Danielle Steel carti

Promisiunea de Daniele Estelle CAPITOLUL 1   Un soare dulce, de dimineaţă le scaldă în lumină spatele în vreme' ce se dădeau jos de pe biciclete în faţă la „Eliot House“, din incinta Harvardului. Se opriră pentru o clipă să-şi zîmbească. Era în mai şi erau foarte tineri. Părul ei scurt strălucea în lumina soarelui, iar cînd privirea ei o întîlni pe-a lui, fata începu să rîdă. Ei, Doctore în Arhitectură, cum te simţi ? întreabă-mă în două săptămîni după ce-mi iau doctoratul. li întoarse zîmbetul în vreme ce-şi îndepărta o şuviţă de păr blond de pe frunte. Ducă-se dracului diploma, te întreb după noaptea trecută. Rînji din nou la el, iar tipul îi dădu repede una peste fund în joacă. Mişto. Dar cum te simţi dumneata, d-ră McAl- listu ? Mai poţi să mergi ? Săriră din nou pe biciclete acum, iaT ea întoarse capul, cu un răspuns sîcîitor. Dar tu poţi ? Şi cu asta dusă a fost, zburind departe, cu mult înaintea lui, pe bicicleta micuţă pe care i-o cum­părase de ziua ei doaT cu cîteva luni în urmă. Era' îndrăgostit de ea. Fusese îndrăgostit de ea dintot- deauna. Visase la ea toată viaţa. Şi o cunoştea de doi ani. Se simţea singur la Harvard înainte de asta, şi o bună parte din al doilea an de aspiranţă socotise că va fi la fel şi acolo. N-avea nevoie de Radcliffe sau Vassar sau Wellseley cu el în pat. Cunoscuse prea multe fete de astea la anii studenţiei şi, în ceea ce-1 privea pe Michael, tipelor ăstora le lipsea întotdea­una ceva. El voia ceva mai mult. Textură, sub­stanţă, suflet. Rezolvase problema foarte convena­bilă vara' trecută, cu o legătură cu una dintre prie­tenele mamei sale. Normal că mama sa n-a ştiut. Dar se distrase de minune. Era o femeie a naibii de atrăgătoare, în vîrstă de vreo treizeci de ani, mult mai tînărâ ca mama lui, fireşte, şi era ceva editor la „Vogue*. Dar totul nu fusese decît o distracţie. Pentru amîndoi. Nancy era altceva. Ştiuse asta din prima clipă în care o văzuse, în Galeriile de artă din Boston, unde erau expuse ta­blourile ei. Exista în fiecare o tentă de singurătate care.bîntuia fiecare peisaj al ei, iar oamenii pe care îi pictase aveau toţi un soi de tandreţe solitară ca- re-1 umpluse de milă şi-l făcuse să-şi dorească să ajungă de la ei la artistul care-i pictase. Iar ea stă­tuse acolo, purtînd în acea zi o beretă roşie şi o haină veche din piele de raton, cu o uşoară roşeaţă pe pielea delicată, din cauza mersului grăbit pro­babil pînâ la galeriile din Strada Charles cu ochii strălucind, cu faţa plină de viaţă. Nu dorise niciodată pînă atunci o femeie aşa cum o dorea pe ea. Cumpărase două tablouri de-ale ei şi o invitase la masă la Lockobar. Insă pentru rest a fost nevoie de mai mult timp. Nancy McAllistu nu era deloc grăbită să-şi dăruiască timpul sau inima. Fusese mult prea singură prea mult timp ca să cedeze uşor. La 19 ani era deja înţeleaptă şi cu­noscuse bine durerea. Durerea de a fi singur. Du­rerea de a fi părăsit. O torturase încă de cînd, co­pil fiind, fusese trimisă la orfelinat. Nu-şi putea aminti ziua în care mama ei o lăsase acolo, nu cu mult înainte de a muri. Dar îşi amintea frigul din săli. Mirosul de oameni străini. Zgomotele dimine­ţilor în care stătea întinsă în pat, luptîndu-se cu la­crimile. Avea sănşi amintească lucrurile astea toată viaţa. Mult timp, crezuse că nu va găsi nimic să umple golul din ea. Dar acum îl avea pe Michael. Legătura lor nu era uşoară, dar era solidă, bazată pe dragoste şi respect : fiecare scotocise în lumea lui, o întorsese pe dos, dar apăruse cu ceva frumos şi rar. Iar Michael nu era nici el un prost. Ştia' ce riscă îndrăgostindu-se de cineva „deosebit44 — aşa cum se exprima mama lui, cînd avea ocazia. Dar Nancy nu avea nimic „deosebit". Singurul lucru deosebit era că era pictoriţă, nu o simplă studentă. Nu mai era în perioada căutărilor, ci deja era ceea ce voia să fie şi spre deosebire de alte femei pe care le cu­noscuse, Nancy nu mai trecea în revistă candidaţi, ci-1 alesese pe bărbatul pe care-1 iubea. In doi ani n-o părăsise niciodată. Iar ea era sigură că n-o va face nicicînd, se cunoşteau prea bine unul pe altul. Oare ce-ar mai fi putut exista în viaţa lui, pe care ea să nu-1 ştie ? Ştia totul. Isprăvile nostime, secretele aiurite, visurile copilăriei, spaimele îngro­zitoare. Şi prin intermediul lui, Nancy ajunsese să-i respecte familia. Chiar şi pe maică-sa. Michael fusese născut într-o tradiţie, sortit din copilărie să moştenească un tron. Nu era ceva pe care să-l ia uşor sau pe seama căruia să glumească. Cîteodată chiar îl înspăimînta. Va fi oare în stare să facă faţă legendei ? Dar Nancy ştia că va fi. Bu­nicul lui, Richard Cotter, fusese arhitect, iar tatăl lui, 'la fel. Bunicul lui Michael fusese cel care fon­dase imperiul. însă numai joncţiunea afacerilor   Cotter cu averea Hillyard prin căsătoria părinţilor lui Michael, crease „Cotta-Hillyard“-ul de astăzi. Richard Cotter ştiuse să facă bani, insă banii Hil­lyard — bani vechi — fuseseră cei care să aducă cu ei ritualurile şi tradiţiile puterii. Asta era, din cînd în cînd, o povară greu de purtat, dar lui Mi­chael îi plăcea, iar Nancy o respecta. Ştia că într-o bună zi Michael va fi la cîrma firmei Cotter-Hil- lard.. La începutul legăturii lor, vorbeau numai de asta, iar mai tîrziu la fel, cînd şi-au dat seama cît de serioasă era legătura lor. Dar Michael ştia că o găsise pe cea capabilă să se descurce cu toate aces­tea, cu responsabilităţile familiei la fel de bine ca şi cu îndatoririle de'la serviri. Orfelinatul nu făcuse nimic ca s-o pregătească pe Nancy pentru rolul care avea să i se potrivească, după părerea lui Michael, însă munca părea să-i fie o a doua natură. O privea acum cu o infinită mîndrie, cum zbura înaintea lui, aşa de sigură pe sine, aşa de puter­nică, cu picioarele mici pedalînd cu hotărîre, cu bărbia peste umăr din cînd în cîndi ca să se uite la el şi să rîdă. Avu impulsul nebunesc să ţîşnească înainte, s-o ajungă şi s-o ia de pe bicicletă... acolo... pe iarbă... la fel ca noaptea trecută... la fel... însă îşi alungă gîndul din minte şi porni după ea. Hei, aşteaptă-mă, ticăloasă mică. • în cîteva clipe, era în acelaşi rînd cu ea, şi, în timp ce-şi continuau drumul, mai liniştiţi acum, Michael întinse o mină spre ea, în spaţiul îngust dintre amîndoi. Eşti foarte frumoasă azi, Nancy. Vocea lui sruna ca o mîngîiere în aerul de primă­vară şi în jurul lor lumea era proaspătă şi verde. Ştii cît de mult te iubesc ? O, să fie jumătate cît de iubesc eu, domnule Hillyard ? Asta dovedeşte cît de incultă eşti, d-ră Nancy Fancy-pants [1]. Ca întotdeauna, porecla o făcu să râdă, Michael o făcea întotdeauna fericită. Făcea nişte lucruri mi­nunate. Nancy începuse să gîndească astfel din prima clipă în care el intrase în galerie şi o ameninţase că se dezbracă la pielea goală dacă nu-i vinde toate tablourile.' Din întîmplare te iubesc de cel puţin şapte ori mai mult decît mă iubeşti tu. Aiurea. Rînji din nou spre el, cu nasul în vînt, şi iarăşi ţîşni înainte. Eu te iubesc mai mult, Michael. De unde ştii ? începuse^ să accelereze ritmul ca s-o ajungă. Mi-a spus mie Moş Crăciun. Şi cu asta dusă a fost din nou, iar de data asta Michael o lăsă să se ducă înainte pe poteca îngustă. . Era într-o dispoziţie sărbătorească şi-i plăcea să se uite la ea. Să vadă forma suplă a şoldurilor ei în blugi, talia subţire, umerii mici gătiţi cu un şal roşu legat lejer în jurul lor, şi părul negru şi stră­lucitor fluturând în vînt. Ar fi putut să se uite la ea ani de-a rîndul fără să se sature. De fapt, chiar asta avea de gînd să facă. Ceea ce-i aduse aminte de... Avusese de gînd toată dimineaţa să vorbească cu ea despre asta. Iarăşi micşoră distanţa dintre ei şi o bătu uşurel pe umăr : Scuzaţi-mă, d-ră Hillyard. Ea avu o mică trerărire la auzul numelui, dar apoi îi zîmbi timid, cu toată lumina soarelui re­vărsată pe faţă. Dacă se uita atent, el îi putea diş   tinge pistruii extrem de mici, aproape ca un praf de aur lăsat de spiriduşi pe pielea ei sidefie. Şi cum ziceam... d-nă Hillyard... Rosti cuvîntul cu o plăcere infinită. Aşteptase asta timp de doi ani. Nu crezi că forţezi puţin lucriurile, Michael ? Vocea îi suna şovăitoare, aproape înspăimîntată. El nu vorbise încă cu Marion. Aşa că nu conta ce hotărîseră el şi cu Nancy între ei. Nu forţez nimic. Mă gîndeam s-o facem de azi în două săptămîni. Imediat după absolvire. De mult se hotărîseră la o nuntă mică, în cerc restrîns. Nancy nu avea familie, iar Michael voia să împartă bucuria momentului cu Nancy, fără so­coteli făcute pentru o mie de invitaţi şi fără ar­mate de fotografi de la o mie şi una de ziare. De fapt, mă gîndeam să mă duc la New York ca să discut asta cu Marion chiar astă seară. Astă seară ? Se ptuea distinge ecoul unei spaime în cuvinte. Fata lăsă bicicleta să încetinească şi apoi să se oprească. El răspunse cu o înclinare* a capului, iar figura fetei deveni gînditoare în timp ce privea peste dealurile pline de verdeaţă din jurul lor. Şi ce crezi că are să spună ? Se temea să se uite la el. Se temea să şi asculte. Da, fireşte. Chiar eşti îngrijorată ? 8 J Dar era o întrebare stupidă şi amîndoi ştiau asta. Aveau destule motive de îngrijorare. Marion nu era o femeie suavă ca o floare. Era mr.-na lui Michael şi nu era mai tandră decît „Titanicul". Era o fe­meie puternică, hotărîtă, concretă, de oţel. Se ocu­pase de toate treburile din familie după ce-a murit tatăl ei şi continuase cu şi mai multă hotărîre după moartea soţului ei. Nimic nu o putea opri pe Marion Hillyard.' Nimic şi în orice caz nu o puştoaică şi nici măcar unicul ei fiu. Dacă nu voia ca ei să se căsătorească, pentru nimic în lume n-avea să-i fe-   ricească cu acel „daa de care Michael se prefăcea aşa de sigur. Iar Nancy ştia exact ce credea Marion Hillyard despre ea. Marion nu ascunsese niciodată ceea «e simţea sau, cel puţin, nu din momentul în care-şi dăduse seama că pasiunea „prostească" a lui Michael pen­tru „pictoriţa aia“ ar putea fi ceva cît se poate de serios. L-a chemat pe Michael la New York şi l-a rugat cu blîndeţe şi cu dulceaţă, i-a zîmbit plină de farmec, după care a izbucnit mînioasă, amenin- ţîndu-1 şi ispitindu-1, tunînd şi fulgerînd. După care s-a resemnat sau a dat impresia c-o face. Michael a luat asta drept un semn bun, dar Nancy nu era de aceeaşi părere. Avea senzaţia că Marion ştia ce face, şi că1 în prezent se hotărîse să ignore „situaţia". Nu erau făcute invitaţii, nu erau rostite acuzaţii, scuzele pentru cele spuse în trecut lui Michael n-aveau să vină niciodată, dar în ace­laşi timp nu se mai iveau probleme noi. Pentru ea, Nancy era surprinsă să-şi dea seama cît de mult o durea asta. Neavînd o familie proprie, îşi făcuse în­totdeauna vise ciudate despre Marion. Că ar fi pu­tut fi prietene, că Marion ar fi plăcut-o, ea şi cu Marion ducîndu-se să facă cumpărături pentru Mi­chael... Marion devenind... mama pe care n-o avu­sese şi n-o cunoscuse niciodată. Dar Marion nu in­tra prea uşor în pielea unui asemenea personaj. în doi ani, Nancy avusese destule ocazii să înţeleagă asta. Numai Michael se încăpăţîna să susţină că maică-sa o să se facă femeie cumsecade,- că odată pusă în faţa inevitabilului, o să-l accepte şi o să fie prieteni la cataramă.                                                               t Dar Nancy nu era niciodată sigură de asta. Il si­lise chiar pe Michael să se gîndească şi la posibili­tatea ca Marion să n-o accepte nici în ruptul capu­lui, să nu fie în nici un oaz de acord cu căsătoria. Şi atunci ?...   „Atunci sărim in maşină şi-i dăm drumul spre cel mai apropiat judecător de pace. Avem amîndoi vîrsta, ştii doar“. Nancy ^îmbise atunci la gîndul unei soluţii atît de simple, deşi în mintea ei ştia că fiu va fi nicio­dată aşa de uşor. Dar ce conta ? După doi ani îm­preună, se simţeau oricum căsătoriţi. Stătură tăcuţi o clipă extraordinar de lungă ad- mirînd priveliştea, apoi Michael luă mina fetei. Te iubesc, Nancy ! Şi eu te iubesc ! Se uită la el îngrijorată, iar el reduse privirea la tăcere cu un sărut. Insă nimic nu putea reduce la tăcere gindurile şi întrebările pe care şi le puneau amîndoi. Nimic, decît întîlnirea cu Marion. Nancy îşi lăsă bicicleta să cadă şi, cu un suspin, se cuibări în braţele lui Michael. Aş fi vrut să fie mai uşor, Michael! O să fie ! Ai să vezi. Acuma haide. Ii dăm drumul sau ai de gînd să stăm aici toată ziua ? Din nou îi dădu una peste fund," iar ea zîmbi vă- zîndu-1 că ridică bicicleta în locul ei. într-o clipă erau din nou la drum, rîzînd şi jucîndu-se şi cîn- tînd, prefăcîndu-se că Marion nu mai există. Dar exista. Şi aşa avea să fie întotdeauna. Marion era mai mult o instituţie decît o femeie. în viaţa lui" Michael în orice caz. Şi acum în a lui Nancy. Soarele se înălţase şi mai mult pe cer în vreme ce pedalau pe drumul de ţară mergînd în rind sau unul în faţa altuia, într-o clipă sîcîindu-se reci­proc, pentru ca-n clipa următoare să devină tăcuţi şi gînditori. Era aproape de amiază rind ajunseseră la Revers Beach şi văzură o figură cunoscută îna- intind spre ei. Era Ben Avery, din nou cu o tipă lîngă el. Iarăşi o blondă cu picioare lungi. Toate arătau a prinţese care se întorc acasă şi mult dintre ele chiar erau. Salut, voi ăia doi. Mergeţi la bîlci ? Ben rînji la ei şi apoi cu o mişcare uşoară a mîi- nii o prezentă pe Jeanette. Schimbară saluturi cu toţii, iar Nancy îşi duse mîna streaşină la ochi ca să se uite înainte spre bîici. Pînă la el mai erau cî- teva intersecţii. Merită să ne oprim ? —: La dracu, sigur că merită ! noi am cîştigat un cîine roz, adăugă, arătînd spre fiinţa oribilă din co­şul lui Jeanette, plus o ţestoasă verde pe care o fi pierdut-o cineva şi două căni de bere. în afară de asta, au porumb copt care-i grozav. Gata, mă au de muşteriu ! Michael îi aruncă o privire lui Nancy şi zîmbi. Mergem şi noi ? Sigur ! Voi doi vă întoarceţi acasă deja ? Dar îşi dădu şi singură seama că da. Ben avea o privire pe care Nancy o mai văzuse la el şi ştia ce înseamnă, iar Jeanette nu părea să aibă ceva împotrivă. Nancy îşi zîmbi sieşi uitîndu-se la ei. Da, am fost în oraş încă de la şase dimineaţa. Sînt la pămînt. Apropo, ce program aveţi voi doi pentru diseară ? Ny vă opriţi la mine să luaţi o pizza ? Camera lui Ben era cu vreo două uşi înaintea camerei lui Mike. Ce program avem pentru diseară, senor ? . Nancy îl privi pe Michael cu un zîmebt larg, dar el clătină din cap. Am nişte treburi de rezolvat noaptea asta. Poate altădată ! Asta-i aminti repede fetei de întîlnirea cu Ma­rion. O.K. Salve ! Ben şi Jeanette le făcură cu mîna şi dispărură, în vreme ce Nancy îl fixa pe Michael. Chiar"ai de gînd să te duci s-o vezi în noaptea asta ? Da ! Şi nu-ţj mai face griji. Totul o să fie bine. Apropo, mama a zis că e angajat în slujba pe care o voia. Ben ? Nancy îl privi întrebător în vreme ce începuseră să pedaleze spre bîlci. Da ! O să începem în acelaşi timp. în domenii diferite, dar începem în aceeaşi zi. Mike părea încîntat. îl cunoştea pe Ben din pri­mii ani de şcoală şi se aveau ca fraţii. Ben ştie ? Michael clătină din cap, zîmbind misterios. M-am gîndit să-i las bucuria să afle veştile oficial. N-am vrut să i-o stric. Nancy îi zîmbi. Eşti un timp cumsecade şi te iubesc, Hillyard. Mulţumesc, d-ră H. Termină, Michael. îşi dorea numele ăsta prea mult ca să suporte să-l audă rostit în răspăr, fie şi numai de Michael. Nu termin. Şi-ai face mai bine să încerci să te obişnuieşti cu el. Devenise deodată serios. O să încerc. Cînd o să fie timpul. Dar pînă atunci „d-ra McAllistu“ merge încă foarte bine. Pînă peste două săptămîni, ca să fim exacţi. Dă-i drumul, hai să vedem care ajunge mai re­pede. Zvîcniseră înainte, unul lîngă altul, gîfîind şi ri- zînd. Michael ajunse la intrarea în bîlci cu exact de secunde înaintea ei. Dar amîndoi erau bron­zaţi şi sănătoţi şi nepăsători. Ei bine, domnule, unde mergem mai întîi ? Dar ghicise deja şi avea dreptate. La porumb, fireşte. Mai era nevoie să întrebi ? .Nu prea ! ' Lăsară bicicletele lîngă un copac, ştiind că-n oră­şelul ăsta adormit nu le va fura nimeni şi plecară, braţ la braţ. Zece minute mai tîrziu erau veseli şi fericiţi, picurînd unt peste porumbul pe care-1 mîn- cau, apoi îndopîndu-se cu cîrnăciori şi luînd înghi­ţituri mici dintr-o bere rece ca gheaţa. Nancy în­cheie ospăţul cu un rotogol imens de vată de zahăr. Cum poţi să mănînci aşa ceva ? Uşor. E delicioasă ! Bolborosise cuvintele prin ceva lipicios şi roz, dar avea figura încîntată a unei puştoaice de cinci ani. Ţi-am mai spus vreodată că eşti frumoasă ? Se strîmbă la el, cu faţa plină de urme roz Mi­chael scoase batista şi o şterse pe barbă. Dacă te-ai şterge puţin am putea să ne facem o poză. Da ! Unde ? Se aplecă să înfulece încă un nor roz, şi nasu-i dispăru iarăşi. Eşti groaznică. Acolo ! Arătă spre o ghereită unde-şi puteau băga cape­tele prin nişte găuri rotunde şi să-şi facă fotografii în diverse costume bizare. Rătăcind de colo pînă colo, au ales costumele de Rhet Butler şi Scarlet O’Hara. Şi, ciudat, nici un erau caraghioşi în poză. Chipull ui Nancy arăta su­perb deasupra costumului pictat cu deosebită grijă. Frumuseţea delicată a figurii ei şi regularitatea trăsăturilor se potriveau perfect cu rochia mai mult decît feminină a frumoasei sudiste. Iar Michael arăta ca un tînăr craidon. Fotograful le înmînă poza şi-şi primi dolarul. Ar trebui s-o păstrez, aşa de bine arătaţi amîndoi. Mulţumim ! Pe Nancy complimentul o impresionase, dar Mi­chael zîmbise numai. Era întotdeauna al naibii de mlndru de ea. încă dquă săptămîni numai şi... Dar trăgîndu-1 puternic de mînecă Nancy îl smulse din visarea lui cu ochii deschişi. Uite, acolo ! Acolo, unde se aruncă cu cercul. Întotdeauna îşi dorise să se joace şi la asta la bîlci, cîrud era mică, dar călugăriţele de la orfelinat spuneau totdeauna că e prea scump. Putem ? Dar bineînţeles, draga mea ! Ii făcu o plecăciune adîncă, îi oferi braţul şi în­cepu să meargă agale spre ghereta respectivă. Dar Nancy era mult prea nerăbdătoare ca să suporte să meargă în pas de plimbare. Aproape că sărea ca un copil, iar nerăbdarea ei îl încînta. Putem s-o facem chiar acum ? Sigur, iubito ! Puse un dolar pe tejghea, iar omul îi înmînă fetei de patru ori mai multe cercuri ca de obicei. Cei mai mulţi clienţi plăteau doar un sfert. Dar nu se pricepea să arunce, aşa că nu-i reuşi nici o încercare. Michael privea amuzat. Pentru care premiu te chinui atîta ? Pentru mărgele. Ochii îi străluceau ca la un copil, iar răspunsul nu era cu mult mai mult decît o şoaptă. N-am avut niciodată un şirag dintr-ăsta, ieftin şi ţipător.^ Era singurul lucru pe care şi-l dorise încă de cînd era copil. Ceva strălucitor, sclipitor şi frivol. Eşti uşor de satisfăcut, iubita mea. Sigur nu vrei mai degrabă căţeluşul roz ? Era exact ca cel pe care-1 avusese Jeanette în co- şuleţ, dar Nancy clătină din cap, hotărîtă. Mărgelele ! Dorinţa ta e lege pentru mine. Şi toate cele trei cercuri pe care le aruncă au că­zut exact la ţintă. Cu un zîmbet, omul din spatele tejghelei le dădu mărgelele, iar Michael le petrecu repede în jurul gîtului ei. Voila, mademoiselle. Sînt ale tale. Dar nu crezi că e cazul să încheiem o asigurare pentru ele ? N-ai vrea să nu mai rîzi de mărgelele mele ? Părerea mea e că sînt minunate. Le atinse uşurel, bucuroasă să ştie că-i scînteiau acum la gît. Părerea mea e că tu eşti minunată. Altceva ce-ţi mai doreşte inima ? Multă vată de zahăr ! îi cumpără din nou vată înfăşurată pe băţ şi por­niră încet-încet spre biciclete. Ai obosit ? Nu prea ! Vrei să mergem ceva mai încolo ? E un locşor simpatic undeva, în faţă. Putem să stăm puţin şi să ascultăm zgomotul valurilor. E superb. Se urcară pe biciclete şi-i dădură drumul din nou, dar de-această dată în linişte. Atmosfera de carna­val dispăruse, şi erau acum amîndoi pierduţi în gîn- durile proprii. Michael începuse să-şi dorească să fie din nou în pat, iar Nancy n-avea nimic împo­trivă. Se apropiau de Nahant cînd ea zări locşorul de care-i vorbise, la capătul unei limbi de pămînt, sub un copac bătrîn. Nancy fu bucuroasă că excursia lor avea un asemenea sfîrşit. O, Michael, ce frtimos e. Nu-i aşa ? Se aşezară pe un petic de iarbă, chiar deasupra locului unde încăpea o limbă îngustă de nisip. La distanţă se vedea valurile spărgîndu-se încet de un relif care se găsea imediat sub suprafaţa apei. . — Mi-am dorit întotdeauna să te aduc aici. Mă bucur că ai făcut-o. • Stăteau tăcuţi, ţinîndu-se de mînâ, cînd deodată Nancy sări în picioare. Ce-i ? Vreau să fac ceva. Uite colo, în tufiş. Nu, prostule. Nu asta. Începuse să alerge pe plajă, spre nu ştiu ce ţintă. El se ridică alene, urmînd-o încet şi întrebîndu-se ce-i mai trecea prin minte. Nancy se opri lîngă o stîncă mare şi încercă din toate puterile s-o clin­tească, dar fără succes. Hei, prostuţo, lasă-mă pe mine. Ce vrei să faci cu ea ? Era intrigat. Vreau numai s-o mişc puţin... aşa. Cedase sub împingerea hotărită a lui Michael şi se rostogolise ceva mai încolo, dezvăluind o adânci­tură umedă în nisip. Repede, Nancy îşi scoase măr- geluşele albastre de la gît, închise ochii ţinîndu-le strîns în mină cîteva clipe, apoi le dădu drumul în nisipul de sub stîncă. O. K. pune-o la loc. Peste mărgele ? Ea încuviinţă, fără să-şi dezlipească privirea de la sticla albastră şi scînteietoare. Mărgelele au să fie legătura dintre noi, legătura spirituală dintre noi. Fie ca ea să dureze atîta timp cît ele stau îngropate aici, atîta timp cît vor fi aci şi stîncă asta şi copacii de acolo. în regulă ? în regulă. Zîmbi cu blîndeţe. Am devenit foarte romantici. Ei de ce nu ? Dacă eşti destul de norocos să simţi iubirea, sărbătoreşte-o. Fă-i o casă, fă-i un templu. Ai. dreptate. Ai absolută drfeptate. In regulă, asta să-i fie casa. Acum, hai să facem o promisiune. Eu promit să nu uit niciodată ce-i aici sau de ce-i aici. E rîn- dul tău acum. Ea-i atinse mina şi din nou tînărul privi în jos •pre ea, zîmbind. Niciodată n-o iubise mai mult. Iar eu promit... Promit să nu-ţi spun niciodată adio... Şi apoi, fără nici un motiv, începură să rîdă. Pen­tru că era bine să fii tînăr, să fii romantic, să fii ohiar şi excesiv de sentimental. De fapt, toată ziua fusese bine. Să ne întoarcem acum ? Ea încuviinţă cu o mişcare a capului şi porniră mînă în mînă spre locul unde^şi lăsaseră bicicletele. Două ore mai tîrziu erau înapoi în apartamentul minuscul al lui Nancy, pe Spark Street, lîngă uni­versitate. Mike se uită în jur şi, întinzîndu-şi som­noros pe canapea îşi dădu încă o dată seama cît de mult îi plăcea apartamentul ei, pe care-1 considera oa un adevărat cămin pentru el. Singurul cămin adevărat pe care-1 cunoscuse vreodată. în apartamentul imens al mamei lui nu se sim­ţise niciodată ca acasă, dar în locşorul ăsta, da. Avea în el toate minunatele tente de căldură ale lui Nancy. Tablourile pe care le picta în decursul ani­lor, culorile calde, pămînteşti, pe care le alesese pentru lucrurile din casă, canapeaua de un maro plăcut, catifelat, armonizînd perfect cu pătura de lînă pe care o cumpărase de la o prietenă. întotdeauna erau flori peste tot, laolaltă cu pan­sele din ghivece, de care ea avea aşa de multă grijă. Şi măsuţa albă, din marmură, fără nici o pată, pe care mîncau. Şi în sfîrşit, patul de alamă, pe care au făcut dragoste... Ştii ce mult îmi place locul ăsta, Nancy ? ştiu. Ea Privi în jur, cu nostalgia aproape. Şi mie-nti place. Ce-o să facem cu el cînd o să ne căsătorim ? C) să luăm toate lucrurile astea grozave ale tale la New York şi o să găsim o căsuţă conforta­bilă pentru ele. DeocJa^ăi ceva-i atrase atenţia. Ce-i asta ? Ceva nou ? Se uita la şevaletul ei, pe care se găsea un tablou aflat î*ică în stadiul de început, daT care, oricum, promitea. Reprezenta un peisaj cu cîmpie şi copaci şi, apropiindu^se Michael distinse şi un băieţel, as­cuns în copac, legănîndu-şi picioarele. Dar o să se mai vadă cînd ai să faci şi frun­zele ? Poate. Dar în orice caz, noi o să ştim că-i acolo. îţi place ? Ochii ei străluciră cînd îi întîlniră pe-ai lui şi ci­tiră în ei încuviinţarea. întotdeauna înţelegea per­fect ceea ce picta ea. îmi place la nebunie. Atunci o să ţi-1 fac cadou la nuntă — cînd o să fie gata. Perfect. Ne-am înţeles. Şi pentru că veni vorba de cadouri de nuntă... Se uită la ceas. Era deja ora cinci, iar el voia să fie la aeroport la şase. Trebuie să plec. Trebuie neapărat să te duci în noaptea asta ? Pa. E important. O să fiu înapoi în cîteva ore. Am să fiu la Marion pe la şapte şi jumătate sau pe la opt, în funcţie de traficul în New York. Pot să prind ultima cursă înapoi, la unsprezece, aşa că o să ajung acasă pe la miezul nopţii. E-n regulă ? E-n regulă. Dar încă ezita. Nu-i plăcea să ştie că el pleacă. Dorea din tot sufletul să-l oprească şi nici măcar nu ştia de ce. Sper că o să fie bine. Ştiu că o să fie bine. Dar amîndoi ştiau că Marion făcea numai ce voia ea, asculta numai ce voia să audă şi înţelegea nu­mai ce-i convenea. Şi totuşi, într-un fel sau altul, Michael simţea că au s-o convingă. Trebuiau s-o facă. Trebuia s-o aibă pe Nancy. Indiferent de preţ. O cuprinse în braţe încă o dată, apoi îşi petrecu cravata pe după gulerul cămăşii sport pe care o purta şi înşfăcă o jachetă uşoară de pe spătarul unui scaun. O lăsase acolo de dimineaţă. Ştia că va fi foarte cald la New York, dar mai ştia că trebuie să apară în faţa lui Marion cu haină şi cravată. Asta era esenţial. Marion nu-i tolera pe „hippy“ sau pe oamenii nimănui... ca Nancy. Amîndoi ştiau ce-i aşteaptă cînd se sărutară de rămas bun în uşă. Succes. Te iubesc. Mult timp, Nancy rămase în apartamentul tăcut, uitîndu-se la fotografia pe care şi-o făcuseră la bîlci. Rhett şi Scarlefct, îndrăgostiţii nemuritori, în cos­tumele lor caraghioase, pictate pe lemn, cu capetele vîrîte prin găuri. Dar nu erau caraghioşf. Erau fericiţi. Se întrebă dacă Marion ar înţelege una ca asta, dacă şi-ar da seama de diferenţa dintre „fericit" şi „caraghios11, dintre real şi imaginar. Se întrebă dacă nu cumva Marion n-ar fi înţeles nimic. CAPITOLUL 2 Masa din sufragerie strălucea ca suprafaţa unui lac. Perfecţiunea ei scânteietoare era stricată numai la un capăt unde, în faţa unui singur scaun era aşe­zat un şerveţel sidefiu, irlandez, alături de o farfu­rie de porţelan pictată cu auriu şi albastru, pusă ca ornament. Lîngă farfurie era un serviciu de cafea de argint şi un clopoţel mic, tot de argint cu desene şi ornamente. Marion Hillyard se rezemă pe spătarul scaunului cu un suspin, în vreme ce trăgea un fum din ţigara pe care abia o aprinsese. Era dbosită azi. Duminicile o oboseau întotdeauna. Câteodată avea impresia că muncea mai mult acasă decît la birou. întotdeauna petrecea duminicile răspunzând la corespondenţa ei personală, uitîndu^se peste notele de plată păstrate de bucătar sau de menajeră, făcînd lista cu ceea ce observase că trebuie reparat prin casă sau cu obiec­tele de care avea nevoie ca să-şi completeze garde­roba, sau planificînd meniurile pentru săptămîna care urma. Era o muncă obositoare, dar o făcea de ani de zile, chiar înainte să fi început să conducă afacerile companiei Cotter-Hillyard. După ce preluase munca soţului ei, îşi petrecea fiecare duminică suprave­ghind servitorii şi avînd grijă de Michael în ziua liberă a doicii. Amintirea asta o făcu să zîmbească şi să închidă ochii pentru cîteva clipe. Acele duminici i-au fost dragi : cîteva ore cu el fără nimeni care să se ames­tece, nimeni care să i-1 ia. Duminicile nu-i mai erau acum aşa. Nu-i mai erau aşa de ani de zile. O la­crimă mică dar strălucitoare i se strecură printre gene, aşa cum stătea acolo, liniştită, pe scaun, vă- zîndu-1 cu ochii minţii aşa cum fusese cu optspre­zece ani înainte : un băieţaş de abia şase ani, şi al ei în întregime. Cî<t de mult îl iubea. Ar fi făcut orice pentru el. Şi făcuse. Menţinuse un imperiu pentru el, purtase moştenirea de la o generaţie la alta. Era darul ei cel mai de preţ pentru Michael. Compania Cotter-Hillyard. Şi aşa ajunsese să-şi iu­bească meseria aproape tot atît de mult cît îşi iubea fiul. Eşti frumoasă, mamă ! Ochii ei se deschiseră repede, surprinşi, ca să-l vadă stînd acolo, în uşa boltită a sufrageriei bogat lambrisată. Vederea lui aproape că o făcu să plîngă. Ar fi dorit să-l îmbrăţişeze, cum făcea mereu în urmă cu acei 18 ani, dar în loc de asta îi zîmbi nu­mai, liniştit, fiului ei. Nu te-am auzit cînd ai intrat. Nu l-a invitat să se apropie, nu i-a arătat în nici un fel ceea ce simţea. Nimeni nu ştia niciodată, cînd era vorba de Marion, ce se petrecea înăuntru. Am folosit cheia mea. Pot să intru ? Sigur. Vrei desert ? Michael păşi încet în. cameră, cu un mic surîs nervos pe buze şi apoi, ca un copil, îi cercetă scru­tător farfuria. Hm... ce e ? După cît se vede, e cu ciocolată, nu ? Ea chicoti şi încuviinţă cu o mişcare a capului. N-o să se maturizeze niciodată. în anumite privinţe, în orice caz. Profiterol. Vrei şi tu ? Mattie e încă în ca­meră. începură amîndoi să rîdă de ceea ce ştiau că are toate şansele să fie adevărat. Marion se întinse după clopoţel. Mattie apăru într-o clipă. Purta o uniformă nea­gră şt un şirag de mărgele la gît. Era palidă, însă în putere. Toată viaţa întreţinuse şi adusese şi fă­cuse diverse pentru alţii, cu numai o duminică   scurtă pe care s-o poată numi a ei cu care — in clipa cînd ziua mult-dorită şi invidiată la alţii îi' aparţinea cu desăvîrşire — de cele mai multe, ori nu prea avea ce face. Da, doamnă ? Cafea pentru d-1 Hillyard, Mattie. Şi... dragă vrei şi desert ? El clătină din cap. Numai cafea atunci ! Da doamnă ! Pentru o clipă, Michael se întrebă, aşa cum mai făcuse de multe ori, de ce mama lui nu mulţumea niciodată servitorilor. Ca şi cum ar fi fost născuţi ca s-o servească. Dar la urma urmei ştia că exact aşa gmdea mama lui. Dintotdeauna trăise înconju­rată de servitori şi de secretari şi de toate ajutoa­rele posibile. Avusese o copilărie, apoi o tinereţe singuratică, dar confortabilă. Mama ei murise cînd avea trei ani, într-un accident, cu singurul frate al lui Marion, moştenitorul tronului Cotter. Accidentul a lăsat-o numai pe Marion să devină un înlocuitor de fire. Iar ea exact asta făcuse. Şi_ cum e cu şcoala ? Aproape că-i gata, salvă Domnului. încă două săptămîni. Ştiu. Sînt foarte mîndră de tine. E minunat să-ţi fi dat doctoratul, mai ales în arhitectură. Pentru anumite motive, cuvintele îl făcură să do­rească să-i răspundă cu un : „O, mamă“, aşa cum făcea cînd avea nouă ani. O să luăm legătura cu tînărul Avery săptă- mîna asta, cu privire la post. Nu i-ai spus nimic, nu ? Părea mai mult curioasă decît severă : în reali­tate nu-i păsa. Socotise că-i mai degrabă o copilă­rie părerea lui Michael că era aşa de important să se facă o surpriză lui Ben.   