Danielle Steel carti

Dragoste renascuta de Danielle Steel Capitolul 1 Era aproape imposibil de ajuns pe Lexington și pe strada Șaizeci și trei. Fulgii de zăpadă purtați de vântul care urla înghițiseră totul, cu excepția mașinilor mai mari. Autobuzele renunțaseră la cursele lor și se înghesuiau unele în altele ca niște dinozauri înghețați; doar rareori părăseau turma aventurându-se pe cărarea făcută de plugurile de zăpadă pentru a-i culege pe cei câțiva călători îndrăzneți care alergau agitându-și înnebuniți brațele, alunecând periculos pe trotuar, izbindu-se de nămeții de zăpadă, grăbiți să se urce în autobuz. Aveau ochii umezi, fețele roșii și, ca în cazul lui Bernie, țurțuri de gheață pe barbă. Îi fusese imposibil să găsească un taxi. Renunță, după o așteptare de cincisprezece minute, și apoi porni spre sud pe strada Șaptezeci și nouă. Mergea deseori pe jos la lucru. Erau doar opt blocuri de parcurs. Însă astăzi, când traversă Madison spre Park și o luă la dreaptă spre Lexington Avenue, constată că vântul mușcător era neașteptat de brutal în furia lui, și de-abia trecuse de trei blocuri când fu obligat să se dea bătut. Un portar înțelegător îi permise să aștepte în holul unei clădiri. Doar câteva suflete mai dârze așteptau un autobuz căruia îi trebuiseră mai multe ore ca să vină dinspre nord pe Madison Avenue, să întoarcă și să se îndrepte spre sud, pe Lexington Avenue, ducându-i spre locurile lor de muncă. Alte suflete mai realiste capitulaseră după ce îi aruncaseră o singură privire viscolului de afară, și se hotărâseră să nu mai meargă la lucru. Bernie era convins că magazinul va fi pe jumătate gol. Însă el nu era omul care să rămână acasă și să piardă vremea de pomană, urmărind serialele de televiziune. Nu mergea la slujbă pentru că era constrâns să o facă. Adevărul era că Bernie mergea la slujbă de șase ori pe săptămână, deseori chiar și atunci când nu era absolută nevoie, așa ca astăzi, pentru că iubea magazinul. Mânca, dormea, visa și respira pentru tot ce se întâmpla de la primul la al optulea etaj al magazinului Wolff’s. Iar anul acesta era în mod deosebit un an important. Se pregăteau să lanseze noile linii ale modei, patru dintre ele aparținând unor prestigioși creatori de modă europeni și asta urma să schimbe întreaga imagine a modei americane atât pentru femei, cât și pentru bărbați. Se gândea la toate astea privind pe geam în timp ce autobuzul se mișca greoi prin zăpada răscolită de vânt, deși acum nu o mai vedea, așa cum nu-i vedea nici pe cei care veneau clătinându-se spre autobuz. Cu ochii minții vedea noile colecții de primăvară așa cum le văzuse în noiembrie la Paris, Roma și Milano; femei superbe purtând toalete deosebite, alunecând pe podium ca niște splendide păpuși, punând în evidență fiecare detaliu al îmbrăcămintei lor, și brusc se bucură că venise la lucru. Voia să le mai arunce o privire modelelor pe care le vor folosi pentru marea paradă a modei de săptămâna viitoare. După ce alesese și aprobase rochii și costume, dorea să se asigure că și modelele alese erau cele mai potrivite. Lui Bernard Fine îi plăcea să fie la curent cu tot, de la cheltuielile pentru cumpărarea hainelor, selectarea modelelor, până la felul cum vor arăta invitațiile care urmau să fie trimise celor mai deosebiți clienți ai lor. Pentru el totul conta. În ceea ce-l privea, munca lui nu se deosebea de a celor de la U.S. Steel sau Kodak. Se ocupau de un produs, de fapt de mai multe, și impresia pe care o făcea acest produs depindea de el. Partea incredibilă era că dacă cineva i-ar fi spus acum cincisprezece ani, când încă mai juca fotbal la Universitatea din Michigan, că își va face probleme în privința lenjeriei de corp pe care o vor purta modelele, și cum vor fi prezentate rochiile de seară, ar fi izbucnit în râs... sau și-ar fi folosit pumnul pentru a-i muta falca din loc. Acum i se părea amuzant și uneori stătea în biroul lui uriaș, zâmbind, amintindu-și de vremurile de atunci. Fusese un student foarte bun, cel puțin în primii doi ani, apoi își găsise refugiul în literatura rusă. Dostoievski fusese idolul său încă din prima jumătate a anului al treilea, egalat doar de Tolstoi, urmat imediat de Sheila Borden. O întâlnise la cursul de rusă, pentru că ajunsese la concluzia că nu-i poate onora pe marii clasici ruși citindu-i în traducere, așa că se înscrisese la un curs rapid de învățare a limbii, aflând astfel cum să întrebe unde e poșta, hotelul și să găsească un tren, cu un accent care o impresionase enorm pe profesoara lui. Însă rusa îi încălzise sufletul. Ca și Sheila Borden. Era așezată în primul rând, cu părul negru și drept atârnându-i romantic până la talie, sau cel puțin așa își imagina el, cu un corp suplu și drept. Ceea ce o adusese la orele de rusă era fascinația ei pentru balet. Dansa de la cinci ani, îi explicase ea când discutaseră pentru prima oară, și nu poți înțelege baletul până nu-i înțelegi pe ruși. Era o tânără nervoasă, încordată, cu ochi mari, iar trupul îi era un poem de simetrie și de grație, care îl vrăjise când o urmărise a doua zi dansând. Sheila se născuse în Hartford, Connecticut, iar tatăl ei lucra la o bancă, ceea ce ei i se părea mult prea vulgar. Tânjea după ceva mai subtil, o mamă într-un scaun de invalid... un tată cu TBC care să fi murit la scurt timp de la nașterea ei... Cu un an în urmă, Bernie i-ar fi râs în nas, dar nu și acum. La douăzeci de ani lua totul foarte în serios, iar ea era o extraordinară balerină, îi explică el mamei lui când veni acasă de sărbători. — Evreică? întrebă mama lui când îi auzi numele. Sheila i se păruse întotdeauna un nume irlandez, iar Borden era de-a dreptul înspăimântător. Însă se poate ca în trecut să fi fost Boardman sau Berkovitz sau o mulțime de alte variante; schimbarea numelui era un semn de lașitate, dar cel puțin erau acceptabili. Bernie se supărase îngrozitor pentru că îi pusese întrebarea cu care îl bătuse la cap mai toată viața lui, chiar înainte de a ajunge să simtă ceva pentru vreo fată. Mama lui îl întreba despre fiecare: „E evreu... care e numele de fată al mamei? ...ceremonia de bar mitzvah a avut loc anul trecut? ...ce ziceai că face tatăl său? E evreică, nu-i așa?” Nu erau oare toți? Oricum, cei pe care îi cunoștea familia Fine erau. Părinții lui au dorit ca el să-și facă studiile la Columbia sau la Universitatea din New York. Putea face naveta. De fapt, mama lui chiar încercase să insiste. Însă fusese acceptat doar de Universitatea din Michigan, așa că îi fusese ușor să se hotărască. Era salvat! Zbură spre Țara Libertății, se întâlni cu sute de fete blonde cu ochi albaștri, care nu auziseră niciodată de pește gefilte, sau de kreplah sau knishes și care habar nu aveau când era Paștele evreiesc. Fusese o binecuvântată schimbare pentru el, deoarece până atunci se întâlnise cu toate fetele din Scarsdale după care mama lui era înnebunită și ajunsese să se plictisească de ele. Își dorea ceva nou, diferit și poate tocmai ce-i era interzis. Iar Sheila reprezenta toate astea. În plus era incredibil de frumoasă, cu ochi mari, negri, și plete de abanos. Îi prezentase autori ruși despre care nu auzise niciodată, și îi citiseră pe toți - în traducere bineînțeles. Încercase să discute cu părinții lui aceste cărți în timpul vacanțelor, dar fără folos. — Bunica ta a fost rusoaică. Voiai să înveți rusește, puteai învăța de la ea. — Nu era același lucru. Și apoi ea vorbea Yiddish mai tot timpul... Vocea i se pierdu. Detesta să se certe cu ei. Mamei lui îi plăceau discuțiile aprinse. Era ocupația ei de bază, marea ei bucurie, sportul preferat. Obișnuia să discute în contradictoriu cu oricine, în special cu el. — Nu-i vorbi de rău pe cei morți! — N-am făcut așa ceva. Am spus doar că bunica vorbea Yiddish tot timpul. — Vorbea și rusește foarte frumos. Și ce folos ai tu din asta? Ar trebui să urmezi cursurile de știință, de asta au nevoie bărbații în țara asta acum... economie... Dorea ca el să ajungă doctor ca și tatăl lui, sau măcar avocat. Tatăl lui era chirurg specializat în operații pe laringe, unul dintre cei mai importanți din domeniul lui. Însă Bernie nu-și dorise niciodată să calce pe urmele tatălui său, nici măcar copil fiind. Îl admira enorm. Însă n-ar fi suportat să fie doctor. Voia altceva, în ciuda visurilor mamei lui. — Limba rusă? Cine mai vorbește rusește cu excepția comuniștilor? Sheila Borden... ea vorbea. Bernie își privi mama cu disperare. Era o femeie atrăgătoare, fusese întotdeauna. Nu se simțise niciodată stânjenit de felul în care arăta mama lui, sau tatăl lui, un bărbat înalt, uscățiv, cu ochi negri și păr cărunt, având deseori o privire absentă. Îi plăcea ceea ce făcea și mai întotdeauna se gândea la pacienții săi. Însă Bernie știa că era acolo, în caz că ar fi avut nevoie de el. Mama lui își vopsea părul blond de mai mulți ani, culoarea se numea „Soare de toamnă” și îi venea bine. Avea ochi verzi pe care Bernie îi moștenise și își păstrase silueta. Purta haine scumpe pe care nimeni nu părea să le observe. În cea mai mare parte erau costume bleumarin, sau rochii negre și costaseră o groază de bani la Lord, la Taylor sau la Saks. Cumva, arăta ca o mamă pentru el. — De ce învață fata asta rusește? De unde îi sunt părinții? — Connecticut. — De unde în Connecticut? Bernie ar fi vrut să o întrebe dacă avea de gând să-i viziteze. — Hartford. Ce importanță are? — Poartă-te frumos, Bernie. Arăta artificială și teatrală, iar el își puse jos șervețelul și își împinse scaunul în spate. Cina cu ea îi provoca întotdeauna dureri de stomac. — Unde pleci? Nu ți-am dat voie să te ridici. De parcă ar fi avut doar cinci ani. Câteodată ura să vină acasă. Apoi se simțea vinovat pentru că ura să vină acasă. Și apoi se enerva pe ea pentru că îl făcea să se simtă vinovat că ura să vină acasă... — Mai am ceva de învățat înainte să plec. — Slavă Domnului că nu mai joci fotbal. Mereu îi spunea lucruri din astea care îl făceau să se răzvrătească. Îi venea să se întoarcă și să-i spună că era din nou în echipă... sau că studia baletul cu Sheila doar ca să o ațâțe puțin... — Hotărârea nu e neapărat una permanentă, mamă. Ruth Fine îl fulgeră cu privirea. — Vorbește despre asta cu tatăl tău. Ea vorbise deja și încă destul de mult. „Dacă Bernie mai vrea să joace fotbal, îi oferi o mașină nouă...” Dacă Bernie ar fi știut, ar fi sărit până în plafon și nu numai că ar fi refuzat mașina, dar imediat s-ar fi apucat din nou de fotbal. Detesta să fie mituit. Detesta felul în care gândea ea uneori, și modul posesiv și protector în care îl trata, în ciuda atitudinii mult mai înțelegătoare a tatălui său. Era greu să fii singurul copil, iar când se întoarse la Ann Arbor și o văzu pe Sheila, ea îl înțelese perfect. Nici pentru ea vacanța nu fusese prea fericită. Nu reușiseră să se întâlnească, deși Hartford nu era la capătul lumii, cu toate că parcă acolo era. Părinții ei o avuseseră la bătrânețe și se purtau cu ea ca și cum ar fi fost din porțelan, îngrozindu-se de fiecare dată când pleca de acasă, speriați că se va lovi, va fi atacată sau violată, va aluneca pe gheață, va cunoaște bărbați nepotriviți, sau nu-și va face studiile la școala cea mai bună. Nici ei n-au fost încântați de Universitatea din Michigan, însă ea stăruise. Știa cum să obțină de la ei ceea ce-și dorea. Însă era obositor să știe că erau preocupați doar de ea. Înțelegea exact la ce anume se referea Bernie, iar după vacanța de Paște au pus la cale un plan. Se vor întâlni în vara următoare în Europa și vor călători cel puțin o lună fără să spună nimic nimănui. Și așa au și făcut. A fost minunat să viziteze împreună Veneția, Parisul și Roma. Sheila fusese teribil de îndrăgostită și, în timp ce erau întinși goi pe o plajă din Ischia, cu părul ei lung atârnându-i pe umeri, Bernie știu că nu mai văzuse o femeie atât de frumoasă. I se părea atât de adorabilă, încât în secret se gândea să-i ceară să se căsătorească cu el. Dar nu-i spuse nimic. Visa să se logodească cu ea în vacanța de Crăciun și apoi să se căsătorească după absolvire, în luna iunie a anului următor... Au călătorit și în Anglia și Irlanda, plecând din Londra cu același avion. Ca de obicei tatăl lui era în sala de operații. Mama lui venise să-l întâmpine, în ciuda faptului că-i trimisese o telegramă să nu o facă. Făcându-i cu mâna, plină de entuziasm, arăta mult mai tânără în costumul bej creat de Ben Zuckerman și cu părul aranjat în cinstea lui. Însă indiferent cât de bune ar fi fost intențiile lui, au dispărut în clipa în care i-a zărit însoțitoarea. — Cine e? — E Sheila Borden, mamă. Doamna Fine arăta gata să leșine. — Ați călătorit împreună în tot timpul ăsta? Îi dăduseră destui bani pentru șase săptămâni. Cadoul lor pentru cea de-a douăzeci și una aniversare. — Ați călătorit împreună așa... așa... de nerușinat...? Lui Bernie îi venea să moară auzind-o ce spune, iar Sheila îi zâmbea de parcă nici nu i-ar fi păsat. — E în regulă... nu-ți face probleme, Bernie... Trebuie oricum să prind autobuzul spre Hartford. Îi mai zâmbi o dată, își înhăță sacul de voiaj și pur și simplu dispăru fără să-și ia rămas-bun, în timp ce mama lui începu să-și șteargă lacrimile. — Mamă... te rog... — Cum ai putut să ne minți în halul ăsta? — N-am mințit. Am spus că mă voi întâlni cu niște prieteni. Era roșu la față și ar fi vrut ca pământul să se deschidă și să-l înghită. Își dorea să nu o mai vadă niciodată în viața lui. — Și asta numești tu prietenă? Bernie se gândi imediat la toate clipele în care făcuseră dragoste... pe plajă, în parcuri, lângă râuri, în mici hoteluri... Nimic din ce-i va spune ea nu va putea șterge aceste amintiri și se uită furios la mama lui. — E cea mai bună prietenă pe care o am! Își apucă sacul de voiaj și porni spre ieșirea din aeroport lăsând-o singură, dar făcu greșeala să se întoarcă o dată și văzu că rămăsese pe loc, plângând fără să se ascundă. Nu-i putea face așa ceva. Se duse la ea și îi ceru iertare, iar apoi se urî pentru slăbiciunea lui. Reîntors în toamnă la școală, continuase legătura cu Sheila, iar când s-au întors acasă de Ziua Recunoștinței a trecut prin Hartford pentru a-i cunoaște familia. Părinții ei au fost rezervați, dar politicoși, surprinși evident de ceva ce Sheila nu le spusese. Când s-au întors la școală, Bernie o întrebă: — I-a deranjat faptul că sunt evreu? Era curios. Se întreba dacă părinții ei erau la fel de sensibili ca ai lui, deși i se părea puțin probabil. Nimeni nu putea fi la fel de sensibil și inflexibil ca Ruth Fine, cel puțin nu și în ochii lui. — Nu. Sheila zâmbi absentă și își aprinse o marijuană. Erau așezați pe ultimul rând al avionului care îi ducea în Michigan. — Doar surprinși, cred. Nu m-am gândit că e ceva atât de important încât să-i previn. Lui Bernie îi plăcea felul ei de a fi. Nu se agita dacă nu era necesar. Nimic nu părea să fie important și Bernie trase și el un fum înainte ca ea să stingă cu grijă țigara și să ascundă mucul într-un plic din poșetă. — Te-au găsit drăguț. — Și mie mi s-au părut drăguți. Mințea. De fapt i se păruseră extrem de plictisitori și fusese surprins că mama ei avea atât de puțin stil. Au discutat despre vreme și despre ce se mai întâmplă prin lume și nimic altceva. Atitudinea lor îl făcuse să se simtă ca într-un coșmar, suportând un permanent comentariu pe viu al știrilor internaționale. Sheila era atât de diferită de ei, însă și ea spuse același lucru despre el. O categorisise pe mama lui drept isterică după singura dată când o întâlnise, iar el nu o contrazisese. — Vor veni la absolvire? — Glumești? Sheila râse. — Mama plânge numai când vorbește despre asta. Bernie încă se mai gândea să se căsătorească cu ea, deși nu-i spusese nimic. Îi făcu o surpriză de ziua Sfântului Valentin, oferindu-i un superb inel cu diamant pe care îl cumpărase pentru ea din banii lăsați de bunicii lui. Era mic, lucrat perfect și avea doar două carate, însă era un impecabil inel de logodnă. În ziua în care îl cumpărase simțise o strângere de inimă și se întorsese acasă plin de entuziasm. O luase în brațe, o sărutase apăsat și îi aruncase în poală cutia roșie, cu o neglijență bine studiată. — Vezi dacă ți se potrivește, fetițo. Ea crezuse că e vorba de o glumă și râsese cu poftă până deschisese cutia. Atunci rămase cu gura căscată și apoi începu să plângă. Îi aruncase înapoi cutia și plecase fără să spună un cuvânt. Bernie nu înțelesese nimic până când ea nu se întoarse înapoi pentru a sta de vorbă. își aveau camerele lor, dar de cele mai multe ori dormeau într-a lui. Era mai încăpătoare și mai confortabilă, avea două mese de birou. Sheila privea fix la inelul din cutia de pe masa lui. — Cum ai putut să faci așa ceva? întrebă ea. Bernie nu înțelese. Poate că inelul i se părea prea mare. — Ce să fac? Vreau să mă căsătoresc cu tine. O privi cu tandrețe și întinse mâna spre ea, dar Sheila îi întoarse spatele, ducându-se în celălalt colț al camerei. — Credeam că înțelegi... tot timpul ăsta am crezut că totul e grozav. — Ce dracu vrea să însemne asta? — Înseamnă că am crezut că legătura noastră e echilibrată. — Firește că este. Dar cu ce influențează asta restul? — Nu avem nevoie de căsătorie... nu avem nevoie de tot gunoiul acela tradițional. Îl privi dezgustată, iar el se simți șocat. — Nu avem nevoie decât de ceea ce avem acum, atât cât va dura. Era pentru prima oară când o auzea vorbind așa și se întrebă ce se întâmplase cu ea. — Și cât va dura? — Astăzi... săptămâna viitoare... Ridică din umeri. — Cui îi pasă? Ce importanță are? Nu poți prelungi nimic cu un inel de logodnă. — Ei bine, îmi cer scuze. Însă se înfuriase, înhăță cutia, o închise și o azvârli într-unul din sertare. — Îmi pare rău pentru gestul meu de burghez ieșit din comun. Bănuiesc că cei șapte ani de acasă din Scarsdale și-au spus cuvântul. Ea se uită la el de parcă acum l-ar fi văzut pentru prima oară. — Nu mi-a trecut prin cap că îi dai atâta importanță. Privi nedumerită, undeva în spatele lui, de parcă pe moment nu și-ar fi mai adus aminte cum îl cheamă. — Credeam că înțelegi totul... Se așeză pe canapea și îl urmări cum se îndreaptă spre fereastră. El se întoarse spre ea. — Nu. Și știi ceva? Nu înțeleg nimic. Trăim împreună de mai bine de un an. Am fost în Europa împreună. Ce-ai crezut că e? Doar o aventură? Pentru el nu era. Nu era acel gen de bărbat, chiar dacă avea doar douăzeci și unu de ani. — Nu mai folosi niște cuvinte atât de învechite. Se ridică în picioare și se întinse de parcă ar fi fost plictisită, iar el observă că nu purta sutien, ceea ce complica și mai mult lucrurile. Simți cum în el crește dorința. — Poate că e doar prea devreme. O privi plin de speranță, îndemnat de ceea ce simțea între picioare și în inimă și urându-se pentru asta. — Poate că avem nevoie de mai mult timp. Însă ea clătina din cap. Și nu-l sărută când plecă din cameră. — Niciodată nu voi dori să mă căsătoresc, Bern. Nu e genul meu. Vreau să plec în California după absolvire și să rămân acolo un timp. Dintr-odată și-o putu imagina acolo... într-o comună... — Ce fel de viață mai e și asta? Ca un drum fără ieșire. Ea ridică din umeri, schițând un zâmbet. — E ceea ce vreau acum, Bern. S-au privit mai multe clipe. — Dar îți mulțumesc pentru inel. Închise ușor ușa în urma ei, iar el rămase mult, mult timp singur în camera întunecată, gândindu-se la ea. O iubea atât de mult, cel puțin așa credea el. Însă niciodată nu-i cunoscuse această latură, această indiferență nepăsătoare față de ce simțea celălalt. Dintr-odată își aminti cum se purtase cu părinții ei când el o vizitase acasă. Nu prea părea să-i pese de ei și mereu îl acuza că e nebun când își sună părinții, sau îi cumpăra mamei lui un mic cadou înainte de a se întoarce acasă. Îi trimisese flori de ziua ei de naștere, iar Sheila își bătuse joc de el. Toate aceste mici incidente îi reveneau în minte. Poate că într-adevăr o durea în cot de toată lumea, inclusiv de el. Nu făcea decât să se distreze și să se simtă bine. Iar până acum el o făcuse să se simtă bine, însă inelul de logodnă schimbase totul. Se culcă simțindu-și inima ca un bolovan și se gândi toată noaptea la ea. Iar lucrurile nu s-au îmbunătățit prea mult după această discuție. Sheila se alăturase unui grup care se ocupa cu trezirea conștiinței, iar unul dintre subiectele pe care se părea că adoră să le discute era relația ei cu Bernie. Sheila venea acasă și îi ataca în mod constant valorile, țelurile, modul de a vorbi cu ea. — Nu-mi vorbi ca și cum aș fi un copil. Sunt femeie, fir-ar să fie, și nu cumva să uiți că boașele tale sunt doar decorative și nici măcar prea impresionante. Sunt la fel de deșteaptă ca și tine, la fel de îndrăzneață... notele mele sunt la fel de bune... singurul lucru pe care nu-l am e bucată aia de piele care atârna între picioarele tale și, oricum, cui îi pasă de ea? Bernie era îngrozit; se îngrozi și mai tare când ea renunță la balet. Continua să urmeze orele de rusă, dar vorbea foarte mult despre Che Guevara, și începuse să poarte bocanci de luptă și diferite accesorii pe care le cumpăra de la magazinul armatei. Îi plăceau în mod deosebit maieurile bărbătești pe care le purta fără sutien, iar sfârcurile ei se distingeau cu ușurință. Bernie se simțea tot mai jenat să meargă cu ea pe stradă. — Doar nu vorbești serios? spuse ea când au discutat despre festivitatea de absolvire, amândoi ajungând la concluzia că era al naibii de demodat. El recunoscuse că ar dori totuși să participe. Era o amintire pentru viitor, iar în cele din urmă Sheila acceptă să-l însoțească. Însă apăru în apartamentul lui într-o salopetă deschisă până la brâu, pe sub care purta un tricou roșu rupt. Bocancii nu erau chiar soldățești, dar semănau foarte bine. Imitații perfecte, stropiți cu vopsea aurie pe care ea îi numea râzând „pantofii noi de dans” în timp ce el se holba la ea. Bernie era îmbrăcat într-un smoching alb, pe care îl purtase la o nuntă anul trecut. I-l făcuse tatăl lui la Brooks Brothers și îi venea perfect, iar cu părul lui castaniu, ochii verzi și culoarea bronzului de vară arăta teribil de atrăgător. Însă ea era ridicolă și Bernie i-o spuse. — E nepoliticos să le faci așa ceva puștilor din anul întâi, care iau totul în serios. Dacă mergem, suntem datori să ne îmbrăcăm mai decent. — Of, pentru Dumnezeu! Se aruncase pe canapeaua lui privindu-l cu dispreț. — Arăți ca Lordul Fauntleroy. Doamne, să vezi când o să le povestesc celor din grupul meu. — Nu-mi pasă de ce cred cei din grupul tău! Era pentru prima oară când Bernie își ieșea din fire, iar ea îl studie surprinsă, văzându-l cum avansează spre ea, oprindu-se în fața canapelei, dominând-o cu înălțimea lui. Își mișcă nervoasă picioarele grațioase, încălțate cu bocancii de luptă aurii. — Mișcă-ți fundul, du-te în camera ta și schimbă-te. — Du-te dracului. Își înălță capul și îi zâmbi. — Vorbesc serios, Sheila. Nu mergi în costumația asta. — Ba da. — Nu. — Atunci nu mergem. El șovăi doar o fracţiune de secundă înainte să se îndrepte cu pași mari spre ușă. — Tu nu mergi. Eu voi merge singur. — Distracție plăcută. Îi făcu cu mâna, iar el ieși afară fierbând de furie. Așa că se dusese singur și se simțise îngrozitor de prost. Nu dansase cu nimeni, dar rămăsese acolo doar pentru a-i face ei în ciudă. Însă ea îi stricase seara. Așa cum urma să strice și festivitatea de absolvire cu același gen de ispravă, doar că mult mai senzațională. Când veni rândul ei să urce pe scenă și după ce-și primi diploma, Sheila se adresă celor prezenți ținându-le un mic discurs despre cât de neînsemnate erau gesturile simbolice ale guvernului, și despre faptul că existau femei oprimate peste tot în lume. Și în numele lor și al ei înseși, ea respingea șovinismul Universității din Michigan. Apoi își rupse diploma în două în timp ce publicul rămase cu gura căscată, iar lui Bernie îi veni să plângă. După așa ceva nu mai avu ce să-i spună mamei lui. Nici Sheilei, când s-au întâlnit în cameră pentru a-și face bagajele. Nu-i spuse ce părere avea despre gestul ei. Nu se simțea în stare să spună ceva. De fapt au discutat despre foarte puține, în timp ce-și adunau lucrurile din dulap și din sertare. Părinții lui luau cina la hotel cu niște prieteni, iar el urma să ia prânzul cu ei înainte ca toți trei să se întoarcă la New York. Acum o privea pe Sheila cu o expresie de disperare întipărită pe chip. Ultimul an și jumătate parcă se dusese pe apa sâmbetei. În ultimele săptămâni au rămas împreună din obișnuință și comoditate. Însă lui Bernie tot nu-i venea să accepte despărțirea lor. Deși își făcuse planuri să plece în Europa cu părinții, nu-i venea să creadă că totul se terminase între ei. Era ciudat cât de senzuală putea fi în pat și cât de rece oriunde altundeva. Asta îl zăpăcise încă din prima zi când o cunoscuse. Și se trezi că este absolut incapabil să fie obiectiv în privința ei. Ea vorbi prima. — Mâine seară plec în California. El o privi uluit. — Credeam că părinții tăi vor să te întorci acasă. Sheila zâmbi și aruncă un maldăr de șosete în geanta de voiaj. — Probabil. Ridică din nou din umeri și brusc Bernie simți o dorință copleșitoare să-i tragă o palmă. Fusese atât de sincer îndrăgostit de ea... dorise să se căsătorească... iar ei nu-i păsa decât de ceea ce voia ea. Era cea mai egocentrică ființă pe care o cunoscuse vreodată. — Voi zbura cu cursa de noapte spre Los Angeles și de acolo voi face autostopul până în San Francisco. — Și apoi? — Cine știe? Întinse mâinile, privindu-l de parcă acum s-ar fi cunoscut și n-ar fi fost prieteni și îndrăgostiți unul de altul. Făcuse parte din viața lui în ultimii doi ani petrecuți la Universitatea din Michigan, iar acum se simțea ca un prost. Își pierduse doi ani cu ea. — Ce-ar fi să treci prin San Francisco după ce te reîntorci din Europa? Mi-ar plăcea să ne revedem. I-ar plăcea? După doi ani? — Nu cred că am să pot. Zâmbi pentru prima oară după mai multe ore, dar ochii îi erau încă triști. — Trebuie să-mi caut o slujbă. Știa că pentru ea asta nu era o problemă. Părinții ei îi oferiseră douăzeci și cinci de mii de dolari la absolvire, și băgase de seamă că pe aceia nu-i rupsese. Avea destui bani ca să trăiască mai mulți ani în California. Iar el nu se străduise prea mult să-și găsească o slujbă, pentru că nu fusese sigur de ce voia ea să facă. Și se simți un prost și mai mare. Ceea ce-și dorea cel mai mult era să-și găsească un post de profesor la o școală din New England și să predea rusa. Trimisese cereri la mai multe școli și aștepta răspunsul. — Nu ți se pare o prostie să te lași înghițit de cei care conduc, Bern, și să faci o meserie pe care o detești, pentru bani de care n-ai nevoie? — Vorbește în numele tău. Părinții mei nu au de gând să mă finanțeze tot restul vieții lor. — Nici ai mei. — Intenționezi să cauți o slujbă pe Coasta de Vest? — Probabil. — Ce vei face? Vei prezenta asta la parada modei? Arătă spre pantalonii tăiați și bocanci, iar ea se supără. — Într-o zi vei ajunge exact ca și părinții tăi. Era cel mai îngrozitor lucru pe care ar fi putut să i-l spună. Își trase fermoarul la geantă și îi întinse mâna. — Rămâi cu bine, Bernie. Era ridicol, își spuse el în timp ce o privea țintă. — Asta e tot? După aproape doi ani, „rămâi cu bine”? Avea lacrimi în ochi și nu-i mai păsa ce va crede despre el. — Nu pot să cred... urma să ne căsătorim... să avem copii. Ei nu i se păru deloc amuzant. — Nu asta am fost hărăziți să facem. — Atunci ce, Sheila? Doar să ne regulăm doi ani la rând? Te-am iubit, indiferent cât de greu ți-ar fi să crezi acum. Brusc nu-și mai dădu seama ce văzuse la ea și îl duru să recunoască că mama lui avusese dreptate. Însă așa era. De data asta. — Cred că și eu te-am iubit... Buzele ei tremurară în ciuda efortului de a-și stăpâni emoția și se repezi în brațele lui strângându-l tare în încăperea acum goală, care cândva fusese casă lor. — Îmi pare rău, Bernie... presupun că totul s-a schimbat... Plângeau amândoi, iar ei clătină din cap. — Știu... nu e vina ta... Vocea îi era răgușită și se întrebă a cui vină era totuși. O sărută, iar ea ridică ochii spre el. — Vino în San Francisco dacă poți. — Voi încerca. Știa însă că n-o va face niciodată. Sheila își petrecu următorii trei ani trăind într-o comună de lângă Stinson Beach, iar el îi pierdu complet urma până când primi o felicitare de Crăciun și o fotografie. N-ar mai fi recunoscut-o. Locuia într-un vechi autobuz de școală parcat pe plajă, împreună cu alți nouă oameni și șase copii. Avea și ea două fete. Când primi această felicitare, nu mai simțea nimic pentru ea, deși o uitase greu, rămânându-le recunoscător părinților săi că nu dăduseră relației lui cu ea o prea mare importanță. Se simțea ușurat că mama lui nu-i mai amintea de ea, iar ea era ușurată că Sheila dispăruse pentru totdeauna. Fusese prima fată pe care o iubise, iar visurile tinereții mor greu, Călătoria în Europa îi făcuse bine. Întâlnise zeci de fete în Paris, Londra, în sudul Franței, Elveția, Italia, și rămăsese surprins că a călători cu părinții putea fi așa de amuzant. Mereu se întâlneau cu prieteni. În Berlin s-a întâlnit cu trei tipi de la școală și și-au făcut de cap înainte de a se întoarce din nou la viața adevărată. Doi dintre ei se pregăteau de ultima aventură, dar o făcea mai