Danielle Steel carti

                                                           Promisiunea de Daniele Estelle    CAPITOLUL 1 Un soare dulce, de dimineaţă le scaldă în lumină spatele în vreme' ce se dădeau jos de pe biciclete în faţă la „Eliot House“, din incinta Harvardului. Se opriră pentru o clipă să-şi zîmbească. Era în mai şi erau foarte tineri. Părul ei scurt strălucea în lumina soarelui, iar cînd privirea ei o întîlni pe-a lui, fata începu să rîdă. Ei, Doctore în Arhitectură, cum te simţi ? întreabă-mă în două săptămîni după ce-mi iau doctoratul. li întoarse zîmbetul în vreme ce-şi îndepărta o şuviţă de păr blond de pe frunte. Ducă-se dracului diploma, te întreb după noaptea trecută. Rînji din nou la el, iar tipul îi dădu repede una peste fund în joacă. Mişto. Dar cum te simţi dumneata, d-ră McAl- listu ? Mai poţi să mergi ? Săriră din nou pe biciclete acum, iaT ea întoarse capul, cu un răspuns sîcîitor. Dar tu poţi ? Şi cu asta dusă a fost, zburind departe, cu mult înaintea lui, pe bicicleta micuţă pe care i-o cum­părase de ziua ei doaT cu cîteva luni în urmă. Era' îndrăgostit de ea. Fusese îndrăgostit de ea dintot- deauna. Visase la ea toată viaţa. Şi o cunoştea de doi ani. Se simţea singur la Harvard înainte de asta, şi o bună parte din al doilea an de aspiranţă socotise că va fi la fel şi acolo. N-avea nevoie de Radcliffe sau Vassar sau Wellseley cu el în pat. Cunoscuse prea multe fete de astea la anii studenţiei şi, în ceea ce-1 privea pe Michael, tipelor ăstora le lipsea întotdea­una ceva. El voia ceva mai mult. Textură, sub­stanţă, suflet. Rezolvase problema foarte convena­bilă vara' trecută, cu o legătură cu una dintre prie­tenele mamei sale. Normal că mama sa n-a ştiut. Dar se distrase de minune. Era o femeie a naibii de atrăgătoare, în vîrstă de vreo treizeci de ani, mult mai tînărâ ca mama lui, fireşte, şi era ceva editor la „Vogue*. Dar totul nu fusese decît o distracţie. Pentru amîndoi. Nancy era altceva. Ştiuse asta din prima clipă în care o văzuse, în Galeriile de artă din Boston, unde erau expuse ta­blourile ei. Exista în fiecare o tentă de singurătate care.bîntuia fiecare peisaj al ei, iar oamenii pe care îi pictase aveau toţi un soi de tandreţe solitară ca- re-1 umpluse de milă şi-l făcuse să-şi dorească să ajungă de la ei la artistul care-i pictase. Iar ea stă­tuse acolo, purtînd în acea zi o beretă roşie şi o haină veche din piele de raton, cu o uşoară roşeaţă pe pielea delicată, din cauza mersului grăbit pro­babil pînâ la galeriile din Strada Charles cu ochii strălucind, cu faţa plină de viaţă. Nu dorise niciodată pînă atunci o femeie aşa cum o dorea pe ea. Cumpărase două tablouri de-ale ei şi o invitase la masă la Lockobar. Insă pentru rest a fost nevoie de mai mult timp. Nancy McAllistu nu era deloc grăbită să-şi dăruiască timpul sau inima. Fusese mult prea singură prea mult timp ca să cedeze uşor. La 19 ani era deja înţeleaptă şi cu­noscuse bine durerea. Durerea de a fi singur. Du­rerea de a fi părăsit. O torturase încă de cînd, co­pil fiind, fusese trimisă la orfelinat. Nu-şi putea aminti ziua în care mama ei o lăsase acolo, nu cu mult înainte de a muri. Dar îşi amintea frigul din săli. Mirosul de oameni străini. Zgomotele dimine­ţilor în care stătea întinsă în pat, luptîndu-se cu la­crimile. Avea sănşi amintească lucrurile astea toată viaţa. Mult timp, crezuse că nu va găsi nimic să umple golul din ea. Dar acum îl avea pe Michael. Legătura lor nu era uşoară, dar era solidă, bazată pe dragoste şi respect : fiecare scotocise în lumea lui, o întorsese pe dos, dar apăruse cu ceva frumos şi rar. Iar Michael nu era nici el un prost. Ştia' ce riscă îndrăgostindu-se de cineva „deosebit44 — aşa cum se exprima mama lui, cînd avea ocazia. Dar Nancy nu avea nimic „deosebit". Singurul lucru deosebit era că era pictoriţă, nu o simplă studentă. Nu mai era în perioada căutărilor, ci deja era ceea ce voia să fie şi spre deosebire de alte femei pe care le cu­noscuse, Nancy nu mai trecea în revistă candidaţi, ci-1 alesese pe bărbatul pe care-1 iubea. In doi ani n-o părăsise niciodată. Iar ea era sigură că n-o va face nicicînd, se cunoşteau prea bine unul pe altul. Oare ce-ar mai fi putut exista în viaţa lui, pe care ea să nu-1 ştie ? Ştia totul. Isprăvile nostime, secretele aiurite, visurile copilăriei, spaimele îngro­zitoare. Şi prin intermediul lui, Nancy ajunsese să-i respecte familia. Chiar şi pe maică-sa. Michael fusese născut într-o tradiţie, sortit din copilărie să moştenească un tron. Nu era ceva pe care să-l ia uşor sau pe seama căruia să glumească. Cîteodată chiar îl înspăimînta. Va fi oare în stare să facă faţă legendei ? Dar Nancy ştia că va fi. Bu­nicul lui, Richard Cotter, fusese arhitect, iar tatăl lui, 'la fel. Bunicul lui Michael fusese cel care fon­dase imperiul. însă numai joncţiunea afacerilor   Cotter cu averea Hillyard prin căsătoria părinţilor lui Michael, crease „Cotta-Hillyard“-ul de astăzi. Richard Cotter ştiuse să facă bani, insă banii Hil­lyard — bani vechi — fuseseră cei care să aducă cu ei ritualurile şi tradiţiile puterii. Asta era, din cînd în cînd, o povară greu de purtat, dar lui Mi­chael îi plăcea, iar Nancy o respecta. Ştia că într-o bună zi Michael va fi la cîrma firmei Cotter-Hil- lard.. La începutul legăturii lor, vorbeau numai de asta, iar mai tîrziu la fel, cînd şi-au dat seama cît de serioasă era legătura lor. Dar Michael ştia că o găsise pe cea capabilă să se descurce cu toate aces­tea, cu responsabilităţile familiei la fel de bine ca şi cu îndatoririle de'la serviri. Orfelinatul nu făcuse nimic ca s-o pregătească pe Nancy pentru rolul care avea să i se potrivească, după părerea lui Michael, însă munca părea să-i fie o a doua natură. O privea acum cu o infinită mîndrie, cum zbura înaintea lui, aşa de sigură pe sine, aşa de puter­nică, cu picioarele mici pedalînd cu hotărîre, cu bărbia peste umăr din cînd în cîndi ca să se uite la el şi să rîdă. Avu impulsul nebunesc să ţîşnească înainte, s-o ajungă şi s-o ia de pe bicicletă... acolo... pe iarbă... la fel ca noaptea trecută... la fel... însă îşi alungă gîndul din minte şi porni după ea. Hei, aşteaptă-mă, ticăloasă mică. • în cîteva clipe, era în acelaşi rînd cu ea, şi, în timp ce-şi continuau drumul, mai liniştiţi acum, Michael întinse o mină spre ea, în spaţiul îngust dintre amîndoi. Eşti foarte frumoasă azi, Nancy. Vocea lui sruna ca o mîngîiere în aerul de primă­vară şi în jurul lor lumea era proaspătă şi verde. Ştii cît de mult te iubesc ? O, să fie jumătate cît de iubesc eu, domnule Hillyard ? Asta dovedeşte cît de incultă eşti, d-ră Nancy Fancy-pants [1]. Ca întotdeauna, porecla o făcu să râdă, Michael o făcea întotdeauna fericită. Făcea nişte lucruri mi­nunate. Nancy începuse să gîndească astfel din prima clipă în care el intrase în galerie şi o ameninţase că se dezbracă la pielea goală dacă nu-i vinde toate tablourile.' Din întîmplare te iubesc de cel puţin şapte ori mai mult decît mă iubeşti tu. Aiurea. Rînji din nou spre el, cu nasul în vînt, şi iarăşi ţîşni înainte. Eu te iubesc mai mult, Michael. De unde ştii ? începuse^ să accelereze ritmul ca s-o ajungă. Mi-a spus mie Moş Crăciun. Şi cu asta dusă a fost din nou, iar de data asta Michael o lăsă să se ducă înainte pe poteca îngustă. . Era într-o dispoziţie sărbătorească şi-i plăcea să se uite la ea. Să vadă forma suplă a şoldurilor ei în blugi, talia subţire, umerii mici gătiţi cu un şal roşu legat lejer în jurul lor, şi părul negru şi stră­lucitor fluturând în vînt. Ar fi putut să se uite la ea ani de-a rîndul fără să se sature. De fapt, chiar asta avea de gînd să facă. Ceea ce-i aduse aminte de... Avusese de gînd toată dimineaţa să vorbească cu ea despre asta. Iarăşi micşoră distanţa dintre ei şi o bătu uşurel pe umăr : Scuzaţi-mă, d-ră Hillyard. Ea avu o mică trerărire la auzul numelui, dar apoi îi zîmbi timid, cu toată lumina soarelui re­vărsată pe faţă. Dacă se uita atent, el îi putea diş   tinge pistruii extrem de mici, aproape ca un praf de aur lăsat de spiriduşi pe pielea ei sidefie. Şi cum ziceam... d-nă Hillyard... Rosti cuvîntul cu o plăcere infinită. Aşteptase asta timp de doi ani. Nu crezi că forţezi puţin lucriurile, Michael ? Vocea îi suna şovăitoare, aproape înspăimîntată. El nu vorbise încă cu Marion. Aşa că nu conta ce hotărîseră el şi cu Nancy între ei. Nu forţez nimic. Mă gîndeam s-o facem de azi în două săptămîni. Imediat după absolvire. De mult se hotărîseră la o nuntă mică, în cerc restrîns. Nancy nu avea familie, iar Michael voia să împartă bucuria momentului cu Nancy, fără so­coteli făcute pentru o mie de invitaţi şi fără ar­mate de fotografi de la o mie şi una de ziare. De fapt, mă gîndeam să mă duc la New York ca să discut asta cu Marion chiar astă seară. Astă seară ? Se ptuea distinge ecoul unei spaime în cuvinte. Fata lăsă bicicleta să încetinească şi apoi să se oprească. El răspunse cu o înclinare* a capului, iar figura fetei deveni gînditoare în timp ce privea peste dealurile pline de verdeaţă din jurul lor. Şi ce crezi că are să spună ? Se temea să se uite la el. Se temea să şi asculte. Da, fireşte. Chiar eşti îngrijorată ? 8 J Dar era o întrebare stupidă şi amîndoi ştiau asta. Aveau destule motive de îngrijorare. Marion nu era o femeie suavă ca o floare. Era mr.-na lui Michael şi nu era mai tandră decît „Titanicul". Era o fe­meie puternică, hotărîtă, concretă, de oţel. Se ocu­pase de toate treburile din familie după ce-a murit tatăl ei şi continuase cu şi mai multă hotărîre după moartea soţului ei. Nimic nu o putea opri pe Marion Hillyard.' Nimic şi în orice caz nu o puştoaică şi nici măcar unicul ei fiu. Dacă nu voia ca ei să se căsătorească, pentru nimic în lume n-avea să-i fe-   ricească cu acel „daa de care Michael se prefăcea aşa de sigur. Iar Nancy ştia exact ce credea Marion Hillyard despre ea. Marion nu ascunsese niciodată ceea «e simţea sau, cel puţin, nu din momentul în care-şi dăduse seama că pasiunea „prostească" a lui Michael pen­tru „pictoriţa aia“ ar putea fi ceva cît se poate de serios. L-a chemat pe Michael la New York şi l-a rugat cu blîndeţe şi cu dulceaţă, i-a zîmbit plină de farmec, după care a izbucnit mînioasă, amenin- ţîndu-1 şi ispitindu-1, tunînd şi fulgerînd. După care s-a resemnat sau a dat impresia c-o face. Michael a luat asta drept un semn bun, dar Nancy nu era de aceeaşi părere. Avea senzaţia că Marion ştia ce face, şi că1 în prezent se hotărîse să ignore „situaţia". Nu erau făcute invitaţii, nu erau rostite acuzaţii, scuzele pentru cele spuse în trecut lui Michael n-aveau să vină niciodată, dar în ace­laşi timp nu se mai iveau probleme noi. Pentru ea, Nancy era surprinsă să-şi dea seama cît de mult o durea asta. Neavînd o familie proprie, îşi făcuse în­totdeauna vise ciudate despre Marion. Că ar fi pu­tut fi prietene, că Marion ar fi plăcut-o, ea şi cu Marion ducîndu-se să facă cumpărături pentru Mi­chael... Marion devenind... mama pe care n-o avu­sese şi n-o cunoscuse niciodată. Dar Marion nu in­tra prea uşor în pielea unui asemenea personaj. în doi ani, Nancy avusese destule ocazii să înţeleagă asta. Numai Michael se încăpăţîna să susţină că maică-sa o să se facă femeie cumsecade,- că odată pusă în faţa inevitabilului, o să-l accepte şi o să fie prieteni la cataramă.                                                               t Dar Nancy nu era niciodată sigură de asta. Il si­lise chiar pe Michael să se gîndească şi la posibili­tatea ca Marion să n-o accepte nici în ruptul capu­lui, să nu fie în nici un oaz de acord cu căsătoria. Şi atunci ?...   „Atunci sărim in maşină şi-i dăm drumul spre cel mai apropiat judecător de pace. Avem amîndoi vîrsta, ştii doar“. Nancy ^îmbise atunci la gîndul unei soluţii atît de simple, deşi în mintea ei ştia că fiu va fi nicio­dată aşa de uşor. Dar ce conta ? După doi ani îm­preună, se simţeau oricum căsătoriţi. Stătură tăcuţi o clipă extraordinar de lungă ad- mirînd priveliştea, apoi Michael luă mina fetei. Te iubesc, Nancy ! Şi eu te iubesc ! Se uită la el îngrijorată, iar el reduse privirea la tăcere cu un sărut. Insă nimic nu putea reduce la tăcere gindurile şi întrebările pe care şi le puneau amîndoi. Nimic, decît întîlnirea cu Marion. Nancy îşi lăsă bicicleta să cadă şi, cu un suspin, se cuibări în braţele lui Michael. Aş fi vrut să fie mai uşor, Michael! O să fie ! Ai să vezi. Acuma haide. Ii dăm drumul sau ai de gînd să stăm aici toată ziua ? Din nou îi dădu una peste fund," iar ea zîmbi vă- zîndu-1 că ridică bicicleta în locul ei. într-o clipă erau din nou la drum, rîzînd şi jucîndu-se şi cîn- tînd, prefăcîndu-se că Marion nu mai există. Dar exista. Şi aşa avea să fie întotdeauna. Marion era mai mult o instituţie decît o femeie. în viaţa lui" Michael în orice caz. Şi acum în a lui Nancy. Soarele se înălţase şi mai mult pe cer în vreme ce pedalau pe drumul de ţară mergînd în rind sau unul în faţa altuia, într-o clipă sîcîindu-se reci­proc, pentru ca-n clipa următoare să devină tăcuţi şi gînditori. Era aproape de amiază rind ajunseseră la Revers Beach şi văzură o figură cunoscută îna- intind spre ei. Era Ben Avery, din nou cu o tipă lîngă el. Iarăşi o blondă cu picioare lungi. Toate arătau a prinţese care se întorc acasă şi mult dintre ele chiar erau. Salut, voi ăia doi. Mergeţi la bîlci ? Ben rînji la ei şi apoi cu o mişcare uşoară a mîi- nii o prezentă pe Jeanette. Schimbară saluturi cu toţii, iar Nancy îşi duse mîna streaşină la ochi ca să se uite înainte spre bîici. Pînă la el mai erau cî- teva intersecţii. Merită să ne oprim ? —: La dracu, sigur că merită ! noi am cîştigat un cîine roz, adăugă, arătînd spre fiinţa oribilă din co­şul lui Jeanette, plus o ţestoasă verde pe care o fi pierdut-o cineva şi două căni de bere. în afară de asta, au porumb copt care-i grozav. Gata, mă au de muşteriu ! Michael îi aruncă o privire lui Nancy şi zîmbi. Mergem şi noi ? Sigur ! Voi doi vă întoarceţi acasă deja ? Dar îşi dădu şi singură seama că da. Ben avea o privire pe care Nancy o mai văzuse la el şi ştia ce înseamnă, iar Jeanette nu părea să aibă ceva împotrivă. Nancy îşi zîmbi sieşi uitîndu-se la ei. Da, am fost în oraş încă de la şase dimineaţa. Sînt la pămînt. Apropo, ce program aveţi voi doi pentru diseară ? Ny vă opriţi la mine să luaţi o pizza ? Camera lui Ben era cu vreo două uşi înaintea camerei lui Mike. Ce program avem pentru diseară, senor ? . Nancy îl privi pe Michael cu un zîmebt larg, dar el clătină din cap. Am nişte treburi de rezolvat noaptea asta. Poate altădată ! Asta-i aminti repede fetei de întîlnirea cu Ma­rion. O.K. Salve ! Ben şi Jeanette le făcură cu mîna şi dispărură, în vreme ce Nancy îl fixa pe Michael. Chiar"ai de gînd să te duci s-o vezi în noaptea asta ? Da ! Şi nu-ţj mai face griji. Totul o să fie bine. Apropo, mama a zis că e angajat în slujba pe care o voia. Ben ? Nancy îl privi întrebător în vreme ce începuseră să pedaleze spre bîlci. Da ! O să începem în acelaşi timp. în domenii diferite, dar începem în aceeaşi zi. Mike părea încîntat. îl cunoştea pe Ben din pri­mii ani de şcoală şi se aveau ca fraţii. Ben ştie ? Michael clătină din cap, zîmbind misterios. M-am gîndit să-i las bucuria să afle veştile oficial. N-am vrut să i-o stric. Nancy îi zîmbi. Eşti un timp cumsecade şi te iubesc, Hillyard. Mulţumesc, d-ră H. Termină, Michael. îşi dorea numele ăsta prea mult ca să suporte să-l audă rostit în răspăr, fie şi numai de Michael. Nu termin. Şi-ai face mai bine să încerci să te obişnuieşti cu el. Devenise deodată serios. O să încerc. Cînd o să fie timpul. Dar pînă atunci „d-ra McAllistu“ merge încă foarte bine. Pînă peste două săptămîni, ca să fim exacţi. Dă-i drumul, hai să vedem care ajunge mai re­pede. Zvîcniseră înainte, unul lîngă altul, gîfîind şi ri- zînd. Michael ajunse la intrarea în bîlci cu exact de secunde înaintea ei. Dar amîndoi erau bron­zaţi şi sănătoţi şi nepăsători. Ei bine, domnule, unde mergem mai întîi ? Dar ghicise deja şi avea dreptate. La porumb, fireşte. Mai era nevoie să întrebi ? .Nu prea ! ' Lăsară bicicletele lîngă un copac, ştiind că-n oră­şelul ăsta adormit nu le va fura nimeni şi plecară, braţ la braţ. Zece minute mai tîrziu erau veseli şi fericiţi, picurînd unt peste porumbul pe care-1 mîn- cau, apoi îndopîndu-se cu cîrnăciori şi luînd înghi­ţituri mici dintr-o bere rece ca gheaţa. Nancy în­cheie ospăţul cu un rotogol imens de vată de zahăr. Cum poţi să mănînci aşa ceva ? Uşor. E delicioasă ! Bolborosise cuvintele prin ceva lipicios şi roz, dar avea figura încîntată a unei puştoaice de cinci ani. Ţi-am mai spus vreodată că eşti frumoasă ? Se strîmbă la el, cu faţa plină de urme roz Mi­chael scoase batista şi o şterse pe barbă. Dacă te-ai şterge puţin am putea să ne facem o poză. Da ! Unde ? Se aplecă să înfulece încă un nor roz, şi nasu-i dispăru iarăşi. Eşti groaznică. Acolo ! Arătă spre o ghereită unde-şi puteau băga cape­tele prin nişte găuri rotunde şi să-şi facă fotografii în diverse costume bizare. Rătăcind de colo pînă colo, au ales costumele de Rhet Butler şi Scarlet O’Hara. Şi, ciudat, nici un erau caraghioşi în poză. Chipull ui Nancy arăta su­perb deasupra costumului pictat cu deosebită grijă. Frumuseţea delicată a figurii ei şi regularitatea trăsăturilor se potriveau perfect cu rochia mai mult decît feminină a frumoasei sudiste. Iar Michael arăta ca un tînăr craidon. Fotograful le înmînă poza şi-şi primi dolarul. Ar trebui s-o păstrez, aşa de bine arătaţi amîndoi. Mulţumim ! Pe Nancy complimentul o impresionase, dar Mi­chael zîmbise numai. Era întotdeauna al naibii de mlndru de ea. încă dquă săptămîni numai şi... Dar trăgîndu-1 puternic de mînecă Nancy îl smulse din visarea lui cu ochii deschişi. Uite, acolo ! Acolo, unde se aruncă cu cercul. Întotdeauna îşi dorise să se joace şi la asta la bîlci, cîrud era mică, dar călugăriţele de la orfelinat spuneau totdeauna că e prea scump. Putem ? Dar bineînţeles, draga mea ! Ii făcu o plecăciune adîncă, îi oferi braţul şi în­cepu să meargă agale spre ghereta respectivă. Dar Nancy era mult prea nerăbdătoare ca să suporte să meargă în pas de plimbare. Aproape că sărea ca un copil, iar nerăbdarea ei îl încînta. Putem s-o facem chiar acum ? Sigur, iubito ! Puse un dolar pe tejghea, iar omul îi înmînă fetei de patru ori mai multe cercuri ca de obicei. Cei mai mulţi clienţi plăteau doar un sfert. Dar nu se pricepea să arunce, aşa că nu-i reuşi nici o încercare. Michael privea amuzat. Pentru care premiu te chinui atîta ? Pentru mărgele. Ochii îi străluceau ca la un copil, iar răspunsul nu era cu mult mai mult decît o şoaptă. N-am avut niciodată un şirag dintr-ăsta, ieftin şi ţipător.^ Era singurul lucru pe care şi-l dorise încă de cînd era copil. Ceva strălucitor, sclipitor şi frivol. Eşti uşor de satisfăcut, iubita mea. Sigur nu vrei mai degrabă căţeluşul roz ? Era exact ca cel pe care-1 avusese Jeanette în co- şuleţ, dar Nancy clătină din cap, hotărîtă. Mărgelele ! Dorinţa ta e lege pentru mine. Şi toate cele trei cercuri pe care le aruncă au că­zut exact la ţintă. Cu un zîmbet, omul din spatele tejghelei le dădu mărgelele, iar Michael le petrecu repede în jurul gîtului ei. Voila, mademoiselle. Sînt ale tale. Dar nu crezi că e cazul să încheiem o asigurare pentru ele ? N-ai vrea să nu mai rîzi de mărgelele mele ? Părerea mea e că sînt minunate. Le atinse uşurel, bucuroasă să ştie că-i scînteiau acum la gît. Părerea mea e că tu eşti minunată. Altceva ce-ţi mai doreşte inima ? Multă vată de zahăr ! îi cumpără din nou vată înfăşurată pe băţ şi por­niră încet-încet spre biciclete. Ai obosit ? Nu prea ! Vrei să mergem ceva mai încolo ? E un locşor simpatic undeva, în faţă. Putem să stăm puţin şi să ascultăm zgomotul valurilor. E superb. Se urcară pe biciclete şi-i dădură drumul din nou, dar de-această dată în linişte. Atmosfera de carna­val dispăruse, şi erau acum amîndoi pierduţi în gîn- durile proprii. Michael începuse să-şi dorească să fie din nou în pat, iar Nancy n-avea nimic împo­trivă. Se apropiau de Nahant cînd ea zări locşorul de care-i vorbise, la capătul unei limbi de pămînt, sub un copac bătrîn. Nancy fu bucuroasă că excursia lor avea un asemenea sfîrşit. O, Michael, ce frtimos e. Nu-i aşa ? Se aşezară pe un petic de iarbă, chiar deasupra locului unde încăpea o limbă îngustă de nisip. La distanţă se vedea valurile spărgîndu-se încet de un relif care se găsea imediat sub suprafaţa apei. . — Mi-am dorit întotdeauna să te aduc aici. Mă bucur că ai făcut-o. • Stăteau tăcuţi, ţinîndu-se de mînâ, cînd deodată Nancy sări în picioare. Ce-i ? Vreau să fac ceva. Uite colo, în tufiş. Nu, prostule. Nu asta. Începuse să alerge pe plajă, spre nu ştiu ce ţintă. El se ridică alene, urmînd-o încet şi întrebîndu-se ce-i mai trecea prin minte. Nancy se opri lîngă o stîncă mare şi încercă din toate puterile s-o clin­tească, dar fără succes. Hei, prostuţo, lasă-mă pe mine. Ce vrei să faci cu ea ? Era intrigat. Vreau numai s-o mişc puţin... aşa. Cedase sub împingerea hotărită a lui Michael şi se rostogolise ceva mai încolo, dezvăluind o adânci­tură umedă în nisip. Repede, Nancy îşi scoase măr- geluşele albastre de la gît, închise ochii ţinîndu-le strîns în mină cîteva clipe, apoi le dădu drumul în nisipul de sub stîncă. O. K. pune-o la loc. Peste mărgele ? Ea încuviinţă, fără să-şi dezlipească privirea de la sticla albastră şi scînteietoare. Mărgelele au să fie legătura dintre noi, legătura spirituală dintre noi. Fie ca ea să dureze atîta timp cît ele stau îngropate aici, atîta timp cît vor fi aci şi stîncă asta şi copacii de acolo. în regulă ? în regulă. Zîmbi cu blîndeţe. Am devenit foarte romantici. Ei de ce nu ? Dacă eşti destul de norocos să simţi iubirea, sărbătoreşte-o. Fă-i o casă, fă-i un templu. Ai. dreptate. Ai absolută drfeptate. In regulă, asta să-i fie casa. Acum, hai să facem o promisiune. Eu promit să nu uit niciodată ce-i aici sau de ce-i aici. E rîn- dul tău acum. Ea-i atinse mina şi din nou tînărul privi în jos •pre ea, zîmbind. Niciodată n-o iubise mai mult. Iar eu promit... Promit să nu-ţi spun niciodată adio... Şi apoi, fără nici un motiv, începură să rîdă. Pen­tru că era bine să fii tînăr, să fii romantic, să fii ohiar şi excesiv de sentimental. De fapt, toată ziua fusese bine. Să ne întoarcem acum ? Ea încuviinţă cu o mişcare a capului şi porniră mînă