Nu, nu i-am spus. O sa se bucure foarte mult. Atîta cît e cazul. E un post excelent. îl merită ! Sper. Niciodată nu ceda nici un milimetru. Dar tu ? Eşti gata să începi ? Biroul tău va fi terminat săptămîna viitoare. Ochii îi scînteiară. la gîndul biroului. Era exce­lent făcut, lambrisat cu lemn aşa cum fusese şi al tatălui lui, cu gravuri care aparţinuseră chiar ta­tălui ei, o impresionantă canapea de piele şi scaune şi mobilier în stil Georgian. Se gîndise la tot la Londra, în concediu. Arată într-adevăr splendid, dragul meu. Bine. îi zîmbi. Aş avea cîteva lucruri pe care aş vrea să le înrămez, dar am să aştept să arunc întîi o privire la decor. N-o să fie nevoie. Am tot ce-ţi trebuie pentru pereţi. Şi el avea. Picturile lui Nancy. Acum era un foc ciudat în privirile lui şi un aer de aşteptare atentă, de pîndă în ai ei. Observase fără îndoială ceva pe figura tlnărului. Mamă... Se aşezase lîngă ea acum, dar fu nevoit să între­rupă. Cu un suspin, îşi întinse picioarele în vreme ce Mattie intra cu cafeaua. Mulţumesc, Mattie. Bine-aţi venit, d-le Hillyard. îi zîmbi, călduros ca întotdeauna. Poate pentru că era mereu drăguţ cu ea, ca şi cum i-ar fi displă­cut s-o deranjeze, nu ca... Altceva, doamnă ? Nu. Sau, de fapt... Michael, nu vrei să ne mu­tăm în bibliotecă ? Ba da. Poate că ar fi fost mai uşor să stea de vorbă acolo. Sufrageria mamei lui îi amintea întotdeauna de sălile de bal pe care le văzuse în case străvechi. Nu părea să favorizeze conversaţia intimă şi în nici un caz tentativele blînde convingere.- Se ridică şi o urmă pe maică-sa afară din ca­meră, în josul treptelor acoperite cu un covor moale şi apoi în bibliotecă, imediat pe stînga. Biblioteca avea o privelişte splendidă asupra lui Five Avenue şi a unei părţi destul de mari din Cen­tral Park, dar- mai avea şi un foc bun şi doi pereţi acoperiţi de cărţi. Cel de-al patrulea perete era do­minat de un portret al tatălui lui Michael însă era unul care-i plăcea, unul în care tatăl lui părea blînd şi apropiat — o persoană pe care ţi-ai putea dori s-o cunoşti. Copil fiind, obişnuia să vină şi să se uite la. por­tret. Mamă-sa îl găsise aşa odată şi-i spusese că-i o prostie ce face. Dar mai tîrziu o văzuse plîngînd în acea cameră şi privind ţintă la portret, aşa cum fă­cuse şi el. Mama lui se insta'lă în locul ei obişnuit, un foto­liu stil Ludovic XV acoperit cu damasc bej, cu faţa spre foc. în seara aceea rochia ei avea aproape ace­eaşi culoare şi, pentru o clipă, cînd focul se înteţi puţin, Michael avu impresia că e într-adevăr fru­moasă. Fusese odată, şi nu cu multă vreme în urmă. Acum avea 57 de ani. Michael se născuse cînd avea 33. Nu avusese timp de copii înainte. Şi era foarte frumoasă atunci. Avusese acelaşi păr de un blond bogat, culoarea mierii, dar acum încărunţea, iar tră­săturile nu-i mai erau pline de viaţă. Altceva era întipărit pe ele acum. Mai cu seamă preocuparea. Iar ochii, odată albaştri ca cerul, deveniseră şi ei centişii aproape. Ca şi cum venise în sfîrşit iarna. Am senzaţia că ai venit să discutăm ceva im­portant, Michael. S-a întâmplat ceva ? Lăsase pe cineva gravidă ? îşi făcuse praf ma­şina ? Rănise pe cineva ? Nimic nu era ireparabil, dacă-i spunea. Era mulţumită că apelase la ea. Nu, nu s-a întîmplat nimic. Dar am ceva de discutat cu tine. Greşit. începu să se teamă aproape vizibil de propriile lui cuvinte. Auzi, să discute. Ar fi trebuit să-i spună că are ceva să-i comunice, nu să discute cu ea. La naiba. Cred că e cazul să fim sinceri unul cu altul. Vorbeşti de parcă de obicei n-am fi. în legătură cu anumite lucruri nu sîntem. Tot trupul îi era încordat acum şi se întinsese înainte, abia stînd pe scaun dîndu-şi seama că din perete tatăl său privea peste umărul lui. Nu sîntem sinceri în ceea ce o priveşte pe Nancy, mamă. Nancy ? Părea consternată. în clipa aceea, Mike ar fi vrut să sară de pe scaun şi s-o plesnească. Nu putea să sufere felul în care îi pronunţa numele. Ca şi cum ar fi fost una dintre servitoare. Nancy McAllister. Prietena mea. A, da. Urmă o pauză interminabilă, în oare ea mută mi­cuţa linguriţă smălţuită dintr-un loc într-altul pe farfurioara ceştii de cafea. Şi în ce fel nu sîntem sinceri în ceea ce o pri­veşte pe Nancy ? Ochii ei erau umbriţi acum de o peliculă de gheaţă cenuşie. Te prefaci că nu există. Iar eu încerc să nu te sîcîi cu asta. Dar adevărul este, mamă... că am de gînd să mă însor cu ea.              , Trase din nou aer în piept şi se afundă In scaun. Şi asta peste două săptămîni. înţeleg.   Marion Hillyard era perfect calmă. Ochii nu-i se mişcau, nici mîinile, nici faţa. Nimic. Aş putea să ştiu de ce ? E gravidă ? Fireşte că nu. Ce noroc. Atunci de ce, dacă-mi este permis să întreb, te însori cu ea ? Şi de ce în două săptă- mîni ? Pentru că sînt absolvent atunci, pentru că mă- mut la New York atunci, pentru că încep să lucrez atunci. Pentru că are sens. Din punctul cui de vedere ? Gheaţa devenea din ce în ce mai dură. Un picior se aşeză încet peste celălalt, cu fîşîitul plăcut al mă­tăsii, Privirea aceea neclintită, aţintită asupra lui îi dă­dea lui Michael o senzaţie neplăcută. La fel ca şi în afaceri, Marion era neîndurătoare. Putea face pe oricine să se simtă prost şi, eventual, să cedeze ner­vos. Din al nostru, mamă. In orice caz, nu din al meu. Am primit o co­mandă să construim un centru medical în San Fran­cisco de la aceeaşi asociaţie care a comandat şi Hartford Center. N-o să ai timp pentru o nevastă. Am de gînd să contez foarte serios pe tine în anul care vine şi poate şi în celălalt. Sincer îţi spun dragă, aş dori să aştepţi. Pentru prima dată vocea i se îndulcise ceea ce aproape că-1 făcu pe Michael să se întrebe dacă nu cumva exista o şansă. Nancy ar fi o achiziţie pentru amîndoi, mamă. Nu e piedică în cariera mea, nici o pacoste pentru tine. E o fată minunată.     [1] Fancy-pants = pantaloni fistichii.

PARTEA ÎNTÂI   STATELE UNITE: SAVANNAH… BERKELEY… Noiembrie 1963-Iunie 1968   Capitolul 1   Era o zi răcoroasă şi mohorâtă în Savannah, iar dinspre ocean sufla lin o briză proaspătă. În Forysth Park pământul era acoperit de frunze, câteva perechi se plimbau mână în mână; nişte femei stăteau de vorbă fumând o ţigară înainte de a se întoarce la slujbă. Dar în liceul din Savannah coridoarele erau pustii. Clopoţelul sunase la ora unu şi toţi elevii erau în sălile de clasă. Se auzeau râsete dintr-o clasă dar în cele mai multe era linişte. Doar scârţâitul cretei pe tablă şi privirile plictisite, disperate, ale elevilor din anul doi care nu s-au pregătit pentru testul surpriză. Claselor terminale li se vorbea despre colegiile pentru care vor trebui să opteze săptămâna viitoare, chiar înainte de Thanksgiving[1]. În timp ce ei ascultau, undeva departe, în Dallas, au răsunat împuşcături. Un bărbat aflat într-un convoi de automobile a fost aruncat în braţele soţiei sale, capul explodându-i în mod oribil. Încă nimeni nu ştia ce s-a întâmplat, iar profesorii continuau să vorbească monoton despre viitoarele colegii. Paxton Andrews încerca din răsputeri să nu adoarmă. Şi în cele din urmă în încăperea în care nimeni nu mişca, Paxton simţi că nu mai rezistă nici o secundă fără să închidă ochii. Din fericire clopoţelul a sunat la unu şi cincizeci de minute, toate uşile s-au deschis şi valuri de liceeni s-au revărsat pe coridoare, scăpaţi în sfârşit de teste, prelegeri, literatură franceză şi faraonii din Egipt. Fiecare se îndrepta spre noua sală de clasă, oprindu-se să-şi schimbe cărţile în dulăpiorul de pe coridor, să glumească cu un coleg sau să râdă de o poantă bună. Şi apoi, brusc, s-a auzit un ţipăt. Un urlet lung, îndurerat care străbătu aerul ca o săgeată trasă de la mare distanţă. Un tropot de paşi, o cursă rapidă spre camera din colţ, folosită de obicei doar de profesori, imagini cu încetinitorul pe ecranul televizorului, sute de tineri îngrămădindu-se îngrijoraţi la uşa camerei, vorbind, strigând şi nimeni nu auzea ce se transmitea la televizor pentru că toţi continuau să strige unii la alţii să facă linişte. — Tăceţi din gură! Nu auzim nimic! — Este rănit? Este… Nimeni nu îndrăznea să rostească acel cuvânt şi prin mulţimea de tineri se auzeau aceleaşi întrebări: — Ce se întâmplă? Ce s-a întâmplat? — Preşedintele Kennedy a fost împuşcat… Preşedintele… Nu ştiu… în Dallas… Preşedintele… e… Nimeni nu vroia să creadă la început. Toţi îşi doreau să fie doar o glumă stupidă. — Ai auzit că preşedintele Kennedy a fost împuşcat? — Hm, şi pe urmă? Care-i poanta? Dar nu era o glumă. Doar discuţii frenetice, nenumărate întrebări şi nici un răspuns. Pe ecran se reluau imagini confuze ale convoiului de maşini care porneau în viteză. Walter Cronkite, palid ca un mort, transmitea de la faţa locului. — Preşedintele Kennedy a fost grav rănit. Mulţimea din Savannah fu străbătută de un fior şi parcă toţi elevii şi profesorii din liceu erau adunaţi în camera aceea mică. — Ce-a zis?… Ce-a spus? întrebă o voce din spate. — A spus că preşedintele Kennedy a fost grav rănit, îi răspunse o voce din primul rând, iar trei fete din anul întâi începură să plângă. Paxton stătea posomorâtă, înghesuită într-un colţ şi îi privea pe ceilalţi. Dintr-odată în cameră se lăsă o linişte sinistră, de parcă nimeni nu mai vroia să se mişte, speriat fiecare că ar putea perturba un fragil echilibru din aer, orice zgomot cât de mic putând să schimbe cursul vieţii lui… iar Paxton îşi aminti de o altă zi, cu şase ani în urmă când avea doar unsprezece ani… — Tata a fost rănit, Pax… o anunţase fratele ei George. Mama e la spital. Tatălui ei îi plăcea să-şi piloteze singur avionul atunci când mergea la diferite întruniri şi a trebuit să aterizeze forţat din cauza unei furtuni, undeva lângă Atlanta. — E… Nu e nimic grav, nu? — Eu… Vocea lui George suna ciudat, iar cumplitul adevăr din ochii lui a făcut-o să-şi dorească să o ia la goană şi să se ascundă. Paxton avea atunci unsprezece ani, iar George douăzeci şi cinci. Îi despărţeau paisprezece ani şi trăiau în lumi diferite. Paxton a fost un „accident”, obişnuia mama ei să le spună prietenilor, un accident pentru care Carlton Andrews a fost mereu recunoscător dar care continua şi acum să o surprindă. Beatrice Andrews l-a născut pe George la douăzeci şi şapte de ani. I-au trebuit cinci ani ca să rămână însărcinată şi pentru ea sarcina a fost un coşmar. S-a simţit rău în fiecare zi timp de nouă luni, iar naşterea a fost atât de dificilă încât şi-o va aminti toată viaţa. George s-a născut cu cezariană după patruzeci şi două de ore de chinuri şi deşi era un băiat sănătos de patru kilograme şi jumătate, Beatrice Andrews şi-a promis solemn că nu va mai avea alt copil. N-avea de gând să mai repete o astfel de experienţă şi a avut mare grijă să nu fie nevoită să o facă. Ca de obicei Carlton a avut răbdare cu ea, mai ales era nebun după fiul lui. George era genul de băiat pe care oricare tată şi l-ar fi dorit. Era un băiat fericit, cu care te puteai înţelege uşor, destul de atletic şi cu o foarte serioasă înclinaţie spre studiu, lucru care o încânta pe mama lui. Duceau o viaţă liniştită şi fericită. Carlton era un avocat cu mulţi clienţi, iar Beatrice avea un rol important în „Societatea Istorică” şi în „Fiicele Războiului Civil”. Viaţa ei era împlinită. Juca bridge în fiecare marţi. Tocmai la o partidă de bridge a simţit primul spasm şi i s-a făcut greaţă după mulţi ani de zile. A crezut că a mâncat ceva în dimineaţa aceea şi a plecat imediat acasă să se întindă în pat. Dar trei săptămâni mai târziu ştia deja. La patruzeci şi unu de ani cu un băiat de paisprezece ani, care tocmai intra la liceu şi un soţ care nu avea nici măcar bunul simţ să-şi ascundă încântarea, Beatrice Andrews era din nou însărcinată. De data asta sarcina a fost mult mai uşoară, dar ei parcă nici nu-i păsa. Era atât de indignată, se simţea aşa de penibil să fie din nou însărcinată când alte femei la vârsta ei se gândeau la nepoţi! Nu-şi dorea un alt copil, nu şi-a dorit niciodată un alt copil şi indiferent ce-i spunea soţul ei nu reuşea să o calmeze. Nici măcar micuţa blondă cu chip de înger pe care i-au pus-o în braţe când s-a trezit nu a reuşit să o consoleze. Luni de zile n-a vorbit decât despre cât de stupid se simţea şi îşi lăsa copilul cu doica neagră, grasă şi liniştită pe care o angajase când încă mai era însărcinată. Doica se numea Elizabeth McQueen dar toată lumea îi spunea Queenie. Şi nu era de fapt o doică. Născuse unsprezece copii din care trăiau doar şapte şi reprezenta una din puţinele amintiri plăcute ale vechiului Sud, bătrâna doică neagră care iubeşte copiii stăpânei. Era plină de înţelegere pentru toată lumea, dar iubea în mod special copiii şi bebeluşii, iar pe Paxton o iubea cu toată dragostea unei mame adevărate, poate chiar mai mult decât Beatrice Andrews. Ea nu se simţea bine când copilul era prin preajma ei, din motive pe care nici ea nu şi le putea explica şi păstra totdeauna o anumită distanţă faţă de propria-i fiică. Copilul avea întotdeauna mâini lipicioase, se juca cu sticluţele de parfum ale lui Beatrice pe care inevitabil le răsturna şi se părea că mama şi fiica reuşesc doar să se enerveze una pe alta. Queenie era cea care o mângâia atunci când plângea, în braţele căreia alerga când se lovea sau îi era frică, Queenie nu o lăsa singură, nici măcar o clipă. Queenie nu avea zile libere. N-ar fi avut unde să meargă chiar dacă ar fi fost liberă, copiii ei îşi aveau propria lor viaţă şi nu-şi putea imagina ce s-ar întâmpla cu Paxton dacă nu ar fi fost lângă ea să o ajute. Tatăl fetiţei era întotdeauna bun cu ea şi îşi iubea aşa de mult copilul, dar mama ei… cu ea era altă poveste. Pe măsură ce Paxton creştea, diferenţa dintre ele devenea tot mai mare, iar când ajunse la vârsta de zece ani Paxton ghicise deja că nu au nimic în comun. Era greu de imaginat că făceau parte din aceeaşi familie. Pentru mama ei, cluburile însemnau totul; trăia pentru prietenele ei, pentru activităţile din diferite societăţi, pentru zilele de bridge. Aproape că nu o mai interesa când vine soţul ei acasă, asculta politicos ce povestea el când se aşezau la cină dar până şi Paxton observă că mama ei era plictisită de soţul ei. Iar Carlton Andrews observă acelaşi lucru. Cu toate că n-ar fi recunoscut pentru nimic în lume aşa ceva, simţi şi el aceeaşi răceală care emana din soţia lui pe care o simţea şi Paxton de ani de zile. Beatrice Andrews era o femeie care îşi făcea datoria de soţie, era loială, bine organizată, bine îmbrăcată, plăcută, politicoasă, perfect educată, dar în întreaga ei viaţă nu simţise nici cea mai mică emoţie pentru cineva anume. Pur şi simplu nu era în firea ei aşa ceva. Şi Queenie ştia asta dar folosea alte cuvinte decât Carlton; le povestise fiicelor ei că inima lui Beatrice Andrews era mai mică decât un sâmbure de piersică. Persoana de care reuşise cât de cât să se apropie era fiul el George. Exista între ei o anumită legătură, pe care niciodată nu şi-o permisese cu Paxton. ÎI admira, îl respecta, iar George era înzestrat cu un mod de a privi lucrurile, distant, superior, clinic care în cele din urmă l-a îndreptat spre medicină şi asta a impresionat-o de asemenea pe mama lui. Îi făcea plăcere faptul că fiul ei este doctor. Era chiar mai deştept decât tatăl lui, le şoptea ea pe ascuns prietenilor ei, de fapt îi amintea foarte mult de propriul el tată care fusese procuror al statului Georgia şi era sigură că într-o zi George va face lucruri deosebite. Ce va face Paxton? Va merge la şcoală, va absolvi un colegiu şi în cele din urmă se va căsători şi va avea copii. Lui Beatrice nu i se părea nimic deosebit în această cale, cu toate că era aceeaşi pe care şi ea o urmase. La insistenţele tatălui ei absolvise colegiul „Sweet Briar”. La două săptămâni după aceea se căsătorise cu Carlton. Adevărul era că deşi se simţea bine în compania femeilor şi căuta să fie cât mai mult în preajma lor, Beatrice Andrews nu avea mare respect pentru femei. Bărbaţii erau cei care o impresionau, ei erau cel care realizau ceva în viaţă. Şi nu se îndoia nici măcar o clipă că fetiţa frumoasă care îşi punea mânuţele lipicioase peste tot ori de câte ori avea prilejul nu era destinată să realizeze ceva în viaţă.   *  *  *   Vocea lui Walter Cronkite continua monotonă în timp ce Paxton şi ceilalţi priveau atenţi şi nemişcaţi ecranul televizorului. Cei care mai vorbeau o făceau în şoaptă. Şi tot la câteva minute Cronkite comuta transmisia spre reporterii care se aflau în holul spitalului Parkland Memorial din Dallas unde fusese adus preşedintele. — Încă nu ştim nimic exact, spunea crainicul de pe ecran, doar că starea preşedintelui este critică, dar n-am aflat nimic nou în ultimele minute. După aceasta mâna unui profesor schimbă canalul, dar şi aici se spunea acelaşi lucru. Liceenii se priveau unii pe alţii cu groaza întipărită pe chip. Şi din nou Paxton îşi aminti de George, care venise să o ia de la şcoală, să-i spună despre tatăl ei. Accidentul, avionul care cobora… şi faţa lui George în timp ce îi povestea. Tocmai terminase medicina şi aştepta să înceapă un curs de specializare în Atlanta. Reuşise să rămână în Sud pe tot timpul studiilor sale cu toate că tatăl lor studiase la Harvard şi îl încurajase să plece în Nord. Dar Beatrice considera că este important sa rămână cât mai aproape de rădăcinile lor şi să sprijine sistemul educaţional din Sud. Era ora două, iar Paxton stătea în colţ abia respirând, încercând să-şi spună că totul va fi în ordine, luptându-se cu lacrimile, neştiind nici ea dacă plânge pentru preşedinte sau pentru tatăl ei. Tatăl ei murise a doua zi după ce avionul se prăbuşise, rănile lui au fost prea grave, iar soţia şi fiul lui au stat lângă el în timp ce Paxton a aşteptat acasă împreună cu Queenie. S-au gândit că la unsprezece ani era încă prea mică pentru a fi la spital şi oricum tatăl ei a rămas inconştient până la sfârşit. Nu l-a mai văzut niciodată. Plecase pentru totdeauna cu căldura, dragostea şi înţelepciunea lui, cu fascinaţia pentru oameni şi istorie care depăşea cu mult graniţele Sudului. Era un gentleman din vechea gardă a Sudului dar în multe privinţe nu se potrivea deloc cu tiparele în care fusese crescut şi asta iubea Paxton cel mai mult la tatăl ei. Asta şi toate celelalte, felul în care o strângea la piept când alerga să-l întâmpine, felul în care îi povestea despre diferite lucruri când făceau lungi plimbări, lucruri care o interesau, cum ar fi fost războiul, Europa şi ce a însemnat pentru el să studieze la Harvard. Îi plăceau sunetul vocii lui, felul în care mirosea, izul loţiunii de după ras care rămânea într-o cameră după ce el trecuse pe acolo… felul în care i se încreţea faţa când zâmbea şi când îi spunea cât de mândru este de ea… Paxton simţise că moare în ziua când se cântase „Amazing Grace” la înmormântarea lui; Queenie era în spate şi plângea aşa de tare, încât Paxton o auzea din locul unde se afla lângă mama şi fratele ei. Viaţa ei nu a mai fost aceeaşi de când tatăl ei a murit. Parcă ar fi luat o parte din ea cu el, acea parte care obişnuia să miroasă a flori de câmp şi care îl vizita la birou în zilele de sâmbătă când trebuia să lucreze, partea care putea să-i vorbească despre lumea din jurul ei ca şi cum ar fi înţeles-o şi care îi punea tot felul de întrebări. Paxton avea o perspicacitate neobişnuită în ceea ce priveşte oamenii şi odată îi spusese tatălui ei că ea aşa crede, că mama ei nu o iubeşte. De fapt nici măcar nu o mai deranja. Era doar o observaţie. Îi avea pe tatăl ei şi pe Queenie. — Cred… cred că are nevoie de cineva ca George. El nu o face să fie nervoasă şi vorbeşte despre lucruri care o interesează. El este ca şi ea, nu-i aşa tăticule? Câteodată când spun că îmi place foarte mult ceva, parcă se sperie. Paxton era mult mai perspicace decât îşi dădea ea însăşi seama; iar Carlton Andrews o ştia, dar nu voia să recunoască adevărul în faţa propriei fiice. — Mama ta nu îşi exprimă sentimentele ca tine sau ca mine, îi spuse el încercând să fie cât mai cinstit cu ea, stând pe un scaun ce se rotea şi pe care Paxton îl tot învârtea până aproape reuşea să-l desfacă. Dar dacă nu şi le exprimă, asta nu înseamnă că nu le are. Era de datoria lui să-şi protejeze soţia chiar în faţa lui Paxton, deşi şi el ştia că fetiţa are dreptate. Beatrice era rece ca un aisberg. Îşi făcea datoria, era loială şi o „soţie model” în propriii ei ochi. Avea grijă de casă, era politicoasă şi drăguţă cu el, nu l-ar fi înşelat niciodată, n-ar fi fost vulgară sau nu l-ar fi trădat. Era o doamnă în adevăratul sens al cuvântului dar şi el ca şi Paxton se întreba dacă vreodată iubise pe cineva sau ceva cu excepţia lui George, deşi până şi faţă de el păstra o anumită distanţă şi răceală. Doar că fiul ei îi semăna atât de mult şi nici nu aştepta mai nimic din partea ei. Dar Carlton ştia, la fel cum ştia şi Paxton, că de la Beatrice nu vor primi niciodată dragostea după care tânjeau amândoi. — Te iubeşte, Pax. Dar ea se întreba dacă o minte sau nu. Nu-şi dădea bine seama de subtilele nuanţe ale iubirii unei femei, dar Carlton avea un tablou mult mai clar în faţa ochilor. — Te iubesc, tăticule. Se aruncă în braţele lui fără ezitări şi fără nici o rezervă. Nu-i ascundea nimic şi el râse când ea aproape îl răsturnă de pe scaun. — Hei, tu… o să mă faci să mă întind pe covor. Lui Carlton îi plăcea să viseze la anii care vor urma, la faptul că într-o zi va merge la colegiul „Radcliffe” şi va creşte mare şi frumoasă şi va fi mândria bătrâneţii lui. Era tot ce îşi dorise vreodată, prietenoasă, plină de dragoste, generoasă şi înţelegătoare. Era tot ce era el însuşi, chiar dacă el nu-şi dădea seama. Şi apoi, el plecă, iar Paxton rămase singură cu doi străini, o avea doar pe Queenie. Învăţa foarte bine şi citea tot timpul. Îi scria tatălui ei, ca şi cum el ar fi fost plecat într-o excursie şi ar fi putut să pună o adresă pe plic, doar că de fapt nu putea. Câteodată păstra scrisorile, alteori le rupea în bucăţi. Dar o ajuta faptul că-i scria. Era ca şi cum încă mai vorbea cu el, pentru că nu putea să vorbească cu ei. Mama ei era iritată de tot ce îi spunea, aveau păreri diferite în toate privinţele, iar Paxton câteodată simţea că venise de fapt de pe o altă planetă. Erau atât de deosebite. Iar George era ca şi mama lui. O muştruluia pe Paxton să „fie cuminte” şi să vadă lucrurile ca mama lor, să fie „înţelegătoare”, să-şi amintească cine este, toate astea o zăpăceau pe Paxton şi mai mult. Cine era ea? Fata lor sau a tatălui ei? Cine avea dreptate? Dar în adâncul sufletului ei nimic nu era confuz. Ştia că felul în care tatăl ei iubise viaţa şi oamenii va fi şi felul ei de viaţă. Când George îşi termină perfecţionarea la Grady Memorial şi ea împlini şaisprezece ani, ştia deja că va pleca din Sud şi va urma colegiul „Radcliffe”. Mama ei ar fi vrut să continue să studieze la „Agnes Scott” sau la „Mary Baldwin” sau la „Sweet Briar” unde absolvise şi ea colegiul şi i se părea o idee ridicolă ca Paxton să meargă la „Radcliffe”. — Nu-i nevoie să te duci la o şcoală din Nord. Avem aici în Sud toate lucrurile de care ai nevoie. Uită-te la fratele tău. Ar fi avut posibilitatea să meargă la orice şcoală din ţară dar a rămas aici în Georgia. Numai ideea de a rămâne mai departe aici o făcea pe Paxton să se simtă ca într-o închisoare. Vroia să scape de ideile lor înguste, de prietenele mamei ei, de ceea ce auzise a fi „ororile integrării”. Drepturile civile era un subiect pe care îl discuta cu prietenele de la şcoală, cu Queenie în şoaptă în bucătărie. Dar chiar şi Queenie adera la ideile învechite că negrii trebuie să stea la locul lor şi că nu au ce căuta în locurile făcute doar pentru albi. Gândul că n-ar mai exista o delimitare precisă o speria şi doar copiii şi nepoţii ei îşi doreau aceleaşi schimbări ca şi Paxton. Iar Paxton considera că lucrurile nu mai puteau