ales pentru a scăpa de înrolare, ceva pentru care Bernie nu trebuia să-și facă probleme, deși se simțea jenat din această cauză. Avusese astm în copilărie și tatăl său adunase toate dovezile necesare. Fusese respins când se prezentase în fața comisiei la optsprezece ani, cu toate că nu o recunoscuse în fața nici unuia din prietenii săi. Însă acum îi convenea. Nu mai trebuia să se îngrijoreze. Din nefericire, fusese respins de toate școlile la care solicitase un post, pentru că încă nu avea diploma de profesor. Așa că se înscrise la Columbia, plănuind să-și ia acolo diploma. Toate școlile îl sfătuiseră să încerce din nou în anul următor. Un an i se părea foarte lung, iar cursurile la care se înscrisese nu-i prea trezeau interesul. Locuia acasă și mama lui îl înnebunea, iar toți pe care îi cunoștea erau plecați. Fie în armată, fie la școală, fie își găsiseră slujbe în alte părți. Se simțea ca singurul care rămăsese acasă, și disperat, se oferise să lucreze la Wolff's în perioada aglomerată de Crăciun, fără să-i pese că-l trimiseseră să vândă pantofi bărbătești. Orice i-ar fi plăcut mai mult, decât să stea acasă, iar magazinul îi plăcuse întotdeauna. Era una din acele săli mari și elegante care mirosea frumos, și unde până și angajații erau mai stilați. Cu ocazia Crăciunului erau mult mai politicoși decât în alte părți. Wolff’s fusese întotdeauna un magazin care stabilise moda pentru toată lumea, și într-o anumită măsură era și acum, deși îi lipsea forța unui magazin ca Bloomingdale’s, aflat doar la trei blocuri depărtare. Însă Bernie era fascinat și îi spunea mereu șefului de departament ce credea el că ar trebui să fie făcut pentru că magazinul să fie mai bun ca Bloomingdale’s, însă acesta se mulțumea să zâmbească. Wolff’s era cel mai grozav. Cel puțin asta era părerea lui. Dar nu și a lui Paul Berman, conducătorul magazinului, intrigat de un memoriu trimis de Bernie. Șeful departamentului își ceru scuze la nesfârșit când auzi de memoriu și promise că Bernie să fie imediat concediat, dar nu asta dorea Berman. Dorea să-l cunoască pe acest tânăr cu idei interesante, așa că s-au întâlnit și Paul Berman i-a remarcat imediat calitățile. Îl invită la prânz de mai multe ori, amuzat de îndrăzneala lui, însă era un puști deștept și Paul izbucni în râs când îi spuse că vrea să predea literatură rusă și că urma cursurile serale de la Columbia. — E o mare pierdere de vreme. Bernie era șocat, deși omul îi plăcea. Era liniștit, elegant, un foarte bun om de afaceri, interesat de ce spunea lumea. Era nepotul celui care crease magazinul Wolff's. — Literatura rusă a fost subiectul meu preferat, domnule, spuse el cu respect. — Ar fi trebuit să urmezi o școală de comerț. Bernie zâmbi. — Vorbiți ca mama. — Cu ce se ocupă tatăl tău? — E doctor. Chirurg. Însă mie nu mi-a plăcut niciodată medicina. Doar când mă gândesc la ce se învață acolo, mi se face rău. Berman dădu din cap. Înțelegea foarte bine. — Cumnatul meu e doctor. Nici eu n-aș suporta așa ceva. Se încruntă privindu-l pe Bernard Fine. — Și tu? Tu ce-ai de gând să faci? Bernie simți că e de datoria lui să fie sincer. Ținea destul de mult la magazin pentru ca să scrie un memoriu, lucru care îl adusese aici. Îi plăcea Wolff’s. Pentru el era un loc minunat. Dar nu ca o slujbă permanentă. — Îmi voi lua diploma, voi scrie unor școli și, dacă am noroc, în anul următor voi preda la un liceu. Zâmbi încrezător arătând teribil de tânăr. Lui Paul Berman îi era teribil de simpatic. — Ce se întâmplă dacă te iau la armată? Bernie îi povesti despre clasificarea 4-F pe care o primise. — Ești la naibii de norocos, tinere. Acea mică neplăcere din Vietnam s-ar putea să devină ceva mult mai serios. Uite ce s-a întâmplat cu francezii. Au dat bir cu fugiții. Ni se poate întâmpla și nouă, dacă nu vom fi atenți. Bernie era de acord cu el. — Ce-ar fi să renunți la cursurile serale? — Și ce să fac? — Am o propunere pentru tine. Vei rămâne la magazin un an și vei trece pe la toate departamentele ca să vezi cam cum e pe aici. Dacă vrei să rămâi și reușești la examen, te trimitem la o școală de comerț. Între timp îți poți face ucenicia lucrând în magazin. Ce zici? Nu mai oferise niciodată o astfel de posibilitate unui tânăr, însă îi plăcea acest puști cu ochi verzi larg deschiși și sinceri, și fața inteligentă. Nu era un tânăr frumos, dar arăta bine și era ceva strălucitor, cinstit și decent pe chipul lui. Paul Berman i-o și spusese înainte de a pleca de la birou. Bernie îi ceruse o zi sau două ca să se gândească la propunerea lui, dar recunoscu că se simțea flatat și emoționat. Însă era o hotărâre importantă. Nu era prea sigur că vrea să meargă la o școală de comerț și nu era deloc dispus să renunțe la visul său, cu o mică școală într-un orășel retras, predându-le unor tineri entuziaști despre Dostoievski și Tolstoi. Dar poate că nu era decât un vis. Care i se părea tot mai estompat. Vorbi cu părinții lui în acea seară și până și tatăl său fusese impresionat. Era o șansă minunată, dacă asta era ceea ce-și dorea să facă. Iar anul de ucenicie la Wolff’s îi va da posibilitatea să vadă singur dacă îi plăcea magazinul. Nu avea ce pierde, iar tatăl său îl felicită, iar mama lui se interesă câți copii avea Berman... câți fii... adică cu cine va trebui să se ia la întrecere... câte fete... ce-ar fi să se căsătorească cu una din ele! — Lasă-l în pace, Ruth! Lou se arătase foarte ferm când rămăseseră singuri în acea noapte, și cu un mare efort de voință ea reuși să se abțină, iar Bernie îi dădu răspunsul lui Berman chiar a doua zi. Era încântat să accepte și Berman îl sfătui să trimită imediat cereri de înscriere la mai multe școli de comerț. Bernie alese Columbia și Universitatea din New York, pentru că erau în oraș, și Wharton și Harvard pentru ceea ce reprezentau. Avea să treacă mult timp până să afle dacă a fost acceptat sau nu și între timp avea o mulțime de lucruri de făcut. Anul de ucenicie trecu foarte repede. Fusese acceptat la trei dintre școlile la care trimisese cereri. Îl refuzase doar Wharton, dar îl asiguraseră că poate vor avea un loc pentru el anul următor, dacă era dispus să aștepte, însă Bernie nici nu se gândea la așa ceva. Alese Columbia. Continua să lucreze la magazin câteva ore pe săptămână. Nu voia să piardă contactul cu viitorul lui loc de muncă și descoperi că era interesat în mod special de aspectele de design ale îmbrăcămintei bărbătești. Făcu un studiu referitor la această problemă pentru prima lui lucrare, și nu numai că obținu note maxime, dar propunerile lui au dat rezultate și în magazin, atunci când Berman îi permise să le pună în aplicare la o scară mică. Cariera lui de student la școala de comerț deveni un enorm succes, iar când își încheie studiile, lucră șase luni pentru Berman, întorcându-se la confecțiile bărbătești, apoi la cele de damă. Începu să facă schimbări care se resimțiră în tot magazinul, iar la cinci ani după ce începuse să lucreze la Wolff's era starul lor care urca pe treptele succesului. Încât a fost o mare lovitură când Paul Berman îl anunță într-o însorită după-amiază de primăvară că îl vor trimite la magazinul lor din Chicago. — De ce? Pentru el parcă ar fi fost în Siberia. Nu voia să plece nicăieri. Iubea New York-ul și se descurca excelent la magazin. — În primul rând cunoști bine o parte din Mid West. În al doilea rând - Berman oftă și își aprinse un trabuc - avem nevoie de tine acolo. Magazinul nu merge așa de bine pe cât am vrea. Trebuie pus pe picioare și tu ești omul potrivit. Îi zâmbi tânărului său prieten. Se respectau enorm, dar Bernie se vedea silit să-l contrazică. Nu reuși să-i schimbe părerea pentru că Berman nu era dispus să cedeze, iar două luni mai târziu, Bernie lua avionul spre Chicago. Peste un an ajunse directorul magazinului, asta însemnând încă doi ani în Chicago, deși detesta să rămână acolo. Chicago i se părea un oraș deprimant, iar vremea îl făcea să se simtă mizerabil. Părinții îl vizitau deseori și devenea tot mai evident că poziția lui socială îi oferea un prestigiu considerabil. Să fii directorul magazinului Wolff's la treizeci de ani nu era puțin lucru. Cu toate astea ardea de nerăbdare să se reîntoarcă la New York, iar mama lui dădu o petrecere uriașă când o anunță vestea cea bună. Se reîntoarse la treizeci și unu de ani și Berman îi permise să-și pună în aplicare toate ideile. Cu toate astea când Bernie se gândi să ridice nivelul îmbrăcămintei feminine, Berman nu se lăsă ușor convins. Dorea să promoveze vreo zece noi linii de îmbrăcăminte de lux, care vor readuce firma Wolff's pe primul plan al celor care lansează modă pe întreg cuprinsul Americii. — Îți dai seamă la ce preț se vor vinde astfel de rochii? Berman arăta foarte îngrijorat, în timp ce Bernie se mulțumi să-i zâmbească. — Da. Dar pentru noi poate că vor reduce prețul. La urma urmei nu vor fi unicate. — Însă foarte aproape. Prețurile în orice caz vor fi. Cine va cumpără așa ceva aici? Totul i se părea neobișnuit, dar și interesant. — Sunt convins că clienții noștri vor fi încântați de ceea ce le putem oferi. Mai ales în orașe ca Chicago, Boston, Washington și chiar și la Los Angeles, unde nu au toate magazine împrăștiate la fiecare colț de stradă ca în New York. Le vom aduce Parisul și Milano. — Sau vom da faliment încercând, nu-i așa? însă Berman nu-l contrazise. Bernie se uită gânditor la Paul. Era o idee grozavă. Voia să sară direct la mărfurile cu preț ridicat, să vândă rochii cam la cinci, șase sau șapte mii de dolari fiecare, rochii care erau la urma urmei doar confecții în serie, doar tiparele îmbrăcămintei de lux. — Nici nu e nevoie să le cumpărăm. Nu are sens să ne încărcăm inventarul. Îi cerem fiecărui creator de modă să organizeze o paradă a modei, iar femeile pot să-și comande hainele prin noi, ceea ce va fi mai logic și economic. Lui Berman îi plăcu ideea. Așa nu mai exista nici un pericol. — Așa da, Bernard. — Cred că mai întâi ar trebui să schimbăm înfățișarea magazinelor. Nu prea sunt compatibile cu noile modele europene. Au discutat ore în șir. Ideea prindea viață, iar când au pus la punct ceea ce urmau să facă, Berman îi strânse mâna. Bernard se maturizase mult în ultimii ani. Devenise cumpănit, încrezător în forțele sale, iar hotărârile sale erau bine gândite. Chiar arăta mai în vârstă, îl tachină Berman, arătând spre barba pe care și-o lăsase să crească după reîntoarcerea la New York. Avea treizeci și unu de ani și era un bărbat foarte atrăgător. — Cred că ai făcut o treabă excelentă, gândindu-te la toate astea. Cei doi bărbați și-au zâmbit. Amândoi erau mulțumiți. — Pentru magazinele Wolff's va urma o perioadă foarte palpitantă. Cu ce începem? — Vreau să vorbesc cu câțiva arhitecți săptămâna asta, și le voi cere să facă niște schițe pe care să ți le prezint. Apoi vreau să plec la Paris. Trebuie să văd ce părere au creatorii de modele. — Crezi că se vor împotrivi? Bernie se încruntă, se gândi câteva clipe, apoi clătină din cap. — Nu au de ce. Vor câștiga și ei foarte bine. Și Bernie avu dreptate. Nu s-au împotrivit. Au fost încântați, iar Bernie semnă contracte cu douăzeci dintre ei. Plecase la Paris ferm hotărât să încheie această afacere și se întoarse victorios la New York după trei săptămâni. Noul proiect urma să fie lansat peste nouă luni, cu o serie de fabuloase gale de modă în iunie, de unde doamnele își vor putea comanda hainele pentru toamnă. Era ca și cum s-ar fi dus la Paris și și-ar fi comandat îmbrăcămintea de la marile case de modă. Iar Bernie urma să le deschidă apetitul pentru noile creații cu o petrecere și o extraordinară paradă a modei, în care vor fi prezentate doar câteva modele ale fiecărui creator cu care vor lucra. Nu puteau fi cumpărate, era doar o reclamă pentru spectacolele care vor urma. Toate fetele care vor prezenta hainele vor veni din Paris împreună cu creatorii de modă. Și încă trei creatori americani au fost adăugați listei lor după începerea proiectului. Însemna o muncă uriașă pentru Bernie în lunile următoare, însă asta îl făcuse și vicepreședinte al firmei la numai treizeci și doi de ani. Spectacolul de deschidere a fost cel mai frumos pe care l-a văzut vreodată cineva. Rochiile erau de-a dreptul superbe, iar publicul scotea exclamații de uimire și aplauda tot timpul. A fost de neuitat și toți cei prezenți au avut sentimentul că asistă la un moment crucial în istoria modei. Era extraordinar felul în care Bernie reușea să combine principiile reușitei în afaceri cu punerea în valoare a mărfii. Mai avea și un neobișnuit simț pentru modă. Iar toate la un loc puteau face din Wolff’s cel mai important magazin din New York, și chiar și din toată țara. Iar Bernie se simți în al nouălea cer de bucurie, când, așezat în ultimul rând, urmărea desfășurarea programului, în timp ce femeile sorbeau din ochi toate rochiile prezentate pe scenă. Îl văzuse pe Paul Berman trecând printre rânduri puțin mai devreme. Toată lumea era fericită, iar Bernie începu să se mai relaxeze puțin și începu să privească mai atent modelele care treceau pe podium îmbrăcate în rochii de seară. Privirea îi fu atrasă de o tânără blondă, splendidă, cu mișcări feline, trăsături frumos cizelate și ochi albaștri enormi. Parcă plutea deasupra pământului și se trezi că așteaptă apariția ei după fiecare schimbare a rochiilor, rămânând dezamăgit când spectacolul se termină în cele din urmă și știu că nu o va mai vedea. În loc să se grăbească înapoi la biroul său, așa cum intenționase să facă, mai rămase câteva clipe, apoi porni spre culise pentru a o felicita pe conducătoarea spectacolului, o doamnă din Franța care lucrase mulți ani pentru Dior. — Totul a fost minunat, Marianne. Bernie îi zâmbi, iar ea îl privi plină de speranță. Se apropia de cincizeci, avea o siluetă impecabilă, era îmbrăcată foarte șic și pusese ochii pe el din clipa când venise să lucreze pentru ei. — Rochiile au fost superb puse în evidență, nu-i așa, Bernard? Îi pronunță numele ca pe unul francez, arătând teribil de distinsă și sexy în același timp. Ca focul și gheața. Iar Bernie se trezi privind peste umărul ei la fetele care treceau grăbite, îmbrăcate acum în blugi și propriile lor haine, ducând pe brațe acele rochii de seară atât de fantastice. Vânzătoarele intrau și ieșeau, luând cât mai multe rochii pentru a le duce clientelor ca să le încerce și apoi să le comande. Totul se desfășura extrem de bine. În cele din urmă, Bernie o zări cu rochia de mireasă din final pusă cu grijă pe braț. — Cine e fata aceea, Marianne? E una din modelele noastre, sau ai angajat-o pentru spectacol? Marianne îi urmări privirea și nu se lăsă păcălită de tonul lui nepăsător. Simți cum i se strânge inima când dădu ochii cu frumoasa tânără. Nu putea să aibă mai mult de douăzeci și unu de ani și era superbă. — Lucrează din când în când pentru noi. E franțuzoaică. Însă nu era nevoie să spună mai multe. Fata se îndrepta direct spre ei să le arate rochia de mireasă, privind mai întâi la Bernard apoi la Marianne. O întrebă în franceză ce să facă cu ea pentru că se temea să o pună jos undeva, iar Marianne îi spuse cui să i-o dea, în timp ce Bernard rămase pe loc, incapabil să-și controleze admirația din ochi. În clipa aceea Marianne știu care e datoria ei. I-l prezentă pe Bernard, cu funcție cu tot, și pe deasupra îi explică faptul că noul concept îi aparținea în întregime. Nu-i plăcea absolut deloc că trebuia să le facă cunoștință, dar nu avea de ales. Studie ochii lui Bernie în timp ce acesta se holba la tânăra din fața lui. Într-un fel o amuza, pentru că mereu păruse atât de distant. Era evident că-i plăceau fetele, dar niciodată nu se complica prea mult cu ele, cel puțin așa se povestea despre el. Și spre deosebire de marfa pe care o selectă pentru Wolff's, când era vorba de femei prefera cantitatea calității... „volumul”...cum se exprimau cei de meserie... dar poate că nu și de data asta. Numele ei era Isabelle Martin și avea douăzeci și patru de ani. Crescuse în sudul Franței, iar la optsprezece ani plecase la Paris pentru a lucra pentru Saint Laurent, și apoi pentru Givenchy. Arăta formidabil, iar la Paris avusese un imens succes. Nu era de mirare că fusese invitată în State și se descurcase foarte bine la New York. Nu-și dădea seama cum de nu se întâlniseră până acum. — De obicei pozez pentru fotografi, monsieur Fine. Avea un accent care îl fermecă. — Dar pentru spectacolul dumneavoastră... Îi aruncă un zâmbet care îi lipi pantalonii de piele și în clipa aceea ar fi făcut orice pentru ea. Și brusc își aminti unde o mai văzuse. Pe coperta revistei Vogue, chiar de mai multe ori, apoi Bazaar, Women’s Wear... doar că arăta foarte diferită în realitate, de fapt chiar mult mai frumoasă. Rareori se întâmpla ca modelele să lucreze la prezentarea modei și ca fotomodele, dar ea era talentată pentru amândouă, făcuse o treabă excelentă în spectacolul lor, iar Bernie o felicită din toată inima. — Ai fost minunată, domnișoară... Mintea i se goli pe neașteptate, iar ea îi zâmbi din nou. — Isabelle. Bernie credea că va muri doar uitându-se la ea, iar în seara aceea o duse la cină la La Caravelle. Toată lumea a întors capul ca să o privească. Apoi au mers să danseze la Raffles și lui Bernie nu-i mai venea să plece acasă. Nu mai voia să-i dea drumul, să-și dezlipească brațele din jurul ei. Nu mai cunoscuse niciodată pe cineva ca ea și nimeni nu mai reușise să-i sucească mințile atât de mult. Iar armura pe care și-o construise după ce Sheila dispăruse din viața lui se topi sub zâmbetul ei. Părul îi era atât de blond, încât era aproape alb, și ceea ce era extraordinar, era faptul că era culoarea lui naturală. O considera cea mai frumoasă creatură de pe pământ și oricui i-ar fi fost greu să nu fie de acord cu el. În acel an au trăit o vară plină de vrajă în East Hampton. Bernie închiriase o casă mică, iar ea își petrecea cu el fiecare sfârșit de săptămână. După ce sosise în America avusese imediat o legătură cu un foarte cunoscut fotograf, iar după doi ani îl părăsise pentru un magnat al proprietăților imobiliare. Însă toți bărbații părură să dispară din viața ei după întâlnirea cu Bernie. Pentru el a fost o perioadă de vis. O lua peste tot cu el, prezentând-o, lăsându-se fotografiat cu ea, dansând până în zori. Totul se desfășura cu o viteză prea mare și izbucni în râs când luă prânzul cu mama lui iar ea îl fixă cu cea mai maternă privire a ei. — Nu crezi că e prea sofisticată pentru tine? — Ce vrei să spui? — Vreau să spun că miroase a superficialitate. De fapt, unde te potrivești tu în viața ei, Bernie? — Nu ești niciodată erou în propriul tău oraș, nu așa se spune? Deși nu găsesc că e măgulitor. Bernie admiră costumul Dior al mamei lui. I-l cumpărase ultima oară când fusese plecat în Europa și îi venea foarte bine. Dar nu prea avea chef să discute cu ea despre Isabelle. Încă nu o dusese acasă ca să-i cunoască părinții, și nici nu avea de gând să o facă. Cele două lumi nu vor conviețui niciodată pașnic, deși știa foarte bine că tatălui său i-ar fi plăcut să o vadă. Oricărui bărbat i-ar fi plăcut. Era o frumusețe ieșită din comun. — Cum e? Mama lui nu se dădea bătută, ca de obicei. — E o fată drăguță, mamă. Ea îi zâmbi. — Nu mi se pare o descriere potrivită. În orice caz e foarte frumoasă. Îi vedea fotografia peste tot și le povestise tuturor prietenilor ei. Iar la coafor le arăta tuturor „fata aceea... nu, cea de pe copertă... e prietena fiului meu.” — Ești îndrăgostit de ea? Niciodată nu se temea să întrebe ceea ce dorea să afle, iar Bernie începu să tremure când îi auzi cuvintele. Încă nu era pregătit pentru așa ceva, deși era nebun după ea, însă își amintea mult prea bine prostia pe care o făcuse la Michigan... inelul de logodnă pe care i-l dăruise Sheilei de ziua Sfântului Valentin, faptul că ea i-l aruncase înapoi... planurile de căsătorie pe care și le făcuse... ziua când îl părăsise ducând cu ea geanta de voiaj și inima lui. Nu mai dorea să se trezească din nou într-o astfel de situație și se protejase cu mare grijă. Dar nu și de Isabelle Martin. — Suntem buni prieteni. Era tot ce-i trecea prin minte, însă mama lui se holbă la el. — Sper să fie mai mult de atât. Arăta îngrozită, de parcă dintr-odată l-ar fi bănuit de a fi homosexual, iar Bernie nu se putu abține să nu izbucnească în râs. — E mai mult, O.K.? E mai mult de atât... dar nu ne gândim la căsătorie. În regulă? Mulțumită? Și acum, ce vrei să servești la prânz? El comandă friptură și ea fileu de somon și începu să-l întrebe despre tot ce se întâmpla la magazin. Acum erau din nou prieteni, Bernie vizitându-și părinții tot mai rar de la apariția lui Isabelle în viața lui. O luă cu el în Europa când plecă în acea toamnă într-o călătorie de afaceri și au făcut senzație oriunde au mers. Erau nedespărțiți. Chiar înainte de Crăciun ea se mută în apartamentul lui și până la urmă Bernie se văzu silit să capituleze și să o ducă în vizită la Scarsdale, deși era înfricoșat de posibilele urmări. Isabelle se purtă foarte frumos cu părinții lui, cu toate că nu părură să o impresioneze și îi spuse foarte clar lui Bernie că nu dorea să-i vadă prea des. — Avem atât de puțin timp când putem fi împreună... Își țuguia buzele atât de perfect, iar el adoră să facă dragoste cu ea. Era cea mai superbă femeie pe care o cunoscuse vreodată și uneori doar se mulțumea să o privească cum se machiază, sau își usucă părul, sau iese de la duș, sau cum intră pe ușă ducându-și poșeta. Reușea într-un fel să te facă să-ți dorești să îngheți și doar să o privești. Până și mama se controlase atunci când se întâlniseră. Isabelle avea un mod al ei de a te face să te simți foarte mic stând lângă ea, cu excepția lui Bernie, care nu se simțise mai bărbat cu nimeni altcineva. Era remarcabil de senzuală și relația lor se baza mai mult pe pasiune decât pe iubire. Făceau dragoste aproape peste tot, în cadă, sub duș, pe podea, chiar și pe bancheta din spate a mașinii lui într-o după-amiază de duminică în timp ce călătoreau spre Connecticut. Mai că au făcut-o și în ascensor, dar și-au revenit la timp când s-au apropiat de etajul lor, știind că ușile urmau să se deschidă în orice clipă. De parcă nu s-ar fi putut opri. El nu reușea să se mai sature de ea. Din acest motiv o luă cu el în Franța în primăvara următoare, apoi din nou înapoi în East Hampton, însă de data asta s-au întâlnit cu mai mulți oameni și printre ei se afla și un producător de filme care puse ochii pe ea în seara petrecerii de pe plajă la Quogue, iar a doua zi Bernie nu o găsi nicăieri. Dădu peste ea pe un iaht ancorat în preajmă, făcând dragoste pe punte cu producătorul de la Hollywood. Bernie rămase o clipă nemișcat, privindu-i fără să-și creadă ochilor, dându-și seama de ceva de care reușise să se ascundă foarte mult timp. Nu era doar grozavă în pat și foarte frumoasă, era și femeia pe care o iubea și să o piardă îl durea îngrozitor. Ea își ceru scuze când se reîntoarse în casa lor, dar asta nu se întâmplă decât după multe ore. Ea și producătorul discutaseră foarte mult despre țelurile ei, despre ce dorea ea de la viață, despre ce însemna pentru ea legătura ei cu Bernie, ce-i putea oferi el. Producătorul fusese fascinat de ea și i-o spusese. Iar când se întoarse, încercă să-i explice lui Bernie ce anume simțea, spre marea lui disperare. — Nu pot să trăiesc într-o cușcă tot restul vieții mele, Bernard... trebuie să fiu liberă să zbor unde vreau. Bernie mai auzise toate astea, într-o altă viață, cu bocanci de luptă și geantă de voiaj în loc de o rochie Gucci, pantofi Chanel și valize Louis Vuitton deschise în cealaltă cameră. — Deci eu reprezint o cușcă pentru tine? Ochii lui erau reci. Nu avea de gând să tolereze escapada ei. Nu putea, nu era în firea lui și se întrebă dacă se mai culcase și cu alții și dacă da, cu cine. — Nu ești o cușcă, mon amour, ești un bărbat foarte de treabă. Dar viața asta în care ne prefacem că suntem căsătoriți... nu poate rezista la infinit. Se mutase la el doar de opt luni, nu era ceva ce s-ar putea numi o eternitate. — Cred că am înțeles greșit relația dintre noi, Isabelle. Ea dădu din cap, arătând parcă și mai frumoasă și pentru o clipă o urî. — Și eu cred la fel, Bernard. Și apoi, cuțitul în inimă. — Vreau să plec în California pentru un timp. Era atât de candidă în comportarea ei față de el. — Dick spune că-mi poate aranja o probă la studio - vorbea cu un accent care îi sfâșia inima - și aș vrea foarte mult să joc într-un film făcut de el. — Înțeleg. Își aprinse o țigară, deși rareori fuma. — Niciodată nu mi-ai spus despre intențiile tale. Însă era logic. Ar fi fost păcat ca filmul să nu profite de chipul ei. Coperțile magazinelor nu erau suficiente pentru ea. — N-am crezut că e atât important încât să-ți spun. — Sau pentru că ai vrut să storci tot ce poți de la Wolff’s mai întâi. Era unul dintre cele mai urâte lucruri pe care le spusese vreodată și se rușină. Ea nu avea nevoie de el și el regreta asta. — Îmi pare rău, Isabelle... Traversă camera și se opri în fața ei privind-o prin fum. — Nu e momentul să faci ceva necugetat. Ar fi vrut să o implore, dar ea era mult mai dură. Se hotărâse deja. — Săptămâna viitoare plec la Los Angeles. El dădu din cap, se îndepărtă de ea apropiindu-se de fereastră și privi țintă marea, apoi se întoarse și îi zâmbi amar. — Locul acela trebuie să fie magic. Până la urmă toată lumea pleacă spre Vest. Se gândea din nou la Sheila. Îi povestise lui Isabelle despre ea. — Poate că ar trebui să merg și eu acolo. Isabelle zâmbi. — Locul tău e la New York, Bernard. Tu reprezinți tot ce e important, palpitant și plin de viață în acest oraș. Vocea lui era tristă când îi răspunse. — Dar asta pare să nu fie destul pentru tine. Ochii ei îl priviră cu regret. — Nu e asta... nu e vorba de tine... dacă mi-aș fi dorit ceva serios... dacă aș fi dorit să mă căsătoresc... te-aș fi ales pe tine. — Niciodată nu ți-am propus așa ceva. Dar amândoi știau că ar fi făcut-o, cu timpul. Era genul acesta de bărbat și, în timp ce o privea, aproape că-i părea rău că era așa cum era. Ar fi vrut să fie mai dur... mai decadent... să fie el cel care să o introducă în lumea filmului. — Pur și simplu nu mă văd rămânând aici, Bernard. Se închipuia în chip de star de cinema și plecă cu acel producător de film exact așa cum plănuise, la trei zile după ce se întorsese în East Hampton cu Bernard. Își împachetă toate lucrurile, mai ordonat decât o făcuse Sheila, luând cu ea toate rochiile superbe pe care Bernie i le cumpărase. Le împachetă în valizele Louis Vuitton și îi lăsă un bilețel. Împachetă și cei patru mii de dolari pe care îi ținea ascunși în sertarul biroului. Îi numise „un mic împrumut”, și era sigură că el „va înțelege”. Dădu proba de film și exact peste un an apăru pe genericul unei producții cinematografice. Însă pe atunci lui Bernie nu-i mai păsa. Devenise imun. Existau destule modele, secretare și colege de afaceri. Întâlni femei în Roma, exista o stewardesă drăguță în Milano, o pictoriță... dar nici una nu-l interesa în mod deosebit, și se întreba dacă se va mai îndrăgosti vreodată. Încă se mai simțea ca un idiot când cineva amintea despre ea. Bineînțeles că niciodată nu-i trimisese banii înapoi, sau ceasul Piaget, care observase că dispăruse nu mult timp după aceea. Nu-i trimisese nici măcar o felicitare de Crăciun. Se folosise de el, trecând la un altul, exact așa cum existaseră și alții înaintea lui. Iar la Hollywood făcuse la fel, scăpând de producătorul care o ajutase la primul film, înlocuindu-l cu cineva mai puternic, care îi putea oferi un rol mai bun. Isabelle Martin va ajunge departe, nu exista nici o îndoială în această privință, iar părinții lui știau că subiectul este tabu. Nu-i mai pomeniseră niciodată numele, după acea singură dată când se năpustise afară din casa din Scarsdale, spumegând de furie. Nu-și mai vizitase părinții timp de două luni, iar mama lui rămase îngrozită de ce văzuse în ochii lui. Apoi acest subiect nu mai reveni niciodată în conversațiile lor. La un an și jumătate după plecarea ei, Bernie reușise să devină din nou stăpân pe viața lui. Existau mai multe femei în viața lui decât putea să le facă față, afacerile înfloreau, magazinul mergea excelent și, când se trezise dimineață și văzuse viscolul de afară, hotărâse totuși să treacă pe la magazin. Avea multe de făcut și dorea să discute cu Paul Berman despre planurile de vară ale magazinului. Avea câteva idei interesante și coborî din autobuz la colțul dintre Lexington și strada Șaizeci și trei, îmbrăcat într-un palton gros englezesc și cu o căciulă rusească pe cap. Intră în magazin cu capul plecat din cauza vântului, apoi îl ridică și privi cu mândrie în jurul său. Era căsătorit cu Wolff's, și nu-i păsa de restul lumii. Era marea lui iubire, iar cariera lui, un formidabil succes. Avea de ce să fie mulțumit. Apăsă pe butonul de la etajul opt și își scutură paltonul de zăpadă. — Bună dimineața, domnule Fine, spuse o voce în timp ce ușa se închise, iar el zâmbi. Închise ochii pentru o clipă, înainte ca ușile să se deschidă din nou, gândindu-se la tot ce avea de făcut în acea zi și la ce dorea să-i spună lui Paul. Însă în nici un caz nu era pregătit pentru ceea ce Paul Berman urma să-i spună în acea dimineață.

