi încrederea pentru atât de mulţi? Paxie l-a plâns în braţele lui Queenie, iar bătrâna negresă o legănă aşa cum obişnuia când era doar un copilaş şi plânse şi ea pentru omul pe care nu-l cunoscuse dar despre care credea că a fost un om bun. — Doamne, copile… Nu-mi vine să cred. De ce ar face cineva aşa ceva? Se ştie cine l-a împuşcat? — Nu cred. Dar când s-au dus în sufragerie şi au deschis televizorul, au aflat ultimele noutăţi; un bărbat numit Lee Harvey Oswald a tras într-un poliţist din Dallas când acesta l-a oprit ca să-i pună întrebări şi se părea că fusese ascuns exact în locul de unde s-au tras gloanţele fatale la ora unu treizeci. Şi se credea că el este ucigaşul preşedintelui. Oswald a fost arestat, preşedintele şi un poliţist erau morţi şi încă un agent de la serviciul secret, iar guvernatorul statului Texas era şi el grav rănit dar nu era într-o stare critică; corpul preşedintelui era în drum spre Washington în avionul prezidenţial însoţit de soţia lui. La bord se aflau de asemenea noul preşedinte Johnson cu soţia lui şi în transmisiile anterioare se anunţase că şi el ar fi fost rănit dar nu erau decât nişte zvonuri. Întreaga naţiune era într-o stare de şoc, iar Paxton şi Queenie priveau în tăcere televizorul nevenindu-le să creadă ceea ce vedeau şi auzeau. Încă erau acolo cu lacrimi şiroind pe obraz când mama lui Paxton intră câteva minute mai târziu. În fiecare vineri după-masă mergea la coafor şi acum tocmai se întorcea de la întâlnirea ei săptămânală. Auzise ştirile acolo şi arăta şi ea înfiorător când se aşeză în linişte lângă ele. Mai multe femei plecaseră acasă cu părul ud şi majoritatea coafezelor nu mai aveau chef să termine ceea ce începuseră. Toată lumea era în lacrimi şi lui Beatrice Andrews tocmai i se spăla capul când s-a anunţat vestea la televizor. Dar ea rămăsese să-şi termine coafura şi chiar o convinsese pe una din fete să-i termine manichiura. N-avea nici un chef să amâne totul pentru o altă zi. Avea multe de făcut în acel sfârşit, de săptămână înainte de Thanksgiving, iar la clubul ei de bridge urma să aibă loc un dineu. Nu-i trecuse prin cap că nimeni nu va mai avea poftă să meargă la nici un dineu. Toate festivităţile vor fi anulate pentru ca toată lumea rămăsese lipită de televizor şi întreaga naţiune era în doliu. Dar nu se gândise la aşa ceva şi venise acasă simţindu-se copleşită dar în nici un caz isterică. Era de părere că unele femei se cam dădeau în spectacol. Ea ştia ce înseamnă adevărata durere, la urma urmei îşi pierduse şi ea soţul şi nu era posibil să simţi acelaşi lucru pentru o persoană publică. Şi totuşi aşa simţeau oamenii, o durere personală, puternică, de parcă l-ar fi cunoscut şi l-ar fi iubit. El adusese noi speranţe în viaţa multor oameni, promisiunea schimbării, magia unei lumi pe care nu o vor cunoaşte niciodată şi la care puteau doar să viseze. Iar frumoasa lui soţie le amintea de o prinţesă dintr-o poveste cu zâne. Beatrice Andrews rămase în picioare, solemnă, în spatele fiicei ei şi al femeii care o crescuse, apoi se aşeză ca să-l privească pe Lyndon Johnson rostindu-şi jurământul în avionul prezidenţial, dar nu o invită pe Queenie să ia loc. Aparatele de filmat îl arătau pe judecătorul Hughes luându-i jurământul lui Johnson iar Jacqueline Kennedy era lângă el şi toată lumea care privea îşi dădu brusc seama că ea poartă acelaşi costum roz pe care îl purtase când soţul ei fusese împuşcat, costum care era încă plin de sângele lui. Iar pe faţa ei se vedeau urmele durerii în timp ce Lyndon Johnson devenea preşedinte. Paxton alunecă uşor în scaunul de lângă mama ei. Pe obraji îi curgeau lacrimi şi privea cu ochi mari ecranul nevenindu-i să creadă, incapabilă să accepte ce s-a întâmplat. — Cum a putut cineva să facă aşa ceva? hohoti ea, iar Queenie dădu din cap şi încă plângând se întoarse în bucătărie. — Nu ştiu, Paxton. Se vorbeşte despre o conspiraţie. Dar cred că încă nimeni nu ştie ce s-a întâmplat de fapt. Îmi pare rău pentru doamna Kennedy şi pentru copii. Ce întâmplare îngrozitoare. Paxton se gândi din nou la tatăl ei. Cu toate că nu fusese asasinat, murise şi el pe neaşteptate şi absenţa lui încă o făcea să sufere. — Sunt vremuri foarte tulburi, continuă mama ei, nemulţumirile rasiale… schimbările pe care a încercat să le facă… poate că acesta a fost preţul pe care a trebuit să-l plătească… Beatrice Andrews vorbea afectat în timp ce se ridică să închidă televizorul iar Paxton se întrebă dacă vreodată va ajunge să o înţeleagă. Paxton nu mai spuse nimic. Se duse în camera ei, se aşeză pe pat şi plânse până veni vremea cinei, când sosi şi fratele ei, iar ea apăru la masă palidă şi cu ochii umflaţi. Fratele ei venea la cină în fiecare marţi şi vineri dacă nu avea un caz urgent sau o altă întâlnire mai importantă, ceea ce se întâmpla destul de rar. Şi ca şi mama lui, avea opinii diferite faţă de sora lui mult mai tânără. Şi doar zâmbea atunci când ea îşi exprima părerile sau îi respingea scârbit argumentele spunându-i că va gândi diferit atunci când va fi mai în vârstă. Şi de aceea Paxton rareori îşi exprima propriile idei în faţa lor şi trăia tăcută păstrând o distanţă respectuoasă. Nu avea nimic să le comunice, iar încercarea de a discuta probleme filozofice sau politice cu ei doar o enerva şi mai mult. Îşi păstra opiniile pentru prietenii de la şcoală sau pentru profesorii mai puţin conservatori sau pentru eseurile pe care le scria; când credea că Queenie ar putea-o înţelege discuta cu ea, pentru că bătrâna avea o înţelepciune care dezminţea educaţia ei foarte sumară. Dar Queenie era înţeleaptă, ştia să înţeleagă oamenii şi de multe ori Paxton putea să-şi descarce inima povestindu-i despre necazurile ei. Paxton discutase cu ea despre colegiile la care îşi trimisese cererile de acceptare şi care era părerea ei despre ele. Era de neclintit când îşi exprima motivele pentru care nu voia să rămână în Sud, iar Queenie o înţelegea. Se întrista gândindu-se că Paxie va pleca dar ştia că asta o va ajuta. Semăna prea mult cu tatăl ei. — Cred că este o conspiraţie cubaneză, afirmă George la cină. Se va descoperi că lucrurile sunt mult mai complicate decât par la prima vedere. Paxton îl privi atent şi se întrebă dacă s-ar putea să aibă dreptate. Era un om inteligent chiar dacă nu era un bărbat interesant. Mai tot timpul era ocupat doar de medicină şi nimic altceva nu-l prea interesa. Avea păreri foarte conservatoare şi devenea entuziast doar dacă era vorba de noi descoperiri în domeniul diabetului, ceea ce pe Paxton nu o interesa deloc. Avea treizeci şi unu de ani, aproape că se logodise anul trecut dar până la urmă totul căzuse baltă, iar Paxton avea sentimentul că mama lor este mulţumită, pentru că afirmase de mai multe ori că George era încă prea tânăr ca să se căsătorească. Va trebui să-şi facă un nume înainte de a se trezi pe cap cu o nevastă şi copii. Lui Paxton nu-i plăceau fetele cu care se întâlnea el. Toate erau drăguţe dar prostuţe şi superficiale. N-aveau pic de caracter şi nu puteai să discuţi nimic serios cu ele. Ultima pe care o adusese acasă la o petrecere pe care o dăduse mama ei, avea douăzeci şi doi de ani şi chicotise toată seara. Le explicase că nu urmase nici un colegiu pentru că notele ei din liceu au fost groaznice, dar îi plăcea să lucreze pentru diferite societăţi filantropice şi urma să apară într-un spectacol destinat prezentării unor noi modele de îmbrăcăminte şi murea de plictiseală. Spre sfârşitul serii, Paxton ar fi fost în stare să o strângă de gât. Era aşa de cretină şi de enervantă încât se întreba cum de o suportă fratele ei, doar că părea sfioasă şi lipicioasă când au plecat împreună în oraş să bea ceva, dar continua să chicotească prosteşte. De mult timp Paxton se resemnase cu faptul că va detesta fata cu care se va căsători George. Bineînţeles va fi dulce, simplă, fără pretenţii, fără să gândească, neinteresantă ca o adevărată sudistă. Şi Paxton era o sudistă dar în cazul ei era doar o problemă de geografie nu o scuză sau o boală. Erau încă atât de multe tinere care se mulţumeau cu rolul de „frumoasa sudistă” şi foloseau asta ca o scuză pentru ignoranţa şi prostia lor. Paxton ura fetele de acest gen dar era clar că fratele ei gândea diferit. Paxton nu a reuşit să doarmă toată noaptea şi devenise obsedată de televizor. Continua să-l tot deschidă până când, la trei dimineaţa, se hotărî să rămână în faţa lui. Urmări cum este dus coşciugul în Casa Albă, iar doamna Kennedy păşea în urma lui. În următoarele trei zile aproape că nu mai plecă din faţa ecranului. Sâmbătă urmări cum membri ai familiei şi reprezentanţi ai guvernului veneau să-şi ia rămas bun de la omul pe care l-au iubit. Iar duminică urmări cum coşciugul era transportat la Capitoliu. Privi cum doamna Kennedy şi fiica ei, Caroline, se aşezară în genunchi în faţa sicriului, iar micuţa îşi puse mâna sub drapelul care îl învelea. Feţele lor erau imagini vii ale suferinţei. Apoi Paxton văzu cum Lee Oswald moare împuşcat de Jack Ruby pe când îl transportau la o alta închisoare şi privi mirată, crezând la început ca este o greşeală sau o confuzie. Părea imposibil ca încă o persoană să fie ucisă în aceste zile oribile. Luni privi înmormântarea şi plânse fără să se poată controla în timp ce răsuna sunetul tobelor. Îşi aminti de tatăl ei. Suferinţa părea interminabilă, durerea de neînchipuit şi tristeţea fără margini, iar luni seară până şi mama ei era zguduită; la cină în seara aceea aproape că n-au vorbit deloc. Queenie încă îşi mai ştergea ochii când Paxton s-a dus în bucătărie să-i vorbească şi se aşeză într-un scaun privind în tăcere cum şterge vasele şi apoi o ajută să le aşeze la loc. Mama urcase în camera ei şi vorbea la telefon cu o prietenă. Ca de obicei nu aveau nimic să-şi spună, nimic să-şi ofere, nici o încurajare, nici o consolare. Erau prea departe una de alta, aşa cum au fost întotdeauna. — Nu ştiu de ce, dar mă simt la fel ca atunci când a murit tata… ca şi cum aş aştepta să se întâmple ceva deosebit. Ca şi cum tata va veni acasă şi-mi va spune ca nu este adevărat, totul a fost doar o glumă sau Walter Cronkite va apărea la televizor şi va anunţa că totul nu a fost decât un test, preşedintele îşi petrece week-end-ul la Palm Beach cu Jackie şi copiii şi le pare rău că ne-au necăjit… dar nu se va întâmpla aşa ceva. Continuă… este adevărat… şi-mi dă un sentiment straniu. Queenie aprobă dând din capul ei cărunt, plin de înţelepciune. Ştia, ca întotdeauna, ce simţea Paxton. — Da, ştiu, copile. Aşa se întâmplă când moare cineva. Aştepţi ca cineva să vină să-ţi spună că nu s-a întâmplat nimic. Am simţit asta când au murit copilaşii mei. Cere timp ca să uiţi totul. Era dificil să te gândeşti acum la Thanksgiving. Era greu să fii recunoscător pentru o lume furioasă care lua oameni, înainte ca ei să fie pregătiţi să o părăsească. Era greu să te gândeşti la vacanţă şi dacă Paxton simţea aşa, cum trebuie să se fi simţit cei din familia Kennedy? Cel mai cumplit coşmar posibil pentru Jacqueline Kennedy şi copiii ei. Organizase la perfecţie funeraliile, iar pe cartonaşele pentru liturghie, tipărite pe hârtie cu antetul Casei Albe, scrisese cu mâna ei: „Doamne, ai grijă de sufletul servitorului tău John Fitzgerald Kennedy”. Erau şi extrase din cuvântarea lui de la inaugurare. Era sfârşitul unei ere… sfârşitul unui moment… care aproape se realizase… efemer… care dispăruse, plecase. Torţa fusese trecută unei noi generaţii care o ţinea strâns dar încă nu era sigură ce să facă cu ea. Apoi Queenie stinse luminile în bucătărie, o sărută pe Paxton şi rămaseră pentru o clipă în întuneric, bătrâna şi tânăra, femeia neagră şi copila albă, tristeţea tuturor învăluindu-le; pe urmă Queenie coborî în camera ei, iar Paxton urcă şi ea într-a ei ca să se gândească la ce pierduse şi ce o aştepta în viitor. Simţea că le datorează ceva, că ea trebuie să realizeze ceva deosebit ca ei să nu fi murit degeaba… Preşedintele şi tatăl ei… Trebuia să ajungă cineva pentru ei… să facă ceva important în viaţă… ceva care să însemne ceva. Dar ce anume? Asta era întrebarea. Stătea întinsă în pat şi se gândea la amândoi, la ce au reprezentat, la lucrurile în care au crezut, la omul pe care l-a iubit atât de mult şi l-a cunoscut atât de bine şi la celălalt pe care şi-l putea doar imagina. Şi dintr-odată îşi dori să-şi poată începe viaţa… să fie ea însăşi… să plece de aici. Îşi dorea să ajungă la Harvard aşa cum au ajuns şi ei. Întinsă în pat, închise ochii şi le promise în şoaptă să facă ceva cu viaţa ei, să fie cineva de care ei să fie mândri. Era darul ei, moştenirea pe care o primise de la ei şi o promisiune pe care ştia că şi-o va ţine. Nu avea decât să aştepte primăvara… şi să se roage să fie acceptată la „Radcliffe”.     