în mînă spre locul unde^şi lăsaseră bicicletele. Două ore mai tîrziu erau înapoi în apartamentul minuscul al lui Nancy, pe Spark Street, lîngă uni­versitate. Mike se uită în jur şi, întinzîndu-şi som­noros pe canapea îşi dădu încă o dată seama cît de mult îi plăcea apartamentul ei, pe care-1 considera oa un adevărat cămin pentru el. Singurul cămin adevărat pe care-1 cunoscuse vreodată. în apartamentul imens al mamei lui nu se sim­ţise niciodată ca acasă, dar în locşorul ăsta, da. Avea în el toate minunatele tente de căldură ale lui Nancy. Tablourile pe care le picta în decursul ani­lor, culorile calde, pămînteşti, pe care le alesese pentru lucrurile din casă, canapeaua de un maro plăcut, catifelat, armonizînd perfect cu pătura de lînă pe care o cumpărase de la o prietenă. întotdeauna erau flori peste tot, laolaltă cu pan­sele din ghivece, de care ea avea aşa de multă grijă. Şi măsuţa albă, din marmură, fără nici o pată, pe care mîncau. Şi în sfîrşit, patul de alamă, pe care au făcut dragoste... Ştii ce mult îmi place locul ăsta, Nancy ? ştiu. Ea Privi în jur, cu nostalgia aproape. Şi mie-nti place. Ce-o să facem cu el cînd o să ne căsătorim ? C) să luăm toate lucrurile astea grozave ale tale la New York şi o să găsim o căsuţă conforta­bilă pentru ele. DeocJa^ăi ceva-i atrase atenţia. Ce-i asta ? Ceva nou ? Se uita la şevaletul ei, pe care se găsea un tablou aflat î*ică în stadiul de început, daT care, oricum, promitea. Reprezenta un peisaj cu cîmpie şi copaci şi, apropiindu^se Michael distinse şi un băieţel, as­cuns în copac, legănîndu-şi picioarele. Dar o să se mai vadă cînd ai să faci şi frun­zele ? Poate. Dar în orice caz, noi o să ştim că-i acolo. îţi place ? Ochii ei străluciră cînd îi întîlniră pe-ai lui şi ci­tiră în ei încuviinţarea. întotdeauna înţelegea per­fect ceea ce picta ea. îmi place la nebunie. Atunci o să ţi-1 fac cadou la nuntă — cînd o să fie gata. Perfect. Ne-am înţeles. Şi pentru că veni vorba de cadouri de nuntă... Se uită la ceas. Era deja ora cinci, iar el voia să fie la aeroport la şase. Trebuie să plec. Trebuie neapărat să te duci în noaptea asta ? Pa. E important. O să fiu înapoi în cîteva ore. Am să fiu la Marion pe la şapte şi jumătate sau pe la opt, în funcţie de traficul în New York. Pot să prind ultima cursă înapoi, la unsprezece, aşa că o să ajung acasă pe la miezul nopţii. E-n regulă ? E-n regulă. Dar încă ezita. Nu-i plăcea să ştie că el pleacă. Dorea din tot sufletul să-l oprească şi nici măcar nu ştia de ce. Sper că o să fie bine. Ştiu că o să fie bine. Dar amîndoi ştiau că Marion făcea numai ce voia ea, asculta numai ce voia să audă şi înţelegea nu­mai ce-i convenea. Şi totuşi, într-un fel sau altul, Michael simţea că au s-o convingă. Trebuiau s-o facă. Trebuia s-o aibă pe Nancy. Indiferent de preţ. O cuprinse în braţe încă o dată, apoi îşi petrecu cravata pe după gulerul cămăşii sport pe care o purta şi înşfăcă o jachetă uşoară de pe spătarul unui scaun. O lăsase acolo de dimineaţă. Ştia că va fi foarte cald la New York, dar mai ştia că trebuie să apară în faţa lui Marion cu haină şi cravată. Asta era esenţial. Marion nu-i tolera pe „hippy“ sau pe oamenii nimănui... ca Nancy. Amîndoi ştiau ce-i aşteaptă cînd se sărutară de rămas bun în uşă. Succes. Te iubesc. Mult timp, Nancy rămase în apartamentul tăcut, uitîndu-se la fotografia pe care şi-o făcuseră la bîlci. Rhett şi Scarlefct, îndrăgostiţii nemuritori, în cos­tumele lor caraghioase, pictate pe lemn, cu capetele vîrîte prin găuri. Dar nu erau caraghioşf. Erau fericiţi. Se întrebă dacă Marion ar înţelege una ca asta, dacă şi-ar da seama de diferenţa dintre „fericit" şi „caraghios11, dintre real şi imaginar. Se întrebă dacă nu cumva Marion n-ar fi înţeles nimic. CAPITOLUL 2 Masa din sufragerie strălucea ca suprafaţa unui lac. Perfecţiunea ei scânteietoare era stricată numai la un capăt unde, în faţa unui singur scaun era aşe­zat un şerveţel sidefiu, irlandez, alături de o farfu­rie de porţelan pictată cu auriu şi albastru, pusă ca ornament. Lîngă farfurie era un serviciu de cafea de argint şi un clopoţel mic, tot de argint cu desene şi ornamente. Marion Hillyard se rezemă pe spătarul scaunului cu un suspin, în vreme ce trăgea un fum din ţigara pe care abia o aprinsese. Era dbosită azi. Duminicile o oboseau întotdeauna. Câteodată avea impresia că muncea mai mult acasă decît la birou. întotdeauna petrecea duminicile răspunzând la corespondenţa ei personală, uitîndu^se peste notele de plată păstrate de bucătar sau de menajeră, făcînd lista cu ceea ce observase că trebuie reparat prin casă sau cu obiec­tele de care avea nevoie ca să-şi completeze garde­roba, sau planificînd meniurile pentru săptămîna care urma. Era o muncă obositoare, dar o făcea de ani de zile, chiar înainte să fi început să conducă afacerile companiei Cotter-Hillyard. După ce preluase munca soţului ei, îşi petrecea fiecare duminică suprave­ghind servitorii şi avînd grijă de Michael în ziua liberă a doicii. Amintirea asta o făcu să zîmbească şi să închidă ochii pentru cîteva clipe. Acele duminici i-au fost dragi : cîteva ore cu el fără nimeni care să se ames­tece, nimeni care să i-1 ia. Duminicile nu-i mai erau acum aşa. Nu-i mai erau aşa de ani de zile. O la­crimă mică dar strălucitoare i se strecură printre gene, aşa cum stătea acolo, liniştită, pe scaun, vă- zîndu-1 cu ochii minţii aşa cum fusese cu optspre­zece ani înainte : un băieţaş de abia şase ani, şi al ei în întregime. Cî<t de mult îl iubea. Ar fi făcut orice pentru el. Şi făcuse. Menţinuse un imperiu pentru el, purtase moştenirea de la o generaţie la alta. Era darul ei cel mai de preţ pentru Michael. Compania Cotter-Hillyard. Şi aşa ajunsese să-şi iu­bească meseria aproape tot atît de mult cît îşi iubea fiul. Eşti frumoasă, mamă ! Ochii ei se deschiseră repede, surprinşi, ca să-l vadă stînd acolo, în uşa boltită a sufrageriei bogat lambrisată. Vederea lui aproape că o făcu să plîngă. Ar fi dorit să-l îmbrăţişeze, cum făcea mereu în urmă cu acei 18 ani, dar în loc de asta îi zîmbi nu­mai, liniştit, fiului ei. Nu te-am auzit cînd ai intrat. Nu l-a invitat să se apropie, nu i-a arătat în nici un fel ceea ce simţea. Nimeni nu ştia niciodată, cînd era vorba de Marion, ce se petrecea înăuntru. Am folosit cheia mea. Pot să intru ? Sigur. Vrei desert ? Michael păşi încet în. cameră, cu un mic surîs nervos pe buze şi apoi, ca un copil, îi cercetă scru­tător farfuria. Hm... ce e ? După cît se vede, e cu ciocolată, nu ? Ea chicoti şi încuviinţă cu o mişcare a capului. N-o să se maturizeze niciodată. în anumite privinţe, în orice caz. Profiterol. Vrei şi tu ? Mattie e încă în ca­meră. începură amîndoi să rîdă de ceea ce ştiau că are toate şansele să fie adevărat. Marion se întinse după clopoţel. Mattie apăru într-o clipă. Purta o uniformă nea­gră şt un şirag de mărgele la gît. Era palidă, însă în putere. Toată viaţa întreţinuse şi adusese şi fă­cuse diverse pentru alţii, cu numai o duminică   scurtă pe care s-o poată numi a ei cu care — in clipa cînd ziua mult-dorită şi invidiată la alţii îi' aparţinea cu desăvîrşire — de cele mai multe, ori nu prea avea ce face. Da, doamnă ? Cafea pentru d-1 Hillyard, Mattie. Şi... dragă vrei şi desert ? El clătină din cap. Numai cafea atunci ! Da doamnă ! Pentru o clipă, Michael se întrebă, aşa cum mai făcuse de multe ori, de ce mama lui nu mulţumea niciodată servitorilor. Ca şi cum ar fi fost născuţi ca s-o servească. Dar la urma urmei ştia că exact aşa gmdea mama lui. Dintotdeauna trăise înconju­rată de servitori şi de secretari şi de toate ajutoa­rele posibile. Avusese o copilărie, apoi o tinereţe singuratică, dar confortabilă. Mama ei murise cînd avea trei ani, într-un accident, cu singurul frate al lui Marion, moştenitorul tronului Cotter. Accidentul a lăsat-o numai pe Marion să devină un înlocuitor de fire. Iar ea exact asta făcuse. Şi_ cum e cu şcoala ? Aproape că-i gata, salvă Domnului. încă două săptămîni. Ştiu. Sînt foarte mîndră de tine. E minunat să-ţi fi dat doctoratul, mai ales în arhitectură. Pentru anumite motive, cuvintele îl făcură să do­rească să-i răspundă cu un : „O, mamă“, aşa cum făcea cînd avea nouă ani. O să luăm legătura cu tînărul Avery săptă- mîna asta, cu privire la post. Nu i-ai spus nimic, nu ? Părea mai mult curioasă decît severă : în reali­tate nu-i păsa. Socotise că-i mai degrabă o copilă­rie părerea lui Michael că era aşa de important să se facă o surpriză lui Ben.    

Dragoste renascuta de Danielle Steel Capitolul 1 Era aproape imposibil de ajuns pe Lexington și pe strada Șaizeci și trei. Fulgii de zăpadă purtați de vântul care urla înghițiseră totul, cu excepția mașinilor mai mari. Autobuzele renunțaseră la cursele lor și se înghesuiau unele în altele ca niște dinozauri înghețați; doar rareori părăseau turma aventurându-se pe cărarea făcută de plugurile de zăpadă pentru a-i culege pe cei câțiva călători îndrăzneți care alergau agitându-și înnebuniți brațele, alunecând periculos pe trotuar, izbindu-se de nămeții de zăpadă, grăbiți să se urce în autobuz. Aveau ochii umezi, fețele roșii și, ca în cazul lui Bernie, țurțuri de gheață pe barbă. Îi fusese imposibil să găsească un taxi. Renunță, după o așteptare de cincisprezece minute, și apoi porni spre sud pe strada Șaptezeci și nouă. Mergea deseori pe jos la lucru. Erau doar opt blocuri de parcurs. Însă astăzi, când traversă Madison spre Park și o luă la dreaptă spre Lexington Avenue, constată că vântul mușcător era neașteptat de brutal în furia lui, și de-abia trecuse de trei blocuri când fu obligat să se dea bătut. Un portar înțelegător îi permise să aștepte în holul unei clădiri. Doar câteva suflete mai dârze așteptau un autobuz căruia îi trebuiseră mai multe ore ca să vină dinspre nord pe Madison Avenue, să întoarcă și să se îndrepte spre sud, pe Lexington Avenue, ducându-i spre locurile lor de muncă. Alte suflete mai realiste capitulaseră după ce îi aruncaseră o singură privire viscolului de afară, și se hotărâseră să nu mai meargă la lucru. Bernie era convins că magazinul va fi pe jumătate gol. Însă el nu era omul care să rămână acasă și să piardă vremea de pomană, urmărind serialele de televiziune. Nu mergea la slujbă pentru că era constrâns să o facă. Adevărul era că Bernie mergea la slujbă de șase ori pe săptămână, deseori chiar și atunci când nu era absolută nevoie, așa ca astăzi, pentru că iubea magazinul. Mânca, dormea, visa și respira pentru tot ce se întâmpla de la primul la al optulea etaj al magazinului Wolff’s. Iar anul acesta era în mod deosebit un an important. Se pregăteau să lanseze noile linii ale modei, patru dintre ele aparținând unor prestigioși creatori de modă europeni și asta urma să schimbe întreaga imagine a modei americane atât pentru femei, cât și pentru bărbați. Se gândea la toate astea privind pe geam în timp ce autobuzul se mișca greoi prin zăpada răscolită de vânt, deși acum nu o mai vedea, așa cum nu-i vedea nici pe cei care veneau clătinându-se spre autobuz. Cu ochii minții vedea noile colecții de primăvară așa cum le văzuse în noiembrie la Paris, Roma și Milano; femei superbe purtând toalete deosebite, alunecând pe podium ca niște splendide păpuși, punând în evidență fiecare detaliu al îmbrăcămintei lor, și brusc se bucură că venise la lucru. Voia să le mai arunce o privire modelelor pe care le vor folosi pentru marea paradă a modei de săptămâna viitoare. După ce alesese și aprobase rochii și costume, dorea să se asigure că și modelele alese erau cele mai potrivite. Lui Bernard Fine îi plăcea să fie la curent cu tot, de la cheltuielile pentru cumpărarea hainelor, selectarea modelelor, până la felul cum vor arăta invitațiile care urmau să fie trimise celor mai deosebiți clienți ai lor. Pentru el totul conta. În ceea ce-l privea, munca lui nu se deosebea de a celor de la U.S. Steel sau Kodak. Se ocupau de un produs, de fapt de mai multe, și impresia pe care o făcea acest produs depindea de el. Partea incredibilă era că dacă cineva i-ar fi spus acum cincisprezece ani, când încă mai juca fotbal la Universitatea din Michigan, că își va face probleme în privința lenjeriei de corp pe care o vor purta modelele, și cum vor fi prezentate rochiile de seară, ar fi izbucnit în râs... sau și-ar fi folosit pumnul pentru a-i muta falca din loc. Acum i se părea amuzant și uneori stătea în biroul lui uriaș, zâmbind, amintindu-și de vremurile de atunci. Fusese un student foarte bun, cel puțin în primii doi ani, apoi își găsise refugiul în literatura rusă. Dostoievski fusese idolul său încă din prima jumătate a anului al treilea, egalat doar de Tolstoi, urmat imediat de Sheila Borden. O întâlnise la cursul de rusă, pentru că ajunsese la concluzia că nu-i poate onora pe marii clasici ruși citindu-i în traducere, așa că se înscrisese la un curs rapid de învățare a limbii, aflând astfel cum să întrebe unde e poșta, hotelul și să găsească un tren, cu un accent care o impresionase enorm pe profesoara lui. Însă rusa îi încălzise sufletul. Ca și Sheila Borden. Era așezată în primul rând, cu părul negru și drept atârnându-i romantic până la talie, sau cel puțin așa își imagina el, cu un corp suplu și drept. Ceea ce o adusese la orele de rusă era fascinația ei pentru balet. Dansa de la cinci ani, îi explicase ea când discutaseră pentru prima oară, și nu poți înțelege baletul până nu-i înțelegi pe ruși. Era o tânără nervoasă, încordată, cu ochi mari, iar trupul îi era un poem de simetrie și de grație, care îl vrăjise când o urmărise a doua zi dansând. Sheila se născuse în Hartford, Connecticut, iar tatăl ei lucra la o bancă, ceea ce ei i se părea mult prea vulgar. Tânjea după ceva mai subtil, o mamă într-un scaun de invalid... un tată cu TBC care să fi murit la scurt timp de la nașterea ei... Cu un an în urmă, Bernie i-ar fi râs în nas, dar nu și acum. La douăzeci de ani lua totul foarte în serios, iar ea era o extraordinară balerină, îi explică el mamei lui când veni acasă de sărbători. — Evreică? întrebă mama lui când îi auzi numele. Sheila i se păruse întotdeauna un nume irlandez, iar Borden era de-a dreptul înspăimântător. Însă se poate ca în trecut să fi fost Boardman sau Berkovitz sau o mulțime de alte variante; schimbarea numelui era un semn de lașitate, dar cel puțin erau acceptabili. Bernie se supărase îngrozitor pentru că îi pusese întrebarea cu care îl bătuse la cap mai toată viața lui, chiar înainte de a ajunge să simtă ceva pentru vreo fată. Mama lui îl întreba despre fiecare: „E evreu... care e numele de fată al mamei? ...ceremonia de bar mitzvah a avut loc anul trecut? ...ce ziceai că face tatăl său? E evreică, nu-i așa?” Nu erau oare toți? Oricum, cei pe care îi cunoștea familia Fine erau. Părinții lui au dorit ca el să-și facă studiile la Columbia sau la Universitatea din New York. Putea face naveta. De fapt, mama lui chiar încercase să insiste. Însă fusese acceptat doar de Universitatea din Michigan, așa că îi fusese ușor să se hotărască. Era salvat! Zbură spre Țara Libertății, se întâlni cu sute de fete blonde cu ochi albaștri, care nu auziseră niciodată de pește gefilte, sau de kreplah sau knishes și care habar nu aveau când era Paștele evreiesc. Fusese o binecuvântată schimbare pentru el, deoarece până atunci se întâlnise cu toate fetele din Scarsdale după care mama lui era înnebunită și ajunsese să se plictisească de ele. Își dorea ceva nou, diferit și poate tocmai ce-i era interzis. Iar Sheila reprezenta toate astea. În plus era incredibil de frumoasă, cu ochi mari, negri, și plete de abanos. Îi prezentase autori ruși despre care nu auzise niciodată, și îi citiseră pe toți - în traducere bineînțeles. Încercase să discute cu părinții lui aceste cărți în timpul vacanțelor, dar fără folos. — Bunica ta a fost rusoaică. Voiai să înveți rusește, puteai învăța de la ea. — Nu era același lucru. Și apoi ea vorbea Yiddish mai tot timpul... Vocea i se pierdu. Detesta să se certe cu ei. Mamei lui îi plăceau discuțiile aprinse. Era ocupația ei de bază, marea ei bucurie, sportul preferat. Obișnuia să discute în contradictoriu cu oricine, în special cu el. — Nu-i vorbi de rău pe cei morți! — N-am făcut așa ceva. Am spus doar că bunica vorbea Yiddish tot timpul. — Vorbea și rusește foarte frumos. Și ce folos ai tu din asta? Ar trebui să urmezi cursurile de știință, de asta au nevoie bărbații în țara asta acum... economie... Dorea ca el să ajungă doctor ca și tatăl lui, sau măcar avocat. Tatăl lui era chirurg specializat în operații pe laringe, unul dintre cei mai importanți din domeniul lui. Însă Bernie nu-și dorise niciodată să calce pe urmele tatălui său, nici măcar copil fiind. Îl admira enorm. Însă n-ar fi suportat să fie doctor. Voia altceva, în ciuda visurilor mamei lui. — Limba rusă? Cine mai vorbește rusește cu excepția comuniștilor? Sheila Borden... ea vorbea. Bernie își privi mama cu disperare. Era o femeie atrăgătoare, fusese întotdeauna. Nu se simțise niciodată stânjenit de felul în care arăta mama lui, sau tatăl lui, un bărbat înalt, uscățiv, cu ochi negri și păr cărunt, având deseori o privire absentă. Îi plăcea ceea ce făcea și mai întotdeauna se gândea la pacienții săi. Însă Bernie știa că era acolo, în caz că ar fi avut nevoie de el. Mama lui își vopsea părul blond de mai mulți ani, culoarea se numea „Soare de toamnă” și îi venea bine. Avea ochi verzi pe care Bernie îi moștenise și își păstrase silueta. Purta haine scumpe pe care nimeni nu părea să le observe. În cea mai mare parte erau costume bleumarin, sau rochii negre și costaseră o groază de bani la Lord, la Taylor sau la Saks. Cumva, arăta ca o mamă pentru el. — De ce învață fata asta rusește? De unde îi sunt părinții? — Connecticut. — De unde în Connecticut? Bernie ar fi vrut să o întrebe dacă avea de gând să-i viziteze. — Hartford. Ce importanță are? — Poartă-te frumos, Bernie. Arăta artificială și teatrală, iar el își puse jos șervețelul și își împinse scaunul în spate. Cina cu ea îi provoca întotdeauna dureri de stomac. — Unde pleci? Nu ți-am dat voie să te ridici. De parcă ar fi avut doar cinci ani. Câteodată ura să vină acasă. Apoi se simțea vinovat pentru că ura să vină acasă. Și apoi se enerva pe ea pentru că îl făcea să se simtă vinovat că ura să vină acasă... — Mai am ceva de învățat înainte să plec. — Slavă Domnului că nu mai joci fotbal. Mereu îi spunea lucruri din astea care îl făceau să se răzvrătească. Îi venea să se întoarcă și să-i spună că era din nou în echipă... sau că studia baletul cu Sheila doar ca să o ațâțe puțin... — Hotărârea nu e neapărat una permanentă, mamă. Ruth Fine îl fulgeră cu privirea. — Vorbește despre asta cu tatăl tău. Ea vorbise deja și încă destul de mult. „Dacă Bernie mai vrea să joace fotbal, îi oferi o mașină nouă...” Dacă Bernie ar fi știut, ar fi sărit până în plafon și nu numai că ar fi refuzat mașina, dar imediat s-ar fi apucat din nou de fotbal. Detesta să fie mituit. Detesta felul în care gândea ea uneori, și modul posesiv și protector în care îl trata, în ciuda atitudinii mult mai înțelegătoare a tatălui său. Era greu să fii singurul copil, iar când se întoarse la Ann Arbor și o văzu pe Sheila, ea îl înțelese perfect. Nici pentru ea vacanța nu fusese prea fericită. Nu reușiseră să se întâlnească, deși Hartford nu era la capătul lumii, cu toate că parcă acolo era. Părinții ei o avuseseră la bătrânețe și se purtau cu ea ca și cum ar fi fost din porțelan, îngrozindu-se de fiecare dată când pleca de acasă, speriați că se va lovi, va fi atacată sau violată, va aluneca pe gheață, va cunoaște bărbați nepotriviți, sau nu-și va face studiile la școala cea mai bună. Nici ei n-au fost încântați de Universitatea din Michigan, însă ea stăruise. Știa cum să obțină de la ei ceea ce-și dorea. Însă era obositor să știe că erau preocupați doar de ea. Înțelegea exact la ce anume se referea Bernie, iar după vacanța de Paște au pus la cale un plan. Se vor întâlni în vara următoare în Europa și vor călători cel puțin o lună fără să spună nimic nimănui. Și așa au și făcut. A fost minunat să viziteze împreună Veneția, Parisul și Roma. Sheila fusese teribil de îndrăgostită și, în timp ce erau întinși goi pe o plajă din Ischia, cu părul ei lung atârnându-i pe umeri, Bernie știu că nu mai văzuse o femeie atât de frumoasă. I se părea atât de adorabilă, încât în secret se gândea să-i ceară să se căsătorească cu el. Dar nu-i spuse nimic. Visa să se logodească cu ea în vacanța de Crăciun și apoi să se căsătorească după absolvire, în luna iunie a anului următor... Au călătorit și în Anglia și Irlanda, plecând din Londra cu același avion. Ca de obicei tatăl lui era în sala de operații. Mama lui venise să-l întâmpine, în ciuda faptului că-i trimisese o telegramă să nu o facă. Făcându-i cu mâna, plină de entuziasm, arăta mult mai tânără în costumul bej creat de Ben Zuckerman și cu părul aranjat în cinstea lui. Însă indiferent cât de bune ar fi fost intențiile lui, au dispărut în clipa în care i-a zărit însoțitoarea. — Cine e? — E Sheila Borden, mamă. Doamna Fine arăta gata să leșine. — Ați călătorit împreună în tot timpul ăsta? Îi dăduseră destui bani pentru șase săptămâni. Cadoul lor pentru cea de-a douăzeci și una aniversare. — Ați călătorit împreună așa... așa... de nerușinat...? Lui Bernie îi venea să moară auzind-o ce spune, iar Sheila îi zâmbea de parcă nici nu i-ar fi păsat. — E în regulă... nu-ți face probleme, Bernie... Trebuie oricum să prind autobuzul spre Hartford. Îi mai zâmbi o dată, își înhăță sacul de voiaj și pur și simplu dispăru fără să-și ia rămas-bun, în timp ce mama lui începu să-și șteargă lacrimile. — Mamă... te rog... — Cum ai putut să ne minți în halul ăsta? — N-am mințit. Am spus că mă voi întâlni cu niște prieteni. Era roșu la față și ar fi vrut ca pământul să se deschidă și să-l înghită. Își dorea să nu o mai vadă niciodată în viața lui. — Și asta numești tu prietenă? Bernie se gândi imediat la toate clipele în care făcuseră dragoste... pe plajă, în parcuri, lângă râuri, în mici hoteluri... Nimic din ce-i va spune ea nu va putea șterge aceste amintiri și se uită furios la mama lui. — E cea mai bună prietenă pe care o am! Își apucă sacul de voiaj și porni spre ieșirea din aeroport lăsând-o singură, dar făcu greșeala să se întoarcă o dată și văzu că rămăsese pe loc, plângând fără să