Ecouri de Danielle Steel  Capitolul 1   Beata Wittgenstein se plimba cu părinţii ei pe malul lacului Leman în lumina leneşă a după-amiezii de primăvară. Soarele ardea puternic, iar aerul străbătut neîncetat de insecte şi de păsări nu era înviorat de nicio pală de vânt. Beata şi sora ei mai mică, Brigitte, veniseră împreună cu mama lor la Geneva ca să stea acolo peste vară. Beata tocmai împlinise douăzeci de ani, iar sora ei era cu trei ani mai mică. Războiul începuse în urmă cu treisprezece luni, în vara precedentă, iar anul acesta tatăl lor dorise ca ele să-şi petreacă vacanţa în afara Germaniei. Era sfârşitul lui august 1915 şi venise şi el să le ţină companie preţ de o lună. Cei doi băieţi ai familiei, înrolaţi în armată, reuşiseră la rândul lor să capete o permisie de o săptămână. Horst avea douăzeci şi trei de ani şi era locotenent la statul-major divizionar de la München. Ulm era căpitan în Regimentul 105 de infanterie, parte a Diviziei a XIII-a din Armata a Patra. Tocmai împlinise douăzeci şi şapte de ani în săptămâna pe care o petrecuse la Geneva cu familia. Fusese un miracol faptul că se putuseră întâlni cu toţii. Războiul părea să-i devoreze pe toţi tinerii germani, aşa că Beata şi mama ei erau mereu îngrijorate pentru cei doi băieţi. Tatăl le spunea că totul avea să se termine curând, dar departe de auzul femeilor discursul său era complet diferit. Bărbaţii păreau să fie mult mai conştienţi de aspectul sumbru al vremurilor care urmau. Brigitte, pe de altă parte, era foarte supărată că nu se mai găseau tineri frumoşi cu care să poată flirta. De când era mică, nu vorbea decât despre măritiş. Se îndrăgostise recent de unul dintre prietenii lui Horst de la universitate, iar Beata era convinsă că frumoasa ei soră mai mică avea să se logodească în iarna următoare. Beata nu avea astfel de interese sau de intenţii. Ea fusese întotdeauna cea liniştită şi serioasă şi o interesau mult mai mult studiile decât să-şi găsească un bărbat. Tatăl ei spusese întotdeauna că era o fiică perfectă. Nu se certaseră decât atunci când ea insistase să meargă la universitate, la fel ca fraţii ei. În opinia capului familiei, era o idee absurdă. Deşi el însuşi era o persoană instruită, nu credea că un asemenea nivel de educaţie era necesar pentru o femeie. Nu se îndoia că, în scurt timp, ea avea să se mărite şi să aibă grijă de soţ şi de copii, deci frecventarea cursurilor universitare ar fi fost absolut inutilă. Fraţii Beatei şi prietenii lor erau simpatici, iar sora ei era frumoasă şi obişnuia să flirteze. Beata se simţise întotdeauna diferită, prin felul său liniştit de a fi şi pasiunea ei pentru studii. Într-o lume perfectă, i-ar fi plăcut să fie profesoară, dar când spunea acest lucru, fraţii ei râdeau de ea. Brigitte spunea că doar fetele sărace se făceau profesoare sau guvernante, iar fraţii ei adăugau că doar urâtele se gândeau la o asemenea meserie. Le plăcea să o necăjească, deşi Beata nu era nici săracă, nici urâtă. Tatăl ei deţinea una dintre cele mai importante bănci din Köln. Aveau o casă mare şi frumoasă în cartierul Fitzengraben, iar mama ei, Monika, era bine cunoscută în oraş nu numai pentru frumuseţea sa, ci şi pentru îmbrăcămintea elegantă şi bijuteriile pe care le etala. Asemenea Beatei, era o femeie liniştită. Monika se măritase cu Jacob Wittgenstein la şaptesprezece ani şi fusese fericită cu el în cei douăzeci şi opt de ani de căsnicie. Căsătoria fusese aranjată de familiile celor doi şi se dovedise a fi o idee bună. La momentul respectiv, însemnase unirea a două averi considerabile, pe care Jacob le sporise în timp. Conducea afacerile băncii cu o mână de fier şi cu un spirit clarvăzător. Tot ceea ce ţinea de familia Wittgenstein sugera soliditate. Singurul element imprevizibil din viaţa lor de acum era cel care-i preocupa pe toţi în acea perioadă: războiul. Vacanţa din Elveţia reprezentase o oază de linişte, atât pentru părinţi, cât şi pentru copii. De obicei, îşi petreceau verile în Germania, la mare, însă anul acesta Jacob insistase să plece toţi în străinătate în lunile iulie şi august. Vorbise cu un general pe care-l cunoştea bine şi îi ceruse favoarea enormă de a-i avea în permisie pe ambii fii. Generalul luase, cu discreţie, măsurile de rigoare. Familia Wittgenstein, de origine evreiască, era posesoarea unei averi imense şi a unei puteri pe măsură. Beata era conştientă de acest fapt, însă nu-i acorda o atenţie deosebită. O interesau mult mai mult studiile. Deşi uneori Brigitte era nemulţumită de constrângerile impuse de ortodoxie, Beata, în stilul său discret, era profund religioasă, spre bucuria tatălui său. El însuşi, în tinereţe, îşi şocase familia spunând că dorea să devină rabin. Reacţia paternă fusese fără echivoc, aşa că, la momentul oportun, se alăturase băncii familiale împreună cu tatăl său, cu fraţii, unchii şi bunicul său. Aceasta era o tradiţie de familie şi, cu toate că tatăl lui Jacob avea mare respect pentru viaţa religioasă, nu intenţiona să-şi sacrifice fiul. Ascultător, Jacob începuse să lucreze la bancă şi se căsătorise la puţin timp după aceea. Acum avea cincizeci de ani, fiind cu cinci ani mai în vârstă decât soţia sa. Întreaga familie era de acord că decizia de a petrece vara în Elveţia fusese una fericită. Familia Wittgenstein avea acolo mulţi prieteni, astfel că petrecerile se ţineau lanţ. Jacob îi cunoştea pe toţi bancherii din Elveţia şi îşi vizitase cunoştinţele din Lausanne şi din Zürich. Oricând era posibil, fetele îi însoţeau. Cât fuseseră acolo Horst şi Ulm, petrecuseră cât mai mult timp împreună cu ei. La întoarcere, Ulm avea să plece pe front, iar Horst rămânea la cartierul general divizionar din München. Părea foarte satisfăcut de această situaţie. În pofida educaţiei serioase pe care o primise, Horst era un playboy în toată regula. El şi Brigitte aveau mult mai multe în comun unul cu celălalt decât avea oricare din ei cu Beata. Rămăsese în urma celorlalţi, păşind încet pe malul lacului. Fratele ei mai mare, Ulm, se întoarse şi i se alătură. Poate pentru că avea cu şapte ani mai mult, o protejase întotdeauna şi îi respecta personalitatea retrasă. — La ce te gândeşti, Bea? Pari foarte serioasă, chiar melancolică. De ce nu stai cu noi? Mama şi sora lor se aflau cu mult în faţă şi vorbeau despre modă şi despre bărbaţii care îi plăcuseră lui Brigitte la petrecerile săptămânii precedente. Bărbaţii din familie vorbeau despre singurele subiecte care-i interesau, anume războiul şi banca. După război, Ulm avea să lucreze din nou la bancă, al cărei angajat era de patru ani. Tatăl lor spusese că Horst trebuia să se aşeze la casa lui şi să li se alăture. Horst promisese că, de îndată ce se termina războiul, intenţiona să facă acest lucru. În urmă cu un an, când se deschiseseră ostilităţile, avea doar douăzeci şi doi de ani şi îşi asigurase tatăl că, la final, avea să fie gata de muncă. Jacob proclamase în repetate rânduri că sosise momentul ca Ulm să se căsătorească. Singurul lucru pe care îl aştepta de la copiii lui sau, de fapt, de la orice persoană aflată în imediata sa apropiere era să-l asculte. Avea aceleaşi aşteptări şi din partea soţiei, iar ea nu-l dezamăgise niciodată. Nici copiii nu-l dezamăgiseră, cu excepţia lui Horst, care nu se lăsase atras de muncă până să între în armată. Pe deasupra, în clipa aceea, căsătoria era ultimul lucru la care îi stătea capul. De fapt, singura interesată de această perspectivă era Brigitte. Beata încă nu întâlnise un bărbat care să-i fure minţile. Deşi era de părere că mulţi celibatari din cercul părinţilor ei arătau bine, majoritatea celor tineri păreau ignoranţi, iar cei mai maturi o speriau un pic şi, deseori, îi păreau prea sumbri. Nu se grăbea să se mărite, îi plăcea să declare că, dacă era să-şi pună pirostriile, spera ca alesul să fie un om învăţat, nu neapărat un bancher. Nu avea cum să-i spună asta lui Jacob, deşi le-o mărturisise de multe ori mamei şi surorii ei. În opinia lui Brigitte, era o viaţă anostă. Tânărul prieten al lui Horst pe care pusese ochii era la fel de frivol ca ea şi provenea tot dintr-o familie importantă în lumea afacerilor bancare. Jacob urma să se vadă cu tatăl băiatului în luna septembrie, pentru a discuta problema, deşi Brigitte nu ştia acest lucru. Pentru Beata însă nu apăruse niciun pretendent, ceea ce nu era de mirare, dată fiind lipsa oricărui efort din partea ei. La petreceri aproape că nu vorbea deloc. Îşi însoţea conştiincioasă părinţii, purta rochiile alese de mama ei, era mereu politicoasă cu gazdele şi se simţea foarte uşurată atunci când venea timpul să plece acasă. Spre deosebire de Brigitte, care trebuia luată cu forţa, nevrând să piardă niciun moment de distracţie şi se tot întreba de ce avea o familie atât de plictisitoare. Ca întotdeauna, Horst era complet de acord cu ea. Beata şi Ulm erau cei serioşi. — Te-ai distrat bine la Geneva? o întrebă Ulm. El era singurul care îşi dădea osteneala să poarte o conversaţie cu ea. Horst şi Brigitte erau prea ocupaţi să se amuze ca să-şi piardă timpul discutând subiecte serioase cu sora lor. — Da, m-am simţit bine, spuse Beata zâmbindu-i timid. Chiar dacă era fratele ei, aspectul fizic şi gentileţea lui nu încetau s-o surprindă. Ulm era înalt, blond şi atletic, aşa cum fusese şi Jacob în tinereţe. Avea ochi albaştri şi trăsături care-i nedumereau pe străini, fiindcă nu arăta a evreu. Desigur, toţi le cunoşteau obârşia, dar asta nu însemna că nu erau acceptaţi chiar şi în mediile cele mai aristocrate din Köln. Tatăl lor era prieten din copilărie cu membri ai familiilor Hohenlohe sau Thurn und Thaxis. Wittgensteinii erau atât de respectaţi şi de vestiţi, încât li se deschideau toate uşile. Însă Jacob le spusese copiilor săi că, atunci când avea să vină vremea să se căsătorească, soţii lor trebuiau să fie evrei. Nu încăpea discuţie şi niciunul dintre ei nu se gândea să nu fie de acord. Societatea îi accepta ca atare, iar la momentul potrivit aveau să aleagă o persoană din lumea lor. Dacă i-ar fi privit cineva pe Ulm şi pe Beata în timp ce se plimbau pe malul lacului, nici n-ar fi crezut că erau rude. Fraţii şi sora ei semănau foarte mult cu tatăl lor, fiind înalţi, blonzi, cu ochi albaştri şi trăsături fine. Beata, în schimb, semăna cu mama ei: era brunetă, micuţă, fragilă şi delicată, cu părul de abanos şi pielea de porţelan. Avea o trăsătură în comun cu ceilalţi, anume ochii albaştri enormi, însă, cu excepţia acelei diferenţe minore, era imaginea în oglindă a mamei ei, ceea ce îi făcea mare plăcere, în secret, lui Jacob. Încă era foarte îndrăgostit de soţia lui, după aproape douăzeci şi nouă de ani, astfel că atunci când vedea zâmbetul Beatei îşi amintea de soţia sa, care la începutul căsătoriei lor avea aceeaşi vârstă şi era mişcat pe dată. Aşadar, avea o mare slăbiciune pentru Beata, iar Brigitte se plângea de multe ori că aceasta era preferata lui. O lăsa să facă orice voia. Însă dorinţele Beatei erau inofensive. Planurile lui Brigitte erau mult mai îndrăzneţe decât cele ale surorii ei mai mari. Beata prefera să rămână acasă şi să citească. Singura dată când tatăl ei se supărase cu adevărat pe ea fusese atunci când o găsise citind Biblia în versiunea regelui Iacob. — Ce e asta? o întrebase cu o mină aspră. Beata avea şaisprezece ani pe vremea aceea şi era fascinată de carte, înainte citise destul de mult din Vechiul Testament. — E interesant, tată. Poveştile sunt minunate şi multe lucruri sunt exact la fel cu acelea în care credem noi. Beata prefera Noul Testament celui Vechi. Tatăl ei găsise că aşa ceva era inadmisibil şi îi luase cartea. Nu voia ca fiica lui să citească o Biblie creştină şi i se plânsese soţiei sale în legătură cu acest lucru, sugerându-i Monikăi să-i supravegheze cu atenţie lecturile. De fapt, Beata parcurgea cu nesaţ orice volum îi cădea în mână, inclusiv Aristotel şi Platon. Era o cititoare avidă şi îi plăceau foarte mult filosofii greci. Chiar şi tatăl ei se vedea nevoit să recunoască faptul că, dacă ar fi fost bărbat, ar fi fost un savant în toată puterea cuvântului. Ceea ce îşi dorea pentru ea acum, aşa cum dorea şi pentru Ulm şi, destul de curând şi pentru ceilalţi doi, era să se căsătorească. Începea să-i fie teamă că avea să se deprindă cu celibatul dacă mai aştepta mult. Jacob avea câteva idei pe care voia să le analizeze cu mai multă atenţie în timpul iernii, dar războiul îi afectase toate planurile. Majoritatea bărbaţilor în putere se înrolaseră, iar mulţi tineri dintre cunoscuţii lor fuseseră omorâţi în ultimul an. Incertitudinea era foarte deranjantă. Se gândea că Beata s-ar fi înţeles bine cu un bărbat mai în vârstă. Voia pentru Beata un partener de viaţă matur, care să-i poată aprecia intelectul şi să-i împărtăşească interesele. Nu se opunea acestei idei nici pentru Brigitte, căreia i-ar fi fost de folos un soţ capabil să o ţină sub control. Deşi îşi iubea toţi copiii, era foarte mândru de fiica lui mai mare. Se considera un bărbat înţelept şi plin de compasiune. Era genul de om la care nimeni nu ezita niciodată să apeleze. Beata îl iubea şi îl respecta foarte mult, aşa cum îşi iubea şi mama. Cu toate acestea, în secret, le spunea celorlalţi că îi era mai uşor să discute cu mama ei, care era mai puţin rigidă. Tatăl era la fel de serios ca Beata şi, de multe ori, dezaproba frivolităţile mezinei. — Aş vrea să nu trebuiască să te întorci pe front, murmură Beata cu tristeţe, în timp ce îşi continuau plimbarea. Ceilalţi se întorseseră, iar acum ea şi Ulm erau cu mult în faţa lor. — Nici mie nu-mi place, dar cred că totul se va termina în curând, spuse el zâmbind. Nu credea cu adevărat acest lucru, însă aşa se cuvenea să-i răspundă unei femei. Ar trebui să pot veni iar acasă, de Crăciun. Beata dădu din cap gânditoare, părându-i-se că până atunci mai era o eternitate. Nu putea îndura gândul că i se putea întâmpla ceva. Îl adora mai mult decât îi spusese vreodată. Îl iubea şi pe Horst, dar acesta îi părea mai degrabă un frăţior ignorant, nu un frate mai mare. Îi plăcea să o necăjească şi mereu o făcea să râdă. Legătura ei cu Ulm era diferită. Vorbiră în continuare pe tot drumul către hotel, iar în seara aceea luară cina împreună pentru ultima dată înainte ca băieţii să se întoarcă în Germania. Ca de obicei, Horst îi amuză pe toţi, imitând persoanele cu care se întâlniseră şi povestindu-le istorii scandaloase despre prietenii lor. Bărbaţii plecară a doua zi, iar femeile rămaseră pentru ultimele trei săptămâni ale vacanţei la Geneva. Jacob voia ca ele să rămână cât mai mult în Elveţia, deşi Brigitte începea să se plictisească. Beata şi mama ei, în schimb, erau foarte fericite acolo. Într-o după-amiază, Brigitte şi Monika se duseră la cumpărături, iar Beata spuse că avea să rămână la hotel, fiindcă o durea capul. Nu era adevărat, dar i se părea obositor să colinde magazinele împreună cu ele. Brigitte proba mereu toate hainele care-i cădeau în mână, îşi comanda rochii, pălării şi pantofi. Impresionată de bunul ei gust şi de simţul ei accentuat al modei, mama o încuraja întotdeauna. Apoi, după ce treceau pe la toţi croitorii, pe la toate modistele şi pe la toate magazinele care făceau mănuşi nemaipomenite, dădeau o tură pe la bijutieri. Beata ştia că nu aveau să se întoarcă până la cină şi se bucura să poată sta singură la soare, citind. După prânz, coborî pe malul lacului şi porni în plimbarea obişnuită. Era puţin mai frig decât în ziua precedentă şi purta o rochie albă de mătase, o pălărie care să o apere de soare şi, pe umeri, un şal bleu de culoarea ochilor ei. Vorbea încet, de una singură. Cea mai mare parte a oaspeţilor hotelului luau prânzul sau erau plecaţi în oraş, aşa că avea cărarea disponibilă numai pentru ea. Se plimba cu fruntea plecată, gândindu-se la fraţii ei. Din senin, auzi un zgomot în spate; când ridică privirea, fu uimită să vadă un tânăr înalt care trecu rapid pe lângă ea, zâmbindu-i. Se îndrepta în aceeaşi direcţie, iar ea fu atât de surprinsă de apariţia lui încât făcu repede un pas într-o parte, se împiedică şi îşi suci glezna. O duru pentru o clipă, însă nu i se păru nimic grav. El îi întinse repede mâna şi o prinse înainte să cadă. — Îmi pare rău, nu am vrut să vă sperii şi cu atât mai puţin să vă dobor. Părea îngrijorat şi lăsa impresia că regreta sincer incidentul, iar Beata observă că era nemaipomenit de chipeş. Înalt, blond, cu ochii de aceeaşi culoare ca ai ei, cu braţe lungi, puternice şi umeri atletici. În timp ce vorbea cu ea nu îi dădu drumul la braţ. Tânăra femeie îşi dădu seama că pălăria i se deplasase puţin. O îndreptă, privindu-l pe furiş. Părea puţin mai în vârstă ca fratele ei mai mare. Purta pantaloni albi şi un sacou bleumarin, o cravată în aceeaşi culoare şi o pălărie de pai foarte frumoasă, care îi dădea un aspect oarecum uşuratic. — Mulţumesc, sunt bine. Eu am fost de vină. Nu v-am auzit la timp ca să mă dau la o parte. — Sau ca să mă vedeţi, până ce v-am doborât. Mi-e teamă că nu m-am comportat deloc aşa cum trebuie. Sunteţi bine? Aţi păţit ceva la gleznă? Bărbatul părea simpatic şi amabil. — N-am nimic. M-aţi prins înainte să mă rănesc. Îi vorbise în franceză, iar ea îi răspunsese în aceeaşi limbă. Învăţase franceza la şcoală şi se perfecţionase permanent. Tatăl ei insistase ca ele să înveţe şi engleza, dar era de părere că trebuia să vorbească şi italiana şi spaniola. Beata le studiase pe ambele, dar nu excela la niciuna. Engleza ei era acceptabilă, însă franceza o vorbea fluent. — Aţi vrea să staţi jos o clipă? Bărbatul arătă spre o bancă din apropiere, de unde se putea admira lacul. O strângea de braţ ca şi cum îi era teamă că ea ar fi putut cădea dacă i-ar fi dat drumul, ceea ce o făcu să zâmbească. — Sunt bine, nu vă faceţi griji. Însă perspectiva de a sta lângă el pentru o clipă i se păru atrăgătoare. Nu obişnuia să facă asta, de fapt nu mai făcuse asta niciodată, dar era atât de agreabil şi de politicos şi părea să regrete atât de mult accidentul pe care-l provocase, încât îi păru rău pentru el. În plus, nu era nimic rău în a purta o scurtă conversaţie înainte de a-şi continua plimbarea. Nu avea de ce să se grăbească înapoi la hotel, fiindcă ştia că mama şi sora ei nu aveau să se întoarcă pentru câteva ore bune. Îl lăsă să o conducă la bancă, iar el se aşeză lângă ea, menţinând o distanţă respectabilă. — Chiar sunteţi în regulă? Privi spre glezna ei pe sub tivul fustei şi observă cu uşurare că nu era umflată. — Jur, răspunse ea zâmbind. — Voiam doar să trec pe lângă dumneavoastră, fără să vă deranjez. Ar fi trebuit să spun ceva sau să vă previn. Eram foarte departe, mă gândeam la războiul ăsta nenorocit. Părea îngrijorat spunând aceste cuvinte. Incapabilă să-şi dezlipească privirea de pe chipul lui, Beata se gândi că nu mai cunoscuse niciodată pe cineva care să semene cu el. Părea un prinţ dintr-un basm şi era deosebit de prietenos. Nu părea să aibă aere sau pretenţii. Semăna cu un prieten de-al lui Ulm, deşi arăta mult mai bine. — Deci nu sunteţi elveţian? întrebă ea cu interes. — Sunt francez, rosti el cu simplitate, iar Beata se încruntă, fără să spună nimic. E foarte rău? Bunicul meu, tatăl mamei, e elveţian. De asta mă aflu aici. A murit acum două săptămâni şi a trebuit să-i ajut pe părinţii mei şi pe fratele meu să rezolve toate problemele cu moştenirea. Am primit o permisie. Era deschis şi direct, fără a fi lăudăros sau exagerat de familiar. Dar manierele lui desăvârşite sugerau o origine aristocratică. — Nu, nu e rău deloc, răspunse ea fără să stea pe gânduri. Eu sunt nemţoaică. Se aştepta oarecum ca el să sară de pe bancă şi să-i spună că îi ura pe nemţi. Erau duşmani în război şi nu avea idee cum ar fi putut să reacţioneze la mărturisirea ei. — Vă aşteptaţi să vă învinovăţesc pentru război? o întrebă el blând, zâmbindu-i. Era o tânără deosebit de drăguţă. I se părea cu adevărat frumoasă şi, vorbind cu ea, fusese impresionat de timiditatea ei. Brusc, se bucură că fusese aproape gata să o doboare. Dumneavoastră aţi făcut asta? Acest război nenorocit e vina dumneavoastră, mademoiselle? Ar trebui să fiu supărat pe dumneavoastră? o tachină el, smulgându-i un hohot de râs. — Sper că nu. Sunteţi în armată? se interesă ea. Spusese că era în permisie. — Cavalerist, am studiat la academia de echitaţie de la Saumur. Beata ştia că toţi aristocraţii se pregăteau să devină ofiţeri de cavalerie în acea unitate prestigioasă. — Trebuie să fie foarte interesant. Caii erau animalele ei favorite şi călărise mult când era mică. Îi plăcea să iasă la plimbare cu fraţii ei, mai ales cu Ulm. Horst se agita mereu şi îşi agita şi caii, ceea ce îl speria pe al ei. Şi fraţii mei sunt militari, i se confesă ea. O privi meditativ pentru o clipă îndelungată, pierdut în ochii ei albaştri, mai închişi la culoare decât ai lui. Nu mai văzuse niciodată un păr atât de întunecat în contrast cu o piele atât de albă. Părea o pictură, aşa cum stătea aşezată pe bancă. — Nu ar fi frumos ca diferendele dintre naţiuni să se rezolve atât de simplu, doi oameni care stau pe o bancă într-o după-amiază de vară, contemplând un lac? Am putea discuta despre toate problemele şi am ajunge la un acord. Aşa n-ar mai fi nevoie ca tinerii să moară pe câmpul de luptă. Vorbele lui o făcură să se încrunte din nou. Îi amintiseră cât de vulnerabili erau fraţii ei. — Ar fi foarte bine. Fratele meu mai mare crede că se va termina în curând. — Aş vrea să pot fi de acord, spuse el politicos. Mi-e teamă că o dată ce le dai oamenilor arme, perspectiva păcii se îndepărtează dramatic. Ar putea să mai dureze câţiva ani. — Sper să nu aveţi dreptate, şopti ea. — Şi eu sper la fel, răspunse necunoscutul, părând din nou jenat. Am fost incredibil de nepoliticos. Mă numesc Antoine de Vallerand. Se ridică, se înclină uşor şi apoi se aşeză din nou, în timp ce ea zâmbea. — Eu sunt Beata Wittgenstein, răspunse ea, pronunţând W-ul ca un V. — Cum se face că vorbiţi franceza aşa de bine? întrebă el. E o franceză fără cusur, fără niciun fel de accent. În realitate, vorbiţi ca o pariziancă. Nu ar fi ghicit niciodată că era nemţoaică. Pe deasupra, nici după ce îi auzi numele nu-i trecu prin cap că era evreică. Spre deosebire de majoritatea celor din jurul său, pentru el nu contau aceste lucruri. O vedea doar ca pe o tânără frumoasă şi inteligentă. — Am învăţat-o la şcoală, îl informă ea surâzând. — Nu cred; sau, dacă aşa e, sunteţi mult mai deşteaptă ca mine. Am învăţat engleza la şcoală, însă nu pot vorbi o boabă. Iar germana mea e sub orice critică. Nu am talentul dumneavoastră. Majoritatea francezilor nu-l au. Vorbim franceză şi cam atât. Presupunem că toată lumea va învăţa franceză ca să poată conversa cu noi; din fericire, dumneavoastră aţi făcut-o. Vorbiţi şi engleza? Deşi nu se cunoşteau şi îşi putea da seama că era timidă, părea deosebit de inteligentă şi de dezinvoltă. Ea însăşi era surprinsă de cât de bine se simţea. Chiar dacă era un străin, îi crea impresia de siguranţă. — Vorbesc engleza, recunoscu ea, dar nu la fel de bine ca franceza. — Sunteţi încă elevă? I se părea foarte tânără. El avea treizeci şi doi de ani, era cu doisprezece ani mai mare decât ea. — Acum nu, am terminat, răspunse ea cu sfială. Dar citesc foarte mult. Mi-ar fi plăcut să merg la facultate, dar tata nu mi-a permis acest lucru. — De ce? Peste o clipă îşi dădu singur răspunsul, zâmbind: Crede că ar trebui să vă căsătoriţi şi să aveţi copii. Nu aveţi de ce să faceţi o facultate. Am dreptate? — Absolut. — Şi nu doriţi să vă căsătoriţi? Îi amintea tot mai mult de Ulm. Avea senzaţia că ea şi Antoine erau prieteni vechi, iar el părea să se simtă la fel de în largul lui. Era dornică să fie complet sinceră cu el, lucru foarte rar pentru ea. De obicei era foarte timidă cu bărbaţii. — Nu vreau să mă mărit dacă nu mă îndrăgostesc, răspunse