Capitolul 2   Ultimele plicuri au sosit în a doua săptămână a lui aprilie. Colegiul „Sweet Briar” îi trimisese aprobarea încă din martie. Iar celelalte colegii „Vassar”, „Wellesley” şi „Smith” au anunţat-o că o acceptă ca studentă în primele zile ale lui aprilie. Dar nici unul nu o interesa pe Paxton. Aşeză scrisorile în ordine pe biroul ei şi continuă să o aştepte pe cea care avea importanţă pentru ea. „Radcliffe”. Iar în mintea ei cele două colegii din California erau doar o rezervă. Se ruga să reuşească de prima dată şi de fapt nici nu se gândea foarte serios să nu fie acceptată. Tatăl ei îşi urmase cursurile la Harvard şi ea avea note bune. Nu foarte mari, dar bune. Singurul lucru care o îngrijora era faptul că nu era bună la nici un sport şi nu prea se ocupase de activităţi extraşcolare. Îi plăcea să scrie  poezii şi scurte povestiri şi îi plăcuseră orele de învăţare a tehnicii foto, încercase să facă balet pe când era încă un copil şi participase şi la clubul de dramă pentru elevii din anul întâi de liceu, dar apoi renunţase la toate pentru că îi luau din timpul pentru lecţii. Şi auzise de mai multe ori că cei de la Harvard apreciau doar studenţii care erau buni la toate şi aveau activităţi multiple în afara programului. Dar şi aşa era foarte sigură că va fi acceptată. Mama ei a fost încântată şi mândră când sosi acceptarea de la colegiul „Sweet Briar”, dar îi făcea plăcere să se laude că Paxton a fost acceptată şi la alte colegii, dar spre deosebire de ea, nu-i păsa de aceste alte colegii. Iar pentru Beatrice Andrews şcolile din California puteau să fie şi pe o altă planetă. O sfătuia pe Paxton să facă cea mai „inteligentă” alegere şi să se înscrie la „Sweet Briar” înainte de a mai afla răspunsul altor colegii. — Nu pot face aşa ceva, mamă, spuse Paxton încet, ochii ei verzi, mari, privind cu atenţie chipul care parcă era al unei străine. Mi-am promis ceva cu mult timp în urmă. Dar era mai mult decât o simplă promisiune, era ceva ce simţea că îi datorează tatălui ei. — N-ai să fii niciodată fericită în Boston, Paxton. Vremea e groaznică. Şi e o şcoală imensă. Te vei simţi mult mai bine aproape de casă, într-un mediu familiar. Vei putea apoi să-ţi continui studiile la Harvard. — Mai bine aşteptăm să vedem dacă mă primesc şi apoi mai discutăm. Mi se pare mai logic aşa. Dar ceea ce i se părea ei logic nu i se părea şi mamei ei. O deranja enorm faptul că Paxton îşi dorea cu atâta încăpăţânare să urmeze o şcoală în Nord când ar fi putut să se înscrie la „Sweet Briar” şi să rămână mult mai aproape de casă. Apăru şi George, într-o sâmbătă după-amiază ca să-şi reverse asupra ei opiniile lui şi Paxton zâmbi în gând ascultându-l. A vorbi cu George era ca şi cum ar fi vorbit cu mama ei. Amândoi credeau că viaţa ei era destinată să se desfăşoare cât mai aproape de a lor, şi că era o prostie din partea ei să-şi întindă aripile şi să zboare spre alte orizonturi. — Dar tata, George? A reuşit să rămână acelaşi deşi şi-a riscat viata în Nord mergând la aceeaşi şcoala cu yancheii. Îl tachina, ceea ce o amuza pe ea dar nu şi pe el. Printre multele sale virtuţi, George n-a fost binecuvântat cu simţul umorului ca tatăl său. — Nu e acelaşi lucru, Pax. Şi ştii foarte bine că nu am nici o fixaţie în privinţa Sudului. Cred doar că pentru o femeie „Sweet Briar” este cea mal bună alegere. Mama are dreptate. Şi n-are nici un sens să faci tot drumul ăsta până la Boston. — Cu felul în care gândeşti tu, George, America n-ar fi fost niciodată descoperită. Imaginează-ţi ce s-ar fi întâmplat dacă Regina Isabela i-ar fi spus lui Columb că n-are nici un rost să facă tot drumul până în Lumea Nouă. Râdea de el dar George nu găsea nimic amuzant. — Mama are dreptate. Eşti încă un copil şi e ridicol să faci aşa ceva doar ca să demonstrezi că ai dreptate. Nu eşti bărbat şi nu există nici un motiv pe lumea asta ca tu să mergi la Harvard. Nu vrei să urmezi medicina sau dreptul, de fapt n-are nici un sens să mergi niciunde. Ar trebui să rămâi cât mai aproape de noi. Ce se va întâmpla dacă mama se va îmbolnăvi? Nu mai e atât de tânără şi are nevoie de noi aici. Încerca totul cu ea chiar şi să o facă să se simtă vinovată, dar nu reuşi decât să o enerveze. Nu putea înţelege de ce vroiau să-i taie aripile. Dar aşa simţeau ei, ea era proprietatea lor. — Mama are cincizeci şi opt de ani şi nu nouăzeci şi trei, George! Şi eu n-am de gând să stau aici tot restul vieţii mele să am grijă de ea. Şi de unde dracu ştii tu ce fel de carieră îmi doresc eu? Din câte ştii tu despre mine aş putea să-mi doresc să ajung chirurg. Atunci aş avea permisiunea voastră să plec în Nord sau trebuie să rămân aici şi să fac prăjituri doar pentru că sunt femeie? — Nu la aşa ceva ne-am gândit. Arăta jignit de fracheţea ei. — Ştiu. Paxton încercă să rămână calmă. Iar „Sweet Briar” este o şcoală minunată dar eu toată viaţa mi-am dorit să merg la „Radcliffe”. — Şi dacă nu reuşeşti? O privi cu înţeles. — Voi reuşi. Trebuie. Îi promisese doar tatălui ei. Jurase că îl va face să fie mândru de ea şi că va păşi pe urmele lui. — Şi dacă nu reuşeşti? insistă fratele ei cu sânge rece. Atunci vei fi de acord să rămâi în Sud? — Poate… nu ştiu. Celelalte colegii nu-i prea plăceau nici ei şi nu se gândise serios la „Stanford” sau „Berkeley”. Nu-şi imagina că va merge acolo mai ales că nu cunoştea pe nimeni în California. Mă mai gândesc. — Cred că ar trebui să te gândeşti foarte serios. Şi mai ales gândeşte-te bine înainte să o necăjeşti pe mama. De ce trebuia să se poarte aşa cu ea? Nu era drept. De ce trebuia ea să-şi sacrifice viaţa pentru ei? Ce doreau de la ea? Şi de ce vroiau să o ţină aici în Savannah? Doar ca să meargă la dineuri şi la întrunirile societăţii „Fiicele Războiului Civil” împreună cu mama ei şi poate să facă şi ea parte din clubul de bridge, astfel încât mama ei să nu fie „făcută de ruşine” că Paxton nu rămâne în cercul lor. Dar ea nu vroia să fie ca ei. Ea îşi dorea ceva mai mult. Ea îşi dorea să meargă la Şcoala de Jurnalistică de la „Radcliffe”.  De multe ori îi povestise lui Queenie despre visurile ei, iar Queenie era singura care o încuraja, care o iubea îndeajuns pentru a o lăsa să plece. Ştia de ce are Paxton nevoie şi îşi dorea să o vadă eliberată de cei doi oameni care îi cereau atât de multe dar nu-i ofereau nimic în schimb. Avea dreptul la mai mult decât atât în viaţa ei, merita să încerce să facă ceva şi nu va reuşi dacă va rămâne în Savannah. Şi dacă după ce termina şcoala vroia să se întoarcă înapoi, atunci Queenie o va aştepta cu braţele deschise. Dar nu avea de gând să o implore să rămână, să o cicălească la fel ca şi ceilalţi doi. Plicurile au sosit într-o marţi după-masă, şi o aşteptau în cutia de scrisori, cel trimis de „Radcliffe” şi cel de la „Stanford”. Iar lui Paxton i se tăie respiraţia în momentul când le văzu. Era o după-amiază plăcută de primăvară, iar Paxton venea încet spre casă, gândindu-se la băiatul care o invitase la balul de primăvară chiar în acea după-amiază. Era înalt, brunet şi drăguţ, ea îl admirase încă de anul trecut dar el avea o altă prietenă. Şi acum dintr-odată era liber, iar capul lui Paxton era plin de vise şi dorinţe. Până la  urmă îi va povesti totul lui Queenie dar acum sosise scrisoarea pe care o aşteptase cu nerăbdare. Întregul ei viitor pe o hârtie albă, împăturită şi sigilată într-un plic de la Harvard. Dragă domnişoară Andrews, suntem încântaţi să vă informăm că aţi fost acceptată… Dragă domnişoară Andrews, ne pare rău să vă informăm că… oare care din ele? Mâinile îi tremurară când luă cele două plicuri, încercând să se hotărască pe care să-l deschidă primul; se aşeză pe treptele din faţa casei de cărămidă şi se hotărî să-l deschidă pe cel de la „Radcliffe” pentru că era singurul care conta şi n-ar fi suportat suspansul până l-ar fi citit pe celălalt. Îşi aruncă coama blondă pe spate, închise ochii şi se sprijini de gratiile din fier forjat, rugându-se să fie aşa cum îşi dorea ea… te rog Doamne… te rog fă să fiu acceptată. Deschise ochii şi cât mai repede rupse plicul. Dar prima propoziţie nu era deloc ceea ce aşteptase ea. Nu specifica nimic şi lăuda doar instituţia numită Harvard, şi ce bună elevă era ea şi doar în al doilea paragraf era ceea ce căuta şi simţi că i se opreşte inima când ajunse acolo. «Cu toate că aveţi toate atributele pentru a deveni studentă la „Radcliffe” noi credem că… cu această ocazie… poate o altă instituţie… suntem siguri că veţi face progrese la oricare altă şcoală superioară… vă dorim mult noroc…» Ochii i s-au umplut de lacrimi, iar cuvintele dansau în faţa ei estompate de durerea care îi frângea inima. Nu reuşise. Au refuzat-o. Toate visele ei au dispărut într-o singură clipă. „Radcliffe” o refuza. Şi acum ce va face? Unde se va duce? Va trebui într-adevăr să rămână în Sud, unde toţi gândeau strâmt, unde se discutau doar aceleaşi lucruri, să rămână lângă fratele şi mama ei? Asta era tot? A ajuns aici? Sau mai bine să meargă la unul din celelalte colegii? Dar parcă toate erau plictisitoare. Ezitând, deschise şi celălalt plic, puţin nervoasă. Poate că ar trebui să se gândească serios la „Stanford”. Dar nu pentru mult timp. Îi scriau acelaşi lucru, dar în primul paragraf şi nu în al doilea, şi răspunsul lor era aproape identic cu cel de la „Radcliffe”. Îi doreau mult succes, dar îi recomandau o altă şcoală. Deci rămânea… fără nimic. Celelalte colegii pe care nu le voia şi poate o şansă la