se ascundă. Nu-i putea face așa ceva. Se duse la ea și îi ceru iertare, iar apoi se urî pentru slăbiciunea lui. Reîntors în toamnă la școală, continuase legătura cu Sheila, iar când s-au întors acasă de Ziua Recunoștinței a trecut prin Hartford pentru a-i cunoaște familia. Părinții ei au fost rezervați, dar politicoși, surprinși evident de ceva ce Sheila nu le spusese. Când s-au întors la școală, Bernie o întrebă: — I-a deranjat faptul că sunt evreu? Era curios. Se întreba dacă părinții ei erau la fel de sensibili ca ai lui, deși i se părea puțin probabil. Nimeni nu putea fi la fel de sensibil și inflexibil ca Ruth Fine, cel puțin nu și în ochii lui. — Nu. Sheila zâmbi absentă și își aprinse o marijuană. Erau așezați pe ultimul rând al avionului care îi ducea în Michigan. — Doar surprinși, cred. Nu m-am gândit că e ceva atât de important încât să-i previn. Lui Bernie îi plăcea felul ei de a fi. Nu se agita dacă nu era necesar. Nimic nu părea să fie important și Bernie trase și el un fum înainte ca ea să stingă cu grijă țigara și să ascundă mucul într-un plic din poșetă. — Te-au găsit drăguț. — Și mie mi s-au părut drăguți. Mințea. De fapt i se păruseră extrem de plictisitori și fusese surprins că mama ei avea atât de puțin stil. Au discutat despre vreme și despre ce se mai întâmplă prin lume și nimic altceva. Atitudinea lor îl făcuse să se simtă ca într-un coșmar, suportând un permanent comentariu pe viu al știrilor internaționale. Sheila era atât de diferită de ei, însă și ea spuse același lucru despre el. O categorisise pe mama lui drept isterică după singura dată când o întâlnise, iar el nu o contrazisese. — Vor veni la absolvire? — Glumești? Sheila râse. — Mama plânge numai când vorbește despre asta. Bernie încă se mai gândea să se căsătorească cu ea, deși nu-i spusese nimic. Îi făcu o surpriză de ziua Sfântului Valentin, oferindu-i un superb inel cu diamant pe care îl cumpărase pentru ea din banii lăsați de bunicii lui. Era mic, lucrat perfect și avea doar două carate, însă era un impecabil inel de logodnă. În ziua în care îl cumpărase simțise o strângere de inimă și se întorsese acasă plin de entuziasm. O luase în brațe, o sărutase apăsat și îi aruncase în poală cutia roșie, cu o neglijență bine studiată. — Vezi dacă ți se potrivește, fetițo. Ea crezuse că e vorba de o glumă și râsese cu poftă până deschisese cutia. Atunci rămase cu gura căscată și apoi începu să plângă. Îi aruncase înapoi cutia și plecase fără să spună un cuvânt. Bernie nu înțelesese nimic până când ea nu se întoarse înapoi pentru a sta de vorbă. își aveau camerele lor, dar de cele mai multe ori dormeau într-a lui. Era mai încăpătoare și mai confortabilă, avea două mese de birou. Sheila privea fix la inelul din cutia de pe masa lui. — Cum ai putut să faci așa ceva? întrebă ea. Bernie nu înțelese. Poate că inelul i se părea prea mare. — Ce să fac? Vreau să mă căsătoresc cu tine. O privi cu tandrețe și întinse mâna spre ea, dar Sheila îi întoarse spatele, ducându-se în celălalt colț al camerei. — Credeam că înțelegi... tot timpul ăsta am crezut că totul e grozav. — Ce dracu vrea să însemne asta? — Înseamnă că am crezut că legătura noastră e echilibrată. — Firește că este. Dar cu ce influențează asta restul? — Nu avem nevoie de căsătorie... nu avem nevoie de tot gunoiul acela tradițional. Îl privi dezgustată, iar el se simți șocat. — Nu avem nevoie decât de ceea ce avem acum, atât cât va dura. Era pentru prima oară când o auzea vorbind așa și se întrebă ce se întâmplase cu ea. — Și cât va dura? — Astăzi... săptămâna viitoare... Ridică din umeri. — Cui îi pasă? Ce importanță are? Nu poți prelungi nimic cu un inel de logodnă. — Ei bine, îmi cer scuze. Însă se înfuriase, înhăță cutia, o închise și o azvârli într-unul din sertare. — Îmi pare rău pentru gestul meu de burghez ieșit din comun. Bănuiesc că cei șapte ani de acasă din Scarsdale și-au spus cuvântul. Ea se uită la el de parcă acum l-ar fi văzut pentru prima oară. — Nu mi-a trecut prin cap că îi dai atâta importanță. Privi nedumerită, undeva în spatele lui, de parcă pe moment nu și-ar fi mai adus aminte cum îl cheamă. — Credeam că înțelegi totul... Se așeză pe canapea și îl urmări cum se îndreaptă spre fereastră. El se întoarse spre ea. — Nu. Și știi ceva? Nu înțeleg nimic. Trăim împreună de mai bine de un an. Am fost în Europa împreună. Ce-ai crezut că e? Doar o aventură? Pentru el nu era. Nu era acel gen de bărbat, chiar dacă avea doar douăzeci și unu de ani. — Nu mai folosi niște cuvinte atât de învechite. Se ridică în picioare și se întinse de parcă ar fi fost plictisită, iar el observă că nu purta sutien, ceea ce complica și mai mult lucrurile. Simți cum în el crește dorința. — Poate că e doar prea devreme. O privi plin de speranță, îndemnat de ceea ce simțea între picioare și în inimă și urându-se pentru asta. — Poate că avem nevoie de mai mult timp. Însă ea clătina din cap. Și nu-l sărută când plecă din cameră. — Niciodată nu voi dori să mă căsătoresc, Bern. Nu e genul meu. Vreau să plec în California după absolvire și să rămân acolo un timp. Dintr-odată și-o putu imagina acolo... într-o comună... — Ce fel de viață mai e și asta? Ca un drum fără ieșire. Ea ridică din umeri, schițând un zâmbet. — E ceea ce vreau acum, Bern. S-au privit mai multe clipe. — Dar îți mulțumesc pentru inel. Închise ușor ușa în urma ei, iar el rămase mult, mult timp singur în camera întunecată, gândindu-se la ea. O iubea atât de mult, cel puțin așa credea el. Însă niciodată nu-i cunoscuse această latură, această indiferență nepăsătoare față de ce simțea celălalt. Dintr-odată își aminti cum se purtase cu părinții ei când el o vizitase acasă. Nu prea părea să-i pese de ei și mereu îl acuza că e nebun când își sună părinții, sau îi cumpăra mamei lui un mic cadou înainte de a se întoarce acasă. Îi trimisese flori de ziua ei de naștere, iar Sheila își bătuse joc de el. Toate aceste mici incidente îi reveneau în minte. Poate că într-adevăr o durea în cot de toată lumea, inclusiv de el. Nu făcea decât să se distreze și să se simtă bine. Iar până acum el o făcuse să se simtă bine, însă inelul de logodnă schimbase totul. Se culcă simțindu-și inima ca un bolovan și se gândi toată noaptea la ea. Iar lucrurile nu s-au îmbunătățit prea mult după această discuție. Sheila se alăturase unui grup care se ocupa cu trezirea conștiinței, iar unul dintre subiectele pe care se părea că adoră să le discute era relația ei cu Bernie. Sheila venea acasă și îi ataca în mod constant valorile, țelurile, modul de a vorbi cu ea. — Nu-mi vorbi ca și cum aș fi un copil. Sunt femeie, fir-ar să fie, și nu cumva să uiți că boașele tale sunt doar decorative și nici măcar prea impresionante. Sunt la fel de deșteaptă ca și tine, la fel de îndrăzneață... notele mele sunt la fel de bune... singurul lucru pe care nu-l am e bucată aia de piele care atârna între picioarele tale și, oricum, cui îi pasă de ea? Bernie era îngrozit; se îngrozi și mai tare când ea renunță la balet. Continua să urmeze orele de rusă, dar vorbea foarte mult despre Che Guevara, și începuse să poarte bocanci de luptă și diferite accesorii pe care le cumpăra de la magazinul armatei. Îi plăceau în mod deosebit maieurile bărbătești pe care le purta fără sutien, iar sfârcurile ei se distingeau cu ușurință. Bernie se simțea tot mai jenat să meargă cu ea pe stradă. — Doar nu vorbești serios? spuse ea când au discutat despre festivitatea de absolvire, amândoi ajungând la concluzia că era al naibii de demodat. El recunoscuse că ar dori totuși să participe. Era o amintire pentru viitor, iar în cele din urmă Sheila acceptă să-l însoțească. Însă apăru în apartamentul lui într-o salopetă deschisă până la brâu, pe sub care purta un tricou roșu rupt. Bocancii nu erau chiar soldățești, dar semănau foarte bine. Imitații perfecte, stropiți cu vopsea aurie pe care ea îi numea râzând „pantofii noi de dans” în timp ce el se holba la ea. Bernie era îmbrăcat într-un smoching alb, pe care îl purtase la o nuntă anul trecut. I-l făcuse tatăl lui la Brooks Brothers și îi venea perfect, iar cu părul lui castaniu, ochii verzi și culoarea bronzului de vară arăta teribil de atrăgător. Însă ea era ridicolă și Bernie i-o spuse. — E nepoliticos să le faci așa ceva puștilor din anul întâi, care iau totul în serios. Dacă mergem, suntem datori să ne îmbrăcăm mai decent. — Of, pentru Dumnezeu! Se aruncase pe canapeaua lui privindu-l cu dispreț. — Arăți ca Lordul Fauntleroy. Doamne, să vezi când o să le povestesc celor din grupul meu. — Nu-mi pasă de ce cred cei din grupul tău! Era pentru prima oară când Bernie își ieșea din fire, iar ea îl studie surprinsă, văzându-l cum avansează spre ea, oprindu-se în fața canapelei, dominând-o cu înălțimea lui. Își mișcă nervoasă picioarele grațioase, încălțate cu bocancii de luptă aurii. — Mișcă-ți fundul, du-te în camera ta și schimbă-te. — Du-te dracului. Își înălță capul și îi zâmbi. — Vorbesc serios, Sheila. Nu mergi în costumația asta. — Ba da. — Nu. — Atunci nu mergem. El șovăi doar o fracţiune de secundă înainte să se îndrepte cu pași mari spre ușă. — Tu nu mergi. Eu voi merge singur. — Distracție plăcută. Îi făcu cu mâna, iar el ieși afară fierbând de furie. Așa că se dusese singur și se simțise îngrozitor de prost. Nu dansase cu nimeni, dar rămăsese acolo doar pentru a-i face ei în ciudă. Însă ea îi stricase seara. Așa cum urma să strice și festivitatea de absolvire cu același gen de ispravă, doar că mult mai senzațională. Când veni rândul ei să urce pe scenă și după ce-și primi diploma, Sheila se adresă celor prezenți ținându-le un mic discurs despre cât de neînsemnate erau gesturile simbolice ale guvernului, și despre faptul că existau femei oprimate peste tot în lume. Și în numele lor și al ei înseși, ea respingea șovinismul Universității din Michigan. Apoi își rupse diploma în două în timp ce publicul rămase cu gura căscată, iar lui Bernie îi veni să plângă. După așa ceva nu mai avu ce să-i spună mamei lui. Nici Sheilei, când s-au întâlnit în cameră pentru a-și face bagajele. Nu-i spuse ce părere avea despre gestul ei. Nu se simțea în stare să spună ceva. De fapt au discutat despre foarte puține, în timp ce-și adunau lucrurile din dulap și din sertare. Părinții lui luau cina la hotel cu niște prieteni, iar el urma să ia prânzul cu ei înainte ca toți trei să se întoarcă la New York. Acum o privea pe Sheila cu o expresie de disperare întipărită pe chip. Ultimul an și jumătate parcă se dusese pe apa sâmbetei. În ultimele săptămâni au rămas împreună din obișnuință și comoditate. Însă lui Bernie tot nu-i venea să accepte despărțirea lor. Deși își făcuse planuri să plece în Europa cu părinții, nu-i venea să creadă că totul se terminase între ei. Era ciudat cât de senzuală putea fi în pat și cât de rece oriunde altundeva. Asta îl zăpăcise încă din prima zi când o cunoscuse. Și se trezi că este absolut incapabil să fie obiectiv în privința ei. Ea vorbi prima. — Mâine seară plec în California. El o privi uluit. — Credeam că părinții tăi vor să te întorci acasă. Sheila zâmbi și aruncă un maldăr de șosete în geanta de voiaj. — Probabil. Ridică din nou din umeri și brusc Bernie simți o dorință copleșitoare să-i tragă o palmă. Fusese atât de sincer îndrăgostit de ea... dorise să se căsătorească... iar ei nu-i păsa decât de ceea ce voia ea. Era cea mai egocentrică ființă pe care o cunoscuse vreodată. — Voi zbura cu cursa de noapte spre Los Angeles și de acolo voi face autostopul până în San Francisco. — Și apoi? — Cine știe? Întinse mâinile, privindu-l de parcă acum s-ar fi cunoscut și n-ar fi fost prieteni și îndrăgostiți unul de altul. Făcuse parte din viața lui în ultimii doi ani petrecuți la Universitatea din Michigan, iar acum se simțea ca un prost. Își pierduse doi ani cu ea. — Ce-ar fi să treci prin San Francisco după ce te reîntorci din Europa? Mi-ar plăcea să ne revedem. I-ar plăcea? După doi ani? — Nu cred că am să pot. Zâmbi pentru prima oară după mai multe ore, dar ochii îi erau încă triști. — Trebuie să-mi caut o slujbă. Știa că pentru ea asta nu era o problemă. Părinții ei îi oferiseră douăzeci și cinci de mii de dolari la absolvire, și băgase de seamă că pe aceia nu-i rupsese. Avea destui bani ca să trăiască mai mulți ani în California. Iar el nu se străduise prea mult să-și găsească o slujbă, pentru că nu fusese sigur de ce voia ea să facă. Și se simți un prost și mai mare. Ceea ce-și dorea cel mai mult era să-și găsească un post de profesor la o școală din New England și să predea rusa. Trimisese cereri la mai multe școli și aștepta răspunsul. — Nu ți se pare o prostie să te lași înghițit de cei care conduc, Bern, și să faci o meserie pe care o detești, pentru bani de care n-ai nevoie? — Vorbește în numele tău. Părinții mei nu au de gând să mă finanțeze tot restul vieții lor. — Nici ai mei. — Intenționezi să cauți o slujbă pe Coasta de Vest? — Probabil. — Ce vei face? Vei prezenta asta la parada modei? Arătă spre pantalonii tăiați și bocanci, iar ea se supără. — Într-o zi vei ajunge exact ca și părinții tăi. Era cel mai îngrozitor lucru pe care ar fi putut să i-l spună. Își trase fermoarul la geantă și îi întinse mâna. — Rămâi cu bine, Bernie. Era ridicol, își spuse el în timp ce o privea țintă. — Asta e tot? După aproape doi ani, „rămâi cu bine”? Avea lacrimi în ochi și nu-i mai păsa ce va crede despre el. — Nu pot să cred... urma să ne căsătorim... să avem copii. Ei nu i se păru deloc amuzant. — Nu asta am fost hărăziți să facem. — Atunci ce, Sheila? Doar să ne regulăm doi ani la rând? Te-am iubit, indiferent cât de greu ți-ar fi să crezi acum. Brusc nu-și mai dădu seama ce văzuse la ea și îl duru să recunoască că mama lui avusese dreptate. Însă așa era. De data asta. — Cred că și eu te-am iubit... Buzele ei tremurară în ciuda efortului de a-și stăpâni emoția și se repezi în brațele lui strângându-l tare în încăperea acum goală, care cândva fusese casă lor. — Îmi pare rău, Bernie... presupun că totul s-a schimbat... Plângeau amândoi, iar ei clătină din cap. — Știu... nu e vina ta... Vocea îi era răgușită și se întrebă a cui vină era totuși. O sărută, iar ea ridică ochii spre el. — Vino în San Francisco dacă poți. — Voi încerca. Știa însă că n-o va face niciodată. Sheila își petrecu următorii trei ani trăind într-o comună de lângă Stinson Beach, iar el îi pierdu complet urma până când primi o felicitare de Crăciun și o fotografie. N-ar mai fi recunoscut-o. Locuia într-un vechi autobuz de școală parcat pe plajă, împreună cu alți nouă oameni și șase copii. Avea și ea două fete. Când primi această felicitare, nu mai simțea nimic pentru ea, deși o uitase greu, rămânându-le recunoscător părinților săi că nu dăduseră relației lui cu ea o prea mare importanță. Se simțea ușurat că mama lui nu-i mai amintea de ea, iar ea era ușurată că Sheila dispăruse pentru totdeauna. Fusese prima fată pe care o iubise, iar visurile tinereții mor greu, Călătoria în Europa îi făcuse bine. Întâlnise zeci de fete în Paris, Londra, în sudul Franței, Elveția, Italia, și rămăsese surprins că a călători cu părinții putea fi așa de amuzant. Mereu se întâlneau cu prieteni. În Berlin s-a întâlnit cu trei tipi de la școală și și-au făcut de cap înainte de a se întoarce din nou la viața adevărată. Doi dintre ei se pregăteau de ultima aventură, dar o făcea mai ales pentru a scăpa de înrolare, ceva pentru care Bernie nu trebuia să-și facă probleme, deși se simțea jenat din această cauză. Avusese astm în copilărie și tatăl său adunase toate dovezile necesare. Fusese respins când se prezentase în fața comisiei la optsprezece ani, cu toate că nu o recunoscuse în fața nici unuia din prietenii săi. Însă acum îi convenea. Nu mai trebuia să se îngrijoreze. Din nefericire, fusese respins de toate școlile la care solicitase un post, pentru că încă nu avea diploma de profesor. Așa că se înscrise la Columbia, plănuind să-și ia acolo diploma. Toate școlile îl sfătuiseră să încerce din nou în anul următor. Un an i se părea foarte lung, iar cursurile la care se înscrisese nu-i prea trezeau interesul. Locuia acasă și mama lui îl înnebunea, iar toți pe care îi cunoștea erau plecați. Fie în armată, fie la școală, fie își găsiseră slujbe în alte părți. Se simțea ca singurul care rămăsese acasă, și disperat, se oferise să lucreze la Wolff's în perioada aglomerată de Crăciun, fără să-i pese că-l trimiseseră să vândă pantofi bărbătești. Orice i-ar fi plăcut mai mult, decât să stea acasă, iar magazinul îi plăcuse întotdeauna. Era una din acele săli mari și elegante care mirosea frumos, și unde până și angajații erau mai stilați. Cu ocazia Crăciunului erau mult mai politicoși decât în alte părți. Wolff’s fusese întotdeauna un magazin care stabilise moda pentru toată lumea, și într-o anumită măsură era și acum, deși îi lipsea forța unui magazin ca Bloomingdale’s, aflat doar la trei blocuri depărtare. Însă Bernie era fascinat și îi spunea mereu șefului de departament ce credea el că ar trebui să fie făcut pentru că magazinul să fie mai bun ca Bloomingdale’s, însă acesta se mulțumea să zâmbească. Wolff’s era cel mai grozav. Cel puțin asta era părerea lui. Dar nu și a lui Paul Berman, conducătorul magazinului, intrigat de un memoriu trimis de Bernie. Șeful departamentului își ceru scuze la nesfârșit când auzi de memoriu și promise că Bernie să fie imediat concediat, dar nu asta dorea Berman. Dorea să-l cunoască pe acest tânăr cu idei interesante, așa că s-au întâlnit și Paul Berman i-a remarcat imediat calitățile. Îl invită la prânz de mai multe ori, amuzat de îndrăzneala lui, însă era un puști deștept și Paul izbucni în râs când îi spuse că vrea să predea literatură rusă și că urma cursurile serale de la Columbia. — E o mare pierdere de vreme. Bernie era șocat, deși omul îi plăcea. Era liniștit, elegant, un foarte bun om de afaceri, interesat de ce spunea lumea. Era nepotul celui care crease magazinul Wolff's. — Literatura rusă a fost subiectul meu preferat, domnule, spuse el cu respect. — Ar fi trebuit să urmezi o școală de comerț. Bernie zâmbi. — Vorbiți ca mama. — Cu ce se ocupă tatăl tău? — E doctor. Chirurg. Însă mie nu mi-a plăcut niciodată medicina. Doar când mă gândesc la ce se învață acolo, mi se face rău. Berman dădu din cap. Înțelegea foarte bine. — Cumnatul meu e doctor. Nici eu n-aș suporta așa ceva. Se încruntă privindu-l pe Bernard Fine. — Și tu? Tu ce-ai de gând să faci? Bernie simți că e de datoria lui să fie sincer. Ținea destul de mult la magazin pentru ca să scrie un memoriu, lucru care îl adusese aici. Îi plăcea Wolff’s. Pentru el era un loc minunat. Dar nu ca o slujbă permanentă. — Îmi voi lua diploma, voi scrie unor școli și, dacă am noroc, în anul următor voi preda la un liceu. Zâmbi încrezător arătând teribil de tânăr. Lui Paul Berman îi era teribil de simpatic. — Ce se întâmplă dacă te iau la armată? Bernie îi povesti despre clasificarea 4-F pe care o primise. — Ești la naibii de norocos, tinere. Acea mică neplăcere din Vietnam s-ar putea să devină ceva mult mai serios. Uite ce s-a întâmplat cu francezii. Au dat bir cu fugiții. Ni se poate întâmpla și nouă, dacă nu vom fi atenți. Bernie era de acord cu el. — Ce-ar fi să renunți la cursurile serale? — Și ce să fac? — Am o propunere pentru tine. Vei rămâne la magazin un an și vei trece pe la toate departamentele ca să vezi cam cum e pe aici. Dacă vrei să rămâi și reușești la examen, te trimitem la o școală de comerț. Între timp îți poți face ucenicia lucrând în magazin. Ce zici? Nu mai oferise niciodată o astfel de posibilitate unui tânăr, însă îi plăcea acest puști cu ochi verzi larg deschiși și sinceri, și fața inteligentă. Nu era un tânăr frumos, dar arăta bine și era ceva strălucitor, cinstit și decent pe chipul lui. Paul Berman i-o și spusese înainte de a pleca de la birou. Bernie îi ceruse o zi sau două ca să se gândească la propunerea lui, dar recunoscu că se simțea flatat și emoționat. Însă era o hotărâre importantă. Nu era prea sigur că vrea să meargă la o școală de comerț și nu era deloc dispus să renunțe la visul său, cu o mică școală într-un orășel retras, predându-le unor tineri entuziaști despre Dostoievski și Tolstoi. Dar poate că nu era decât un vis. Care i se părea tot mai estompat. Vorbi cu părinții lui în acea seară și până și tatăl său fusese impresionat. Era o șansă minunată, dacă asta era ceea ce-și dorea să facă. Iar anul de ucenicie la Wolff’s îi va da posibilitatea să vadă singur dacă îi plăcea magazinul. Nu avea ce pierde, iar tatăl său îl felicită, iar mama lui se interesă câți copii avea Berman... câți fii... adică cu cine va trebui să se ia la întrecere... câte fete... ce-ar fi să se căsătorească cu una din ele! — Lasă-l în pace, Ruth! Lou se arătase foarte ferm când rămăseseră singuri în acea noapte, și cu un mare efort de voință ea reuși să se abțină, iar Bernie îi dădu răspunsul lui Berman chiar a doua zi. Era încântat să accepte și Berman îl sfătui să trimită imediat cereri de înscriere la mai multe școli de comerț. Bernie alese Columbia și Universitatea din New York, pentru că erau în oraș, și Wharton și Harvard pentru ceea ce reprezentau. Avea să treacă mult timp până să afle dacă a fost acceptat sau nu și între timp avea o mulțime de lucruri de făcut. Anul de ucenicie trecu foarte repede. Fusese acceptat la trei dintre școlile la care trimisese cereri. Îl refuzase doar Wharton, dar îl asiguraseră că poate vor avea un loc pentru el anul următor, dacă era dispus să aștepte, însă Bernie nici nu se gândea la așa ceva. Alese Columbia. Continua să lucreze la magazin câteva ore pe săptămână. Nu voia să piardă contactul cu viitorul lui loc de muncă și descoperi că era interesat în mod special de aspectele de design ale îmbrăcămintei bărbătești. Făcu un studiu referitor la această problemă pentru prima lui lucrare, și nu numai că obținu note maxime, dar propunerile lui au dat rezultate și în magazin, atunci când Berman îi permise să le pună în aplicare la o scară mică. Cariera lui de student la școala de comerț deveni un enorm succes, iar când își încheie studiile, lucră șase luni pentru Berman, întorcându-se la confecțiile bărbătești, apoi la cele de damă. Începu să facă schimbări care se resimțiră în tot magazinul, iar la cinci ani după ce