rămâne la fel, erau greşite şi nu-i era frică să afirme ceea ce credea sau să scrie lucrări la şcoală despre aşa ceva. Ştia că tatăl ei ar fi fost de acord cu ea, ca întotdeauna, şi asta o stimula şi mai mult. Era un subiect pe care învăţase că nu trebuie să-l discute cu mama sau cu fratele ei. Dar în acea toamnă solicită înscrierea la vreo şase şcoli din Nord şi la două din California. Îşi trimise cererea la „Vassar”, „Wellesley”, „Radcliffe”, „Smith” iar în Vest la „Stanford” şi „U.C. Berkeley”. N-ar fi vrut să meargă la un colegiu de fete şi de fapt „Radcliffe” era singurul colegiu pe care îl dorea cu adevărat. Îşi trimise cererea şi la cele două şcoli din vest pentru că aşa o sfătuise dirigintele ei şi până la urmă se înscrisese şi la „Sweet Briar”, ca să-i facă pe plac mamei ei. Iar prietenele mamei continuau să-i spună cât de fericită va fi acolo, de parcă era de la sine înţeles că va urma aceeaşi şcoală ca şi mama ei. Dar acum nu se putea gândi la aşa ceva şi ochii ei urmăreau acele ceasornicului. Era doar două şi jumătate; o jumătate de oră trecuse de când preşedintele fusese împuşcat, zece minute de când se anunţaseră ultimele noutăţi despre starea lui şi întreaga naţiune se ruga, iar familia lui trăia aceleaşi momente ca şi Paxton acum şase ani când tatăl ei murise… totul se terminase. La două şi un minut Walter Cronkite privise direct în aparatul de filmat şi cu o privire învinsă anunţase poporul american că preşedintele lor era mort, iar în mica cameră din Savannah s-a auzit un murmur de durere care deveni strigăt şi apoi doar hohote şi plânsete. Peste tot oamenii plângeau, iar profesorii şi elevii se îmbrăţişau întrebându-se cum de s-a putut întâmpla aşa ceva. La televizor Walter Cronkite, continua să vorbească, doi doctori au dat câte un interviu, iar Paxton simţea că se mişcă sub apă. Toate parcă se derulau cu încetinitorul şi erau foarte departe de ea. Oriunde priveai oamenii plângeau şi Paxton abia vedea din cauza lacrimilor care îi curgeau pe obraz şi se simţea fără aer aşa cum se mai simţise odată în viaţă, de parcă nu mai reuşea să respire, de parcă organismul ei nu mai reuşea să tragă aer în piept. Durere şi suferinţă de nesuportat. Şi într-un mod ciudat parcă îşi pierdea din nou tatăl. Tatăl ei a avut cincizeci şi şapte de ani când a murit, iar Kennedy doar patruzeci şi şase, amândoi seceraţi în floarea vârstei, când încă erau plini de viaţă, de idei, de entuziasm, amândoi aveau familii, copii pe care îi iubeau foarte mult. Jack Kennedy va fi jelit de o lume întreagă în timp ce Carlton Andrews doar de cei care îl cunoscuseră. Dar pentru Paxton era aceeaşi durere şi ea ştia ce simţeau copiii lui, durerea cumplită, pierderea, suferinţa, furia. Era ceva atât de groaznic, de nedrept, cum a putut cineva să facă aşa ceva? Cu ochii în lacrimi străbătu coridoarele şcolii şi fără să spună un cuvânt o luă la goană spre casă, cu părul în vânt, iar uşa de la intrare se trânti cu zgomot când Paxton intră înăuntru. Semăna atât de mult cu tatăl ei: păr blond strălucitor, ochi mari verzi care păreau să caute mereu răspunsuri la întrebări nerostite. Dar acum era îngrozitor de palidă. Îşi aruncă grăbită cărţile şi geanta şi se îndreptă spre bucătărie să o găsească pe Queenie. Queenie cânta încetişor în timp ce se învârtea veselă prin bucătăria pe care o iubea. Oalele de cupru străluceau pe rafturile lor iar în aer se simţea miros de prăjituri. Se întoarse surprinsă şi o văzu pe Paxton privind-o cu ochi speriaţi, cu chipul îngrozit şi îndurerat. — Ce s-a întâmplat, fetiţo? Queenie era şi ea speriată în timp ce se apropia de copilul pe care l-a crescut şi pe care îl iubea cum nu-l iubea nimeni altcineva. — Eu… Paxton nu ştia ce să spună. Nu-şi găsea cuvintele. Şi nu ştia cum să înceapă. Nu te-ai uitat astăzi la televizor? Queenie era mare amatoare de seriale dar acum doar dădu din cap şi continuă să o privească pe Paxton. — Nu, mama ta a luat televizorul din bucătărie ca să-l ducă la reparat. S-a stricat. Iar eu nu privesc niciodată la televizorul din sufragerie. Arăta indignată doar gândindu-se la aşa ceva. De ce? Se întreba dacă nu se întâmplase ceva cumplit în Savannah… poate George… poate doamna Andrews… sau poate chiar copiii ei… poate una din demonstraţiile alea teribile cu drepturile civile… poate. Dar nu era deloc pregătită pentru ce-i spuse Paxton. — Preşedintele Kennedy a fost împuşcat. — Doamne Dumnezeule… Queenie se scufundă în cel mai apropiat scaun, şocată şi înspăimântată. Ochii ei s-au întors din nou la Paxton plini de întrebări nerostite. — A murit. Paxton începu să plângă din nou şi apoi îngenunche lângă Queenie şi o înconjură cu braţele. Parcă îl pierdea din nou pe tatăl ei. Trăia din nou aceleaşi sentimente de singurătate, disperare, durere şi trădare. Iar Queenie o strânse în braţe şi amândouă au plâns pentru omul pe care nu l-au cunoscut niciodată şi care murise atât de tânăr şi pentru ce? De ce? De ce s-a ajuns până aici? Câtă furie exista într-un om pentru a face aşa ceva? Şi cu ce scop? Şi de ce el ca exemplu? De ce un om cu doi copii mici şi o soţie tânără? De ce trebuia să moară cineva? De ce el, care reprezenta speranţa şi încrederea pentru atât de mulţi? Paxie l-a plâns în braţele lui Queenie, iar bătrâna negresă o legănă aşa cum obişnuia când era doar un copilaş şi plânse şi ea pentru omul pe care nu-l cunoscuse dar despre care credea că a fost un om bun. — Doamne, copile… Nu-mi vine să cred. De ce ar face cineva aşa ceva? Se ştie cine l-a împuşcat? — Nu cred. Dar când s-au dus în sufragerie şi au deschis televizorul, au aflat ultimele noutăţi; un bărbat numit Lee Harvey Oswald a tras într-un poliţist din Dallas când acesta l-a oprit ca să-i pună întrebări şi se părea că fusese ascuns exact în locul de unde s-au tras gloanţele fatale la ora unu treizeci. Şi se credea că el este ucigaşul preşedintelui. Oswald a fost arestat, preşedintele şi un poliţist erau morţi şi încă un agent de la serviciul secret, iar guvernatorul statului Texas era şi el grav rănit dar nu era într-o stare critică; corpul preşedintelui era în drum spre Washington în avionul prezidenţial însoţit de soţia lui. La bord se aflau de asemenea noul preşedinte Johnson cu soţia lui şi în transmisiile anterioare se anunţase că şi el ar fi fost rănit dar nu erau decât nişte zvonuri. Întreaga naţiune era într-o stare de şoc, iar Paxton şi Queenie priveau în tăcere televizorul nevenindu-le să creadă ceea ce vedeau şi auzeau. Încă erau acolo cu lacrimi şiroind pe obraz când mama lui Paxton intră câteva minute mai târziu. În fiecare vineri după-masă mergea la coafor şi acum tocmai se întorcea de la întâlnirea ei săptămânală. Auzise ştirile acolo şi arăta şi ea înfiorător când se aşeză în linişte lângă ele. Mai multe femei plecaseră acasă cu părul ud şi majoritatea coafezelor nu mai aveau chef să termine ceea ce începuseră. Toată lumea era în lacrimi şi lui Beatrice Andrews tocmai i se spăla capul când s-a anunţat vestea la televizor. Dar ea rămăsese să-şi termine coafura şi chiar o convinsese pe una din fete să-i termine manichiura. N-avea nici un chef să amâne totul pentru o altă zi. Avea multe de făcut în acel sfârşit, de săptămână înainte de Thanksgiving, iar la clubul ei de bridge urma să aibă loc un dineu. Nu-i trecuse prin cap că nimeni nu va mai avea poftă să meargă la nici un dineu. Toate festivităţile vor fi anulate pentru ca toată lumea rămăsese lipită de televizor şi întreaga naţiune era în doliu. Dar nu se gândise la aşa ceva şi venise acasă simţindu-se copleşită dar în nici un caz isterică. Era de părere că unele femei se cam dădeau în spectacol. Ea ştia ce înseamnă adevărata durere, la urma urmei îşi pierduse şi ea soţul şi nu era posibil să simţi acelaşi lucru pentru o persoană publică. Şi totuşi aşa simţeau oamenii, o durere personală, puternică, de parcă l-ar fi cunoscut şi l-ar fi iubit. El adusese noi speranţe în viaţa multor oameni, promisiunea schimbării, magia unei lumi pe care nu o vor cunoaşte niciodată şi la care puteau doar să viseze. Iar frumoasa lui soţie le amintea de o prinţesă dintr-o poveste cu zâne. Beatrice Andrews rămase în picioare, solemnă, în spatele fiicei ei şi al femeii care o crescuse, apoi se aşeză ca să-l privească pe Lyndon Johnson rostindu-şi jurământul în avionul prezidenţial, dar nu o invită pe Queenie să ia loc. Aparatele de filmat îl arătau pe judecătorul Hughes luându-i jurământul lui Johnson iar Jacqueline Kennedy era lângă el şi toată lumea care privea îşi dădu brusc seama că ea poartă acelaşi costum roz pe care îl purtase când soţul ei fusese împuşcat, costum care era încă plin de sângele lui. Iar pe faţa ei se vedeau urmele durerii în timp ce Lyndon Johnson devenea preşedinte. Paxton alunecă uşor în scaunul de lângă mama ei. Pe obraji îi curgeau lacrimi şi privea cu ochi mari ecranul nevenindu-i să creadă, incapabilă să accepte ce s-a întâmplat. — Cum a putut cineva să facă aşa ceva? hohoti ea, iar Queenie dădu din cap şi încă plângând se întoarse în bucătărie. — Nu ştiu, Paxton. Se vorbeşte despre o conspiraţie. Dar cred că încă nimeni nu ştie ce s-a întâmplat de fapt. Îmi pare rău pentru doamna Kennedy şi pentru copii. Ce întâmplare îngrozitoare. Paxton se gândi din nou la tatăl ei. Cu toate că nu fusese asasinat, murise şi el pe neaşteptate şi absenţa lui încă o făcea să sufere. — Sunt vremuri foarte tulburi, continuă mama ei, nemulţumirile rasiale… schimbările pe care a încercat să le facă… poate că acesta a fost preţul pe care a trebuit să-l plătească… Beatrice Andrews vorbea afectat în timp ce se ridică să închidă televizorul iar Paxton se întrebă dacă vreodată va ajunge să o înţeleagă. Paxton nu mai spuse nimic. Se duse în camera ei, se aşeză pe pat şi plânse până veni vremea cinei, când sosi şi fratele ei, iar ea apăru la masă palidă şi cu ochii umflaţi. Fratele ei venea la cină în fiecare marţi şi vineri dacă nu avea un caz urgent sau o altă întâlnire mai importantă, ceea ce se întâmpla destul de rar. Şi ca şi mama lui, avea opinii diferite faţă de sora lui mult mai tânără. Şi doar zâmbea atunci când ea îşi exprima părerile sau îi respingea scârbit argumentele spunându-i că va gândi diferit atunci când va fi mai în vârstă. Şi de aceea Paxton rareori îşi exprima propriile idei în faţa lor şi trăia tăcută păstrând o distanţă respectuoasă. Nu avea nimic să le comunice, iar încercarea de a discuta probleme filozofice sau politice cu ei doar o enerva şi mai mult. Îşi păstra opiniile pentru prietenii de la şcoală sau pentru profesorii mai puţin conservatori sau pentru eseurile pe care le scria; când credea că Queenie ar putea-o înţelege discuta cu ea, pentru că bătrâna avea o înţelepciune care dezminţea educaţia ei foarte sumară. Dar Queenie era înţeleaptă, ştia să înţeleagă oamenii şi de multe ori Paxton putea să-şi descarce inima povestindu-i despre necazurile ei. Paxton discutase cu ea despre colegiile la care îşi trimisese cererile de acceptare şi care era părerea ei despre ele. Era de neclintit când îşi exprima motivele pentru care nu voia să rămână în Sud, iar Queenie o înţelegea. Se întrista gândindu-se că Paxie va pleca dar ştia că asta o va ajuta. Semăna prea mult cu tatăl ei. — Cred că este o conspiraţie cubaneză, afirmă George la cină. Se va descoperi că lucrurile sunt mult mai complicate decât par la prima vedere. Paxton îl privi atent şi se întrebă dacă s-ar putea să aibă dreptate. Era un om inteligent chiar dacă nu era un bărbat interesant. Mai tot timpul era ocupat doar de medicină şi nimic altceva nu-l prea interesa. Avea păreri foarte conservatoare şi devenea entuziast doar dacă era vorba de noi descoperiri în domeniul diabetului, ceea ce pe Paxton nu o interesa deloc. Avea treizeci şi unu de ani, aproape că se logodise anul trecut dar până la urmă totul căzuse baltă, iar Paxton avea sentimentul că mama lor este mulţumită, pentru că afirmase de mai multe ori că George era încă prea tânăr ca să se căsătorească. Va trebui să-şi facă un nume înainte de a se trezi pe cap cu o nevastă şi copii. Lui Paxton nu-i plăceau fetele cu care se întâlnea el. Toate erau drăguţe dar prostuţe şi superficiale. N-aveau pic de caracter şi nu puteai să discuţi nimic serios cu ele. Ultima pe care o adusese acasă la o petrecere pe care o dăduse mama ei, avea douăzeci şi doi de ani şi chicotise toată seara. Le explicase că nu urmase nici un colegiu pentru că notele ei din liceu au fost groaznice, dar îi plăcea să lucreze pentru diferite societăţi filantropice şi urma să apară într-un spectacol destinat prezentării unor noi modele de îmbrăcăminte şi murea de plictiseală. Spre sfârşitul serii, Paxton ar fi fost în stare să o strângă de gât. Era aşa de cretină şi de enervantă încât se întreba cum de o suportă fratele ei, doar că părea sfioasă şi lipicioasă când au plecat împreună în oraş să bea ceva, dar continua să chicotească prosteşte. De mult timp Paxton se resemnase cu faptul că va detesta fata cu care se va căsători George. Bineînţeles va fi dulce, simplă, fără pretenţii, fără să gândească, neinteresantă ca o adevărată sudistă. Şi Paxton era o sudistă dar în cazul ei era doar o problemă de geografie nu o scuză sau o boală. Erau încă atât de multe tinere care se mulţumeau cu rolul de „frumoasa sudistă” şi foloseau asta ca o scuză pentru ignoranţa şi prostia lor. Paxton ura fetele de acest gen dar era clar că fratele ei gândea diferit. Paxton nu a reuşit să doarmă toată noaptea şi devenise obsedată de televizor. Continua să-l tot deschidă până când, la trei dimineaţa, se hotărî să rămână în faţa lui. Urmări cum este dus coşciugul în Casa Albă, iar doamna Kennedy păşea în urma lui. În următoarele trei zile aproape că nu mai plecă din faţa ecranului. Sâmbătă urmări cum membri ai familiei şi reprezentanţi ai guvernului veneau să-şi ia rămas bun de la omul pe care l-au iubit. Iar duminică urmări cum coşciugul era transportat la Capitoliu. Privi cum doamna Kennedy şi fiica ei, Caroline, se aşezară în genunchi în faţa sicriului, iar micuţa îşi puse mâna sub drapelul care îl învelea. Feţele lor erau imagini vii ale suferinţei. Apoi Paxton văzu cum Lee Oswald moare împuşcat de Jack Ruby pe când îl transportau la o alta închisoare şi privi mirată, crezând la început ca este o greşeală sau o confuzie. Părea imposibil ca încă o persoană să fie ucisă în aceste zile oribile. Luni privi înmormântarea şi plânse fără să se poată controla în timp ce răsuna sunetul tobelor. Îşi aminti de tatăl ei. Suferinţa părea interminabilă, durerea de neînchipuit şi tristeţea fără margini, iar luni seară până şi mama ei era zguduită; la cină în seara aceea aproape că n-au vorbit deloc. Queenie încă îşi mai ştergea ochii când Paxton s-a dus în bucătărie să-i vorbească şi se aşeză într-un scaun privind în tăcere cum şterge vasele şi apoi o ajută să le aşeze la loc. Mama urcase în camera ei şi vorbea la telefon cu o prietenă. Ca de obicei nu aveau nimic să-şi spună, nimic să-şi ofere, nici o încurajare, nici o consolare. Erau prea departe una de alta, aşa cum au fost întotdeauna. — Nu ştiu de ce, dar mă simt la fel ca atunci când a murit tata… ca şi cum aş aştepta să se întâmple ceva deosebit. Ca şi cum tata va veni acasă şi-mi va spune ca nu este adevărat, totul a fost doar o glumă sau Walter Cronkite va apărea la televizor şi va anunţa că totul nu a fost decât un test, preşedintele îşi petrece week-end-ul la Palm Beach cu Jackie şi copiii şi le pare rău că ne-au necăjit… dar nu se va întâmpla aşa ceva. Continuă… este adevărat… şi-mi dă un sentiment straniu. Queenie aprobă dând din capul ei cărunt, plin de înţelepciune. Ştia, ca întotdeauna, ce simţea Paxton. — Da, ştiu, copile. Aşa se întâmplă când moare cineva. Aştepţi ca cineva să vină să-ţi spună că nu s-a întâmplat nimic. Am simţit asta când au murit copilaşii mei. Cere timp ca să uiţi totul. Era dificil să te gândeşti acum la Thanksgiving. Era greu să fii recunoscător pentru o lume furioasă care lua oameni, înainte ca ei să fie pregătiţi să o părăsească. Era greu să te gândeşti la vacanţă şi dacă Paxton simţea aşa, cum trebuie să se fi simţit cei din familia Kennedy? Cel mai cumplit coşmar posibil pentru Jacqueline Kennedy şi copiii ei. Organizase la perfecţie funeraliile, iar pe cartonaşele pentru liturghie, tipărite pe hârtie cu antetul Casei Albe, scrisese cu mâna ei: „Doamne, ai grijă de sufletul servitorului tău John Fitzgerald Kennedy”. Erau şi extrase din cuvântarea lui de la inaugurare. Era sfârşitul unei ere… sfârşitul unui moment… care aproape se realizase… efemer… care dispăruse, plecase. Torţa fusese trecută unei noi generaţii care o ţinea strâns dar încă nu era sigură ce să facă cu ea. Apoi Queenie stinse luminile în bucătărie, o sărută pe Paxton şi rămaseră pentru o clipă în întuneric, bătrâna şi tânăra, femeia neagră şi copila albă, tristeţea tuturor învăluindu-le; pe urmă Queenie coborî în camera ei, iar Paxton urcă şi ea într-a ei ca să se gândească la ce pierduse şi ce o aştepta în viitor. Simţea că le datorează ceva, că ea trebuie să realizeze ceva deosebit ca ei să nu fi murit degeaba… Preşedintele şi tatăl ei… Trebuia să ajungă cineva pentru ei… să facă ceva important în viaţă… ceva care să însemne ceva. Dar ce anume? Asta era întrebarea. Stătea întinsă în pat şi se gândea la amândoi, la ce au reprezentat, la lucrurile în care au crezut, la omul pe care l-a iubit atât de mult şi l-a cunoscut atât de bine şi la celălalt pe care şi-l putea doar imagina. Şi dintr-odată îşi dori să-şi poată începe viaţa… să fie ea însăşi… să plece de aici. Îşi dorea să ajungă la Harvard aşa cum au ajuns şi ei. Întinsă în pat, închise ochii şi le promise în şoaptă să facă ceva cu viaţa ei, să fie cineva de care ei să fie mândri. Era darul ei, moştenirea pe care o primise de la ei şi o promisiune pe care ştia că şi-o va ţine. Nu avea decât să aştepte primăvara… şi să se roage să fie acceptată la „Radcliffe”.     Capitolul 2   Ultimele plicuri au sosit în a doua săptămână a lui aprilie. Colegiul „Sweet Briar” îi trimisese aprobarea încă din martie. Iar celelalte colegii „Vassar”, „Wellesley” şi „Smith” au anunţat-o că o acceptă ca studentă în primele zile ale lui aprilie. Dar nici unul nu o interesa pe Paxton. Aşeză scrisorile în ordine pe biroul ei şi continuă să o aştepte pe cea care avea importanţă pentru ea. „Radcliffe”. Iar în mintea ei cele două colegii din California erau doar o rezervă. Se ruga să reuşească de prima dată şi de fapt nici nu se gândea foarte serios să nu fie acceptată. Tatăl ei îşi urmase cursurile la Harvard şi ea avea note bune. Nu foarte mari, dar bune. Singurul lucru care o îngrijora era faptul că nu era bună la nici un sport şi nu prea se ocupase de activităţi extraşcolare. Îi plăcea să scrie  poezii şi scurte povestiri şi îi plăcuseră orele de învăţare a tehnicii foto, încercase să facă balet pe când era încă un copil şi participase şi la clubul de dramă pentru elevii din anul întâi de liceu, dar apoi renunţase la toate pentru că îi luau din timpul pentru lecţii. Şi auzise de mai multe ori că cei de la Harvard apreciau doar studenţii care erau buni la toate şi aveau activităţi multiple în afara programului. Dar şi aşa era foarte sigură că va fi acceptată. Mama ei a fost încântată şi mândră când sosi acceptarea de la colegiul „Sweet Briar”, dar îi făcea plăcere să se laude că Paxton a fost acceptată şi la alte colegii, dar spre deosebire de ea, nu-i păsa de aceste alte colegii. Iar pentru Beatrice Andrews şcolile din California puteau să fie şi pe o altă planetă. O sfătuia pe Paxton să facă cea mai „inteligentă” alegere şi să se înscrie la „Sweet Briar” înainte de a mai afla răspunsul altor colegii. — Nu pot face aşa ceva, mamă, spuse Paxton încet, ochii ei verzi, mari, privind cu atenţie chipul care parcă era al unei străine. Mi-am promis ceva cu mult timp în urmă. Dar era mai mult decât o simplă promisiune, era ceva ce simţea că îi datorează tatălui ei. — N-ai să fii niciodată fericită în Boston, Paxton. Vremea e groaznică. Şi e o şcoală imensă. Te vei simţi mult mai bine aproape de casă, într-un mediu familiar. Vei putea apoi să-ţi continui studiile la Harvard. — Mai bine aşteptăm să vedem dacă mă primesc şi apoi mai discutăm. Mi se pare mai logic aşa. Dar ceea ce i se părea ei logic nu i se părea şi mamei ei. O deranja enorm faptul că Paxton îşi dorea cu atâta încăpăţânare să urmeze o şcoală în Nord când ar fi putut să se înscrie la „Sweet Briar” şi să rămână mult mai aproape de casă. Apăru şi George, într-o sâmbătă după-amiază ca să-şi reverse asupra ei opiniile lui şi Paxton zâmbi în gând ascultându-l. A vorbi cu George era ca şi cum ar fi vorbit cu mama ei. Amândoi credeau că viaţa ei era destinată să se desfăşoare cât mai aproape de a lor, şi că era o prostie din partea ei să-şi întindă aripile şi să zboare spre alte orizonturi. — Dar tata, George? A reuşit să rămână acelaşi deşi şi-a riscat viata în Nord mergând la aceeaşi şcoala cu yancheii. Îl tachina, ceea ce o amuza pe ea dar nu şi pe el. Printre multele sale virtuţi, George n-a fost binecuvântat cu simţul umorului ca tatăl său. — Nu e acelaşi lucru, Pax. Şi ştii foarte bine că nu am nici o fixaţie în privinţa Sudului. Cred doar că pentru o femeie „Sweet Briar” este cea mal bună alegere. Mama are dreptate. Şi n-are nici un sens să faci tot drumul ăsta până la Boston. — Cu felul în care gândeşti tu, George, America n-ar fi fost niciodată descoperită. Imaginează-ţi ce s-ar fi întâmplat dacă Regina Isabela i-ar fi spus lui Columb că n-are nici un rost să facă tot drumul până în Lumea Nouă. Râdea de el dar George nu găsea nimic amuzant. — Mama are dreptate. Eşti încă un copil şi e ridicol să faci aşa ceva doar ca să demonstrezi că ai dreptate. Nu eşti bărbat şi nu există nici un motiv pe lumea asta ca tu să mergi la Harvard. Nu vrei să urmezi medicina sau dreptul, de fapt n-are nici un sens să mergi niciunde. Ar trebui să rămâi cât mai aproape de noi. Ce se va întâmpla dacă mama se va îmbolnăvi? Nu mai e atât de tânără şi are nevoie de noi aici. Încerca totul cu ea chiar şi să o facă să se simtă vinovată, dar nu reuşi decât să o enerveze. Nu putea înţelege de ce vroiau să-i taie aripile. Dar aşa simţeau ei, ea era proprietatea lor. — Mama are cincizeci şi opt de ani şi nu nouăzeci şi trei, George! Şi eu n-am de gând să stau aici tot restul vieţii mele să am grijă de ea. Şi de unde dracu ştii tu ce fel de carieră îmi doresc eu? Din câte ştii tu despre mine aş putea să-mi doresc să ajung chirurg. Atunci aş avea permisiunea voastră să plec în Nord sau trebuie să rămân aici şi să fac prăjituri doar pentru că sunt femeie? — Nu la aşa ceva ne-am gândit. Arăta jignit de fracheţea ei. — Ştiu. Paxton încercă să rămână calmă. Iar „Sweet Briar” este o şcoală minunată dar eu toată viaţa mi-am dorit să merg la „Radcliffe”. — Şi dacă nu reuşeşti? O privi cu înţeles. — Voi reuşi. Trebuie. Îi promisese doar tatălui ei. Jurase că îl va face să fie mândru de ea şi că va păşi pe urmele lui. — Şi dacă nu reuşeşti? insistă fratele ei cu sânge rece. Atunci vei fi de acord să rămâi în Sud? — Poate… nu ştiu. Celelalte colegii nu-i prea plăceau nici ei şi nu se gândise serios la „Stanford” sau „Berkeley”. Nu-şi imagina că va merge acolo mai ales că nu cunoştea pe nimeni în California. Mă mai gândesc. — Cred că ar trebui să te gândeşti foarte serios. Şi mai ales gândeşte-te bine înainte să o necăjeşti pe mama. De ce trebuia să se poarte aşa cu ea? Nu era drept. De ce trebuia ea să-şi sacrifice viaţa pentru ei? Ce doreau de la ea? Şi de ce vroiau să o ţină aici în Savannah? Doar ca să meargă la dineuri şi la întrunirile societăţii „Fiicele Războiului Civil” împreună cu mama ei şi poate să facă şi ea parte din clubul de bridge, astfel încât mama ei să nu fie „făcută de ruşine” că Paxton nu rămâne în cercul lor. Dar ea nu vroia să fie ca ei. Ea îşi dorea ceva mai mult. Ea îşi dorea să meargă la Şcoala de Jurnalistică de la „Radcliffe”.  