Berkeley. Simţi cum îi piere tot entuziasmul în timp ce se ridică, urcă treptele şi intră în casă. Se îngrozea la gândul că va trebui să-i spună mamei ei. Îi spuse mai întâi lui Queenie, iar bătrâna negresă a fost copleşită de necaz la început dar apoi încercă să o consoleze cât mai filozofic. — Dacă nu te-au acceptat înseamnă că nu a fost să fie aşa. Într-o zi te vei gândi la asta şi vei înţelege. Dar între timp şansele ei erau mici şi Paxton era deprimată. Nu dorea să rămână în Sud, nu dorea să meargă la un colegiu de fete şi nici nu-şi imagina că va merge la Berkeley. Şi atunci? Dar modul de gândire al lui Queenie era mult mai practic. — Şi ce zici de California? E foarte departe dar s-ar putea să-ţi placă. Una dintre fiicele ei se mutase în Okland acum câţiva ani şi cu toate că niciodată nu a fost acolo auzise că San Francisco ar fi un oraş frumos. Am auzit că e minunat. N-o să-ţi fie frig ca în Nord. Îi zâmbi fetiţei pe care o iubea şi o alina de când venise pe lume şi o durea să vadă cât era de dezamăgită. Mama ta ar fi în stare să mă ucidă dacă m-ar auzi, dar eu aşa cred, că ar trebui să te gândeşti serios la California. Paxton zâmbi. Mama. Ei ar fi în stare să le ucidă pe amândouă dacă ar auzi măcar jumătate din conversaţiile care se desfăşurau în bucătărie. — Pare atât de departe… aşa de… nu ştiu… aşa străin! — California? Queenie râse. Nu fi prostuţă. E doar la câteva ore cu avionul, cel puţin aşa îmi povestea fiica mea Rosie. Aşa că gândeşte-te bine. Şi roagă-te Domnului la noapte. Poate şcoala aceea din Berkeley e soluţia problemelor tale. Dar în seara aceea, la cină, mama ei şi George continuau să creadă că soluţia ar fi să rămână cât mai aproape de casă şi, în ceea ce-i privea, refuzul de la „Radcliffe” rezolva toate problemele. Nici măcar nu le părea rău că ea este dezamăgită, se simţeau doar uşuraţi. Şi ca şi Queenie i-au spus că aşa a fost să fie. Dar spre deosebire de bătrâna negresă care o iubea, erau aproape mulţumiţi că visele ei au luat sfârşit. Iar Paxton simţea că într-un fel îl dezamăgise pe tatăl ei, ca şi cum l-ar fi trădat pentru că fusese refuzată de şcoala pe care el o urmase. Ar fi dorit să vorbească cu cineva despre asta, să recunoască că se simţea teribil de rău, dar credea că nici măcar Queenie n-ar fi putut-o înţelege, pentru că era clar că mama ei şi George nu înţelegeau nimic. Iar prietenele ei erau ocupate cu propriile lor nenorociri şi bucurii. Toată lumea era de-a dreptul obsedată de colegiile la care urma să se înscrie, de refuzul sau aprobarea lor. Băiatul care o invitase la balul primăverii îi făcu o vizită în seara aceea, iar Paxton încercă să-i explice câteva dintre sentimentele ei dar el nu era în stare să vorbească decât despre faptul că fusese acceptat de „Chapel Hill” şi parcă nici nu o auzea. Nu putea decât să sufere sau să se bucure singură. Şi în noaptea aceea când se duse la culcare se gândi la ce-i spusese Queenie în acea după-amiază şi se întrebă dacă ideea era chiar trăznită sau merita să se gândească la ea. Dar mai important era faptul că nici nu ştia dacă va fi acceptată. Spre sfârşitul săptămânii mama şi fratele ei au reuşit să o cicălească atât de mult încât acceptă să se înscrie la „Sweet Briar” săptămâna viitoare, promiţându-şi în gând să încerce din nou la „Radcliffe” în anul următor şi să tot încerce până va reuşi, indiferent cât va trebui să muncească pentru a fi acceptată. Se simţi mai bine după ce îşi făcu acest plan în minte şi ştiu că va putea suporta să stea acasă dacă nu va fi pentru totdeauna. Şi apoi, luni sosi răspunsul de la Berkeley. Erau încântaţi să o accepte ca studentă. Şi chiar dacă nu ştia bine de ce inima ei bătu mai puternic, dintr-odată se simţi mult mai bine. Alergă în bucătărie să-i arate lui Queenie scrisoarea. Bătrâna o privi fericită ca şi cum asta ar fi rezolvat totul şi parcă ea ar fi ştiut de la început că aşa va fi. — Vezi, ce ţi-am spus. Ăsta e răspunsul! — Ce te face să fii aşa de sigură? De unde ar fi putut Queenie să ştie? Oricum celelalte colegii nu o încântau deloc. — Cum te simţi acum? — Bine. Pe cuvânt. Emoţionată… puţin speriată… dar fericită. — Şi celelalte şcoli despre care mi-ai vorbit? Cum te-au făcut să te simţi? — Deprimată… plictisită… de fapt groaznic. — Atunci ele nu par a fi o soluţie fericită. Cred că ăsta e răspunsul. Dar mai gândeşte-te, scumpa mea. Şi roagă-te. Ascultă-l pe Dumnezeu şi ascultă de stomacul tău. Totdeauna să fii atentă la burticica ta, să fii atentă la ce simţi înăuntru. Ştii. Toţi ştim. Ştim cu asta. Queenie arătă spre burta ei imensă luând un aer foarte serios. Dacă te simţi bine, înseamnă că totul este în regulă, dar dacă te simţi rău ca şi cum ai fi bolnavă, atunci înseamnă că ai făcut o mare greşeală, şi, dacă nu ai făcut-o încă, o vei face. Paxton începu să râdă de această înţelepciune simplistă dar ştia că Queenie are dreptate, ca întotdeauna. Bătrâna negresă ştia multe. Era mult mai isteaţă decât mama ei sau George sau chiar decât Paxton. — Queenie, e o nebunie dar cred că ai dreptate. Se aşeză pe un scaun în bucătărie, muşcă dintr-un morcov şi rămase pe gânduri. Era tânără şi frumoasă şi era ceva foarte calm în jurul ei. Era o persoană care se simţea bine cu ea însăşi şi se simţea de mult timp aşa. Era liniştită şi puternică şi într-un fel întreagă, ceea ce era destul de rar la o fată de vârsta ei, dar de la moartea tatălui se gândise foarte mult. — Ce le voi spune? — Adevărul, atunci când o să-l ştii. Şi să nu faci ceva pentru că ţi-am spus eu să faci. Eşti prea deşteaptă pentru aşa ceva. Să faci ce vrei tu să faci, ceea ce crezi tu că trebuie. Mai întâi gândeşte-te bine. O să-ţi dai seama ce anume trebuie să faci. Îi arătă din nou cu degetul burta ei mare, iar Paxton izbucni în râs şi se ridică în picioare. Era înaltă şi subţire, ca tatăl ei, dar plină de graţie. Era mult mai înaltă decât majoritatea colegelor ei, dar asta nu o deranjase niciodată. Şi spre marea mirare a lui Queenie nu era prea interesată de cum arată. Era frumoasă, dar se purta de parcă nu o interesa sau nu-i păsa. Era preocupată de alte lucruri, de problemele inimii şi sufletului. Semăna prea mult cu tatăl ei ca să-i pese de cum arată, iar indiferenţa ei o exaspera frecvent pe mama ei. Ar fi vrut ca Paxton să fie un manechin pentru spectacolele de modă şi pentru diferitele competiţii organizate de „Fiicele Războiului Civil”. Dar Paxton nici nu voia să audă de aşa ceva. Era calmă, timidă şi amuzată de tot tărăboiul care se făcea în jurul acelor competiţii. Îi plăcea să vorbească despre lucruri serioase cu profesorii ei, despre recentele evenimente din Vietnam, implicaţiile morţii lui Kennedy, despre poziţia lui Johnson în privinţa drepturilor omului, despre marşurile şi protestele lui Martin Luther King. Era pasionată de evenimentele care se desfăşurau în lumea întreagă, legăturile şi verigile dintre ele şi efectul lor asupra vieţii oamenilor. Despre aşa ceva îi plăcea să scrie, la aşa ceva îi plăcea să se gândească şi abia aştepta să ia parte la toate aceste evenimente. Spre sfârşitul săptămânii îl căută pe unul dintre profesorii ei preferaţi şi îl întrebă ce gândea el despre „UC Berkeley”. — Cred că este una dintre cele mai bune şcoli din ţară. De ce? O privi direct în ochi, iar Paxton ezită doar pentru un moment. — Încerc să mă hotărăsc dacă să merg acolo sau nu. — Cei de la „Radcliffe” nu ţi-au dat răspunsul aşteptat? El ştia cât de mult îşi dorise ea să meargă acolo, cât de mult se bazase pe acest colegiu, şi de ce, şi era dezamăgit pentru că nu reuşise. — M-au refuzat. Şi „Stanford” de asemenea. Toate  celelalte m-au acceptat. Îi povesti despre celelalte posibilităţi şi fără nici o ezitare el o sfătui să aleagă „Berkeley” — În locul tău n-aş ezita nici o clipă, Pax. Bucură-te de această şansă şi nu te mai gândi la „Radcliffe”. Poţi merge acolo la o specializare. Să le ia dracu, du-te în Vest. Îi zâmbi. O să-ţi placă. În timp ce îl asculta deveni entuziastă şi încântată. Poate că Queenie a avut dreptate. Poate aşa se vor rezolva problemele ei. Nu-i spuse nimic mamei ei, iar la sfârşitul săptămânii îşi trimise actele de acceptare şi vineri seara la cină le spuse adevărul. — Mi-am trimis astăzi actele, spuse ea încet, aşteptând furtuna care era sigură că va urma. — Foarte bine, o lăudă repede fratele ei. În sfârşit a făcut ceea ce o sfătuiseră. Până la urmă nu era de fapt aşa de încăpăţânată cum susţinea mama lor. Eşti mândra de tine, nu-i aşa, Pax? Ar trebui să fii. Paxton zâmbi auzind laudele exagerate, ştiind ce va urma. — Da, sunt. M-am gândit foarte mult şi cred că am luat cea mai bună hotărâre din viaţa mea. De fapt sunt sigură de asta. Mama ei o privi cu prudenţă neştiind ce să spună. — Mă bucur că lucrurile s-au rezolvat în acest fel, Paxton, spuse ea scurt. — Şi eu mă bucur, îi răspunse Paxton. — Foarte multe fete drăguţe studiază la „Sweet Briar”. Este o şcoală minunată, spuse fericit fratele ei, iar Paxton îi privi calmă pe amândoi. — Da, este, dar eu nu mă duc acolo. Pentru o clipă totul încremeni. Nu se aşteptaseră la aşa ceva. Mă duc la Universitatea din California, la Berkeley. Amândoi o priveau în tăcere, năuciţi, apoi fratele ei se ridică de la masă şi îşi aruncă şerveţelul lângă farfurie. — Ce te-a apucat să faci aşa o prostie? Queenie părăsi încăperea cu zâmbetul pe buze şi se duse în bucătărie să mai aducă un platou de friptură. — Am discutat cu dirigintele meu şi cu mai mulţi profesori. Ei sunt de părere că este o şcoală excelentă şi că am făcut o foarte bună alegere din moment ce nu am fost acceptată la „Radcliffe”. — Dar în California? spuse mama ei disperată. Pentru Dumnezeu, de ce atât de departe? De ce anume vrei să mergi la şcoala aceea? Dar toţi ştiau de ce, chiar dacă nu vroiau să o recunoască. Paxton vroia să plece de lângă ei. De când tatăl ei murise, Paxton a fost nefericită acasă şi ei au făcut foarte puţin ca să o ajute. Mama ei şi George şi-au continuat vieţile şi doar din când în când îşi aminteau de ea încercând să o implice în activităţile lor, fie că ei îi plăcea sau nu. Se aşteptau ca ea să se „potrivească” cu felul lor de a trăi chiar dacă ea nu-şi dorea aşa ceva. Pentru ei nu era important ce îşi dorea ea. Şi acum Paxton îşi dorea propria ei viaţă, vroia să-şi urmeze destinul. Iar pentru început drumul ei ducea în California. — Este ceva ce simt că trebuie să fac, spuse ea încet, cu ochii verzi pătrunzători privind-o atentă pe mama ei. Nu-i explică nimic, dar era foarte hotărâtă să nu cedeze. Tatăl avusese grijă să-i ofere luxul de a hotărî singură. Lăsase pe numele ei o mică sumă de bani, ca să-şi poată plăti studiile, ceea ce însemna că mama ei nu o putea ameninţa că nu o va întreţine în timpul studiilor dacă nu va merge acolo unde va vrea ea. Avea libertatea de a alege şi tocmai asta făcea înscriindu-se la Berkeley. — Tatăl tău ar fi fost foarte dezamăgit, spuse mama ei cu răceală, iar Paxton simţi cuţitul lovind-o în spate. — Am încercat să intru la Harvard, mamă, spuse cât mai calmă. N-am reuşit. Cred că el ar fi înţeles. Îşi aminti despre poveştile lui, despre