ea cu simplitate, iar el o aprobă. — Mi se pare logic. Părinţii dumneavoastră sunt de acord? — Nu sunt sigură. Căsătoria lor a fost aranjată şi n-au avut a se plânge. Vor ca şi fraţii mei să se însoare. — Câţi ani au fraţii dumneavoastră? — Douăzeci şi trei şi douăzeci şi şapte. Unul dintre ei este destul de serios, dar celălalt vrea doar să se distreze şi e mai nebunatic. Îi zâmbi precaută lui Antoine. — La fel suntem eu şi fratele meu. — Câţi ani are? — Este cu cinci ani mai tânăr. Are douăzeci şi şapte de ani, ca fratele dumneavoastră mai mare, iar eu sunt tare bătrân, am deja treizeci şi doi. Dar nu mai am nicio speranţă. Într-adevăr, până în acel moment, îşi pierduse aproape de tot speranţa. — Care din ei sunteţi? — Poftim? Păru să nu o înţeleagă pentru o clipă. A, da, el e nebunaticul. Eu sunt cel plictisitor. Apoi îşi ceru scuze: îmi pare rău, n-am vrut să sugerez că fratele dumneavoastră mai mare este plictisitor. Îmi închipui că e doar serios. Eu am fost mereu cel responsabil, spre deosebire de fratele meu, prea ocupat să se distreze ca să se poată gândi la responsabilităţi. Poate că are dreptate. Eu sunt mult mai liniştit. — Şi nu sunteţi căsătorit? întrebă ea cu interes. Situaţia era cel puţin bizară. Îşi adresau întrebări pe care nu ar fi îndrăznit niciodată să le rostească într-o sală de bal, într-un salon sau la o petrecere. Dar acolo, aşezaţi pe bancă, privind spre lac, i se părea perfect normal să-l întrebe orice îşi dorea. Bărbatul acela îi stârnea curiozitatea. Simţea că putea avea încredere în el, deşi era foarte chipeş. De obicei, în astfel de situaţii, bărbaţii minţeau, însă ei nu i se părea că acesta era şi cazul lui Antoine. Credea tot ce-i spusese şi avea impresia că se aflau pe aceeaşi lungime de undă. — Nu, nu sunt căsătorit, spuse el amuzat. M-am gândit o dată sau de două ori la asta, dar niciodată nu am avut senzaţia că trebuie să o fac, deşi familia m-a presat foarte mult. Sunt fiul cel mai mare. N-am vrut să fac o greşeală şi să mă însor cu femeia nepotrivită. Am preferat să rămân singur, aşa că sunt singur. — Sunt de acord, zise ea cu fermitate. Uneori i se părea aproape copilăroasă, dar alteori se vedea că are idei foarte hotărâte, precum cele despre căsătorie şi mersul la facultate. — Ce aţi fi vrut să studiaţi dacă aţi fi avut posibilitatea? Vru el să ştie. — Filosofia, replică ea după o clipă de reflecţie. Vechii greci, cred. Poate religie sau filosofia religiei. Am citit o dată Biblia din scoarţă-n scoarţă. Antoine era impresionat. Avea în faţă o tânără inteligentă, foarte frumoasă şi capabilă de a întreţine o conversaţie extrem de plăcută. — Şi ce părere va făcut? Nu pot spune că am citit-o, doar pe ici, pe colo, mai ales la nunţi şi la înmormântări. Cea mai mare parte a timpului mi-o petrec în compania cailor sau ajutându-l pe tata să administreze proprietatea noastră. Întotdeauna am fost îndrăgostit de pământ. Îi era greu să-i explice cât de mult însemnau pentru el pământurile şi calul său. Le avea în sânge. — Cred că mulţi bărbaţi sunt în situaţia asta. Unde este proprietatea familiei dumneavoastră? Îi plăcea să stea la taclale cu el şi nu voia să încheie discuţia. — În Dordogne, ţinutul cailor. Lângă Perigord, aproape de Bordeaux, dacă asta vă spune ceva. Ochii i se luminară vorbind despre pământurile dragi, iar ea putu înţelege ce însemnau pentru el. — N-am fost niciodată acolo, dar cred că sunt nişte locuri minunate, dacă le iubiţi atât de mult. — Cu siguranţă. Unde locuiţi în Germania? — La Köln. — Am fost acolo. Îmi place foarte mult şi Bavaria. Iar Berlinul e pur şi simplu o încântare. — La Berlin ar vrea să se mute fratele meu, Horst. Sigur, nu va putea face asta. După război trebuie să lucreze pentru tata, nu are de ales. Bunicul meu şi tatăl meu şi fraţii lui şi fratele meu Ulm lucrează cu toţii la banca familiei. Nu mi se pare foarte distractiv, dar se pare că tuturor le place. Cred că ar fi interesant, spuse ea, iar el îi zâmbi. Avea foarte multe idei inteligente şi privea cu o enormă curiozitate lumea dimprejur. Antoine nu se îndoia că dacă ar fi mers la facultate sau ar fi putut lucra la bancă s-ar fi descurcat excelent. Încă era impresionat de faptul că citise Biblia când era mică. — Ce vă place să faceţi? — Îmi place foarte mult să citesc şi să învăţ lucruri noi. Mi-ar plăcea să devin scriitoare, dar, desigur, nu pot face nici asta. Niciun bărbat nu ar fi fost de acord să se dedice unei asemenea activităţi, în loc să aibă grijă de el şi de copii. — Poate că veţi reuşi într-o zi, până la urmă totul depinde de persoana cu care vă căsătoriţi, în cazul în care o faceţi. Aveţi şi surori sau numai fraţi? — Am o soră mai mică, Brigitte, în vârstă de şaptesprezece ani. Îi place foarte mult să meargă la petreceri, să danseze şi să se îmbrace frumos şi de-abia aşteaptă să se mărite. Îmi spune întotdeauna că sunt foarte plicticoasă, mărturisi Beata surâzând, ceea ce-i dădu tânărului imboldul de a o lua în braţe, chiar dacă nu fuseseră prezentaţi aşa cum se cuvine. Brusc, incidentul care le permisese să se cunoască se profila ca un noroc extraordinar, iar Antoine avea sentimentul că şi Beata gândea la fel. — Fratele meu crede acelaşi lucru despre mine, însă trebuie să vă spun că nu vă găsesc deloc plictisitoare, îmi place foarte mult să vorbesc cu dumneavoastră. — Şi mie îmi place să vorbesc cu dumneavoastră, spuse Beata timidă, întrebându-se dacă nu cumva era cazul să se întoarcă. Deja stăteau împreună pe bancă de ceva vreme. Poate de mai multă vreme decât ar fi trebuit. Tăcură o clipă îndelungată, admirând lacul, apoi el se întoarse din nou spre ea. — Aţi dori să vă însoţesc până la hotel? Probabil familia e îngrijorată. — Mai devreme, mama şi sora mea au plecat la cumpărături. Nu cred că se vor întoarce până la cină, dar poate că ar trebui să mă îndrept spre hotel, spuse ea responsabilă, deşi nu voia să plece. Amândoi se ridicară fără chef, iar el o întrebă cum îşi mai simţea glezna. Se bucură să audă că nu o durea deloc şi îi oferi braţul, în timp ce mergeau agale. Plimbarea le îngădui să afle şi alte lucruri unul despre celălalt. Amândoi urau petrecerile în general, însă le plăcea mult să danseze. Spre încântarea lui Antoine, fetei îi plăceau caii şi echitaţia. Amândurora le plăceau vapoarele şi aveau o pasiune pentru mare. Beata se lăudă că nu suferise niciodată de rău de mare, lucru greu de crezut pentru interlocutorul ei. Recunoscu, în schimb, că îi era foarte teamă de câini, deoarece fusese muşcată când era mică. Amândoi se declarară îndrăgostiţi de Italia, deşi el spuse că îi plăcea foarte mult şi Germania, însă, deocamdată, n-o putea recunoaşte în mod deschis. Războiul şi faptul că ţările lor erau duşmane la momentul acela nu aveau nicio importanţă. Antoine păru cu adevărat dezamăgit când ajunseră înapoi la hotel. Nu voia să o părăsească, deşi trebuia să cineze cu familia lui. Ar fi vrut să petreacă mai mult timp cu ea, iar atunci când se găsiră în faţa hotelului, privindu-se în ochi, îşi dori ca acea clipă să nu se termine niciodată. — Aţi dori să luaţi ceaiul? sugeră el, iar ochii ei se luminară. — Mi-ar face o plăcere deosebită, mulţumesc. O conduse pe terasa unde se servea ceaiul. Era plin de femei elegante şi de cupluri opulente care mâncau aperitive şi vorbeau încet în franceză, germană, italiană sau engleză. Îşi băură ceaiul în tihnă. La final, incapabil să mai prelungească momentul, o conduse până în hol şi o privi cu atenţie. I se părea micuţă şi fragilă, dar, de fapt, după orele de conversaţie, ştia că avea o personalitate puternică şi că era în stare să-şi apere ideile. Avea opinii puternice în multe privinţe şi, până în prezent, era de acord cu cele mai multe dintre ele. Iar cele cu care nu era de acord îl amuzau. Nu găsea nimic plictisitor la ea, din contră: i se părea foarte deosebită şi extrem de frumoasă. Nu ştia decât că trebuia să o revadă. — Credeţi că mama dumneavoastră v-ar permite să luaţi prânzul cu mine mâine? O privi cu speranţă, dorind să-i atingă mâna, dar neîndrăznind. Şi mai mult, ar fi vrut să-i atingă chipul. Avea o piele foarte fină. — Nu sunt sigură, spuse Beata cu sinceritate. Avea să-i fie greu să explice cum se întâlniseră, precum şi faptul că petrecuseră atât de mult timp împreună, discutând, fără un însoţitor. Dar nu se întâmplase nimic nepotrivit, iar el era extrem de politicos şi de binecrescut. N-ar fi avut ce obiecţii să ridice, cu excepţia naţionalităţii lui, care, desigur, reprezenta un impediment. Pe de altă parte, se aflau în Elveţia, nu era ca şi cum l-ar fi întâlnit acasă, iar duşmănia dintre ţările lor nu însemna că el era un om rău. Totuşi, Beata nu era sigură că mama ei avea să vadă lucrurile în acest mod, ţinând seama că fraţii ei luptau împotriva francezilor şi puteau fi omorâţi de către aceştia în orice clipă. Părinţii ei erau patrioţi înverşunaţi şi aveau o concepţie destul de închistată asupra lumii, după cum ştia foarte bine. De asemenea, era conştientă că dacă el i-ar fi cerut mâna, familia ei l-ar fi considerat nepotrivit deoarece nu era evreu. I se părea însă prematur să se îngrijoreze în legătură cu asta. — Poate că mama şi sora dumneavoastră vor dori să ni se alăture la prânz? sugeră el cu speranţă. Nu avea de gând să renunţe. Războiul i se părea un obstacol mic în acel moment, căci Beata era prea minunată ca să o piardă. — Le voi întreba. Nu avea să se limiteze la transmiterea invitaţiei, era hotărâtă să lupte ca o tigroaică pentru a-l revedea şi trebuia să-şi mobilizeze toate forţele în acest scop. Ştia că, din punctul de vedere al mamei ei, Antoine avea două bile negre: naţionalitatea şi confesiunea. — Să discut cu mama dumneavoastră personal? întrebă el preocupat. — Nu, mă descurc eu, spuse Beata, dând din cap. Subit, se simţiră aliaţi într-o conspiraţie nerostită, o extensie a prieteniei lor abia înfiripate. Departe de a spera la mai mult, tânăra femeie se agăţa de gândul că puteau menţine o relaţie de amiciţie. — Pot să vă sun diseară? Beata îi dădu numărul camerei de hotel pe care o împărţea cu Brigitte. — În seara aceasta luăm cina la hotel. — Şi noi, răspunse el surprins. Poate că ne vom vedea şi mă voi putea prezenta mamei şi surorii dumneavoastră. Apoi păru preocupat. Cum vom spune că ne-am întâlnit? Întâlnirea lor se produsese accidental, însă nu într-un mod extrem de politicos, iar conversaţia lor îndelungată fusese cel puţin nepotrivită. Beata râse: — Voi spune doar că m-aţi doborât, după care m-aţi ajutat să mă ridic. — Sunt sigur că va fi impresionată. Veţi povesti că v-am împins în noroi, sau doar că v-am aruncat în lac ca să vă curăţaţi după căzătură? Beata râse ca un copil la sugestiile lui, iar Antoine se simţi mai fericit ca oricând. Sunteţi chiar rea, continuă el. Aţi putea măcar să-i spuneţi că v-am prins de mână ca să nu cădeţi, deşi era gata să vă dobor din cauza grabei. Şi aţi putea avea decenţa să-i comunicaţi mamei dumneavoastră că m-am prezentat aşa cum se cuvine. — Poate o voi face. Pentru o clipă, Beata păru cu adevărat îngrijorată. În cele din urmă, stingherită, îi făcu propunerea la care se tot gândise: V-ar deranja foarte tare dacă i-am spune că sunteţi elveţian? După o scurtă ezitare, Antoine dădu din cap aprobator. Înţelegea că naţionalitatea lui reprezenta o problemă pentru ea sau că mama ei ar fi putut manifesta obiecţii. O problemă mult mai mare avea să fie faptul că el era nobil francez, nu evreu, însă Beata nu i-ar fi spus niciodată aşa ceva. Ea se bucura la ideea că, din moment ce erau doar prieteni, pe mama ei nu avea să o irite atât de tare. Ce era rău în a te împrieteni cu un creştin? Câţiva dintre prietenii părinţilor ei erau creştini. Intenţiona să folosească acest argument dacă mama ei obiecta la ideea prânzului. — De fapt, sunt elveţian pe sfert. Trebuie să-mi amintesc să nu cumva să număr în faţa mamei dumneavoastră, ca să nu spun soixante-dix în loc de septante. M-aş da de gol. Dar nu mă deranjează dacă vă e mai simplu să mă prezentaţi drept elveţian. E ruşine că asta a ajuns să fie o problemă în zilele noastre. Adevărul era că nici familiei lui nu avea să-i pice bine vestea că se împrietenise cu o nemţoaică şi că, mai rău, era complet înnebunit după ea. Între germani şi francezi nu putea fi vorba de prietenie, însă Antoine nu înţelegea de ce el şi Beata trebuiau să plătească acest preţ. Nu vă faceţi griji, ne vom descurca, îi spuse cu blândeţe atunci când ea îl privi cu imenşii ei ochi albaştri. Va fi totul în regulă, Beata. Promit. Într-un fel sau altul, ne vom vedea mâine. Nu avea de gând să lase nimic să intervină între ei, iar ea se simţi protejată. Erau aproape străini şi totuşi Beata avea o încredere neclintită în el. În după-amiaza aceea se întâmplase ceva minunat şi deosebit între ei. Vă voi suna în seara aceasta, îi făgădui solemn când ea intră în lift şi se întoarse să-i mai surâdă o dată în timp ce liftierul închidea uşile. Rămase pe loc, melancolic, iar ea urcă, ştiind că într-o singură după-amiază întreaga ei viaţă se schimbase. Antoine zâmbea în sinea lui când părăsi hotelul.

Hotel Vendome de Danielle Steel Capitolul 1   Atmosfera din holul de la intrarea în hotelul Vendôme de pe East 69th Street din New York era una în care se îmbina eleganţa ireproşabilă cu meticulozitatea detaliilor. Pardoseala de marmură în carouri albe şi negre era imaculată, traverse roşii erau aşternute imediat ce cădea afară un strop de ploaie, decoraţiile de pe pereţi erau rafinate, iar enormul candelabru de cristal din hol amintea de cele mai frumoase palate din Europa. Hotelul era mult mai mic decât clădirile din care fusese inspirat, dar călătorilor cu experienţă li se părea asemănător cu Ritz din Paris, unde proprietarul hotelului Vendôme lucrase ca secretar al directorului timp de doi ani, pe când făcea practică în cele mai bune hoteluri din Europa. Hugues Martin, un bărbat de 40 de ani, fusese absolvent al ilustrei şi respectatei şcoli de hotelieri din Lausanne, Elveţia, iar hotelul din Upper East Side, de pe Insula Manhattan, era visul său. Nici acum nu-i venea să creadă ce noroc avusese, cum îi ieşiseră toate atât de bine cu cinci ani în urmă. Tatăl său, bancher în Elveţia, şi mama lui, amândoi ţinând la fel de mult la tradiţie, fuseseră şocaţi când îi anunţase că vrea să facă şcoala de hotelieri. Se trăgea dintr-o familie de bancheri, care credeau că a conduce un hotel sau a lucra într-unul era ceva degradant, de aceea îl dezaprobau cu atâta vehemenţă. Au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-l descurajeze, dar în zadar. După cei patru ani de studii la şcoala din Lausanne, a făcut practică şi a ocupat posturi de o oarecare importanţă la Hotel du Cap, din Cape d’Antibes, la Ritz, din Paris, şi la Claridge’s, din Londra, ba chiar a lucrat o scurtă perioadă şi la Peninsula Hotel din Hong Kong. Atunci şi-a dat seama că dacă ar fi să deţină un hotel, dorea ca acesta să fie undeva în Statele Unite. Hugues a lucrat la Plaza din New York înainte ca acesta să se închidă pentru lucrări extinse de renovare, crezând pe atunci că se afla încă la ani-lumină distanţă de împlinirea visului său. Apoi, întâmplarea a făcut să fie scos la vânzare hotelul Mulberry, o mică unitate hotelieră demodată, neglijată de ani buni, care nu fusese niciodată considerată elegantă, în ciuda poziţiei sale perfecte. Când a auzit de acest hotel, Hugues şi-a numărat toţi banii pe care îi economisise, a luat toate împrumuturile pe care le putea obţine atât la New York, cât şi în Elveţia, adăugând modesta lui moştenire, pe care o pusese deoparte şi o investise, şi putând astfel să achiziţioneze clădirea. Reuşise s-o facă, ipotecând-o. Şi aşa a fost Hugues în stare să cumpere Mulberry şi să realizeze lucrările de renovare necesare, care au durat doi ani. La sfârşitul acestora a luat naştere hotelul Vendôme, spre uimirea newyorkezilor, mulţi dintre ei afirmând că n-au observat până atunci să existe vreun hotel în acea zonă. În anii 1920, clădirea fusese un mic spital privat, fiind transformată, în anii 1940, într-un hotel cu decoraţii de un prost gust înfiorător. După renovare, fiecare centimetru din Vendôme devenise superb, iar serviciile, de cea mai bună calitate. Hugues adusese maeştrii bucătari din toată lumea pentru restaurant, care şi-a câştigat repede o mare popularitate. Directorul de vânzări era un as în profesia lui, aşa că toată lumea a fost de acord că şi departamentul de room-service mergea ca pe roate. În primul an de funcţionare, hotelul s-a bucurat de un succes neaşteptat şi a primit rezervări, cu multe luni înainte, de la turiştii din întreaga lume, care vizitau metropola. Apartamentul prezidenţial era unul dintre cele mai frumoase din oraş. Hotelul Vendôme era o bijuterie de mare preţ, cu apartamente minunat decorate şi camere cu şeminee, stucatură şi tavane înalte. Clădirea era orientată spre sud, aşa că soarele intra în majoritatea camerelor, iar Hugues alesese cele mai frumoase porţelanuri, cristaluri şi draperii, dar şi toate piesele vechi pe care şi le putea permite, precum marele candelabru din holul recepţiei, cumpărat din Geneva, la licitaţia casei Christie’s. Provenea dintr-un castel francez de lângă Bordeaux şi era în perfectă stare. Hugues îşi conducea hotelul de 120 de camere cu o precizie de ceasornic elveţian, cu un zâmbet cald pe buze, dar şi cu o mână de fier. Angajaţii săi, care se remarcau prin discreţie şi profesionalism, reţineau numele tuturor clienţilor şi îşi notau doleanţele şi pretenţiile fiecărui oaspete important. În ultimii trei ani, toate acestea au făcut din Vendôme cel mai renumit hotel-boutique din New York. Din clipa în care intrai în hol, îţi dădeai seama că este un loc de excepţie. În dreptul uşii batante stătea un tânăr însărcinat cu cărarea bagajelor, îmbrăcat într-o uniformă inspirată după cele de chasseurs[1] purtate la Ritz: pantaloni bleumarin, un sacou scurt, câteva bentiţe aurite la guler şi o mică pălărie rotundă înclinată şic, cu un şnur care se lega sub bărbie. Pentru a satisface dorinţele clienţilor, exista o armată de astfel de băieţi şi o echipă de recepţioneri extrem de bine pregătiţi. Toţi se mişcau repede să-şi servească clienţii, şi întregul personal era gata să le împlinească orice dorinţă, fie ea mai mare sau mai mică. Hugues era perfect conştient de importanţa serviciilor. Secretarii directorului purtau fracuri negre şi pantaloni în dungi, această îmbrăcăminte fiind inspirată tot după cea de la Ritz. Hugues însuşi era disponibil zi şi noapte, purtând un costum bleumarin, o cămaşă albă şi o cravată Hermes de culoare închisă, şi avea o memorie extraordinară în privinţa oricărui oaspete al hotelului. De câte ori era posibil, îi întâmpina personal pe clienţii importanţi. Era un proprietar de hotel desăvârşit, căruia nu-i scăpa niciun amănunt. Şi se aştepta de la şefii de departamente să aplice standardele stabilite de el. Oaspeţii hotelului continuau să vină aici atât pentru calitatea serviciilor, cât şi pentru ambianța luxoasă. În plus, hotelul era plin de flori exotice, iar spa-ul său era unul dintre cele mai bune din oraş. Aproape că nu exista serviciu pe care să nu-l ofere, atâta timp cât nu încălca legea şi normele bunei-cuviinţe. Şi, în pofida obiecţiilor pe care le aveau părinţii lui, Hugues simţea că ar fi fost mândri de el în adâncul sufletului lor. Le folosise banii cu chibzuinţă, iar hotelul avusese un asemenea succes în primii trei ani, că aproape scăpase de datorii. Nici nu era de mirare, din moment ce Hugues lucra zi şi noapte să-l menţină la un nivel corespunzător. În ceea ce priveşte viaţa lui personală însă, îl costase mult această reuşită: îl părăsise soţia, iar acesta era unul dintre subiectele preferate de bârfă, atât ale personalului, cât şi ale clienţilor. Cu nouă ani în urmă, pe când lucra la Claridge’s din Londra, o întâlnise pe Miriam Vale, supermodelul de faimă internaţională, o femeie de o frumuseţe fără cusur. Şi, ca toţi ceilalţi, pusese ochii pe ea, fiind vrăjit din clipa în care o cunoscuse. Avusese faţă de ea o atitudine extrem de respectuoasă, de adevărat profesionist, ca de altfel faţă de toţi clienţii hotelurilor unde lucrase, dar Miriam era o fată de 23 de ani, care îi dăduse de înţeles că îl doreşte, iar el se îndrăgostise nebuneşte de ea. Era americancă, aşa că, după un timp, o urmase la New York. Fusese o perioadă încântătoare din viaţa lui, în care acceptase un post de mai mică importanţă la Plaza, ca să fie în acelaşi oraş cu ea şi să-şi continue povestea de dragoste. Spre uimirea lui, ea îl iubea la fel de mult, aşa că s-au căsătorit peste şase luni. Nu fusese niciodată mai fericit în toată viaţa lui ca în aceşti primi ani petrecuţi cu ea. După optsprezece luni de la căsătorie, s-a născut fiica lor, Heloise, iar Hugues îşi adora soţia şi fetiţa. Tremura când o spunea, de teamă să nu-i mânie pe zei, dar era convins că avea o viaţă minunată. Era un bărbat devotat căminului său. În ciuda tuturor tentaţiilor întâlnite în industria hotelieră, era un soţ îndrăgostit până peste urechi de nevasta lui, căreia îi era credincios. Ea şi-a continuat cariera de model şi după naşterea lui Heloise, în timp ce tot personalul de la Plaza o iubea şi o răsfăţa pe fetiţă şi îi tachina pe părinţii ei pentru numele pe care i-l dăduseră. Hugues îi asigurase cu toată sinceritatea că o botezase după străbunica sa şi că nu va rămâne pentru totdeauna la Plaza, deci nu exista niciun motiv să nu folosească acest nume. Heloise avea doi ani când cumpărase hotelul Mulberry şi îl transformase în Vendôme. Pe atunci avea tot ce îşi dorea, o soţie şi o fetiţă pe care le iubea şi propriul său hotel. Miriam manifestase mult mai puţin entuziasm faţă de proiect şi se plânsese amarnic că îi va răpi lui Hugues prea mult timp, dar visul lui fusese întotdeauna să deţină un hotel, unul care să fie creaţia sa. Părinţii lui fuseseră şi mai puţin încântaţi de Miriam decât de cariera lui în domeniul hotelier. Aveau mari îndoieli că o fată răsfăţată de 23 de ani, uimitor de frumoasă şi model recunoscut pe plan internaţional, putea fi o soţie potrivită pentru el, dar Hugues o iubea din tot sufletul şi nu avea niciun fel de îndoieli. Aşa cum se şi aşteptase, lui Hugues i-au trebuit doi ani ca să renoveze hotelul. Depăşise doar un pic bugetul, iar rezultatul final corespundea pe deplin aşteptărilor. El şi Miriam erau căsătoriţi de şase ani, Heloise avea patru ani când s-a deschis hotelul Vendôme, iar Miriam a acceptat bucuroasă să pozeze pentru câteva dintre reclamele lor. Faptul că proprietarul era însurat cu Miriam Vale îi dădea hotelului o notă aparte, şi mai ales clienţii bărbaţi sperau întotdeauna să o zărească în hol sau la bar. În schimb, o vedeau mult mai des pe fetiţa ei de patru ani, Heloise, urmându-şi tatăl, ţinută de mână de una dintre cameriste, spre încântarea tuturor. Acum nu mai era Heloise de la Plaza, ci Heloise de la Vendôme, şi devenise un fel de mascotă a hotelului, fiind evident că era mândria şi bucuria vieţii tatălui ei. Greg Bones, celebrul star rock, notoriu pentru problemele sale de comportament, a fost unul dintre primii clienţi cazaţi în apartamentele de lux care s-a îndrăgostit de hotel. Hugues nu era prea încântat de asta, pentru că Bones avea obiceiul de a devasta camerele de hotel şi de a stârni agitaţie oriunde stătea, dar s-a purtat surprinzător de bine la Vendôme, spre uşurarea proprietarului. Iar personalul era cât se poate de pregătit să satisfacă toate cerinţele şi chiar capriciile clienţilor. În a doua zi a sejurului, după o şedinţă foto, Greg s-a întâlnit la bar cu Miriam, înconjurată de asistenţii ei, de editori de reviste, de stilişti şi de un renumit fotograf. În acea după-amiază, tocmai terminaseră un pictorial de 12 pagini pentru revista