începuse să lucreze la Wolff's era starul lor care urca pe treptele succesului. Încât a fost o mare lovitură când Paul Berman îl anunță într-o însorită după-amiază de primăvară că îl vor trimite la magazinul lor din Chicago. — De ce? Pentru el parcă ar fi fost în Siberia. Nu voia să plece nicăieri. Iubea New York-ul și se descurca excelent la magazin. — În primul rând cunoști bine o parte din Mid West. În al doilea rând - Berman oftă și își aprinse un trabuc - avem nevoie de tine acolo. Magazinul nu merge așa de bine pe cât am vrea. Trebuie pus pe picioare și tu ești omul potrivit. Îi zâmbi tânărului său prieten. Se respectau enorm, dar Bernie se vedea silit să-l contrazică. Nu reuși să-i schimbe părerea pentru că Berman nu era dispus să cedeze, iar două luni mai târziu, Bernie lua avionul spre Chicago. Peste un an ajunse directorul magazinului, asta însemnând încă doi ani în Chicago, deși detesta să rămână acolo. Chicago i se părea un oraș deprimant, iar vremea îl făcea să se simtă mizerabil. Părinții îl vizitau deseori și devenea tot mai evident că poziția lui socială îi oferea un prestigiu considerabil. Să fii directorul magazinului Wolff's la treizeci de ani nu era puțin lucru. Cu toate astea ardea de nerăbdare să se reîntoarcă la New York, iar mama lui dădu o petrecere uriașă când o anunță vestea cea bună. Se reîntoarse la treizeci și unu de ani și Berman îi permise să-și pună în aplicare toate ideile. Cu toate astea când Bernie se gândi să ridice nivelul îmbrăcămintei feminine, Berman nu se lăsă ușor convins. Dorea să promoveze vreo zece noi linii de îmbrăcăminte de lux, care vor readuce firma Wolff's pe primul plan al celor care lansează modă pe întreg cuprinsul Americii. — Îți dai seamă la ce preț se vor vinde astfel de rochii? Berman arăta foarte îngrijorat, în timp ce Bernie se mulțumi să-i zâmbească. — Da. Dar pentru noi poate că vor reduce prețul. La urma urmei nu vor fi unicate. — Însă foarte aproape. Prețurile în orice caz vor fi. Cine va cumpără așa ceva aici? Totul i se părea neobișnuit, dar și interesant. — Sunt convins că clienții noștri vor fi încântați de ceea ce le putem oferi. Mai ales în orașe ca Chicago, Boston, Washington și chiar și la Los Angeles, unde nu au toate magazine împrăștiate la fiecare colț de stradă ca în New York. Le vom aduce Parisul și Milano. — Sau vom da faliment încercând, nu-i așa? însă Berman nu-l contrazise. Bernie se uită gânditor la Paul. Era o idee grozavă. Voia să sară direct la mărfurile cu preț ridicat, să vândă rochii cam la cinci, șase sau șapte mii de dolari fiecare, rochii care erau la urma urmei doar confecții în serie, doar tiparele îmbrăcămintei de lux. — Nici nu e nevoie să le cumpărăm. Nu are sens să ne încărcăm inventarul. Îi cerem fiecărui creator de modă să organizeze o paradă a modei, iar femeile pot să-și comande hainele prin noi, ceea ce va fi mai logic și economic. Lui Berman îi plăcu ideea. Așa nu mai exista nici un pericol. — Așa da, Bernard. — Cred că mai întâi ar trebui să schimbăm înfățișarea magazinelor. Nu prea sunt compatibile cu noile modele europene. Au discutat ore în șir. Ideea prindea viață, iar când au pus la punct ceea ce urmau să facă, Berman îi strânse mâna. Bernard se maturizase mult în ultimii ani. Devenise cumpănit, încrezător în forțele sale, iar hotărârile sale erau bine gândite. Chiar arăta mai în vârstă, îl tachină Berman, arătând spre barba pe care și-o lăsase să crească după reîntoarcerea la New York. Avea treizeci și unu de ani și era un bărbat foarte atrăgător. — Cred că ai făcut o treabă excelentă, gândindu-te la toate astea. Cei doi bărbați și-au zâmbit. Amândoi erau mulțumiți. — Pentru magazinele Wolff's va urma o perioadă foarte palpitantă. Cu ce începem? — Vreau să vorbesc cu câțiva arhitecți săptămâna asta, și le voi cere să facă niște schițe pe care să ți le prezint. Apoi vreau să plec la Paris. Trebuie să văd ce părere au creatorii de modele. — Crezi că se vor împotrivi? Bernie se încruntă, se gândi câteva clipe, apoi clătină din cap. — Nu au de ce. Vor câștiga și ei foarte bine. Și Bernie avu dreptate. Nu s-au împotrivit. Au fost încântați, iar Bernie semnă contracte cu douăzeci dintre ei. Plecase la Paris ferm hotărât să încheie această afacere și se întoarse victorios la New York după trei săptămâni. Noul proiect urma să fie lansat peste nouă luni, cu o serie de fabuloase gale de modă în iunie, de unde doamnele își vor putea comanda hainele pentru toamnă. Era ca și cum s-ar fi dus la Paris și și-ar fi comandat îmbrăcămintea de la marile case de modă. Iar Bernie urma să le deschidă apetitul pentru noile creații cu o petrecere și o extraordinară paradă a modei, în care vor fi prezentate doar câteva modele ale fiecărui creator cu care vor lucra. Nu puteau fi cumpărate, era doar o reclamă pentru spectacolele care vor urma. Toate fetele care vor prezenta hainele vor veni din Paris împreună cu creatorii de modă. Și încă trei creatori americani au fost adăugați listei lor după începerea proiectului. Însemna o muncă uriașă pentru Bernie în lunile următoare, însă asta îl făcuse și vicepreședinte al firmei la numai treizeci și doi de ani. Spectacolul de deschidere a fost cel mai frumos pe care l-a văzut vreodată cineva. Rochiile erau de-a dreptul superbe, iar publicul scotea exclamații de uimire și aplauda tot timpul. A fost de neuitat și toți cei prezenți au avut sentimentul că asistă la un moment crucial în istoria modei. Era extraordinar felul în care Bernie reușea să combine principiile reușitei în afaceri cu punerea în valoare a mărfii. Mai avea și un neobișnuit simț pentru modă. Iar toate la un loc puteau face din Wolff’s cel mai important magazin din New York, și chiar și din toată țara. Iar Bernie se simți în al nouălea cer de bucurie, când, așezat în ultimul rând, urmărea desfășurarea programului, în timp ce femeile sorbeau din ochi toate rochiile prezentate pe scenă. Îl văzuse pe Paul Berman trecând printre rânduri puțin mai devreme. Toată lumea era fericită, iar Bernie începu să se mai relaxeze puțin și începu să privească mai atent modelele care treceau pe podium îmbrăcate în rochii de seară. Privirea îi fu atrasă de o tânără blondă, splendidă, cu mișcări feline, trăsături frumos cizelate și ochi albaștri enormi. Parcă plutea deasupra pământului și se trezi că așteaptă apariția ei după fiecare schimbare a rochiilor, rămânând dezamăgit când spectacolul se termină în cele din urmă și știu că nu o va mai vedea. În loc să se grăbească înapoi la biroul său, așa cum intenționase să facă, mai rămase câteva clipe, apoi porni spre culise pentru a o felicita pe conducătoarea spectacolului, o doamnă din Franța care lucrase mulți ani pentru Dior. — Totul a fost minunat, Marianne. Bernie îi zâmbi, iar ea îl privi plină de speranță. Se apropia de cincizeci, avea o siluetă impecabilă, era îmbrăcată foarte șic și pusese ochii pe el din clipa când venise să lucreze pentru ei. — Rochiile au fost superb puse în evidență, nu-i așa, Bernard? Îi pronunță numele ca pe unul francez, arătând teribil de distinsă și sexy în același timp. Ca focul și gheața. Iar Bernie se trezi privind peste umărul ei la fetele care treceau grăbite, îmbrăcate acum în blugi și propriile lor haine, ducând pe brațe acele rochii de seară atât de fantastice. Vânzătoarele intrau și ieșeau, luând cât mai multe rochii pentru a le duce clientelor ca să le încerce și apoi să le comande. Totul se desfășura extrem de bine. În cele din urmă, Bernie o zări cu rochia de mireasă din final pusă cu grijă pe braț. — Cine e fata aceea, Marianne? E una din modelele noastre, sau ai angajat-o pentru spectacol? Marianne îi urmări privirea și nu se lăsă păcălită de tonul lui nepăsător. Simți cum i se strânge inima când dădu ochii cu frumoasa tânără. Nu putea să aibă mai mult de douăzeci și unu de ani și era superbă. — Lucrează din când în când pentru noi. E franțuzoaică. Însă nu era nevoie să spună mai multe. Fata se îndrepta direct spre ei să le arate rochia de mireasă, privind mai întâi la Bernard apoi la Marianne. O întrebă în franceză ce să facă cu ea pentru că se temea să o pună jos undeva, iar Marianne îi spuse cui să i-o dea, în timp ce Bernard rămase pe loc, incapabil să-și controleze admirația din ochi. În clipa aceea Marianne știu care e datoria ei. I-l prezentă pe Bernard, cu funcție cu tot, și pe deasupra îi explică faptul că noul concept îi aparținea în întregime. Nu-i plăcea absolut deloc că trebuia să le facă cunoștință, dar nu avea de ales. Studie ochii lui Bernie în timp ce acesta se holba la tânăra din fața lui. Într-un fel o amuza, pentru că mereu păruse atât de distant. Era evident că-i plăceau fetele, dar niciodată nu se complica prea mult cu ele, cel puțin așa se povestea despre el. Și spre deosebire de marfa pe care o selectă pentru Wolff's, când era vorba de femei prefera cantitatea calității... „volumul”...cum se exprimau cei de meserie... dar poate că nu și de data asta. Numele ei era Isabelle Martin și avea douăzeci și patru de ani. Crescuse în sudul Franței, iar la optsprezece ani plecase la Paris pentru a lucra pentru Saint Laurent, și apoi pentru Givenchy. Arăta formidabil, iar la Paris avusese un imens succes. Nu era de mirare că fusese invitată în State și se descurcase foarte bine la New York. Nu-și dădea seama cum de nu se întâlniseră până acum. — De obicei pozez pentru fotografi, monsieur Fine. Avea un accent care îl fermecă. — Dar pentru spectacolul dumneavoastră... Îi aruncă un zâmbet care îi lipi pantalonii de piele și în clipa aceea ar fi făcut orice pentru ea. Și brusc își aminti unde o mai văzuse. Pe coperta revistei Vogue, chiar de mai multe ori, apoi Bazaar, Women’s Wear... doar că arăta foarte diferită în realitate, de fapt chiar mult mai frumoasă. Rareori se întâmpla ca modelele să lucreze la prezentarea modei și ca fotomodele, dar ea era talentată pentru amândouă, făcuse o treabă excelentă în spectacolul lor, iar Bernie o felicită din toată inima. — Ai fost minunată, domnișoară... Mintea i se goli pe neașteptate, iar ea îi zâmbi din nou. — Isabelle. Bernie credea că va muri doar uitându-se la ea, iar în seara aceea o duse la cină la La Caravelle. Toată lumea a întors capul ca să o privească. Apoi au mers să danseze la Raffles și lui Bernie nu-i mai venea să plece acasă. Nu mai voia să-i dea drumul, să-și dezlipească brațele din jurul ei. Nu mai cunoscuse niciodată pe cineva ca ea și nimeni nu mai reușise să-i sucească mințile atât de mult. Iar armura pe care și-o construise după ce Sheila dispăruse din viața lui se topi sub zâmbetul ei. Părul îi era atât de blond, încât era aproape alb, și ceea ce era extraordinar, era faptul că era culoarea lui naturală. O considera cea mai frumoasă creatură de pe pământ și oricui i-ar fi fost greu să nu fie de acord cu el. În acel an au trăit o vară plină de vrajă în East Hampton. Bernie închiriase o casă mică, iar ea își petrecea cu el fiecare sfârșit de săptămână. După ce sosise în America avusese imediat o legătură cu un foarte cunoscut fotograf, iar după doi ani îl părăsise pentru un magnat al proprietăților imobiliare. Însă toți bărbații părură să dispară din viața ei după întâlnirea cu Bernie. Pentru el a fost o perioadă de vis. O lua peste tot cu el, prezentând-o, lăsându-se fotografiat cu ea, dansând până în zori. Totul se desfășura cu o viteză prea mare și izbucni în râs când luă prânzul cu mama lui iar ea îl fixă cu cea mai maternă privire a ei. — Nu crezi că e prea sofisticată pentru tine? — Ce vrei să spui? — Vreau să spun că miroase a superficialitate. De fapt, unde te potrivești tu în viața ei, Bernie? — Nu ești niciodată erou în propriul tău oraș, nu așa se spune? Deși nu găsesc că e măgulitor. Bernie admiră costumul Dior al mamei lui. I-l cumpărase ultima oară când fusese plecat în Europa și îi venea foarte bine. Dar nu prea avea chef să discute cu ea despre Isabelle. Încă nu o dusese acasă ca să-i cunoască părinții, și nici nu avea de gând să o facă. Cele două lumi nu vor conviețui niciodată pașnic, deși știa foarte bine că tatălui său i-ar fi plăcut să o vadă. Oricărui bărbat i-ar fi plăcut. Era o frumusețe ieșită din comun. — Cum e? Mama lui nu se dădea bătută, ca de obicei. — E o fată drăguță, mamă. Ea îi zâmbi. — Nu mi se pare o descriere potrivită. În orice caz e foarte frumoasă. Îi vedea fotografia peste tot și le povestise tuturor prietenilor ei. Iar la coafor le arăta tuturor „fata aceea... nu, cea de pe copertă... e prietena fiului meu.” — Ești îndrăgostit de ea? Niciodată nu se temea să întrebe ceea ce dorea să afle, iar Bernie începu să tremure când îi auzi cuvintele. Încă nu era pregătit pentru așa ceva, deși era nebun după ea, însă își amintea mult prea bine prostia pe care o făcuse la Michigan... inelul de logodnă pe care i-l dăruise Sheilei de ziua Sfântului Valentin, faptul că ea i-l aruncase înapoi... planurile de căsătorie pe care și le făcuse... ziua când îl părăsise ducând cu ea geanta de voiaj și inima lui. Nu mai dorea să se trezească din nou într-o astfel de situație și se protejase cu mare grijă. Dar nu și de Isabelle Martin. — Suntem buni prieteni. Era tot ce-i trecea prin minte, însă mama lui se holbă la el. — Sper să fie mai mult de atât. Arăta îngrozită, de parcă dintr-odată l-ar fi bănuit de a fi homosexual, iar Bernie nu se putu abține să nu izbucnească în râs. — E mai mult, O.K.? E mai mult de atât... dar nu ne gândim la căsătorie. În regulă? Mulțumită? Și acum, ce vrei să servești la prânz? El comandă friptură și ea fileu de somon și începu să-l întrebe despre tot ce se întâmpla la magazin. Acum erau din nou prieteni, Bernie vizitându-și părinții tot mai rar de la apariția lui Isabelle în viața lui. O luă cu el în Europa când plecă în acea toamnă într-o călătorie de afaceri și au făcut senzație oriunde au mers. Erau nedespărțiți. Chiar înainte de Crăciun ea se mută în apartamentul lui și până la urmă Bernie se văzu silit să capituleze și să o ducă în vizită la Scarsdale, deși era înfricoșat de posibilele urmări. Isabelle se purtă foarte frumos cu părinții lui, cu toate că nu părură să o impresioneze și îi spuse foarte clar lui Bernie că nu dorea să-i vadă prea des. — Avem atât de puțin timp când putem fi împreună... Își țuguia buzele atât de perfect, iar el adoră să facă dragoste cu ea. Era cea mai superbă femeie pe care o cunoscuse vreodată și uneori doar se mulțumea să o privească cum se machiază, sau își usucă părul, sau iese de la duș, sau cum intră pe ușă ducându-și poșeta. Reușea într-un fel să te facă să-ți dorești să îngheți și doar să o privești. Până și mama se controlase atunci când se întâlniseră. Isabelle avea un mod al ei de a te face să te simți foarte mic stând lângă ea, cu excepția lui Bernie, care nu se simțise mai bărbat cu nimeni altcineva. Era remarcabil de senzuală și relația lor se baza mai mult pe pasiune decât pe iubire. Făceau dragoste aproape peste tot, în cadă, sub duș, pe podea, chiar și pe bancheta din spate a mașinii lui într-o după-amiază de duminică în timp ce călătoreau spre Connecticut. Mai că au făcut-o și în ascensor, dar și-au revenit la timp când s-au apropiat de etajul lor, știind că ușile urmau să se deschidă în orice clipă. De parcă nu s-ar fi putut opri. El nu reușea să se mai sature de ea. Din acest motiv o luă cu el în Franța în primăvara următoare, apoi din nou înapoi în East Hampton, însă de data asta s-au întâlnit cu mai mulți oameni și printre ei se afla și un producător de filme care puse ochii pe ea în seara petrecerii de pe plajă la Quogue, iar a doua zi Bernie nu o găsi nicăieri. Dădu peste ea pe un iaht ancorat în preajmă, făcând dragoste pe punte cu producătorul de la Hollywood. Bernie rămase o clipă nemișcat, privindu-i fără să-și creadă ochilor, dându-și seama de ceva de care reușise să se ascundă foarte mult timp. Nu era doar grozavă în pat și foarte frumoasă, era și femeia pe care o iubea și să o piardă îl durea îngrozitor. Ea își ceru scuze când se reîntoarse în casa lor, dar asta nu se întâmplă decât după multe ore. Ea și producătorul discutaseră foarte mult despre țelurile ei, despre ce dorea ea de la viață, despre ce însemna pentru ea legătura ei cu Bernie, ce-i putea oferi el. Producătorul fusese fascinat de ea și i-o spusese. Iar când se întoarse, încercă să-i explice lui Bernie ce anume simțea, spre marea lui disperare. — Nu pot să trăiesc într-o cușcă tot restul vieții mele, Bernard... trebuie să fiu liberă să zbor unde vreau. Bernie mai auzise toate astea, într-o altă viață, cu bocanci de luptă și geantă de voiaj în loc de o rochie Gucci, pantofi Chanel și valize Louis Vuitton deschise în cealaltă cameră. — Deci eu reprezint o cușcă pentru tine? Ochii lui erau reci. Nu avea de gând să tolereze escapada ei. Nu putea, nu era în firea lui și se întrebă dacă se mai culcase și cu alții și dacă da, cu cine. — Nu ești o cușcă, mon amour, ești un bărbat foarte de treabă. Dar viața asta în care ne prefacem că suntem căsătoriți... nu poate rezista la infinit. Se mutase la el doar de opt luni, nu era ceva ce s-ar putea numi o eternitate. — Cred că am înțeles greșit relația dintre noi, Isabelle. Ea dădu din cap, arătând parcă și mai frumoasă și pentru o clipă o urî. — Și eu cred la fel, Bernard. Și apoi, cuțitul în inimă. — Vreau să plec în California pentru un timp. Era atât de candidă în comportarea ei față de el. — Dick spune că-mi poate aranja o probă la studio - vorbea cu un accent care îi sfâșia inima - și aș vrea foarte mult să joc într-un film făcut de el. — Înțeleg. Își aprinse o țigară, deși rareori fuma. — Niciodată nu mi-ai spus despre intențiile tale. Însă era logic. Ar fi fost păcat ca filmul să nu profite de chipul ei. Coperțile magazinelor nu erau suficiente pentru ea. — N-am crezut că e atât important încât să-ți spun. — Sau pentru că ai vrut să storci tot ce poți de la Wolff’s mai întâi. Era unul dintre cele mai urâte lucruri pe care le spusese vreodată și se rușină. Ea nu avea nevoie de el și el regreta asta. — Îmi pare rău, Isabelle... Traversă camera și se opri în fața ei privind-o prin fum. — Nu e momentul să faci ceva necugetat. Ar fi vrut să o implore, dar ea era mult mai dură. Se hotărâse deja. — Săptămâna viitoare plec la Los Angeles. El dădu din cap, se îndepărtă de ea apropiindu-se de fereastră și privi țintă marea, apoi se întoarse și îi zâmbi amar. — Locul acela trebuie să fie magic. Până la urmă toată lumea pleacă spre Vest. Se gândea din nou la Sheila. Îi povestise lui Isabelle despre ea. — Poate că ar trebui să merg și eu acolo. Isabelle zâmbi. — Locul tău e la New York, Bernard. Tu reprezinți tot ce e important, palpitant și plin de viață în acest oraș. Vocea lui era tristă când îi răspunse. — Dar asta pare să nu fie destul pentru tine. Ochii ei îl priviră cu regret. — Nu e asta... nu e vorba de tine... dacă mi-aș fi dorit ceva serios... dacă aș fi dorit să mă căsătoresc... te-aș fi ales pe tine. — Niciodată nu ți-am propus așa ceva. Dar amândoi știau că ar fi făcut-o, cu timpul. Era genul acesta de bărbat și, în timp ce o privea, aproape că-i părea rău că era așa cum era. Ar fi vrut să fie mai dur... mai decadent... să fie el cel care să o introducă în lumea filmului. — Pur și simplu nu mă văd rămânând aici, Bernard. Se închipuia în chip de star de cinema și plecă cu acel producător de film exact așa cum plănuise, la trei zile după ce se întorsese în East Hampton cu Bernard. Își împachetă toate lucrurile, mai ordonat decât o făcuse Sheila, luând cu ea toate rochiile superbe pe care Bernie i le cumpărase. Le împachetă în valizele Louis Vuitton și îi lăsă un bilețel. Împachetă și cei patru mii de dolari pe care îi ținea ascunși în sertarul biroului. Îi numise „un mic împrumut”, și era sigură că el „va înțelege”. Dădu proba de film și exact peste un an apăru pe genericul unei producții cinematografice. Însă pe atunci lui Bernie nu-i mai păsa. Devenise imun. Existau destule modele, secretare și colege de afaceri. Întâlni femei în Roma, exista o stewardesă drăguță în Milano, o pictoriță... dar nici una nu-l interesa în mod deosebit, și se întreba dacă se va mai îndrăgosti vreodată. Încă se mai simțea ca un idiot când cineva amintea despre ea. Bineînțeles că niciodată nu-i trimisese banii înapoi, sau ceasul Piaget, care observase că dispăruse nu mult timp după aceea. Nu-i trimisese nici măcar o felicitare de Crăciun. Se folosise de el, trecând la un altul, exact așa cum existaseră și alții înaintea lui. Iar la Hollywood făcuse la fel, scăpând de producătorul care o ajutase la primul film, înlocuindu-l cu cineva mai puternic, care îi putea oferi un rol mai bun. Isabelle Martin va ajunge departe, nu exista nici o îndoială în această privință, iar părinții lui știau că subiectul este tabu. Nu-i mai pomeniseră niciodată numele, după acea singură dată când se năpustise afară din casa din Scarsdale, spumegând de furie. Nu-și mai vizitase părinții timp de două luni, iar mama lui rămase îngrozită de ce văzuse în ochii lui. Apoi acest subiect nu mai reveni niciodată în conversațiile lor. La un an și jumătate după plecarea ei, Bernie reușise să devină din nou stăpân pe viața lui. Existau mai multe femei în viața lui decât putea să le facă față, afacerile înfloreau, magazinul mergea excelent și, când se trezise dimineață și văzuse viscolul de afară, hotărâse totuși să treacă pe la magazin. Avea multe de făcut și dorea să discute cu Paul Berman despre planurile de vară ale magazinului. Avea câteva idei interesante și coborî din autobuz la colțul dintre Lexington și strada Șaizeci și trei, îmbrăcat într-un palton gros englezesc și cu o căciulă rusească pe cap. Intră în magazin cu capul plecat din cauza vântului, apoi îl ridică și privi cu mândrie în jurul său. Era căsătorit cu Wolff's, și nu-i păsa de restul lumii. Era marea lui iubire, iar cariera lui, un formidabil succes. Avea de ce să fie mulțumit. Apăsă pe butonul de la etajul opt și își scutură paltonul de zăpadă. — Bună dimineața, domnule Fine, spuse o voce în timp ce ușa se închise, iar el zâmbi. Închise ochii pentru o clipă, înainte ca ușile să se deschidă din nou, gândindu-se la tot ce avea de făcut în acea zi și la ce dorea să-i spună lui Paul. Însă în nici un caz nu era pregătit pentru ceea ce Paul Berman urma să-i spună în acea dimineață.