cum încercase să intre la „Princeton” sau „Yale” dar pentru că fusese refuzat se „mulţumise” cu „Harvard”. Aşa se întâmplase şi cu ea, se „mulţumea” cu UC Berkeley. — Vreau să spun că ar fi fost dezamăgit că pleci de acasă aşa de repede şi atât de departe. — Am să vin înapoi, spuse ea blând dar imediat se întrebă dacă într-adevăr avea de gând să vină înapoi. Va dori oare să se întoarcă? Va duce dorul Sudului sau se va îndrăgosti de California şi va dori să rămână acolo toată viaţa? Într-un fel era nerăbdătoare să plece şi în acelaşi timp îi părea rău. Era necăjită că va trebui să-şi părăsească prietenii, dar era şi uşurată că-şi va părăsi căminul. Întotdeauna simţise că nu le aparţine lor. Niciodată nu făcuse ceea ce i-ar fi plăcut mamei ei. Dar nu putea face ceea ce se aştepta de la ea. Îi cereau prea mult. Nu putea să rămână în Sud, nu dorea să rămână cu ei, nu putea să se prefacă în continuare că era ca ei. Nu dorea să fie ca ei. Şi brusc îşi dori să poată să recunoască că era altfel şi să-şi înceapă propria viaţă în Berkeley. — Şi cât de des vei veni acasă? o întrebă acuzator mama ei, iar Queenie o urmări atentă. — Voi veni de Crăciun, şi probabil în vacanţa de vară. Era tot ce le putea oferi şi nu-şi dorea decât să o lase să fie liberă. Voi veni cât de des voi putea. Le zâmbi uşor, dorindu-şi ca ei să fie fericiţi pentru ea, dar ei nu erau. Şi veţi putea să veniţi să mă vizitaţi. — Am fost odată cu tatăl tău până în Los Angeles, spuse mama ei cu o privire sumbră. E un loc groaznic. Niciodată nu voi mai merge acolo. — Berkeley e foarte aproape de San Francisco. Dar ar fi putut spune la fel, de bine că e foarte aproape de iad, după cum o privea mama ei şi restul cinei se desfăşură în linişte, nimeni nu mai scoase un cuvânt.      

Luminile Sudului de Danielle Steel Capitolul 1 Bărbatul stătea pe scaunul jerpelit şi părea că moţăie, cu bărbia alunecându-i uşor în piept. Era înalt şi vânjos şi, cum îşi ţinea capul înclinat în faţă, de sub cămaşă i se iţea un şarpe tatuat pe ceafă. În camera mică şi întunecoasă, braţele lui lungi păreau lipsite de viaţă pe mânerele scaunului. Din hol venea un miros oribil de mâncare gătită, iar televizorul era deschis. În colţul camerei era instalat un pat îngust, cu lenjeria nestrânsă, care acoperea o mare parte din covorul miţos, murdar şi plin de pete. Sertarele servantei erau deschise, iar cele câteva haine pe care le adusese cu el zăceau pe podea. Purta un tricou, jeanşi şi bocanci grei, de pe tălpile cărora noroiul uscat cădea pe covor. Scoase un mormăit şi scutură din cap, clipi şi apoi deschise ochii albaştri, ca de gheaţă, iar părul i se zbârli pe braţe. Avea un auz perfect. Închise din nou ochii şi ascultă, apoi îşi luă haina şi, dintr-un pas, străbătu camera îngustă. Când îşi ridicase bărbia, şarpele dispăruse din nou sub cămaşă. Luke Quentin alunecă domol peste pervaz şi, după ce închise fereastra, o luă în jos pe scara de incendiu. Era ger. Ianuarie, la New York. Stătuse în oraş două săptămâni, înainte, fusese în Alabama, Mississippi, Pennsylvania, Ohio, Iowa, Illinois, Kentucky. Îşi vizitase un prieten din Texas. Călătorise luni de zile. Muncise pe unde găsea. Nu avea nevoie de prea mult ca să trăiască. Mergând cu pas uşor ca de panteră, o luă în jos pe stradă, pe Lower East Side, înainte ca bărbaţii pe care îi auzise venind să ajungă în camera lui. Nu ştia cine erau, dar era prea deştept ca să rişte. Mai mult ca sigur erau poliţişti. Fusese închis de două ori, pentru furt de carduri bancare şi jaf, şi era cât se poate de conştient că nimeni nu-i va acorda niciodată o a doua şansă unui fost condamnat. Prietenii din închisoare îi spuneau Q. Clănţănind de frig, se opri să-şi cumpere un ziar şi un sendviş, după care porni să se plimbe. Într-o altă lume, ar fi fost considerat un bărbat frumos. Umerii îi erau uriaşi, puternici, şi trăsăturile cizelate. Avea treizeci şi patru de ani, şi cele două condamnări însumau zece ani. Îşi executase pedeapsa până la capăt, nu fusese eliberat condiţionat. Acum era liber ca pasărea cerului. De doi ani se întorsese pe străzi şi, până acum, nu avusese probleme. În ciuda staturii sale, se putea face nevăzut în mulţime. Avea părul blond nisipiu, şters, ochi de un albastru-deschis şi, din când în când, îşi lăsa barbă. Quentin o luă spre nord, iar când ajunse la Strada 43, spre vest, se strecură într-un cinematograf chiar în Times Square, se aşeză în întuneric şi adormi. Când ieşi, era miezul nopţii; sări într-un autobuz şi se întoarse în centru. Presupunea că, acum, oricine venise să-l viziteze mai devreme plecase de mult. Se întreba dacă cineva de la hotel îi informase pe poliţişti că era puşcăriaş. Pentru cunoscători, tatuajele de pe mâinile lui erau un semn evident. Nu-şi dorea decât să nu fie prin preajmă când veneau şi spera că, negăsind nimic în cameră, renunţaseră. Când se întoarse la hotelul lui prăpădit, se făcuse ora douăsprezece şi jumătate. O lua întotdeauna pe scări. Lifturile erau o capcană, iar lui îi plăcea să se mişte liber. Recepţionerul îl salută dând din cap, şi Luke se îndreptă spre scări. Când se afla chiar pe palierul de sub etajul lui, auzi un zgomot. Nu erau paşi sau o uşă, era un pocnet. Doar atât. Îşi dădu imediat seama – era un pistol care fusese armat şi, deplasându-se cu viteza sunetului, o apucă din nou în jos pe scări fără să facă zgomot şi încetini brusc numai când trecu pe lângă recepţie. Deodată, nu mai auzi nimic. Înţelese că erau în spatele lui, la jumătatea drumului, pe scări. Erau trei, şi Luke n-avea de gând să afle cine erau. Îi trecu prin minte să încerce să rezolve în felul lui, dar instinctul îl îndemna să fugă. Aşa făcu – fugi mâncând pământul. Era deja jos, în stradă, când ei ieşeau pe uşă, într-o goană nebună. Ca să se antreneze, în închisoare făcuse alergări. Oamenii spuneau despre Q că era mai iute decât vântul. Şi, de data asta, chiar fusese. Sări peste un gard, în spatele unei clădiri, o apucă pe acoperişul unui garaj şi trecu peste un alt gard. Se afla în mijlocul cartierului şi ştia că de-acolo nu s-ar mai fi putut întoarce la hotel. Ceva nu era în regulă, nu era deloc în regulă. Şi habar n-avea ce. Avea un pistol scurt în jeanşi şi nu voia să fie prins cu arme asupra lui, aşa că îl aruncă într-o ladă de gunoi, după care alergă în spatele unei clădiri de pe una dintre alei. Continuă să fugă şi se gândi că îi pierduseră urma, dar se lovi de un alt gard şi, brusc, o mână ţâşni în spatele lui şi îl apucă de ceafă, ca o menghină. Nu mai simţise niciodată o strânsoare atât de puternică şi era al naibii de bucuros că aruncase pistolul. Tot ce trebuia să facă acum era să scape de poliţist. Îi trase un cot în coaste celui care-l prinsese, dar asta îl făcu pe celălalt să-l apuce şi mai bine de ceafă şi să-l strângă şi mai tare. Luke ameţi aproape instantaneu şi, în ciuda constituţiei sale fizice impresionante, căzu la pământ. Poliţistul ştiuse exact de unde să-l apuce. Îi aplică o lovitură zdravănă în spate, şi Luke scoase un geamăt înăbuşit printre dinţii încleştaţi. — Pui de căţea, îi strigă el, apucându-l pe atacatorul său de picioare, şi, brusc, poliţistul se trezi pe jos, după care se rostogoliră amândoi pe pământ. Nu fusese decât o chestiune de secunde până când poliţistul îl ţintui – era mai tânăr decât Luke, mai bine făcut şi aşteptase luni de zile plăcerea de a se afla în compania lui Q. Îl urmărise în fiecare stat, şi fusese deja în camera lui: de două ori săptămâna asta şi o dată cu o săptămână în urmă. Charlie McAvoy îl cunoştea pe Luke Quentin mai bine decât pe propriul său frate. Căpătase un permis special de la forţele de intervenţie interstatale ca să-l urmărească şi făcea asta de aproape un an, ştiind că şi dacă era să moară, tot punea mâna pe el; iar acum, când reuşise, n-avea de gând să-l lase să-i scape. Charlie se lăsă în genunchi şi-l trânti pe Luke cu faţa de pământ. Când se uită în sus – chiar în clipa când ceilalţi doi agenţi ajungeau în spatele lui Charlie – nasul lui Luke sângera din plin. Cei trei erau îmbrăcaţi în civil, dar se vedea de la o poştă că erau poliţişti. — Uşurel, băieţi, jucaţi-vă frumos, le strigă Jack Jones, detectivul-şef, şi-l apucă de mânecă pe Charlie. Să nu-l omorâm până nu-l ducem la secţie. În ochii lui Charlie se citea dorinţa de-a ucide. Jack Jones ştia că Charlie îi pusese gând rău, şi ştia şi de ce. Charlie îi mărturisise totul într-o noapte, când era beat. Când se întâlniseră a doua zi de dimineaţă, Jack îi promisese că nu va spune nimic nimănui. Dar înţelegea ce se întâmpla acum cu Charlie, care tremura de furie. Lui Jack nu-i plăcea să amestece răzbunarea personală în afaceri. Dacă Luke ar fi făcut cel mai mărunt gest ca să se elibereze şi să fugă, Charlie l-ar fi împuşcat. N-ar fi tras în braţe sau în picior, l-ar fi ucis pe loc. Al treilea membru al echipei ceru prin radio o maşină de patrulă. Maşina lor era la distanţă de câteva cvartale şi nu voiau să-l ducă pe Luke aşa de departe. N-aveau de gând să-i ofere o astfel de şansă. Lui Luke, sângele îi şiroia din nas pe cămaşă, dar niciunul dintre ei nu-i dădu nimic să se şteargă. Nu se aştepta la milă din partea lor. Jack îi citi drepturile şi, deşi sângera îngrozitor, Luke îl privi cu aroganţă. Avea ochi ca de gheaţă şi se uita fix la ei, fără să-i scape nimic. Jack îşi dădu seama că era cel mai dur ticălos pe care-l întâlnise vreodată. — Pentru asta aş putea să vă dau în judecată, nemernicilor. Cred că mi-aţi spart nasul, îi ameninţă el şi, în timp ce ceilalţi doi îl împingeau spre maşină, Charlie îi aruncă o privire sarcastică. Îl suiră în maşină şi-i spuseră poliţistului de la volan că aveau se întâlnească la secţie. În timp ce se întoarseră la maşină, cei trei bărbaţi rămaseră tăcuţi; când răsuci cheia în contact, Charlie se uită la Jack şi apoi, palid, se trânti pe scaun. — Cum te simţi? îl întrebă Jack în timp ce se îndreptau spre centru. L-ai prins! — Da, îi răspunse Charlie, calm. Mai avem nevoie de probe, şi încă de unele solide. Tot drumul până-n oraş, inclusiv când intrară în secţie, Luke se arătă arogant. Era plin de sânge pe faţă şi pe cămaşă, dar, chiar şi încătuşat, tot trufaş era. — Deci ce faceţi, băieţi? Căutaţi pe cineva care a comis un jaf sau pe cineva care a furat poşeta unei bătrâne, îi râse Luke în nas lui Charlie. — În arest cu el, îi zise Charlie lui Jack şi se îndepărtă. Ştia că avea să fie lăudat pentru arestare. Îl urmărise prea mult timp. Fusese pur şi simplu un noroc faptul că Quentin se întorsese în New York. Providenţa. Soarta. Charlie era bucuros că-l prinsese în oraşul unde muncea. Aici avea legături mai bune şi îl plăcea pe procurorul districtual cu care lucrau. Era un tip bătrân, dur, din Chicago, mai dispus să înceapă urmărirea penală decât mulţi alţii. Lui Joe McCarthy, procurorul districtual, nu-i păsa cât de plin era arestul şi nu avea de gând să-i lase pe suspecţi să scape. Şi dacă reuşeau să dovedească totul despre Luke Quentin, aşa cum spera Charlie, urma să fie procesul anului. Se întreba cui avea să-i încredinţeze McCarthy procesul. Spera din