De multe ori îi povestise lui Queenie despre visurile ei, iar Queenie era singura care o încuraja, care o iubea îndeajuns pentru a o lăsa să plece. Ştia de ce are Paxton nevoie şi îşi dorea să o vadă eliberată de cei doi oameni care îi cereau atât de multe dar nu-i ofereau nimic în schimb. Avea dreptul la mai mult decât atât în viaţa ei, merita să încerce să facă ceva şi nu va reuşi dacă va rămâne în Savannah. Şi dacă după ce termina şcoala vroia să se întoarcă înapoi, atunci Queenie o va aştepta cu braţele deschise. Dar nu avea de gând să o implore să rămână, să o cicălească la fel ca şi ceilalţi doi. Plicurile au sosit într-o marţi după-masă, şi o aşteptau în cutia de scrisori, cel trimis de „Radcliffe” şi cel de la „Stanford”. Iar lui Paxton i se tăie respiraţia în momentul când le văzu. Era o după-amiază plăcută de primăvară, iar Paxton venea încet spre casă, gândindu-se la băiatul care o invitase la balul de primăvară chiar în acea după-amiază. Era înalt, brunet şi drăguţ, ea îl admirase încă de anul trecut dar el avea o altă prietenă. Şi acum dintr-odată era liber, iar capul lui Paxton era plin de vise şi dorinţe. Până la  urmă îi va povesti totul lui Queenie dar acum sosise scrisoarea pe care o aşteptase cu nerăbdare. Întregul ei viitor pe o hârtie albă, împăturită şi sigilată într-un plic de la Harvard. Dragă domnişoară Andrews, suntem încântaţi să vă informăm că aţi fost acceptată… Dragă domnişoară Andrews, ne pare rău să vă informăm că… oare care din ele? Mâinile îi tremurară când luă cele două plicuri, încercând să se hotărască pe care să-l deschidă primul; se aşeză pe treptele din faţa casei de cărămidă şi se hotărî să-l deschidă pe cel de la „Radcliffe” pentru că era singurul care conta şi n-ar fi suportat suspansul până l-ar fi citit pe celălalt. Îşi aruncă coama blondă pe spate, închise ochii şi se sprijini de gratiile din fier forjat, rugându-se să fie aşa cum îşi dorea ea… te rog Doamne… te rog fă să fiu acceptată. Deschise ochii şi cât mai repede rupse plicul. Dar prima propoziţie nu era deloc ceea ce aşteptase ea. Nu specifica nimic şi lăuda doar instituţia numită Harvard, şi ce bună elevă era ea şi doar în al doilea paragraf era ceea ce căuta şi simţi că i se opreşte inima când ajunse acolo. «Cu toate că aveţi toate atributele pentru a deveni studentă la „Radcliffe” noi credem că… cu această ocazie… poate o altă instituţie… suntem siguri că veţi face progrese la oricare altă şcoală superioară… vă dorim mult noroc…» Ochii i s-au umplut de lacrimi, iar cuvintele dansau în faţa ei estompate de durerea care îi frângea inima. Nu reuşise. Au refuzat-o. Toate visele ei au dispărut într-o singură clipă. „Radcliffe” o refuza. Şi acum ce va face? Unde se va duce? Va trebui într-adevăr să rămână în Sud, unde toţi gândeau strâmt, unde se discutau doar aceleaşi lucruri, să rămână lângă fratele şi mama ei? Asta era tot? A ajuns aici? Sau mai bine să meargă la unul din celelalte colegii? Dar parcă toate erau plictisitoare. Ezitând, deschise şi celălalt plic, puţin nervoasă. Poate că ar trebui să se gândească serios la „Stanford”. Dar nu pentru mult timp. Îi scriau acelaşi lucru, dar în primul paragraf şi nu în al doilea, şi răspunsul lor era aproape identic cu cel de la „Radcliffe”. Îi doreau mult succes, dar îi recomandau o altă şcoală. Deci rămânea… fără nimic. Celelalte colegii pe care nu le voia şi poate o şansă la Berkeley. Simţi cum îi piere tot entuziasmul în timp ce se ridică, urcă treptele şi intră în casă. Se îngrozea la gândul că va trebui să-i spună mamei ei. Îi spuse mai întâi lui Queenie, iar bătrâna negresă a fost copleşită de necaz la început dar apoi încercă să o consoleze cât mai filozofic. — Dacă nu te-au acceptat înseamnă că nu a fost să fie aşa. Într-o zi te vei gândi la asta şi vei înţelege. Dar între timp şansele ei erau mici şi Paxton era deprimată. Nu dorea să rămână în Sud, nu dorea să meargă la un colegiu de fete şi nici nu-şi imagina că va merge la Berkeley. Şi atunci? Dar modul de gândire al lui Queenie era mult mai practic. — Şi ce zici de California? E foarte departe dar s-ar putea să-ţi placă. Una dintre fiicele ei se mutase în Okland acum câţiva ani şi cu toate că niciodată nu a fost acolo auzise că San Francisco ar fi un oraş frumos. Am auzit că e minunat. N-o să-ţi fie frig ca în Nord. Îi zâmbi fetiţei pe care o iubea şi o alina de când venise pe lume şi o durea să vadă cât era de dezamăgită. Mama ta ar fi în stare să mă ucidă dacă m-ar auzi, dar eu aşa cred, că ar trebui să te gândeşti serios la California. Paxton zâmbi. Mama. Ei ar fi în stare să le ucidă pe amândouă dacă ar auzi măcar jumătate din conversaţiile care se desfăşurau în bucătărie. — Pare atât de departe… aşa de… nu ştiu… aşa străin! — California? Queenie râse. Nu fi prostuţă. E doar la câteva ore cu avionul, cel puţin aşa îmi povestea fiica mea Rosie. Aşa că gândeşte-te bine. Şi roagă-te Domnului la noapte. Poate şcoala aceea din Berkeley e soluţia problemelor tale. Dar în seara aceea, la cină, mama ei şi George continuau să creadă că soluţia ar fi să rămână cât mai aproape de casă şi, în ceea ce-i privea, refuzul de la „Radcliffe” rezolva toate problemele. Nici măcar nu le părea rău că ea este dezamăgită, se simţeau doar uşuraţi. Şi ca şi Queenie i-au spus că aşa a fost să fie. Dar spre deosebire de bătrâna negresă care o iubea, erau aproape mulţumiţi că visele ei au luat sfârşit. Iar Paxton simţea că într-un fel îl dezamăgise pe tatăl ei, ca şi cum l-ar fi trădat pentru că fusese refuzată de şcoala pe care el o urmase. Ar fi dorit să vorbească cu cineva despre asta, să recunoască că se simţea teribil de rău, dar credea că nici măcar Queenie n-ar fi putut-o înţelege, pentru că era clar că mama ei şi George nu înţelegeau nimic. Iar prietenele ei erau ocupate cu propriile lor nenorociri şi bucurii. Toată lumea era de-a dreptul obsedată de colegiile la care urma să se înscrie, de refuzul sau aprobarea lor. Băiatul care o invitase la balul primăverii îi făcu o vizită în seara aceea, iar Paxton încercă să-i explice câteva dintre sentimentele ei dar el nu era în stare să vorbească decât despre faptul că fusese acceptat de „Chapel Hill” şi parcă nici nu o auzea. Nu putea decât să sufere sau să se bucure singură. Şi în noaptea aceea când se duse la culcare se gândi la ce-i spusese Queenie în acea după-amiază şi se întrebă dacă ideea era chiar trăznită sau merita să se gândească la ea. Dar mai important era faptul că nici nu ştia dacă va fi acceptată. Spre sfârşitul săptămânii mama şi fratele ei au reuşit să o cicălească atât de mult încât acceptă să se înscrie la „Sweet Briar” săptămâna viitoare, promiţându-şi în gând să încerce din nou la „Radcliffe” în anul următor şi să tot încerce până va reuşi, indiferent cât va trebui să muncească pentru a fi acceptată. Se simţi mai bine după ce îşi făcu acest plan în minte şi ştiu că va putea suporta să stea acasă dacă nu va fi pentru totdeauna. Şi apoi, luni sosi răspunsul de la Berkeley. Erau încântaţi să o accepte ca studentă. Şi chiar dacă nu ştia bine de ce inima ei bătu mai puternic, dintr-odată se simţi mult mai bine. Alergă în bucătărie să-i arate lui Queenie scrisoarea. Bătrâna o privi fericită ca şi cum asta ar fi rezolvat totul şi parcă ea ar fi ştiut de la început că aşa va fi. — Vezi, ce ţi-am spus. Ăsta e răspunsul! — Ce te face să fii aşa de sigură? De unde ar fi putut Queenie să ştie? Oricum celelalte colegii nu o încântau deloc. — Cum te simţi acum? — Bine. Pe cuvânt. Emoţionată… puţin speriată… dar fericită. — Şi celelalte şcoli despre care mi-ai vorbit? Cum te-au făcut să te simţi? — Deprimată… plictisită… de fapt groaznic. — Atunci ele nu par a fi o soluţie fericită. Cred că ăsta e răspunsul. Dar mai gândeşte-te, scumpa mea. Şi roagă-te. Ascultă-l pe Dumnezeu şi ascultă de stomacul tău. Totdeauna să fii atentă la burticica ta, să fii atentă la ce simţi înăuntru. Ştii. Toţi ştim. Ştim cu asta. Queenie arătă spre burta ei imensă luând un aer foarte serios. Dacă te simţi bine, înseamnă că totul este în regulă, dar dacă te simţi rău ca şi cum ai fi bolnavă, atunci înseamnă că ai făcut o mare greşeală, şi, dacă nu ai făcut-o încă, o vei face. Paxton începu să râdă de această înţelepciune simplistă dar ştia că Queenie are dreptate, ca întotdeauna. Bătrâna negresă ştia multe. Era mult mai isteaţă decât mama ei sau George sau chiar decât Paxton. — Queenie, e o nebunie dar cred că ai dreptate. Se aşeză pe un scaun în bucătărie, muşcă dintr-un morcov şi rămase pe gânduri. Era tânără şi frumoasă şi era ceva foarte calm în jurul ei. Era o persoană care se simţea bine cu ea însăşi şi se simţea de mult timp aşa. Era liniştită şi puternică şi într-un fel întreagă, ceea ce era destul de rar la o fată de vârsta ei, dar de la moartea tatălui se gândise foarte mult. — Ce le voi spune? — Adevărul, atunci când o să-l ştii. Şi să nu faci ceva pentru că ţi-am spus eu să faci. Eşti prea deşteaptă pentru aşa ceva. Să faci ce vrei tu să faci, ceea ce crezi tu că trebuie. Mai întâi gândeşte-te bine. O să-ţi dai seama ce anume trebuie să faci. Îi arătă din nou cu degetul burta ei mare, iar Paxton izbucni în râs şi se ridică în picioare. Era înaltă şi subţire, ca tatăl ei, dar plină de graţie. Era mult mai înaltă decât majoritatea colegelor ei, dar asta nu o deranjase niciodată. Şi spre marea mirare a lui Queenie nu era prea interesată de cum arată. Era frumoasă, dar se purta de parcă nu o interesa sau nu-i păsa. Era preocupată de alte lucruri, de problemele inimii şi sufletului. Semăna prea mult cu tatăl ei ca să-i pese de cum arată, iar indiferenţa ei o exaspera frecvent pe mama ei. Ar fi vrut ca Paxton să fie un manechin pentru spectacolele de modă şi pentru diferitele competiţii organizate de „Fiicele Războiului Civil”. Dar Paxton nici nu voia să audă de aşa ceva. Era calmă, timidă şi amuzată de tot tărăboiul care se făcea în jurul acelor competiţii. Îi plăcea să vorbească despre lucruri serioase cu profesorii ei, despre recentele evenimente din Vietnam, implicaţiile morţii lui Kennedy, despre poziţia lui Johnson în privinţa drepturilor omului, despre marşurile şi protestele lui Martin Luther King. Era pasionată de evenimentele care se desfăşurau în lumea întreagă, legăturile şi verigile dintre ele şi efectul lor asupra vieţii oamenilor. Despre aşa ceva îi plăcea să scrie, la aşa ceva îi plăcea să se gândească şi abia aştepta să ia parte la toate aceste evenimente. Spre sfârşitul săptămânii îl căută pe unul dintre profesorii ei preferaţi şi îl întrebă ce gândea el despre „UC Berkeley”. — Cred că este una dintre cele mai bune şcoli din ţară. De ce? O privi direct în ochi, iar Paxton ezită doar pentru un moment. — Încerc să mă hotărăsc dacă să merg acolo sau nu. — Cei de la „Radcliffe” nu ţi-au dat răspunsul aşteptat? El ştia cât de mult îşi dorise ea să meargă acolo, cât de mult se bazase pe acest colegiu, şi de ce, şi era dezamăgit pentru că nu reuşise. — M-au refuzat. Şi „Stanford” de asemenea. Toate  celelalte m-au acceptat. Îi povesti despre celelalte posibilităţi şi fără nici o ezitare el o sfătui să aleagă „Berkeley” — În locul tău n-aş ezita nici o clipă, Pax. Bucură-te de această şansă şi nu te mai gândi la „Radcliffe”. Poţi merge acolo la o specializare. Să le ia dracu, du-te în Vest. Îi zâmbi. O să-ţi placă. În timp ce îl asculta deveni entuziastă şi încântată. Poate că Queenie a avut dreptate. Poate aşa se vor rezolva problemele ei. Nu-i spuse nimic mamei ei, iar la sfârşitul săptămânii îşi trimise actele de acceptare şi vineri seara la cină le spuse adevărul. — Mi-am trimis astăzi actele, spuse ea încet, aşteptând furtuna care era sigură că va urma. — Foarte bine, o lăudă repede fratele ei. În sfârşit a făcut ceea ce o sfătuiseră. Până la urmă nu era de fapt aşa de încăpăţânată cum susţinea mama lor. Eşti mândra de tine, nu-i aşa, Pax? Ar trebui să fii. Paxton zâmbi auzind laudele exagerate, ştiind ce va urma. — Da, sunt. M-am gândit foarte mult şi cred că am luat cea mai bună hotărâre din viaţa mea. De fapt sunt sigură de asta. Mama ei o privi cu prudenţă neştiind ce să spună. — Mă bucur că lucrurile s-au rezolvat în acest fel, Paxton, spuse ea scurt. — Şi eu mă bucur, îi răspunse Paxton. — Foarte multe fete drăguţe studiază la „Sweet Briar”. Este o şcoală minunată, spuse fericit fratele ei, iar Paxton îi privi calmă pe amândoi. — Da, este, dar eu nu mă duc acolo. Pentru o clipă totul încremeni. Nu se aşteptaseră la aşa ceva. Mă duc la Universitatea din California, la Berkeley. Amândoi o priveau în tăcere, năuciţi, apoi fratele ei se ridică de la masă şi îşi aruncă şerveţelul lângă farfurie. — Ce te-a apucat să faci aşa o prostie? Queenie părăsi încăperea cu zâmbetul pe buze şi se duse în bucătărie să mai aducă un platou de friptură. — Am discutat cu dirigintele meu şi cu mai mulţi profesori. Ei sunt de părere că este o şcoală excelentă şi că am făcut o foarte bună alegere din moment ce nu am fost acceptată la „Radcliffe”. — Dar în California? spuse mama ei disperată. Pentru Dumnezeu, de ce atât de departe? De ce anume vrei să mergi la şcoala aceea? Dar toţi ştiau de ce, chiar dacă nu vroiau să o recunoască. Paxton vroia să plece de lângă ei. De când tatăl ei murise, Paxton a fost nefericită acasă şi ei au făcut foarte puţin ca să o ajute. Mama ei şi George şi-au continuat vieţile şi doar din când în când îşi aminteau de ea încercând să o implice în activităţile lor, fie că ei îi plăcea sau nu. Se aşteptau ca ea să se „potrivească” cu felul lor de a trăi chiar dacă ea nu-şi dorea aşa ceva. Pentru ei nu era important ce îşi dorea ea. Şi acum Paxton îşi dorea propria ei viaţă, vroia să-şi urmeze destinul. Iar pentru început drumul ei ducea în California. — Este ceva ce simt că trebuie să fac, spuse ea încet, cu ochii verzi pătrunzători privind-o atentă pe mama ei. Nu-i explică nimic, dar era foarte hotărâtă să nu cedeze. Tatăl avusese grijă să-i ofere luxul de a hotărî singură. Lăsase pe numele ei o mică sumă de bani, ca să-şi poată plăti studiile, ceea ce însemna că mama ei nu o putea ameninţa că nu o va întreţine în timpul studiilor dacă nu va merge acolo unde va vrea ea. Avea libertatea de a alege şi tocmai asta făcea înscriindu-se la Berkeley. — Tatăl tău ar fi fost foarte dezamăgit, spuse mama ei cu răceală, iar Paxton simţi cuţitul lovind-o în spate. — Am încercat să intru la Harvard, mamă, spuse cât mai calmă. N-am reuşit. Cred că el ar fi înţeles. Îşi aminti despre poveştile lui, despre cum încercase să intre la „Princeton” sau „Yale” dar pentru că fusese refuzat se „mulţumise” cu „Harvard”. Aşa se întâmplase şi cu ea, se „mulţumea” cu UC Berkeley. — Vreau să spun că ar fi fost dezamăgit că pleci de acasă aşa de repede şi atât de departe. — Am să vin înapoi, spuse ea blând dar imediat se întrebă dacă într-adevăr avea de gând să vină înapoi. Va dori oare să se întoarcă? Va duce dorul Sudului sau se va îndrăgosti de California şi va dori să rămână acolo toată viaţa? Într-un fel era nerăbdătoare să plece şi în acelaşi timp îi părea rău. Era necăjită că va trebui să-şi părăsească prietenii, dar era şi uşurată că-şi va părăsi căminul. Întotdeauna simţise că nu le aparţine lor. Niciodată nu făcuse ceea ce i-ar fi plăcut mamei ei. Dar nu putea face ceea ce se aştepta de la ea. Îi cereau prea mult. Nu putea să rămână în Sud, nu dorea să rămână cu ei, nu putea să se prefacă în continuare că era ca ei. Nu dorea să fie ca ei. Şi brusc îşi dori să poată să recunoască că era altfel şi să-şi înceapă propria viaţă în Berkeley. — Şi cât de des vei veni acasă? o întrebă acuzator mama ei, iar Queenie o urmări atentă. — Voi veni de Crăciun, şi probabil în vacanţa de vară. Era tot ce le putea oferi şi nu-şi dorea decât să o lase să fie liberă. Voi veni cât de des voi putea. Le zâmbi uşor, dorindu-şi ca ei să fie fericiţi pentru ea, dar ei nu erau. Şi veţi putea să veniţi să mă vizitaţi. — Am fost odată cu tatăl tău până în Los Angeles, spuse mama ei cu o privire sumbră. E un loc groaznic. Niciodată nu voi mai merge acolo. — Berkeley e foarte aproape de San Francisco. Dar ar fi putut spune la fel, de bine că e foarte aproape de iad, după cum o privea mama ei şi restul cinei se desfăşură în linişte, nimeni nu mai scoase un cuvânt.      

Daddy de Danielle Steel Capitolul 1   Fulgi de nea mari şi albi cădeau ca într-o poveste desenată, exact ca în cărţile din care Sarah obişnuia să le citească seara copiilor. Stătea în faţa maşinii de scris, uitându-se pe fereastră, privind cum zăpada acoperea peluza, căzând peste ramurile copacilor ca o dantelă, şi uită complet de subiectul la care se gândise încă de dimineaţă. Era atât de pitoresc. Atât de frumos. Totul era frumos acolo. O viaţă de poveste într-un oraş de poveste, iar oamenii din jur păreau nişte oameni de poveste. Erau exact ceea ce ea nu voise să devină niciodată şi, acum era ca ei, de mulţi ani chiar. Şi probabil că avea să fie întotdeauna. Sarah MacCormick, rebela, editor adjunct la Crimson, fata care absolvise Radcliffe în 1969 prima din clasă şi care ştia că este deosebită, devenise una dintre ei. Peste noapte. Aproape. De fapt, durase aproape douăzeci de ani. Şi acum era Sarah Watson. Doamna Oliver Wendell Watson. Trăia în Purchase, New York, într-o casă frumoasă, ai cărei proprietari aproape că erau, după paisprezece ani de luptă cu ipoteca. Avea trei copii, un câine, iar ultimul hamster murise, în sfârşit, cu un an în urmă. Şi mai avea un soţ pe care îl iubea. Scumpul Ollie. A absolvit Şcoala Comercială de la Harvard când ea a terminat Radcliffe şi se iubeau încă din anul doi. Însă el era tot ce nu era ea. Era conservator, în timp ce ea era nonconformistă, el crezuse în ceea ce încercaseră să facă în Vietnam şi, un timp, ea îl urâse pentru asta. Au şi încetat să se mai vadă după absolvire, fiindcă ea insistase că sunt prea diferiţi. Ea se dusese să locuiască în Soho, în New York, şi încercase să scrie, ceea ce a reuşit chiar foarte bine. Lucrările ei fuseseră publicate de două ori în The Atlantic Monthly şi o dată… Dumnezeule mare, în The New Yorker. Era bună şi ştia asta. Oliver locuia la periferia oraşului, într-un apartament pe care îl împărţea cu doi prieteni şi cu diploma lui, pe East 79th Street, şi avea o slujbă foarte bună în cadrul unei agenţii publicitare de pe Madison Avenue. Ar fi vrut să-l urască pentru asta, ar fi vrut să-l urască pentru faptul că se conforma, dar nu o făcea. Chiar şi atunci ştia cât de mult îl iubea. Vorbea despre lucruri ca a trăi la ţară, a avea setteri irlandezi, a vrea patru copii şi o soţie care să nu lucreze, iar ea râdea de el din acest motiv. El însă, îi arunca acel zâmbet incredibil de copilăresc, care îi făcea inima să bată cu putere chiar şi atunci… când pretindea în sinea ei că ar fi dorit un bărbat cu părul mai lung decât al ei… un artist… un sculptor… un scriitor… un bărbat „creator”. Oliver era „creator” şi era şi inteligent. Absolvise Harvard cu notele cele mai bune, iar curentele anilor şaizeci nu îl atinseseră. Când ea a demonstrat pe străzi, el a scos-o din închisoare şi, când se certa cu el, jignindu-l chiar, el îi explica, încet şi chibzuit, care îl era părerea. Şi era atât de cumsecade şi de bun, era cel mai bun prieten al ei, chiar şi atunci când o făcea să se înfurie. Se întâlneau uneori în Village sau la periferie pentru o cafea, o băutură, un dejun, când el îi povestea ce mai făcuse şi o întreba despre ce scria în acel moment. Şi el ştia că este bună, dar nu pricepea de ce nu putea fi „creatoare” şi căsătorită fiind. — …Căsătoria e pentru femeile care caută pe cineva care să le întreţină. Eu vreau să mă întreţin singură, Oliver Watson. Şi o putea face sau, putuse atunci, mai bine-zis. Lucrase ca supraveghetoare de galerie cu program redus în Soho şi scrisese din când în când. Câştigase destui bani. Uneori. Acum însă, se întreba dacă mai putea fi în stare să se întreţină singură, să-şi completeze singură formularele pentru impozite şi să aibă grijă ca asigurarea medicală să nu-şi fi pierdut valabilitatea. În cei optsprezece ani de când erau căsătoriţi, devenise atât de dependentă de el. El se ocupa de toate micile probleme din viaţa ei şi de majoritatea celor mari. Era ca şi cum ar fi trăit într-o lume închisă ermetic, avându-l întotdeauna pe Ollie alături. Conta pe el pentru absolut orice şi, cel mai adesea, acest lucru o speria. Dacă se întâmpla ceva cu el? Oare avea să se descurce? Avea să fie în stare să aibă grijă de casă, să se întreţină, pe ea şi pe copii? Încerca să-i vorbească uneori despre asta, dar el râdea doar şi îi spunea să nu-şi mai facă griji. Nu făcuse cine ştie ce avere, dar se descurcase foarte bine şi era un om cu capul pe umeri. Avea o foarte mare asigurare pe viaţă. Cei din Madison Avenue fuseseră foarte buni cu el şi, la patruzeci şi patru de ani, era omul numărul trei la Hinkley, Burrows and Dawson, una din cele mai mari agenţii publicitare din ţară. Numai el singur le adusese patru din cele mai mari conturi şi era valoros pentru firmă şi respectat de către colegi. Era unul din cei mai tineri vicepreşedinţi în domeniu şi ea era mândră de el. Dar, totuşi, îi era frică. Ce căuta ea acolo, în frumosul şi micul Purchase, privind cum ningea şi aşteptând copiii să se întoarcă acasă, în timp ce se prefăcea că scrie o poveste… o poveste care nu avea să fie scrisă niciodată, care nu avea să se sfârşească vreodată, care nu avea să ajungă niciodată nicăieri, exact ca şi celelalte pe care încercase să le scrie în ultimii doi ani. În ajunul împlinirii a treizeci şi nouă de ani, se hotărâse să reînceapă să scrie. Fusese o hotărâre foarte importantă pentru ea. Parcă treizeci şi nouă era mai rău decât patruzeci. Până să împlinească patruzeci de ani, se resemnase în faţa „destinului advers”, cum spunea ea cu tristeţe. Pentru cea de a patruzecea aniversare, Oliver a dus-o în Europa pentru o lună. Copiii erau plecaţi în tabără, doi din ei, oricum, iar Sam rămăsese cu soacra ei. Pe atunci nu avea decât şapte ani şi era pentru prima oară când ea pleca fără el. Când a ajuns la Paris a avut impresia că se deschiseseră toate porţile cerului… nu maşini folosite în comun… nu copii… nu animale… nu PTA… nu dineuri de binefacere pentru şcoală sau spitalele locale… nimeni… nimeni… în afară de ei doi şi patru săptămâni de neuitat petrecute în Europa. Paris… Roma trecând prin Toscana, o oprire scurtă pe Riviera italiană, apoi câteva zile la bordul unui iaht închiriat, plutind între Cannes şi St. Tropez… conducând după aceea spre Eze şi Saint-Paul-de-Vince, cina la Colombe d’Or şi, pe urmă, câteva zile la Londra. În timpul călătoriei îşi notase tot felul de lucruri, astfel că umpluse şapte carneţele. Dar când a ajuns acasă… nimic. Nimic nu voia să fie transformat într-o poveste, într-un articol sau chiar în poezii. Stătea, pur şi simplu, şi se uita la carneţele având în maşina de scris o foaie albă pe care părea că nu o va umple niciodată. Acelaşi lucru îl făcea şi peste un an şi jumătate. La patruzeci şi unu de ani, avea impresia că îşi lăsase întreaga viaţă undeva în urmă. Oliver râdea întotdeauna când îi spunea: — Dumnezeule, Sarrie… nu te-ai schimbat absolut deloc de când te-am cunoscut prima oară. Şi vorbea serios. Era aproape adevărat. Dar nu pe deplin. Ea şi cei care voiau să critice îşi puteau da seama de diferenţă. Părul roşcat închis şi strălucitor care obişnuia să-i cadă pe spate ca o draperie sclipitoare devenise acum de un roşcat castaniu. Îl purta lung până la umeri şi îi apăruseră câteva fire albe, care îi deranjau pe copii mai mult decât pe ea însăşi. Ochii albaştri şi luminoşi rămăseseră neschimbaţi, de un albastru închis şi vibrant, iar pielea albă arăta încă bine, în cea mai mare parte neridată, dar ici-colo se puteau vedea unele mici semne ale trecerii timpului, numai că Oliver spunea că făceau ca faţa să-i fie mai expresivă. Era o femeie drăguţă şi fusese o fată drăguţă, înaltă şi zveltă, cu o siluetă frumoasă şi mâini delicate şi cu un simţ al umorului care îi juca în ochi. Acest lucru îi plăcuse lui de prima dată. Râsul, firea ei pasională, curajul şi hotărârea cu care îşi susţinea punctul de vedere în orice privinţă. Erau unii care o consideraseră dificilă în tinereţe, dar nu şi Ollie. El, niciodată. Lui îi plăceau modul ei de a gândi, lucrurile pe care le spunea şi felul cum le spunea. Aveau o relaţie bazată pe respect şi dragoste şi se simţeau grozav în pat. Totdeauna fusese astfel şi încă mai era. Ba, uneori, el spunea că după douăzeci de ani era chiar mai bine. Şi era, din unele puncte de vedere. Se cunoşteau unul pe altul perfect, ca un lemn neted ca satinul ce fusese atins şi mângâiat de o mie de ori de mâini iubitoare şi tandreţea adevăratei apartenenţe. Îi trebuiseră exact doi ani pentru a o convinge să se mărite cu el, după perioada în care lucrase în Soho, iar la vârsta de douăzeci şi trei de ani devenise doamna Oliver Watson. Încăpăţânată cum era, refuzase să facă o nuntă tradiţională. Se căsătoriseră în grădina casei părinţilor lui din Pound Ridge, iar părinţii şi sora ei mai mică veniseră de la Chicago. Sarah purtase o rochie de un roşu aprins şi o pălărie mare cu pene şi arăta mai mult ca o tânără dintr-un tablou decât o mireasă, dar ei doi fuseseră fericiţi. Plecaseră în Bermude în luna de miere şi vremea fusese oribilă, dar ei nici nu observaseră. Au râs, s-au hârjonit şi au stat în pat până după-amiaza târziu, ieşind doar pentru o gustare în sala de mese a hotelului, după care se grăbeau să se întoarcă în camera lor, râzând şi chicotind ca doi copii. Abia la trei săptămâni după aceea, Sarah deveni mai puţin amuzată. Locuiau într-un mic apartament de pe Second Avenue, într-o clădire plină de stewardese, tineri directori şi „nefamilişti” care păreau să transforme întreaga clădire într-o continuă petrecere. Când el venise, într-o zi, de la lucru, o găsise arătând de parcă îi murise cel mai bun prieten. Numai că nu era vorba de niciun prieten, ci de „iepure”. Când se întorseseră acasă, fusese uimită de absenţa ciclului, dar avusese o grijă extraordinară şi ştia că nu putea fi însărcinată. Purtase diafragma, practic, zi şi noapte, din ziua cununiei şi până s-au întors din luna de miere, dar, într-un fel, nu ştia cum, ceva nu mersese şi era însărcinată. Voia să facă avort. Pe Oliver îl îngrozea numai simplul fapt că se putea gândi la aşa ceva. Dar Sarah era şi mai îngrozită la gândul de a avea copii atât de curând. — Nu vrem o familie încă… vreau să-mi iau din nou o slujbă… să fac ceva… Se gândise ca, de data aceasta, să se angajeze ca editoare la o revistă literară, cărţile ei nu se vindeau prea bine şi făcuse o cerere la Columbia Graduate School pentru a face ceva în vederea doctoratului. Renunţase la slujba de la galerie imediat după ce se căsătorise cu Ollie, căci nu i-ar fi fost uşor să se ducă în Soho în fiecare zi. — Poţi să-ţi iei o slujbă şi mai târziu! i-a spus el. O mângâia, îi spunea vorbe dulci, făcea tot ce îi stătea în putinţă pentru a o face să se simtă mai bine. Ea, însă, era de neconsolat şi, în fiecare seară când venea spre casă, el era cuprins de groază… dacă o făcea… dacă se ducea la cineva în timp ce el era la serviciu, şi avorta. Dar nu făcu acest lucru. Într-un fel, îi era prea rău, era prea epuizată şi prea deprimată pentru a încerca chiar, astfel că, peste câtva timp, începu să se legene prin apartament, întrebându-se cum de putuse lăsa să se întâmple aşa ceva. Dar Oliver era în culmea fericirii. Voia patru copii, întotdeauna spusese astfel şi, chiar dacă aveau să fie nevoiţi să strângă cureaua pe atunci, el era de acord. Se descurca bine, avansa rapid în ierarhia firmei şi, chiar dacă ar fi fost să moară de foame, tot n-ar fi lăsat-o să avorteze. Pur şi simplu, nu voia. Era copilaşul lor. Al lor. Şi, cu mult înainte ca acesta să se nască, el îl iubea la nebunie. Benjamin Watson apăru pe lume, cu un smoc de păr roşcat şi cu o privire uimită în ochii lui luminoşi, exact la nouă luni şi trei zile de la nunta părinţilor săi. Părea nerăbdător să descopere lumea, plângea foarte mult şi semăna leit cu mama sa, spre încântarea lui Oliver, care era extraordinar de fericit că avea un fiu şi mai ales unul care semăna cu Sarah. Benjamin creştea înalt şi avea mai mult decât înfăţişarea lui Sarah. Avea şi fermitatea ei, şi încăpăţânarea şi temperamentul ei înflăcărat. Erau zile când ei îi venea să-l strângă de gât, până să vină Oliver şi să-l liniştească. Peste câteva minute de la sosirea lui, copilul gângurea fericit, râdea, se juca, iar Oliver se plimba cu el în braţe, în timp ce Sarah se prăbuşea pe un fotoliu, cu un oftat şi un pahar de vin, întrebându-se cum avea să supravieţuiască. Rolul de mamă nu era, cu siguranţă, cel la care se pricepea cel mai bine, iar apartamentul era atât de mic, încât simţea că înnebuneşte. Când vremea era urâtă, cum se întâmplase adesea în acel an, nu puteau ieşi deloc şi ţipetele copilului făceau pereţii să răsune îngrozitor. Oliver ar fi vrut să se mute cu toţii într-o căsuţă a lor, undeva, afară din oraş, dar acesta era un vis încă, pe care nu şi-l puteau permite. Sarah se oferi să-şi ia o slujbă, dar, de fiecare data când stăteau să se gândească mai bine, îşi dădeau seama că ar fi fost inutil, deoarece toţi banii pe care i-ar fi câştigat s-ar fi dus pe salariul unei baby-sitter, astfel încât nu ar fi avut mai mulţi decât aveau acum. Singurul aspect pozitiv ar fi fost acela că i-ar fi permis lui Sarah să mai iasă din casă şi, deşi pe ea o atrăgea acea perspectivă, Oliver considera că era important să stea cu copilul. — Bravo, Ol! Ce-ai vrea să fac, să stau toată ziua să vorbesc singură, în timp ce el ţipă cât îl ţine gura? Erau zile când îşi spunea că nu va rezista. Iar gândul de a avea cei patru copii pe care el şi-i dorea încă o făcea să-i vină să se sinucidă. Părinţii ei nu-i erau de niciun ajutor, fiindcă locuiau în Chicago şi, cu toate bunele lor intenţii, nici ai lui nu erau cine ştie ce. Mama lui avusese un singur copil şi părea să nu-şi mai aducă aminte ce trebuia să facă. Prezenţa lui Benjamin părea doar să o enerveze. Dar nu mai mult decât pe Sarah. În cele din urmă, copilul se mai linişti, iar când începu să meargă, i se păru mai puţin îngrozitor. Scăpaseră, în sfârşit, de probleme. Închinară o casă în Long Island pe perioada verii şi, peste încă un an, îl trimiseră la grădiniţă. Încă un an… şi avea să fie aproape liberă… ca să se reapuce de scris. Renunţase la ideea de a-şi lua o slujbă. Voia să scrie un roman. Totul începea să meargă bine, dar tocmai atunci s-a