 Capitolul 1   Zumzetul monoton al vocilor umplea sala de conferinţe. Alexandra Parker îşi întinse picioarele lungi şi frumoase sub uriaşa masă de mahon, notă ceva pe blocnotesul oficial de culoare galbenă şi aruncă o privire spre unul din partenerii săi, aşezat vizavi. Matthew Billings, trecut de cincizeci de ani, cu vreo doisprezece ani mai în vârstă decât Alex, era unul din cei mai importanţi parteneri ai firmei. Rar apela la ajutor, dar de multe ori o solicita pe Alex să participe la audieri. Îi plăcea să-i pună la încercare inteligenţa, îi admira stilul şi mai ales talentul de a sesiza punctul slab al adversarului. Atunci când îl găsea, Alex îl exploata admirabil, dar şi fără milă. Instinctul îi spunea unde şi cum să atace ca să obţină maximum de succes. Alex îi zâmbea şi lui Matthew îi plăcea ce desluşea în privirea ei. Auzise în acel moment exact ceea ce le era necesar. Un răspuns diferit de cel de dinainte. Doar o uşoară inflexiune a vocii. Îi strecură foile galbene pe care notase ceva cu o mână serioasă şi încuviinţă din cap. Cazul era extrem de complicat şi procesul trena de ani de zile. Fusese trimis de două ori la Curtea Supremă din New York. Capul de acuzare consta în împrăştierea din neglijenţă a unor poluanţi chimici de mare toxicitate, de către una din cele mai mari corporaţii din ţară. Alex mai pledase pentru Matt, dar acum era bucuroasă că acest caz nu intra în sfera ei de activitate. Cauza fusese susţinută de vreo două sute de familii din Poughkeepsie şi încredinţată cu mulţi ani înainte firmei de avocaţi Bartlett and Paskin, la scurt timp după ce ea devenise parteneră. Alex prefera cazuri mai dure, dosare mai mici. Acesta, cu două sute de reclamanţi, nu era tocmai pe placul ei, deşi mai mult de o duzină de jurişti, sub conducerea lui Matthew, fuseseră implicaţi în acest proces. Alexandra Parker era şi ea avocat pledant şi preluase o serie de cazuri grele şi interesante. Firma apela la ea ori de câte ori bănuia că lupta va fi dură şi murdară şi va necesita un avocat care cunoştea bine legea şi procedura şi accepta să-şi piardă multe ore pentru investigaţii meticuloase. Avea la dispoziţie parteneri mai tineri şi asociaţi care să o ajute, dar prefera să lucreze singură, atât cât o ţineau puterile. Mai avea o calitate, şi anume modul remarcabil în care întreţinea relaţiile cu majoritatea clienţilor. Specialitatea ei, şi la care era imbatabilă, era legislaţia muncii şi defăimarea sau calomnia, care erau pedepsite de lege. Pledase în nenumărate procese din ambele domenii deşi, fără îndoială, o mulţime de cauze se rezolvaseră în mod amiabil. Cu toate acestea, Alex Parker era o luptătoare, un avocat înnăscut, o persoană care-şi cunoştea meseria şi căreia nu-i era teamă de o muncă susţinută. Cu alte cuvinte, îşi iubea profesiunea. Se anunţă o pauză şi după ce pârâtul, reprezentând compania de produse chimice, părăsi sala cu întreaga sa suită de avocaţi, Matthew veni lângă ea. — Ce părere ai? Matthew o privi cu interes. Avusese dintotdeauna un sentiment de afecţiune pentru ea. Era inteligentă şi talentată. În plus, ceea ce nu strica, era una dintre cele mai frumoase femei pe care le cunoscuse în viaţa lui şi-i făcea plăcere să se afle în preajma ei. O femeie serioasă, deşteaptă, o bună profesionistă, cu o intuiţie extraordinară. — Cred că ai obţinut tot ce ţi-ai dorit. Când a spus că nimeni nu ştia atunci de toxicitatea materialelor, minţea. Pentru  prima oară a spus asta. Iar noi avem rapoartele administraţiei de acum şase luni. — Ştiu, spuse el zâmbind. A căzut în cursă, aşa-i? — Fără nicio îndoială. Nu mai ai nevoie de mine aici. Îţi este suficient el. Alex îşi puse notesul în servietă şi-şi privi ceasul. Se făcuse unsprezece şi jumătate. Peste o jumătate de oră se vor duce să ia dejunul. Dacă ar pleca acum, ar reuşi să mai lucreze ceva. — Îţi mulţumesc că ai venit, ştii că îmi place să te ştiu prin preajmă. Ai un aer atât de inocent încât le scade vigilenţa, în timp ce rămân cu ochii la picioarele tale, eu arunc plasa şi îi prind. Îi plăcea s-o tachineze şi ea ştia asta. Matthew Billings era un bărbat înalt, arătos şi avea un păr bogat, alb-argintiu. Soţia sa, o femeie frumoasă, fusese manechin la Paris. Lui Matthew îi plăceau femeile frumoase, dar le aprecia şi pe cele talentate şi isteţe. — Mulţumesc! Alex avea părul strâns într-un coc sever la ceafă, se farda discret, iar costumul negru pe care-l purta îi punea în evidenţă coloritul natural al tenului, părul roşu şi ochii verzi. Era o femeie interesantă, pe care nu puteai să nu o remarci. Privindu-l cu o expresie jalnică îi spuse: — Crezi că am urmat facultatea de drept, ca să devin o simplă momeală? — La naiba, dacă merge, de ce nu? îi răspunse el râzând. Apoi, observând că unul din avocaţii părţii adverse intrase în sală, coborâră vocile. — Te superi dacă plec acum? îl întrebă ea pe un ton politicos. În definitiv, Matt era unul dintre partenerii de prim rang ai firmei. Am un client nou care s-a anunţat pentru ora unu şi până atunci vreau să mai studiez câteva dosare. — Ăsta-i necazul cu tine, se prefăcu el nemulţumit, nu munceşti suficient. Întotdeauna m-am plâns de asta. Eşti leneşă. Du-te, vezi-ţi de lucru. Ţi-ai îndeplinit misiunea. Îi făcu cu ochiul. Îţi mulţumesc, Alex. — Am să dau notele la dactilografiat şi ţi le voi trimite mai târziu la birou, spuse ea pe un ton serios şi se îndreptă spre uşă. Matt ştia că notele făcute cu atenţie şi inteligenţă se vor afla pe birou în clipa în care el se va întoarce acolo. Alex Parker era eficientă, inteligentă, capabilă, şireată când trebuia, şi pe deasupra frumoasă, fără să pară că dădea prea multă importanţă calităţilor ei fizice sau că remarcase senzaţia pe care o provoca simpla ei apariţie. Părea total dezinteresată de aspectul şi calităţile ei fizice şi acest comportament o făcea şi mai simpatică celor cu care venea în contact. Părăsi discret sala, făcându-i lui Matt un semn discret cu mâna în timp ce pârâţii intrau. Unul din avocaţi îi aruncă o privire admirativă. Indiferentă, Alex Parker se grăbi să traverseze holul şi dispăru pe coridorul care ducea la biroul său. Biroul lui Alex, zugrăvit în nuanţe de cenuşiu stins era o încăpere mare. Pe pereţi atârnau două tablouri de calitate şi câteva fotografii. Într-un colţ trona o plantă enormă, iar vederea spre Park Avenue de la etajul al douăzeci şi nouălea, unde Bartlett şi Paskin aveau birourile, era superbă. În cameră se aflau o canapea şi câteva fotolii confortabile îmbrăcate în piele. Firma ocupa opt etaje şi avea angajaţi cam două sute de avocaţi. Era mai mică decât cea de pe Wall Street, la care Alex lucrase înainte, imediat după ce absolvise facultatea de drept. Acolo făcuse parte dintr-o echipă anti-trust, muncă ce nu-i oferise prea multe satisfacţii. Era prea seacă. Totuşi, învăţase ceva: să fie atentă la detalii şi să facă cercetări aprofundate. Se aşeză la birou, parcurse vreo şase mesaje găsite de la clienţi şi de la alţi avocaţi. Pregătise trei dosare pentru a intra în dezbateri şi îi mai rămăseseră şase, asupra cărora mai avea de reflectat. Două cauze importante se rezolvaseră, cu un volum uriaş de muncă, ceea ce nu era neobişnuit pentru ea. Îi plăcea să lucreze într-un ritm susţinut şi chiar sub presiune. Activitatea căreia i se dedicase cu atâta pasiune nu-i lăsase timp să se gândească la copii. Pur şi simplu, nu-şi putea imagina unde ar avea loc şi copiii sau dacă i-ar putea iubi tot atât de mult pe cât îşi iubea profesia. O bătălie câştigată în faţa instanţei de judecată îi dădea o imensă satisfacţie. Îi plăcea să se angajeze în cauze grele, în special ca apărător, şi faptul că putea să-şi protejeze clientul de acuzaţii neîntemeiate reprezenta pentru ea o mare bucurie. Făcea totul cu plăcere, cu pasiune chiar. Dar, profesiunea îi consuma aproape tot timpul. Abia reuşea să-şi rupă câteva ore pentru Sam, încântătorul ei soţ. Noroc că şi el era cununat cu munca; nu în domeniul legilor, ci în cel al investiţiilor. Se ocupa cu speculaţii pe piaţa de capital în cadrul uneia dintre cele mai active firme „tinere” din New York. Se angajase chiar de la crearea firmei şi ocaziile fuseseră cu adevărat remarcabile. Făcuse de mai multe ori avere, o pierduse şi iar o refăcuse. Amândoi însă aveau salarii frumoase, iar Sam Parker se bucura de o reputaţie bună. Cunoscător al pieţei, nu se temea să rişte şi, de douăzeci de ani încoace, aproape pe orice punea mâna se transforma în bani. Bani mulţi, nu se încurca cu mărunţişuri. Într-un timp se spunea că era singurul broker din oraş care putea aduna averi pentru clienţii lui vânzând şi cumpărând bunuri. Cu timpul devenise şi mai abil, nu-i era teamă să rişte şi acum rareori i se întâmpla să înregistreze pierderi din fondurile clienţilor săi. În ultimii doisprezece ani se implicase în lumea computerelor, făcuse investiţii uriaşe în Japonia, se descurcase bine în Germania şi reuşise să obţină participări majore pentru clienţii săi în Silicon Valley. Toate firmele de pe Wall Street considerau că Sam este foarte priceput. Alex alesese bine atunci când s-a căsătorit cu Sam. De fapt, se întâlniseră la o petrecere dată de prima firmă la care se angajase Alex. Se sărbătorea Crăciunul şi el venise împreună cu alţi trei prieteni. Era înalt şi frumos, purta un costum albastru închis, avea fulgi de zăpadă în păr şi obrajii îmbujoraţi de frigul de afară. Exprima plăcerea de a trăi şi, când s-a oprit ca s-o privească, Alex a simţit cum i se înmoaie genunchii, şi nu-şi putu desprinde ochii de la el. Avea douăzeci şi cinci de ani, iar Sam treizeci şi doi şi era unul dintre puţinii bărbaţi necăsătoriţi pe care îi întâlnise, până atunci. Sam încercase să stea mai mult de vorbă cu ea în acea seară, dar Alex fusese acaparată de un alt avocat de la firmă, iar pe el îl chemaseră nişte prieteni ca să-i facă cunoştinţă cu cineva şi astfel drumurile lor nu s-au mai încrucişat decât şase luni mai târziu. Firma lui Sam a luat legătura cu cea a lui Alex în scopul unei tranzacţii pe care urmau să o finalizeze împreună în California. Alex a fost desemnată, împreună cu încă doi asociaţi, să-l asiste pe unul dintre directorii firmei. Rămase impresionată de promptitudinea, ingeniozitatea, siguranţa de sine cu care Sam acţiona. Nu ţi-l puteai imagina timorat de ceva sau de cineva. Fire dinamică şi optimistă, nu pregeta să rişte când urma să ia decizii, deşi îşi dădea seama de pericolele existente. Şi nu era vorba doar de banii clienţilor, ci de întreaga afacere. La început, Alex l-a crezut nebun dar, pe măsură ce treceau săptămânile, a început să-i înţeleagă strategia şi să-i placă. Sam era integru, avea stil, judecată şi o calitate mai rar întâlnită – curaj. Prima impresie se confirmase, nu-i era frică de nimic. La rândul lui, pe Sam îl intriga Alex. Era fascinat de inteligenţa ei, de analizele pertinente, de modul în care percepea situaţiile. Cunoştea problema sub toate aspectele şi reuşea să sesizeze atât riscurile, cât şi avantajele. Lucraseră împreună şi găsiseră o soluţie excelentă pentru clienţii lui. Tranzacţia fusese încheiată; compania urma să fie vândută la un preţ astronomic cinci ani mai târziu. În momentul când Sam şi cu Alex se cunoscuseră, el trecea drept un tânăr de mare perspectivă. Alex îşi consolida şi ea reputaţia, dar într-un ritm ceva mai puţin rapid decât Sam. Afacerile lui Sam trezeau mai multe ecouri şi, uneori, aveau darul de aţi lua ochii prin spectaculozitatea lor, ceea ce îi plăcea lui Sam în mod deosebit. Dorea să între în societatea în care trăiau puternicii săi clienţi. Când s-au întâlnit prima oară, a împrumutat un avion particular de la unul din ei şi a dus-o pe Alex la Los Angeles, la finala campionatului de basseball. La Bel-Air, au stat în camere separate, iar dineul l-au luat la Chasen şi la Orangerie. „Aşa procedezi ori de câte ori ieşi cu o femeie?” îl întrebase ea, uimită de atenţiile cu care o copleşise. Sam o speria un pic. În decursul anilor avusese doar o singură relaţie mai serioasă cu un băiat de vârsta ei, la Universitatea Yale. Se întâlniseră de câteva ori, dar atât. În timpul anilor de facultate îşi impusese un regim de muncă sălbatic. Relaţia din perioada Yale pierduse treptat din intensitate şi băiatul se căsătorise cu mulţi ani în urmă. Alex nu avea nici acum timp pentru astfel de relaţii. Muncea zi şi noapte ca să ajungă cineva. Voia să fie cel mai bun avocat din firma la care lucra. Acţiunile strălucitoare şi de mare îndrăzneală, calităţile pe care le afişa nu se prea potriveau cu concepţiile ei. Se vedea trăind alături de un avocat asemeni celor din firma ei, absolvenţi ai facultăţii de drept, Yale sau Harvard, tipi liniştiţi, sobri, care-şi consolidaseră cariera în firmele de avocatură de pe Wall Street. Sam Parker era un tip violent, sălbatic, un adevărat cowboy. Trebuia însă să recunoască că o impresionase felul în care se purtase cu ea. În plus, era amuzant şi, mai ales, un bărbat frumos. Cărei femei nu i-ar plăcea Sam? Care femeie nu l-ar dori? Inteligent, prezentabil, cu un extraordinar simţ al umorului. Proastă ar fi fost să nu-l dorească. Înainte de a părăsi Los Angeles, Sam o dusese la Malibu. S-au plimbat de-a lungul ţărmului oceanului, pe plajă, şi au discutat despre familiile lor, despre viaţa pe care o trăiseră până atunci şi despre viitor. Experienţele lui Sam fuseseră interesante şi foarte diferite de cele ale lui Alex. Îi povestise, cu un aer voit indiferent, că mama lui murise când el avea paisprezece ani şi că fusese trimis la un internat deoarece tatăl lui nu ştia ce să facă cu el. Detestase internatul, îi urâse pe copiii de acolo şi îi fusese tot timpul dor de casă. În timp ce el îşi făcea studiile, tatăl său se apucase de băutură şi nu se lăsase până ce nu-şi băuse şi minţile şi ultimii bani. Murise când Sam era în ultimul an. Sam nu-i precizase care fusese cauza morţii. Cu ajutorul unei mici sume de bani pe care i-o lăsaseră bunicii, Sam a urmat colegiul, la Harvard, unde s-a descurcat binişor. Nu i-a mărturisit lui Alex cât de singur s-a simţit în tot acel timp. A lăsat-o să creadă că petrecuse grozav. Dacă s-ar fi gândit puţin, Alex şi-ar fi dat seama cât de greu trebuia să-i fi fost să nu aibă o familie la vârsta de şaptesprezece ani. Aparent, însă, acest fapt nu părea să-l fi marcat. După absolvirea studiilor la Harvard, a urmat Harvard Business School, unde şi-a descoperit pasiunea pentru piaţa de capital, investiţii, constituirea de noi corporaţii. A găsit o slujbă imediat după ce a obţinut diploma şi, în ultimii opt ani, a reuşit să-i îmbogăţească pe mulţi clienţi de-ai lui. — Dar despre tine, ce-mi poţi spune? îl întrebase ea pe un ton calm în timp ce se plimbau pe plajă la asfinţit. Cred că viaţa mai înseamnă şi altceva decât piaţa de capital şi Wall Street. Dorea să-l cunoască mai bine. Petrecuse cel mai încântător sfârşit de săptămână din viaţa ei şi nici măcar nu făcuseră dragoste. Voia să afle mai multe despre Sam Parker înainte de a dispărea fiecare, în vâltoarea propriei vieţi, după ce vor fi părăsit California. — Crezi că există ceva mai important în viaţă decât Wall Street? râse el, luând-o de umeri. Nimeni nu mi-a spus aşa ceva. Ce este, Alex? Se opri din mers şi o privi. Se simţea foarte atras de ea, dar se temea să i-o arate. Părul ei roşcat flutura în briza mării, ochii verzi îi pătrundeau adânc în ai lui şi se simţi tulburat, excitat, o senzaţie pe care n-o mai trăise până atunci. Într-un anume fel, asta chiar îl speria. — Dar despre tine nu poţi să-mi spui nimic? Despre relaţiile pe care le-ai avut? Alex ştia că Sam nu fusese căsătorit, dar nimic mai mult. În schimb, observându-i stilul în care îşi conducea relaţiile de afaceri, îşi imagina că trebuie să fi avut sute de legături sentimentale. — Nu am avut timp, o tachină Sam, strângând-o mai aproape şi reluându-şi plimbarea, sunt mult prea ocupat. — Poate şi prea important? îl întrebă ea încercând să-l provoace. Ar putea fi încrezut. Avea şi de ce. Cu toate acestea, nu-i dăduse niciun motiv să-l bănuiască. — Cine ţi-a spus asta? Nu sunt important, îmi place să mă amuz. — Toată lumea ştie cine eşti. Aici, la Los Angeles, la New York… Silicon Valley, Tokyo… şi mai unde? Paris? Londra? Roma? O lume întreagă. — Nu înseamnă că imaginea e corectă. De fapt, muncesc pe rupte, asta-i tot. Ca şi tine, de altfel. Ridică din umeri, îi zâmbi, dar amândoi ştiau că explicaţia nu era suficientă şi că reuşita lui se datora mai multor cauze decât era dispus să recunoască. — Vezi tu, Sam, eu nu zbor spre California în avioanele personale ale clienţilor mei. Clienţii mei vin la mine cu taxiul. Dacă sunt norocoşi. Dacă nu, vin cu metroul. — De acord, ai mei sunt mai norocoşi. Poate că şi eu sunt mai norocos. Dar nimeni nu poate şti cât durează asta. Gândeşte-te la tatăl meu. — Ţi-e teamă să nu păţeşti şi tu la fel? Să pierzi totul? Pe Alex o intriga această teamă ascunsă şi era convinsă că reprezenta motivaţia întregii sale atitudini faţă de viaţă. — Poate că da. Dar el a fost un prost… un prost adorabil… dar atât. Cred că moartea mamei l-a dezechilibrat. Atunci a cedat, a renunţat. Şi-a pierdut suportul. O iubea atât de mult încât nu a mai putut suporta când ea a dispărut. L-a ucis şi pe el. Sam îşi jurase de mult că nu va permite să i se întâmple şi lui acest lucru. Nu va iubi pe nimeni atât de mult, încât să clacheze dacă persoana iubită va dispărea. — Cred că a fost cumplit de greu pentru tine, îi spuse Alex cu compătimire. — Te maturizezi repede când nu te ai decât pe tine, spuse el simplu; apoi, adăugă zâmbind trist: Sau nu o faci niciodată. Prietenii mei spun că sunt încă un copil. Îmi place asta, mă face să nu iau lucrurile prea în serios. Când iei viaţa prea serios, nu mai poţi face haz de necaz. Alex nu-i împărtăşea părerea. Şi ea îşi pierduse părinţii, deşi nu în împrejurări atât de dramatice ca Sam. Dar, spre deosebire de el, pierderea lor o făcuse să fie mai cumpătată, mai raţională, să se simtă mai responsabilă în faţa vieţii. Privea cu mai multă maturitate şi era mai grijulie, mai sârguincioasă, mai conştiincioasă în cariera ei. Parcă se simţea obligată să le confirme aşteptările, chiar dacă ei nu mai existau. Tatăl ei fusese tot avocat şi se bucurase când fiica şi-a ales aceeaşi profesiune. Alex îşi propusese să devină un bun avocat pentru a-l mulţumi pe el, chiar dacă nu mai era acolo să o vadă. Amândoi fuseseră singuri la părinţi, aveau succes în carieră şi o mulţime de prieteni care, într-un anumit fel, ţineau loc de familie. Alex însă îşi petrecea o bună parte din timpul liber cu prieteni de-ai părinţilor ei sau cu familiile colegilor de facultate, în timp ce Sam avea un cerc de holtei, colegi cu care lucra, clienţi sau femei cu care ieşea în lume. O sărutase pe Alex pentru prima oară când se întorceau de pe plaja din Malibu şi dormise mai tot timpul zborului până la New York cu capul pe umărul ei. Ea îl privise gânditoare, spunându-şi că arăta ca un băieţel care crescuse prea mult, şi acum dormea lângă ea. Îi plăcea Sam. Chiar prea mult. Se întreba dacă o va mai căuta, dacă acest weekend nu va însemna pentru el decât o aventură. Era greu să-ţi dai seama ce se petrecea în mintea lui Sam. Îi spusese că se întâlneşte cu o tânără actriţă de pe Broadway. — Şi cum de n-ai adus-o cu tine la L.A.? îl întrebase Alex cu oarecare timiditate, dar hotărâtă să pună întrebările cheie. Nu se temea, fiindcă făceau parte din arsenalul ei de avocat. — Era ocupată, şi apoi am considerat că era mai interesant să încerc să te cunosc mai bine. Ezită un moment, apoi se întoarse către Alex cu un zâmbet irezistibil. Ca să fiu sincer, nici n-am invitat-o. Ştiam că are repetiţii şi că detestă baseball-ul. Şi, cum ţi-am spus, doream să fiu cu tine. — De ce? Alex nu-şi închipuia cât de fermecătoare era când i-a pus întrebarea. — Pentru că eşti cea mai deşteaptă fată pe care am întâlnit-o… şi îmi place să discut cu tine. Ai o minte ageră, eşti seducătoare şi îmi face plăcere să te privesc. O sărutase din nou în faţa uşii locuinţei ei, fără ca sărutul să exprime un angajament, o promisiune. Fusese rapid şi convenţional. După ce demarase taxiul, Alex se simţi ciudat de abandonată. Petrecuse două zile minunate, dar rămăsese cu impresia că Sam să grăbise să se întoarcă la prietena lui de pe Broadway. Fusese frumos, dar, din câte îşi dădea seama, nu însemna decât un alt weekend plăcut pentru Sam Parker. Nu credea că în viaţa lui există loc pentru Alex Andrews. Duzina de trandafiri roşii, primită a doua zi la birou, şi telefonul prin care o invita la cină o făcură să-şi revizuiască părerea. Idila lor deveni tot mai serioasă şi Alex începu să se concentreze tot mai greu asupra lucrului. Asta a durat patru luni, cât i-a făcut curte Sam. Apoi a cerut-o în căsătorie. Ea împlinise douăzeci şi şase de ani, iar Sam treizeci şi trei. S-au căsătorit în iunie, într-o bisericuţă din Southampton, în prezenţa a două duzini de prieteni apropiaţi. Petrecuseră luna de miere în Europa şi locuiseră în hoteluri de lux. Au vizitat Parisul, Monaco, au petrecut un sfârşit de săptămână romantic la Saint-Tropez, unde Sam avea un client care era încurcat cu o starletă. S-au simţit excelent. Au luat parte la o petrecere pe un iaht şi au navigat până în Italia şi înapoi. Au urmat apoi San Remo, Toscana, Veneţia, Florenţa, Roma, Atena unde au fost invitaţi de un alt client al lui Sam. Ultimele zile le-au petrecut la Londra. Sam a dus-o la Annabel’s şi la toate restaurantele şi localurile de noapte care-i plăceau lui. Au admirat magazinele de antichităţi, bijuteriile de la Garrard’s. Sam i-a cumpărat tot felul de rochii nostime din Chelsea, deşi Alex a încercat să-l convingă că nu are unde să le poarte. Au fost fericiţi, dar nu atât de mult ca atunci când Alex s-a mutat în apartamentul lui Sam. Alex învăţase să gătească pentru el. Sam îi cumpăra toalete elegante, iar pentru aniversarea de treizeci de ani, îi făcuse cadou un frumos colier de diamante. I-ar fi cumpărat orice, dar Alex îşi dorea foarte puţine lucruri. Viaţa alături de Sam era minunată. Dragostea şi prietenia dintre ei, respectul şi pasiunea cu care amândoi munceau îi unea. Sam o întrebase o dată dacă nu se gândea să renunţe la carieră, sau, cel puţin, să o întrerupă pentru a avea un copil, dar Alex îl privise de parcă şi-ar fi pierdut minţile. — Atunci gândeşte-te cum poţi să nu renunţi la carieră, dar să ai copii, îşi modifică el oferta. Erau căsătoriţi de şase ani. Sam împlinise treizeci şi nouă de ani şi, din când în când, simţea dorinţa de a avea copii. Era adevărat că asta s-ar fi repercutat negativ asupra stilului lor de viaţă. Alex îi răspundea mereu că nu este încă pregătită. — Pur şi simplu nu mă văd cu un copil agăţat de fustele mele, dependent permanent de mine. M-aş simţi vinovată că nu-i pot consacra suficient timp din cauza profesiei mele. Nu poţi creşte un copil în felul acesta. — N-ai putea munci mai puţin? o întrebă el, mai mult retoric, deoarece nu şi-o putea închipui în această ipostază. — Vrei să fiu sinceră? Nu! Nu cred că aş putea fi un avocat cu jumătate de normă. Văzuse alte femei încercând să facă asta şi niciuna nu reuşise să împace lucrurile. Unele îşi reluau integral activitatea, dar se simţeau vinovate faţă de copii, altele renunţau la avocatură. Niciuna din soluţii n-o mulţumea pe Alex. — Adică nu-ţi doreşti deloc copii, niciodată? Pentru prima dată se gândise serios la această problemă şi nu era pregătită să răspundă. Concluzia, şi de data asta, era: nu acum, poate mai târziu. Subiectul a fost reluat când Alex a împlinit treizeci şi cinci de ani. Toate cunoştinţele lor aveau deja mai mulţi