tot sufletul să fie cineva bun. — Deci ce aveţi de gând să-mi puneţi în cârcă? îl întrebă Luke, râzându-i lui Jack în nas, în timp ce un poliţist tânăr îi punea cătuşele şi se pregătea să-l scoată din încăpere. Că am furat din magazine? Că am traversat pe roşu? — Nu chiar, Quentin, îi răspunse Jack cu răceală. Eşti acuzat de viol şi de crimă. Până în prezent, patru capete de acuzare. Poate vrei să ne povesteşti ceva despre asta? continuă Jack, ridicând din sprânceană, în timp ce Luke râse din nou, scuturând din cap. — Nişte tâmpiţi! Ştii că nu ţine. Care-i problema? Ai o groază de crime pe care nu poţi să le rezolvi şi ţi-ai imaginat că le iei la grămadă şi mi le pui mie pe toate în cârcă? Luke părea total indiferent, ba chiar amuzat, dar în ochii săi ca oţelul era un licăr albastru, diabolic. Bravada lui nu-l păcălea pe Jack. Luke era abil. Aveau dovada că el comisese două crime şi erau aproape siguri de alte două. Şi dacă presupunerea lui Jack era corectă, Luke Quentin omorâse douăsprezece femei în doi ani, poate chiar mai multe. Aşteptau raportul concludent în legătură cu ADN-ul găsit în noroiul de pe pantofii lui, noroi pe care Charlie îl strânsese de pe covorul miţos din camera de hotel ocupată de Quentin. Dacă ADN-ul se potrivea, aşa cum spera Charlie, Quentin tocmai făcuse ultima plimbare pe stradă din viaţa lui. — Ce minciuni! mormăi Luke în timp ce se târa spre ieşire. Ştiţi că nu puteţi dovedi. Doar bănuiţi. Am un alibi pentru fiecare noapte. Abia dacă am ieşit din hotel în ultimele două săptămâni. Am fost bolnav. „Da, foarte bolnav”, îşi spuse Jack în gând. Indivizii ca el erau cu toţii nişte sociopaţi care îşi ucideau victima fără să clipească, o aruncau undeva şi apoi se duceau să ia masa. Luke Quentin era un bărbat frumos, fermecător. Tipul perfect care să pună ochii pe o femeie tânără, naivă, pe care s-o ademenească într-un loc retras, unde s-o violeze şi, pe urmă, s-o omoare. Jack mai văzuse şi înainte indivizi ca el, deşi, dacă poveştile se dovedeau adevărate, era unul dintre cei mai periculoşi. Sau chiar cel mai periculos dintre cei cu care avuseseră de-a face într-o lungă perioadă de timp. Jack ştia că presa ar fi dat buzna şi că fiecare detaliu trebuia folosit corect, altfel, din pricina unei informaţii greşit interpretate, Quentin ar fi scăpat de proces sub pretextul erorii judiciare. Şi Charlie ştia asta, motiv pentru care îi ceruse lui Jack să-l bage în arest şi, după ce Luke fusese dus la interogatoriu şi fotografiat, Jack îl sună el însuşi pe procurorul districtual. — L-am prins, îi spuse el, mândru. Toate bănuielile noastre s-au adeverit, şi norocul a fost de partea noastră. Asta, plus faptul că Charlie McAvoy a făcut tot ce s-a putut ca să-l urmărească şi să-l prindă. Dacă eu aş fi fost cel care ar fi trebuit să alerge pe toate aleile alea şi să sară peste atâtea garduri, Quentin ar fi ajuns până în Brooklyn înainte ca eu s-apuc să trec de primul gard. Jack era în formă bună, dar avea patruzeci şi nouă de ani, iar el şi avocatul districtual se tachinau reciproc în legătură cu greutatea. Erau de-aceeaşi vârstă. Avocatul îl felicită pentru cât de bine lucrase şi-i dădu întâlnire de dimineaţă. Voia să-i întâlnească pe toţi ofiţerii care-l arestaseră, ca să decidă modul în care urmau să se ocupe de presă. O jumătate de oră mai târziu, când Jack părăsea secţia, Luke era deja în celulă. Hotărâseră să-l închidă singur. Era programat să i se prezinte acuzaţiile în după-amiaza următoare, şi Jack ştia că pe urmă presa va fi călare pe ei. Arestarea bărbatului care ucisese douăsprezece femei în şapte state avea să fie o ştire-bombă. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru imaginea NYPD, care, datorită acestei realizări, va fi una foarte bună. Acum, odată cazul ajuns pe masa procurorului districtual, urma ca procurorul şi anchetatorii să facă restul. După arestare, în seara aceea, îl conduse acasă pe Charlie. Toată după-amiaza pândiseră hotelul, aşa că avuseseră o zi lungă. Îl văzuseră pe Luke când ieşise, şi Charlie ar fi vrut să-l înhaţe pe loc, dar Jack îi ceruse să aştepte. Câtă vreme nu bănuia că erau pe urmele lui, ştiau că avea să se întoarcă. Şi cum era prea multă lume în jur, Jack nu voia să fie rănit nimeni din hotel. Până la urmă, lucrurile se terminaseră bine pentru ei. Dar nu la fel de bine pentru Luke. Luke Quentin stătea în celula lui, holbându-se la pereţi. Auzea toate zgomotele familiare din arest. Într-un fel ciudat, i se părea că a ajuns acasă. Ştia că, dacă pierdea, de data asta era acasă pentru totdeauna. Îşi privi fix pantofii, cu o faţă inexpresivă, apoi se întinse pe pat şi închise ochii. Părea total împăcat.  

 Capitolul 1   Zumzetul monoton al vocilor umplea sala de conferinţe. Alexandra Parker îşi întinse picioarele lungi şi frumoase sub uriaşa masă de mahon, notă ceva pe blocnotesul oficial de culoare galbenă şi aruncă o privire spre unul din partenerii săi, aşezat vizavi. Matthew Billings, trecut de cincizeci de ani, cu vreo doisprezece ani mai în vârstă decât Alex, era unul din cei mai importanţi parteneri ai firmei. Rar apela la ajutor, dar de multe ori o solicita pe Alex să participe la audieri. Îi plăcea să-i pună la încercare inteligenţa, îi admira stilul şi mai ales talentul de a sesiza punctul slab al adversarului. Atunci când îl găsea, Alex îl exploata admirabil, dar şi fără milă. Instinctul îi spunea unde şi cum să atace ca să obţină maximum de succes. Alex îi zâmbea şi lui Matthew îi plăcea ce desluşea în privirea ei. Auzise în acel moment exact ceea ce le era necesar. Un răspuns diferit de cel de dinainte. Doar o uşoară inflexiune a vocii. Îi strecură foile galbene pe care notase ceva cu o mână serioasă şi încuviinţă din cap. Cazul era extrem de complicat şi procesul trena de ani de zile. Fusese trimis de două ori la Curtea Supremă din New York. Capul de acuzare consta în împrăştierea din neglijenţă a unor poluanţi chimici de mare toxicitate, de către una din cele mai mari corporaţii din ţară. Alex mai pledase pentru Matt, dar acum era bucuroasă că acest caz nu intra în sfera ei de activitate. Cauza fusese susţinută de vreo două sute de familii din Poughkeepsie şi încredinţată cu mulţi ani înainte firmei de avocaţi Bartlett and Paskin, la scurt timp după ce ea devenise parteneră. Alex prefera cazuri mai dure, dosare mai mici. Acesta, cu două sute de reclamanţi, nu era tocmai pe placul ei, deşi mai mult de o duzină de jurişti, sub conducerea lui Matthew, fuseseră implicaţi în acest proces. Alexandra Parker era şi ea avocat pledant şi preluase o serie de cazuri grele şi interesante. Firma apela la ea ori de câte ori bănuia că lupta va fi dură şi murdară şi va necesita un avocat care cunoştea bine legea şi procedura şi accepta să-şi piardă multe ore pentru investigaţii meticuloase. Avea la dispoziţie parteneri mai tineri şi asociaţi care să o ajute, dar prefera să lucreze singură, atât cât o ţineau puterile. Mai avea o calitate, şi anume modul remarcabil în care întreţinea relaţiile cu majoritatea clienţilor. Specialitatea ei, şi la care era imbatabilă, era legislaţia muncii şi defăimarea sau calomnia, care erau pedepsite de lege. Pledase în nenumărate procese din ambele domenii deşi, fără îndoială, o mulţime de cauze se rezolvaseră în mod amiabil. Cu toate acestea, Alex Parker era o luptătoare, un avocat înnăscut, o persoană care-şi cunoştea meseria şi căreia nu-i era teamă de o muncă susţinută. Cu alte cuvinte, îşi iubea profesiunea. Se anunţă o pauză şi după ce pârâtul, reprezentând compania de produse chimice, părăsi sala cu întreaga sa suită de avocaţi, Matthew veni lângă ea. — Ce părere ai? Matthew o privi cu interes. Avusese dintotdeauna un sentiment de afecţiune pentru ea. Era inteligentă şi talentată. În plus, ceea ce nu strica, era una dintre cele mai frumoase femei pe care le cunoscuse în viaţa lui şi-i făcea plăcere să se afle în preajma ei. O femeie serioasă, deşteaptă, o bună profesionistă, cu o intuiţie extraordinară. — Cred că ai obţinut tot ce ţi-ai dorit. Când a spus că nimeni nu ştia atunci de toxicitatea materialelor, minţea. Pentru  prima oară a spus asta. Iar noi avem rapoartele administraţiei de acum şase luni. — Ştiu, spuse el zâmbind. A căzut în cursă, aşa-i? — Fără nicio îndoială. Nu mai ai nevoie de mine aici. Îţi este suficient el. Alex îşi puse notesul în servietă şi-şi privi ceasul. Se făcuse unsprezece şi jumătate. Peste o jumătate de oră se vor duce să ia dejunul. Dacă ar pleca acum, ar reuşi să mai lucreze ceva. — Îţi mulţumesc că ai venit, ştii că îmi place să te ştiu prin preajmă. Ai un aer atât de inocent încât le scade vigilenţa, în timp ce rămân cu ochii la picioarele tale, eu arunc plasa şi îi prind. Îi plăcea s-o tachineze şi ea ştia asta. Matthew Billings era un bărbat înalt, arătos şi avea un păr bogat, alb-argintiu. Soţia sa, o femeie frumoasă, fusese manechin la Paris. Lui Matthew îi plăceau femeile frumoase, dar le aprecia şi pe cele talentate şi isteţe. — Mulţumesc! Alex avea părul strâns într-un coc sever la ceafă, se farda discret, iar costumul negru pe care-l purta îi punea în evidenţă coloritul natural al tenului, părul roşu şi ochii verzi. Era o femeie interesantă, pe care nu puteai să nu o remarci. Privindu-l cu o expresie jalnică îi spuse: — Crezi că am urmat facultatea de drept, ca să devin o simplă momeală? — La naiba, dacă merge, de ce nu? îi răspunse el râzând. Apoi, observând că unul din avocaţii părţii adverse intrase în sală, coborâră vocile. — Te superi dacă plec acum? îl întrebă ea pe un ton politicos. În definitiv, Matt era unul dintre partenerii de prim rang ai firmei. Am un client nou care s-a anunţat pentru ora unu şi până atunci vreau să mai studiez câteva dosare. — Ăsta-i necazul cu tine, se prefăcu el nemulţumit, nu munceşti suficient. Întotdeauna m-am plâns de asta. Eşti leneşă. Du-te, vezi-ţi de lucru. Ţi-ai îndeplinit misiunea. Îi făcu cu ochiul. Îţi mulţumesc, Alex. — Am să dau notele la dactilografiat şi ţi le voi trimite mai târziu la birou, spuse ea pe un ton serios şi se îndreptă spre uşă. Matt ştia că notele făcute cu atenţie şi inteligenţă se vor afla pe birou în clipa în care el se va întoarce acolo. Alex Parker era eficientă, inteligentă, capabilă, şireată când trebuia, şi pe deasupra frumoasă, fără să pară că dădea prea multă importanţă calităţilor ei fizice sau că remarcase senzaţia pe care o provoca simpla ei apariţie. Părea total dezinteresată de aspectul şi calităţile ei fizice şi acest comportament o făcea şi mai simpatică celor cu care venea în contact. Părăsi discret sala, făcându-i lui Matt un semn discret cu mâna în timp ce pârâţii intrau. Unul din avocaţi îi aruncă o privire admirativă. Indiferentă, Alex Parker se grăbi să traverseze holul şi dispăru pe coridorul care ducea la biroul său. Biroul lui Alex, zugrăvit în nuanţe de cenuşiu stins era o încăpere mare. Pe pereţi atârnau două tablouri de calitate şi câteva fotografii. Într-un colţ trona o plantă enormă, iar vederea spre Park Avenue de la etajul al douăzeci şi nouălea, unde Bartlett şi Paskin aveau