îmbolnăvit de gripă. După o lună de boală, era convinsă că va muri. Nu fusese niciodată atât de bolnavă. Avea o răceală care, pur şi simplu, nu voia să-i treacă, o tuse care suna a tuberculoză şi, de dimineaţă până seara, îi era rău. În cele din urmă, după patru săptămâni de luptă, se hotărî să se ducă la doctor. Avea gripă, dar mai avea ceva. Aştepta încă un copil. De data aceasta nu a fost furie sau nervi, ci pur şi simplu disperare şi ceea ce lui Oliver i se părură ore în şir de plâns. Nu mai putea, nu rezista să o mai facă încă o dată. Nu mai suporta încă un copil, când Benjamin nici nu scăpase încă de scutece, iar acum aveau să fie doi. A fost singura dată când l-a văzut deprimat şi pe Oliver. Nu mai ştia ce să facă pentru a o convinge. Şi, la fel ca prima oară, el era încântat de copil, dar spunându-i ei acest lucru, o făcea să plângă şi mai tare. — Nu pot… pur şi simplu, nu pot, Ollie… te rog… nu mă face… Se certară din nou în privinţa unui avort şi, din nou aproape că îl convinse, de teamă ca, în caz că nu era de acord, să nu înnebunească. Dar încetul cu încetul a făcut-o să se răzgândească, lui i s-a mărit salariul când ea se afla pe la jumătatea sarcinii şi au angajat o femeie care o ajuta să se descurce cu Benjamin trei după-amieze pe săptămână. Era o fată irlandeză ce provenea dintr-o familie cu treisprezece copii, exact ce îi trebuia lui Sarah. Deodată, putea să iasă, să meargă la biblioteci, să-şi întâlnească prietenele, să se ducă iar la galerii de artă şi muzee şi începu să se simtă mult mai bine. Ba chiar începuse să-i facă plăcere să stea cu Benjamin, şi o dată sau de două ori l-a luat cu ea la muzeu. Oliver ştia, deşi ea nu i-ar fi spus-o niciodată, că abia aştepta sosirea celui de-al doilea copil. Melissa s-a născut când Benjamin avea doi ani, iar Oliver începu să facă proiecte în mod serios în legătură cu mutarea familiei sale la ţară. Mergeau, aproape în fiecare weekend să vadă case în Connecticut şi, până la urmă, hotărâră că nu şi le puteau permite. Au încercat în Long Island, Westchester şi parcă în fiecare weekend nu făceau altceva decât să se uite la case. Pound Ridge, Rye, Bronxville, Katonah, până când, în cele din urmă, peste un an găsiră exact ceea ce doreau în Purchase. Era o fermă veche în care nu se mai locuise de douăzeci de ani şi care avea nevoie de extraordinar de multă muncă. Casa făcea parte dintr-o moşie şi o obţinură pentru o sumă destul de mare, dar economisind şi făcând o mare parte din treburi singuri, într-un an o transformară într-un locşor remarcabil şi amândoi erau mândri de acest lucru. — Dar asta nu înseamnă că voi avea alţi copii, Oliver Watson! În ceea ce o privea, faptul că locuia la ţară era un sacrificiu destul de mare. Jurase să nu facă aşa ceva pe vremea când erau doar prieteni. Dar chiar şi ea fu nevoită să admită că era mult mai bine. Apartamentul de pe Second Avenue fusese imposibil de întreţinut şi tot ce vedeau în oraş părea mărunt şi era ridicol de scump. Aici, copiii îşi aveau propriile camere. Casa era alcătuită dintr-un living-room imens, dar confortabil, cu şemineu, o bibliotecă pe care au umplut-o cu cărţi cu mult drag, o bucătărie frumoasă cu doi pereţi din cărămidă, grinzi din lemn deasupra capului şi un aragaz demodat pe care Sarah a insistat să-l repare şi să-l păstreze. Avea nişte ferestre imense boltite care dădeau spre ceea ce ea transformase ca prin farmec într-o grădină şi care îi serveau pentru a supraveghea copiii care se jucau afară în timp ce ea gătea. Mutându-se la ţară, Sarah o pierduse pe irlandeză, dar deocamdată nici nu-şi permiteau să o mai ţină şi pe ea. Benjamin împlinise trei ani, oricum, şi se afla la grădiniţă în fiecare dimineaţă, peste doi ani şi Melissa făcea acelaşi lucru, iar Sarah se gândea să se apuce din nou de scris. Numai că, într-un fel, nu părea să mai fie timp. Întotdeauna avea ceva de făcut. Muncă de voluntariat la spitalul local, o zi pe săptămână lucra la grădiniţă, făcea cumpărături, lua copiii acasă, făcea curăţenie, călca cămăşile lui Ollie şi îngrijea grădina. A naibii schimbare pentru cineva care fusese editor adjunct la Crimson. Ciudat era însă faptul că nu o deranja. Odată ce plecaseră din New York, era ca şi cum o parte din ea ar fi rămas acolo, acea parte care încă se mai opunea căsătoriei şi maternităţii. Deodată, părea să facă parte din mica lume liniştită din jurul ei. Cunoscu alte femei cu copii de aceeaşi vârstă, erau perechi cu care jucau tenis şi bridge în weekenduri, munca ei de voluntariat părea să-i ocupe din ce în ce mai mult timp şi uită de toate împotrivirile dinainte, împreună cu acestea dispăru şi pofta de scris. Nici nu-i mai ducea dorul. Tot ce voia era ceea ce avea, o viaţă fericită şi plină alături de soţul şi de copiii ei. Ţipetele lui Benjamin începuseră să dispară undeva în amintire şi el deveni un copil dulce, care nu semăna numai la chip cu ea, dar părea să-i împărtăşească toate interesele, pasiunile şi gusturile. Era asemeni unui mic burete, absorbind tot ce era ea şi, în nenumărate privinţe, părea să fie o oglindă a lui Sarah. Oliver vedea acest lucru şi râdea, iar ea, deşi rareori recunoştea în faţa cuiva, era măgulită şi o amuza. Îi semăna atât de mult. Şi Melissa era un copil drăguţ, mult mai cuminte decât fusese Benjamin şi, în multe feluri, îi semăna lui Oliver. Zâmbea uşor şi avea o atitudine deschisă faţă de viaţă. Nu părea să vrea prea mult de la niciunul din ei. Era mulţumită să se ţină după Sarah cu o carte, o păpuşă sau un puzzle. Uneori, Sarah uita că fetiţa se afla în camera alăturată. Nu era deloc pretenţioasă şi avea părul blond şi ochii verzi ai lui Oliver, dar, cu toate acestea, nu-i semăna perfect. De fapt, semăna mai mult cu mama lui, lucru care, atunci când era spus de către rudele lui, o supăra teribil pe Sarah. Ea şi mama lui Oliver nu fuseseră niciodată prietene. Doamna Watson fusese sinceră şi îi spusese unicului ei fiu ce părere avea despre Sarah, înainte ca ei să se căsătorească. Zicea că e o fată încăpăţânată şi dificilă, care voia să facă numai după capul ei, cu orice preţ, şi întotdeauna se temuse că, într-o bună zi, îi va răni fiul îngrozitor. Dar, până acum Sarah fusese o soţie bună, după cum recunoscu şi ea în faţa soţului ei, când acesta îi luase apărarea fetei, numai că Sarah avea tot timpul impresia că o urmărea, de parcă ar fi aşteptat vreo greşeală, vreun faux pas, vreun eşec groaznic care să-i dea dreptate până la urmă. Singura bucurie pe care o împărtăşeau cele două femei erau copiii, care o încântau pe doamna Watson şi pe care Sarah îi iubea acum, de parcă i-ar fi dorit de la bun început, ceea ce doamna Watson îşi amintea foarte bine că nu făcuse. Oliver nu îi spusese niciodată nimic, dar ea simţise ce se întâmpla, chiar şi fără să i se spună. Era o femeie inteligentă, cu ochi ageri, care ştia foarte bine că Sarah nu fusese bucuroasă de sarcini şi că nu-i plăcuseră deloc primele luni de viaţă ale lui Benjamin, dar, pe de altă parte, trebuia să admită că nici nu fusese un copil cuminte. Şi pe ea o enervase cu ţipetele lui neîncetate. Dar totul se uitase acum, copiii creşteau, iar Sarah şi Oliver prosperau, amândoi fiind ocupaţi şi fericiţi, înţelegându-se foarte bine. Sarah păruse, în sfârşit, să fi renunţat la aspiraţiile ei literare, care întotdeauna i se păruseră prea excesive doamnei Watson. — E o fată bună, Phyllis. Nu fi atât de dură cu ea. Era foarte tânără când s-au căsătorit. Şi îl face fericit pe Oliver. Soţul ei fusese întotdeauna mai înţelept decât ea. — Ştiu… dar am mereu senzaţia că vrea mai mult, ceva imposibil… ceva ce îl va costa foarte scump pe Oliver. Era o remarcă mai adevărată decât îşi închipuia. Dar George Watson clătină din cap şi zâmbi indulgent. — Ollie o va pune la punct. — Nu sunt sigură că vrea. Cred că ar lăsa-o să facă orice, oricât l-ar costa. Are această tendinţă. Îi zâmbi blând soţului ei pe care îl iubea de aproape patruzeci de ani deosebit de preţioşi. Deveniseră demult un singur trup şi un singur suflet. Nici nu îşi mai amintea cum fusese viaţa fără el. — Seamănă leit cu tatăl lui. E prea bun şi acest lucru poate fi periculos uneori, în mâinile unei femei nepotrivite. Întotdeauna era îngrijorată pentru fiul ei şi, chiar şi după atâţia ani, tot nu avea încredere în Sarah. Dar complimentul nu scăpă neobservat de soţul ei; care îi zâmbi în felul lui obişnuit ce o mai făcea încă să simtă fiori. — Ai puţină încredere în fata asta, Phyllis. Nu i-a făcut niciun rău băiatului nostru şi ne-a dăruit, lui şi nouă, doi copii frumoşi. Era adevărat şi, deşi niciunul din ei nu semăna exact cu tatăl lor, aveau amândoi câte ceva din frumuseţea lui clasică. Oliver era înalt, cu înfăţişare atletică, cu un păr blond, des şi drept, care fusese obiect al invidiei tuturor mamelor, când era mic şi al tuturor fetelor, când a fost la colegiu. Şi, deşi Sarah rareori recunoştea în faţa lui, deoarece nu voia să-l laude prea mult, de multe ori auzise spunându-se că Oliver Watson era cel mai frumos bărbat din Purchase. Şase luni din an avea un bronz puternic, iar ochii lui verzi păreau să danseze plini de neastâmpăr şi veselie. Totuşi, el nu era conştient de acest lucru, ceea ce îl făcea şi mai atrăgător. — Crezi că vor mai avea şi alţi copii, George? întreba Phyllis adesea, dar niciodată nu îndrăznea să-şi întrebe fiul şi, cu atât mai puţin, pe Sarah. — Nu ştiu, draga mea. Eu unul sunt de părere că au o viaţă destul de plină şi aşa. Şi, pe urmă, în zilele noastre nu mai poţi şti ce se va întâmpla. Oliver lucrează într-un domeniu nesigur. Publicitatea nu este cum erau băncile pe vremea mea. Nu mai poţi conta pe nimic. Ar fi probabil mai înţelept să nu mai aibă alţii. George Watson vorbise astfel cu un an în urmă. Trăise destul pentru a vedea multe din investiţiile sale, odată atât de solide, începând acum să se clatine. Viaţa era uluitor de scumpă, iar el şi Phyllis trebuiau să fie prudenţi. Aveau o căsuţă frumoasă în Westchester, pe care o cumpăraseră cu cincisprezece ani în urmă, cam pe vremea când Oliver era la colegiu. Ştiau că el nu va mai sta acasă pentru perioade îndelungate, aşa că părea o prostie să se mai cramponeze de vechea casă din New London. Dar George era mereu îngrijorat în privinţa situaţiei financiare acum. Nu erau nicidecum strâmtoraţi, dar, dacă mai trăiau amândoi încă douăzeci şi cinci de ani, ceea ce la cincizeci şi nouă şi şaizeci şi doi, era foarte posibil, şi el spera să fie, economiile abia aveau să le ajungă. Abia se retrăsese de la bancă şi primea o pensie frumuşică. De-a lungul anilor făcuse numeroase investiţii foarte bune, dar… niciodată nu puteai fi prea prudent. Acest lucru i-l spunea şi lui Oliver ori de câte ori îl vedea. Văzuse multe în viaţa lui, un război mare şi alte câteva mai mici. Luptase în Guadalcanal şi fusese destul de norocos pentru a supravieţui. Avusese doisprezece ani în timpul crizei economice din ’29, astfel încât ştia foarte bine cât de crudă fusese recesiunea şi văzuse economia oscilând în decursul anilor. Voia ca fiul lui să fie prudent. — Nu văd de ce ar mai vrea şi alţi copii. Sarah era perfect de acord cu el. Era unul din puţinele subiecte în privinţa cărora ea şi George Watson erau complet de acord. Ori de câte ori începea să discute despre acest lucru cu Oliver, câteodată în pat, seara târziu, sau în timpul unei plimbări liniştite prin pădurea de la marginea orăşelului, îi spunea că este o prostie chiar să se gândească la aşa ceva. — De ce să vrem mai mulţi copii, Ollie? Melissa şi Benjamin cresc. Sunt cuminţi, au propriile lor vieţi. Peste câţiva ani vom putea să facem orice vom vrea. De ce să ne legăm din nou la cap? Numai acel gând o făcea să se cutremure. — N-ar fi acelaşi lucru acum. Ne putem permite să angajăm pe cineva care să ne ajute. Nu ştiu… cred doar că ar fi foarte frumos. Într-o bună zi, s-ar putea să regretăm că nu avem mai mulţi copii. O privi tandru, cu ochii aceia care făceau toate femeile din orăşel să leşine, dar Sarah se prefăcu că nu observă. — Copiilor nu le-ar conveni. Benjamin are şapte ani şi Melissa, cinci. Un bebeluş ar putea fi ca un intrus pentru ei. Trebuie să te gândeşti la asta. Le datorăm şi lor ceva. Părea atât de categorică, atât de fermă, iar el îi zâmbi, o luă de mână şi se întoarseră în locul unde parcaseră maşina. Îşi cumpărase de curând primul Mercedes şi ea nu ştia încă, dar avea să-i dăruiască o haină de blană de Crăciun. Tocmai o cumpărase de la Bergdorf Goodman, şi avea înscrise iniţialele ei. — Pari foarte sigură, zise el şi, ca de obicei, părea dezamăgit. — Sunt sigură. Şi era. În niciun caz nu o putea convinge să mai facă un copil. Avea treizeci şi unu de ani şi îi plăcea viaţa ei aşa cum era. Toată ziua era ocupată cu problemele comitetului, îşi petrecea jumătate din timp ducând şi aducând copiii cu maşina şi restul mergând la Club Scouts şi la ora de balet a Melissei. Era de ajuns. O îmblânzise atât cât voise ea. Îşi aveau gardul de pari, cei doi copii, căsuţa la ţară, ba chiar şi un setter irlandez pe care îl cumpăraseră cu un an în urmă. Mai mult de atât ea nu putea face, nici măcar de dragul lui Ollie. — Ce-ai zice să ducem copiii la schi după Crăciun? o întrebă el când urcă la volan.. Îi plăcea să stea acasă de sărbători, deoarece considera că este mai frumos şi faţă de părinţii lui. Părinţii lui Sarah o aveau pe sora acesteia cu copiii, care se duceau la Chicago în fiecare an de Crăciun de la Grosse Pointe, dar ai lui nu-l aveau decât pe el. Şi nici Sarah nu ardea de dorinţa de a se duce acasă de sărbători, oricum. O făcuseră o dată şi ea se plânsese trei ani după aceea. Sora ei o supărase, iar Sarah nu prea se înţelesese niciodată cu mama ei, aşa că planul lor era perfect. — Ar fi frumos. Unde? În Vermont? — Ce-ai zice de ceva mai interesant anul acesta? Cum ar fi Aspen? — Vorbeşti serios? înseamnă că ai primit o primă frumuşică săptămâna trecută. Adusese cel mai mare client pe care îl avusese agenţia vreodată. Încă nu-i spusese cât de mare era prima şi amândoi fuseseră atât de ocupaţi săptămâna dinainte, încât nici ea nu insistase să afle. — Destul de frumuşică pentru a ne face de cap dacă vrei. Sau vrei să stăm aici şi să plecăm doar noi doi când vor începe copiii şcoala? Ar veni mama să stea cu ei. O mai făcuse şi altădată, iar acum, că erau mai mari, avea să fie şi mai uşor. — Ce zici? — Cred că e grozav! spuse ea, sfârşind prin a se îmbrăţişa în maşina cea nouă, care mirosea a colonie bărbătească şi a piele. Până la urmă, le-au făcut pe amândouă. Au mers la Aspen cu copiii în săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, iar, o lună mai târziu, ei doi s-au dus în Jamaica, la Round Hill, pentru o săptămână de romantism, în propria lor vilă, de unde se vedea Montego Bay. Au râs de luna de miere din Bermude, de felul cum nu ieşiseră din cameră şi cum abia rezistau să stea la masă pentru a-şi lua cina. Acea vacanţă nu era deloc diferită. Jucau tenis, înotau şi făceau plajă în fiecare dimineaţă, dar, până după-amiaza târziu făceau dragoste, plini de pasiune în intimitatea vilei. Şi patru seri din şase au cerut masa în cameră. A fost cel mai romantic voiaj pe care îi făcuseră vreodată şi amândoi se simţeau ca renăscuţi când au părăsit Jamaica. Sarah era mereu uimită de cât de mult îl mai iubea încă. Îl cunoştea de doisprezece ani, era căsătorită cu el de opt, dar, cu toate acestea, avea impresia că dragostea lor se afla abia la început şi era evident că Oliver gândea la fel. O devora cu energia unui puşti de optsprezece ani, ba, mai mult decât atât, îi plăcea să stea de vorbă cu ea ore în şir. Actul lor sexual fusese întotdeauna grozav, dar, cu trecerea anilor, apărură noi perspective, noi idei, noi orizonturi şi părerile lor nu mai erau atât de diferite şi atât de complet opuse cum fuseseră la început. Crescuseră împreună şi el o tachina că devenise încetul cu încetul mai conservatoare, în timp ce el devenise puţin mai liberal. Dar aveau impresia că, încet-încet, se transformaseră într-o singură persoană, cu o singură minte, o singură inimă şi o singură direcţie. S-au întors din Jamaica într-un fel de ceaţă, înmuiaţi şi încetiniţi în comparaţie cu ritmul lor obişnuit şi, în dimineaţa ce a urmat sosirii lor, Oliver s-a aşezat la masă şi a recunoscut că nu suporta gândul de a o lăsa singură şi de a se duce la birou. Schimbară o privire plină de înţeles peste capetele copiilor, care îşi luau micul dejun. Ea arsese pâinea prăjită, lăsase cocoloaşe de mărimea unui ou în crema de grâu şi şunca era aproape crudă când le-a servit-o. — Grozav mic dejun, mămico! o şicană Benjamin. Probabil că te-ai simţit nemaipomenit în vacanţă dacă ai uitat să mai găteşti! Pufni în râs de propria glumă, iar Melissa chicoti. Încă era mult mai timidă decât Benjamin şi, la cinci ani, îl venera ca pe primul şi singurul ei erou, după tatăl ei. Copiii plecară la şcoală cu maşinile care veniră să-i ia, Oliver plecă să prindă trenul, iar lui Sarah îi fu imposibil să se ocupe de ceva. Toată ziua a fost dezorganizată şi avea impresia că nu va reuşi niciodată să ducă un lucru până la capăt. Venise vremea cinei şi ea nu ieşise din casă, ci doar se învârtise de colo-colo, fără să realizeze ceva concret. Bănui că era preţul pe care îl plătea pentru faptul că se simţise prea bine în vacanţă. Starea aceea, însă, dură săptămâni în şir. Abia izbutea să se târască zi de zi şi doar condusul maşinii pentru a-i transporta dintr-un loc în altul pe copii părea să o sleiască de ultima fărâmă de putere, astfel încât la zece seara era deja în pat, sforăind încet. — Probabil că am îmbătrânit, îi spuse ea lui Oliver mormăind într-o sâmbătă dimineaţă, când să aranjeze un teanc de facturi, incapabilă fiind să facă până şi atâta lucru fără să se simtă epuizată şi cu mintea aiurea. — Poate că eşti anemică. Se mai întâmplase o dată sau de două ori şi părea o explicaţie simplă la ceea ce devenea o problemă supărătoare. Nu făcuse nimic într-o lună şi avea două petreceri de binefacere de pus la punct, o bătaie de cap extraordinară. Luni dimineaţă se duse la doctor pentru o analiză a sângelui şi un control şi, din senin, în după-amiaza aceea, plecă să ia copiii, se simţea deja mai bine. — Cred că totul e doar în capul meu, îi spuse ea lui Oliver când acesta sună să-i spună că avea mult de lucru şi că nu avea să vină la cină. Am fost la un control astăzi şi mă simt deja mai bine. — Ce-a spus? — Nu cine ştie ce. Nu îi spusese că doctorul o întrebase dacă era deprimată, tristă sau dacă ea şi Ollie aveau cumva probleme. Se părea că una din cauzele depresiei era oboseala cronică. Cu toate astea, nu era nimic grav, era sigură. Chiar şi doctorul spusese că părea sănătoasă tun, ba chiar că se îngrăşase cu două kilograme şi jumătate în cele trei săptămâni de când se întorseseră din Jamaica. Nu era de mirare, dat fiind că nu făcea altceva decât să se învârtă de colo-colo şi să doarmă. Îşi neglijase chiar şi cititul şi nu reluase partidele săptămânale de tenis. Promisese să o facă de a doua zi şi tocmai se îndrepta spre uşă, simţindu-se obosită, dar cu racheta în mână, când sună doctorul. — Totul e în regulă, Sarah. O sunase chiar el în persoană, ceea ce o îngrijoră la început, dar, după aceea, îşi spuse că trebuia să fie doar un gest frumos după atâţia ani de când se cunoşteau. — Eşti perfect sănătoasă, nici vorbă de anemie, nicio problemă majoră. Aproape că îl simţea zâmbind, şi, fiind atât de obosită, acest lucru o deranja. — Atunci de ce naiba sunt obosită tot timpul? Abia pot să mă târăsc. — Se pare că a început să te lase memoria, draga mea. — Grozav. Vrei să spui că sunt senilă? Excelent. Exact asta voiam să aud la nouă şi un sfert dimineaţa. — Atunci, ce-ai zice de o veste bună? — Ca, de pildă? — Ca, de pildă, un alt copilaş. Vocea lui suna ca şi cum ar fi anunţat-o că primise în dar un milion de dolari, iar ea se simţea ca şi cum ar fi fost gata să cadă moartă acolo, în bucătărie, cu racheta de tenis în mână. — Glumeşti? În casa asta nu-i deloc o glumă bună. Copiii mei sunt, practic, mari… eu… nu pot… fir-ar să fie! Se lăsă să cadă pe un scaun, luptându-se să-şi reţină lacrimile. Nu putea să vorbească serios. Dar ştia că era adevărat. Şi, deodată, ştiu ceea ce nu voise să admită. Negarea o împiedicase să afle adevărul. Nu din cauza anemiei, a epuizării sau a vârstei înaintate nu îi venise ciclul, ci pentru că era însărcinată. Nu-i spusese nici măcar lui Ollie. Îşi spusese în sinea ei că nu era nimic grav. Ce mai nimic! Dar, de data aceasta, ştia sigur ce avea să facă. Erau în 1979. Copiii ei aveau o vârstă rezonabilă, iar ea avea treizeci şi unu de ani. Avorturile erau legale. De data aceasta, Oliver nu avea s-o mai facă să se răzgândească. Nu avea să facă acel copil. — Cât de însărcinată sunt? Dar ştia… trebuia să fi… se întâmplase în Jamaica… la fel ca în Bermude, când îl concepuse pe Benjamin în luna de miere… afurisite vacanţe. — Când ai avut ultima oară ciclul? Ea calculă rapid şi îi spuse. În termeni medicali, avea şase săptămâni, dar în termeni „populari”, avea în jur de o lună, ceea ce însemna că era destul timp pentru avort. O clipă se gândi chiar să-l facă fără să-i spună nimic lui Ollie. Dar nu avea să aranjeze cu doctorul lor, ci să-şi sune ginecologul şi să se programeze. — Felicitări, Sarah. Eşti o fată norocoasă. Sper că Oliver o să fie încântat. — Sunt sigură că va fi. Glasul îi ieşea ca de plumb din gâtlej când îi mulţumi, apoi închise şi, cu degete tremurătoare, formă numărul ginecologului şi se programă pentru a doua zi dimineaţă. Atunci, cuprinsă de panică, îşi aminti că partenerii ei de tenis o aşteptau pe terenul de la Westchester Country Club. Nu ar fi vrut să se ducă, dar nu ar fi fost drept faţă de ei, aşa că ieşi repede şi urcă la volanul camionetei ei. Când introduse cheia în contact se zări în oglindă. Acest lucru nu i se putea întâmpla ei… nu se putea… nu era drept… mai târziu va fi scriitoare… când… dacă… sau poate că nu. Poate că nu va fi niciodată altceva decât o gospodină. Cel mai mare blestem pe vremea când se afla la colegiu. Ceea ce nu voise să fie niciodată şi acum era. Asta era, nu? O gospodină. Spuse acel cuvânt cu glas tare în maşină, de parcă ar fi fost un cuvânt murdar… un copil… Isuse Cristoase… un copil… ce conta că avea să fie altfel de data aceasta, că îşi puteau permite să angajeze pe cineva, că aveau o casă destul de mare pentru a avea loc cu toţii? Copilul tot avea să ţipe noaptea, tot avea să aibă nevoie de îmbăiat, îmbrăcat, hrănit, îngrijit, educat, dus de colo-colo şi, într-o bună zi, la dentist. Nu va mai apuca niciodată să facă ce voia. Absolut niciodată. Avea impresia că acel copil nenăscut, numai gândul la el, îi ameninţa existenţa. Şi nu avea să lase ca acest lucru să se întâmple. Dădu în spate şi porni repede, astfel că peste zece minute, se afla pe terenul de tenis, palidă, simţindu-se rău, ştiind acum care era motivul. Izbuti cu chiu cu vai să întreţină o conversaţie şi, în seara aceea, fu bucuroasă că Ollie fusese nevoit să stea până târziu la birou, lucrând la o reclamă pentru un nou client. Unul foarte mare. Dar ce importanţă mai avea acum cât de mari erau clienţii lui? În mintea lui Sarah, viaţa ei se sfârşise. Dormea când a venit el în seara aceea şi a doua zi dimineaţă reuşi să se descurce, într-un fel, la micul dejun. O întrebă ce o frământa, dar ea îi spuse că o durea capul îngrozitor. — Ai aflat rezultatul analizelor? Sunt gata să pariez că eşti anemică. Păru deodată îngrijorat şi, în loc să-l iubească pentru asta, ea îl ura pentru că se gândea la ce îi sădise în organism. — Nu încă. Nu m-au sunat. Se întoarse apoi să pună farfuriile în maşina de spălat vase, ca el să nu-i vadă minciuna în privire, iar, peste câteva minute, Oliver pleca şi copiii erau luaţi de maşini pentru a fi duşi la şcoală. Peste încă o oră, ea se afla în cabinetul ginecologului, punând la cale avortul, dar doctorul o privi încruntat şi o întrebă ce părere avea Ollie despre acest lucru. — Eu… ăăă… Nu îl putea minţi. O cunoştea prea bine şi, în plus, ea îl plăcea. Îl privi drept în ochi şi îl provocă, în tăcere, să o înfrunte. — Nu i-am spus. — Despre avort sau despre copil? Părea uluit. Întotdeauna avusese impresia că formau un cuplu fericit, de genul celor care îşi vorbesc deschis. — Despre nimic. Şi nici n-am de gând s-o fac. El o ascultă şi apoi clătină din cap a dezaprobare. — Cred că faci o greşeală, Sarah. Are dreptul să ştie. Doar e şi copilul lui. În clipa aceea, îi trecu prin minte un gând stânjenitor. Poate că erau lucruri pe care el nu le ştia. Orice era posibil. — Este… nu-i aşa? Ea zâmbi. — Bineînţeles că este. Numai că, pur şi simplu, eu nu vreau să am acest copil. Îi spuse toate motivele şi el nu scoase nicio vorbă, dar când ea termină, îi repetă că trebuia să vorbească mai întâi cu soţul ei. O îndemnă să se mai gândească şi abia după aceea o va programa, nu înainte. — Eşti încă o femeie foarte tânără. Deloc prea bătrână pentru a face acest copil. — Vreau să am libertate. Peste unsprezece ani, fiul meu va merge la colegiu şi fiica mea, doi ani mai târziu. Dacă voi face acest copil, voi fi legată de mâini şi de picioare încă douăzeci de ani de acum încolo. Nu sunt pregătită pentru aşa ceva. Suna incredibil de egoist, chiar şi în urechile ei, dar nu avea ce face. Asta simţea. Şi nimeni nu avea să schimbe nimic. — La fel simte şi Oliver? Ea nu răspunse mult timp. Nu voia să-i spună că Oliver îşi dorise dintotdeauna mulţi copii. — N-am discutat cu el. — Ei bine, eu cred că ar trebui să discutaţi. Sună-mă peste câteva zile, Sarah. Ai destul timp să iei o hotărâre şi să putem face ceva dacă e cazul. — Timpul nu va schimba nimic. Se simţea sfidătoare, furioasă şi părăsită când ieşi din birou. El era cel care ar fi trebuit să-i rezolve problema şi acum nu mai era. Se duse acasă şi plânse, iar când Oliver veni de la birou în seara aceea, la unsprezece, ea se afla în pat, simulând o altă durere de cap. Copiii dormeau de mult, iar ea lăsase televizorul din dormitor în funcţiune, în timp ce îl aştepta, hotărâtă să nu-i spună. — Cum a fost azi? Pari obosit. Îl privi cu tristeţe când intră în dormitor. — A fost bine, zise el aşezându-se pe marginea patului, zâmbindu-i şi desfăcându-şi cravata. Părul lui blond era răvăşit de vânt, dar tot arăta insuportabil de frumos. Cum putea să arate astfel? Viaţa era atât de simplă pentru el. Nu avea altceva de făcut decât să se ducă în fiecare zi la birou şi să trateze cu nişte oameni adevăraţi într-o lume adevărată. Probabil că se simţea minunat, în timp ce ea îşi petrecea fiecare clipă cu femei şi copii. Erau momente când viaţa nu era dreaptă şi, după părerea ei, acela era unul. Erau momente când îşi dorea să fi fost bărbat, să-şi fi trăit viaţa altfel, să-şi fi luat o slujbă cu ani în urmă, în loc să facă ce făcuse. Dar era atât de uşor. Alesese soluţia cea mai uşoară. Făcuse doi copii, se mutase la ţară şi renunţase la visuri. Iar acum va avea încă un copil… ah, ba nu-l va avea, îşi spuse ea repede… va avorta. — Ce e, Sarrie? Părea îngrijorat şi se aplecă să o sărute. O cunoştea mult prea bine şi îi vedea clar chinul din privire, chin provocat nu de ceea ce voia să facă, ci de furia faţă de ceea ce se întâmplase. — Nimic. Şi eu sunt obosită. — Copiii