copii. Împliniseră nouă ani de căsnicie şi modul lor de viaţă îi satisfăcea. Ea era deja partener în firma de avocaţi Bartlett şi Paskin, iar Sam ajunsese o legendă vie. Se duceau în Franţa ori de câte ori aveau o vacanţă, iar sfârşitul de săptămână şi-l petreceau de obicei în California. Sam avea în continuare afaceri la Tokyo şi în Ţările Arabe şi Alex aprecia că el ducea o viaţă fascinantă. Nici cariera ei nu era plicticoasă. Oricum, în viaţa lor nu-şi putea găsi loc un copilaş. — Nu ştiu de ce, dar uneori mă simt vinovată… Nu găsesc o motivaţie, dar maternitatea nu e pentru mine, cel puţin nu acum. Mereu ajungea la aceeaşi concluzie şi subiectul era amânat din nou, pentru alţi câţiva ani. Alex împlinise treizeci şi opt de ani, iar Sam patruzeci şi cinci. Avusese, pentru scurt timp, o alarmă în calendarul ei biologic şi, de data aceasta, ea ridicase problema, mai ales că o colegă de birou născuse de curând şi fusese nevoită să accepte că pruncul era adorabil şi că prietena ei se descurca perfect şi cu copilul şi pe plan profesional. Pentru prima oară se gândi că ar putea avea şi ea un copil. Sam însă nu-şi mai putea imagina o astfel de situaţie. Viaţa lor era prea bine organizată şi prea comodă. După doisprezece ani de căsnicie, îşi spunea că era prea târziu, că un copil nu le va putea aduce mai multă fericire decât aveau. Şi, mai ales, o voia pe Alex numai pentru el. Dorind ca lucrurile să rămână aşa cum erau, renunţă din nou, surprinzător de uşor. De bună seamă, nu-i era dat să aibă copii. După acest incident, se implică într-un proces foarte complicat şi ideea unui copil în viaţa lor îi ieşi complet din cap, până patru luni mai târziu. Se întorceau dintr-un voiaj în India. Alex se simţea foarte rău. Temându-se să nu fi luat vreo boală, se duse la doctorul ei pentru o consultaţie. De ani de zile nu-şi mai amintea să se fi simţit atât de rău şi era speriată. Dar ceea ce i-a spus doctorul după consultaţie a speriat-o şi mai tare. În aceeaşi seară îi dădu vestea lui Sam într-o stare de cumplită disperare. Era însărcinată. De la ultima discuţie, nu se mai gândiseră la asta. Acum se priveau unul pe celălalt, arătând ca două victime ale crahului financiar din ’29. — Eşti sigură? — Absolut sigură, îi răspunse ea, disperată. Era prima ei sarcină. Acum îşi dădea seama de ceva, ce nu ştiuse până atunci: nu voia să aibă copii. — Eşti sigură că nu e vorba de holeră, malarie, sau ceva asemănător? O boală cât de gravă ar fi fost, era preferabilă unei sarcini. — Mi-a spus că sunt în şase săptămâni. Avusese o întârziere în timpul voiajului, dar o pusese pe seama căldurii, a pastilelor contra malariei şi a oboselii călătoriei. Niciodată nu avusese o mină atât de proastă ca acum. Îşi privea soţul cu un aer nefericit. Sunt prea bătrână pentru aşa ceva, Sam. Nu vreau să trec prin asta. Nu pot. Cuvintele îl surprinseseră, cu toate că se simţea uşurat să le audă. Nici el nu dorea copilul. — Ai de gând să faci ceva? o întrebă el speriat de duritatea cu care respingea situaţia. La începutul căsătoriei lor crezuse că era de la sine înţeles ca într-o bună zi să aibă copii, dar cu timpul se obişnuise cu gândul că asta nu se va întâmpla niciodată. — Nu cred. Mi se pare un lucru oribil. Nu că nu ne-am putea permite să avem copii… însă nu-mi pot permite, n-am… energia, îşi căuta cuvintele cu grijă, şi nici nu doresc. Ultima oară când am vorbit de asta, mi-am zis că ăsta e motivul. Am căzut de acord. Suntem fericiţi aşa cum suntem… şi, deodată, zbang… sunt însărcinată. Sam îi zâmbi cu duioşie. — Ironia sorţii, nu-i aşa? După ce luăm hotărârea să nu avem copii, tu rămâi însărcinată. Viaţa ne joacă micile ei renghiuri. Era una din expresiile lui favorite şi, în cazul acesta, se potriveau perfect. Ce facem? — Nu ştiu. Alex începu să plângă. Nu voia nici să avorteze, dar nici să păstreze copilul. După două săptămâni de discuţii, s-au hotărât să lase lucrurile aşa cum erau. Alex simţea că nu mai avea de ales şi, cum Sam acceptase punctul ei de vedere, încercară să se resemneze şi să accepte situaţia. Alex se simţea deprimată ori de câte ori se gândea la ce va urma. În ce-l privea, Sam părea să fi uitat întreaga poveste. Când totuşi o discuta, ceea ce se întâmpla foarte rar, parcă ar fi vorbit despre o boală fatală. Evenimentul nu-i entuziasma. Îl considerau drept o situaţie căreia trebuiau să-i facă faţă, şi atât. Patru săptămâni mai târziu, Alex sosi acasă mai devreme, se simţea rău, vomita continuu şi acuza dureri insuportabile în abdomen. Portarul o ajută să se dea jos din taxi, îi duse servieta şi o întrebă dacă nu cumva era bolnavă. Îi răspunse că se simte bine. Urcă cu liftul, intră în apartament şi abia avut timp să se ducă până la baie. Avu o hemoragie puternică. Din fericire, femeia de serviciu era acolo şi chemă salvarea. Apoi îl anunţă pe Sam, la birou. Când acesta ajunse la Lenox Hill, Alex se afla deja în sala de operaţii. Pierduse copilul. Ar fi trebuit să se simtă uşuraţi. Cauza chinurilor lor dispăruse. Dar când Alex şi-a revenit, a început să plângă cu disperare şi şi-a dat seama că nu-i va fi uşor. Se simţeau amândoi nefericiţi şi vinovaţi. Toate sentimentele nemărturisite pentru acel copil, acum pierdut, o copleşeau – dragoste, temeri, ruşine, regret. Trăia cele mai grele momente ale vieţii ei, dar descoperise ceva nou despre ea însăşi, ceva ce nu bănuise că există – dorinţa să umple golul dureros pe care-l lăsase copilul nenăscut cu un altul. Şi, curios, Sam simţea şi el aceeaşi nevoie. Amândoi plângeau copilul pierdut. Când Alex se întoarse la birou, era încă tulburată. Îşi luară un mic concediu ca să fie singuri şi să poată discuta în linişte. Ajunseseră amândoi la aceeaşi concluzie. Nu-şi dădeau seama dacă se petrecuse cu adevărat ceva important, dacă era o reacţie faţă de trecut, dar în modul lor de a gândi intervenise o schimbare. Se petrecuse o minune – dintr-odată, mai mult decât orice altceva, îşi doreau un copil. Au decis să fie înţelepţi şi să mai aştepte câteva luni pentru a se convinge că nu greşeau. N-au reuşit să respecte termenul; după două luni de la avortul care o traumatizase atât de mult, Alex îi mărturisea lui Sam, cu timiditate, abia stăpânindu-şi bucuria că era din nou însărcinată. De data aceasta au sărbătorit evenimentul aşa cum se cuvenea, deşi erau îngrijoraţi la gândul că exista riscul de a pierde şi această sarcină sau de a nu o putea duce până la termen. Trebuia să ia în considerare faptul că avea deja treizeci şi opt de ani şi nu născuse niciodată. Dar era sănătoasă şi doctorul o asigurase că nu existau motive să se teamă că s-ar putea repeta situaţia. — Ştii ceva? Suntem nebuni, îi spusese ea într-o seară, pe când stăteau în pat şi ronţăiau biscuiţi Oreo, singurii, spunea ea, pe care îi suporta. Suntem complet trăsniţi. Acum patru luni eram disperaţi de perspectiva de a avea un copil, iar acum îi căutăm un nume şi eu am început să citesc toate articolele din revistele pe care le găsesc în sala de aşteptare a doctorului, ca să mă informez asupra celui mai bun model de pătuţ. Crezi că am luat-o razna? — Nu te contrazic, îi zâmbi el cu duioşie, dar constat că e din ce în ce mai greu să mă apropii de tine. Nu mi-am închipuit ca fărâmiturile fac parte din afacere. Crezi că ai să rămâi cu fixul ăsta toată perioada sau numai primele trei luni? Alex chicoti şi îl îmbrăţişă. Începuseră să facă dragoste mai des decât înainte, iar despre copil vorbeau de parcă ar fi fost lângă ei şi ar fi tăcut deja parte din viaţa lor. Ecografia le-a dezvăluit faptul că vor avea o fetiţă. S-au hotărât să-i dea numele de Annabelle, clubul lor preferat din Londra, dar şi pentru că lui Alex îi plăcuse întotdeauna acest nume. Sarcina era mult mai uşor suportabilă decât prima oară. Se părea că viaţa le dădea o lecţie, care-i făcea să se simtă vinovaţi pentru indiferenţa şi chiar ostilitatea manifestată faţă de acel prim copilaş. Partenerii din firmă i-au oferit lui Alex petrecerea tradiţională dinainte de naştere[1] imediat după Anul Nou, cu două zile înainte de termenul la care ar fi trebuit să nască. Ea dorise să lucreze până în ultima clipă. Cedase colegilor cazurile pe care nu le mai putea termina, aşa încât se duse liniştită acasă în aşteptarea micii minuni, aşa cum îşi numeau ei fetiţa. Alex se temuse că se va plictisi, dar descoperi că îi face o deosebită plăcere să pregătească camera copilului şi rămase surprinsă constatând cât timp îşi pierdea împăturind şi aranjând lucruşoarele pe masa unde urma să-i schimbe scutecele. Pentru o femeie care îşi băga în sperieţi adversarii din instanţele de judecată, schimbarea părea radicală. Uneori, se întreba dacă noile ei preocupări nu-i vor afecta puterea de judecată atunci când va reveni la slujbă şi n-o vor „muia”. Dar gândurile reveneau imediat la bebeluş. Se vedea ţinând fetiţa în braţe, hrănind-o, se întreba dacă va avea părul roşu ca al ei, sau negru ca al lui Sam, ochii albaştri sau verzi. Abia aştepta să o vadă. Alex hotărâse să nască la New York Hospital. Spera într-o naştere normală, deoarece îşi dorea să savureze fiecare moment al acestei noi experienţe. La cei treizeci şi nouă de ani nu-şi imagina că o va mai repeta. Sam, cu toată aversiunea pe care o avea pentru spitale, o însoţise la cursurile prenatale Lamaze şi-i promisese că va asista la naştere. Într-o seară, în timp ce luau masa la Elaine’s, Alex simţi că i se rupe apa. Plecară repede la spital, dar fură trimişi acasă, pentru a aştepta momentul în care vor începe cu adevărat contracţiile. Au respectat întocmai tot ce li se spusese la cursuri. Alex a încercat să doarmă puţin, apoi a început să se plimbe prin casă. Sam o freca pe spate şi totul părea plăcut şi foarte uşor. Situaţia se afla sub control. S-au întins apoi pe pat, şi au continuat să discute despre ceea ce se întâmplase. Sam îşi privea din când în când ceasul, întrebându-se peste câte ore va sosi copilul. În cele din urmă, au adormit şi, când contracţiile au trezit-o, Alex a făcut un duş cald, aşa cum fusese învăţată, pentru a constata dacă acestea se vor opri sau vor deveni mai puternice şi mai dese. Rămase sub duş o jumătate de oră, urmărind ritmul contracţiilor. Brusc, începu adevăratul travaliu. Abia se mai putea ţine pe picioare când ieşi de sub duş. Se duse să-l trezească pe Sam, dar acesta dormea atât de profund încât trebui să-l scuture. Simţea cum o cuprinde panica. Văzându-i expresia, Sam se sperie. Sări din pat. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. — Crezi că e timpul? Nu-şi găsea pantalonii, iar Alex îl apucase de braţ, plângând şi încovoindu-se de durere. — E prea târziu… Nasc acum… strigă ea, cuprinsă de panică. Uită tot ce învăţase la cursurile prenatale. Era prea bătrână, durerile erau prea mari, nu mai voia o naştere naturală. — Aici? Vrei să naşti aici? Nu-i venea să creadă, o privea disperat. — Nu ştiu… eu… este… Oh, Doamne, Sam… este îngrozitor… N-am să pot… n-am să reuşesc… — Ba da, ai să poţi… mergem la spital, o să-ţi dea ceva… nu-ţi face griji… vino să te îmbraci. Până la urmă o îmbrăcă el. În timp ce-i punea pantofii, se gândi că n-o văzuse niciodată atât de vulnerabilă, de pierdută. Portarul le găsi imediat un taxi. Se făcuse patru după-amiază când ajunseră la spital, şi Alex abia se mai ţinea pe picioare. Din fericire, doctorul îi aştepta, iar surorile de la sala de naşteri se declarară mulţumite de felul în care se desfăşura travaliul. Alex, însă, nu era deloc încântată de procesul pe care ele îl numeau „de tranziţie”. Dar, pe măsură ce travaliul progresa şi contracţiile deveneau tot mai dese, Alex începu să se calmeze şi, la două ore de la sosirea la spital, ea trudea pentru a expulza copilul. În cele din urmă i-au făcut un Epidural care a mai liniştit-o. Sam o ţinea de umeri, iar ceilalţi o încurajau. I se părea că durase o veşnicie, până apăru căpşorul lui Annabelle. Copilul avea părul roşu şi de îndată ce veni pe lume, scoase un ţipăt puternic. Fetiţa i-a fost arătată apoi mamei. Alex a luat-o în braţe, şi s-a simţit copleşită de o emoţie pe care nu crezuse că o va trăi niciodată. Le auzise pe alte femei povestind şi nu le dăduse crezare, însă acum descoperea cu încântare că trăia şi ea aceleaşi senzaţii. Nu-şi mai putea imagina ce-ar fi fost viaţa ei dacă n-ar fi ţinut niciodată în braţe acel copil. O oră mai târziu, ca o mamă experimentată îşi alăpta fetiţa. Sam făcu sute de fotografii. Râdeau şi plângeau, incapabili să creadă că soarta le hărăzise acel miracol. Trăiau sentimentul că Divinitatea îi salvase din propria lor stupiditate şi revărsase asupra lor acea imensă fericire. Sam rămase în noaptea aceea alături de ele. O admirau pe Annabelle, ţinând-o în braţe cu schimbul, desfăşând-o, schimbându-i scutecele mai des decât era necesar. Sam urmărea extaziat cum Alex o alăpta. Îşi spunea că era cel mai frumos lucru pe care-l văzuse vreodată. Fermecaţi de Annabelle, au ajuns la concluzia că ceea ce-şi doreau cel mai mult acum era încă un copil. Sam nu-şi imaginase că după chinurile îndurate cu puţin timp în urmă mai putea gândi aşa ceva. În timp ce el o săruta cu tandreţe, Alex îi spuse: „Sam, vreau s-o facem din nou”. I-ar fi plăcut să aibă un fiu. Încântarea pe care le-o provocase naşterea lui Annabelle persista şi după ce o aduseră acasă. Micuţa părea să înflorească sub privirile tandre ale părinţilor ei. Ori de câte ori putea, Sam se întorcea mai devreme acasă, iar Alex, care îşi reluase lucrul când Annabelle împlinise trei luni, regreta fiecare minut petrecut departe de ea. Încercase să continue alăptarea, dar programul încărcat nu-i permise acest lucru. Venea, însă, acasă la prânz şi întârzia la birou peste ora cinci doar atunci când trebuia să apară în instanţă. Vinerea, indiferent ce probleme s-ar fi ivit, pleca de la birou la ora unu. Respectau amândoi acest program şi Annabelle îi răsplătea cu drăgălăşenia ei. În timpul zilei Carmen avea grijă de fetiţă. După ce soseau acasă, Sam şi Alex nu mai acceptau să se ocupe altcineva de fetiţă. Carmen lucra cu plăcere pentru ei, căci o iubea din toată inima pe Annabelle. Se lăuda peste tot cu Alex şi Sam, informându-şi cunoscuţii şi prietenii ce persoane importante erau, cât de mult munceau şi ce succese repurtau în profesiile lor. Numele lui Sam apărea des în ziarele financiare. Cu câtva timp în urmă reuşise o tranzacţie excelentă şi, în general, avea clienţi foarte importanţi. Alex, la rândul ei, apărea adesea la televiziune, în legătură cu procese ce ţineau prima pagină a ziarelor. Pe Carmen, toate astea o impresionau şi o încântau. Pentru părinţii ei, Annabelle nu era numai frumoasă, ci şi strălucitor de deşteaptă. La zece luni şi jumătate începuse să umble, puţin mai târziu să vorbească. — O să fie şi ea avocat, îl tachina Alex pe Sam, care nu putea nega incredibila asemănare a copilei cu mama ei. Părea o replică miniaturizată a lui Alex. Singura dezamăgire a lui Sam era că Alex nu mai rămânea însărcinată. Disperată, Alex consultă un specialist. Doctorul îi spuse că la vârsta ei asemenea lucruri se întâmplă mai rar. Împlinise patruzeci şi unu de ani când a încercat un tratament cu Serophene, menit să stimuleze ovulaţia. Un an şi jumătate a urmat conştiincioasă tratamentul, dar fără efect. Erau în stare că facă orice, numai să mai poată avea un copil. Intenţionau chiar să recurgă la injecţii cu Pergonal, o substanţă mai eficientă decât pilulele Serophene, care însă aveau efecte secundare nedorite. Alex era convinsă că la cei patruzeci şi doi de ani ai ei, mai avea şanse să conceapă un copil, fie şi cu ajutorul hormonilor pe care îi lua în mod curent, fără a recurge la mijloace artificiale. Hormonii nu erau uşor de suportat, mai ales că avea o natură care reacţiona puternic la medicamente, dar amândoi îşi doreau cu disperare încă un copil. Datorită lui Annabelle aflaseră cât de plăcută putea fi viaţa când există acea dulce legătură care e copilul şi cât de mult pierduseră în toţi acei ani petrecuţi fără ea.   [1] Obicei întâlnit în SUA, cunoscut sub denumirea de „shower“ (n.tr.).  

1   Cauciucurile Ferrari-ului de culoare roşie scârţâiră în momentul în care maşina, dând colţul, intră cu viteză în spaţiul liber de parcare rezervat lui Jack Watson. Acesta era parkingul magazinului său din Beverly Hills, căruia, cu exact douăzeci de ani în urmă, îi dăduse numele fiicei sale, Julie, pe atunci în vârstă de nouă ani. La vremea respectivă, deschiderea magazinului fusese numai o joacă, un simplu divertisment pentru care optase după ce renunţase la cinematografie. Regizase şapte sau opt filme de duzină, dintr-acelea prost finanţate. Niciunul nu reţinuse atenţia publicului. Iar înainte de aceasta, îşi petrecuse primii şase ani de după terminarea facultăţii, jucând ca actor, în diferite roluri mici. Cariera sa cinematografică, relativ nesemnificativă, fusese plină de obişnuitele speranţe şi promisiuni, care nu se ridicaseră niciodată la nivelul aşteptărilor lui şi care, mult prea deseori, se transformaseră în deziluzii. Norocul îi surâsese abia atunci când, cu ajutorul neprevăzut al unui unchi, care îi lăsase nişte bani, se hotărâse să devină comerciant. Aparent fără să depună un efort deosebit, pusese pe picioare un magazin prosper. Toate femeile din Los Angeles se înghesuiau să-şi facă cumpărăturile în el. Iniţial, soţia lui îl ajutase să achiziţioneze marfa, dar după doi ani îşi dăduse seama că avea un ochi mai bun decât ea atunci când era vorba de alegerea celor mai potrivite articole. De fapt, spre exasperarea ei, avusese ochi nu numai pentru mărfuri, ci şi pentru femeile care se îmbrăcau în magazinul lui. Fie că erau actriţe, doamne mondene, manechine sau simple gospodine ce dispuneau de bani, toate femeile din oraş voiau să meargă la Julie’s… şi să se întâlnească cu Jack Watson. El făcea parte din categoria acelor bărbaţi care nu trebuiau să facă niciun efort pentru a le atrage. La doi ani după deschiderea magazinului, spre surprinderea lui, dar nu şi a celorlalţi, soţia sa l-a părăsit. De atunci, trecuseră optsprezece ani în care, trebuia să recunoască, nu-i simţise niciodată lipsa. O cunoscuse în timpul unor filmări. Venise să-i citească un text, apoi petrecuseră împreună două săptămâni fierbinţi, în vila lui din Malibu. La început, fusese îndrăgostit la nebunie de ea. După şase luni, se căsătoriseră. Atunci făcuse pentru prima şi ultima dată tentativa de a-şi pune un inel pe deget. Căsnicia, care durase cincisprezece ani, se materializase prin naşterea a doi copii, dar se încheiase cu toată amărăciunea şi veninul care, din punctul lui de vedere, erau inevitabile în orice căsnicie. În anii care urmaseră, mai fusese tentat o singură dată să se lege pe viaţă de cineva. Dar femeia aceea se dovedise mult prea deşteaptă pentru a-şi pune pirostriile. Aceea fusese unica femeie căreia simţise nevoia să-i rămână fidel. Pe vremea aceea, el avea patruzeci de ani şi ceva, iar ea treizeci şi nouă. Fusese o actriţă de origine franceză, foarte bine cotată. Trăiseră împreună doi ani. Când aflase de moartea ei, survenită într-un accident pe autostrada spre Palm Springs, unde ar fi trebuit să se întâlnească cu el, crezuse că n-o să-şi mai revină niciodată. Pentru prima oară în viaţa sa, Jack Watson aflase ce înseamnă adevărata durere. Doar în vise îndrăznise să năzuiască la o femeie ca ea. Chiar şi acum, în rarele sale momente de seriozitate, continua să afirme că nu mai iubise nicio altă femeie în afara ei. Dorianne Matthieu fusese amuzantă, insolentă, frumoasă, sexy şi, în felul ei, extrem de nesăbuită. Nu-l acceptase din niciun punct de vedere. Spusese chiar că numai o nebună s-ar fi măritat cu el, însă Jack nu se îndoise nicio clipă de dragostea ei. Iar el, la rândul său, o adorase. Dorianne îl luase la Paris, pentru a-i face cunoştinţă cu prietenii ei. Călătoriseră peste tot împreună – prin Europa, Asia, Africa şi America de Sud. Fiecare moment petrecut alături de ea i se păruse magic. Când murise, simţise un gol atât de mare în suflet şi o senzaţie de pierdere atât de copleşitoare încât crezuse, realmente, că se va prăpădi şi el. De la dispariţia ei, cunoscuse suficiente femei, chiar foarte multe, pentru a-i umple zilele şi nopţile. În cei doisprezece ani care se scurseseră între timp, nu fusese aproape niciodată singur, dar nici nu mai iubise pe altcineva. Şi nici nu voise să se mai îndrăgostească. Din punctul lui de vedere, iubirea genera prea multă suferinţă. La cei cincizeci şi nouă de ani ai săi, Jack Watson avea absolut tot ce-şi dorea: o afacere prosperă, de pe urma căreia câştiga o mulţime de bani. Înainte de moartea preaiubitei sale Dori, deschisese un al doilea magazin, în Palm Springs, iar cinci ani mai târziu, un al treilea, în New York. De vreo doi ani plănuia să mai inaugureze unul în San Francisco. Dar, la vârsta lui, nu ştia dacă merita să-şi bată capul cu problemele pe care le implica o asemenea extindere. Ar fi făcut-o doar dacă fiul său, Paul, i s-ar fi alăturat, însă, până acum, eforturile lui de a-l determina pe Paul să renunţe la cariera cinematografică se izbiseră de refuzul lui categoric. Deşi abia împlinise treizeci şi doi de ani, Paul devenise deja un regizor de succes. Se putea mândri cu mai multe reuşite în domeniu decât tatăl său şi îşi iubea cu ardoare meseria. Jack, însă, privea cu o profundă neîncredere riscurile pe care le implica industria filmului, anticipând inevitabilele ei dezamăgiri. Acesta era motivul pentru care ar fi dat orice să-şi poată convinge fiul să-i devină partener de afaceri. Poate că, într-o bună zi, avea să reuşească. Dar, pe moment, nu întrezărea nicio şansă. Paul nici nu voia să audă de aşa ceva. Paul nu-şi iubea numai munca, ci şi soţia. Se căsătorise în urmă cu doi ani. Singurul lucru care părea să-i lipsească – cel puţin, după cum pretindea el – era un copil. Jack înclina să creadă că Paul nu se sinchisea prea mult de lipsa copilului, însă Jan suferea din cauza asta. Ea lucra la o galerie de artă, dar Jack avusese întotdeauna impresia că, pentru ea, meseria nu reprezenta decât o modalitate de a-şi petrece timpul, în aşteptarea copiilor. Din punctul lui de vedere, Jan era cam insipidă, însă nu putea să nu admită că e o fată amabilă, care, în mod evident, îl făcea pe Paul foarte fericit. Şi avea un fizic agreabil; mama ei era superba Amanda Robbins, o actriţă care, la cei cincizeci de ani ai săi, continua să arate minunat. Renunţase la extraordinara sa carieră la numai douăzeci şi şase de ani, înainte de a se mărita cu un bancher respectabil, foarte sobru şi extrem de plicticos, după părerea lui Jack, pe nume Matthew Kingston. Aveau două fiice, o casă imensă în Bel Air, şi se învârteau în cele mai distinse cercuri. Amanda era una dintre puţinele femei din Los Angeles care nu-şi făcea niciodată cumpărăturile în magazinul lui Jack. În rarele ocazii în care drumurile li se intersectau, el se amuza să constate că Amanda, pur şi simplu, nu-l putea suporta. Nu ar fi fost surprins dacă ar fi aflat că ea făcuse tot posibilul pentru a-şi convinge fata să nu se mărite cu Paul Watson. În aparenţă, atât Amanda, cât şi soţul ei aveau o impresie proastă despre lumea spectacolului. Amândoi fuseseră convinşi că în scurtă vreme Paul va ajunge să ducă o viaţă la fel de promiscuă ca şi tatăl său. Dar se înşelaseră. Paul era un tânăr ponderat, care le demonstrase deja că putea fi un soţ serios, demn de toată încrederea. Iar ei îl acceptaseră repede ca pe un membru al familiei lor, fără a stabili însă acelaşi gen de relaţii cu tatăl lui. Reputaţia lui Jack era binecunoscută în tot L.A.