birourile, era superbă. În cameră se aflau o canapea şi câteva fotolii confortabile îmbrăcate în piele. Firma ocupa opt etaje şi avea angajaţi cam două sute de avocaţi. Era mai mică decât cea de pe Wall Street, la care Alex lucrase înainte, imediat după ce absolvise facultatea de drept. Acolo făcuse parte dintr-o echipă anti-trust, muncă ce nu-i oferise prea multe satisfacţii. Era prea seacă. Totuşi, învăţase ceva: să fie atentă la detalii şi să facă cercetări aprofundate. Se aşeză la birou, parcurse vreo şase mesaje găsite de la clienţi şi de la alţi avocaţi. Pregătise trei dosare pentru a intra în dezbateri şi îi mai rămăseseră şase, asupra cărora mai avea de reflectat. Două cauze importante se rezolvaseră, cu un volum uriaş de muncă, ceea ce nu era neobişnuit pentru ea. Îi plăcea să lucreze într-un ritm susţinut şi chiar sub presiune. Activitatea căreia i se dedicase cu atâta pasiune nu-i lăsase timp să se gândească la copii. Pur şi simplu, nu-şi putea imagina unde ar avea loc şi copiii sau dacă i-ar putea iubi tot atât de mult pe cât îşi iubea profesia. O bătălie câştigată în faţa instanţei de judecată îi dădea o imensă satisfacţie. Îi plăcea să se angajeze în cauze grele, în special ca apărător, şi faptul că putea să-şi protejeze clientul de acuzaţii neîntemeiate reprezenta pentru ea o mare bucurie. Făcea totul cu plăcere, cu pasiune chiar. Dar, profesiunea îi consuma aproape tot timpul. Abia reuşea să-şi rupă câteva ore pentru Sam, încântătorul ei soţ. Noroc că şi el era cununat cu munca; nu în domeniul legilor, ci în cel al investiţiilor. Se ocupa cu speculaţii pe piaţa de capital în cadrul uneia dintre cele mai active firme „tinere” din New York. Se angajase chiar de la crearea firmei şi ocaziile fuseseră cu adevărat remarcabile. Făcuse de mai multe ori avere, o pierduse şi iar o refăcuse. Amândoi însă aveau salarii frumoase, iar Sam Parker se bucura de o reputaţie bună. Cunoscător al pieţei, nu se temea să rişte şi, de douăzeci de ani încoace, aproape pe orice punea mâna se transforma în bani. Bani mulţi, nu se încurca cu mărunţişuri. Într-un timp se spunea că era singurul broker din oraş care putea aduna averi pentru clienţii lui vânzând şi cumpărând bunuri. Cu timpul devenise şi mai abil, nu-i era teamă să rişte şi acum rareori i se întâmpla să înregistreze pierderi din fondurile clienţilor săi. În ultimii doisprezece ani se implicase în lumea computerelor, făcuse investiţii uriaşe în Japonia, se descurcase bine în Germania şi reuşise să obţină participări majore pentru clienţii săi în Silicon Valley. Toate firmele de pe Wall Street considerau că Sam este foarte priceput. Alex alesese bine atunci când s-a căsătorit cu Sam. De fapt, se întâlniseră la o petrecere dată de prima firmă la care se angajase Alex. Se sărbătorea Crăciunul şi el venise împreună cu alţi trei prieteni. Era înalt şi frumos, purta un costum albastru închis, avea fulgi de zăpadă în păr şi obrajii îmbujoraţi de frigul de afară. Exprima plăcerea de a trăi şi, când s-a oprit ca s-o privească, Alex a simţit cum i se înmoaie genunchii, şi nu-şi putu desprinde ochii de la el. Avea douăzeci şi cinci de ani, iar Sam treizeci şi doi şi era unul dintre puţinii bărbaţi necăsătoriţi pe care îi întâlnise, până atunci. Sam încercase să stea mai mult de vorbă cu ea în acea seară, dar Alex fusese acaparată de un alt avocat de la firmă, iar pe el îl chemaseră nişte prieteni ca să-i facă cunoştinţă cu cineva şi astfel drumurile lor nu s-au mai încrucişat decât şase luni mai târziu. Firma lui Sam a luat legătura cu cea a lui Alex în scopul unei tranzacţii pe care urmau să o finalizeze împreună în California. Alex a fost desemnată, împreună cu încă doi asociaţi, să-l asiste pe unul dintre directorii firmei. Rămase impresionată de promptitudinea, ingeniozitatea, siguranţa de sine cu care Sam acţiona. Nu ţi-l puteai imagina timorat de ceva sau de cineva. Fire dinamică şi optimistă, nu pregeta să rişte când urma să ia decizii, deşi îşi dădea seama de pericolele existente. Şi nu era vorba doar de banii clienţilor, ci de întreaga afacere. La început, Alex l-a crezut nebun dar, pe măsură ce treceau săptămânile, a început să-i înţeleagă strategia şi să-i placă. Sam era integru, avea stil, judecată şi o calitate mai rar întâlnită – curaj. Prima impresie se confirmase, nu-i era frică de nimic. La rândul lui, pe Sam îl intriga Alex. Era fascinat de inteligenţa ei, de analizele pertinente, de modul în care percepea situaţiile. Cunoştea problema sub toate aspectele şi reuşea să sesizeze atât riscurile, cât şi avantajele. Lucraseră împreună şi găsiseră o soluţie excelentă pentru clienţii lui. Tranzacţia fusese încheiată; compania urma să fie vândută la un preţ astronomic cinci ani mai târziu. În momentul când Sam şi cu Alex se cunoscuseră, el trecea drept un tânăr de mare perspectivă. Alex îşi consolida şi ea reputaţia, dar într-un ritm ceva mai puţin rapid decât Sam. Afacerile lui Sam trezeau mai multe ecouri şi, uneori, aveau darul de aţi lua ochii prin spectaculozitatea lor, ceea ce îi plăcea lui Sam în mod deosebit. Dorea să între în societatea în care trăiau puternicii săi clienţi. Când s-au întâlnit prima oară, a împrumutat un avion particular de la unul din ei şi a dus-o pe Alex la Los Angeles, la finala campionatului de basseball. La Bel-Air, au stat în camere separate, iar dineul l-au luat la Chasen şi la Orangerie. „Aşa procedezi ori de câte ori ieşi cu o femeie?” îl întrebase ea, uimită de atenţiile cu care o copleşise. Sam o speria un pic. În decursul anilor avusese doar o singură relaţie mai serioasă cu un băiat de vârsta ei, la Universitatea Yale. Se întâlniseră de câteva ori, dar atât. În timpul anilor de facultate îşi impusese un regim de muncă sălbatic. Relaţia din perioada Yale pierduse treptat din intensitate şi băiatul se căsătorise cu mulţi ani în urmă. Alex nu avea nici acum timp pentru astfel de relaţii. Muncea zi şi noapte ca să ajungă cineva. Voia să fie cel mai bun avocat din firma la care lucra. Acţiunile strălucitoare şi de mare îndrăzneală, calităţile pe care le afişa nu se prea potriveau cu concepţiile ei. Se vedea trăind alături de un avocat asemeni celor din firma ei, absolvenţi ai facultăţii de drept, Yale sau Harvard, tipi liniştiţi, sobri, care-şi consolidaseră cariera în firmele de avocatură de pe Wall Street. Sam Parker era un tip violent, sălbatic, un adevărat cowboy. Trebuia însă să recunoască că o impresionase felul în care se purtase cu ea. În plus, era amuzant şi, mai ales, un bărbat frumos. Cărei femei nu i-ar plăcea Sam? Care femeie nu l-ar dori? Inteligent, prezentabil, cu un extraordinar simţ al umorului. Proastă ar fi fost să nu-l dorească. Înainte de a părăsi Los Angeles, Sam o dusese la Malibu. S-au plimbat de-a lungul ţărmului oceanului, pe plajă, şi au discutat despre familiile lor, despre viaţa pe care o trăiseră până atunci şi despre viitor. Experienţele lui Sam fuseseră interesante şi foarte diferite de cele ale lui Alex. Îi povestise, cu un aer voit indiferent, că mama lui murise când el avea paisprezece ani şi că fusese trimis la un internat deoarece tatăl lui nu ştia ce să facă cu el. Detestase internatul, îi urâse pe copiii de acolo şi îi fusese tot timpul dor de casă. În timp ce el îşi făcea studiile, tatăl său se apucase de băutură şi nu se lăsase până ce nu-şi băuse şi minţile şi ultimii bani. Murise când Sam era în ultimul an. Sam nu-i precizase care fusese cauza morţii. Cu ajutorul unei mici sume de bani pe care i-o lăsaseră bunicii, Sam a urmat colegiul, la Harvard, unde s-a descurcat binişor. Nu i-a mărturisit lui Alex cât de singur s-a simţit în tot acel timp. A lăsat-o să creadă că petrecuse grozav. Dacă s-ar fi gândit puţin, Alex şi-ar fi dat seama cât de greu trebuia să-i fi fost să nu aibă o familie la vârsta de şaptesprezece ani. Aparent, însă, acest fapt nu părea să-l fi marcat. După absolvirea studiilor la Harvard, a urmat Harvard Business School, unde şi-a descoperit pasiunea pentru piaţa de capital, investiţii, constituirea de noi corporaţii. A găsit o slujbă imediat după ce a obţinut diploma şi, în ultimii opt ani, a reuşit să-i îmbogăţească pe mulţi clienţi de-ai lui. — Dar despre tine, ce-mi poţi spune? îl întrebase ea pe un ton calm în timp ce se plimbau pe plajă la asfinţit. Cred că viaţa mai înseamnă şi altceva decât piaţa de capital şi Wall Street. Dorea să-l cunoască mai bine. Petrecuse cel mai încântător sfârşit de săptămână din viaţa ei şi nici măcar nu făcuseră dragoste. Voia să afle mai multe despre Sam Parker înainte de a dispărea fiecare, în vâltoarea propriei vieţi, după ce vor fi părăsit California. — Crezi că există ceva mai important în viaţă decât Wall Street? râse el, luând-o de umeri. Nimeni nu mi-a spus aşa ceva. Ce este, Alex? Se opri din mers şi o privi. Se simţea foarte atras de ea, dar se temea să i-o arate. Părul ei roşcat flutura în briza mării, ochii verzi îi pătrundeau adânc în ai lui şi se simţi tulburat, excitat, o senzaţie pe care n-o mai trăise până atunci. Într-un anume fel, asta chiar îl speria. — Dar despre tine nu poţi să-mi spui nimic? Despre relaţiile pe care le-ai avut? Alex ştia că Sam nu fusese căsătorit, dar nimic mai mult. În schimb, observându-i stilul în care îşi conducea relaţiile de afaceri, îşi imagina că trebuie să fi avut sute de legături sentimentale. — Nu am avut timp, o tachină Sam, strângând-o mai aproape şi reluându-şi plimbarea, sunt mult prea ocupat. — Poate şi prea important? îl întrebă ea încercând să-l provoace. Ar putea fi încrezut. Avea şi de ce. Cu toate acestea, nu-i dăduse niciun motiv să-l bănuiască. — Cine ţi-a spus asta? Nu sunt important, îmi place să mă amuz. — Toată lumea ştie cine eşti. Aici, la Los Angeles, la New York… Silicon Valley, Tokyo… şi mai unde? Paris? Londra? Roma? O lume întreagă. — Nu înseamnă că imaginea e corectă. De fapt, muncesc pe rupte, asta-i tot. Ca şi tine, de altfel. Ridică din umeri, îi zâmbi, dar amândoi ştiau că explicaţia nu era suficientă şi că reuşita lui se datora mai multor cauze decât era dispus să recunoască. — Vezi tu, Sam, eu nu zbor spre California în avioanele personale ale clienţilor mei. Clienţii mei vin la mine cu taxiul. Dacă sunt norocoşi. Dacă nu, vin cu metroul. — De acord, ai mei sunt mai norocoşi. Poate că şi eu sunt mai norocos. Dar nimeni nu poate şti cât durează asta. Gândeşte-te la tatăl meu. — Ţi-e teamă să nu păţeşti şi tu la fel? Să pierzi totul? Pe Alex o intriga această teamă ascunsă şi era convinsă că reprezenta motivaţia întregii sale atitudini faţă de viaţă. — Poate că da. Dar el a fost un prost… un prost adorabil… dar atât. Cred că moartea mamei l-a dezechilibrat. Atunci a cedat, a renunţat. Şi-a pierdut suportul. O iubea atât de mult încât nu a mai putut suporta când ea a dispărut. L-a ucis şi pe el. Sam îşi jurase de mult că nu va permite să i se întâmple şi lui acest lucru. Nu va iubi pe nimeni atât de mult, încât să clacheze dacă persoana iubită va dispărea. — Cred că a fost cumplit de greu pentru tine, îi spuse Alex cu compătimire. — Te maturizezi repede când nu