Vogue şi, imediat ce l-au recunoscut pe Greg Bones, l-au şi invitat la masa lor. Totul s-a desfăşurat repede între ei. Miriam şi-a petrecut aproape întreaga noapte ce a urmat în apartamentul lui Greg, în timp ce Hugues o credea plecată în oraş. Cameristele ştiau foarte bine unde era şi ce făcea – chelnerii de la room-service aflaseră ce se petrecea când Greg comandase şampanie şi caviar la miezul nopţii. Zvonul se răspândise printre membrii personalului cu repeziciunea cu care se întinde focul într-o pădure. Pe la sfârşitul săptămânii, a ajuns şi la urechile lui Hugues. Nu ştia dacă era mai bine să aibă o discuţie cu ea sau să spere că lucrurile vor trece de la sine. Hugues, Miriam şi Heloise îşi aveau propriul apartament cu un etaj mai jos faţă de cele două apartamente de lux, iar personalul de pază al hotelului ştia foarte bine că Miriam se strecura pe scara de serviciu să se vadă cu Greg ori de câte ori Hugues se afla în biroul său. Era o situaţie extrem de stânjenitoare pentru Hugues, care nu voia să-i ceară celebrului star rock să părăsească hotelul. Ar fi ieşit un scandal public. În schimb, şi-a implorat nevasta să-şi vină în fire şi să se poarte decent, î-a sugerat să plece undeva pentru câteva zile, ca să pună capăt acestei nebunii, dar când Bones a părăsit hotelul, ea l-a însoţit la Los Angeles în avionul lui particular. L-a lăsat pe Hugues cu Heloise şi a promis că se întoarce în câteva săptămâni, spunând că trebuia să-şi consume relaţia cu Bones şi rugându-şi soţul s-o înţeleagă. Lui Hugues i s-a frânt inima şi s-a simţit umilit, dar nu voia să-şi piardă nevasta. Spera că dacă o lăsa în voia ei, îi va trece repede această pasiune oarbă. Miriam avea 29 de ani, iar el credea că îi va veni până la urmă mintea la cap. O iubea şi aveau un copil împreună, dar se scria deja despre relaţia lor în toate tabloidele şi în rubrica de scandal din New York Post. A fost o umilinţă îngrozitoare pentru Hugues atât în faţa personalului din hotelul său, cât şi în faţa întregului oraş. Hugues i-a spus lui Heloise că mama ei trebuise să plece să lucreze, lucru pe care îl putea înţelege o fetiţă de patru ani. Dar i-a fost greu să-i îndruge aceeaşi minciună şi când Miriam nu s-a mai întors acasă. Iar după trei luni, Miriam i-a transmis de la Londra, unde se afla cu Greg Bones, că va începe procedurile de divorţ. A fost cel mai groaznic moment din viaţa lui şi, cu toate că purtarea faţă de clienţi i-a rămas neschimbată, fiind mereu atent şi zâmbitor cu ei în acei trei ani, cei care îl cunoşteau bine şi-au dat seama că nu va mai fi niciodată acelaşi. Era mult mai detaşat, serios, părea profund afectat şi cu gândul aiurea, deşi îşi punea o mască surâzătoare în faţa personalului şi a clienţilor. Hugues fusese de o discreţie desăvârşită de la divorţ încoace. Secretara lui şi unii dintre şefii de departamente aflaseră totuşi de aventurile pe care le avea din când în când cu cliente din hotel sau cu femei rafinate şi realizate în carieră, de prin oraş. Era unul dintre cei mai doriţi burlaci din New York, primea invitaţii peste tot, dar nu le accepta decât rareori. Prefera să rămână în umbră şi să nu se ştie nimic despre viaţa lui personală. Îşi petrecea majoritatea timpului la hotel, care era pe primul plan pentru el, cu excepţia fiicei sale, care era mai presus de acesta. Nu avusese nicio relaţie stabilă de când îl părăsise Miriam şi nici nu-şi dorea aşa ceva. Credea că trebuie să-ţi sacrifici viaţa personală dacă vrei să conduci un hotel aşa cum trebuie. Era aproape întotdeauna acolo, supraveghind totul şi muncind un număr impresionant de ore, de cele mai multe ori ţinându-se deoparte pentru a asigura cele mai bune condiţii de desfăşurare a activităţii Hôteliére. La o lună după pronunţarea divorţului, Miriam s-a căsătorit cu Greg Bones, iar după un an şi jumătate de căsnicie a venit pe lume o fetiţă. Heloise nu-şi văzuse mama decât de câteva ori de când aceasta plecase de acasă, şi asta o întrista, iar Hugh era mânios pe Miriam. Era prea ocupată cu noua ei viaţă, prea obsedată de Greg şi, acum, de copil, pentru a se îngriji de fiica lor sau a o vizita mai des. Pentru ea, Heloise şi Hugues aparţineau trecutului. Îl lăsase pe Hugues să fie şi mamă şi tată pentru copilul lor. El nu-i suflase o vorbă despre asta lui Heloise, dar considera dureroasă situaţia în care se aflau amândoi. La hotel, Heloise era mereu înconjurată de înlocuitoare de mamă care o adorau – la room-service, la recepţie, apoi erau cameristele, florăreasa, coafeza şi fetele care lucrau la spa. Toată lumea o iubea pe Heloise, dar nimeni nu-i putea înlocui mama. Cel puţin avea o viaţă fericită, îşi adora tatăl, iar la şapte ani ajunsese prinţesa de la hotelul Vendôme. Obişnuiţii hotelului o cunoşteau şi îi aduceau uneori mici daruri, pentru că, datorită atenţiei pe care o acorda tatăl educaţiei şi manierelor fiicei sale, Heloise era atât adorabilă, cât şi politicoasă. Purta rochiţe drăguţe cu talie înaltă şi mâneci bufante, iar coafeza îi împletea părul lung şi roşcat în codiţe cu funde în fiecare zi când mergea la şcoală, la Lycée Français din apropiere. Tatăl ei o ducea la şcoală în fiecare dimineaţă înainte să înceapă lucrul. Mama ei o suna o dată sau de două ori pe lună, dacă îşi aducea aminte. Seara, Hugues stătea la recepţie, unde se ducea adesea după ce îşi îndeplinea celelalte sarcini, şi supraveghea holul cu privirea, salutându-i discret pe clienţi. Ştia întotdeauna exact cine era cazat în hotel. Verifica zilnic registrele de rezervări, ştia cine era acolo, când venea şi când pleca. La recepţie domnea obişnuitul calm cu care erau întâmpinaţi oaspeţii la sosire. Doamna Van Damme, o bine cunoscută văduvă aristocrată, tocmai se întorsese de la plimbarea de seară cu pechinezul ei, iar Hugues o conduse încet la lift, vorbind cu ea între timp. Anul trecut se mutase într-unul dintre cele mai spaţioase apartamente ale hotelului şi îşi adusese acolo câteva din propriile piese de mobilier, precum şi unele opere de artă. Avea un fiu în Boston care o vizita rar, aşa că ţinea foarte mult la Hugues, iar Heloise devenise pentru ea nepoata de care nu avusese niciodată parte, deoarece avea doar nepoţei, dintre care unul era de aceeaşi vârstă cu Heloise. Vorbea adesea cu Heloise în franceză, pentru că fata mergea la Lycée Français, şi îi plăcea s-o însoţească în plimbările cu pechinezul. Mergeau încet, şi doamna Van Damme îi povestea despre  copilăria ei. Heloise o adora. — Unde e Heloise? îl întrebă doamna Van Damme, zâmbindu-i prietenos în timp ce liftierul îi aştepta, iar Hugues stătea de vorbă cu ea de câteva minute. Îşi făcea întotdeauna timp pentru oaspeţi, indiferent cât de ocupat era. — Îşi face temele la ea în cameră, cel puţin aşa sper. Şi dacă nu era aşa, amândoi ştiau că fetița probabil cutreiera prin hotel, vizitându-şi prietenii. Îi plăcea la nebunie să împingă căruciorul cameristelor şi să pună în camere loţiunile şi şampoanele, iar femeile îi dădeau întotdeauna ce rămânea. — Dacă o vezi, spune-i să vină la ceai la mine când termină, zise doamna Van Damme, cu un zâmbet. Heloise accepta adesea invitaţia şi mâncau împreună sendvişuri cu castraveciori sau salată de ouă şi ecleruri de la room-service. Aveau un bucătar-şef din Anglia, care lucrase la Claridge’s şi care se ocupa acum doar de ceaiul de la ora cinci după-amiaza, recunoscut ca fiind cel mai bun din oraş, chiar dacă maestrul bucătar era un francez pe care Hugues îl recrutase personal. Se implica în toate aspectele hotelului, fie ele „vizibile” sau ascunse de ochii clienţilor. Acest lucru făcea din hotelul Vendôme un loc într-adevăr deosebit. Tot personalul, în frunte cu Hugues, era pregătit să ofere servicii personalizate. — Vă mulţumesc foarte mult, doamnă Van Damme, spuse Hugues cu multă politeţe şi cu o faţă zâmbitoare, pe când venea liftul. După aceea, se întoarse în hol şi se gândi la fiica lui, sperând că îşi face temele, aşa cum afirmase el. Avea şi alte lucruri pe cap, deşi arăta aşa de relaxat că nimeni n-ar fi putut bănui ce agitaţie era în acel moment la subsol. Primiseră mai multe telefoane de la clienţi de când fuseseră nevoiţi să închidă apa acum o oră la majoritatea etajelor. Au explicat că se făceau nişte reparaţii de rutină, iar centralistele şi recepţionerii îi asigurau pe toţi cei care sunau că vor avea apă într-o oră. Dar adevărul era că se spărsese o ţeavă de la subsol, aşa că toţi inginerii şi instalatorii din hotel se străduiau să remedieze problema, iar cu câteva minute înainte fusese chemată şi o echipă de instalatori din oraş. Hugues părea calm când asigura zâmbind pe toată lumea că lucrurile vor reveni în curând la normal. Văzându-l, nu puteai să te îndoieşti că nu ar fi avut situaţia sub control. Îi spunea în treacăt fiecărui oaspete care sosea că apa e temporar oprită, adăugând că defecţiunea se va remedia în foarte scurt timp. De asemenea, îl întreba dacă nu avea nevoie de ceva de la room-service. Nu-i spunea, dar nu avea de gând să-i ia vreun ban pentru asta, căci era un fel de compensaţie pentru lipsa apei şi inconvenientele ce derivau din această defecţiune. Preferase să stea el însuşi în holul de la intrare, pentru ca nou-veniţii să aibă senzaţia că totul e în regulă. Tot ce spera era ca ţeava spartă să fie găsită şi reparată cât mai repede cu putinţă. Mai sperau cu toţii şi că departamentul de room-service nu va fi obligat să închidă; în bucătăria principală, apa se ridicase deja la înălţimea de 15 centimetri, aşa că tot personalul de care nu era neapărat nevoie fusese trimis să dea o mână de ajutor în subsol. În holul de la intrare nu se vedea niciun semn de inundaţie. Hugues intenţiona să se ducă la subsol să vadă care mai era situaţia. Din câte i se spusese, nivelul apei creştea acolo. Cu toate lucrările de renovare, era totuşi un hotel vechi. În timp ce Hugues le ura bun-venit unui aristocrat spaniol şi soţiei sale, tocmai sosiţi din Europa, în subsol situaţia se agrava. Oricine care vedea calmul şi eleganţa ce domneau în holul de la recepţie nu putea bănui dezastrul de la nivelul inferior. În subsol oamenii ţipau, nivelul apei se ridica şi ţâşnea în şuvoaie dintr-un perete, iar inginerii înaintau cu greu prin apă, uzi din cap până în picioare. Patru instalatori încercau să repare conducta şi toţi cei şase ingineri ai hotelului fuseseră mobilizaţi. Mike, inginerul-şef, era aproape de locul din care ţâşnea şuvoiul şi se chinuia să găsească spărtura. Avea în jurul taliei o centură cu unelte şi, pe când încerca să le folosească, o voce din spatele lui îi sugeră s-o întrebuinţeze pe cea mai mare. El se întoarse mirat la auzul acelei voci cunoscute care acoperea hărmălaia şi o văzu pe Heloise uitându-se la el cu interes. Era în apă până la genunchi, purtând un bikini roşu şi un fulgarin galben şi arătând înspre cea mai mare cheie fixă. — Cred c-ar trebui s-o foloseşti pe cea mare, zise ea calmă, stând foarte aproape de el, cu ochii ei verzi, mari, şi cu părul roşcat şi strălucitor împletit încă în codiţe. El observă că era în apă cu picioarele goale. — E-n regulă, admise inginerul, dar, te rog, du-te mai încolo. Nu vreau să te lovesc din greşeală. Ea încuviinţă cu un aer foarte serios şi apoi îi zâmbi. Avea pistrui şi îi căzuseră ambii dinţi de lapte din faţă. — Dacă va trebui, ştiu să înot, Mike, îl linişti ea. — Sper că n-o să fie nevoie, spuse el, scoţând din centură cea mai mare cheie, pe care avusese oricum de gând s-o folosească. Orice se petrecea în hotel, Heloise voia să fie întotdeauna de faţă. Îi plăcea în mod deosebit să-şi petreacă timpul cu inginerii. Îi arătă lui Mike unde se va duce şi se îndreptă ascultătoare spre un loc mai înalt, începând să discute cu bucătăresele care veniseră să vadă cu ce pot fi de folos. Apoi au sosit instalatorii din oraş şi au trecut cu greu prin apa înaltă pentru a se alătura celorlalţi. Veniseră în subsol şi mai mulţi hamali, ca să scoată navetele cu vinuri scumpe din pivniţe, iar personalul de la bucătărie le dădea o mână de ajutor. După o jumătate de oră de eforturi, inginerii şi instalatorii au reuşit să găsească locul din care curgea apa, au închis valvele, şi instalatorii au continuat să repare conducta. Atunci, Heloise s-a întors prin apă la Mike, l-a bătut pe umăr şi i-a spus că făcuse o treabă grozavă. El a râs, s-a uitat în jos la ea, a ridicat-o în braţe, a dus-o la bucătarii cu bonetele lor albe şi înalte pe cap, cu haine complet albe şi pantaloni cadrilaţi, care stăteau în uşa bucătăriei, şi a pus-o jos. — Dacă ţi se întâmplă ceva, domnişorică, mă omoară tatăl tău. Te rog să stai aici. Ştia că degeaba îi spunea ce să facă. Heloise nu rămânea mult timp în acelaşi loc. — N-am ce face aici, se plânse ea. La room-service toţi sunt ocupaţi. Nu trebuie să-i deranjez. Ştia că nu trebuie să le stea în drum la orele de vârf. Până atunci, la recepţie zbârnâiseră telefoanele. Oamenii care voiau să se îmbrace pentru cină descopereau că nu aveau apă să facă o baie sau un duş, ori, dacă sunau la room-service, li se spunea că sunt foarte aglomeraţi, aşa că trebuiau să amâne comenzile, însă hotelul le oferea gratis vin şi alte băuturi. Hugues ştia că o defecţiune ca aceasta putea să afecteze serios reputaţia hotelului, dacă nu se proceda cu tact şi inteligenţă, aşa că îi sună personal pe clienţii cei mai importanţi pentru a-şi cere scuze şi îi ceru şefului de la serviciul de aprovizionare să le mai trimită în camere încă o sticlă de şampanie Cristal, fiind, de asemenea, pregătit să aplice o reducere pentru fiecare cameră afectată în acea seară. Ştia că are să-l coste, dar l-ar fi costat, în timp, şi mai mult dacă nu o făcea. În orice hotel pot surveni probleme, dar modul în care erau rezolvate făcea diferenţa între un hotel de mâna a doua şi unul de lux ca Vendôme, care era ceea ce se numeşte un „palat” în Europa. Până acum, niciunul dintre clienţi nu se înfuriase pe cei din personal, oamenii erau doar puţin iritaţi, dar şi mulţumiţi de vinul şi şampania din partea casei. Trebuiau să procedeze cât de bine puteau în această seară, iar în zilele următoare vor trebui să facă eforturi şi mai mari să înlocuiască ţeava spartă. În momentul de faţă, tot ce le trebuia era suficientă apă în hotel, pentru ca lucrurile să revină la normal. După trei sferturi de oră, Hugues reuşi să părăsească recepţia şi să coboare la subsol ca să vadă ce se întâmpla acolo. Se puseseră deja în funcţiune pompele pentru a se evacua apa, iar proprietarul a fost întâmpinat cu urale. Instalatorii fuseseră în stare să facă ce trebuia ca să izoleze conducta şi să dea drumul din nou la apă. Personalul de la room-service se dădea peste cap să trimită clienţilor sticle de vin şi şampanie. Heloise dansa prin apă în fulgarin şi bikini, zâmbind fericită cu gura deschisă, în care se vedea că îi lipseau doi dinţi din faţă, şi bătând din palme. În clipa când şi-a văzut tatăl, croindu-şi drum prin apă spre el, acesta a privit-o cu tristeţe. Nu era încântat s-o vadă aici, dar nici surprins, iar bucătarii cu care stătuse ea de vorbă au pufnit toţi în râs. Heloise era mereu acolo unde se întâmpla ceva, exact ca tatăl ei. Făcea parte din hotel la fel de mult ca Hugues. — Ce faci acolo? o întrebă tatăl ei, vrând să pară sever, dar fără prea mult succes. Arăta aşa drăguţ că îi era greu să fie supărat pe ea, ceea ce se întâmpla de altfel foarte rar, deşi se mândrea că e sever cu ea. Dar nu reuşea aproape niciodată. Doar privind-o, i se înmuia inima, iar dinţii din faţă, care îi căzuseră, o făceau de-a dreptul irezistibilă şi lui îi venea să râdă văzând-o în costumul ei de baie roşu şi cu fulgarinul galben pe ea. Se îmbrăcase potrivit împrejurărilor. Întrucât mama ei o părăsise, el era acela care o pregătea dimineaţa pentru şcoală. — Am coborât să văd cum pot să fiu de ajutor, spuse ea, cu mult simţ practic. Mike a făcut o treabă excelentă. Mie nu mi-a mai rămas nimic de făcut. Ridică din umeri în timp ce tatăl ei râdea. Toţi spuneau că fata lui are un aer european. — Asta-i foarte bine, îi zise el lui Heloise, făcând eforturi să nu râdă din nou. Dacă ai fi tu inginer-şef, am da de belea. Zicând acestea, o duse înapoi în bucătărie, apoi reveni ca să-şi felicite instalatorii şi inginerii pentru ceea ce făcuseră. Era întotdeauna abil în relaţiile cu personalul, aşa că membrilor acestuia le plăcea să lucreze cu el, deşi era dur câteodată. Aştepta multe de la ei, ca şi de la sine însuşi, şi toţi erau de acord că îşi comanda bine nava. Asta se întâmpla datorită pregătirii sale profesionale: ştia să-i mulţumească pe clienţii hotelului, cărora le oferea servicii excelente cât timp stăteau la Vendôme, hotel pe care îl conducea în aşa fel încât totul să fie perfect. Când se întoarse în bucătărie, Heloise mânca un fursec şi discuta în franceză cu şeful raionului de patiserie. El îi făcea întotdeauna macarons[2] franţuzeşti, pe care şi le lua în pacheţelul pentru şcoală. — Dar temele, domnişoară? Ce-i cu ele? o întrebă tatăl ei pe un ton serios, iar Heloise făcu ochii mari şi scutură din cap. — N-am niciuna, tăticule. — Oare să te cred? Se uită îngrijorat în ochii ei mari şi verzi. — Le-am făcut pe toate înainte să vin aici. Îl minţea, o cunoştea foarte bine. Prefera să se învârtă prin hotel decât să stea singură în camera ei şi să-şi facă temele pentru şcoală. — Te-am văzut la mine în birou făcând ghirlande din hârtie după ce ai venit de la şcoală. Ar fi bine să mai verifici. — Ei bine, poate mai am un pic de făcut la matematică, recunoscu ea uşor ruşinată pe când el o lua de mână şi o conducea la liftul de serviciu. Îşi scosese saboţii roşii când intrase în apă şi acum şi-i puse în picioare ca să urce la etaj. Imediat ce au ajuns în apartament, Hugues îşi schimbă costumul şi pantofii. Pantofii şi manşetele pantalonilor îi erau îmbibate cu apă după vizita scurtă pe care o făcuse la subsol. Era un bărbat înalt, zvelt, cu părul aproape negru şi aceeaşi ochi verzi ca ai lui Heloise. Mama ei era o blondă de aceeaşi înălţime, cu ochi albaştri. Străbunica după care fusese botezată Heloise avusese părul roşcat, la fel ca fetiţa lui Hugues. Tatăl ei o înfăşură într-un prosop şi îi spuse să-şi schimbe hainele, iar după câteva minute, ea apăru din nou, în jeanşi, într-un pulover roz şi cu pantofi de balet tot roz. Lua lecţii de balet de două ori pe săptămână. Hugues dorea ca ea să ducă o viaţă de copil normal, dar era conştient că nu se întâmpla aşa. Fără mamă, copilăria ei era deja neobişnuită, aşa că întreaga ei lume era hotelul. Îi plăcea tot ce se petrecea acolo. Aruncându-i o privire tristă tatălui ei, Heloise, odată îmbrăcată, se aşeză la biroul din living şi îşi scoase manualul şi caietul de matematică. — Ai grijă să-ţi faci toată tema. Şi sună-mă când ai terminat. O să vin aici să iau cina cu tine, dar mai întâi trebuie să mă asigur că nu mai sunt probleme. — Bine, tăticule, spuse ea încet, în timp ce el pleca din apartament să se ducă la recepţie şi să vadă care era situaţia. Heloise se uită visătoare timp de câteva minute la manualul de matematică, iar apoi se duse pe vârfuri la uşă. O întredeschise şi se uită pe coridor. Avea trecere liberă. Tata trebuia să fi ajuns în holul de la intrare. Şi, cu un zâmbet de spiriduş care o făcea să arate ca o mică vrăjitoare cu pistruii şi părul ei roşu, Heloise ieşi pe furiş din apartament şi coborî pe scara de serviciu în jeanşi şi pantofi de balet roz. Ştia unde sunt cameristele ei preferate din tura de noapte. Şi, după cinci minute, le şi ajuta să împingă căruciorul cu creme, loţiuni şi şampoane, pentru a se ocupa de camerele clienţilor. Lui Heloise îi plăcea această operaţiune, când puneau pentru fiecare oaspete cutii mici cu bomboane de ciocolată de la La Maison du Chocolat. Bomboanele erau delicioase, iar Ernesta şi Maria îi dădeau întotdeauna o cutie, pe care o mânca zâmbind, după ce le mulţumea fetelor. — Avem o groază de treabă azi în subsol, le informă ea în spaniolă, pe un ton serios. O învăţaseră această limbă încă de când începuse să vorbească. Ştia bine atât franceza, cât şi spaniola înainte să împlinească cinci ani, pe lângă engleză. Hugues ţinea mult ca fiica lui să vorbească mai multe limbi. Şi el ştia italiana şi germana, întrucât era elveţian. — Aşa am auzit şi eu, îi spuse Ernesta, portoricana mămoasă, şi o îmbrăţişă. Lui Heloise îi plăcea să stea cu ea şi o luă de mână. Cred c-ai fost tare ocupată în după-amiaza asta, adăugă Ernesta cu o anumită sclipire în ochi, iar Maria, cealaltă cameristă din tura de noapte, o femeie tânără şi frumuşică, pufni în râs. Avea copii de aceeaşi vârstă cu Heloise, care o însoţeau cu plăcere când făcea camerele. Heloise îşi dorea mult compania femeilor şi se simţea singură în apartamentul cel mare. — Apa îmi ajungea până aici, spuse Heloise, punându-şi o mână deasupra genunchiului. Dar acum totul e-n regulă acolo. Ambele femei ştiau că se vor face reparaţii generale în următoarele zile. Auziseră de la ingineri. — Dar temele? o întrebă Ernesta după aceea, însă Heloise îi evită privirea, jucându-se cu şampoanele. Schimbaseră recent marca, acum era una de lux, iar fetiţei îi plăcea la nebunie cum miroseau. Ţi le-ai făcut? — Bineînţeles, îi răspunse Heloise, cu un zâmbet poznaş, în timp ce împingeau împreună căruciorul spre altă cameră, iar fetiţa îi dădea încă două şampoane. Se ţinu după ele până simţi că sosise timpul să plece. Le sărută pe amândouă şi le spuse noapte bună, apoi o luă la fugă pe scara de serviciu, exact la timp ca să se aşeze din nou la birou. Tocmai terminase ultima problemă de matematică atunci când s-a întors tatăl ei să ia cina cu ea. O comandase de la room-service, dar mai târziu ca de obicei. Ea trebuia să-şi adapteze programul după al lui, însă cina luată împreună era un ritual foarte important pentru amândoi. — Îmi pare rău că am întârziat, spuse Hugues când intră pe uşă. E multă agitaţie în seara asta la subsol, dar cel puţin toată lumea are din nou apă. Se ruga să nu se mai descopere vreo scurgere, dar treaba mergea acum, cu condiţia să facă repede reparaţiile necesare. — Ce avem la cină? întrebă Heloise, închizând manualul de matematică. — Pui, piure, sparanghel şi îngheţată, la desert. Îţi convine? o întrebă tatăl ei, privind-o cu afecţiune. — De minune, îi răspunse fetiţa cu un zâmbet şi îi înconjură gâtul cu braţele. Ea era singura femeie din viaţa lui de trei ani încoace, după ce îl părăsise Miriam. Cât timp o ţinea în braţe şi o drăgălea, sosi cina. Bucătarul-şef mai pusese şi nişte melci pentru Heloise, căci ştia că fetiţa se dădea în vânt după ei, şi profiterol la desert. Nu prea era o cină pentru un copil de vârsta ei, dar acestea erau beneficiile traiului într-un hotel. Hugues apela pentru ea la bonele din hotel şi amândoi aveau la dispoziţie toate serviciile oferite şi clienţilor, inclusiv mâncare gourmet. S-au aşezat la masa din sufrageria apartamentului şi au vorbit despre hotel, ca de obicei. Heloise l-a întrebat ce oaspeţi de marcă au mai venit şi dacă starurile de cinema urmau să sosească în curând, iar el i-a spus pe scurt ce făcuse în acea zi, în timp ce ea îl privea admirativ. Lui îi plăcea s-o înveţe de toate despre hotel. Astfel, având-o pe scumpa lui Heloise şi hotelul de care să se ocupe, Hugues nu mai simţea nevoia de nimic altceva în viaţă; şi nici Heloise. Amândoi trăiau într-o lume ferită de griji, care li se potrivea de minune. Ea îşi pierduse mama, şi el, soţia, dar erau împreună, ceea ce părea să fie acum mai mult decât suficient. Când se gândea la viitor, lui Hugues îi plăcea să creadă că, după ce va mai creşte fiica sa, vor conduce hotelul împreună. Până atunci, se mulţumeau să-şi ducă viaţa în hotelul pe care îl visase el.     [1] Vânători (fr.)   [2] Pricomigdale umplute, de obicei, cu cremă de ciocolată (n.tr.)  