-ul. Bărbat chipeş, veşnic prezent în viaţa publică, el ajunsese vestit pentru felul în care le ademenea în pat şi se descotorosea, fără justificări, de orice actriţă sau manechin care îi ieşea în cale. Le trata cu multă deferenţă pe femeile cu care se întâlnea. Era generos, inteligent, agreabil şi amuzant. Femeile cu care ieşea în oraş pur şi simplu îl adorau. Când şi când, se găsea chiar câte una care să fie suficient de prostuţă pentru a crede că-l „prinsese în capcană” pentru mai multă vreme, nu doar pentru o relaţie trecătoare. Dar Jack Watson era prea deştept ca să se lase „prins”. Avea grijă ca fetele care îi călcau pragul casei să plece înainte de a se instala acolo sau de a începe să-şi lase primele haine în dulapul lui. Întotdeauna era dureros de sincer cu ele. Nu le făcea promisiuni, nu le întreţinea iluziile. Le distra, le ducea oriunde voiau să meargă, le servea cu vinurile şi mâncărurile oferite de cele mai bune restaurante şi, înainte ca ele să-şi dea seama ce se întâmplă, trecea mai departe, la următoarea starletă. Iar ele rămâneau cu amintirea unei relaţii amoroase plăcute şi cu regretul de a nu-l fi putut „agăţa” pentru o perioadă mai lungă de timp. Era imposibil să te superi pe Jack şi, chiar dacă o făceai, nu puteai să-i porţi pică prea multă vreme. Absolut tot ce făcea le apărea celorlalţi irezistibil de încântător – chiar şi modul în care îşi părăsea amantele. Câteodată avea întâlniri şi cu femei măritate, dar nu spunea decât lucruri agreabile despre bărbaţii lor. Jack Watson era un tip amuzant, bun la pat, pe scurt un amorez incurabil, care nu pretindea nici măcar o fracţiune de secundă că ar fi altceva. La cei cincizeci şi nouă de ani ai săi, părea cu zece ani mai tânăr. Muncea în aer liber, atunci când avea timp, înota deseori în apele oceanului, continua să-şi păstreze casa din Malibu şi le iubea pe femei aproape la fel de mult cum îşi iubea maşina – acel Ferrari roşu. Nu-i păsa de nimic. Excepţie făceau numai copiii lui, ale căror probleme le aborda cu maximum de seriozitate. Julie şi Paul erau luminile vieţii sale. Doar mama lor se transformase într-o amintire nebuloasă, care, atunci când îi revenea în minte, îi stârnea recunoştinţa pentru inspiraţia de a-l fi părăsit la timp. În ultimii optsprezece ani, făcuse absolut tot ce voise; chiar şi atunci când fusese cu Dori. Era un răsfăţat, avea bani, conducea o afacere profitabilă, părea un bărbat irezistibil pentru aproape orice femeie. Şi era conştient de reuşitele sale. Cu toate acestea, în mod paradoxal nu arbora niciodată un aer de aroganţă. Era sexy, hazliu, aproape în permanenţă fericit. Iubea distracţia. „Adorabil” era cuvântul pe care îl foloseau de obicei femeile pentru a-l descrie. — ’Neaţa, Jack. Directorul său de la Julie’s, îi zâmbi când îl văzu traversând în grabă magazinul, pentru a se îndrepta spre liftul său particular care îl ducea până la birou. Aflat la etajul al patrulea, acesta avea tot mobilierul şi ornamentele din metal combinate cu piele de culoare neagră. I-l amenajase o faimoasă decoratoare italiancă, mai exact o altă femeie cu care avusese relaţii intime. Ea voise să-şi lase bărbatul – un arhitect – şi să renunţe la cei trei copii pe care îi aveau, doar pentru a-şi lega definitiv viaţa de a lui, dar Jack o asigurase că ar înnebuni dacă s-ar căsători cu un bărbat ca el. Şi, până la sfârşitul relaţiei lor, chiar reuşise s-o convingă că are dreptate. Era suficient doar să-l priveşti pe Jack cum se învârtea prin micul lui univers, ca să te simţi în acelaşi timp şi fascinat, şi alarmat. Ştia că în birou avea să-l aştepte o cafeluţă şi că în scurtă vreme i se va servi un prânz uşor. Aruncă o privire spre ceas. De data aceasta, întârziase. Se hotărâse să vină la serviciu cu o jumătate de oră mai târziu, pentru a înota puţin în ocean, cu toate că, fiind luna ianuarie, apa era destul de rece. Deşi cocheta mereu cu femeile, era extrem de disciplinat atunci când trebuia să-şi îndeplinească îndatoririle de serviciu. Nu întâmplător Julie’s reprezenta una dintre verigile cele mai solide ale lanţului de firme care se ocupau de vânzările cu amănuntul. De-a lungul anilor, fusese abordat de mai mulţi indivizi care îi propuseseră să le vândă acţiuni, dar pe moment nu se simţea pregătit s-o facă. Îi plăcea să menţină controlul afacerilor sale, să fie unicul proprietar al magazinelor. În felul acesta, nu era nevoit să se consulte cu alţii pentru fiecare decizie în parte, să răspundă de acţiunile sale în faţa altora, să-şi bată capul dând explicaţii. Julie’s reprezenta în proporţie de sută la sută „copilul” său. Pe birou găsi un maldăr de mesaje, aranjate în ordine – o listă a întâlnirilor pe care le avea în acea după amiază şi nişte mostre de materiale comandate la Paris. Acestea din urmă erau, pur şi simplu, splendide. Dori fusese cea care îl familiarizase cu miraculoasele materiale franţuzeşti, cu mâncărurile franţuzeşti, cu vinurile franţuzeşti şi… cu franţuzoaicele. Şi continua să manifeste o anumită sensibilitate faţă de tot ceea ce provenea din acea ţară. Multe dintre mărfurile care se desfăceau la Julie’s erau din import. Iar materialele acestea întreceau orice aşteptări. I se promisese şi, într-adevăr, i se furnizase tot ce era mai bun pe piaţa pariziană. Telefonul sună aproape imediat după ce se aşeză pe scaun. Era intercom-ul. Jack apăsă pe buton fără să-şi desprindă privirile de la materialele franţuzeşti. — Bună. Vorbea degajat spre microfonul aparatului, cu vocea aceea care le subjuga pe femei. Nu însă şi pe secretara sa, Gladdie. Îşi cunoştea prea bine şeful pentru a se lăsa prinsă în mrejele lui. Lucra de cinci ani pentru el, aşa că ştia absolut tot ce se putea şti despre el. În afară de aceasta, singurele femei care păreau a fi sacre pentru el, singurele cu care nu se încurca, erau cele care lucrau aici, în magazin. Aceasta constituia una dintre puţinele reguli ale vieţii sale intime pe care n-o încălcase niciodată. Cine este? întrebă. — Paul aşteaptă pe fir. Vrei să vorbeşti cu el sau să-i spun că eşti ocupat? Persoana cu care ai întâlnire la ora zece şi un sfert trebuie să sosească din clipă în clipă. — Nu-i nicio grabă. Era vorba de o întrevedere cu un fabricant milanez de genţi, care îşi confecţiona mărfurile în special din piele de aligator şi de şopârlă. Dacă vine tipul, întreţine-l câteva minute. Vreau să discut mai întâi cu Paul. În măsura în care putea, încerca să-şi pună copiii pe primul plan, înaintea oricăror alte probleme. Zâmbind, ridică receptorul. Paul era un fiu minunat. Salut, care-i treaba? — Te-am sunat ca să-mi spui dacă vrei să vin după tine sau dacă preferi să ne întâlnim acolo. Spre deosebire de Jack, Paul era din fire un tip tăcut, dar astăzi părea mai puţin comunicativ ca oricând. — Unde să ne întâlnim? Oferta lui Paul de a veni să-l ia de la magazin îl surprinse. Nu-şi amintea să-i fi fixat vreo întrevedere, or, de obicei îşi amintea de întâlniri, în special dacă era vorba de copiii lui. — Haide, tată! După voce, Paul părea foarte agitat. Era clar că întrebarea tatălui său nu-l amuzase. Nu e de glumit cu asemenea chestiuni. — Nu glumesc, replică Jack, lăsând din mână eşantioanele de materiale franţuzeşti, în timp ce scruta cu privirea hârtiile de pe birou, în căutarea unei chei care să-i descifreze misterul spuselor fiului său. Unde mergem? Apoi, amintindu-şi, se simţi stingherit. Oh, Hristoase, eu… Era vorba de funeraliile socrului lui Paul. Cum naiba uitase? Nu-şi notase în agendă şi, probabil că nu-i comunicase nici secretarei intenţia sa de a participa la funeralii, pentru că, dacă i-ar fi spus, Gladdie i-ar fi amintit de ele şi în seara anterioară, şi în dimineaţa aceea. — Ai uitat, nu-i aşa, tată? Din vocea lui Paul răzbătea un reproş nedisimulat. Nu-mi vine să cred! — N-am uitat. Pur şi simplu, în clipa de faţă, mă gândeam la altceva. — La naiba. Ai uitat. Slujba religioasă are loc la prânz. La masă nu trebuie să fi prezent, dar cred că s-ar cuveni să vii la slujbă. Şi Julie, sora lui, îi promisese că o să vină. — Câţi invitaţi crezi că au? se interesă Jack, întrebându-se cum o să-şi reprogrameze cele câteva întâlniri stabilite pentru acea după amiază. N-o să-i fie uşor să participe la înmormântare, dar, dacă prezenţa lui era importanţă pentru Paul, n-o să-l dezamăgească. — La masă? Nu ştiu… oamenii aceştia cunosc al naibii de multă lume… Probabil că vor fi vreo două sau trei sute de inşi. La nunta fiului său, Jack avusese surpriza să vadă peste cinci sute de invitaţi. Veniseră oameni din toată ţara, cu precădere cunoscuţi de-ai familiei Kingston. — Atunci, n-o să-mi resimtă lipsa la masă, spuse Jack pe un ton sec. Îţi mulţumesc că te-ai oferit să mă iei, dar prefer să ne întâlnim acolo. Oricum, probabil că vei fi însoţit de Jan, de sora şi de mama ei. Eu voi sta ceva mai retras. — Ai grijă să te vadă Amanda, îl instrui Paul. Jan s-ar supăra foarte tare dacă mama ei ar rămâne cu impresia că n-ai venit la înmormântare. — Dimpotrivă, cred că Amanda ar fi mult mai fericită dacă n-aş veni, spuse Jack râzând, fără să facă un secret din animozităţile ce existau între ei. La nuntă dansase de două ori cu Amanda Kingston. În ambele ocazii, fără să scoată niciun cuvânt, ea îi dăduse de înţeles că nu putea să-l sufere. La fel ca toţi ceilalţi locuitori ai oraşului, Amanda citea în permanenţă câte ceva despre el în ziare. Or, de când abandonase cariera de actriţă, ea adoptase părerile foarte sobre ale soţului ei, potrivit cărora numele unui om nu trebuia să apară în presă decât la naştere, la cununie şi la moarte. În schimb, numele lui Jack apărea mereu în ziare fie din cauza faptului că era văzut în compania unei actriţe necunoscute sau a uneia foarte tinere, fie din pricina vreunei „lovituri” pe care o dăduse la Julie’s. Magazinul era faimos pentru petrecerile fastuoase care se organizau în cinstea designerilor şi clienţilor. Lumea cerşea invitaţii la aceste petreceri. Doar cei din familia Kingston nu-şi exprimaseră dorinţa de a participa, iar el, ştiind că ei, oricum, n-ar veni, nu-i invitase. — Să vii la timp, tată. Tu ai fi în stare să întârzii şi la propria înmormântare. — Să sperăm că nu va avea loc prea curând, spuse Jack, gândindu-se la atacul de cord care îl răpusese pe Matthew Kingston. Acesta murise cu patru zile în urmă, pe terenul de tenis. Fusese cu doi ani mai tânăr decât el şi cu şapte mai bătrân decât soţia sa, Amanda, care abia împlinise cincizeci de ani. Cei care jucaseră tenis cu el încercaseră să-i dea un prim ajutor, dar eforturile lor se dovediseră zadarnice. La cincizeci şi şapte de ani, Matthew era plâns de familia sa, de întreaga comunitate a bancherilor şi de toţi ceilalţi cunoscuţi. Dar Jack nu-l simpatizase niciodată. Îl considerase înfumurat, posac şi plictisitor. — Deci ne vedem acolo, tată. Trebuie s-o iau pe Jan de la mama ei, de acasă. Şi-a petrecut noaptea acolo. — Are nevoie de ceva? De o pălărie? De o rochie? O să-i cer uneia dintre fete să-i aleagă ceva potrivit. În drum spre ea, poţi să te opreşti aici ca să iei pachetul. — Nu-i nevoie, tată. Paul zâmbi. Uneori tatăl lui era enervant, dar avea o inimă foarte bună, motiv pentru care se simţea foarte ataşat de el. Cred că Amanda le-a făcut rost de toate cele necesare. Deşi nu este deloc în formă, din cauza morţii lui Matt, dă dovadă, chiar şi acum, de un spirit organizatoric incredibil. E o femeie uluitoare. — Regina de gheaţă, spuse Jack, regretându-şi cuvintele aproape imediat ce acestea îi scăpară de pe buze. — Este urât să vorbeşti aşa despre o femeie care abia şi-a pierdut bărbatul. — Scuză-mă. Nu mi-am dat seama ce spun. Dar nu lovise departe de ţintă. Amanda lăsa întotdeauna impresia că este perfect stăpână pe ea şi avea în permanenţă o ţinută absolut ireproşabilă. Doar privind-o, Jack simţea un irezistibil impuls de a o ciufuli şi de a-i scoate cu gesturi brutale toate hainele. Amuzat de acest gând, puse receptorul în furcă. Dar nu şi-o putu smulge pe Amanda din minte – lucru ciudat, având în vedere că i se întâmpla foarte rar să-şi amintească de existenţa ei. Îi părea rău pentru pierderea suferită de biata femeie, deoarece ştia ce înseamnă asta. Şi acum îşi mai aducea aminte cum se simţise la moartea lui Dori. Dar soacra lui Paul părea atât de distantă şi de rece încât îi venea greu s-o compătimească cu adevărat. Amanda era al naibii de perfectă. Insuportabil de perfectă. Pe deasupra, continua – incredibil! – să arate aproape la fel ca fosta Amanda Robbins, cea care se despărţise de cinematografie la douăzeci şi şase de ani, pentru a se căsători cu Matthew Kingston. Căsătoria lor fusese un adevărat spectacol pentru Hollywood şi pentru întreaga societate. După aceea, timp de mai mulţi ani, oamenii făcuseră pariuri, încercând să ghicească dacă Amanda se va plictisi şi va reveni pe platourile de filmare. Dar ea renunţase definitiv la cariera de actriţă. Îşi păstrase doar frumuseţea glacială. După toate probabilităţile, Matthew Kingston nici n-ar fi lăsat-o să se întoarcă la Hollywood. El se comportase de parcă ar fi fost stăpânul ei. Jack deschise dulapul pe care îl avea în camera de toaletă şi constată cu bucurie că îşi lăsase acolo un costum mai închis la culoare. În schimb, toate cravatele din colecţia pe care o păstra în acel dulap pentru situaţii de urgenţă erau fie roşii, fie albastre, fie galbene. Se îndreptă cu paşi mari spre secretariat, pentru a o căuta pe Gladdie. — De ce nu mi-ai adus aminte de înmormântare? o întrebă încruntându-se, deşi nu era supărat. Gladdie îşi dădu imediat seama că se preface. Jack făcea parte din categoria acelor oameni, puţini la număr, care aveau curajul să răspundă pentru propriile greşeli. Acesta era şi unul din nenumăratele motive pentru care ei îi făcea plăcere să lucreze pentru el. În ciuda reputaţiei lui, de ins neserios şi iresponsabil, ea ajunsese să-l cunoască mult prea bine pentru a lua în seamă bârfele. Ca şef, Jack era grijuliu, generos, demn de toată încrederea. Pe scurt, o făcea să se simtă bine la serviciu. — Am crezut că problema asta s-a rezolvat. Ai uitat de înmormântare? îl întrebă ea, schiţând un zâmbet. Jack dădu aprobator din cap. — Probabil că asta dovedeşte receptivitatea mea la teoriile lui Freud. Nu suport să merg la înmormântarea unor oameni mai tineri decât mine. Glad, vrei să-mi faci un serviciu? Du-te la magazinul acela care se află la capătul străzii – Hermes, îi spune – şi cumpără-mi o cravată de culoare închisă. Să nu fie prea mizerabilă, ci numai suficient de serioasă pentru a nu-l pune într-o situaţie stânjenitoare pe Paul. Şi, oricum, să nu aibă desenată pe ea vreo femeie goală. Râzând, Gladdie îşi luă poşeta. Exact în acel moment, în secretariat intră fabricantul de genţi, însoţit de asistentul lui Jack. Întâlnirea aceasta avea să fie foarte scurtă. Pe la ora unsprezece, Jack comandă o sută de genţi. Gladdie se întorsese între timp de la Hermes, cu o cravată gri-fer, pe care erau desenate nişte minuscule figuri geometrice de culoare albă. Era perfectă. — Te-ai descurcat bine, îi spuse Jack recunoscător, în timp ce, fără a se uita în oglindă, îşi făcea un nod ireproşabil la cravată. Se îmbrăcase cu costumul de culoare gri închis şi cu o cămaşă albă, iar în picioare avea o pereche de pantofi franţuzeşti, confecţionaţi manual. Adăugând la toate acestea părul lui blond roşcat, ochii căprui, calzi şi trăsăturile frumoase, parcă sculptate, se putea spune că arăta senzaţional. Par respectabil? întrebă. — Nu prea ştiu ce cuvânt ar fi mai potrivit pentru tine… poate că „frumos” ar fi mai nimerit decât „respectabil”. Gladdie îi zâmbi. Se deprinsese cu farmecele lui, la care devenise imună. Iar lui îi plăcea lucrul acesta. Prezenţa ei era liniştitoare, ca un balsam al sufletului. Nu dădea nicio ceapă degerată pe aspectul, pe reputaţia sau pe tendinţa lui de a fi un afemeiat. Pentru ea, nu contau decât afacerile lui. Arăţi superb. Paul va fi mândru de tine. — Sper. Poate că încântătoarea lui soacră se va abţine să cheme brigada de moravuri atunci când mă va vedea venind. Dumnezeule, cât urăsc înmormântările! Începuse deja să se întristeze, deoarece numai gândul că se va duce la o înmormântare îi aducea aminte de Dori. Hristoase, ce groaznic fusese atunci… şocul, durerea aceea insuportabilă, încercările chinuitoare de a înţelege că iubita lui plecase pentru totdeauna de lângă el… îi trebuiseră ani de zile pentru a-şi reveni, deşi se străduise să umple golul lăsat de ea cu o mulţime de alte femei. Dar niciodată nu mai întâlnise una asemănătoare. Dori fusese atât de caldă, atât de frumoasă, atât de sexy, atât de ştrengăriţă, atât de atrăgătoare… într-un cuvânt, senzaţională. Era de-ajuns să se gândească la ea acum, cu câteva minute înainte de miezul zilei, în timp ce cobora cu liftul, îmbrăcat în hainele sale sobre, ca să se simtă deprimat. Trecuseră doisprezece ani de la moartea ei, dar tot îi mai simţea lipsa. Nu observă femeile care îl urmăreau pline de admiraţie cum părăseşte magazinul şi cum se aşază la volanul Ferrari-ului său. După colţ, apăsă la maximum pedala de acceleraţie. Motorul începu să urle. Cinci minute mai târziu, străbătea bulevardul Santa Monica, îndreptându-se spre biserica episcopală „Toţi Sfinţii”, unde avea loc slujba religioasă. Se făcuse ora douăsprezece şi zece minute, iar traficul era infernal. În acea zi caldă de ianuarie, toţi oamenii păreau să se fi urcat în maşini, pentru a se îndrepta în toate direcţiile posibile. Ajunse la „Toţi Sfinţii” cu o întârziere de douăzeci de minute. Fără să facă niciun zgomot, se aşeză pe un scaun din ultimul rând. Nu-şi putea imagina nici măcar câţi inşi puteau fi acolo. Din locul în care stătea, i se părea că erau vreo şapte sau opt sute, deşi nu credea că în biserica aceea puteau intra atât de mulţi. Încercă s-o zărească pe fiica sa, Julie, însă aceasta se afla undeva, în mulţime. Şi nu-l putea vedea nici pe Paul, care stătea în faţă, între soţia lui şi sora acesteia. La rândul său, şi văduva era complet ascunsă de privirile sale. Jack nu putea zări decât coşciugul, care îl trimitea cu gândul la destinul inevitabil al decedatului. Era un coşciug simplu, din lemn de mahon. Pe margini avea două mânere din alamă, iar deasupra un adevărat covor realizat din muşchi, pe care fuseseră presărate orhidee mici, de culoare albă. Era auster, dar frumos, ca şi buchetele de flori din biserică. Peste tot se vedeau orhidee. Nu ştia cine făcuse aranjamentele florale, dar intuia că numai Amanda ar fi fost în stare. Aceeaşi atenţie pentru fiecare detaliu, chiar dacă momentul de faţă era cu totul altul, o remarcase şi la căsătoria copiilor lor. Jack uită rapid de Amanda, amintindu-şi că el însuşi este muritor. Pe tot parcursul înaltei slujbe episcopale, rămase adânc cufundat în gânduri. Apoi rostiră câteva cuvinte un prieten de-al decedatului şi ambii săi gineri. Paul vorbi puţin, la obiect, dar cuvintele lui fură atât de înduioşătoare încât Jack se trezi la sfârşitul slujbei aducându-i laude fiului său. — A fost foarte frumos, fiule, îi spuse cu voce răguşită. Poţi să ţii un discurs şi la înmormântarea mea, atunci când va veni vremea. Paul îşi clătină capul cu un aer dezgustat şi îi înlănţui umerii cu braţul. — Nu-ţi face iluzii deşarte. N-aş fi în stare să spun nimic bun despre tine, aşa că nu-ţi mai bate capul de pomană. — Îţi mulţumesc, am înţeles aluzia. Poate că ar trebui să renunţ la tenis. — Tată…! spuse Paul, aruncându-i o privire semnificativă. Făcându-şi loc prin mulţime, plină de dezinvoltură, Amanda se apropia de locul de unde putea să-i salute pe cei care veniseră la slujbă. Înainte de-a apuca să schiţeze vreo mişcare, Jack se trezi privind-o ţintă. Soacra lui Paul era uluitor de frumoasă. În pofida anilor care se scurseseră de când renunţase la cinematografie, arăta tot ca un star. Avea o pălărie neagră, cu bor enorm, de care era prins un voal. Taiorul negru, deosebit de distins, îi fusese conceput – presupuse imediat Jack – de un creator de modă francez. — Bună, Jack, spuse ea pe un ton calm, părând a fi foarte stăpână pe sine. Totuşi, ochii ei imenşi, de culoare albastră, erau atât de îndureraţi, încât Jack se simţi înduioşat. — Îmi pare rău, Amanda. În pofida relaţiilor încordate dintre ei, îşi dădu seama cât de distrusă era din cauza morţii soţului ei. Dar mai mult decât atât, nu prea avea ce să-i spună. Ea se uită în altă direcţie, îşi înclină capul şi, o clipă mai târziu, se îndepărtă. La rândul său, Paul plecă în căutarea lui Jan, care stătea de vorbă cu sora ei. Jack mai zăbovi pe acolo un minut sau două, dar, nemaivăzând niciun cunoscut, se hotărî să se retragă discret, fără să-şi mai deranjeze fiul. O jumătate de oră mai târziu, Jack se întorcea în biroul lui. Totuşi, în după amiaza aceea nu făcu nimic altceva decât să se gândească la familia Kingston, care pierduse un membru important, poate unicul care o ţinea unită. Deşi nu-l simpatizase pe Matthew, nu putea nega faptul că acesta merita tot respectul şi că cei care îl iubiseră trebuiau deplânşi pentru o pierdere atât de neaşteptată. Pe de altă parte, toată după amiaza, indiferent ce făcea, Jack fu urmărit de amintirea adoratei sale Dori. Scoase până şi fotografia ei. I se întâmpla foarte rar lucrul acesta, dar continua s-o ţină în fundul unui sertar al biroului exact pentru astfel de momente. Era o fotografie făcută pe plaja din Saint-Tropez. Coborându-şi privirile spre chipul ei surâzător, simţi că-i lipseşte enorm… mai mult ca oricând. Gladdie intră în birou o dată sau de două ori, să vadă ce face, însă îşi dădu seama că voia să rămână singur. Îi ceruse să-i anuleze şi ultimele două întâlniri. Jack nu avea nici cea mai vagă idee că, exact în momentul în care Gladdie intra pentru a doua oară în biroul său, era pomenit în casa din Bel Air, de Amanda Kingston. — A fost drăguţ din partea tatălui tău că a venit, îi spuse ea lui Paul, când plecară, în sfârşit, şi ultimii musafiri. După amiaza li se păruse tuturor interminabilă. Până şi Amanda era epuizată, în ciuda echilibrului ei interior greu de zdruncinat. — I-a părut foarte rău de Matthew, o asigură Paul, atingându-i cu afecţiune braţul. Ea dădu din cap, apoi îşi întoarse privirile spre fiicele sale. Amândouă erau foarte afectate de moartea tatălui lor. Suferinţa le determinase ca, măcar acum, să înceteze lupta lor perpetuă. Între Jan şi sora ei, Louise, era o diferenţă de vârstă de numai un an şi ceva. Cu toate acestea, se deosebeau din absolut toate punctele de vedere. Şi se înfruntau, permanent, zi şi noapte, încă din copilărie. Dar în aceste momente, îşi dăduseră mâna pentru a-şi alina mama. Paul le lăsă singure, retrăgându-se discret în bucătărie, cu intenţia de a bea o ceaşcă de cafea. Personalul de serviciu, încă prezent, continua să spele farfuriile şi paharele lăsate în urmă de cei peste trei sute de oameni care veniseră să-şi prezinte omagiile familiei Kingston. — Nu-mi vine să cred că ne-a lăsat să respirăm puţin, şopti Amanda în vreme ce stătea cu spatele spre ambele fete şi cu privirile aţintite pe fereastră, spre grădina lor perfect aranjată. — Nici mie nu-mi vine să cred, zise Jan, cu ochii înotând în lacrimi. Louise oftă adânc. Şi ea îşi iubise tatăl, însă nu se înţelesese cu el. Întotdeauna i se păruse că fusese mai dur cu ea decât cu Jan, deşi, în aparenţă, avea pretenţii mai mari de la ea. Astfel, se înfuriase atunci când ea se hotărâse să nu mai urmeze avocatura, preferând să se mărite la terminarea colegiului. Şi, asta, în pofida faptului că avusese parte de o căsnicie reuşită. Pe parcursul primilor cinci ani, adusese pe lume trei copii. Dar el avusese ceva de spus şi în privinţa aceasta. Considerase că face prea mulţi copii. În schimb, nu-l deranjase niciodată faptul că Jan nu-şi propusese