te ai decât pe tine, spuse el simplu; apoi, adăugă zâmbind trist: Sau nu o faci niciodată. Prietenii mei spun că sunt încă un copil. Îmi place asta, mă face să nu iau lucrurile prea în serios. Când iei viaţa prea serios, nu mai poţi face haz de necaz. Alex nu-i împărtăşea părerea. Şi ea îşi pierduse părinţii, deşi nu în împrejurări atât de dramatice ca Sam. Dar, spre deosebire de el, pierderea lor o făcuse să fie mai cumpătată, mai raţională, să se simtă mai responsabilă în faţa vieţii. Privea cu mai multă maturitate şi era mai grijulie, mai sârguincioasă, mai conştiincioasă în cariera ei. Parcă se simţea obligată să le confirme aşteptările, chiar dacă ei nu mai existau. Tatăl ei fusese tot avocat şi se bucurase când fiica şi-a ales aceeaşi profesiune. Alex îşi propusese să devină un bun avocat pentru a-l mulţumi pe el, chiar dacă nu mai era acolo să o vadă. Amândoi fuseseră singuri la părinţi, aveau succes în carieră şi o mulţime de prieteni care, într-un anumit fel, ţineau loc de familie. Alex însă îşi petrecea o bună parte din timpul liber cu prieteni de-ai părinţilor ei sau cu familiile colegilor de facultate, în timp ce Sam avea un cerc de holtei, colegi cu care lucra, clienţi sau femei cu care ieşea în lume. O sărutase pe Alex pentru prima oară când se întorceau de pe plaja din Malibu şi dormise mai tot timpul zborului până la New York cu capul pe umărul ei. Ea îl privise gânditoare, spunându-şi că arăta ca un băieţel care crescuse prea mult, şi acum dormea lângă ea. Îi plăcea Sam. Chiar prea mult. Se întreba dacă o va mai căuta, dacă acest weekend nu va însemna pentru el decât o aventură. Era greu să-ţi dai seama ce se petrecea în mintea lui Sam. Îi spusese că se întâlneşte cu o tânără actriţă de pe Broadway. — Şi cum de n-ai adus-o cu tine la L.A.? îl întrebase Alex cu oarecare timiditate, dar hotărâtă să pună întrebările cheie. Nu se temea, fiindcă făceau parte din arsenalul ei de avocat. — Era ocupată, şi apoi am considerat că era mai interesant să încerc să te cunosc mai bine. Ezită un moment, apoi se întoarse către Alex cu un zâmbet irezistibil. Ca să fiu sincer, nici n-am invitat-o. Ştiam că are repetiţii şi că detestă baseball-ul. Şi, cum ţi-am spus, doream să fiu cu tine. — De ce? Alex nu-şi închipuia cât de fermecătoare era când i-a pus întrebarea. — Pentru că eşti cea mai deşteaptă fată pe care am întâlnit-o… şi îmi place să discut cu tine. Ai o minte ageră, eşti seducătoare şi îmi face plăcere să te privesc. O sărutase din nou în faţa uşii locuinţei ei, fără ca sărutul să exprime un angajament, o promisiune. Fusese rapid şi convenţional. După ce demarase taxiul, Alex se simţi ciudat de abandonată. Petrecuse două zile minunate, dar rămăsese cu impresia că Sam să grăbise să se întoarcă la prietena lui de pe Broadway. Fusese frumos, dar, din câte îşi dădea seama, nu însemna decât un alt weekend plăcut pentru Sam Parker. Nu credea că în viaţa lui există loc pentru Alex Andrews. Duzina de trandafiri roşii, primită a doua zi la birou, şi telefonul prin care o invita la cină o făcură să-şi revizuiască părerea. Idila lor deveni tot mai serioasă şi Alex începu să se concentreze tot mai greu asupra lucrului. Asta a durat patru luni, cât i-a făcut curte Sam. Apoi a cerut-o în căsătorie. Ea împlinise douăzeci şi şase de ani, iar Sam treizeci şi trei. S-au căsătorit în iunie, într-o bisericuţă din Southampton, în prezenţa a două duzini de prieteni apropiaţi. Petrecuseră luna de miere în Europa şi locuiseră în hoteluri de lux. Au vizitat Parisul, Monaco, au petrecut un sfârşit de săptămână romantic la Saint-Tropez, unde Sam avea un client care era încurcat cu o starletă. S-au simţit excelent. Au luat parte la o petrecere pe un iaht şi au navigat până în Italia şi înapoi. Au urmat apoi San Remo, Toscana, Veneţia, Florenţa, Roma, Atena unde au fost invitaţi de un alt client al lui Sam. Ultimele zile le-au petrecut la Londra. Sam a dus-o la Annabel’s şi la toate restaurantele şi localurile de noapte care-i plăceau lui. Au admirat magazinele de antichităţi, bijuteriile de la Garrard’s. Sam i-a cumpărat tot felul de rochii nostime din Chelsea, deşi Alex a încercat să-l convingă că nu are unde să le poarte. Au fost fericiţi, dar nu atât de mult ca atunci când Alex s-a mutat în apartamentul lui Sam. Alex învăţase să gătească pentru el. Sam îi cumpăra toalete elegante, iar pentru aniversarea de treizeci de ani, îi făcuse cadou un frumos colier de diamante. I-ar fi cumpărat orice, dar Alex îşi dorea foarte puţine lucruri. Viaţa alături de Sam era minunată. Dragostea şi prietenia dintre ei, respectul şi pasiunea cu care amândoi munceau îi unea. Sam o întrebase o dată dacă nu se gândea să renunţe la carieră, sau, cel puţin, să o întrerupă pentru a avea un copil, dar Alex îl privise de parcă şi-ar fi pierdut minţile. — Atunci gândeşte-te cum poţi să nu renunţi la carieră, dar să ai copii, îşi modifică el oferta. Erau căsătoriţi de şase ani. Sam împlinise treizeci şi nouă de ani şi, din când în când, simţea dorinţa de a avea copii. Era adevărat că asta s-ar fi repercutat negativ asupra stilului lor de viaţă. Alex îi răspundea mereu că nu este încă pregătită. — Pur şi simplu nu mă văd cu un copil agăţat de fustele mele, dependent permanent de mine. M-aş simţi vinovată că nu-i pot consacra suficient timp din cauza profesiei mele. Nu poţi creşte un copil în felul acesta. — N-ai putea munci mai puţin? o întrebă el, mai mult retoric, deoarece nu şi-o putea închipui în această ipostază. — Vrei să fiu sinceră? Nu! Nu cred că aş putea fi un avocat cu jumătate de normă. Văzuse alte femei încercând să facă asta şi niciuna nu reuşise să împace lucrurile. Unele îşi reluau integral activitatea, dar se simţeau vinovate faţă de copii, altele renunţau la avocatură. Niciuna din soluţii n-o mulţumea pe Alex. — Adică nu-ţi doreşti deloc copii, niciodată? Pentru prima dată se gândise serios la această problemă şi nu era pregătită să răspundă. Concluzia, şi de data asta, era: nu acum, poate mai târziu. Subiectul a fost reluat când Alex a împlinit treizeci şi cinci de ani. Toate cunoştinţele lor aveau deja mai mulţi copii. Împliniseră nouă ani de căsnicie şi modul lor de viaţă îi satisfăcea. Ea era deja partener în firma de avocaţi Bartlett şi Paskin, iar Sam ajunsese o legendă vie. Se duceau în Franţa ori de câte ori aveau o vacanţă, iar sfârşitul de săptămână şi-l petreceau de obicei în California. Sam avea în continuare afaceri la Tokyo şi în Ţările Arabe şi Alex aprecia că el ducea o viaţă fascinantă. Nici cariera ei nu era plicticoasă. Oricum, în viaţa lor nu-şi putea găsi loc un copilaş. — Nu ştiu de ce, dar uneori mă simt vinovată… Nu găsesc o motivaţie, dar maternitatea nu e pentru mine, cel puţin nu acum. Mereu ajungea la aceeaşi concluzie şi subiectul era amânat din nou, pentru alţi câţiva ani. Alex împlinise treizeci şi opt de ani, iar Sam patruzeci şi cinci. Avusese, pentru scurt timp, o alarmă în calendarul ei biologic şi, de data aceasta, ea ridicase problema, mai ales că o colegă de birou născuse de curând şi fusese nevoită să accepte că pruncul era adorabil şi că prietena ei se descurca perfect şi cu copilul şi pe plan profesional. Pentru prima oară se gândi că ar putea avea şi ea un copil. Sam însă nu-şi mai putea imagina o astfel de situaţie. Viaţa lor era prea bine organizată şi prea comodă. După doisprezece ani de căsnicie, îşi spunea că era prea târziu, că un copil nu le va putea aduce mai multă fericire decât aveau. Şi, mai ales, o voia pe Alex numai pentru el. Dorind ca lucrurile să rămână aşa cum erau, renunţă din nou, surprinzător de uşor. De bună seamă, nu-i era dat să aibă copii. După acest incident, se implică într-un proces foarte complicat şi ideea unui copil în viaţa lor îi ieşi complet din cap, până patru luni mai târziu. Se întorceau dintr-un voiaj în India. Alex se simţea foarte rău. Temându-se să nu fi luat vreo boală, se duse la doctorul ei pentru o consultaţie. De ani de zile nu-şi mai amintea să se fi simţit atât de rău şi era speriată. Dar ceea ce i-a spus doctorul după consultaţie a speriat-o şi mai tare. În aceeaşi seară îi dădu vestea lui Sam într-o stare de cumplită disperare. Era însărcinată. De la ultima discuţie, nu se mai gândiseră la asta. Acum se priveau unul pe celălalt, arătând ca două victime ale crahului financiar din ’29. — Eşti sigură? — Absolut sigură, îi răspunse ea, disperată. Era prima ei sarcină. Acum îşi dădea seama de ceva, ce nu ştiuse până atunci: nu voia să aibă copii. — Eşti sigură că nu e vorba de holeră, malarie, sau ceva asemănător? O boală cât de gravă ar fi fost, era preferabilă unei sarcini. — Mi-a spus că sunt în şase săptămâni. Avusese o întârziere în timpul voiajului, dar o pusese pe seama căldurii, a pastilelor contra malariei şi a oboselii călătoriei. Niciodată nu avusese o mină atât de proastă ca acum. Îşi privea soţul cu un aer nefericit. Sunt prea bătrână pentru aşa ceva, Sam. Nu vreau să trec prin asta. Nu pot. Cuvintele îl surprinseseră, cu toate că se simţea uşurat să le audă. Nici el nu dorea copilul. — Ai de gând să faci ceva? o întrebă el speriat de duritatea cu care respingea situaţia. La începutul căsătoriei lor crezuse că era de la sine înţeles ca într-o bună zi să aibă copii, dar cu timpul se obişnuise cu gândul că asta nu se va întâmpla niciodată. — Nu cred. Mi se pare un lucru oribil. Nu că nu ne-am putea permite să avem copii… însă nu-mi pot permite, n-am… energia, îşi căuta cuvintele cu grijă, şi nici nu doresc. Ultima oară când am vorbit de asta, mi-am zis că ăsta e motivul. Am căzut de acord. Suntem fericiţi aşa cum suntem… şi, deodată, zbang… sunt însărcinată. Sam îi zâmbi cu duioşie. — Ironia sorţii, nu-i aşa? După ce luăm hotărârea să nu avem copii, tu rămâi însărcinată. Viaţa ne joacă micile ei renghiuri. Era una din expresiile lui favorite şi, în cazul acesta, se potriveau perfect. Ce facem? — Nu ştiu. Alex începu să plângă. Nu voia nici să avorteze, dar nici să păstreze copilul. După două săptămâni de discuţii, s-au hotărât să lase lucrurile aşa cum erau. Alex simţea că nu mai avea de ales şi, cum Sam acceptase punctul ei de vedere, încercară să se resemneze şi să accepte situaţia. Alex se simţea deprimată ori de câte ori se gândea la ce va urma. În ce-l privea, Sam părea să fi uitat întreaga poveste. Când totuşi o discuta, ceea ce se întâmpla foarte rar, parcă ar fi vorbit despre o boală fatală. Evenimentul nu-i entuziasma. Îl considerau drept o situaţie căreia trebuiau să-i facă faţă, şi atât. Patru săptămâni mai târziu, Alex sosi acasă mai devreme, se simţea rău, vomita continuu şi acuza dureri insuportabile în abdomen. Portarul o ajută să se dea jos din taxi, îi duse servieta şi o întrebă dacă nu cumva era bolnavă. Îi răspunse că se simte bine. Urcă cu liftul, intră în apartament şi abia avut timp să se ducă până la baie. Avu o hemoragie puternică. Din fericire, femeia de serviciu era acolo şi chemă salvarea. Apoi îl anunţă pe Sam, la birou. Când acesta ajunse la Lenox Hill, Alex se afla deja în sala de operaţii. Pierduse copilul. Ar fi trebuit