Casa de la numărul 2129, Wyoming Avenue, se înălţa în întreaga sa substanţială splendoare, cu faţada de piatră cenuşie sculptată meşteşugit şi bogat ornamentată, înfrumuseţată de un vultur mare auriu şi împodobită cu steagul francez, ce se învolbura uşor în briza stârnită abia după-amiază. Era, poate, ultima briză pe care avea s-o simtă oraşul Washington D.C. Timp de câteva luni, vara intrându-şi în drepturi. Sosise deja luna iunie. Iunie, 1939. Iar ultimii cinci ani trecuseră mult prea repede pentru Armand de Villiers, ambasadorul Franţei. Stătea în cabinetul său, cu vedere spre eleganta grădină, privind absent fântâna arteziană, un moment doar, după care reveni cu atenţia la muntele de hârtii de pe birou. În pofida miresmei bogate de liliac din aer, avea treburi de făcut, prea multe treburi. Mai ales acum. Ştia că avea să rămână la birou până noaptea târziu, la fel ca în fiecare seară din ultimele două luni, pregătindu-se pentru întoarcerea în Franţa. Ştiuse că avea să sosească rechemarea şi, totuşi, în aprilie, când i se spusese, ceva dinlăuntrul lui îl duruse preţ de-o clipă. Chiar şi acum, de fiecare dată când se gândea la întoarcerea acasă, îl copleşeau emoţii amestecate. La fel se simţise şi când plecase din Viena, Londra, şi din San Francisco înaintea lor, precum şi din alte posturi anterioare. Aici, însă, se formase o legătură mai puternică. Armand avea un mod al lui de-a prinde rădăcini, de a-şi face prieteni, de-a se îndrăgosti de locurile unde era detaşat. Acest lucru îi îngreuna mutările. Şi, totuşi, de astă dată, nu se muta; se întorcea acasă. Acasă. Trecuse atâta timp de când nu mai locuia acolo şi aveau atâta nevoie de el. Tensiunea plutea peste toată Europa, pretutindeni lucrurile erau în schimbare. Simţea adesea că trăia numai pentru notele zilnice de la Paris, care-l ajutau să înţeleagă oarecum ce se întâmpla. Washington-ul părea la ani-lumină depărtare de problemele care asediau Europa, de spaimele care făceau să tremure inima Franţei. Aici, în această ţară ocrotită de Dumnezeu, nu aveau de ce să tremure. În Europa, însă, nimeni nu se mai simţea la fel de în siguranţă. Cu doar un an în urmă, toată lumea din Franţa fusese convinsă că războiul era iminent, deşi acum, din câte auzise Armand, mulţi îşi înmormântaseră temerile. De adevăr, însă, nu te puteai ascunde la nesfârşit. I-o spusese şi lui Liane. Cu patru luni în urmă, când se sfârşise războiul civil din Spania, devenise clar că germanii se apropiau, iar aerodromul lor aflat chiar sub Irún îi apropia până la doar câţiva kilometri de Franţa. Chiar şi dându-şi seama de acest lucru, însă, Armand era conştient că existau oameni care nu doreau să vadă ce se întâmpla. În ultimele şase luni, Parisul fusese incomparabil mai relaxat decât înainte, cel puţin la suprafaţă. El însuşi fusese conştient de acest lucru când fusese acasă de Paşte, pentru întâlniri secrete cu Ministerul de Interne, prilej de a-l anunţa că misiunea sa la Washington lua sfârşit. Fusese invitat la o rundă continuă de recepţii sclipitoare, în acut contrast cu vara anterioară, dinaintea acordului de la Munchen cu Adolf Hitler. Înainte de asta, domnise o tensiune insuportabilă. Apoi, însă, se risipise dintr-odată, în locul ei instalându-se un soi de animaţie frenetică, Parisul fiind în cea mai bună formă. Aveau loc petreceri, baluri, spectacole de operă, vernisaje şi gale, ca şi cum rămânând tot timpul ocupaţi şi continuând cu râsetele şi dansurile, ar fi făcut războiul să ocolească la nesfârşit Franţa. Armand fusese nemulţumit de veselia frivolă pe care o văzuse printre prietenii săi la Paşte, deşi înţelegea totuşi că acesta era modul lor de a-şi ascunde spaima. La înapoiere, discutase despre asta cu Liane. — Par a fi atât de speriaţi, încât nu vor să se mai oprească din râs, de teamă că, dacă o fac, vor ţipa de spaimă, fugind să se ascundă. Dar râsul lor n-avea să oprească începutul războiului, n-avea să oprească marşul lent şi constant al lui Hitler asupra Europei. Armand se temea uneori că de-acum înainte nimic n-avea să-l mai oprească pe acel om. Vedea în Hitler un demon înfricoşător şi, deşi existau şi cei din posturile sus-puse care se arătau de acord cu el, alţii considerau că Armand devenise prea nervos în anii îndelungaţi de muncă în slujba ţării, ajungând un bătrân fricos. — Cu asta te-ai ales după atâta trai în State, băiete? îl tachinase cel mai bun prieten al său din Paris. Era din Bordeaux, unde el şi Armand copilăriseră împreună, acum fiind directorul a trei dintre cele mai mari bănci din Franţa. Nu fi naiv, Armand. Hitler nu s-ar atinge în veci de noi. — Englezii nu sunt de aceeaşi părere cu tine, Bernard. — Şi ei sunt nişte babe fricoase şi-n plus, le place să-şi joace jocurile lor de-a războiul. Îi excită gândul de-a se lua de păr cu Hitler. Altceva n-au de făcut. — Ce prostie! Armand trebuise să-ţi stăpânească nervii şi să asculte, dar glasul lui Bernard nu era singurul pe care-l auzise luându-i pe englezi în derâdere, şi plecase din Paris aproape furios, la sfârşitul şederii sale de două săptămâni. Se aşteptase ca americanii să fie orbi faţă de ameninţarea cu care se confrunta Europa, dar sperase că va auzi altceva în propria lui ţară, şi nu auzise nici jumătate. Avea propriile lui puncte de vedere asupra acestui subiect, propriile lui opinii privind ameninţarea care se profila, privind pericolul reprezentat de Hitler şi iuţeala cu care dezastrul avea să se pogoare asupra lor. Sau, poate, se gândea el în drum spre casă, poate că Bernard şi ceilalţi aveau dreptate. Poate că era prea înfricoşat, prea îngrijorat pentru patria lui. Într-un fel, întoarcerea acasă putea fi utilă. Avea să-l aducă mai aproape de pulsul Franţei. Liane primise bine vestea plecării. Era obişnuită cu împachetatul şi mutările. Şi-i ascultase cu interes descrierile stării de spirit de la Paris. Era o femeie inteligentă şi înţeleaptă, şi aflase de la Armand, de-a lungul anilor, multe despre secretele politicii internaţionale. Într-adevăr, învăţase mult de la el, Armand fiind încă de la începuturile căsniciei lor dornic să-i împărtăşească punctele lui de vedere. Ea era atât de tânără şi însetată să afle totul despre cariera lui, despre ţările în care era trimis, despre implicaţiile politice ale numeroaselor lui tratative. Zâmbi în sinea lui, cu gândul la ultimii zece ani. Liane fusese un mic burete lacom, absorbind fiecare picătură de informaţie, înfulecând fiecare bucăţică, şi învăţase cu spor. Acum avea propriile ei opinii şi, adesea, nu era de acord cu el, sau se arăta mai îndârjită decât soţul ei în privinţa unei idei comune. Cel mai furios conflict îl avuseseră cu doar câteva săptămâni în urmă, la sfârşitul lui mai, cu privire la S.S. St Louis, un vas care ducea din Hamburg nouă sute treizeci şi şapte de evrei, cu binecuvântarea lui Joseph Goebbels, îndreptându-se spre Havana, unde refugiaţilor li s-a refuzat intrarea, părând sortiţi să moară la bordul navei ce rămânea blocată în rada portului. Alţii s-au angajat în eforturi frenetice de a găsi un cămin pentru refugiaţi, altfel aceştia fiind condamnaţi să se întoarcă la Hamburg şi la soarta ce-i aştepta acolo. Liane însăşi vorbise cu preşedintele, profitând de faptul că-l cunoştea, dar fără niciun rezultat. Americanii refuzaseră să-i primească, iar Armand o privise pe Liane prăbuşindu-se pradă lacrimilor, în timp ce-şi dădea seama că toate eforturile ei şi cele ale altor nenumărate persoane fuseseră zadarnice. Se primeau mesaje de pe vas, anunţând sinuciderea în masă decât să accepte înapoierea în portul de unde veniseră. În sfârşit, din fericire, Franţa, Anglia, Olanda şi Belgia acceptaseră să-i primească, dar lupta între Armand şi Liane continuase. Pentru prima oară în viaţa ei, fusese dezamăgită în propria sa ţară. Furia ei nu cunoştea limite. Şi deşi Armand îi împărtăşea sentimentele, insista că Roosevelt avusese motive să refuze preluarea refugiaţilor. O înfuria şi mai tare faptul că Armand era dispus să accepte decizia lui Roosevelt. Se simţea trădată de propriul ei popor. America era tărâmul bogăţiilor şi al belşugului, căminul vitejilor, ţara oamenilor liberi. Cum putea să scuze Armand refuzul lor de a-i primi printre ei pe acei oameni? Nu era o chestiune de judecată, încerca el să-i explice, ci de a accepta că uneori guvernele iau decizii aspre. Important era să recunoască faptul că refugiaţii erau în siguranţă. După aceea, Liane avusese nevoie de câteva zile pentru a se calma, dar chiar şi astfel, angajase o discuţie lungă şi aproape ostilă cu Prima Doamnă, la un prânz între cucoane. Doamna Roosevelt fusese înţelegătoare faţă de mânia lui Liane. Şi pe ea o răvăşise soarta pasagerilor de pe St. Louis, dar nu reuşise să-şi convingă soţul să se răzgândească. Statele Unite trebuiau să-şi respecte cotele, iar cei nouă sute treizeci şi şapte de refugiaţi germano-evrei depăşeau cota corespunzătoare acelui an. Doamna Roosevelt i-a amintit din nou lui Liane că, pentru aceştia, totul se terminase cu bine. Totuşi, era un eveniment care-o impresionase pe Liane prin gravitatea calvarului acelor oameni în Europa şi deodată dobândise o nouă înţelegere asupra celor ce se întâmplau departe de viaţa paşnică a dineurilor diplomatice din Washington. Astfel, devenea nerăbdătoare să se întoarcă în Franţa împreună cu Armand. — Nu-ţi pare rău că-ţi părăseşti din nou ţara, dragostea mea? o privise el blând, când îşi luau liniştiţi cina, acasă, după ce incidentul cu nava St Louis se răcise în sfârşit. Liane clătinase din cap. — Vreau să ştiu ce se întâmplă în Europa, Armand. Aici, mă simt atât de departe de toate. Apoi îi zâmbise, simţind că-l iubea mai mult ca oricând. Trăiseră împreună zece ani de extraordinară fericire. — Chiar crezi că va începe curând războiul? — Nu pentru ţara ta, iubito. Dintotdeauna obişnuise să-i amintească originea ei americană. Considerase mereu important ca Liane să-şi menţină un simţ al propriilor îndatoriri, pentru a nu fi înghiţită complet de vederile şi legăturile lui cu Franţa. Ea era o entitate separată, la urma urmei, şi avea dreptul la propriile ei obligaţii şi opinii, care până acum nu se amestecaseră niciodată cu ale lui. Din când în când avea loc între ei câte o ceartă feroce, câte o izbucnire de disensiuni, dar acestea păreau sa menţină relaţia sănătoasă, şi nu-l deranjau pe Armand. Îi respecta părerile la fel de mult ca pe ale lui proprii, şi-i admira zelul de a-şi susţine convingerile. Era o femeie puternică şi avea o minte admirabilă. O stima de când o văzuse prima oară, la San Francisco, când era o fată în vârstă de numai cincisprezece ani. Fusese o copilă fermecătoare, de o frumuseţe aurie aproape eterică şi, totuşi, după ani şi ani de existenţă în singurătate alături de tatăl ei, Harrison Crockett, Liane dobândise cunoştinţe şi o înţelepciune neobişnuite la o fată atât de tânără. Armand mai ţinea bine minte momentul când o văzuse pentru prima dată, într-o rochie de vară din in alb, cu o pălărie mare de pai, hoinărind prin grădina Consulatului din San Francisco, fără a spune nimic, în timp ce-i asculta pe „oamenii mari“, pentru a se întoarce apoi spre el, cu un surâs sfios, ca să-i spună într-o franceză impecabilă ceva despre trandafiri. Tatăl ei fusese nespus de mândru. Armand zâmbi la amintirea îndepărtată a tatălui ei. Harrison Crockett fusese un om absolut neobişnuit. Sever şi amabil în acelaşi timp, distins, dificil, chipeş, obsedat de propria-i intimitate şi de protecţia propriei sale fete, şi încununat de mare succes în transporturile navale. Era un om care nu-şi irosise viaţa. Se cunoscuseră la scurt timp după sosirea lui Armand în San Francisco, cu prilejul unui mic şi strălucitor dineu, oferit de către consulul anterior înainte de-a fi plecat din San Francisco la Beirut. Armand îşi amintea că, din câte ştia el, fusese invitat şi Crockett, dar era aproape sigur că n-avea să vină. Harrison Crockett se ascundea dincolo de zidurile elegantei sale fortăreţe de cărămidă de pe Broadway, cu vedere spre golf. Fratele lui, George, avea o mult mai mare înclinaţie de a veni la petreceri şi se număra printre cei mai populari burlaci din San Francisco, nu atât prin farmecul său, cât datorită relaţiilor şi enormului succes al fratelui lui. Dar, spre marea uimire a tuturor, Harrison venise la dineu. Vorbise puţin şi plecase devreme, dar, înainte de asta, fusese foarte amabil cu Odile, soţia lui Armand. Atât de amabil, încât ea insistase să-l invite împreună cu fiica lui la ceai. Harrison îi vorbise lui Odile despre fată, fiind deosebit de mândru că vorbea atât de bine franţuzeşte şi, cu un surâs încântat, spusese că era „o fată absolut remarcabilă”, comentariu care-i făcuse pe amândoi să zâmbească, atunci când Odile i-l relatase lui Armand. — Cel puţin are un punct slab. Arată întru totul la fel de neîndurător pe cât se spune că e. Dar Odile îl contrazisese: — Cred că te înşeli, Armand. Cred că e un om foarte singur. Şi e absolut înnebunit după fată. Odile nu se înşelase foarte mult. La scurt timp după aceea, aflaseră cum îşi pierduse soţia, o frumoasă tânără de nouăsprezece ani, pe care o adora. Înainte de această întâmplare, fusese prea ocupat cu imperiul său naval, dar după câte se părea, odată ce-i venise ideea însurătorii, alesese bine. Arabella Dillingham Crockett fusese pe cât de inteligentă, pe-atât de frumoasă, iar ea şi Harrison dăduseră, împreună, câteva dintre cele mai orbitoare baluri din oraş. Plutea prin casa pe care i-o construise el, arătând ca o prinţesă din poveste, cu rubinele cumpărate de Harrison din Orient, diamante mari aproape cât ouăle şi, peste buclele aurii, tiare comandate special pentru ea, la Cartier. Primul lor copil fusese anunţat cu tot atâta emoţie ca a doua pogorâre a mântuitorului, dar, în pofida obstetricianului adus special din Anglia şi a celor două moaşe chemate din Est, Arabella murise la naştere, lăsându-l văduv şi cu un copil mic, o fetiţă după chipul şi asemănarea ei, pe care o adora la fel cum îşi adorase înainte soţia. În primii zece ani de după moartea acesteia, nu mai ieşi din casă decât ca să se ducă la firmă. Crockett Shipping era una dintre cele mai mari linii navale din State, cu vase răspândite pe toate mările Orientului, transportând mărfuri, precum şi două nave de pasageri extraordinar de elegante, care făceau curse în Hawaii şi Japonia. În plus, Crockett avea vase de pasageri în America de Sud, plus câteva care călătoreau profitabil de-a lungul Coastei de Vest a Statelor Unite. Colabora intens cu fratele său, conducând imperiul împreună, dar timp de un deceniu Harrison se văzuse foarte puţin cu vechii săi prieteni. Apoi, în sfârşit, o luase pe Liane într-o vacanţă în Europa, arătându-i toate minunile Parisului şi Berlinului, ale Romei şi ale Veneţiei, iar la sfârşitul verii, înapoindu-se, începuse să-şi includă din nou prietenii în viaţa lui. Trecuse epoca marilor petreceri la reşedinţa pe Broadway, dar ajunsese să-şi dea seama cât de singură se simţea fata şi cât de multă nevoie avea de compania altor copii, a altor oameni, aşa că Harrison deschisese din nou, treptat, uşile. Urmaseră activităţi axate numai în jurul fiicei sale: spectacole de marionete, seri de teatru şi excursii la lacul Tahoe, unde cumpărase o frumoasă cabană de vară. Harrison Crockett nu trăia decât pentru a-i face plăcere, a o apăra şi preţui pe Liane Alexandra Arabella. Fusese botezată după bunicile răposate şi după mamă, trei frumuseţi dispărute, reuşind cumva să combine farmecul şi drăgălăşenia celor trei. Oamenii se minunau întâlnind-o. În pofida somptuoasei existenţe pe care o ducea, nu se zărea niciun semn ca aceasta s-o fi afectat. Era simplă, deschisă, calmă şi înţeleaptă mai presus de vârsta ei, după atâţia ani în care luase masa singură cu tatăl său şi, uneori, cu unchiul, ascultându-i cum vorbeau despre afaceri şi-i explicau îndeletnicirea navală, precum şi politica ţărilor într-ale căror porturi navigau vasele lor. La drept vorbind, era mai fericită alături de tatăl ei decât de alţi copii şi, crescând, a început să-l însoţească pretutindeni; până când, în sfârşit, ajunseseră şi să-şi ia ceaiul la Consulatul Franţei, într-o zi din primăvara anului 1922. Soţii De Villiers s-au îndrăgostit imediat de ea, urmarea fiind o prietenie între familiile De Villiers şi Crockett care a înflorit de-a lungul următorilor trei ani. Toţi patru făceau adesea excursii împreună. Armand şi Odile se duceau să stea pe frumoasa proprietate de la Lacul Tahoe, îşi petreceau vacanţele împreună cu Liane călătorind pe câte un vas de-al lui Harrison şi, în cele din urmă, Odile a luat-o pe Liane în Franţa. Odile a devenit pentru ea aproape ca o a doua mamă, pentru Harrison fiind o consolare să-şi vadă fiica atât de fericită şi de bine îndrumată de o femeie pe care o respecta şi o plăcea. Pe-atunci, Liane avea aproape optsprezece ani. În toamna următoare, când Liane a intrat la Mills College, Odile a început să se simtă rău, plângându-se de dureri constante de spate, de lipsa poftei de mâncare, de accese de febră frecvente şi, în final, de o tuse înspăimântătoare care refuza să-i mai treacă. La început, medicii au insistat că nu-i găseau nimic şi i s-a sugerat cu calm lui Armand că Odile suferea doar de dorul ţării, urmând ca el să se gândească eventual s-o trimită înapoi în Franţa. Dar asemenea capricii nu-i erau caracteristice, iar Armand a insistat să consulte toţi doctorii din oraş. Voia s-o ducă şi la New York, pentru a vizita un medic recomandat de Harrison, dar înainte de călătoria programată a devenit evident că era mult prea grav bolnavă ca să se deplaseze. Abia atunci au descoperit în sfârşit, cu prilejul unei scurte şi deprimante operaţii, că Odile de Villiers era devorată de cancer. Au cusut-o la loc şi i-au dat lui Armand vestea, pe care el i-a împărtăşit-o a doua zi lui Harrison Crockett, cu faţa scăldată în lacrimi. — Nu pot trăi fără ea, Harry… Nu pot… Armand îl privise cu ochii dilataţi de o groază cumplită, în timp ce Harrison dădea încet din cap, el însuşi cu ochii înlăcrimaţi. Îşi aducea aminte mult prea bine propria-i durere din urmă cu optsprezece ani. Şi, printr-o ironie a soartei, Armand avea exact aceeaşi vârstă pe care o avusese Harrison când o pierduse pe Arabella – patruzeci şi trei de ani. Dar Armand fusese căsătorit cu Odile douăzeci de ani, iar perspectiva de a trăi fără ea era aproape mai îngrozitoare decât ar fi putut suporta. Spre deosebire de Harrison, ei nu aveau copii. Doriseră, la început, doi sau trei, dar Odile nu reuşise niciodată să rămână însărcinată şi se resemnaseră demult cu absenţa copiilor în viaţa lor. De fapt, după cum recunoscuse odată Armand faţă de Odile, prefera ca lucrurile să rămână aşa. Nu era nevoie să concureze pentru atenţia ei şi rămăseseră într-o atmosferă de lună de miere timp de douăzeci de ani. Iar acum, deodată, întreaga lume se sfărâma în jurul lor. Deşi la început Odile nu ştiuse că avea cancer, iar Armand făcuse eforturi vitejeşti de a-i ascunde adevărul, a înţeles foarte curând că sfârşitul era aproape. Până când, în martie, a murit în braţele lui Armand. Liane o vizitase în aceeaşi după-amiază, aducându-i un buchet de trandafiri galbeni. A stat lângă ea câteva ore, mai mult pentru moralul lui Odile decât pentru vreo îmbărbătare de care ar fi fost ea capabilă. Odile emanase o aură de resemnare aproape sfântă, fiind hotărâtă să se despartă de Liane cu toată dragostea şi cu o ultimă tandră atingere. Pe când Liane şovăia o clipă în uşă, înghiţindu-şi suspinele care aveau să izbucnească imediat după ce ieşea din casă, Odile o privise, un moment doar, cu ochii încrezători. — Să ai grijă de Armand când eu nu voi mai fi, Liane. De tatăl tău ai avut mare grijă. Odile ajunsese să-l cunoască bine şi ştia că Liane îl împiedicase să se înăsprească sau să se lase învins de amărăciune. Avea o delicateţe care înmuia inima oricui de care se apropia. — Armand vă iubeşte, spusese ea, zâmbind, şi va avea nevoie de tine şi de tatăl tău după ce eu am să mă duc. Vorbea despre moartea ei ca şi cum ar fi urmat să facă o călătorie. Liane încercase să nege, faţă de ea însăşi, adevărul despre starea acelei femei dragi. Pentru Odile, însă, nu încăpea nicio îndoială. Dorea ca toţi să privească adevărul în faţă, în primul rând soţul ei, iar apoi Liane. Voia să fie pregătiţi. Armand încerca să evite adevărul, luând-o în excursii pe litoral, la Biarritz, loc pe care-l îndrăgiseră în tinereţe, într-o croazieră cu iahtul pe coastele Franţei, la anul poate, şi încă într-o călătorie în Hawaii cu una din navele firmei Crockett. Însă, iar şi iar, Odile îi forţase pe toţi să accepte ceea ce se pregătea, ceea ce ştia ea şi ce se întâmplă în sfârşit în acea seară, după ce o văzuse ultima oară pe Liane. Odile insistase să fie înmormântată acolo unde se afla, fără a fi trimisă în Franţa. Nu dorea ca Armand să facă singur acea călătorie funebră. Amândoi părinţii ei erau morţi, precum şi ai lui. Plecă fără regrete, cu excepţia faptului că nu făcuse copii care să aibă grijă de Armand. Această încredere i-o acorda lui Liane. Primele luni au fost un coşmar pentru Armand. A reuşit să-şi facă munca, dar nimic mai mult. Şi, în pofida pierderii, se aştepta din partea lui ca, într-o oarecare măsură, să-i distreze pe demnitarii sosiţi în vizită la San Francisco, cu mici dineuri diplomatice. Liane era aceea care făcea totul în locul lui, aşa cum mult timp îşi ajutase şi tatăl. Şi-a asumat astfel o dublă responsabilitate, oricât de competent era personalul de la Consulatul Franţei. În vara aceea, tatăl ei abia dacă a văzut-o pe la lacul Tahoe, iar fata a refuzat oferta unei călătorii în Franţa. Avea de îndeplinit o misiune, o făgăduială pe care intenţiona să şi-o respecte pe deplin — Cutremurătoare răspundere pentru o fată de nouăsprezece ani. O vreme, Harrison s-a întrebat dacă munca şi eforturile ei nu mai ascundeau şi altceva, dar după ce a privit-o mai atent un timp, s-a asigurat că nu era cazul. Într-un fel, ştia că tot ceea ce făcea ea pentru Armand o ajuta să-şi suporte mai uşor propria durere. Fusese profund afectată de moartea lui Odile. Necunoscându-şi niciodată mama, în sufletul ei simţise mereu lipsa unei femei cu care să se poată înrudi, căreia să-i poată vorbi într-un fel în care n-o putea face cu tatăl său, cu unchiul sau cu prietenii lor. În copilărie, avusese guvernante, bucătărese şi cameriste, dar puţine prietene, iar femeile cu care avea de-a face ocazional Harrison nu-i vedeau niciodată interiorul casei, nici nu-i cunoşteau fiica. Ţinea toate acestea departe, departe de Liane. Astfel, Odile umpluse acel vid, iar apoi îl lăsase larg deschis, plin de o durere surdă ce nu părea să slăbească niciodată, decât atunci când Liane făcea câte ceva pentru Armand. Era aproape ca un mod de a fi din nou cu Odile. Într-un sens, atât Armand cât şi Liane au rămas şocaţi până la sfârşitul verii. Trecuseră şase luni de la moartea lui Odile şi şi-au dat seama amândoi, într-o după-amiază de septembrie, pe când şedeau în grădina Consulatului, privind trandafirii şi vorbind despre Odile, că niciunul dintre ei nu plângea în timp ce povesteau despre ea. Armand a spus chiar şi o întâmplare comică în legătură cu Odile, iar Liane a râs. Supravieţuiseră. Aveau să trăiască dincolo de această nenorocire, fiecare datorită celuilalt. Armand întinse o mână şi luă degetele lungi, delicate, ale lui Liane, strângându-le. În ochi îi scânteiară lacrimi, pe când o privea. — Îţi mulţumesc, Liane. — Pentru ce? Încerca să se prefacă a nu şti, dar ştia. Şi el făcuse la fel de mult pentru ea. — Nu fi prostuţ. — Nu sunt. Îţi port o adâncă recunoştinţă. — Am avut nevoie unul de altul în ultimele şase luni, spuse ea deschis, direct, lăsându-şi mâna într-a lui. Viaţa va fi cu totul altfel fără ea. Era deja altfel, pentru amândoi. Armand dădu din cap, gândindu-se calm la felul cum trăise el în ultimele şase luni. — Aşa şi este. După aceea, Liane s-a dus la Tahoe pentru două săptămâni, înainte de a reveni la colegiu, iar tatăl ei s-a simţit uşurat s-o revadă. Încă îşi mai făcea multe griji pentru ea, preocupat fiind de ajutorul continuu pe care i-l dădea fiica sa lui Armand. El însuşi nu era decât prea conştient că semăna mult cu necontenitul ei devotament faţă de el. Iar Odile de Villiers îl convinsese demult pe Harrison că Liane avea nevoie şi de alte moduri de a-şi petrece timpul decât îngrijind un bătrân. Era tânără şi ar fi trebuit să facă şi multe altele. Cu un an în urmă, avusese programat debutul[1], dar refuzase, când se îmbolnăvise Odile. Harrison a deschis din nou subiectul, la Tahoe, spunându-i că ţinuse doliu destul şi petrecerile de debutantă aveau să-i facă bine. Liane insista că ei i se păreau a fi o prostie şi, oarecum, o cheltuială inutilă, cu toţi acei bani aruncaţi pe rochii, baluri şi seri dansante. Harrison o privi cu uimire. Era una dintre cele mai bogate tinere din California, moştenitoare a liniilor maritime Crockett, iar lui i se părea incredibil că-i trecea, măcar, prin minte, gândul risipei. În octombrie, întorcându-se la Mills, Liane a avut mai puţin timp pentru a-l ajuta pe Armand cu dineurile lui, dar el se pusese din nou pe picioare şi se descurca bine, deşi încă îl mai chinuia absenţa lui Odile, după cum i-a mărturisit lui Harrison, într-o zi când luau împreună masa la club. — N-am să te mint, Armand, îl privi Harrison peste un pahar de Haut-Brion ’27. O vei simţi mult timp. Până la moarte. Dar nu în acelaşi fel ca la început. O vei simţi în câte-un moment… un cuvânt amintit… un lucru pe care l-a purtat… un parfum… N-ai să te mai trezeşti în fiecare dimineaţă, însă, cu senzaţia că te apasă o greutate de două sute de mii de livre pe piept, ca până acum. Îşi amintea totul cum nu se poate mai limpede, în timp ce-şi termina vinul şi chelnerul îi turna încă un pahar. — Slavă Domnului, niciodată n-ai să mai simţi exact chinul acela. — Aş fi fost pierdut fără fiica ta, surâse blând Armand. Nu avea niciun mod de-a răsplăti acea generozitate, de a-şi convinge prietenul de cât de mult îl ajutase fata, şi cât de dragă-i era. — V-a iubit nespus pe amândoi, Armand. Şi i-a fost şi ei de ajutor. Era un om înţelept şi prudent, iar în acel moment intui ceva, încă înaintea lui Armand, dar nu spuse nimic. Avea sentimentul că niciunul dintre ei nu ştia câtă nevoie aveau unul de altul, cu sau fără Odile. Se legase între ei ceva foarte profund în ultimele şase luni, aproape ca şi cum ar fi fost cuplaţi, ca şi cum şi-ar fi anticipat unul altuia dorinţele. O observase în timpul vizitei lui Armand la Tahoe, în week-end, dar nu spusese nimic. Ştia că instinctul lui i-ar fi speriat pe amândoi, şi mai ales pe Armand, care putea simţi că, într-un fel, o trădase pe Odile. — Liane e foarte atrasă de petreceri? Pe Armand îl amuza tulburarea lui Harrison. Ştia că de fapt Liane nu ţinea mult la ele. Îşi făcea debutul mai mult pentru ca să-şi bucure tatăl, fiind pe deplin conştientă de ceea ce se aştepta din partea ei şi, mai presus de orice, de propriile-i îndatoriri. Lui Armand îi plăcea această trăsătură a fetei. Nu era conştiincioasă într-un mod orb şi prostesc, ci fiindcă ţinea la ceilalţi. Pentru ea era important să se poarte cum se cuvine, întrucât ştia părerea altor oameni despre asta. Ar fi preferat să nu iasă deloc în societate şi totuşi ştia că tatăl ei ar fi fost dezamăgit amarnic, aşa că făcea totul de dragul lui. — Ca să-ţi spun adevărul, oftă Harrison, rezemându-se de spătar, n-aş recunoaşte-o în faţa ei, dar cred că a depăşit vârsta. Dintr-odată, Liane părea o fată mult prea matură pentru nouăsprezece ani. Se schimbase enorm în ultimul an şi i se ceruse să se poarte şi să gândească asemeni unei femei atât de mult timp, încât era greu să ţi-o imaginezi printre fete care se duc pentru prima oară în viaţa lor, chicotind, la un mare bal. Iar când a sosit momentul, adevărul vorbelor tatălui ei s-a arătat mai evident ca oricând. Celelalte fete ieşeau speriate, nervoase, roşii-n