te-au supărat azi? — Nu… au fost cuminţi. — Atunci, ce este? insistă el. — Nimic, minţi ea. — La naiba. Îşi scoase haina, îşi descheie cămaşa şi se apropie de ea. — Nu încerca să mă duci. Eşti teribil de îngrijorată pentru ceva. Deodată, îl cuprinse groaza. I se mai întâmplase şi unui tip de la birou, cu şase luni în urmă. Au descoperit că soţia lui avea cancer şi peste patru luni a murit, lăsându-l distrus şi singur cu cei trei copii. Oliver ştia că n-ar mai îi putut trăi dacă ar fi pierdut-o pe Sarah. O iubea de prea multă vreme. Era totul pentru el. — Ai primit rezultatele? E ceva ce ar trebui să ştiu? O clipă, ea se gândi la ce îi spusese doctorul… Ar trebui să-i spui, Sarah… are dreptul să ştie… doar e şi copilul lui… Dar nu vreau! strigă ceva înăuntrul ei. — Analizele au ieşit bine, spuse ea, apoi, forţată de sinceritatea pe care şi-o arătaseră întotdeauna, adăugă ceva ce ştia că avea să regrete mai târziu: Mai mult sau mai puţin. Durerea îngrijorării îl străpunse ca un cuţit şi îi luă mâna cu blândeţe într-a lui. — Ce înseamnă asta? Abia putea să vorbească şi nu îşi lua ochii de la ea. — Ce ţi-au spus? Ea îşi dădu seama imediat ce îşi închipuia el şi ştiu că nu-i putea oferi un motiv în plus de îngrijorare. Nu mai voia copii, dar îl iubea. — Nu-i nimic de acest gen. Nu te arăta atât de speriat. Se aplecă să îl sărute şi, ţinând-o în braţe, ea îl simţi că tremură. — Atunci, ce este? Ea vorbi şoptit, ca dintr-un abis al disperării, ridicându-şi privirea, nevrând să-i spună, totuşi. — Sunt însărcinată. Timp de o clipă, niciunul nu se clinti şi întregul lui trup păru să fie părăsit deodată de tensiunea care îl cuprinsese când ea începuse să vorbească. — Dumnezeule… şi de ce naiba nu mi-ai spus? Se lăsă pe spate şi zâmbi, dar zâmbetul i se şterse când îi văzu privirea. Arăta de parcă ar fi preferat să aibă cancer. — N-am ştiut nimic până ieri. O prostie, bănuiesc. Probabil că s-a întâmplat în Jamaica. El nu îşi putu reţine un zâmbet şi, în clipa aceea, ei îi veni să-l plesnească. — Ca să vezi. Nici măcar nu m-am gândit la asta. Bănuiesc că am îmbătrânit şi memoria a început să-mi ruginească. În vocea şi ochii lui se simţea blândeţe, dar ea îşi trase mâna şi se rezemă de perne, parcă pentru a fi cât mai departe de el. Era singurul vinovat. — Voi face un avort. — Ah. Când ai hotărât asta? — La vreo treizeci de secunde după ce am primit vestea. Ollie, nu pot s-o fac. — E ceva în neregulă? Ea clătină din cap încet, fiind conştientă deodată ce luptă grea urma să se dea între ei, dar, de data aceasta, nu voia să piardă. Nu avea să facă acel copil. — Sunt prea bătrână. Şi nu e drept nici faţă de copii. — Asta-i o prostie, ştii foarte bine. Probabil că vor fi încântaţi când vor afla. — Ei bine, noi nu le vom spune nimic. Totul se va termina peste câteva zile. — Chiar aşa? Se ridică şi începu să măsoare încăperea. — E chiar atât de simplu, nu? Ce ai? De fiecare dată când rămâi însărcinată, trebuie să avem această discuţie nebunească despre avort. — Nu e nebunească. E vorba de sănătatea mea mentală. Nu vreau încă un copil. Tu te duci la birou în fiecare zi, ai propria ta viaţă. Dar eu sunt ţintuită aici făcând pe şoferul şi pe mămica, şi n-aş scăpa de probleme încă douăzeci de ani de acum încolo. Au trecut zece şi, deci, după mine, mă aflu la jumătatea drumului, iar tu nu vei schimba asta. — Şi atunci? Pentru ce să omori copilul ăsta? Poate ca să devii un chirurg care operează pe creier? Pentru numele lui Dumnezeu, faci lucruri importante aici, îi creşti pe copiii noştri. Este cumva un sacrificiu prea mare, pe care domnişoara Cliffie trebuie să-l facă pentru Dumnezeu şi ţară? Ştiu că, după tine, ar fi trebuit să fii în Soho cu Marii Ignoranţi, scriind poezii şi Marele Roman American. Eu, personal, cred că îndatoririle tale aici sunt mult mai importante şi mi-am închipuit că, până acum, ţi-ai dat şi tu seama. Pentru numele lui Dumnezeu, Sarah, maturizează-te! — Dar m-am maturizat, lua-te-ar naiba. M-am maturizat, am făcut copii, am îmbătrânit şi n-o să dau cu piciorul la viaţă de dragul nimănui. Dă-mi o şansă, pentru Dumnezeu. Ce-o să fac? Există şi altceva în afară de copii pe lumea asta, Oliver, sau n-ai observat? — Observ că duci o viaţă al naibii de uşoară aici. În timp ce eu îmi storc creierii în New York, tu joci tenis cu prietenele, faci prăjituri cu Melissa şi exact asta ar trebui să faci. Numai nu-mi spune că e greu, Sarah, pentru că nu cred niciun pic. Iar un alt copil nu va schimba nimic. — Rahat! Cearta dură până la două dimineaţa şi seara următoare, şi cealaltă. Dură şi în timpul weekendului şi în săptămâna care a urmat, cu lacrimi de ambele părţi, uşi trântite şi acuzaţii urâte. În cele din urmă, se potoli când Oliver o imploră pe Sarah să păstreze, totuşi, copilul, apoi îşi ridică braţele şi îi spuse să facă ce vrea. Ea programă avortul de două ori, ba chiar făcu greşeala de a-şi suna sora în Grosse Pointe, ceea ce duse la o ceartă şi mai cumplită când aceasta îi spuse că o considera neruşinată, imorală şi, mai mult ca sigur, nebună. Totul dură săptămâni în şir şi, în final, amândoi erau epuizaţi, răniţi, dezamăgiţi, dar, într-un fel, reuşiră să repare lucrurile şi Sarah nu făcu avort. Dar Oliver fu de acord ca, după naştere, să i se lege trompele. După el, era ceva trist, dar îşi mai dădea seama că niciunul din ei n-ar fi supravieţuit unui atac similar, iar Sarah îl asigură că, în niciun caz, nu avea să mai facă un copil-surpriză la patruzeci de ani. Copilul se născuse în ziua alegerilor, cu Oliver prezent în sala de naşteri, încurajând-o pe Sarah, care îi spunea că îl urăşte de fiecare dată când avea o contracţie, iar în ultimele opt luni îl asigurase aproape oră de oră că nu avea să-i pese absolut deloc de copil. Oliver îi spunea că îl va iubi el pentru amândoi, iar copiii erau încântaţi de perspectivă. Benjamin avea deja opt ani şi era intrigat şi tulburat de întregul eveniment şi, pentru Melissa, care avea şase ani, era ca şi cum ar fi avut o păpuşă vie cu care să se joace. Numai Sarah fusese lipsită de entuziasm faţă de iminenta sosire. Când apăru căpşorul copilului, Oliver Watson privi cu mirare cum Samuel Watson îşi făcea intrarea în lume, cu un ţipăt puternic şi aruncându-i o privire uluită tatălui său. I-l dădură mai întâi lui Oliver, care i-l trecu cu blândeţe lui Sarah, pe obrajii căreia şiroiau lacrimi când îşi aminti toate lucrurile urâte pe care le spusese despre acest copil. Avea părul negru şi ochii verzi ai lui Ollie, pielea albă şi o privire care, într-un fel, trăda de pe atunci o mare înţelepciune şi mult umor. Era genul de copil de care te îndrăgosteai din clipa în care îl vedeai şi, pe cât de aprig se opusese Sarah venirii lui pe lume, pe atât de puternic se îndrăgosti de el în clipa în care îl luă în braţe. Era copilul „ei”, care nu ţipa, nu urla, un copil cuminte, liniştit şi fericit din primul moment. Deveni marea pasiune a vieţii ei şi, în fiecare seară, îi povestea lui Oliver despre realizările şi geniul lui Sam. Era, pur şi simplu, un copilaş delicios şi toată lumea l-a îndrăgit imediat, Ollie, Sarah, fratele şi sora lui, bunicii. Era grozav şi dovedea că Ollie avusese dreptate, deşi acesta avea prea mult bun simţ ca să o spună vreodată, dar amândoi o ştiau. Ollie avusese dreptate şi amândoi erau fericiţi că Sarah îl ţinuse. Totul în privinţa lui era frumos şi nostim şi nu deveni niciodată povara de care se temuse Sarah. Pentru a uşura lucrurile, Ollie angajase o menajeră, o femeie care lucrase cincisprezece ani la un episcop şi voia să găsească o casă cu puţină viaţă şi distracţie. Îi iubea pe Melissa şi pe Benjamin şi, la fel ca toţi ceilalţi, se îndrăgosti de Sam din clipa în care îi văzu. Acesta avea obrăjori rotunzi şi trandafirii, un zâmbet de îngeraş şi nişte mâini şi picioare dolofane care te implorau să-l strângi în braţe şi să-l săruţi. Şi, adesea, Agnes, paznicul lui binevoitor, şi Sarah, mama lui iubitoare, se trezeau sărutându-l pe câte un obraz dolofan, iar când cele trei nasuri se întâlneau, ele începeau să râdă şi Sam chiuia amuzat. Agnes era exact ce îi trebuia lui Sarah, numai că ar fi vrut să o fi avut când Benjamin urla din cauza colicilor, de răsunau pereţii apartamentului din Second Avenue, dar pe atunci nu-şi puteau permite să o aibă. Acum totul era diferit. Şi, cum îi spusese Ollie, totul era surprinzător de simplu. Sarah nu mai trebuia să pregătească micul dejun. Nu mai trebuia să pregătească cina. Nu mai dădea cu aspiratorul şi nu mai spăla rufe. Aveau o femeie care venea să facă curat de două ori pe săptămână şi pe minunata Agnes. Era bucuroasă să locuiască într-o încăpere micuţă pe care ei o construiseră pe ceea ce fusese odată o verandă, chiar lângă camera de oaspeţi, care acum era odaia celui mic. Zi şi noapte era înconjurat de sora lui, care venea să vadă ce face, de fratele lui care îi aducea mănuşi de baseball şi mingi de fotbal, de Sarah, Oliver şi Agnes. Şi, surprinzător, nu crescu răsfăţat, ci fu un copil extrem de plăcut, care rămase bucuria casei, aducând soare în vieţile tuturor celor din jur. Coşmarul în legătură cu copilul care îi distrugea viaţa lui Sarah nu se realiză niciodată, dar ea tot nu avea nicio scuză. Copilul nu avea nevoie de o atenţie deosebită, nu era neastâmpărat la şcoală, era doar încântat să se joace cu Agnes sau cu Melissa, ca şi cu ea, de altfel, şi îndeosebi cu Benjamin şi cu tatăl său, iar Sarah nu mai avea nicio scuză acum. Până să-şi dea seama, se trezi că Benjamin avea şaptesprezece ani şi era în ultimul an de liceu, Melissa, cincisprezece, şi era în permanenţă lipită de telefonul pe care îl băga în mod inexplicabil sus, în cămară, unde stătea ghemuită pe podea printre costume vechi de schi şi vorbea cu băieţi de care nimeni nu auzise, iar Sam, nouă, şi era mulţumit să se joace în camera lui, făcându-şi de lucru, fără să ceară atenţia mamei lui — deci Sarah nu avea niciun motiv pentru care să nu scrie. Nu putea da vina pe copii pentru paginile albe sau pentru tăcerea maşinii de scris. Stând şi urmărind ninsoarea, se întrebă ce avea să-i spună lui Ollie. Ar fi vrut să nu o întrebe cum mergea cu scrisul. De aproape doi ani de zile, se arăta sincer preocupat şi acest lucru o înnebunea. Nu-i putea spune că nu ieşea nimic, că nu ajungea nicăieri, că, la patruzeci şi unu de ani, cele mai rele temeri ale ei deveniseră realitate. Viaţa ei se sfârşise cu adevărat. Niciodată nu se simţise mai bătrână şi mai obosită, şi, de data aceasta, ştia sigur că nu este însărcinată. Aşa cum se înţeleseseră, pusese să i se lege trompele cu ani în urmă, după naşterea lui Sam. Acum era vorba de cu totul altceva. Era acea realizare lentă şi demoralizantă a faptului că nu ai făcut nimic în viaţă, că visurile pe care le-ai avut la douăzeci de ani s-au risipit demult şi că, de fapt, niciodată nu fuseseră reale. Acum nu avea să mai fie o scriitoare. Dacă ar fi ştiut acest lucru la treizeci şi cinci de ani, ar fi distrus-o, la treizeci şi nouă ar fi ucis-o, poate. La patruzeci şi unu o umplea de tristeţe. Nu-i mai rămăsese nimic în afară de normalitatea vieţii ei, în timp ce Ollie urca din ce în ce mai sus. Era un sentiment ciudat. Până şi copiii erau mai importanţi decât ea. Toată lumea făcea ceva în viaţă. Benjamin era un foarte bun atlet şi un elev excelent. Melissa avea un simţ artistic incredibil şi, surprinzător, era o adevărată frumuseţe. Spunea că ar fi vrut să devină actriţă şi, atât ea cât şi Benjamin, vorbeau de Harvard. Sam cânta în cor şi avea un glas de înger, dar, mai mult, avea un suflet atât de cald, încât toată lumea îl îndrăgea. Ea ce avea? Copiii. Pe Ollie. Casa. Faptul că urmase Radcliffe cu douăzeci de ani în urmă. Şi ce? Cui îi păsa? Cine ştia? Cine îşi amintea? Nu îi mai rămăsese decât o speranţă, şi aceea foarte slabă, o altă bucată de irealitate din plăcinta ei de nimicuri. Oricum, tot nu avea ce să facă. Cum? Locuia acolo. Aveau nevoie de ea. Sau nu aveau? O aveau pe Agnes… dar nu-i putea face aşa ceva lui Ollie… Zâmbi trist în sinea ei când Agnes scoase câinele şi acesta începu să alerge prin zăpadă, lătrând. Erau cu toţii atât de fericiţi. Cu toţii. Chiar şi Agnes. Atunci ea de ce se simţea atât de pustiită? Ce dispăruse? Ce pierduse? Ce nu avusese niciodată? Ce voia acum? Ceva. Tot. Lucruri mari. Importante. Şi ştia că nu le va avea niciodată. Avea să stea mereu acolo, privind cum ninge, în timp ce viaţa trecea pe lângă ea şi Ollie aducea alţi clienţi. Acum ea îşi avea propriul Mercedes, două haine de blană, trei copii minunaţi, graţie insistenţei lui Ollie, un soţ fantastic şi nimic al ei care să aibă importanţă. Nici talent. Nici împliniri. Totul dispăruse acum. Fata care fusese odată dispăruse pentru totdeauna. — A sosit poşta, doamnă Watson, spuse Agnes încet, punând corespondenţa pe birou lângă ea. — Îţi mulţumesc, Agnes. Ceva interesant? — În majoritate, facturi. Şi cred că o scrisoare de la şcoală pentru Benjamin. Totuşi, vă este adresată. Benjamin tocmai îşi completa cererea de admitere la Harvard pentru anul următor, dar încă nu o expediase. Aceştia nu i-ar fi scris nici lui, nici lui Sarah despre el. Era altceva şi ştia asta. Ştia care avea să fie răspunsul, dar mâinile îi tremurară oricum, când luă scrisoarea de la Agnes. Rămase neclintită o clipă, privind-o fix, gândindu-se în urmă… la vremea când lucrurile fuseseră altfel… dar acum totul dispăruse. Totul. Trebui să se forţeze să-şi amintească acest lucru, în timp ce desfăcea scrisoarea, stând cu spatele la Agnes, apoi se duse încet în living-room, printre husele şi imprimeurile înflorate şi viu colorate care le aduceau vară şi primăvară chiar şi în toiul iernii. Deschise scrisoarea încet, de parcă ar fi dezvelit o perlă, de parcă şi-ar fi desfăcut propria viaţă… dar nu se lăsă să gândească astfel. Se aşeză pe fotoliul ei, fără să o vadă pe Agnes, care o privea, uluită în timp ce ea citea… încet… dureros… şi, deodată, i se tăie răsuflarea de uimire. Nu se putea. Era o greşeală. Interpretase totul greşit. Aşa trebuia să fie. Dar nu era. Cuvintele existau acolo. Dumnezeule… cuvintele erau acolo… şi, dintr-odată, îşi simţi trupul umplându-i-se, parcă, de lumină şi muzică. Nu se mai simţea pustiită. Avea impresia că este ceva înăuntrul ei acum. Mai grozav decât un copil. Era ea însăşi… Ea era acolo. Se întorsese. Citi rândul iar şi iar şi iar. …„Suntem încântaţi să vă anunţăm că aţi fost acceptată pentru programul de doctorate la Universitatea Harvard”… încântaţi să vă anunţăm… încântaţi să vă anunţăm… cuvintele se acoperiră de ceaţă când lacrimile începură să-i şiroiască pe obraji. Era un vis, atât şi nimic mai mult. Nu avea cum s-o facă. Nu-i putea părăsi. Nu se putea întoarce la şcoală. Făcuse cererea cu luni în urmă, în septembrie, când copiii reîncepuseră şcoala şi se plictisea singură. Doar ca să încerce… să vadă dacă… şi acum îi spuneau că o vor. Dar nu putea. Când îşi ridică privirea, văzu că încă mai ningea, câinele mai lătra şi alerga, iar Agnes o privea din prag. Ştia că trebuia s-o facă. Vor înţelege. Vor trebui să înţeleagă… nu avea să dureze mult timp… şi atunci va fi din nou „o persoană”. Propria ei stăpână. Avea să fie reală… Avea să fie Sarah.

Casa de la numărul 2129, Wyoming Avenue, se înălţa în întreaga sa substanţială splendoare, cu faţada de piatră cenuşie sculptată meşteşugit şi bogat ornamentată, înfrumuseţată de un vultur mare auriu şi împodobită cu steagul francez, ce se învolbura uşor în briza stârnită abia după-amiază. Era, poate, ultima briză pe care avea s-o simtă oraşul Washington D.C. Timp de câteva luni, vara intrându-şi în drepturi. Sosise deja luna iunie. Iunie, 1939. Iar ultimii cinci ani trecuseră mult prea repede pentru Armand de Villiers, ambasadorul Franţei. Stătea în cabinetul său, cu vedere spre eleganta grădină, privind absent fântâna arteziană, un moment doar, după care reveni cu atenţia la muntele de hârtii de pe birou. În pofida miresmei bogate de liliac din aer, avea treburi de făcut, prea multe treburi. Mai ales acum. Ştia că avea să rămână la birou până noaptea târziu, la fel ca în fiecare seară din ultimele două luni, pregătindu-se pentru întoarcerea în Franţa. Ştiuse că avea să sosească rechemarea şi, totuşi, în aprilie, când i se spusese, ceva dinlăuntrul lui îl duruse preţ de-o clipă. Chiar şi acum, de fiecare dată când se gândea la întoarcerea acasă, îl copleşeau emoţii amestecate. La fel se simţise şi când plecase din Viena, Londra, şi din San Francisco înaintea lor, precum şi din alte posturi anterioare. Aici, însă, se formase o legătură mai puternică. Armand avea un mod al lui de-a prinde rădăcini, de a-şi face prieteni, de-a se îndrăgosti de locurile unde era detaşat. Acest lucru îi îngreuna mutările. Şi, totuşi, de astă dată, nu se muta; se întorcea acasă. Acasă. Trecuse atâta timp de când nu mai locuia acolo şi aveau atâta nevoie de el. Tensiunea plutea peste toată Europa, pretutindeni lucrurile erau în schimbare. Simţea adesea că trăia numai pentru notele zilnice de la Paris, care-l ajutau să înţeleagă oarecum ce se întâmpla. Washington-ul părea la ani-lumină depărtare de problemele care asediau Europa, de spaimele care făceau să tremure inima Franţei. Aici, în această ţară ocrotită de Dumnezeu, nu aveau de ce să tremure. În Europa, însă, nimeni nu se mai simţea la fel de în siguranţă. Cu doar un an în urmă, toată lumea din Franţa fusese convinsă că războiul era iminent, deşi acum, din câte auzise Armand, mulţi îşi înmormântaseră temerile. De adevăr, însă, nu te puteai ascunde la nesfârşit. I-o spusese şi lui Liane. Cu patru luni în urmă, când se sfârşise războiul civil din Spania, devenise clar că germanii se apropiau, iar aerodromul lor aflat chiar sub Irún îi apropia până la doar câţiva kilometri de Franţa. Chiar şi dându-şi seama de acest lucru, însă, Armand era conştient că existau oameni care nu doreau să vadă ce se întâmpla. În ultimele şase luni, Parisul fusese incomparabil mai relaxat decât înainte, cel puţin la suprafaţă. El însuşi fusese conştient de acest lucru când fusese acasă de Paşte, pentru întâlniri secrete cu Ministerul de Interne, prilej de a-l anunţa că misiunea sa la Washington lua sfârşit. Fusese invitat la o rundă continuă de recepţii sclipitoare, în acut contrast cu vara anterioară, dinaintea acordului de la Munchen cu Adolf Hitler. Înainte de asta, domnise o tensiune insuportabilă. Apoi, însă, se risipise dintr-odată, în locul ei instalându-se un soi de animaţie frenetică, Parisul fiind în cea mai bună formă. Aveau loc petreceri, baluri, spectacole de operă, vernisaje şi gale, ca şi cum rămânând tot timpul ocupaţi şi continuând cu râsetele şi dansurile, ar fi făcut războiul să ocolească la nesfârşit Franţa. Armand fusese nemulţumit de veselia frivolă pe care o văzuse printre prietenii săi la Paşte, deşi înţelegea totuşi că acesta era modul lor de a-şi ascunde spaima. La înapoiere, discutase despre asta cu Liane. — Par a fi atât de speriaţi, încât nu vor să se mai oprească din râs, de teamă că, dacă o fac, vor ţipa de spaimă, fugind să se ascundă. Dar râsul lor n-avea să oprească începutul războiului, n-avea să oprească marşul lent şi constant al lui Hitler asupra Europei. Armand se temea uneori că de-acum înainte nimic n-avea să-l mai oprească pe acel om. Vedea în Hitler un demon înfricoşător şi, deşi existau şi cei din posturile sus-puse care se arătau de acord cu el, alţii considerau că Armand devenise prea nervos în anii îndelungaţi de muncă în slujba ţării, ajungând un bătrân fricos. — Cu asta te-ai ales după atâta trai în State, băiete? îl tachinase cel mai bun prieten al său din Paris. Era din Bordeaux, unde el şi Armand copilăriseră împreună, acum fiind directorul a trei dintre cele mai mari bănci din Franţa. Nu fi naiv, Armand. Hitler nu s-ar atinge în veci de noi. — Englezii nu sunt de aceeaşi părere cu tine, Bernard. — Şi ei sunt nişte babe fricoase şi-n plus, le place să-şi joace jocurile lor de-a războiul. Îi excită gândul de-a se lua de păr cu Hitler. Altceva n-au de făcut. — Ce prostie! Armand trebuise să-ţi stăpânească nervii şi să asculte, dar glasul lui Bernard nu era singurul pe care-l auzise luându-i pe englezi în derâdere, şi plecase din Paris aproape furios, la sfârşitul şederii sale de două săptămâni. Se aşteptase ca americanii să fie orbi faţă de ameninţarea cu care se confrunta Europa, dar sperase că va auzi altceva în propria lui ţară, şi nu auzise nici jumătate. Avea propriile lui puncte de vedere asupra acestui subiect, propriile lui opinii privind ameninţarea care se profila, privind pericolul reprezentat de Hitler şi iuţeala cu care dezastrul avea să se pogoare asupra lor. Sau, poate, se gândea el în drum spre casă, poate că Bernard şi ceilalţi aveau dreptate. Poate că era prea înfricoşat, prea îngrijorat pentru patria lui. Într-un fel, întoarcerea acasă putea fi utilă. Avea să-l aducă mai aproape de pulsul Franţei. Liane primise bine vestea plecării. Era obişnuită cu împachetatul şi mutările. Şi-i ascultase cu interes descrierile stării de spirit de la Paris. Era o femeie inteligentă şi înţeleaptă, şi aflase de la Armand, de-a lungul anilor, multe despre secretele politicii internaţionale. Într-adevăr, învăţase mult de la el, Armand fiind încă de la începuturile căsniciei lor dornic să-i împărtăşească punctele lui de vedere. Ea era atât de tânără şi însetată să afle totul despre cariera lui, despre ţările în care era trimis, despre implicaţiile politice ale numeroaselor lui tratative. Zâmbi în sinea lui, cu gândul la ultimii zece ani. Liane fusese un mic burete lacom, absorbind fiecare picătură de informaţie, înfulecând fiecare bucăţică, şi învăţase cu spor. Acum avea propriile ei opinii şi, adesea, nu era de acord cu el, sau se arăta mai îndârjită decât soţul ei în privinţa unei idei comune. Cel mai furios conflict îl avuseseră cu doar câteva săptămâni în urmă, la sfârşitul lui mai, cu privire la S.S. St Louis, un vas care ducea din Hamburg nouă sute treizeci şi şapte de evrei, cu binecuvântarea lui Joseph Goebbels, îndreptându-se spre Havana, unde refugiaţilor li s-a refuzat intrarea, părând sortiţi să moară la bordul navei ce rămânea blocată în rada portului. Alţii s-au angajat în eforturi frenetice de a găsi un cămin pentru refugiaţi, altfel aceştia fiind condamnaţi să se întoarcă la Hamburg şi la soarta ce-i aştepta acolo. Liane însăşi vorbise cu preşedintele, profitând de faptul că-l cunoştea, dar fără niciun rezultat. Americanii refuzaseră să-i primească, iar Armand o privise pe Liane prăbuşindu-se pradă lacrimilor, în timp ce-şi dădea seama că toate eforturile ei şi cele ale altor nenumărate persoane fuseseră zadarnice. Se primeau mesaje de pe vas, anunţând sinuciderea în masă decât să accepte înapoierea în portul de unde veniseră. În sfârşit, din fericire, Franţa, Anglia, Olanda şi Belgia acceptaseră să-i primească, dar lupta între Armand şi Liane continuase. Pentru prima oară în viaţa ei, fusese dezamăgită în propria sa ţară. Furia ei nu cunoştea limite. Şi deşi Armand îi împărtăşea sentimentele, insista că Roosevelt avusese motive să refuze preluarea refugiaţilor. O înfuria şi mai tare faptul că Armand era dispus să accepte decizia lui Roosevelt. Se simţea trădată de propriul ei popor. America era tărâmul bogăţiilor şi al belşugului, căminul vitejilor, ţara oamenilor liberi. Cum putea să scuze Armand refuzul lor de a-i primi printre ei pe acei oameni? Nu era o chestiune de judecată, încerca el să-i explice, ci de a accepta că uneori guvernele iau decizii aspre. Important era să recunoască faptul că refugiaţii erau în siguranţă. După aceea, Liane avusese nevoie de câteva zile pentru a se calma, dar chiar şi astfel, angajase o discuţie lungă şi aproape ostilă cu Prima Doamnă, la un prânz între cucoane. Doamna Roosevelt fusese înţelegătoare faţă de mânia lui Liane. Şi pe ea o răvăşise soarta pasagerilor de pe St. Louis, dar nu reuşise să-şi convingă soţul să se răzgândească. Statele Unite trebuiau să-şi respecte cotele, iar cei nouă sute treizeci şi şapte de refugiaţi germano-evrei depăşeau cota corespunzătoare acelui an. Doamna Roosevelt i-a amintit din nou lui Liane că, pentru aceştia, totul se terminase cu bine. Totuşi, era un eveniment care-o impresionase pe Liane prin gravitatea calvarului acelor oameni în Europa şi deodată dobândise o nouă înţelegere asupra celor ce se întâmplau departe de viaţa paşnică a dineurilor diplomatice din Washington. Astfel, devenea nerăbdătoare să se întoarcă în Franţa împreună cu Armand. — Nu-ţi pare rău că-ţi părăseşti din nou ţara, dragostea mea? o privise el blând, când îşi luau liniştiţi cina, acasă, după ce incidentul cu nava St Louis se răcise în sfârşit. Liane clătinase din cap. — Vreau să ştiu ce se întâmplă în Europa, Armand. Aici, mă simt atât de departe de toate. Apoi îi zâmbise, simţind că-l iubea mai mult ca oricând. Trăiseră împreună zece ani de extraordinară fericire. — Chiar crezi că va începe curând războiul? — Nu pentru ţara ta, iubito. Dintotdeauna obişnuise să-i amintească originea ei americană. Considerase mereu important ca Liane să-şi menţină un simţ al propriilor îndatoriri, pentru a nu fi înghiţită complet de vederile şi legăturile lui cu Franţa. Ea era o entitate separată, la urma urmei, şi avea dreptul la propriile ei obligaţii şi opinii, care până acum nu se amestecaseră niciodată cu ale lui. Din când în când avea loc între ei câte o ceartă feroce, câte o izbucnire de disensiuni, dar acestea păreau sa menţină relaţia sănătoasă, şi nu-l deranjau pe Armand. Îi respecta părerile la fel de mult ca pe ale lui proprii, şi-i admira zelul de a-şi susţine convingerile. Era o femeie puternică şi avea o minte admirabilă. O stima de când o văzuse prima oară, la San Francisco, când era o fată în vârstă de numai cincisprezece ani. Fusese o copilă fermecătoare, de o frumuseţe aurie aproape eterică şi, totuşi, după ani şi ani de existenţă în singurătate alături de tatăl ei, Harrison Crockett, Liane dobândise cunoştinţe şi o înţelepciune neobişnuite la o fată atât de tânără. Armand mai ţinea bine minte momentul când o văzuse pentru prima dată, într-o rochie de vară din in alb, cu o pălărie mare de pai, hoinărind prin grădina Consulatului din San Francisco, fără a spune nimic, în timp ce-i asculta pe „oamenii mari“, pentru a se întoarce apoi spre el, cu un surâs sfios, ca să-i spună într-o franceză impecabilă ceva despre trandafiri. Tatăl ei fusese nespus de mândru. Armand zâmbi la amintirea îndepărtată a tatălui ei. Harrison Crockett fusese un om absolut neobişnuit. Sever şi amabil în acelaşi timp, distins, dificil, chipeş, obsedat de propria-i intimitate şi de protecţia propriei sale fete, şi încununat de mare succes în transporturile navale. Era un om care nu-şi irosise viaţa. Se cunoscuseră la scurt timp după sosirea lui Armand în San Francisco, cu prilejul unui mic şi strălucitor dineu, oferit de către consulul anterior înainte de-a fi plecat din San Francisco la Beirut. Armand îşi amintea că, din câte ştia el, fusese invitat şi Crockett, dar era aproape sigur că n-avea să vină. Harrison Crockett se ascundea dincolo de zidurile elegantei sale fortăreţe de cărămidă de pe Broadway, cu vedere spre golf. Fratele lui, George, avea o mult mai