să se simtă uşuraţi. Cauza chinurilor lor dispăruse. Dar când Alex şi-a revenit, a început să plângă cu disperare şi şi-a dat seama că nu-i va fi uşor. Se simţeau amândoi nefericiţi şi vinovaţi. Toate sentimentele nemărturisite pentru acel copil, acum pierdut, o copleşeau – dragoste, temeri, ruşine, regret. Trăia cele mai grele momente ale vieţii ei, dar descoperise ceva nou despre ea însăşi, ceva ce nu bănuise că există – dorinţa să umple golul dureros pe care-l lăsase copilul nenăscut cu un altul. Şi, curios, Sam simţea şi el aceeaşi nevoie. Amândoi plângeau copilul pierdut. Când Alex se întoarse la birou, era încă tulburată. Îşi luară un mic concediu ca să fie singuri şi să poată discuta în linişte. Ajunseseră amândoi la aceeaşi concluzie. Nu-şi dădeau seama dacă se petrecuse cu adevărat ceva important, dacă era o reacţie faţă de trecut, dar în modul lor de a gândi intervenise o schimbare. Se petrecuse o minune – dintr-odată, mai mult decât orice altceva, îşi doreau un copil. Au decis să fie înţelepţi şi să mai aştepte câteva luni pentru a se convinge că nu greşeau. N-au reuşit să respecte termenul; după două luni de la avortul care o traumatizase atât de mult, Alex îi mărturisea lui Sam, cu timiditate, abia stăpânindu-şi bucuria că era din nou însărcinată. De data aceasta au sărbătorit evenimentul aşa cum se cuvenea, deşi erau îngrijoraţi la gândul că exista riscul de a pierde şi această sarcină sau de a nu o putea duce până la termen. Trebuia să ia în considerare faptul că avea deja treizeci şi opt de ani şi nu născuse niciodată. Dar era sănătoasă şi doctorul o asigurase că nu existau motive să se teamă că s-ar putea repeta situaţia. — Ştii ceva? Suntem nebuni, îi spusese ea într-o seară, pe când stăteau în pat şi ronţăiau biscuiţi Oreo, singurii, spunea ea, pe care îi suporta. Suntem complet trăsniţi. Acum patru luni eram disperaţi de perspectiva de a avea un copil, iar acum îi căutăm un nume şi eu am început să citesc toate articolele din revistele pe care le găsesc în sala de aşteptare a doctorului, ca să mă informez asupra celui mai bun model de pătuţ. Crezi că am luat-o razna? — Nu te contrazic, îi zâmbi el cu duioşie, dar constat că e din ce în ce mai greu să mă apropii de tine. Nu mi-am închipuit ca fărâmiturile fac parte din afacere. Crezi că ai să rămâi cu fixul ăsta toată perioada sau numai primele trei luni? Alex chicoti şi îl îmbrăţişă. Începuseră să facă dragoste mai des decât înainte, iar despre copil vorbeau de parcă ar fi fost lângă ei şi ar fi tăcut deja parte din viaţa lor. Ecografia le-a dezvăluit faptul că vor avea o fetiţă. S-au hotărât să-i dea numele de Annabelle, clubul lor preferat din Londra, dar şi pentru că lui Alex îi plăcuse întotdeauna acest nume. Sarcina era mult mai uşor suportabilă decât prima oară. Se părea că viaţa le dădea o lecţie, care-i făcea să se simtă vinovaţi pentru indiferenţa şi chiar ostilitatea manifestată faţă de acel prim copilaş. Partenerii din firmă i-au oferit lui Alex petrecerea tradiţională dinainte de naştere[1] imediat după Anul Nou, cu două zile înainte de termenul la care ar fi trebuit să nască. Ea dorise să lucreze până în ultima clipă. Cedase colegilor cazurile pe care nu le mai putea termina, aşa încât se duse liniştită acasă în aşteptarea micii minuni, aşa cum îşi numeau ei fetiţa. Alex se temuse că se va plictisi, dar descoperi că îi face o deosebită plăcere să pregătească camera copilului şi rămase surprinsă constatând cât timp îşi pierdea împăturind şi aranjând lucruşoarele pe masa unde urma să-i schimbe scutecele. Pentru o femeie care îşi băga în sperieţi adversarii din instanţele de judecată, schimbarea părea radicală. Uneori, se întreba dacă noile ei preocupări nu-i vor afecta puterea de judecată atunci când va reveni la slujbă şi n-o vor „muia”. Dar gândurile reveneau imediat la bebeluş. Se vedea ţinând fetiţa în braţe, hrănind-o, se întreba dacă va avea părul roşu ca al ei, sau negru ca al lui Sam, ochii albaştri sau verzi. Abia aştepta să o vadă. Alex hotărâse să nască la New York Hospital. Spera într-o naştere normală, deoarece îşi dorea să savureze fiecare moment al acestei noi experienţe. La cei treizeci şi nouă de ani nu-şi imagina că o va mai repeta. Sam, cu toată aversiunea pe care o avea pentru spitale, o însoţise la cursurile prenatale Lamaze şi-i promisese că va asista la naştere. Într-o seară, în timp ce luau masa la Elaine’s, Alex simţi că i se rupe apa. Plecară repede la spital, dar fură trimişi acasă, pentru a aştepta momentul în care vor începe cu adevărat contracţiile. Au respectat întocmai tot ce li se spusese la cursuri. Alex a încercat să doarmă puţin, apoi a început să se plimbe prin casă. Sam o freca pe spate şi totul părea plăcut şi foarte uşor. Situaţia se afla sub control. S-au întins apoi pe pat, şi au continuat să discute despre ceea ce se întâmplase. Sam îşi privea din când în când ceasul, întrebându-se peste câte ore va sosi copilul. În cele din urmă, au adormit şi, când contracţiile au trezit-o, Alex a făcut un duş cald, aşa cum fusese învăţată, pentru a constata dacă acestea se vor opri sau vor deveni mai puternice şi mai dese. Rămase sub duş o jumătate de oră, urmărind ritmul contracţiilor. Brusc, începu adevăratul travaliu. Abia se mai putea ţine pe picioare când ieşi de sub duş. Se duse să-l trezească pe Sam, dar acesta dormea atât de profund încât trebui să-l scuture. Simţea cum o cuprinde panica. Văzându-i expresia, Sam se sperie. Sări din pat. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. — Crezi că e timpul? Nu-şi găsea pantalonii, iar Alex îl apucase de braţ, plângând şi încovoindu-se de durere. — E prea târziu… Nasc acum… strigă ea, cuprinsă de panică. Uită tot ce învăţase la cursurile prenatale. Era prea bătrână, durerile erau prea mari, nu mai voia o naştere naturală. — Aici? Vrei să naşti aici? Nu-i venea să creadă, o privea disperat. — Nu ştiu… eu… este… Oh, Doamne, Sam… este îngrozitor… N-am să pot… n-am să reuşesc… — Ba da, ai să poţi… mergem la spital, o să-ţi dea ceva… nu-ţi face griji… vino să te îmbraci. Până la urmă o îmbrăcă el. În timp ce-i punea pantofii, se gândi că n-o văzuse niciodată atât de vulnerabilă, de pierdută. Portarul le găsi imediat un taxi. Se făcuse patru după-amiază când ajunseră la spital, şi Alex abia se mai ţinea pe picioare. Din fericire, doctorul îi aştepta, iar surorile de la sala de naşteri se declarară mulţumite de felul în care se desfăşura travaliul. Alex, însă, nu era deloc încântată de procesul pe care ele îl numeau „de tranziţie”. Dar, pe măsură ce travaliul progresa şi contracţiile deveneau tot mai dese, Alex începu să se calmeze şi, la două ore de la sosirea la spital, ea trudea pentru a expulza copilul. În cele din urmă i-au făcut un Epidural care a mai liniştit-o. Sam o ţinea de umeri, iar ceilalţi o încurajau. I se părea că durase o veşnicie, până apăru căpşorul lui Annabelle. Copilul avea părul roşu şi de îndată ce veni pe lume, scoase un ţipăt puternic. Fetiţa i-a fost arătată apoi mamei. Alex a luat-o în braţe, şi s-a simţit copleşită de o emoţie pe care nu crezuse că o va trăi niciodată. Le auzise pe alte femei povestind şi nu le dăduse crezare, însă acum descoperea cu încântare că trăia şi ea aceleaşi senzaţii. Nu-şi mai putea imagina ce-ar fi fost viaţa ei dacă n-ar fi ţinut niciodată în braţe acel copil. O oră mai târziu, ca o mamă experimentată îşi alăpta fetiţa. Sam făcu sute de fotografii. Râdeau şi plângeau, incapabili să creadă că soarta le hărăzise acel miracol. Trăiau sentimentul că Divinitatea îi salvase din propria lor stupiditate şi revărsase asupra lor acea imensă fericire. Sam rămase în noaptea aceea alături de ele. O admirau pe Annabelle, ţinând-o în braţe cu schimbul, desfăşând-o, schimbându-i scutecele mai des decât era necesar. Sam urmărea extaziat cum Alex o alăpta. Îşi spunea că era cel mai frumos lucru pe care-l văzuse vreodată. Fermecaţi de Annabelle, au ajuns la concluzia că ceea ce-şi doreau cel mai mult acum era încă un copil. Sam nu-şi imaginase că după chinurile îndurate cu puţin timp în urmă mai putea gândi aşa ceva. În timp ce el o săruta cu tandreţe, Alex îi spuse: „Sam, vreau s-o facem din nou”. I-ar fi plăcut să aibă un fiu. Încântarea pe care le-o provocase naşterea lui Annabelle persista şi după ce o aduseră acasă. Micuţa părea să înflorească sub privirile tandre ale părinţilor ei. Ori de câte ori putea, Sam se întorcea mai devreme acasă, iar Alex, care îşi reluase lucrul când Annabelle împlinise trei luni, regreta fiecare minut petrecut departe de ea. Încercase să continue alăptarea, dar programul încărcat nu-i permise acest lucru. Venea, însă, acasă la prânz şi întârzia la birou peste ora cinci doar atunci când trebuia să apară în instanţă. Vinerea, indiferent ce probleme s-ar fi ivit, pleca de la birou la ora unu. Respectau amândoi acest program şi Annabelle îi răsplătea cu drăgălăşenia ei. În timpul zilei Carmen avea grijă de fetiţă. După ce soseau acasă, Sam şi Alex nu mai acceptau să se ocupe altcineva de fetiţă. Carmen lucra cu plăcere pentru ei, căci o iubea din toată inima pe Annabelle. Se lăuda peste tot cu Alex şi Sam, informându-şi cunoscuţii şi prietenii ce persoane importante erau, cât de mult munceau şi ce succese repurtau în profesiile lor. Numele lui Sam apărea des în ziarele financiare. Cu câtva timp în urmă reuşise o tranzacţie excelentă şi, în general, avea clienţi foarte importanţi. Alex, la rândul ei, apărea adesea la televiziune, în legătură cu procese ce ţineau prima pagină a ziarelor. Pe Carmen, toate astea o impresionau şi o încântau. Pentru părinţii ei, Annabelle nu era numai frumoasă, ci şi strălucitor de deşteaptă. La zece luni şi jumătate începuse să umble, puţin mai târziu să vorbească. — O să fie şi ea avocat, îl tachina Alex pe Sam, care nu putea nega incredibila asemănare a copilei cu mama ei. Părea o replică miniaturizată a lui Alex. Singura dezamăgire a lui Sam era că Alex nu mai rămânea însărcinată. Disperată, Alex consultă un specialist. Doctorul îi spuse că la vârsta ei asemenea lucruri se întâmplă mai rar. Împlinise patruzeci şi unu de ani când a încercat un tratament cu Serophene, menit să stimuleze ovulaţia. Un an şi jumătate a urmat conştiincioasă tratamentul, dar fără efect. Erau în stare că facă orice, numai să mai poată avea un copil. Intenţionau chiar să recurgă la injecţii cu Pergonal, o substanţă mai eficientă decât pilulele Serophene, care însă aveau efecte secundare nedorite. Alex era convinsă că la cei patruzeci şi doi de ani ai ei, mai avea şanse să conceapă un copil, fie şi cu ajutorul hormonilor pe care îi lua în mod curent, fără a recurge la mijloace artificiale. Hormonii nu erau uşor de suportat, mai ales că avea o natură care reacţiona puternic la medicamente, dar amândoi îşi doreau cu disperare încă un copil. Datorită lui Annabelle aflaseră cât de plăcută putea fi viaţa când există acea dulce legătură care e copilul şi cât de mult pierduseră în toţi acei ani petrecuţi fără ea.   [1] Obicei întâlnit în SUA, cunoscut sub denumirea de „shower“ (n.tr.).