obraji, emoţionate până la stridenţă, în vreme ce Liane a apărut plutind uşor la braţul tatălui ei, arătând nici mai mult nici mai puţin decât regală, într-o rochie de satin alb, cu părul său auriu-scânteietor prins într-o diademă împletită cu perle. Avea ţinuta unei tinere regine la braţul consortului, iar ochii ei albaştri jucau într-un foc inimitabil, pe când Armand o privea, cu sufletul frământat. Petrecerea organizată de Harrison pentru ea a fost cea mai orbitoare din toate. S-a ţinut la Palace, pe Market Street, limuzinele cu şoferi parcând direct în curtea interioară. Fuseseră angajate două orchestre pentru a cânta toată noaptea, iar şampania fusese expediată tocmai din Franţa. Liane purta o rochie albă, tivită cu delicate blănuri albe de hermină de jur-împrejurul poalelor. Şi rochia, asemenea şampaniei, fusese comandată tot în Franţa. — Astă seară, mica mea prietenă, arăţi întocmai ca o regină. Liane şi Armand dădeau încet ocol sălii, dansând vals. El venise ca invitat al lui Harrison. Liane era escortată de fiul unuia dintre cei mai vechi prieteni ai tatălui ei, dar îl găsea prost şi plictisitor, fiind încântată de răgazul pe care i-l oferea Armand. — Mă simt cam prost în rochia asta, spuse ea, zâmbind. O clipă, păru din nou de cincisprezece ani şi, deodată, cu un junghi ascuţit de durere, lui Armand i se făcu dor de Odile. Ar fi dorit ca şi ea s-o vadă pe Liane, să împărtăşească momentul, să bea şampanie… dar clipa trecu, şi reveni cu atenţia la Liane. — E o petrecere reuşită, nu crezi? Tata şi-a dat atâta osteneală… rosti ea, în gând însă spunându-şi „atâta cheltuială“; întotdeauna avea îndoieli, simţindu-se puţin cam vinovată, dar Harrison susţinea şi cauze nobile şi, dacă pe el îl bucura, atunci de ce nu? Te distrezi bine, Armand? — Niciodată mai mult ca în exact acest moment. Îi zâmbi, cu surâsul său cel mai curtenitor, iar Liane râse, de atitudinea cavalerească, atât de neobişnuită din partea lui. De obicei o trata ca pe un copil, sau cel puţin ca pe o soră mai tânără ori o nepoată favorită. — Asta nici măcar nu sună în stilul tău. — A, nu? Şi cam ce-ai vrea să insinuezi? Că de obicei sunt grosolan cu tine? — Nu, de obicei îmi spui că nu i-am dat majordomului setul potrivit de furculiţe pentru peşte… sau că porţelanul de Limoges e prea formal pentru prânz… sau… — Opreşte-te! Nu mai suport. Chiar îţi spun toate astea? — În ultima vreme nu, deşi, mărturisesc, mi-e dor de ele. Te simţi bine aici? Un moment, se miră de spusele ei. Descria ceva foarte asemănător cu o căsnicie, dar el nu s-ar fi putut purta altfel… sau poate da? Ce neobişnuit din partea lui, şi cât de total necugetat, dar şi mai neobişnuit era că Liane chiar făcuse tot ceea ce făcuse în acele ultime luni. Dintr-odată, îşi dădu seama mai mult ca oricând că îi simţise cumplit lipsa de când îşi îndreptase din nou atenţia spre şcoală, nu atât datorită alegerii porţelanurilor potrivite, cât fiindcă era atât de mângâietor să stea de vorbă cu ea după o gustare, sau un dineu, sau dimineaţa, la telefon. — Dau un penny să aflu la ce te gândeşti. Îl tachina puţin, iar Armand îşi simţi dintr-odată mâna cum nu se poate mai stângace pe talia ei îngustă. — Mă gândeam că ai perfectă dreptate. Am fost foarte grosolan. — Nu fi ridicol. Acum voi reveni să te-ajut, săptămâna viitoare de-ndată ce se termină aiureala asta cu debutul. — N-ai nimic mai bun de făcut? Părea surprins. După cât era de fermecătoare, ar fi trebuit să aştepte în culise o duzină de peţitori. — N-ai prieteni, n-ai mari iubiri? — Cred că sunt imună. — Ei, iată o idee care mă intrigă. Ţi-ai făcut un vaccin, poate? O tachină şi el, iar melodia se schimbă, însă rămaseră pe ring, priviţi de Harrison Crockett. Nu-i displăcea deloc ceea ce vedea. — Mai spune-mi despre această fascinantă imunitate a dumitale, domnişoară Crockett. Liane răspunse nepăsătoare, în timp ce dansau: — Cred că am trăit prea multă vreme singură cu tatăl meu. Ştiu cum sunt bărbaţii. — Ei, râse sonor Armand, şocantă declaraţie! — Ba deloc. Râse însă şi ea. — Voiam să spun doar că ştiu cum e să-i gospodăreşti casa, să-i torni cafeaua dimineaţa, să mergi pe vârfuri când vine prost dispus de la birou. E greu să-i iei în serios pe puştani, sunt atât de plini de romantism şi de idei ridicole. Jumătate din timp, habar n-au ce spun, n-au citit în viaţa lor un ziar, nu ştiu care e deosebirea între Tibet şi Timbuktu. Iar peste zece ani, vor veni de la birou exact la fel de ciufuţi ca taţii lor, şi se vor răsti la neveste, în timpul micului dejun, exact la fel. E greu să asculţi toate nimicurile alea romantice şi să nu te umfle râsul, atâta tot. Ştiu ce urmează pe urmă! încheie ea, zâmbindu-i. — Ai dreptate, ai văzut prea mult. Şi-i părea realmente rău. Îşi amintea toate „nimicurile” romantice pe care le schimbase cu Odile, când ea avea douăzeci şi unu de ani, iar el, douăzeci şi trei. Crezuseră fiecare cuvânt pe care-l rosteau şi o duseseră astfel mult timp, prin vremuri grele, prin ţări aspre şi înfiorătoare, prin decepţii şi printr-un război. Într-un fel, datorită vieţii alături de tatăl ei, Liane pierduse o parte importantă din tinereţe. Neîndoielnic însă, cu timpul, avea să apară cineva, poate cineva nu tocmai la fel de tânăr precum ceilalţi, iar ea avea să se îndrăgostească, plângerile la cafeaua de dimineaţă urmând a fi contracarate de sentimentele ei. Avea să fie purtată pe propriul său nor de visuri. — Acum la ce te gândeşti? — Că zilele-astea ai să te-ndrăgosteşti şi totul se va schimba. — Poate. Liane, însă, părea atât neconvinsă cât şi dezinteresată. Dansul se sfârşi, iar Armand o conduse înapoi la prietenii ei. Totuşi, în săptămânile debutului lui Liane se petrecuse ceva straniu între ei. Când Armand a revăzut-o, a început s-o privească altfel decât înainte. Dintr-odată i se părea mai femeie, iar el nu pricepea nimic. Restul fetelor de la petreceri fuseseră atât de copilăroase, de infantile. Comparativ cu ele, Liane era cu atât mai matură, mai stăpânită. Pe neaşteptate, se simţea stângaci în faţa ei, mai puţin comod decât înainte. Multă vreme o luase ca pe un fapt sigur, convins oarecum că nu era decât o copilă încântătoare. La cea de-a douăzeci şi una aniversare, însă, arăta mai matură ca oricând, într-o rochie mov moire care-i preschimba părul într-un fuior de aur şi-i făcea ochii violeţi în timp ce zâmbea. Ziua ei de naştere a sosit chiar înainte să înceapă vara, iar Armand a fost aproape uşurat când Liane a plecat la lacul Tahoe pentru lunile de vară. Nu-l mai ajuta la Consulat, acum stătea pe picioarele lui şi nu voia să profite de bunăvoinţa lui Liane. O vedea numai la dineurile tatălui ei, care erau foarte rare. Printr-un efort de voinţă, Armand reuşi să rămână departe de Lacul Tahoe până la sfârşitul verii, când Harrison insistă stăruitor să vină în weekend-ul de Labor Day[2] iar când o văzu, simţi imediat ceea ce Harrison înţelesese de atâta timp. Era îndrăgostit profund şi pătimaş de fata pe care o cunoscuse de când era abia mai mult decât un copil. Trecuse un an şi jumătate de la moartea lui Odile şi, cu toate că-i era un dor cumplit de ea, acum gândurile-i erau cotropite încontinuu de Liane. Se pomeni privind-o lung în tot timpul weekend-ului, iar când au dansat, într-o seară caldă de vară, a condus-o repede înapoi la masă, nemaisuportând s-o ţină atât de aproape de el fără a o strânge şi mai puternic în braţe. Nepăsătoare faţă de simţămintele lui, Liane zburda prin preajma lui pe plajă, aruncându-şi membrele lungi şi senzuale peste şezlongul instalat pe nisip. Pălăvrăgea ca în toţi anii din urmă, spunându-i istorioare amuzante. Era mai încântătoare ca oricând, dar, pe măsură de weekend-ul se apropia de sfârşit, fata începu să-i simtă starea de spirit şi ochii aţintiţi asupra ei, şi deveni mai liniştită, ca şi cum ar fi fost atrasă încet în mrejele aceleiaşi vrăji. Când au revenit cu toţii în oraş, Liane plecând la colegiu, Armand s-a luptat câteva săptămâni cu el însuşi, după care, în sfârşit, incapabil să mai îndure, i-a dat telefon – apoi s-a dojenit în sinea lui pentru asta. O sunase numai ca s-o salute şi să afle cum o mai ducea, dar Liane păruse stranie la telefon, iar Armand s-a alarmat imediat că era ceva în neregulă. Nu se întâmplase nimic, l-a asigurat ea pe un ton blând, dar simţea un lucru pe care nu-l înţelegea prea bine şi nu era sigură ce să facă. Se simţea vinovată faţă de Odile şi incapabilă să-i împărtăşească tatălui ei aceste emoţii confuze. Se îndrăgostise de Armand cu tot atâta disperare cu câtă o iubea şi el. Avea patruzeci şi cinci de ani, iar ea încă nu împlinise douăzeci şi unu, era văduvul unei femei pe care Liane o iubise şi o respectase profund, şi încă-şi mai amintea cuvintele ei de despărţire: „Să ai grijă de Armand când eu nu voi mai fi… Liane… va avea nevoie de tine…“ Dar el nu mai avea atâta nevoie de ea şi, cu siguranţă, Odile nu se gândise niciodată ca Liane să aibă grijă de el în felul acesta. Au urmat trei luni chinuitoare. Liane abia îşi mai putea menţine gândul la studii, iar Armand avea impresia că înnebunea, aşezat la birou. S-au întâlnit din nou la o petrecere de Crăciun pe care o organizase tatăl ei, iar în prima zi a Anului Nou renunţaseră amândoi la luptă. Într-o seară a dus-o să ia cina împreună, după care, torturat de tensiune şi emoţie, i-a spus tot ceea ce simţea, rămânând năucit când şi emoţiile ei s-au revărsat cu aceeaşi forţă. Au început să se vadă săptămânal, în weekend-uri, frecventând locuri liniştite pentru a nu deveni subiect de bârfă în oraş. Într-un târziu, Liane i-a spus tatălui ei, aşteptându-se să întâmpine o oarecare rezistenţă şi, poate, chiar furie, dar ceea ce a obţinut în schimb de la el a fost bucurie şi uşurare. — Mă întrebam când veţi înţelege voi doi în sfârşit ceea ce eu ştiu de doi ani. Rămase cu ochii la ea, radios, în timp ce Liane îl privea stupefiată. — Ai ştiut? Dar cum ai putut? Eu n-am… noi nu… — Pur şi simplu sunt mai isteţ decât voi amândoi, atâta tot. Aproba, însă, modul cum procedaseră. Amândoi îşi exprimaseră emoţiile cu precauţie şi respect faţă de trecut. Ştia că niciunul dintre ei nu lua problema uşor şi nici măcar nu-l deranja diferenţa de vârstă. Liane era o tânără neobişnuită, iar Harrison nu şi-o putea închipui fericită cu un bărbat de vârsta ei. Pentru ea, distanţa de douăzeci şi patru de ani dintre ei nu conta deloc, deşi la început Armand îşi exprimase o oarecare îngrijorare în acest sens. Acum nu-i mai păsa de lucruri atât de minore. O adora. Se simţea ca renăscut şi a cerut-o rapid în căsătorie. În ziua când a împlinit douăzeci şi unu de ani, au anunţat logodna. Tatăl ei a dat o petrecere fermecătoare, viaţa părea un vis, până peste două săptămâni, când Armand a primit vestea că termenul său în San Francisco se terminase. Urma să plece ca ambasador la Viena. Şi, fie că-i plăcea fie că nu, era timpul să plece. A discutat cu Liane ipoteza unei căsătorii precipitate, dar a intervenit tatăl ei. Dorea să-şi termine ultimul an la colegiu, ceea ce presupunea încă un an de aşteptare până să se poată căsători. Liane a fost zdrobită, dar dorea mult să nu treacă peste voinţa tatălui său, iar cei doi îndrăgostiţi au convenit să supravieţuiască următorului an, vizitându-se când puteau şi scriindu-şi scrisori în fiecare zi. A fost un an dificil pentru amândoi, dar s-au descurcat şi, la 14 iunie 1929, Armand de Villiers şi Liane Crockett s-au căsătorit la vechea, catedrală St. Mary’s din San Francisco. Armand plecase din Viena pentru două săptămâni, pentru „nunta anului”, cum o numeau ziarele din San Francisco, şi au zburat în Europa să-şi petreacă o grăbită lună de miere la Veneţia, înainte de a reveni la Viena, unde Liane urma să fie soţie de ambasador. Şi s-a integrat în acest rol cu o extraordinară uşurinţă. Armand a încercat să-i uşureze toate îndatoririle, dar ea aproape n-avea nevoie de ajutorul lui. După anii petrecuţi cu tatăl ei şi şase luni de a-l fi ajutat pe Armand, la moartea lui Odile, ştia ce avea de făcut. Tatăl ei a venit în vizită de două ori în timpul primelor şase luni de când erau la Viena, incapabil să stea mult departe. Nu avea nicio treabă în Europa, dar îi era dor de fiica lui, iar în timpul celei de-a doua vizite, Liane nu i-a mai putut ascunde vestea, deşi prevăzuse cu corectitudine, faţă de Armand, cum avea să reacţioneze. Aştepta un copil, pentru vara următoare. Harrison a răspuns absolut îngrozit, insistând pe lângă Armand, între patru ochi, că trebuia să fie adusă înapoi în State, s-o supravegheze cei mai buni doctori, să stea în pat, să… îl bântuiau amintiri despre mama lui Liane şi despre suferinţa lui când o pierduse. La întoarcerea în State, aproape că-l podideau lacrimile. Liane urma să-i scrie zilnic, pentru a-l asigura că totul mergea bine. În mai, a sosit cu şase săptămâni înainte de termenul naşterii, aproape scoţându-i din minţi cu îngrijorarea lui, dar Liane n-a avut inimă să-l trimită înapoi acasă. Când au început durerile, Armand a făcut tot posibilul să-l liniştească şi să-i găsească preocupări, dar din fericire copilul s-a născut repede, o fetiţă grasă, cu chip angelic, zulufi de păr blond, obraji bucălaţi şi o guriţă ca un boboc de trandafir, născută la orele 17:45 într-un spital din Viena. Peste trei ceasuri, când Harrison a venit s-o viziteze pe Liane, a găsit-o mâncând de cină şi râzând, de parcă şi-ar fi petrecut după-amiaza la Operă, cu prietenii. Nu-i venea să creadă, nici lui Armand, care-şi privea soţia de parcă ar fi făurit cu mâinile goale cel mai mare miracol al tuturor timpurilor. O iubea mai mult decât pe ochii din cap şi-i mulţumea lui Dumnezeu pentru această nouă viaţă pe care nici nu visase s-o aibă vreodată. Era complet înnebunit după copil, iar când li s-a născut şi a doua fetiţă, peste doi ani, la Londra, a fost la fel de emoţionat. De astă dată îl convinseseră pe tatăl lui Liane să aştepte în San Francisco, urmând ca ei să-i telegrafieze imediat după naştere. Prima lor fiică a fost botezată Marie-Ange Odile de Villiers, nume pe care îl gândiseră cu mare seriozitate. Au hotărât că aşa doreau şi ştiau că Odile ar fi fost încântată. A doua fetiţă s-a numit Elizabeth Liane Crockett de Villiers, nume care tatălui lui Liane i-a plăcut peste măsură. A venit la Londra pentru botez, privind copilaşul cu un asemenea extaz, încât după aceea Liane a început să-l tachineze, deşi observase, cu prilejul acelui voiaj, că nu arăta deloc bine. Avea şaizeci şi opt de ani şi fusese întotdeauna foarte sănătos, dar acum părea mai bătrân decât era. Liane a fost îngrijorată când l-a văzut la debarcarea de pe vapor, l-a spus ceva în legătură cu asta şi lui Armand, dar soţul ei era ocupat până peste cap cu o negociere diplomatică dificilă cu austriecii şi englezii, iar ulterior s-a simţit vinovat că nu-i acordase mai multă atenţie. Harrison Crockett a murit de inimă, pe vas, la întoarcere. Liane a zburat acasă la San Francisco, fără copii, şi, veghind la catafalcul tatălui ei, a simţit o pierdere aproape insuportabilă. Ştia că viaţa n-avea să mai fie niciodată aceeaşi, fără el. Unchiul său George se pregătea deja să se mute în casa lui Harrison şi la conducerea liniei Crockett Shipping, dar unchiul era o stea foarte palidă pe orbita astrului strălucitor care fusese tatăl ei. Se bucura că nu trebuia să locuiască la San Francisco şi să-şi vadă unchiul locuind în casa lor. N-ar fi suportat să-l privească pe bătrânul burlac ursuz şi îndărătnic continuând viaţa tatălui ei şi schimbând toate vechile obiceiuri. A plecat din San Francisco peste o săptămână, cu un sentiment de regret comparabil doar cu ceea ce simţise la moartea lui Odile. Era recunoscătoare să se întoarcă acasă, la Armand, la copiii ei, şi să se azvârle din nou în viaţa ambasadei, alături de el. Din acel moment începând, avea să se simtă tot mai puţin legata de ţara ei. O ţinuse legată de State tatăl său, iar acum toate acestea se mistuiseră. Soarta dorise ca Harrison s-o părăsească, deşi ar fi vrut mult să rămână în viaţă, iar acum nu mai conta decât locul unde se aflau fiicele şi soţul ei, şi viaţa sa împreună cu aceştia.   [1] Este vorba de prima apariţie în lumea mondenă a unei tinere fete.   [2] Ziua Muncii, celebrată în prima zi de luni din septembrie    

 Capitolul 1   Zumzetul monoton al vocilor umplea sala de conferinţe. Alexandra Parker îşi întinse picioarele lungi şi frumoase sub uriaşa masă de mahon, notă ceva pe blocnotesul oficial de culoare galbenă şi aruncă o privire spre unul din partenerii săi, aşezat vizavi. Matthew Billings, trecut de cincizeci de ani, cu vreo doisprezece ani mai în vârstă decât Alex, era unul din cei mai importanţi parteneri ai firmei. Rar apela la ajutor, dar de multe ori o solicita pe Alex să participe la audieri. Îi plăcea să-i pună la încercare inteligenţa, îi admira stilul şi mai ales talentul de a sesiza punctul slab al adversarului. Atunci când îl găsea, Alex îl exploata admirabil, dar şi fără milă. Instinctul îi spunea unde şi cum să atace ca să obţină maximum de succes. Alex îi zâmbea şi lui Matthew îi plăcea ce desluşea în privirea ei. Auzise în acel moment exact ceea ce le era necesar. Un răspuns diferit de cel de dinainte. Doar o uşoară inflexiune a vocii. Îi strecură foile galbene pe care notase ceva cu o mână serioasă şi încuviinţă din cap. Cazul era extrem de complicat şi procesul trena de ani de zile. Fusese trimis de două ori la Curtea Supremă din New York. Capul de acuzare consta în împrăştierea din neglijenţă a unor poluanţi chimici de mare toxicitate, de către una din cele mai mari corporaţii din ţară. Alex mai pledase pentru Matt, dar acum era bucuroasă că acest caz nu intra în sfera ei de activitate. Cauza fusese susţinută de vreo două sute de familii din Poughkeepsie şi încredinţată cu mulţi ani înainte firmei de avocaţi Bartlett and Paskin, la scurt timp după ce ea devenise parteneră. Alex prefera cazuri mai dure, dosare mai mici. Acesta, cu două sute de reclamanţi, nu era tocmai pe placul ei, deşi mai mult de o duzină de jurişti, sub conducerea lui Matthew, fuseseră implicaţi în acest proces. Alexandra Parker era şi ea avocat pledant şi preluase o serie de cazuri grele şi interesante. Firma apela la ea ori de câte ori bănuia că lupta va fi dură şi murdară şi va necesita un avocat care cunoştea bine legea şi procedura şi accepta să-şi piardă multe ore pentru investigaţii meticuloase. Avea la dispoziţie parteneri mai tineri şi asociaţi care să o ajute, dar prefera să lucreze singură, atât cât o ţineau puterile. Mai avea o calitate, şi anume modul remarcabil în care întreţinea relaţiile cu majoritatea clienţilor. Specialitatea ei, şi la care era imbatabilă, era legislaţia muncii şi defăimarea sau calomnia, care erau pedepsite de lege. Pledase în nenumărate procese din ambele domenii deşi, fără îndoială, o mulţime de cauze se rezolvaseră în mod amiabil. Cu toate acestea, Alex Parker era o luptătoare, un avocat înnăscut, o persoană care-şi cunoştea meseria şi căreia nu-i era teamă de o muncă susţinută. Cu alte cuvinte, îşi iubea profesiunea. Se anunţă o pauză şi după ce pârâtul, reprezentând compania de produse chimice, părăsi sala cu întreaga sa suită de avocaţi, Matthew veni lângă ea. — Ce părere ai? Matthew o privi cu interes. Avusese dintotdeauna un sentiment de afecţiune pentru ea. Era inteligentă şi talentată. În plus, ceea ce nu strica, era una dintre cele mai frumoase femei pe care le cunoscuse în viaţa lui şi-i făcea plăcere să se afle în preajma ei. O femeie serioasă, deşteaptă, o bună profesionistă, cu o intuiţie extraordinară. — Cred că ai obţinut tot ce ţi-ai dorit. Când a spus că nimeni nu ştia atunci de toxicitatea materialelor, minţea. Pentru  prima oară a spus asta. Iar noi avem rapoartele administraţiei de acum şase luni. — Ştiu, spuse el zâmbind. A căzut în cursă, aşa-i? — Fără nicio îndoială. Nu mai ai nevoie de mine aici. Îţi este suficient el. Alex îşi puse notesul în servietă şi-şi privi ceasul. Se făcuse unsprezece şi jumătate. Peste o jumătate de oră se vor duce să ia dejunul. Dacă ar pleca acum, ar reuşi să mai lucreze ceva. — Îţi mulţumesc că ai venit, ştii că îmi place să te ştiu prin preajmă. Ai un aer atât de inocent încât le scade vigilenţa, în timp ce rămân cu ochii la picioarele tale, eu arunc plasa şi îi prind. Îi plăcea s-o tachineze şi ea ştia asta. Matthew Billings era un bărbat înalt, arătos şi avea un păr bogat, alb-argintiu. Soţia sa, o femeie frumoasă, fusese manechin la Paris. Lui Matthew îi plăceau femeile frumoase, dar le aprecia şi pe cele talentate şi isteţe. — Mulţumesc! Alex avea părul strâns într-un coc sever la ceafă, se farda discret, iar costumul negru pe care-l purta îi punea în evidenţă coloritul natural al tenului, părul roşu şi ochii verzi. Era o femeie interesantă, pe care nu puteai să nu o remarci. Privindu-l cu o expresie jalnică îi spuse: — Crezi că am urmat facultatea de drept, ca să devin o simplă momeală? — La naiba, dacă merge, de ce nu? îi răspunse el râzând. Apoi, observând că unul din avocaţii părţii adverse intrase în sală, coborâră vocile. — Te superi dacă plec acum? îl întrebă ea pe un ton politicos. În definitiv, Matt era unul dintre partenerii de prim rang ai firmei. Am un client nou care s-a anunţat pentru ora unu şi până atunci vreau să mai studiez câteva dosare. — Ăsta-i necazul cu tine, se prefăcu el nemulţumit, nu munceşti suficient. Întotdeauna m-am plâns de asta. Eşti leneşă. Du-te, vezi-ţi de lucru. Ţi-ai îndeplinit misiunea. Îi făcu cu ochiul. Îţi mulţumesc, Alex. — Am să dau notele la dactilografiat şi ţi le voi trimite mai târziu la birou, spuse ea pe un ton serios şi se îndreptă spre uşă. Matt ştia că notele făcute cu atenţie şi inteligenţă se vor afla pe birou în clipa în care el se va întoarce acolo. Alex Parker era eficientă, inteligentă, capabilă, şireată când trebuia, şi pe deasupra frumoasă, fără să pară că dădea prea multă importanţă calităţilor ei fizice sau că remarcase senzaţia pe care o provoca simpla ei apariţie. Părea total dezinteresată de aspectul şi calităţile ei fizice şi acest comportament o făcea şi mai simpatică celor cu care venea în contact. Părăsi discret sala, făcându-i lui Matt un semn discret cu mâna în timp ce pârâţii intrau. Unul din avocaţi îi aruncă o privire admirativă. Indiferentă, Alex Parker se grăbi să traverseze holul şi dispăru pe coridorul care ducea la biroul său. Biroul lui Alex, zugrăvit în nuanţe de cenuşiu stins era o încăpere mare. Pe pereţi atârnau două tablouri de calitate şi câteva fotografii. Într-un colţ trona o plantă enormă, iar vederea spre Park Avenue de la etajul al douăzeci şi nouălea, unde Bartlett şi Paskin aveau birourile, era superbă. În cameră se aflau o canapea şi câteva fotolii confortabile îmbrăcate în piele. Firma ocupa opt etaje şi avea angajaţi cam două sute de avocaţi. Era mai mică decât cea de pe Wall Street, la care Alex lucrase înainte, imediat după ce absolvise facultatea de drept. Acolo făcuse parte dintr-o echipă anti-trust, muncă ce nu-i oferise prea multe satisfacţii. Era prea seacă. Totuşi, învăţase ceva: să fie atentă la detalii şi să facă cercetări aprofundate. Se aşeză la birou, parcurse vreo şase mesaje găsite de la clienţi şi de la alţi avocaţi. Pregătise trei dosare pentru a intra în dezbateri şi îi mai rămăseseră şase, asupra cărora mai avea de reflectat. Două cauze importante se rezolvaseră, cu un volum uriaş de muncă, ceea ce nu era neobişnuit pentru ea. Îi plăcea să lucreze într-un ritm susţinut şi chiar sub presiune. Activitatea căreia i se dedicase cu atâta pasiune nu-i lăsase timp să se gândească la copii. Pur şi simplu, nu-şi putea imagina unde ar avea loc şi copiii sau dacă i-ar putea iubi tot atât de mult pe cât îşi iubea profesia. O bătălie câştigată în faţa instanţei de judecată îi dădea o imensă satisfacţie. Îi plăcea să se angajeze în cauze grele, în special ca apărător, şi faptul că putea să-şi protejeze clientul de acuzaţii neîntemeiate reprezenta pentru ea o mare bucurie. Făcea totul cu plăcere, cu pasiune chiar. Dar, profesiunea îi consuma aproape tot timpul. Abia reuşea să-şi rupă câteva ore pentru Sam, încântătorul ei soţ. Noroc că şi el era cununat cu munca; nu în domeniul legilor, ci în cel al investiţiilor. Se ocupa cu speculaţii pe piaţa de capital în cadrul uneia dintre cele mai active firme „tinere” din New York. Se angajase chiar de la crearea firmei şi ocaziile fuseseră cu adevărat remarcabile. Făcuse de mai multe ori avere, o pierduse şi iar o refăcuse. Amândoi însă aveau salarii frumoase, iar Sam Parker se bucura de o reputaţie bună. Cunoscător al pieţei, nu se temea să rişte şi, de douăzeci de ani încoace, aproape pe orice punea mâna se transforma în bani. Bani mulţi, nu se încurca cu mărunţişuri. Într-un timp se spunea că era singurul broker din oraş care putea aduna averi pentru clienţii lui vânzând şi cumpărând bunuri. Cu timpul devenise şi mai abil, nu-i era teamă să rişte şi acum rareori i se întâmpla să înregistreze pierderi din fondurile clienţilor săi. În ultimii doisprezece ani se implicase în lumea computerelor, făcuse investiţii uriaşe în Japonia, se descurcase bine în Germania şi reuşise să obţină participări majore pentru clienţii săi în Silicon Valley. Toate firmele de pe Wall Street considerau că Sam este foarte priceput. Alex alesese bine atunci când s-a căsătorit cu Sam. De fapt, se întâlniseră la o petrecere dată de prima firmă la care se angajase Alex. Se sărbătorea Crăciunul şi el venise împreună cu alţi trei prieteni. Era înalt şi frumos, purta un costum albastru închis, avea fulgi de zăpadă în păr şi obrajii îmbujoraţi de frigul de afară. Exprima plăcerea de a trăi şi, când s-a oprit ca s-o privească, Alex a simţit cum i se înmoaie genunchii, şi nu-şi putu desprinde ochii de la el. Avea douăzeci şi cinci de ani, iar Sam treizeci şi doi şi era unul dintre puţinii bărbaţi necăsătoriţi pe care îi întâlnise, până atunci. Sam încercase să stea mai mult de vorbă cu ea în acea seară, dar Alex fusese acaparată de un alt avocat de la firmă, iar pe el îl chemaseră nişte prieteni ca să-i facă cunoştinţă cu cineva şi astfel drumurile lor nu s-au mai încrucişat decât şase luni mai târziu. Firma lui Sam a luat legătura cu cea a lui Alex în scopul unei tranzacţii pe care urmau să o finalizeze împreună în California. Alex a fost desemnată, împreună cu încă doi asociaţi, să-l asiste pe unul dintre directorii firmei. Rămase impresionată de promptitudinea, ingeniozitatea, siguranţa de sine cu care Sam acţiona. Nu ţi-l puteai imagina timorat de ceva sau de cineva. Fire dinamică şi optimistă, nu pregeta să rişte când urma să ia decizii, deşi îşi dădea seama de pericolele existente. Şi nu era vorba doar de banii clienţilor, ci de întreaga afacere. La început, Alex l-a crezut nebun dar, pe măsură ce treceau săptămânile, a început să-i înţeleagă strategia şi să-i placă. Sam era integru, avea stil, judecată şi o calitate mai rar întâlnită – curaj. Prima impresie se confirmase, nu-i era frică de nimic. La rândul lui, pe Sam îl intriga Alex. Era fascinat de inteligenţa ei, de analizele pertinente, de modul în care percepea situaţiile. Cunoştea problema sub toate aspectele şi reuşea să sesizeze atât riscurile, cât şi avantajele. Lucraseră împreună şi găsiseră o soluţie excelentă pentru clienţii lui. Tranzacţia fusese încheiată; compania urma să fie vândută la un preţ astronomic cinci ani mai târziu. În momentul când Sam şi cu Alex se cunoscuseră, el trecea drept un tânăr de mare perspectivă. Alex îşi consolida şi ea reputaţia, dar într-un ritm ceva mai puţin rapid decât Sam. Afacerile lui Sam trezeau mai multe ecouri şi, uneori, aveau darul de aţi lua ochii prin spectaculozitatea lor, ceea ce îi plăcea lui Sam în mod deosebit. Dorea să între în societatea în care trăiau puternicii săi clienţi. Când s-au întâlnit prima oară, a împrumutat un avion particular de la unul din ei şi a dus-o pe Alex la Los Angeles, la finala campionatului de