mare înclinaţie de a veni la petreceri şi se număra printre cei mai populari burlaci din San Francisco, nu atât prin farmecul său, cât datorită relaţiilor şi enormului succes al fratelui lui. Dar, spre marea uimire a tuturor, Harrison venise la dineu. Vorbise puţin şi plecase devreme, dar, înainte de asta, fusese foarte amabil cu Odile, soţia lui Armand. Atât de amabil, încât ea insistase să-l invite împreună cu fiica lui la ceai. Harrison îi vorbise lui Odile despre fată, fiind deosebit de mândru că vorbea atât de bine franţuzeşte şi, cu un surâs încântat, spusese că era „o fată absolut remarcabilă”, comentariu care-i făcuse pe amândoi să zâmbească, atunci când Odile i-l relatase lui Armand. — Cel puţin are un punct slab. Arată întru totul la fel de neîndurător pe cât se spune că e. Dar Odile îl contrazisese: — Cred că te înşeli, Armand. Cred că e un om foarte singur. Şi e absolut înnebunit după fată. Odile nu se înşelase foarte mult. La scurt timp după aceea, aflaseră cum îşi pierduse soţia, o frumoasă tânără de nouăsprezece ani, pe care o adora. Înainte de această întâmplare, fusese prea ocupat cu imperiul său naval, dar după câte se părea, odată ce-i venise ideea însurătorii, alesese bine. Arabella Dillingham Crockett fusese pe cât de inteligentă, pe-atât de frumoasă, iar ea şi Harrison dăduseră, împreună, câteva dintre cele mai orbitoare baluri din oraş. Plutea prin casa pe care i-o construise el, arătând ca o prinţesă din poveste, cu rubinele cumpărate de Harrison din Orient, diamante mari aproape cât ouăle şi, peste buclele aurii, tiare comandate special pentru ea, la Cartier. Primul lor copil fusese anunţat cu tot atâta emoţie ca a doua pogorâre a mântuitorului, dar, în pofida obstetricianului adus special din Anglia şi a celor două moaşe chemate din Est, Arabella murise la naştere, lăsându-l văduv şi cu un copil mic, o fetiţă după chipul şi asemănarea ei, pe care o adora la fel cum îşi adorase înainte soţia. În primii zece ani de după moartea acesteia, nu mai ieşi din casă decât ca să se ducă la firmă. Crockett Shipping era una dintre cele mai mari linii navale din State, cu vase răspândite pe toate mările Orientului, transportând mărfuri, precum şi două nave de pasageri extraordinar de elegante, care făceau curse în Hawaii şi Japonia. În plus, Crockett avea vase de pasageri în America de Sud, plus câteva care călătoreau profitabil de-a lungul Coastei de Vest a Statelor Unite. Colabora intens cu fratele său, conducând imperiul împreună, dar timp de un deceniu Harrison se văzuse foarte puţin cu vechii săi prieteni. Apoi, în sfârşit, o luase pe Liane într-o vacanţă în Europa, arătându-i toate minunile Parisului şi Berlinului, ale Romei şi ale Veneţiei, iar la sfârşitul verii, înapoindu-se, începuse să-şi includă din nou prietenii în viaţa lui. Trecuse epoca marilor petreceri la reşedinţa pe Broadway, dar ajunsese să-şi dea seama cât de singură se simţea fata şi cât de multă nevoie avea de compania altor copii, a altor oameni, aşa că Harrison deschisese din nou, treptat, uşile. Urmaseră activităţi axate numai în jurul fiicei sale: spectacole de marionete, seri de teatru şi excursii la lacul Tahoe, unde cumpărase o frumoasă cabană de vară. Harrison Crockett nu trăia decât pentru a-i face plăcere, a o apăra şi preţui pe Liane Alexandra Arabella. Fusese botezată după bunicile răposate şi după mamă, trei frumuseţi dispărute, reuşind cumva să combine farmecul şi drăgălăşenia celor trei. Oamenii se minunau întâlnind-o. În pofida somptuoasei existenţe pe care o ducea, nu se zărea niciun semn ca aceasta s-o fi afectat. Era simplă, deschisă, calmă şi înţeleaptă mai presus de vârsta ei, după atâţia ani în care luase masa singură cu tatăl său şi, uneori, cu unchiul, ascultându-i cum vorbeau despre afaceri şi-i explicau îndeletnicirea navală, precum şi politica ţărilor într-ale căror porturi navigau vasele lor. La drept vorbind, era mai fericită alături de tatăl ei decât de alţi copii şi, crescând, a început să-l însoţească pretutindeni; până când, în sfârşit, ajunseseră şi să-şi ia ceaiul la Consulatul Franţei, într-o zi din primăvara anului 1922. Soţii De Villiers s-au îndrăgostit imediat de ea, urmarea fiind o prietenie între familiile De Villiers şi Crockett care a înflorit de-a lungul următorilor trei ani. Toţi patru făceau adesea excursii împreună. Armand şi Odile se duceau să stea pe frumoasa proprietate de la Lacul Tahoe, îşi petreceau vacanţele împreună cu Liane călătorind pe câte un vas de-al lui Harrison şi, în cele din urmă, Odile a luat-o pe Liane în Franţa. Odile a devenit pentru ea aproape ca o a doua mamă, pentru Harrison fiind o consolare să-şi vadă fiica atât de fericită şi de bine îndrumată de o femeie pe care o respecta şi o plăcea. Pe-atunci, Liane avea aproape optsprezece ani. În toamna următoare, când Liane a intrat la Mills College, Odile a început să se simtă rău, plângându-se de dureri constante de spate, de lipsa poftei de mâncare, de accese de febră frecvente şi, în final, de o tuse înspăimântătoare care refuza să-i mai treacă. La început, medicii au insistat că nu-i găseau nimic şi i s-a sugerat cu calm lui Armand că Odile suferea doar de dorul ţării, urmând ca el să se gândească eventual s-o trimită înapoi în Franţa. Dar asemenea capricii nu-i erau caracteristice, iar Armand a insistat să consulte toţi doctorii din oraş. Voia s-o ducă şi la New York, pentru a vizita un medic recomandat de Harrison, dar înainte de călătoria programată a devenit evident că era mult prea grav bolnavă ca să se deplaseze. Abia atunci au descoperit în sfârşit, cu prilejul unei scurte şi deprimante operaţii, că Odile de Villiers era devorată de cancer. Au cusut-o la loc şi i-au dat lui Armand vestea, pe care el i-a împărtăşit-o a doua zi lui Harrison Crockett, cu faţa scăldată în lacrimi. — Nu pot trăi fără ea, Harry… Nu pot… Armand îl privise cu ochii dilataţi de o groază cumplită, în timp ce Harrison dădea încet din cap, el însuşi cu ochii înlăcrimaţi. Îşi aducea aminte mult prea bine propria-i durere din urmă cu optsprezece ani. Şi, printr-o ironie a soartei, Armand avea exact aceeaşi vârstă pe care o avusese Harrison când o pierduse pe Arabella – patruzeci şi trei de ani. Dar Armand fusese căsătorit cu Odile douăzeci de ani, iar perspectiva de a trăi fără ea era aproape mai îngrozitoare decât ar fi putut suporta. Spre deosebire de Harrison, ei nu aveau copii. Doriseră, la început, doi sau trei, dar Odile nu reuşise niciodată să rămână însărcinată şi se resemnaseră demult cu absenţa copiilor în viaţa lor. De fapt, după cum recunoscuse odată Armand faţă de Odile, prefera ca lucrurile să rămână aşa. Nu era nevoie să concureze pentru atenţia ei şi rămăseseră într-o atmosferă de lună de miere timp de douăzeci de ani. Iar acum, deodată, întreaga lume se sfărâma în jurul lor. Deşi la început Odile nu ştiuse că avea cancer, iar Armand făcuse eforturi vitejeşti de a-i ascunde adevărul, a înţeles foarte curând că sfârşitul era aproape. Până când, în martie, a murit în braţele lui Armand. Liane o vizitase în aceeaşi după-amiază, aducându-i un buchet de trandafiri galbeni. A stat lângă ea câteva ore, mai mult pentru moralul lui Odile decât pentru vreo îmbărbătare de care ar fi fost ea capabilă. Odile emanase o aură de resemnare aproape sfântă, fiind hotărâtă să se despartă de Liane cu toată dragostea şi cu o ultimă tandră atingere. Pe când Liane şovăia o clipă în uşă, înghiţindu-şi suspinele care aveau să izbucnească imediat după ce ieşea din casă, Odile o privise, un moment doar, cu ochii încrezători. — Să ai grijă de Armand când eu nu voi mai fi, Liane. De tatăl tău ai avut mare grijă. Odile ajunsese să-l cunoască bine şi ştia că Liane îl împiedicase să se înăsprească sau să se lase învins de amărăciune. Avea o delicateţe care înmuia inima oricui de care se apropia. — Armand vă iubeşte, spusese ea, zâmbind, şi va avea nevoie de tine şi de tatăl tău după ce eu am să mă duc. Vorbea despre moartea ei ca şi cum ar fi urmat să facă o călătorie. Liane încercase să nege, faţă de ea însăşi, adevărul despre starea acelei femei dragi. Pentru Odile, însă, nu încăpea nicio îndoială. Dorea ca toţi să privească adevărul în faţă, în primul rând soţul ei, iar apoi Liane. Voia să fie pregătiţi. Armand încerca să evite adevărul, luând-o în excursii pe litoral, la Biarritz, loc pe care-l îndrăgiseră în tinereţe, într-o croazieră cu iahtul pe coastele Franţei, la anul poate, şi încă într-o călătorie în Hawaii cu una din navele firmei Crockett. Însă, iar şi iar, Odile îi forţase pe toţi să accepte ceea ce se pregătea, ceea ce ştia ea şi ce se întâmplă în sfârşit în acea seară, după ce o văzuse ultima oară pe Liane. Odile insistase să fie înmormântată acolo unde se afla, fără a fi trimisă în Franţa. Nu dorea ca Armand să facă singur acea călătorie funebră. Amândoi părinţii ei erau morţi, precum şi ai lui. Plecă fără regrete, cu excepţia faptului că nu făcuse copii care să aibă grijă de Armand. Această încredere i-o acorda lui Liane. Primele luni au fost un coşmar pentru Armand. A reuşit să-şi facă munca, dar nimic mai mult. Şi, în pofida pierderii, se aştepta din partea lui ca, într-o oarecare măsură, să-i distreze pe demnitarii sosiţi în vizită la San Francisco, cu mici dineuri diplomatice. Liane era aceea care făcea totul în locul lui, aşa cum mult timp îşi ajutase şi tatăl. Şi-a asumat astfel o dublă responsabilitate, oricât de competent era personalul de la Consulatul Franţei. În vara aceea, tatăl ei abia dacă a văzut-o pe la lacul Tahoe, iar fata a refuzat oferta unei călătorii în Franţa. Avea de îndeplinit o misiune, o făgăduială pe care intenţiona să şi-o respecte pe deplin — Cutremurătoare răspundere pentru o fată de nouăsprezece ani. O vreme, Harrison s-a întrebat dacă munca şi eforturile ei nu mai ascundeau şi altceva, dar după ce a privit-o mai atent un timp, s-a asigurat că nu era cazul. Într-un fel, ştia că tot ceea ce făcea ea pentru Armand o ajuta să-şi suporte mai uşor propria durere. Fusese profund afectată de moartea lui Odile. Necunoscându-şi niciodată mama, în sufletul ei simţise mereu lipsa unei femei cu care să se poată înrudi, căreia să-i poată vorbi într-un fel în care n-o putea face cu tatăl său, cu unchiul sau cu prietenii lor. În copilărie, avusese guvernante, bucătărese şi cameriste, dar puţine prietene, iar femeile cu care avea de-a face ocazional Harrison nu-i vedeau niciodată interiorul casei, nici nu-i cunoşteau fiica. Ţinea toate acestea departe, departe de Liane. Astfel, Odile umpluse acel vid, iar apoi îl lăsase larg deschis, plin de o durere surdă ce nu părea să slăbească niciodată, decât atunci când Liane făcea câte ceva pentru Armand. Era aproape ca un mod de a fi din nou cu Odile. Într-un sens, atât Armand cât şi Liane au rămas şocaţi până la sfârşitul verii. Trecuseră şase luni de la moartea lui Odile şi şi-au dat seama amândoi, într-o după-amiază de septembrie, pe când şedeau în grădina Consulatului, privind trandafirii şi vorbind despre Odile, că niciunul dintre ei nu plângea în timp ce povesteau despre ea. Armand a spus chiar şi o întâmplare comică în legătură cu Odile, iar Liane a râs. Supravieţuiseră. Aveau să trăiască dincolo de această nenorocire, fiecare datorită celuilalt. Armand întinse o mână şi luă degetele lungi, delicate, ale lui Liane, strângându-le. În ochi îi scânteiară lacrimi, pe când o privea. — Îţi mulţumesc, Liane. — Pentru ce? Încerca să se prefacă a nu şti, dar ştia. Şi el făcuse la fel de mult pentru ea. — Nu fi prostuţ. — Nu sunt. Îţi port o adâncă recunoştinţă. — Am avut nevoie unul de altul în ultimele şase luni, spuse ea deschis, direct, lăsându-şi mâna într-a lui. Viaţa va fi cu totul altfel fără ea. Era deja altfel, pentru amândoi. Armand dădu din cap, gândindu-se calm la felul cum trăise el în ultimele şase luni. — Aşa şi este. După aceea, Liane s-a dus la Tahoe pentru două săptămâni, înainte de a reveni la colegiu, iar tatăl ei s-a simţit uşurat s-o revadă. Încă îşi mai făcea multe griji pentru ea, preocupat fiind de ajutorul continuu pe care i-l dădea fiica sa lui Armand. El însuşi nu era decât prea conştient că semăna mult cu necontenitul ei devotament faţă de el. Iar Odile de Villiers îl convinsese demult pe Harrison că Liane avea nevoie şi de alte moduri de a-şi petrece timpul decât îngrijind un bătrân. Era tânără şi ar fi trebuit să facă şi multe altele. Cu un an în urmă, avusese programat debutul[1], dar refuzase, când se îmbolnăvise Odile. Harrison a deschis din nou subiectul, la Tahoe, spunându-i că ţinuse doliu destul şi petrecerile de debutantă aveau să-i facă bine. Liane insista că ei i se păreau a fi o prostie şi, oarecum, o cheltuială inutilă, cu toţi acei bani aruncaţi pe rochii, baluri şi seri dansante. Harrison o privi cu uimire. Era una dintre cele mai bogate tinere din California, moştenitoare a liniilor maritime Crockett, iar lui i se părea incredibil că-i trecea, măcar, prin minte, gândul risipei. În octombrie, întorcându-se la Mills, Liane a avut mai puţin timp pentru a-l ajuta pe Armand cu dineurile lui, dar el se pusese din nou pe picioare şi se descurca bine, deşi încă îl mai chinuia absenţa lui Odile, după cum i-a mărturisit lui Harrison, într-o zi când luau împreună masa la club. — N-am să te mint, Armand, îl privi Harrison peste un pahar de Haut-Brion ’27. O vei simţi mult timp. Până la moarte. Dar nu în acelaşi fel ca la început. O vei simţi în câte-un moment… un cuvânt amintit… un lucru pe care l-a purtat… un parfum… N-ai să te mai trezeşti în fiecare dimineaţă, însă, cu senzaţia că te apasă o greutate de două sute de mii de livre pe piept, ca până acum. Îşi amintea totul cum nu se poate mai limpede, în timp ce-şi termina vinul şi chelnerul îi turna încă un pahar. — Slavă Domnului, niciodată n-ai să mai simţi exact chinul acela. — Aş fi fost pierdut fără fiica ta, surâse blând Armand. Nu avea niciun mod de-a răsplăti acea generozitate, de a-şi convinge prietenul de cât de mult îl ajutase fata, şi cât de dragă-i era. — V-a iubit nespus pe amândoi, Armand. Şi i-a fost şi ei de ajutor. Era un om înţelept şi prudent, iar în acel moment intui ceva, încă înaintea lui Armand, dar nu spuse nimic. Avea sentimentul că niciunul dintre ei nu ştia câtă nevoie aveau unul de altul, cu sau fără Odile. Se legase între ei ceva foarte profund în ultimele şase luni, aproape ca şi cum ar fi fost cuplaţi, ca şi cum şi-ar fi anticipat unul altuia dorinţele. O observase în timpul vizitei lui Armand la Tahoe, în week-end, dar nu spusese nimic. Ştia că instinctul lui i-ar fi speriat pe amândoi, şi mai ales pe Armand, care putea simţi că, într-un fel, o trădase pe Odile. — Liane e foarte atrasă de petreceri? Pe Armand îl amuza tulburarea lui Harrison. Ştia că de fapt Liane nu ţinea mult la ele. Îşi făcea debutul mai mult pentru ca să-şi bucure tatăl, fiind pe deplin conştientă de ceea ce se aştepta din partea ei şi, mai presus de orice, de propriile-i îndatoriri. Lui Armand îi plăcea această trăsătură a fetei. Nu era conştiincioasă într-un mod orb şi prostesc, ci fiindcă ţinea la ceilalţi. Pentru ea era important să se poarte cum se cuvine, întrucât ştia părerea altor oameni despre asta. Ar fi preferat să nu iasă deloc în societate şi totuşi ştia că tatăl ei ar fi fost dezamăgit amarnic, aşa că făcea totul de dragul lui. — Ca să-ţi spun adevărul, oftă Harrison, rezemându-se de spătar, n-aş recunoaşte-o în faţa ei, dar cred că a depăşit vârsta. Dintr-odată, Liane părea o fată mult prea matură pentru nouăsprezece ani. Se schimbase enorm în ultimul an şi i se ceruse să se poarte şi să gândească asemeni unei femei atât de mult timp, încât era greu să ţi-o imaginezi printre fete care se duc pentru prima oară în viaţa lor, chicotind, la un mare bal. Iar când a sosit momentul, adevărul vorbelor tatălui ei s-a arătat mai evident ca oricând. Celelalte fete ieşeau speriate, nervoase, roşii-n obraji, emoţionate până la stridenţă, în vreme ce Liane a apărut plutind uşor la braţul tatălui ei, arătând nici mai mult nici mai puţin decât regală, într-o rochie de satin alb, cu părul său auriu-scânteietor prins într-o diademă împletită cu perle. Avea ţinuta unei tinere regine la braţul consortului, iar ochii ei albaştri jucau într-un foc inimitabil, pe când Armand o privea, cu sufletul frământat. Petrecerea organizată de Harrison pentru ea a fost cea mai orbitoare din toate. S-a ţinut la Palace, pe Market Street, limuzinele cu şoferi parcând direct în curtea interioară. Fuseseră angajate două orchestre pentru a cânta toată noaptea, iar şampania fusese expediată tocmai din Franţa. Liane purta o rochie albă, tivită cu delicate blănuri albe de hermină de jur-împrejurul poalelor. Şi rochia, asemenea şampaniei, fusese comandată tot în Franţa. — Astă seară, mica mea prietenă, arăţi întocmai ca o regină. Liane şi Armand dădeau încet ocol sălii, dansând vals. El venise ca invitat al lui Harrison. Liane era escortată de fiul unuia dintre cei mai vechi prieteni ai tatălui ei, dar îl găsea prost şi plictisitor, fiind încântată de răgazul pe care i-l oferea Armand. — Mă simt cam prost în rochia asta, spuse ea, zâmbind. O clipă, păru din nou de cincisprezece ani şi, deodată, cu un junghi ascuţit de durere, lui Armand i se făcu dor de Odile. Ar fi dorit ca şi ea s-o vadă pe Liane, să împărtăşească momentul, să bea şampanie… dar clipa trecu, şi reveni cu atenţia la Liane. — E o petrecere reuşită, nu crezi? Tata şi-a dat atâta osteneală… rosti ea, în gând însă spunându-şi „atâta cheltuială“; întotdeauna avea îndoieli, simţindu-se puţin cam vinovată, dar Harrison susţinea şi cauze nobile şi, dacă pe el îl bucura, atunci de ce nu? Te distrezi bine, Armand? — Niciodată mai mult ca în exact acest moment. Îi zâmbi, cu surâsul său cel mai curtenitor, iar Liane râse, de atitudinea cavalerească, atât de neobişnuită din partea lui. De obicei o trata ca pe un copil, sau cel puţin ca pe o soră mai tânără ori o nepoată favorită. — Asta nici măcar nu sună în stilul tău. — A, nu? Şi cam ce-ai vrea să insinuezi? Că de obicei sunt grosolan cu tine? — Nu, de obicei îmi spui că nu i-am dat majordomului setul potrivit de furculiţe pentru peşte… sau că porţelanul de Limoges e prea formal pentru prânz… sau… — Opreşte-te! Nu mai suport. Chiar îţi spun toate astea? — În ultima vreme nu, deşi, mărturisesc, mi-e dor de ele. Te simţi bine aici? Un moment, se miră de spusele ei. Descria ceva foarte asemănător cu o căsnicie, dar el nu s-ar fi putut purta altfel… sau poate da? Ce neobişnuit din partea lui, şi cât de total necugetat, dar şi mai neobişnuit era că Liane chiar făcuse tot ceea ce făcuse în acele ultime luni. Dintr-odată, îşi dădu seama mai mult ca oricând că îi simţise cumplit lipsa de când îşi îndreptase din nou atenţia spre şcoală, nu atât datorită alegerii porţelanurilor potrivite, cât fiindcă era atât de mângâietor să stea de vorbă cu ea după o gustare, sau un dineu, sau dimineaţa, la telefon. — Dau un penny să aflu la ce te gândeşti. Îl tachina puţin, iar Armand îşi simţi dintr-odată mâna cum nu se poate mai stângace pe talia ei îngustă. — Mă gândeam că ai perfectă dreptate. Am fost foarte grosolan. — Nu fi ridicol. Acum voi reveni să te-ajut, săptămâna viitoare de-ndată ce se termină aiureala asta cu debutul. — N-ai nimic mai bun de făcut? Părea surprins. După cât era de fermecătoare, ar fi trebuit să aştepte în culise o duzină de peţitori. — N-ai prieteni, n-ai mari iubiri? — Cred că sunt imună. — Ei, iată o idee care mă intrigă. Ţi-ai făcut un vaccin, poate? O tachină şi el, iar melodia se schimbă, însă rămaseră pe ring, priviţi de Harrison Crockett. Nu-i displăcea deloc ceea ce vedea. — Mai spune-mi despre această fascinantă imunitate a dumitale, domnişoară Crockett. Liane răspunse nepăsătoare, în timp ce dansau: — Cred că am trăit prea multă vreme singură cu tatăl meu. Ştiu cum sunt bărbaţii. — Ei, râse sonor Armand, şocantă declaraţie! — Ba deloc. Râse însă şi ea. — Voiam să spun doar că ştiu cum e să-i gospodăreşti casa, să-i torni cafeaua dimineaţa, să mergi pe vârfuri când vine prost dispus de la birou. E greu să-i iei în serios pe puştani, sunt atât de plini de romantism şi de idei ridicole. Jumătate din timp, habar n-au ce spun, n-au citit în viaţa lor un ziar, nu ştiu care e deosebirea între Tibet şi Timbuktu. Iar peste zece ani, vor veni de la birou exact la fel de ciufuţi ca taţii lor, şi se vor răsti la neveste, în timpul micului dejun, exact la fel. E greu să asculţi toate nimicurile alea romantice şi să nu te umfle râsul, atâta tot. Ştiu ce urmează pe urmă! încheie ea, zâmbindu-i. — Ai dreptate, ai văzut prea mult. Şi-i părea realmente rău. Îşi amintea toate „nimicurile” romantice pe care le schimbase cu Odile, când ea avea douăzeci şi unu de ani, iar el, douăzeci şi trei. Crezuseră fiecare cuvânt pe care-l rosteau şi o duseseră astfel mult timp, prin vremuri grele, prin ţări aspre şi înfiorătoare, prin decepţii şi printr-un război. Într-un fel, datorită vieţii alături de tatăl ei, Liane pierduse o parte importantă din tinereţe. Neîndoielnic însă, cu timpul, avea să apară cineva, poate cineva nu tocmai la fel de tânăr precum ceilalţi, iar ea avea să se îndrăgostească, plângerile la cafeaua de dimineaţă urmând a fi contracarate de sentimentele ei. Avea să fie purtată pe propriul său nor de visuri. — Acum la ce te gândeşti? — Că zilele-astea ai să te-ndrăgosteşti şi totul se va schimba. — Poate. Liane, însă, părea atât neconvinsă cât şi dezinteresată. Dansul se sfârşi, iar Armand o conduse înapoi la prietenii ei. Totuşi, în săptămânile debutului lui Liane se petrecuse ceva straniu între ei. Când Armand a revăzut-o, a început s-o privească altfel decât înainte. Dintr-odată i se părea mai femeie, iar el nu pricepea nimic. Restul fetelor de la petreceri fuseseră atât de copilăroase, de infantile. Comparativ cu ele, Liane era cu atât mai matură, mai stăpânită. Pe neaşteptate, se simţea stângaci în faţa ei, mai puţin comod decât înainte. Multă vreme o luase ca pe un fapt sigur, convins oarecum că nu era decât o copilă încântătoare. La cea de-a douăzeci şi una aniversare, însă, arăta mai matură ca oricând, într-o rochie mov moire care-i preschimba părul într-un fuior de aur şi-i făcea ochii violeţi în timp ce zâmbea. Ziua ei de naştere a sosit chiar înainte să înceapă vara, iar Armand a fost aproape uşurat când Liane a plecat la lacul Tahoe pentru lunile de vară. Nu-l mai ajuta la Consulat, acum stătea pe picioarele lui şi nu voia să profite de bunăvoinţa lui Liane. O vedea numai la dineurile tatălui ei, care erau foarte rare. Printr-un efort de voinţă, Armand reuşi să rămână departe de Lacul Tahoe până la sfârşitul verii, când Harrison insistă stăruitor să vină în weekend-ul de Labor Day[2] iar când o văzu, simţi imediat ceea ce Harrison înţelesese de atâta timp. Era îndrăgostit profund şi pătimaş de fata pe care o cunoscuse de când era abia mai mult decât un copil. Trecuse un an şi jumătate de la moartea lui Odile şi, cu toate că-i era un dor cumplit de ea, acum gândurile-i erau cotropite încontinuu de Liane. Se pomeni privind-o lung în tot timpul weekend-ului, iar când au dansat, într-o seară caldă de vară, a condus-o repede înapoi la masă, nemaisuportând s-o ţină atât de aproape de el fără a o strânge şi mai puternic în braţe. Nepăsătoare faţă de simţămintele lui, Liane zburda prin preajma lui pe plajă, aruncându-şi membrele lungi şi senzuale peste şezlongul instalat pe nisip. Pălăvrăgea ca în toţi anii din urmă, spunându-i istorioare amuzante. Era mai încântătoare ca oricând, dar, pe măsură de weekend-ul se apropia de sfârşit, fata începu să-i simtă starea de spirit şi ochii aţintiţi asupra ei, şi deveni mai liniştită, ca şi cum ar fi fost atrasă încet în mrejele aceleiaşi vrăji. Când au revenit cu toţii în oraş, Liane plecând la colegiu, Armand s-a luptat câteva săptămâni cu el însuşi, după care, în sfârşit, incapabil să mai îndure, i-a dat telefon – apoi s-a dojenit în sinea lui pentru asta. O sunase numai ca s-o salute şi să afle cum o mai ducea, dar Liane păruse stranie la telefon, iar Armand s-a alarmat imediat că era ceva în neregulă. Nu se întâmplase nimic, l-a asigurat ea pe un ton blând, dar simţea un lucru pe care nu-l înţelegea prea bine şi nu era sigură ce să facă. Se simţea vinovată faţă de Odile şi incapabilă să-i împărtăşească tatălui ei aceste emoţii confuze. Se îndrăgostise de Armand cu tot atâta disperare cu câtă o iubea şi el. Avea patruzeci şi cinci de ani, iar ea încă nu împlinise douăzeci şi unu, era văduvul unei femei pe care Liane o iubise şi o respectase profund, şi încă-şi mai amintea cuvintele ei de despărţire: „Să ai grijă de Armand când eu nu voi mai fi… Liane… va avea nevoie de tine…“ Dar el nu mai avea atâta nevoie de ea şi, cu siguranţă, Odile nu se gândise niciodată ca Liane să aibă grijă de el în felul acesta. Au urmat trei luni chinuitoare. Liane abia îşi mai putea menţine gândul la studii, iar Armand avea impresia că înnebunea, aşezat la birou. S-au întâlnit din nou la o petrecere de Crăciun pe care o organizase tatăl ei, iar în prima zi a Anului Nou renunţaseră amândoi la luptă. Într-o seară a dus-o să ia cina împreună, după care, torturat de tensiune şi emoţie, i-a spus tot ceea ce simţea, rămânând năucit când şi emoţiile ei s-au revărsat cu aceeaşi forţă. Au început să se vadă săptămânal, în weekend-uri, frecventând locuri liniştite pentru a nu deveni subiect de bârfă în oraş. Într-un târziu, Liane i-a spus tatălui ei, aşteptându-se să întâmpine o oarecare rezistenţă şi, poate, chiar furie, dar ceea ce a obţinut în schimb de la el a fost bucurie şi uşurare. — Mă întrebam când veţi înţelege voi doi în sfârşit ceea ce eu ştiu de doi ani. Rămase cu ochii la ea, radios, în timp ce Liane îl privea stupefiată. — Ai ştiut? Dar cum ai putut? Eu n-am… noi nu… — Pur şi simplu sunt mai isteţ decât voi amândoi, atâta tot. Aproba, însă, modul cum procedaseră. Amândoi îşi exprimaseră emoţiile cu precauţie şi respect faţă de trecut. Ştia că niciunul dintre ei nu lua problema uşor şi nici măcar nu-l deranja diferenţa de vârstă. Liane era o tânără neobişnuită, iar Harrison nu şi-o putea închipui fericită cu un bărbat de vârsta ei. Pentru ea, distanţa de douăzeci şi patru de ani dintre ei nu conta deloc, deşi la început Armand îşi exprimase o oarecare îngrijorare în acest sens. Acum nu-i mai păsa de lucruri atât de minore. O adora. Se simţea ca renăscut şi a cerut-o rapid în căsătorie. În ziua când a împlinit douăzeci şi unu de ani, au anunţat logodna. Tatăl ei a dat o petrecere fermecătoare, viaţa părea un vis, până peste două săptămâni, când Armand a primit vestea că termenul său în San Francisco se terminase. Urma să plece ca ambasador la Viena. Şi, fie că-i plăcea fie că nu, era timpul să plece. A discutat cu Liane ipoteza unei căsătorii precipitate, dar a intervenit tatăl ei. Dorea să-şi termine ultimul an la colegiu, ceea ce presupunea încă un an de aşteptare până să se poată căsători. Liane a fost zdrobită, dar dorea mult să nu treacă peste voinţa tatălui său, iar cei doi îndrăgostiţi au convenit să supravieţuiască următorului an, vizitându-se când puteau şi scriindu-şi scrisori în fiecare zi. A fost un an dificil pentru amândoi, dar