şi nici nu se ostenise să-şi facă o carieră serioasă. De asemenea, nu avusese nimic împotrivă ca Jan să se mărite cu un bărbat care lucra în lumea spectacolului, nemaivorbind de faptul că tatăl lui nu era decât un simplu comerciant, de pe Rodeo Drive. Louise nu-l simpatiza pe Paul. Şi nici nu-şi ascundea sentimentele pe care le nutrea faţă de el. Soţul ei era avocat la „Loeb  Loeb”, deci un om mult mai potrivit pentru a face parte din familia Kingston. În timp ce Jan plânse pe tot parcursul după amiezii din ziua înmormântării, Louise nu se putu gândi decât la observaţiile pe care i le făcuse tatăl lor, la problemele pe care i le ridicase un om atât de dificil, la desele ocazii în care se îndoise de dragostea părintelui său. Simţea nevoia să-şi împărtăşească gândurile cuiva, însă ştia că nici mama, nici sora ei n-ar fi înţeles-o. Mama ei, cel puţin, nu suportase niciodată s-o audă criticându-l pe tatăl ei. Iar acum, cu atât mai mult având în vedere faptul că, după opinia ei, Matthew Kingston se transformase deja într-un sfânt. — Aş vrea să vă amintiţi amândouă cât de minunat a fost, spuse Amanda, întorcându-se spre ele. Bărbia îi tremura, iar ochii i se umpluseră de lacrimi. Părul ei blond era strâns cu grijă la spate, într-un coc mic. Ambele fete îşi dădeau seama de faptul că Amanda le întrecea cu mult în frumuseţe. Fusese o femeie superbă şi continua să-şi păstreze graţia. Louise o invidiase întotdeauna din cauza asta. Aveau o mamă la nivelul căreia nu se puteau ridica, o mamă ale cărei aşteptări, întotdeauna prea mari, nu puteau fi împlinite. Louise nu înţelesese niciodată pe deplin latura mai umană a personalităţii ei. — Vulnerabilitatea, nesiguranţa permanentă, care îi umbrise viaţa, fiind tot timpul ascunsă sub „faţada” ei desăvârşită. Jan era mai apropiată de mama lor, iar lucrul acesta stârnea noi resentimente între cele două surori. Louise o învinuise întotdeauna pe Jan că ar fi protejata părinţilor, în timp ce Jan se considerase în permanenţă acuzată pe nedrept, deoarece nu se simţea favorizată. — Să nu vă îndoiţi nicio clipă că tatăl vostru va iubit foarte, foarte mult, adăugă Amanda. Dar nu-şi putu continua ideea, din cauza lacrimilor care o podidiră. Nu-i venea să creadă că Matthew murise, nu-i venea să creadă că nu avea s-o mai ţină niciodată în braţe. Cel mai groaznic coşmar al ei se transformase în realitate. Fusese în totalitate dependentă de el. Nu era în stare să-şi imagineze viaţa în absenţa soţului ei. — Oh, mamă! Jan o strânse pe Amanda în braţe, ca pe un copil neajutorat. Fără să scoată un cuvânt, Louise părăsi încăperea pentru a se duce la Paul. Acesta îşi bea cafeaua, la masa din bucătărie. — Cum se simte? o întrebă el, îngrijorat. Louise ridică din umeri. Se vedea că suferă, dar, ca de obicei, durerea îi era amestecată cu furie. Copiii ei plecaseră deja acasă, însoţiţi de femeia care-i îngrijea, iar soţul ei se întorsese la serviciu. Deci nu mai avea alt interlocutor în afara lui Paul. — E total debusolată. Toată viaţa a fost dependentă de el. El îi spunea când să se scoale şi când să se culce, ce să facă, cu cine să se împrietenească. Nu înţeleg cum de i-a permis s-o domine în halul ăsta. A fost dezgustător. — Poate că de aşa ceva avea nevoie, spuse Paul, privind-o cu interes pe cumnata sa. Era în permanenţă atât de furioasă şi de refractară, încât ajunsese să se îndoiască de fericirea ei în căsătorie. Familia Kingston, ca oricare alta, îşi avea secretele ei şi preferinţe ascunse, întotdeauna fusese curios să le audă pe fete discutând despre mama lor. Fiecare dintre ele o vedea prin altă prismă, dar amândouă o cunoşteau pe femeia care se ascundea dincolo de masca rece pe care Amanda o arbora în prezenţa celorlalţi. Şi acea femeie se deosebea radical de cea cu care veneau în contact oamenii din exterior. Era o femeie neajutorată, înspăimântată, care îşi tăinuia frica. Paul se întreba dacă exista vreun motiv real care o determinase pe Amanda să părăsească definitiv lumea filmului. Poate că nu era vorba numai de interdicţia lui Matthew, dar şi de propriile sale temeri. „Se va descurca”, o asigură el pe Louise, neştiind ce altceva i-ar putea spune. Louise tocmai îşi turna vin într-un pahar. Prea se complăcea în postura de victimă… „Jan va avea grijă de ea”, adăugă Paul, pentru a-şi linişti cumnata. Dar remarca nu făcu decât s-o înfurie. — Mda, pun pariu că o să aibă grijă de ea. Întotdeauna s-a gudurat pe lângă mama. Absolut întotdeauna, chiar şi în copilărie. Mă mir că nu v-aţi oferit să vă mutaţi aici, cu ea. O asemenea ofertă ar impresiona-o. Ştii doar că va avea nevoie de ajutor ca să pună la punct toate problemele legate de administrarea averii. Sunt sigură că tu şi Jan o să fiţi alături de ea. — De ce eşti atât de încrâncenată, Lou? o întrebă Paul, folosind diminutivul cu care i se adresa Jan. Louise îi aruncă o privire inexpresivă, surprinzător de asemănătoare cu aceea a mamei sale. Însă, dacă nu făceai abstracţie de ochi, puteai afirma că semăna leit cu Matthew. Adică era drăguţă, nimic mai mult. Dintre cele două fete, Jan avea un fizic mult mai atrăgător. Nimeni nu încearcă să-ţi facă vreun rău. — Este prea târziu pentru asemenea asigurări, spuse ea, reumplându-şi paharul cu vin, imediat după ce-l golise. De mai mulţi ani mi se face încontinuu câte un rău. Poate că, după dispariţia tatei, mama va reuşi să se maturizeze. Poate că şi noi, ceilalţi, ne vom maturiza. Şi, cu aceste cuvinte, Louise îşi lăsă paharul pe masă, apoi ieşi în grădină. Paul n-o urmă. De la fereastra biroului în care se aflau, Jan şi Amanda o zăriră pe Louise. — Iar s-a supărat pe mine, spuse Jan. Întotdeauna găseşte câte un motiv de supărare. — M-aş bucura dacă aţi pune capăt acestor confruntări permanente, zise Amanda cu tristeţe în glas, uitându-se la fiica sa mai mică. Am crezut că, o dată cu trecerea timpului, veţi lăsa deoparte animozităţile şi veţi deveni prietene. Mai ales atunci după ce o să vă măritaţi şi o să aveţi copii. Amanda sperase lucrul acesta încă de pe vremea când Louise şi Jan fuseseră în faşă, dar privirea plină de regret care apăru în ochii fiicei sale aproape imediat ce termină de vorbit, se dovedi cât se poate de grăitoare. — Păi, eu nu… nu… — Ce? Pentru o clipă, Amanda păru derutată şi atât de tristă încât lui Jan i se strânse inima. — Nu am copii, îi spuse Jan pe un ton care atrase imediat atenţia mamei sale. — Nu vrei să ai copii? Amanda părea uluită, de parcă o asemenea dorinţă ar fi fost o dovadă de trădare. — Ba da, spuse Jan, dând aprobator din cap. Apoi se uită pe fereastră, la sora ei. Lou adusese pe lume trei copii, în decurs de numai cinci ani. Îi zămislise exact atunci când dorise, ca şi cum copiii s-ar fi făcut uşor, la comandă, ca o plăcintă. De data aceasta, Jan era geloasă. Bineînţeles că vreau. Încercăm de un an, dar n-am reuşit. — Asta nu înseamnă nimic. Amanda îi zâmbi. Uneori, durează mai mult. Fi răbdătoare. — Pentru tine, n-a „durat mai mult”. Ne-aţi avut în primii doi ani după căsătorie. Oftând, Jan se uită la degetele cu care mama sa o bătu uşor pe mână. O clipă mai târziu, când îşi ridică privirile, Amanda văzu în ochii ei un amestec sfâşietor de suferinţă, teamă şi dezamăgire cruntă. I-am cerut lui Paul să vină cu mine la un medic, dar n-a vrut. Spune că e o nebunie să mă agit atâta. — Tu ai vorbit cu medicul? Crede că ar putea fi vreo problemă? Amanda părea cu adevărat îngrijorată din pricina ei. — Nu ştie ce să zică, dar crede că n-ar strica să ne supunem unui consult. Mi-a dat numele unui specialist. Paul s-a înfuriat când a auzit una ca asta. Cică atât sora lui, cât şi sora mea au copii, aşa încât nu există niciun motiv ca noi să întâmpinăm dificultăţi. Dar nu întotdeauna lucrurile sunt atât de simple… Brusc, Amanda se întrebă dacă nu cumva omisese ceva anume, vreo boală gravă din tinereţea fiicei sale, vreo faptă necugetată, vreun avort. Dar nu îndrăzni s-o chestioneze în această privinţă. Era mai bine să lase problema în seama medicului. — Bine, atunci poate că ar trebui să-l asculţi pe Paul, să nu-ţi mai faci griji, cel puţin deocamdată. — Dar nu mă pot gândi decât la asta, mamă, i se confesă Jan, izbucnind în plâns. Sfâşiată de durere, Amanda îi văzu lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji, apoi picurându-i pe rochie. Îmi doresc atât demult să am un copil… şi sunt atât de îngrozită la gândul că s-ar putea să nu-l am niciodată… — Bineînţeles că o să-l ai… spuse Amanda. Nu suporta să-şi vadă fiica atât de nefericită, mai ales acum, când abia îşi pierduse tatăl. Mai târziu, dacă nu vei reuşi să faci un copil, n-ai decât să adopţi unul. — Paul n-ar fi de acord sub nicio formă. Vrea să aibă propriii lui copii. La auzul acestei afirmaţii, Amanda făcu un efort ca să-şi ţină gura, pentru că ar fi fost tentată să-i spună că, după cum vorbea, Paul nu părea numai dificil, ci şi extrem de egoist. — Peste dificultatea aceasta s-ar putea trece mai târziu. Dar, pe moment, încearcă să te destinzi. Oricum, sunt în stare să pariez pe orice că vei rămâne însărcinată când nici nu te vei gândi. Jan dădu aprobator din cap, deşi, după expresia ochilor, se vedea clar că era departe de a fi convinsă. Tot anul se frământase din cauza acestei probleme, îngrijorarea iniţială cedase repede locul panicii. Dar, dacă această discuţie n-o liniştise, ea servise totuşi la ceva. Deschisese o portiţă între mamă şi fiică. — Vorbeşte-mi de tine, mamă. Cum o să te împaci cu dispariţia tatei? Era o întrebare chinuitoare, la auzul căreia Amanda izbucni din nou în plâns. Cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, ea clătină din cap. — Nu mă pot imagina trăind fără el. Niciodată n-o să mă mai pot apropia de un alt bărbat, Jan. N-aş putea suporta. Am fost căsătorită cu Matthew timp de douăzeci şi şase de ani – mai mult de o jumătate din viaţă. Nici măcar nu mă pot gândi ce-o să fac de-acum încolo… cum o să mă trezesc în fiecare dimineaţă… Jan îşi luă mama în braţe, fără să rostească un cuvânt. Ar fi vrut să-i promită că va veni o vreme când se va împăca cu situaţia, dar nici ea nu şi-o putea închipui supravieţuind fără tatăl ei. Matthew Kingston fusese forţa vitală a familiei lor. El o izolase pe Amanda de lume, îi spusese ce să facă în fiecare situaţie, o tratase, deşi fusese cu numai şapte ani mai vârstnic decât ea, de parcă i-ar fi fost părinte. Efectiv nu pot trăi fără el, adăugă Amanda, şi Jan îi dădu dreptate. Mai vorbiră despre Matthew timp de o oră, până când, într-un târziu, Paul reveni în încăpere. Lou se dusese acasă fără să-şi ia rămas-bun. Plecase plângând, după ce le privise pe mama şi sora ei stând la fereastră. Şi Paul trebuia să se retragă, deoarece avea de lucru acasă. Se făcuse aproape ora şase. Oricât de greu i-ar fi fost Amandei, mai devreme sau mai târziu, tot ar fi fost nevoiţi s-o părăsească. Amanda trebuia să se deprindă să înfrunte viaţa de una singură. Despărţirea de ea fu atât de înduioşătoare, încât Jan izbucni din nou în plâns văzând-o cum le face semn cu mâna de pe treptele de la intrarea casei din Bel Air, îmbrăcată în taiorul ei negru. — Dumnezeule, Paul, o să moară fără tata. Plângea încontinuu, neputându-se gândi decât la tatăl pe care îl pierduse, la sora sa atât de ostilă, la mama îndurerată şi la copilul care nu voia să vină pe lume. Suferinţa ei era copleşitoare. Ţinând-o de mână, în timp ce conducea maşina spre casă, Paul încercă s-o liniştească. — O să-şi revină. Uită-te la ea. Este încă tânără şi frumoasă. Pe toţi sfinţii, peste şase luni, tot Los Angeles-ul va bate la uşa ei, pentru a o invita la o plimbare prin oraş. Poate că se va hotărî chiar să se întoarcă pe platourile de filmare. Cu siguranţă are suficientă vitalitate pentru a trece la fapte. — Chiar dacă şi-ar dori, n-ar face-o, fiindcă ar nesocoti interdicţia tatei. A vrut-o numai pentru el, iar ea a renunţat la carieră pentru că l-a iubit. Ştiind că Jan l-ar fi omorât dacă şi-ar fi dat drumul la gură, Paul se abţinu să-i spună că, în cazul acesta, Matthew Kingston fusese, probabil, cel mai egoist bărbat din lume. Şi cum poţi insinua că mama o să se întâlnească cu alţi bărbaţi? Este dezgustător. — Nu este dezgustător, îi replică el, calm. Asta-i realitatea, Jan. Amanda are cincizeci de ani. Tatăl tău a murit, ea nu. Doar nu te aştepţi s-o vezi petrecându-şi singură tot restul vieţii. Jan îi aruncă o privire scurtă. Văzându-l că schiţează un zâmbet şters, se înfurie. — N-o să se întâlnească cu nimeni! Pentru numele lui Dumnezeu, doar nu-i seamănă tatălui tău. A avut parte de o căsnicie minunată şi l-a iubit pe tata. — Atunci, probabil că va dori să se recăsătorească. N-ar fi o crimă. — Nu-mi vine să cred că poţi vorbi aşa, spuse Jan smulgându-şi degetele din mâna lui. Îl privea lung, cu ochii măriţi. Chiar crezi că mama mea o să se întâlnească cu alţi bărbaţi? Eşti bolnav! N-ai niciun strop de respect, pentru nimic! Şi, pe deasupra, n-o cunoşti pe mama. — Presupun că nu, draga mea, îi replică el pe un ton liniştitor. Dar cunosc oamenii, în general. Jan nu-i mai adresă niciun cuvânt. Parcurseră restul drumului în tăcere, ea furioasă, uitându-se fix pe geamul portierei. Ar fi fost în stare să jure pe un morman întreg de Biblii că mama ei va rămâne credincioasă memoriei soţului său pentru tot restul vieţii.

Bijuterii de Danielle Steel 1   Era atâta linişte în văzduh, sub soarele strălucitor de vară, încât se auzeau păsările şi orice sunet de la câţiva kilometri, în timp ce Sarah se uita împăcată pe fereastră. Domeniul era inteligent proiectat şi perfect îngrijit. Grădinile fuseseră amenajate de Le Nôtre, cel care proiectase şi Versailles-ul, copacii alcătuind o boltă verde deasupra parcului de la Château de la Meuze. Castelul însuşi avea o vechime de patru sute de ani şi Sarah, ducesă de Whitfield, trăia acolo de cincizeci şi doi de ani. Venise împreună cu William, când era încă abia o fetiţă şi zâmbi amintirilor în timp ce urmărea cum se hârjoneau în depărtare cei doi câini ai îngrijitorului. Zâmbetul se lărgi pe chipul ei când se gândi cât de mult se va bucura Max de cei doi tineri câini ciobăneşti. Îi dădea întotdeauna un sentiment de pace să stea acolo şi să privească domeniul la care trudiseră atât de mult. Îşi amintea lesne disperarea din timpul războiului, foametea nesfârşită, câmpurile despuiate de toate roadele pe care le-ar fi putut da. Fusese atât de greu atunci… atât de diferit… şi, ciudat, nu părea să se fi întâmplat cu atât de multă vreme în urmă… cincizeci de ani… o jumătate de secol. Îşi coborî privirea spre mâinile ei, spre cele două inele cu smaralde perfect pătrate, pe care le purta aproape întotdeauna şi tot o mai surprindea că erau mâini de femeie bătrână. Încă frumoase, graţioase, folositoare, slavă Domnului, dar, fără îndoială, mâinile unei femei de şaptezeci şi cinci de ani. Trăise bine şi mult; prea mult, se gândea uneori… prea mult timp fără William… şi totuşi veşnic mai era ceva de văzut, de făcut, ceva la care să te gândeşti, ceva de plănuit, copiii ei trebuiau încă supravegheaţi. Era mulţumită de viaţa pe care o dusese şi chiar şi acum nu avea senzaţia că totul se terminase, că se consumase totul. Mereu apărea o cotitură neaşteptată a drumului, un eveniment ce nu putea fi prevăzut şi care-i solicita atenţia. Era ciudat că ei încă aveau nevoie de ea, aveau nevoie de ea mai puţin decât credeau şi totuşi încă mai apelau la ea destul de des, spre a-i da impresia că e importantă pentru ei şi încă folositoare. Şi mai erau şi copiii lor. Zâmbi gândindu-se la ei şi rămase acolo, în picioare, aşteptând să-i vadă când apar. De acolo îi vedea când soseau… le vedea chipurile când zâmbeau, râdeau sau păreau enervaţi după ce coborau din maşini şi, plini de speranţe, îşi ridicau privirile spre ferestrele ei. Parcă ar fi ştiut întotdeauna că ea îi urmăreşte de acolo. Indiferent ce alte treburi ar fi avut în după-amiaza în care urmau să sosească, ea îşi găsea întotdeauna ceva de făcut în salonaşul elegant de la etaj, aşteptându-i. Şi chiar acum, după atâţia ani, când toţi erau mari, simţea acelaşi fior de nerăbdare să le vadă chipurile, să audă povestirile lor, să asculte problemele lor. Îşi făcea griji pentru ei şi îi iubea ca întotdeauna şi, într-un fel, fiecare din ei era o fărâmă din imensa dragoste pe care o împărţise cu William. Ce om minunat fusese el! Depăşise orice închipuire, orice vis! Chiar şi după război, era o forţă demnă de luat în seamă, un om pe care toţi cei care-l cunoscuseră şi-l vor aminti întotdeauna. Sarah se îndepărtă încet de la fereastră, trecând prin faţa căminului din marmură, unde se aşeza deseori în după amiezile reci de iarnă, stând pe gânduri, scriind bilete sau chiar câte o scrisoare unuia dintre copiii ei. Vorbea frecvent cu ei la telefon, la Paris, Londra, Roma, München, Madrid şi totuşi îi plăcea grozav să scrie. Stătea în picioare, privind o masă acoperită cu o bucată de brocart vechi, decolorat, un adevărat obiect de artă lucrat de mână pe care-l găsise cu ani în urmă la Veneţia. Atinse uşor fotografiile înrămate aşezate acolo, luând câte una, la întâmplare ca s-o privească mai bine; şi când se uita la ele, îşi amintea perfect momentul exact când fuseseră făcute… în ziua nunţii, când William râdea de o remarcă făcută de cineva şi ea ridicase privirea spre el, zâmbind sfioasă. Era atâta fericire în ochii aceia, atâta bucurie, încât crezuse că-i va exploda inima în ziua nunţii. Purta o rochie bej de dantelă şi satin, o pălărie de dantelă bej, foarte şic, cu o mică voaletă, iar în braţe avea un imens buchet de orhidee mici, de culoarea ceaiului. Se cununaseră în casa părinţilor ei, într-un cerc restrâns din care făceau parte doar cei mai buni prieteni ai părinţilor ei. La petrecerea care a urmat, liniştită şi foarte elegantă, au mai venit aproape o sută de prieteni. Fără domnişoare de onoare, fără cavaleri de onoare, fără un mare ospăţ de nuntă, fără exuberanţă tinerească. Doar sora ei o însoţise, îmbrăcată cu o rochie de satin albastru, frumos drapată, şi cu o pălărie uluitoare, creată special pentru ea de Lily Daché. Mama lor avea o rochie scurtă, verde ca smaraldul. Sarah zâmbi amintindu-şi… rochia mamei ei avea exact culoarea celor două superbe smaralde ale sale. Cât de fericită ar fi fost mama dacă ar fi apucat să le vadă! Mai erau şi alte fotografii, cu copiii când erau mici… una minunată, a lui Julian cu primul lui căţel… şi Phillip, care părea foarte matur, deşi avea doar opt sau nouă ani când se dusese prima dată la Eton. Una cu Isabelle, pe undeva, prin sudul Franţei, când avea zece ani şi ceva… şi cu amândoi în braţele lui Sarah, imediat după ce se născuseră. William făcuse toate fotografiile, luptându-se cu lacrimile ce-l podideau ori de câte ori o privea pe Sarah cu încă un nou născut în braţe. Şi Elizabeth… ce micuţă părea, lângă Phillip, într-o fotografie atât de îngălbenită că abia se mai distingeau figurile. Dar, ca întotdeauna, lui Sarah îi dădură lacrimile privind-o, copleşită de amintiri. Viaţa ei fusese bună şi plină, dar nu întotdeauna uşoară. Se uită mult timp la fotografii, retrăind momentele acelea, gândindu-se la fiecare dintre ei, croindu-şi încet drum printre amintiri, în timp ce încerca să le evite pe cele prea dureroase. Oftă, îndepărtându-se din nou, şi se duse înapoi să aştepte la uşile-fereastră dinspre terasă. Era graţioasă, înaltă, avea spatele drept şi îşi ţinea capul cu mândria şi eleganţa unei dansatoare. Avea părul alb ca neaua, deşi odinioară strălucea ca abanosul; ochii ei verzi, imenşi, aveau aceeaşi culoare intensă, închisă, ca smaraldele ei. Dintre copii, Isabelle îi moştenise ochii şi chiar şi ai ei nu erau la fel de închişi la culoare ca ai lui Sarah. Dar niciunul din ei nu avea puterea şi eleganţa ei, niciunul nu avea tăria pe care o avusese ea, dârzenia, forţa de a ţine piept la tot ce-i aşternuse viaţa în cale. Vieţile lor fuseseră mai uşoare decât a ei şi pentru asta era, într-un fel, foarte recunoscătoare. Pe de altă parte, se întreba uneori dacă atenţia ei permanentă nu le luase din vigoare, dacă nu cumva îi răsfăţase prea mult şi de aceea deveniseră mai slabi. Deşi nu se putea spune că Phillip era slab… sau Julian… sau Xavier… sau chiar Isabelle… Şi totuşi, Sarah avea ceva ce nu avea niciunul din ei, o tărie sufletească pură, care părea să emane din ea când o priveai. Când intra ea într-o încăpere, se simţea puterea aceea şi, cu voia sau fără voia ta, nu puteai să n-o respecţi. Şi William fusese la fel, dar mai expansiv, mai ostentativ în felul în care se bucura de viaţă şi în care îşi manifesta firea lui bună. Sarah fusese întotdeauna mai liniştită, cu excepţia ocaziilor când era cu William. El scotea la iveală tot ce era mai bun în ea. El îi dăduse totul, spunea ea adesea. Tot ceea ce îndrăgea, iubea sau avea cu adevărat nevoie. Zâmbi privind peste gazonul verde, amintindu-şi cum începuse totul. Parcă se petrecuse doar în urmă cu câteva ceasuri… cu câteva zile. Îi era imposibil să creadă că a doua zi va împlini şaptezeci şi cinci de ani. Copiii şi nepoţii veneau s-o sărbătorească, iar în ziua următoare urmau să vină sute de oameni celebri şi importanţi. Petrecerea i se părea şi acum o prostie, dar copiii insistaseră. Julian organizase totul şi chiar şi Phillip o sunase de şase ori de la Londra ca să se asigure că totul merge bine. Iar Xavier se jurase că oriunde ar fi, în Botswana sau în Brazilia, ori Dumnezeu ştie unde, va zbura cu avionul ca să ajungă la sărbătorirea ei. Acum îi aştepta la fereastră, aproape cu răsuflarea tăiată, simţind un fior de emoţie. Era îmbrăcată cu o rochie Chanel neagră, simplă, mai veche, dar splendid croită, un şirag de perle enorme perfect  asortate, pe care-l purta întotdeauna, lăsându-i muţi de admiraţie pe cei ce-l vedeau prima dată. Le primise după război şi dacă le-ar vinde acum ar lua pe ele peste două milioane de dolari. Dar Sarah nu se gândea la asta: ea le purta fiindcă ţinea la ele, fiindcă erau ale ei şi fiindcă William insistase să le păstreze. — Ducesa de Whitfield se cuvine să poarte asemenea perle, iubita mea, o tachinase el când le probase prima oară, peste un pulover vechi de-al lui pe care îl împrumutase ca să lucreze în grădină. Să fiu al naibii dacă ale mamei nu păreau nişte perle amărâte în comparaţie cu astea, comentase el. Ea râsese şi el o strânsese la piept şi o sărutase. Sarah Whitfield avea lucruri frumoase şi trăise o viaţă frumoasă. Şi era cu adevărat o persoană deosebită. Când în sfârşit îşi pierdu răbdarea şi dădu să plece de la fereastră, auzi prima maşină la ultima cotitură dinspre alee. Era o limuzină Rolls-Royce neagră, nesfârşită, cu geamuri atât de întunecate încât nu putea să vadă cine e înăuntru. Numai ea ştia, îi ştia perfect pe fiecare. Maşina se opri în faţa intrării principale a castelului, aproape sub fereastra ei şi când şoferul coborî, grăbindu-se să deschidă portiera, ea clătină din cap amuzată. Fiul ei cel mai mare avea o înfăţişare foarte distinsă, ca întotdeauna, şi foarte, foarte britanică, străduindu-se să nu se vadă cât de hărţuit era de femeia care coborî din maşină imediat după el. Purta o rochie de mătase albă şi pantofi Chanel; părul era tuns scurt, foarte şic, şi în soarele de vară sclipeau diamantele peste tot, pe unde putuse să şi le pună. Zâmbi din nou în sinea ei, întorcând spatele scenei de la fereastră. Era doar începutul unor zile grozave, interesante… Greu de crezut… nu putea să nu se întrebe ce părere ar fi avut William despre toate astea… despre toată agitaţia de la aniversarea ei de şaptezeci şi cinci de ani… Şaptezeci şi cinci de ani… atâţia ani, atât de curând… Parcă trecuseră doar câteva clipe de când începuse totul…