basseball. La Bel-Air, au stat în camere separate, iar dineul l-au luat la Chasen şi la Orangerie. „Aşa procedezi ori de câte ori ieşi cu o femeie?” îl întrebase ea, uimită de atenţiile cu care o copleşise. Sam o speria un pic. În decursul anilor avusese doar o singură relaţie mai serioasă cu un băiat de vârsta ei, la Universitatea Yale. Se întâlniseră de câteva ori, dar atât. În timpul anilor de facultate îşi impusese un regim de muncă sălbatic. Relaţia din perioada Yale pierduse treptat din intensitate şi băiatul se căsătorise cu mulţi ani în urmă. Alex nu avea nici acum timp pentru astfel de relaţii. Muncea zi şi noapte ca să ajungă cineva. Voia să fie cel mai bun avocat din firma la care lucra. Acţiunile strălucitoare şi de mare îndrăzneală, calităţile pe care le afişa nu se prea potriveau cu concepţiile ei. Se vedea trăind alături de un avocat asemeni celor din firma ei, absolvenţi ai facultăţii de drept, Yale sau Harvard, tipi liniştiţi, sobri, care-şi consolidaseră cariera în firmele de avocatură de pe Wall Street. Sam Parker era un tip violent, sălbatic, un adevărat cowboy. Trebuia însă să recunoască că o impresionase felul în care se purtase cu ea. În plus, era amuzant şi, mai ales, un bărbat frumos. Cărei femei nu i-ar plăcea Sam? Care femeie nu l-ar dori? Inteligent, prezentabil, cu un extraordinar simţ al umorului. Proastă ar fi fost să nu-l dorească. Înainte de a părăsi Los Angeles, Sam o dusese la Malibu. S-au plimbat de-a lungul ţărmului oceanului, pe plajă, şi au discutat despre familiile lor, despre viaţa pe care o trăiseră până atunci şi despre viitor. Experienţele lui Sam fuseseră interesante şi foarte diferite de cele ale lui Alex. Îi povestise, cu un aer voit indiferent, că mama lui murise când el avea paisprezece ani şi că fusese trimis la un internat deoarece tatăl lui nu ştia ce să facă cu el. Detestase internatul, îi urâse pe copiii de acolo şi îi fusese tot timpul dor de casă. În timp ce el îşi făcea studiile, tatăl său se apucase de băutură şi nu se lăsase până ce nu-şi băuse şi minţile şi ultimii bani. Murise când Sam era în ultimul an. Sam nu-i precizase care fusese cauza morţii. Cu ajutorul unei mici sume de bani pe care i-o lăsaseră bunicii, Sam a urmat colegiul, la Harvard, unde s-a descurcat binişor. Nu i-a mărturisit lui Alex cât de singur s-a simţit în tot acel timp. A lăsat-o să creadă că petrecuse grozav. Dacă s-ar fi gândit puţin, Alex şi-ar fi dat seama cât de greu trebuia să-i fi fost să nu aibă o familie la vârsta de şaptesprezece ani. Aparent, însă, acest fapt nu părea să-l fi marcat. După absolvirea studiilor la Harvard, a urmat Harvard Business School, unde şi-a descoperit pasiunea pentru piaţa de capital, investiţii, constituirea de noi corporaţii. A găsit o slujbă imediat după ce a obţinut diploma şi, în ultimii opt ani, a reuşit să-i îmbogăţească pe mulţi clienţi de-ai lui. — Dar despre tine, ce-mi poţi spune? îl întrebase ea pe un ton calm în timp ce se plimbau pe plajă la asfinţit. Cred că viaţa mai înseamnă şi altceva decât piaţa de capital şi Wall Street. Dorea să-l cunoască mai bine. Petrecuse cel mai încântător sfârşit de săptămână din viaţa ei şi nici măcar nu făcuseră dragoste. Voia să afle mai multe despre Sam Parker înainte de a dispărea fiecare, în vâltoarea propriei vieţi, după ce vor fi părăsit California. — Crezi că există ceva mai important în viaţă decât Wall Street? râse el, luând-o de umeri. Nimeni nu mi-a spus aşa ceva. Ce este, Alex? Se opri din mers şi o privi. Se simţea foarte atras de ea, dar se temea să i-o arate. Părul ei roşcat flutura în briza mării, ochii verzi îi pătrundeau adânc în ai lui şi se simţi tulburat, excitat, o senzaţie pe care n-o mai trăise până atunci. Într-un anume fel, asta chiar îl speria. — Dar despre tine nu poţi să-mi spui nimic? Despre relaţiile pe care le-ai avut? Alex ştia că Sam nu fusese căsătorit, dar nimic mai mult. În schimb, observându-i stilul în care îşi conducea relaţiile de afaceri, îşi imagina că trebuie să fi avut sute de legături sentimentale. — Nu am avut timp, o tachină Sam, strângând-o mai aproape şi reluându-şi plimbarea, sunt mult prea ocupat. — Poate şi prea important? îl întrebă ea încercând să-l provoace. Ar putea fi încrezut. Avea şi de ce. Cu toate acestea, nu-i dăduse niciun motiv să-l bănuiască. — Cine ţi-a spus asta? Nu sunt important, îmi place să mă amuz. — Toată lumea ştie cine eşti. Aici, la Los Angeles, la New York… Silicon Valley, Tokyo… şi mai unde? Paris? Londra? Roma? O lume întreagă. — Nu înseamnă că imaginea e corectă. De fapt, muncesc pe rupte, asta-i tot. Ca şi tine, de altfel. Ridică din umeri, îi zâmbi, dar amândoi ştiau că explicaţia nu era suficientă şi că reuşita lui se datora mai multor cauze decât era dispus să recunoască. — Vezi tu, Sam, eu nu zbor spre California în avioanele personale ale clienţilor mei. Clienţii mei vin la mine cu taxiul. Dacă sunt norocoşi. Dacă nu, vin cu metroul. — De acord, ai mei sunt mai norocoşi. Poate că şi eu sunt mai norocos. Dar nimeni nu poate şti cât durează asta. Gândeşte-te la tatăl meu. — Ţi-e teamă să nu păţeşti şi tu la fel? Să pierzi totul? Pe Alex o intriga această teamă ascunsă şi era convinsă că reprezenta motivaţia întregii sale atitudini faţă de viaţă. — Poate că da. Dar el a fost un prost… un prost adorabil… dar atât. Cred că moartea mamei l-a dezechilibrat. Atunci a cedat, a renunţat. Şi-a pierdut suportul. O iubea atât de mult încât nu a mai putut suporta când ea a dispărut. L-a ucis şi pe el. Sam îşi jurase de mult că nu va permite să i se întâmple şi lui acest lucru. Nu va iubi pe nimeni atât de mult, încât să clacheze dacă persoana iubită va dispărea. — Cred că a fost cumplit de greu pentru tine, îi spuse Alex cu compătimire. — Te maturizezi repede când nu te ai decât pe tine, spuse el simplu; apoi, adăugă zâmbind trist: Sau nu o faci niciodată. Prietenii mei spun că sunt încă un copil. Îmi place asta, mă face să nu iau lucrurile prea în serios. Când iei viaţa prea serios, nu mai poţi face haz de necaz. Alex nu-i împărtăşea părerea. Şi ea îşi pierduse părinţii, deşi nu în împrejurări atât de dramatice ca Sam. Dar, spre deosebire de el, pierderea lor o făcuse să fie mai cumpătată, mai raţională, să se simtă mai responsabilă în faţa vieţii. Privea cu mai multă maturitate şi era mai grijulie, mai sârguincioasă, mai conştiincioasă în cariera ei. Parcă se simţea obligată să le confirme aşteptările, chiar dacă ei nu mai existau. Tatăl ei fusese tot avocat şi se bucurase când fiica şi-a ales aceeaşi profesiune. Alex îşi propusese să devină un bun avocat pentru a-l mulţumi pe el, chiar dacă nu mai era acolo să o vadă. Amândoi fuseseră singuri la părinţi, aveau succes în carieră şi o mulţime de prieteni care, într-un anumit fel, ţineau loc de familie. Alex însă îşi petrecea o bună parte din timpul liber cu prieteni de-ai părinţilor ei sau cu familiile colegilor de facultate, în timp ce Sam avea un cerc de holtei, colegi cu care lucra, clienţi sau femei cu care ieşea în lume. O sărutase pe Alex pentru prima oară când se întorceau de pe plaja din Malibu şi dormise mai tot timpul zborului până la New York cu capul pe umărul ei. Ea îl privise gânditoare, spunându-şi că arăta ca un băieţel care crescuse prea mult, şi acum dormea lângă ea. Îi plăcea Sam. Chiar prea mult. Se întreba dacă o va mai căuta, dacă acest weekend nu va însemna pentru el decât o aventură. Era greu să-ţi dai seama ce se petrecea în mintea lui Sam. Îi spusese că se întâlneşte cu o tânără actriţă de pe Broadway. — Şi cum de n-ai adus-o cu tine la L.A.? îl întrebase Alex cu oarecare timiditate, dar hotărâtă să pună întrebările cheie. Nu se temea, fiindcă făceau parte din arsenalul ei de avocat. — Era ocupată, şi apoi am considerat că era mai interesant să încerc să te cunosc mai bine. Ezită un moment, apoi se întoarse către Alex cu un zâmbet irezistibil. Ca să fiu sincer, nici n-am invitat-o. Ştiam că are repetiţii şi că detestă baseball-ul. Şi, cum ţi-am spus, doream să fiu cu tine. — De ce? Alex nu-şi închipuia cât de fermecătoare era când i-a pus întrebarea. — Pentru că eşti cea mai deşteaptă fată pe care am întâlnit-o… şi îmi place să discut cu tine. Ai o minte ageră, eşti seducătoare şi îmi face plăcere să te privesc. O sărutase din nou în faţa uşii locuinţei ei, fără ca sărutul să exprime un angajament, o promisiune. Fusese rapid şi convenţional. După ce demarase taxiul, Alex se simţi ciudat de abandonată. Petrecuse două zile minunate, dar rămăsese cu impresia că Sam să grăbise să se întoarcă la prietena lui de pe Broadway. Fusese frumos, dar, din câte îşi dădea seama, nu însemna decât un alt weekend plăcut pentru Sam Parker. Nu credea că în viaţa lui există loc pentru Alex Andrews. Duzina de trandafiri roşii, primită a doua zi la birou, şi telefonul prin care o invita la cină o făcură să-şi revizuiască părerea. Idila lor deveni tot mai serioasă şi Alex începu să se concentreze tot mai greu asupra lucrului. Asta a durat patru luni, cât i-a făcut curte Sam. Apoi a cerut-o în căsătorie. Ea împlinise douăzeci şi şase de ani, iar Sam treizeci şi trei. S-au căsătorit în iunie, într-o bisericuţă din Southampton, în prezenţa a două duzini de prieteni apropiaţi. Petrecuseră luna de miere în Europa şi locuiseră în hoteluri de lux. Au vizitat Parisul, Monaco, au petrecut un sfârşit de săptămână romantic la Saint-Tropez, unde Sam avea un client care era încurcat cu o starletă. S-au simţit excelent. Au luat parte la o petrecere pe un iaht şi au navigat până în Italia şi înapoi. Au urmat apoi San Remo, Toscana, Veneţia, Florenţa, Roma, Atena unde au fost invitaţi de un alt client al lui Sam. Ultimele zile le-au petrecut la Londra. Sam a dus-o la Annabel’s şi la toate restaurantele şi localurile de noapte care-i plăceau lui. Au admirat magazinele de antichităţi, bijuteriile de la Garrard’s. Sam i-a cumpărat tot felul de rochii nostime din Chelsea, deşi Alex a încercat să-l convingă că nu are unde să le poarte. Au fost fericiţi, dar nu atât de mult ca atunci când Alex s-a mutat în apartamentul lui Sam. Alex învăţase să gătească pentru el. Sam îi cumpăra toalete elegante, iar pentru aniversarea de treizeci de ani, îi făcuse cadou un frumos colier de diamante. I-ar fi cumpărat orice, dar Alex îşi dorea foarte puţine lucruri. Viaţa alături de Sam era minunată. Dragostea şi prietenia dintre ei, respectul şi pasiunea cu care amândoi munceau îi unea. Sam o întrebase o dată dacă nu se gândea să renunţe la carieră, sau, cel puţin, să o întrerupă pentru a avea un copil, dar Alex îl privise de parcă şi-ar fi pierdut minţile. — Atunci gândeşte-te cum poţi să nu renunţi la carieră, dar să ai copii, îşi modifică el oferta. Erau căsătoriţi de şase ani. Sam împlinise treizeci şi nouă de ani şi, din când în când, simţea dorinţa de a avea copii. Era adevărat că asta s-ar fi repercutat negativ asupra stilului lor de viaţă. Alex îi răspundea mereu că nu este încă pregătită. — Pur şi simplu nu mă văd cu un copil agăţat de fustele mele, dependent permanent de mine. M-aş simţi vinovată că nu-i pot consacra suficient timp din cauza profesiei mele. Nu poţi creşte un copil în felul acesta. — N-ai putea munci mai puţin? o întrebă el, mai mult retoric, deoarece nu şi-o putea închipui în această ipostază. — Vrei să fiu sinceră? Nu! Nu cred că aş putea fi un avocat cu jumătate de normă. Văzuse alte femei încercând să facă asta şi niciuna nu reuşise să împace lucrurile. Unele îşi reluau integral activitatea, dar se simţeau vinovate faţă de copii, altele renunţau la avocatură. Niciuna din soluţii n-o mulţumea pe Alex. — Adică nu-ţi doreşti deloc copii, niciodată? Pentru prima dată se gândise serios la această problemă şi nu era pregătită să răspundă. Concluzia, şi de data asta, era: nu acum, poate mai târziu. Subiectul a fost reluat când Alex a împlinit treizeci şi cinci de ani. Toate cunoştinţele lor aveau deja mai mulţi copii. Împliniseră nouă ani de căsnicie şi modul lor de viaţă îi satisfăcea. Ea era deja partener în firma de avocaţi Bartlett şi Paskin, iar Sam ajunsese o legendă vie. Se duceau în Franţa ori de câte ori aveau o vacanţă, iar sfârşitul de săptămână şi-l petreceau de obicei în California. Sam avea în continuare afaceri la Tokyo şi în Ţările Arabe şi Alex aprecia că el ducea o viaţă fascinantă. Nici cariera ei nu era plicticoasă. Oricum, în viaţa lor nu-şi putea găsi loc un copilaş. — Nu ştiu de ce, dar uneori mă simt vinovată… Nu găsesc o motivaţie, dar maternitatea nu e pentru mine, cel puţin nu acum. Mereu ajungea la aceeaşi concluzie şi subiectul era amânat din nou, pentru alţi câţiva ani. Alex împlinise treizeci şi opt de ani, iar Sam patruzeci şi cinci. Avusese, pentru scurt timp, o alarmă în calendarul ei biologic şi, de data aceasta, ea ridicase problema, mai ales că o colegă de birou născuse de curând şi fusese nevoită să accepte că pruncul era adorabil şi că prietena ei se descurca perfect şi cu copilul şi pe plan profesional. Pentru prima oară se gândi că ar putea avea şi ea un copil. Sam însă nu-şi mai putea imagina o astfel de situaţie. Viaţa lor era prea bine organizată şi prea comodă. După doisprezece ani de căsnicie, îşi spunea că era prea târziu, că un copil nu le va putea aduce mai multă fericire decât aveau. Şi, mai ales, o voia pe Alex numai pentru el. Dorind ca lucrurile să rămână aşa cum erau, renunţă din nou, surprinzător de uşor. De bună seamă, nu-i era dat să aibă copii. După acest incident, se implică într-un proces foarte complicat şi ideea unui copil în viaţa lor îi ieşi complet din cap, până patru luni mai târziu. Se întorceau dintr-un voiaj în India. Alex se simţea foarte rău. Temându-se să nu fi luat vreo boală, se duse la doctorul ei pentru o consultaţie. De ani de zile nu-şi mai amintea să se fi simţit atât de rău şi era speriată. Dar ceea ce i-a spus doctorul după consultaţie a speriat-o şi mai tare. În aceeaşi seară îi dădu vestea lui Sam într-o stare de cumplită disperare. Era însărcinată. De la ultima discuţie, nu se mai gândiseră la asta. Acum se priveau unul pe celălalt, arătând ca două victime ale crahului financiar din ’29. — Eşti sigură? — Absolut sigură, îi răspunse ea, disperată. Era prima ei sarcină. Acum îşi dădea seama de ceva, ce nu ştiuse până atunci: nu voia să aibă copii. — Eşti sigură că nu e vorba de holeră, malarie, sau ceva asemănător? O boală cât de gravă ar fi fost, era preferabilă unei sarcini. — Mi-a spus că sunt în şase săptămâni. Avusese o întârziere în timpul voiajului, dar o pusese pe seama căldurii, a pastilelor contra malariei şi a oboselii călătoriei. Niciodată nu avusese o mină atât de proastă ca acum. Îşi privea soţul cu un aer nefericit. Sunt prea bătrână pentru aşa ceva, Sam. Nu vreau să trec prin asta. Nu pot. Cuvintele îl surprinseseră, cu toate că se simţea uşurat să le audă. Nici el nu dorea copilul. — Ai de gând să faci ceva? o întrebă el speriat de duritatea cu care respingea situaţia. La începutul căsătoriei lor crezuse că era de la sine înţeles ca într-o bună zi să aibă copii, dar cu timpul se obişnuise cu gândul că asta nu se va întâmpla niciodată. — Nu cred. Mi se pare un lucru oribil. Nu că nu ne-am putea permite să avem copii… însă nu-mi pot permite, n-am… energia, îşi căuta cuvintele cu grijă, şi nici nu doresc. Ultima oară când am vorbit de asta, mi-am zis că ăsta e motivul. Am căzut de acord. Suntem fericiţi aşa cum suntem… şi, deodată, zbang… sunt însărcinată. Sam îi zâmbi cu duioşie. — Ironia sorţii, nu-i aşa? După ce luăm hotărârea să nu avem copii, tu rămâi însărcinată. Viaţa ne joacă micile ei renghiuri. Era una din expresiile lui favorite şi, în cazul acesta, se potriveau perfect. Ce facem? — Nu ştiu. Alex începu să plângă. Nu voia nici să avorteze, dar nici să păstreze copilul. După două săptămâni de discuţii, s-au hotărât să lase lucrurile aşa cum erau. Alex simţea că nu mai avea de ales şi, cum Sam acceptase punctul ei de vedere, încercară să se resemneze şi să accepte situaţia. Alex se simţea deprimată ori de câte ori se gândea la ce va urma. În ce-l privea, Sam părea să fi uitat întreaga poveste. Când totuşi o discuta, ceea ce se întâmpla foarte rar, parcă ar fi vorbit despre o boală fatală. Evenimentul nu-i entuziasma. Îl considerau drept o situaţie căreia trebuiau să-i facă faţă, şi atât. Patru săptămâni mai târziu, Alex sosi acasă mai devreme, se simţea rău, vomita continuu şi acuza dureri insuportabile în abdomen. Portarul o ajută să se dea jos din taxi, îi duse servieta şi o întrebă dacă nu cumva era bolnavă. Îi răspunse că se simte bine. Urcă cu liftul, intră în apartament şi abia avut timp să se ducă până la baie. Avu o hemoragie puternică. Din fericire, femeia de serviciu era acolo şi chemă salvarea. Apoi îl anunţă pe Sam, la birou. Când acesta ajunse la Lenox Hill, Alex se afla deja în sala de operaţii. Pierduse copilul. Ar fi trebuit să se simtă uşuraţi. Cauza chinurilor lor dispăruse. Dar când Alex şi-a revenit, a început să plângă cu disperare şi şi-a dat seama că nu-i va fi uşor. Se simţeau amândoi nefericiţi şi vinovaţi. Toate sentimentele nemărturisite pentru acel copil, acum pierdut, o copleşeau – dragoste, temeri, ruşine, regret. Trăia cele mai grele momente ale vieţii ei, dar descoperise ceva nou despre ea însăşi, ceva ce nu bănuise că există – dorinţa să umple golul dureros pe care-l lăsase copilul nenăscut cu un altul. Şi, curios, Sam simţea şi el aceeaşi nevoie. Amândoi plângeau copilul pierdut. Când Alex se întoarse la birou, era încă tulburată. Îşi luară un mic concediu ca să fie singuri şi să poată discuta în linişte. Ajunseseră amândoi la aceeaşi concluzie. Nu-şi dădeau seama dacă se petrecuse cu adevărat ceva important, dacă era o reacţie faţă de trecut, dar în modul lor de a gândi intervenise o schimbare. Se petrecuse o minune – dintr-odată, mai mult decât orice altceva, îşi doreau un copil. Au decis să fie înţelepţi şi să mai aştepte câteva luni pentru a se convinge că nu greşeau. N-au reuşit să respecte termenul; după două luni de la avortul care o traumatizase atât de mult, Alex îi mărturisea lui Sam, cu timiditate, abia stăpânindu-şi bucuria că era din nou însărcinată. De data aceasta au sărbătorit evenimentul aşa cum se cuvenea, deşi erau îngrijoraţi la gândul că exista riscul de a pierde şi această sarcină sau de a nu o putea duce până la termen. Trebuia să ia în considerare faptul că avea deja treizeci şi opt de ani şi nu născuse niciodată. Dar era sănătoasă şi doctorul o asigurase că nu existau motive să se teamă că s-ar putea repeta situaţia. — Ştii ceva? Suntem nebuni, îi spusese ea într-o seară, pe când stăteau în pat şi ronţăiau biscuiţi Oreo, singurii, spunea ea, pe care îi suporta. Suntem complet trăsniţi. Acum patru luni eram disperaţi de perspectiva de a avea un copil, iar acum îi căutăm un nume şi eu am început să citesc toate articolele din revistele pe care le găsesc în sala de aşteptare a doctorului, ca să mă informez asupra celui mai bun model de pătuţ. Crezi că am luat-o razna? — Nu te contrazic, îi zâmbi el cu duioşie, dar constat că e din ce în ce mai greu să mă apropii de tine. Nu mi-am închipuit ca fărâmiturile fac parte din afacere. Crezi că ai să rămâi cu fixul ăsta toată perioada sau numai primele trei luni? Alex chicoti şi îl îmbrăţişă. Începuseră să facă dragoste mai des decât înainte, iar despre copil vorbeau de parcă ar fi fost lângă ei şi ar fi tăcut deja parte din viaţa lor. Ecografia le-a dezvăluit faptul că vor avea o fetiţă. S-au hotărât să-i dea numele de Annabelle, clubul lor preferat din Londra, dar şi pentru că lui Alex îi plăcuse întotdeauna acest nume. Sarcina era mult mai uşor suportabilă decât prima oară. Se părea că viaţa le dădea o lecţie, care-i făcea să se simtă vinovaţi pentru indiferenţa şi chiar ostilitatea manifestată faţă de acel prim copilaş. Partenerii din firmă i-au oferit lui Alex petrecerea tradiţională dinainte de naştere[1] imediat după Anul Nou, cu două zile înainte de termenul la care ar fi trebuit să nască. Ea dorise să lucreze până în ultima clipă. Cedase colegilor cazurile pe care nu le mai putea termina, aşa încât se duse liniştită acasă în aşteptarea micii minuni, aşa cum îşi numeau ei fetiţa. Alex se temuse că se va plictisi, dar descoperi că îi face o deosebită plăcere să pregătească camera copilului şi rămase surprinsă constatând cât timp îşi pierdea împăturind şi aranjând lucruşoarele pe masa unde urma să-i schimbe scutecele. Pentru o femeie care îşi băga în sperieţi adversarii din instanţele de judecată, schimbarea părea radicală. Uneori, se întreba dacă noile ei preocupări nu-i vor afecta puterea de judecată atunci când va reveni la slujbă şi n-o vor „muia”. Dar gândurile reveneau imediat la bebeluş. Se vedea ţinând fetiţa în braţe, hrănind-o, se întreba dacă va avea părul roşu ca al ei, sau negru ca al lui Sam, ochii albaştri sau verzi. Abia aştepta să o vadă. Alex hotărâse să nască la New York Hospital. Spera într-o naştere normală, deoarece îşi dorea să savureze fiecare moment al acestei noi experienţe. La cei treizeci şi nouă de ani nu-şi imagina că o va mai repeta. Sam, cu toată aversiunea pe care o avea pentru spitale, o însoţise la cursurile prenatale Lamaze şi-i promisese că va asista la naştere. Într-o seară, în timp ce luau masa la Elaine’s, Alex simţi că i se rupe apa. Plecară repede la spital, dar fură trimişi acasă, pentru a aştepta momentul în care vor începe cu adevărat contracţiile. Au respectat întocmai tot ce li se spusese la cursuri. Alex a încercat să doarmă puţin, apoi a început să se plimbe prin casă. Sam o freca pe spate şi totul părea plăcut şi foarte uşor. Situaţia se afla sub control. S-au întins apoi pe pat, şi au continuat să discute despre ceea ce se întâmplase. Sam îşi privea din când în când ceasul, întrebându-se peste câte ore va sosi copilul. În cele din urmă, au adormit şi, când contracţiile au trezit-o, Alex a făcut un duş cald, aşa cum fusese învăţată, pentru a constata dacă acestea se vor opri sau vor deveni mai puternice şi mai dese. Rămase sub duş o jumătate de oră, urmărind ritmul contracţiilor. Brusc, începu adevăratul travaliu. Abia se mai putea ţine pe picioare când ieşi de sub duş. Se duse să-l trezească pe Sam, dar acesta dormea atât de profund încât trebui să-l scuture. Simţea cum o cuprinde panica. Văzându-i expresia, Sam se sperie. Sări din pat. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. — Crezi că e timpul? Nu-şi găsea pantalonii, iar Alex îl apucase de braţ, plângând şi încovoindu-se de durere. — E prea târziu… Nasc acum… strigă ea, cuprinsă de panică. Uită tot ce învăţase la cursurile prenatale. Era prea bătrână, durerile erau prea mari, nu mai voia o naştere naturală. — Aici? Vrei să naşti aici? Nu-i venea să creadă, o privea disperat. — Nu ştiu… eu… este… Oh, Doamne, Sam… este îngrozitor… N-am să pot… n-am să reuşesc… — Ba da, ai să poţi… mergem la spital, o să-ţi dea ceva… nu-ţi face griji… vino să te îmbraci. Până la urmă o îmbrăcă el. În timp ce-i punea pantofii, se gândi că n-o văzuse niciodată atât de vulnerabilă, de pierdută. Portarul le găsi imediat un taxi. Se făcuse patru după-amiază când ajunseră la spital, şi Alex abia se mai ţinea pe picioare. Din fericire, doctorul îi aştepta, iar surorile de la sala de naşteri se declarară mulţumite de felul în care se desfăşura travaliul. Alex, însă, nu era deloc încântată de procesul pe care ele îl numeau „de tranziţie”. Dar, pe măsură ce travaliul progresa şi contracţiile deveneau tot mai dese, Alex începu să se calmeze şi, la două ore de la sosirea la spital, ea trudea pentru a expulza copilul. În cele din urmă i-au făcut un Epidural care a mai liniştit-o. Sam o ţinea de umeri, iar ceilalţi o încurajau. I se părea că durase o veşnicie, până apăru căpşorul lui Annabelle. Copilul avea părul roşu şi de îndată ce veni pe lume, scoase un ţipăt puternic. Fetiţa i-a fost arătată apoi mamei. Alex a luat-o în braţe, şi s-a simţit copleşită de o emoţie pe care nu crezuse că o va trăi niciodată. Le auzise pe alte femei povestind şi nu le dăduse crezare, însă acum descoperea cu încântare că trăia şi ea aceleaşi senzaţii. Nu-şi mai putea imagina ce-ar fi fost viaţa ei dacă n-ar fi ţinut niciodată în braţe acel copil. O oră mai târziu, ca o mamă experimentată îşi alăpta fetiţa. Sam făcu sute de fotografii. Râdeau şi plângeau, incapabili să creadă că soarta le hărăzise acel miracol. Trăiau sentimentul că Divinitatea îi salvase din propria lor stupiditate şi revărsase asupra lor acea imensă fericire. Sam rămase în noaptea aceea alături de ele. O admirau pe Annabelle, ţinând-o în braţe cu schimbul, desfăşând-o, schimbându-i scutecele mai des decât era necesar. Sam urmărea extaziat cum Alex o alăpta. Îşi spunea că era cel mai frumos lucru pe care-l văzuse vreodată. Fermecaţi de Annabelle, au ajuns la concluzia că ceea ce-şi doreau cel mai mult acum era încă un copil. Sam nu-şi imaginase că după chinurile îndurate cu puţin timp în urmă mai putea gândi aşa ceva. În timp ce el o săruta cu tandreţe, Alex îi spuse: „Sam, vreau s-o facem din nou”. I-ar fi plăcut să aibă un fiu. Încântarea pe care le-o provocase naşterea lui Annabelle persista şi după ce o aduseră acasă. Micuţa părea să înflorească sub privirile tandre ale părinţilor ei. Ori de câte ori putea, Sam se întorcea mai devreme acasă, iar Alex, care îşi reluase lucrul când Annabelle împlinise trei luni, regreta fiecare minut petrecut departe de ea. Încercase să continue alăptarea, dar programul încărcat nu-i permise acest lucru. Venea, însă, acasă la prânz şi întârzia la birou peste ora cinci doar atunci când trebuia să apară în instanţă. Vinerea, indiferent ce probleme s-ar fi ivit, pleca de la birou la ora unu. Respectau amândoi acest program şi Annabelle îi răsplătea cu drăgălăşenia ei. În timpul zilei Carmen avea grijă de fetiţă. După ce soseau acasă, Sam şi Alex nu mai acceptau să se ocupe altcineva de fetiţă. Carmen lucra cu plăcere pentru ei, căci o iubea din toată inima pe Annabelle. Se lăuda peste tot cu Alex şi Sam, informându-şi cunoscuţii şi prietenii ce persoane importante erau, cât de mult munceau şi ce succese repurtau în profesiile lor. Numele lui Sam apărea des în ziarele financiare. Cu câtva timp în urmă reuşise o tranzacţie excelentă şi, în general, avea clienţi foarte importanţi. Alex, la rândul ei, apărea adesea la televiziune, în legătură cu procese ce ţineau prima pagină a ziarelor. Pe Carmen, toate astea o impresionau şi o încântau. Pentru părinţii ei, Annabelle nu era numai frumoasă, ci şi strălucitor de deşteaptă. La zece luni şi jumătate începuse să umble, puţin mai târziu să vorbească. — O să fie şi ea avocat, îl tachina Alex pe Sam, care nu putea nega incredibila asemănare a copilei cu mama ei. Părea o replică miniaturizată a lui Alex. Singura dezamăgire a lui Sam era că Alex nu mai rămânea însărcinată. Disperată, Alex consultă un specialist. Doctorul îi spuse că la vârsta ei asemenea lucruri se întâmplă mai rar. Împlinise patruzeci şi unu de ani când a încercat un tratament cu Serophene, menit să stimuleze ovulaţia. Un an şi jumătate a urmat conştiincioasă tratamentul, dar fără efect. Erau în stare că facă orice, numai să mai poată avea un copil. Intenţionau chiar să recurgă la injecţii cu Pergonal, o substanţă mai eficientă decât pilulele Serophene, care însă aveau efecte secundare nedorite. Alex era convinsă că la cei patruzeci şi doi de ani ai ei, mai avea şanse să conceapă un copil, fie şi cu ajutorul hormonilor pe care îi lua în mod curent, fără a recurge la mijloace artificiale. Hormonii nu erau uşor de suportat, mai ales că avea o natură care reacţiona puternic la medicamente, dar amândoi îşi doreau cu disperare încă un copil. Datorită lui Annabelle aflaseră cât de plăcută putea fi viaţa când există acea dulce legătură care e copilul şi cât de mult pierduseră în toţi acei ani petrecuţi fără ea.   [1] Obicei întâlnit în SUA, cunoscut sub denumirea de „shower“ (n.tr.).