s-au descurcat şi, la 14 iunie 1929, Armand de Villiers şi Liane Crockett s-au căsătorit la vechea, catedrală St. Mary’s din San Francisco. Armand plecase din Viena pentru două săptămâni, pentru „nunta anului”, cum o numeau ziarele din San Francisco, şi au zburat în Europa să-şi petreacă o grăbită lună de miere la Veneţia, înainte de a reveni la Viena, unde Liane urma să fie soţie de ambasador. Şi s-a integrat în acest rol cu o extraordinară uşurinţă. Armand a încercat să-i uşureze toate îndatoririle, dar ea aproape n-avea nevoie de ajutorul lui. După anii petrecuţi cu tatăl ei şi şase luni de a-l fi ajutat pe Armand, la moartea lui Odile, ştia ce avea de făcut. Tatăl ei a venit în vizită de două ori în timpul primelor şase luni de când erau la Viena, incapabil să stea mult departe. Nu avea nicio treabă în Europa, dar îi era dor de fiica lui, iar în timpul celei de-a doua vizite, Liane nu i-a mai putut ascunde vestea, deşi prevăzuse cu corectitudine, faţă de Armand, cum avea să reacţioneze. Aştepta un copil, pentru vara următoare. Harrison a răspuns absolut îngrozit, insistând pe lângă Armand, între patru ochi, că trebuia să fie adusă înapoi în State, s-o supravegheze cei mai buni doctori, să stea în pat, să… îl bântuiau amintiri despre mama lui Liane şi despre suferinţa lui când o pierduse. La întoarcerea în State, aproape că-l podideau lacrimile. Liane urma să-i scrie zilnic, pentru a-l asigura că totul mergea bine. În mai, a sosit cu şase săptămâni înainte de termenul naşterii, aproape scoţându-i din minţi cu îngrijorarea lui, dar Liane n-a avut inimă să-l trimită înapoi acasă. Când au început durerile, Armand a făcut tot posibilul să-l liniştească şi să-i găsească preocupări, dar din fericire copilul s-a născut repede, o fetiţă grasă, cu chip angelic, zulufi de păr blond, obraji bucălaţi şi o guriţă ca un boboc de trandafir, născută la orele 17:45 într-un spital din Viena. Peste trei ceasuri, când Harrison a venit s-o viziteze pe Liane, a găsit-o mâncând de cină şi râzând, de parcă şi-ar fi petrecut după-amiaza la Operă, cu prietenii. Nu-i venea să creadă, nici lui Armand, care-şi privea soţia de parcă ar fi făurit cu mâinile goale cel mai mare miracol al tuturor timpurilor. O iubea mai mult decât pe ochii din cap şi-i mulţumea lui Dumnezeu pentru această nouă viaţă pe care nici nu visase s-o aibă vreodată. Era complet înnebunit după copil, iar când li s-a născut şi a doua fetiţă, peste doi ani, la Londra, a fost la fel de emoţionat. De astă dată îl convinseseră pe tatăl lui Liane să aştepte în San Francisco, urmând ca ei să-i telegrafieze imediat după naştere. Prima lor fiică a fost botezată Marie-Ange Odile de Villiers, nume pe care îl gândiseră cu mare seriozitate. Au hotărât că aşa doreau şi ştiau că Odile ar fi fost încântată. A doua fetiţă s-a numit Elizabeth Liane Crockett de Villiers, nume care tatălui lui Liane i-a plăcut peste măsură. A venit la Londra pentru botez, privind copilaşul cu un asemenea extaz, încât după aceea Liane a început să-l tachineze, deşi observase, cu prilejul acelui voiaj, că nu arăta deloc bine. Avea şaizeci şi opt de ani şi fusese întotdeauna foarte sănătos, dar acum părea mai bătrân decât era. Liane a fost îngrijorată când l-a văzut la debarcarea de pe vapor, l-a spus ceva în legătură cu asta şi lui Armand, dar soţul ei era ocupat până peste cap cu o negociere diplomatică dificilă cu austriecii şi englezii, iar ulterior s-a simţit vinovat că nu-i acordase mai multă atenţie. Harrison Crockett a murit de inimă, pe vas, la întoarcere. Liane a zburat acasă la San Francisco, fără copii, şi, veghind la catafalcul tatălui ei, a simţit o pierdere aproape insuportabilă. Ştia că viaţa n-avea să mai fie niciodată aceeaşi, fără el. Unchiul său George se pregătea deja să se mute în casa lui Harrison şi la conducerea liniei Crockett Shipping, dar unchiul era o stea foarte palidă pe orbita astrului strălucitor care fusese tatăl ei. Se bucura că nu trebuia să locuiască la San Francisco şi să-şi vadă unchiul locuind în casa lor. N-ar fi suportat să-l privească pe bătrânul burlac ursuz şi îndărătnic continuând viaţa tatălui ei şi schimbând toate vechile obiceiuri. A plecat din San Francisco peste o săptămână, cu un sentiment de regret comparabil doar cu ceea ce simţise la moartea lui Odile. Era recunoscătoare să se întoarcă acasă, la Armand, la copiii ei, şi să se azvârle din nou în viaţa ambasadei, alături de el. Din acel moment începând, avea să se simtă tot mai puţin legata de ţara ei. O ţinuse legată de State tatăl său, iar acum toate acestea se mistuiseră. Soarta dorise ca Harrison s-o părăsească, deşi ar fi vrut mult să rămână în viaţă, iar acum nu mai conta decât locul unde se aflau fiicele şi soţul ei, şi viaţa sa împreună cu aceştia.   [1] Este vorba de prima apariţie în lumea mondenă a unei tinere fete.   [2] Ziua Muncii, celebrată în prima zi de luni din septembrie    

Capitolul 1   Soarele dimineţii le încălzea spatele când îşi dezlegau bicicletele din faţa colegiului Eliot din campusul Harvard. Se opriră o clipă să-şi zâmbească. Era luna mai şi erau foarte tineri, Părul ei scurt strălucea în soare, îi întâlni ochii şi începu să râdă. — Ei, domnule doctor în arhitectură, cum te simţi? — Întreabă-mă asta peste două săptămâni, când îmi iau doctoratul. Îi zâmbi la rândul lui, scuturându-şi o şuviţă de păr blond de pe frunte. — La dracu’ cu diploma ta, eu vorbeam despre noaptea trecută. Îi zâmbi iar şi el o lovi peste fund. — Deşteapto. Cum te simţi tu, domnişoară McAllister? Mai poţi să mergi? Se urcaseră pe biciclete şi ea se uită la el peste umăr, jucăuş. — Dar tu? Şi cu aceasta o luă înainte, pedalând pe bicicleta mică şi elegantă pe care i-o dăruise el de ziua ei, cu câteva luni în urmă. Era îndrăgostit de ea. Fusese întotdeauna îndrăgostit de ea. Visase la ea toată viaţa. Şi o cunoştea de doi ani. Dusese o viaţă singuratică la Harvard înainte de asta şi în anul doi se resemnase să continue aşa. Nu dorea ce doreau ceilalţi. Nu voia fete de la Radcliffe, Vassar sau Wellesley. Cunoscuse prea multe asemenea fete în liceu şi lui Michael i se părea mereu că lipseşte ceva. Voia mai mult. Suflet, substanţă. Nancy era cu totul specială. Ştiuse asta din prima clipă când o văzuse în galeria de artă din Boston unde-şi expunea tablourile. În peisajele ei era o singurătate obsedantă, oamenii din tablourile ei aveau o tandreţe solitară care-l umplea de compasiune şi-l făcea să-şi dorească să le întindă o mână, lor, şi artistului care îi pictase. O văzuse în ziua aceea, stând acolo, cu o beretă roşie şi cu o haină veche de raton, cu tenul delicat îmbujorat de mersul pe jos până la galeria din strada Charles, cu ochii strălucind, cu faţa plină de viaţă. Nu dorise nicio femeie cum o dorise pe ea. Cumpărase două din picturile ei şi o dusese la cină la Lockober’s. Dar restul durase mai mult. Nancy McAllister nu-şi dăruia uşor trupul sau inima. Fusese prea singură prea mult timp ca să se dăruiască uşor. La nouăsprezece ani era deja înţeleaptă şi cunoştea durerea. Durerea de a fi singură. Durerea de a fi părăsită. O chinuise de când fusese lăsată la orfelinat, în copilărie. Nu-şi mai putea aminti ziua când mama ei o abandonase acolo, cu puţin înainte de a muri. Dar îşi amintea frigul de pe coridoare. Mirosurile oamenilor străini. Sunetele dimineţii, când stătea în pat, luptându-se cu lacrimile. Avea să-şi amintească toate astea tot restul vieţii. Multă vreme crezuse că nimic nu avea să umple golul din sufletul ei. Dar acum îl avea pe Michael. Nu era întotdeauna o relaţie confortabilă, dar era puternică, bazată pe dragoste şi respect, îşi topiseră lumile lor separate una într-alta şi realizaseră ceva minunat şi rar. Şi nici Michael nu era un prost. Cunoştea riscurile de a se îndrăgosti de cineva „diferit”, cum spunea mama lui, când avea ocazia. Dar Nancy nu avea nimic „diferit”. Singurul lucru diferit era că era artistă, nu doar studentă. Nu se mai introspecta, era deja ceea ce dorea să fie. Şi, spre deosebire de alte femei pe care le cunoştea, nu audia candidaţi, ci îl alesese deja pe bărbatul pe care-l iubea. În doi ani de zile, n-o dezamăgise niciodată. Nancy era sigură că nici nu avea s-o dezamăgească vreodată; se cunoşteau prea bine unul pe altul. Ce ar mai fi putut fi pe care să nu-l ştie? Ştia totul. Glumele, secretele caraghioase, visurile copilăreşti, temerile disperate. Şi prin el, ajunsese să-i respecte familia. Chiar şi pe mama lui. Michael se născuse într-o familie cu tradiţie şi fusese crescut pentru a moşteni un tron. Nu era un lucru pe care să-l trateze cu uşurinţă şi nici nu glumea măcar despre el. Era ceva care de fapt îl înspăimânta. Avea oare să fie la înălţimea legendei? Nancy însă ştia că o să fie. Bunicul lui, Richard Cotter, fusese arhitect, la fel şi tatăl lui. Bunicul lui Michael fusese cel care fondase imperiul. Dar unirea dintre firma Cotter şi averea Hillyard, prin căsătoria părinţilor lui Michael, crease imperiul Cotter-Hillyard. Richard Cotter ştiuse cum să facă bani, dar banii familiei Hillyard, banii susţinuţi de tradiţie, aduseseră cu ei ritualurile şi tradiţia puterii. Era uneori o mantie grea, dar nu una care să-i displacă lui Michael. Iar Nancy o respecta şi ea. Ştia că într-o zi Michael avea să fie la cârma imperiului Cotter-Hillyard. La început vorbiseră despre asta fără încetare şi apoi, mai târziu, când realizaseră cât de serioasă era relaţia lor. Dar Michael ştia că găsise o femeie care putea face faţă la toate şi răspunderilor de familie şi îndatoririlor de afaceri. Orfelinatul nu făcuse nimic pentru a o pregăti pe Nancy pentru rolul pe care avea să-l aibă, dar temelia părea să se afle în chiar sufletul ei. O privi acum cu o mândrie aproape de nesuportat, în timp ce pedala în faţa lui, atât de sigură de ea însăşi, atât de puternică, cu picioarele mici mişcându-se agile, cu bărbia întoarsă peste umăr din când în când ca să-l privească şi să râdă. Ar fi vrut să o ia înainte şi s-o dea jos de pe bicicletă… acolo… pe iarbă… cum făcuse cu o noapte înainte… cum… îşi alungă gândul din minte şi porni în urmărirea ei. — Hei, aşteaptă-mă, nebuno! În câteva minute ajunse în dreptul ei şi, cum acum pedalau mult mai repede, întinse o mână în spaţiul strâmt dintre ei. — Arăţi minunat astăzi, Nancy. Vocea lui era o mângâiere în aerul de primăvară şi în jurul lor lumea era proaspătă şi verde. — Ştii ce mult te iubesc? — Hm, poate pe jumătate cât te iubesc eu, domnule Hillyard? — Se vede ce bine ştii. Michael o făcea întotdeauna fericită, făcea lucruri minunate. Aşa i se păruse din prima clipă când intrase în galerie şi o ameninţase că se dezbracă complet dacă nu-i vinde lui toate tablourile. — Întâmplător te iubesc de cel puţin şapte ori mai mult decât mă iubeşti tu pe mine. — Nu. Ea îi zâmbi din nou, ridică nasul în vânt şi îl depăşi iar. Eu te iubesc mai mult, Michael. — De unde ştii? — Mi-a spus Moş Crăciun. Şi cu aceasta se îndepărtă din nou şi el o lăsă să o ia înainte pe poteca îngustă. Erau într-o dispoziţie festivă, şi-i plăcea s-o privească. Silueta şoldurilor ei în blugii strâmţi, talia subţire, umerii delicaţi cu puloverul roşu legat în jurul lor şi legănarea minunată a părului întunecat. Ar fi putut s-o privească ani în şir. De fapt, exact asta avea de gând să facă. Ceea ce-i amintea… Toată dimineaţa voise să-i vorbească despre asta. Se apropie din nou de ea şi o bătu uşor pe umăr. — Scuzaţi-mă, doamnă Hillyard. Ea tresări auzind, apoi îi zâmbi timid, cu soarele luminându-i faţa. Michael vedea pistruii mărunţi, ca un praf de aur, cu care spiriduşii îi pudraseră faţa albă. — Am spus… doamnă Hillyard… Rosti cuvintele cu infinită plăcere. Aşteptase doi ani. — Nu te grăbeşti puţin, Michael? Nancy suna ezitant, aproape temătoare. Michael nu vorbise cu Marion încă. Indiferent ce plănuiau el şi Nancy. — Nu cred că mă grăbesc cu nimic. Şi mă gândeam s-o facem de acum în două săptămâni. Imediat după absolvire. Demult căzuseră de acord asupra unei nunţi restrânse şi intime. Nancy nu avea familie, iar Michael voia să împartă momentul cu ea, nu cu sute de invitaţi şi cu o armată de fotografi de societate. — De fapt, mă gândeam să mă duc astă-seară la New York şi să vorbesc cu Marion despre asta. — Astă-seară? Cuvintele aveau un ecou de teamă şi Nancy lăsă bicicleta să se oprească. El încuviinţă din cap şi ea deveni gânditoare, privind la dealurile înverzite din jurul lor. — Ce crezi că o să spună? Se temea să-l privească. Se temea să audă. — ”Da”, evident. Chiar te îngrijorează? Dar era o întrebare stupidă şi amândoi ştiau asta. Aveau destule motive de îngrijorare. Marion nu era oricine. Era mama lui Michael şi avea toată delicateţea Titanicului. Era o femeie puternică, hotărâtă, de oţel şi beton. Preluase conducerea firmei familiei, după ce tatăl ei murise şi cu reînnoită hotărâre după moartea soţului ei. Nimic n-o oprea pe Marion Hillyard. Nimic. Categoric nu o bucăţică de fată sau unicul ei fiu. Dacă ea nu voia ca ei să se căsătorească, nimic nu avea s-o facă să le acorde „da”-ul de care Michael pretindea că este atât de sigur. Iar Nancy ştia exact ce gândea Marion Hillyard despre ea. Marion nu făcuse niciodată un secret din sentimentele ei, oricum, nu din momentul când hotărâse că aventura lui Michael cu artista aia era serioasă. Îl chemase pe Michael la New York şi îl linguşise şi îl fermecase, apoi tunase şi fulgerase, îl ameninţase şi îl momise. Iar apoi se resemnase sau cel puţin aşa lăsase impresia. Michael luase aceasta ca pe un semn încurajator, dar Nancy nu era atât de sigură. Avea sentimentul că Marion ştia ce face, pentru moment hotărâse să ignore situaţia. Nu se făcuseră invitaţii, nu se aduseseră acuzaţii, scuzele pentru lucrurile spuse lui Michael în trecut nu veneau, dar nu apăreau nici probleme noi. Pentru ea, Nancy pur şi simplu nu exista. Şi, în mod ciudat, Nancy era mereu surprinsă să-şi dea seama cât de tare o durea. Neavând familie, avusese întotdeauna speranţe legate de Marion. Că ar fi putut fi prietene, că Marion avea s-o placă şi cum s-ar fi dus împreună să facă cumpărături pentru Michael… că Marion ar fi putut fi mama pe care n-o avusese sau pe care n-o cunoscuse niciodată. Dar Marion nu se lăsa cu uşurinţă distribuită în acest rol. În doi ani, Nancy avusese destule ocazii să înţeleagă asta. Numai Michael rămânea cu încăpăţânare la părerea că mama lui avea să-şi schimbe atitudinea, că, o dată ce avea să accepte inevitabilul, aveau să fie cele mai bune prietene. Dar Nancy nu era deloc atât de sigură. Chiar îl forţase pe Michael să discute posibilitatea ca Marion să n-o accepte niciodată, să nu fie niciodată de acord cu căsătoria. Şi atunci? „Atunci ne urcăm în maşină şi ne ducem la primul judecător de pace. Suntem amândoi majori, ştii?” Nancy zâmbise simplităţii soluţiei lui. Ştia că nu putea fi atât de simplu. Dar ce conta? După doi ani împreună se simţeau oricum căsătoriţi. Rămaseră tăcuţi pentru un lung moment, uitându-se la privelişte, apoi Michael o luă de mână pe Nancy. — Te iubesc, fetiţo. — Şi eu te iubesc. Îl privi îngrijorată şi el îi închise ochii cu un sărut. Dar nimic nu putea reduce la tăcere întrebările pe care le aveau amândoi. Nimic, în afara întrevederii cu Marion. Nancy îşi lăsă bicicleta să cadă şi, cu un suspin, se strecură în braţele lui Michael. — Aş vrea să fie mai uşor, Michael. — O să fie. O să vezi. Mergem sau stăm aici toată ziua? Nancy zâmbi când el îi ridică bicicleta. Într-o clipă porneau din nou, râzând şi jucându-se şi cântând, prefăcându-se că Marion nu există. Dar exista. Avea să existe mereu. Marion era mai mult o instituţie decât o femeie. Oricum, asta era în viaţa lui Michael. Şi acum şi în a lui Nancy. Soarele se ridică mai sus pe cer, în timp ce ei pedalau pe drumul de ţară, luându-şi-o unul altuia înainte, sau mergând unul lângă altul, acum tachinându-se veseli, acum căzând pe gânduri. Era aproape de prânz când ajunseră la Revere Beach şi văzură o figură familiară apropiindu-se de ei. Era Ben Avery, cu o fată nouă alături. Încă o blondă cu picioare lungi. — Salut, voi doi. Vă duceţi la târg? Ben rânji la ei şi cu o mişcare vagă a mâinii le-o prezentă pe Jeannette. Se salutară cu toţii şi Nancy îşi puse mâna la ochi ca să se uite la târgul care se vedea în depărtare. — Merită să ne oprim? — Păi, da. Am câştigat un câine roz, arătă către creatura urâtă din coşul lui Jeannette, o ţestoasă verde pe care o pierduseră şi două cutii de bere. În plus, au porumb fiert şi e extraordinar. — M-ai convins! Michael se uită la Nancy şi zâmbi: Mergem? — Sigur. Voi doi vă întoarceţi deja? Dar se vedea că asta fac. Ben avea o strălucire cunoscută în ochi şi Jeannette părea să fie de acord. Nancy zâmbi în sinea sa privindu-i. — Mda, suntem sculaţi de la şase dimineaţa. Sunt mort. Apropo, ce faceţi astă-seară la cină? Nu vreţi să vă opriţi la o pizza? Camera lui Ben era la câteva camere distanţă de a lui Michael. — Ce facem la cină, señor? Nancy se uită la Michael cu un zâmbet larg, dar el clătină din cap. — Am o treabă de rezolvat diseară. Poate altădată. Era o aluzie la Marion. — O.K. Ne mai vedem. Ben şi Jeannette le făcură cu mâna şi dispărură, în timp ce Nancy se uita la Michael. — Chiar te duci s-o vezi astă-seară? — Da. Şi nu-ţi mai face griji. Totul o să fie perfect. Apropo, mama spune că a obţinut slujba. — Ben? întrebă Nancy pornind din nou spre târg. — Da. Începem în aceeaşi zi. Departamente diferite, dar începem în aceeaşi zi. Mike părea mulţumit. Se cunoştea cu Ben din şcoala primară şi erau ca fraţii. — Ben ştie? Michael clătină din cap cu un zâmbet expresiv. — M-am gândit să-i las plăcerea să afle veştile pe cale oficială. Nu vreau să i-o stric. Nancy îi răspunse cu alt zâmbet. — Eşti drăguţ şi te iubesc. — Mulţumesc, doamnă H. — Încetează, Michael. Îşi dorea prea tare numele ca să suporte să-l audă luat în râs, chiar şi de Michael. — N-am de gând să încetez. Şi ai face bine să te obişnuieşti. Părea brusc serios. — O să mă obişnuiesc. Când va veni vremea. Dar până atunci, domnişoara McAllister e de-ajuns. — Adică încă două săptămâni, ca să fim exacţi. Hai să ne întrecem. O luară înainte, gâfâind şi râzând, iar Michael ajunse la intrarea târgului cu mai bine de treizeci de secunde înaintea ei. Dar amândoi erau bronzaţi şi sănătoşi şi lipsiţi de griji. — Deci, domnule, ce facem întâi? Dar ghicise deja şi ghicise bine. — Porumb, bineînţeles. Mai ai nevoie să întrebi? — Nu tocmai. Îşi parcară bicicletele lângă un copac, ştiind că în zona aceea liniştită de ţară nu avea să le fure nimeni şi porniră braţ la braţ. Zece minute mai târziu îşi mâncau fericiţi porumbul, apoi luară hot dog şi băură bere rece. Nancy încheie cu o porţie imensă de vată de zahăr. — Cum poţi să mănânci chestia aia? — Simplu. E delicioasă. Cuvintele ieşeau cu greu prin vata roz şi lipicioasă pe care o mânca. Dar avea figura fericită a unui copil de cinci ani. — Ţi-am spus de curând ce frumoasă eşti? Ea zâmbi către el, mânjită de zahărul roz, iar el luă batista şi-i şterse faţa. — Dacă te cureţi puţin putem să ne facem o poză. — Zău? Unde? Nasul ei dispăru din nou când muşcă iar din vată. — Eşti imposibilă. Acolo. Arătă către o cabină unde-şi puteau băga capul în nişte găuri rotunde şi se puteau fotografia în costume incredibile. Se îndreptară într-acolo şi aleseră Rhett şi Scarlett O’Hara. Şi, destul de ciudat, nici măcar nu erau caraghioşi în poză. Nancy era superbă în costumul pictat. Frumuseţea delicată a feţei ei şi precizia trăsăturilor mergeau perfect cu costumul extrem de feminin al unei frumoase din Sud. Iar Michael arăta ca un tânăr aventurier. Fotograful le înmână fotografia şi primi dolarul. — Ar trebui să o păstrez, aşa de bine arătaţi. — Mulţumim. Nancy era încântată de compliment, dar Mike se mulţumi să zâmbească. Era întotdeauna atât de mândru de ea. Numai două săptămâni şi… dar Nancy îl trase de mânecă şi-l scoase din visare. — Uite acolo! Inele aruncate la ţintă! Întotdeauna îşi dorise să joace aşa ceva la un târg când era mică, dar călugăriţele de la orfelinat spuseseră mereu că e prea scump. — Putem? — Sigur că da, draga mea. Îi făcu o plecăciune adâncă, îi oferi braţul şi porni către stand, dar Nancy era prea entuziasmată ca să meargă încet. Sărea aproape ca un copil şi încântarea ei îl fermeca. — Putem acum? — Sigur, iubito. Puse jos un dolar şi omul de la ghişeu îi întinse de patru ori numărul obişnuit de inele. Cei mai mulţi clienţi plăteau un sfert de dolar. Dar Nancy era lipsită de experienţa jocului şi greşi toate aruncările. Michael o privea amuzat. — Care e premiul pe care-l ocheşti? — Mărgelele. Ochii îi străluceau ca ai unui copil şi vorbele abia dacă-i erau mai mult decât o şoaptă. N-am mai avut niciodată un colier aşa îndrăzneţ. Era un lucru pe care şi-l dorise întotdeauna în copilărie. Ceva strălucitor, sclipitor şi frivol. — Eşti uşor de mulţumit, iubirea mea. Eşti sigură că n-ai prefera căţelul roz? Era exact ca aceia pe care-l avea Jeannette în coş, dar Nancy scutură hotărâtă din cap: — Mărgelele. — Dorinţa ta e ordin pentru mine. Şi aruncă toate trei inelele perfect la ţintă. Cu un zâmbet, omul de la stand îi înmână mărgelele, iar Michael i le puse lui Nancy la gât. — Voilá, mademoiselle. Ale tale sunt. Crezi că ar trebui să le asigurăm? — Vrei să încetezi să mai râzi de mărgelele mele? Eu cred că sunt superbe. Le atinse delicat, încântată să ştie că străluceau la gâtul ei. — Eu cred că tu eşti superbă. Altceva îţi mai doreşte inima? Ea îi zâmbi. — Vată de zahăr. Îi mai cumpără vată de zahăr şi se întoarseră încet la biciclete. — Obosită? — Nu tocmai. — Vrei să mai mergem puţin? Mai sus e un loc minunat. Putem să stăm puţin să privim valurile. — Sună grozav. Porniră din nou, dar de data aceasta mai încet. Atmosfera de carnaval pierise şi amândoi erau cufundaţi în propriile gânduri. Se apropiau de Nahart, când el văzu locul pe care-l alesese, pe o limbă de pământ, sub copaci cu coroană bogată şi Nancy se bucură că mai făcuseră şi bucata aceea de drum. — O, Michael, e minunat. — Nu-i aşa? Se aşezară pe un petec de iarbă, chiar unde începea limba îngustă de pământ şi în depărtare se vedeau valurile spărgându-se de un recif aflat chiar sub suprafaţa apei. — Întotdeauna mi-am dorit să te aduc aici. — Mă bucur că ai făcut-o. Rămaseră tăcuţi, ţinându-se de mâini, apoi Nancy se ridică brusc. — Ce s-a întâmplat? — Vreau să fac ceva. — Acolo, în tufişuri. — Nu, prostule. Nu asta. Nancy alerga deja către un loc de pe plajă şi el o urmă încet, întrebându-se ce avea de gând. Ea se opri lângă o stâncă mare şi încercă din toate puterile s-o mişte, dar fără succes. — Hei, caraghioaso, stai să te ajut. Ce vrei să faci cu ea? Era uimit. Vreau doar ş-o mişc o clipă… aşa. Stânca se mişcă la eforturile lui Michael şi se dădu la o parte, arătând o pată umedă pe nisip. Repede, Nancy îşi scoase mărgelele albastre, strălucitoare, le ţinu o clipă în mână, cu ochii închişi, apoi le dădu drumul în nisip, sub piatră. — O.K., pune-o la loc. — Peste mărgele? Ea dădu din cap, fără să piardă din privire strălucirea albastră. — Mărgelele astea vor fi legătura noastră, o legătură fizică, îngropate atâta timp cât va dura stânca şi plaja şi copacii. Bine? — Bine. Zâmbi blând. Suntem foarte romantici. — De ce nu? Dacă eşti atât de norocos, încât să ai dragoste, sărbătoreşte-o! Oferă-i un cămin! — Ai dreptate. Ai perfectă dreptate. O.K., ăsta-i căminul ei. — Acum, hai să facem o promisiune. Promit să nu uit ce se află aici sau să uit ce înseamnă. Acum tu. Îi atinse mâna şi el îi zâmbi din nou. Niciodată n-o iubise mai mult. — Iar eu promit… promit să nu-mi iau niciodată rămas-bun de la tine… Şi apoi, fără niciun motiv aparent, râseră. Pentru că era atât de bine să fi tânăr, să fi romantic, chiar să fi prost. Întreaga zi era atât de minunată. — Ne întoarcem acum? Ea dădu din cap a încuviinţare şi mână-n mână se întoarseră unde-şi lăsaseră bicicletele. Iar două ore mai târziu erau înapoi în micuţul apartament al lui Nancy, pe Spark Street, lângă campus. Mike privi în jur în timp ce se lăsa să cadă, obosit, pe sofa şi îşi dădu seama din nou cât de mult îi plăcea apartamentul ei, cât de mult îl resimţea ca pe un cămin. Singurul cămin adevărat pe care-l avusese vreodată. Apartamentul mamut al mamei lui nu i se păruse niciodată cu adevărat un cămin, cum era acest loc. Avea amprenta minunată a lui Nancy peste tot: tablourile pe care le pictase de-a lungul anilor, culorile calde, de pământ, pe care le alesese pentru decoraţiuni, canapeaua moale de catifea cafenie şi covorul de blană pe care-l cumpărase de la un prieten. Întotdeauna erau flori peste tot şi plantele de care avea mare grijă. Masa mică de marmură, sclipitor de curată, pe care mâncau şi patul de fier care scârţâia de plăcere de câte ori făceau dragoste. — Ştii cât demult iubesc locul ăsta, Nancy? — Da, ştiu. Privi cu nostalgie în jur. Şi eu. Ce facem după ce ne căsătorim? — Luăm toate lucrurile astea minunate la New York şi le găsim un cămin plăcut acolo. Apoi ceva îi atrase atenţia. Ce-i asta? Ceva nou? Se uita la şevalet, pe care se afla un tablou aflat în faza de început, dar care avea deja puterea de a-i face o impresie de neuitat. Era un peisaj cu copaci pe un câmp dar, apropiindu-se, văzu un băieţel ascuns într-un copac, legănându-şi picioarele. — O să se mai vadă după ce pui frunzele în copac? — Probabil. Dar noi o să ştim oricum că e acolo. Îţi place? Ochii îi străluciră văzându-i aprobarea. Întotdeauna Michael îi înţelegea perfect lucrările. — Îl iubesc. — Atunci o să fie cadoul meu de nuntă, când îl termin. — S-a făcut. Şi, vorbind de cadouri de nuntă… Se uită la ceas. Era deja ora cinci şi voia să fie la aeroport la şase. Ar trebui să plec. — Chiar trebuie să te duci astă-seară? — Da. E important. Mă întorc în câteva ore. Ar trebui să ajung la Marion pe la şapte şi jumătate sau opt, în funcţie de traficul din New York. Pot să prind ultima cursă înapoi, la unsprezece şi să fiu acasă la miezul nopţii. O.K.? — O.K. Dar Nancy ezita. O deranja că pleca. N-ar fi vrut să-l lase, dar nu ştia de ce. — Sper să fie bine. — Sunt sigur că o să fie. Dar amândoi ştiau că Marion făcea numai ce voia ea, asculta numai ce voia să audă şi înţelegea numai ce-i convenea. Dar cumva Michael era sigur că aveau s-o câştige de partea lor. Trebuia. Trebuia s-o aibă pe Nancy. Indiferent ce se întâmpla. O luă în braţe o ultimă oară, înainte de a-şi pune o cravată la gât, peste cămaşa sport pe care o purta şi de a înhăţa o jachetă de pe spătarul unui scaun. Le lăsase acolo de dimineaţă. Ştia că avea să fie cald la New York, dar mai ştia şi că trebuia să apară la Marion acasă cu cămaşă şi cravată. Era esenţial. Marion nu tolera hippioţii sau necunoscuţii… ca Nancy. Amândoi ştiau la ce avea de făcut faţă când se sărutară în faţa uşii. — Noroc. — Te iubesc. Multă vreme Nancy rămase în apartamentul tăcut, privind fotografia pe care şi-o făcuseră la târg. Rhett şi Scarlett, îndrăgostiţii nemuritori, în costumele lor caraghioase de lemn, scoţând capetele prin găuri. Dar nu arătau caraghios. Arătau fericiţi. Se întrebă dacă Marion putea înţelege asta, dacă ştia să facă diferenţa între fericit şi caraghios, între real şi imaginar. Se întreba dacă Marion avea să înţeleagă ceva.