Sidney Sheldon carti

Capitolul unu   Pamplona, Spania 1976   „Dacă planul nostru dă greş, o să murim cu toţii”. Îl revăzu din nou în minte, pentru ultima oară, cercetându-l, disecându-l, căutându-i părţile slabe. Dar nu-i putu găsi nici una. Planul era îndrăzneţ şi presupunea o sincronizare precisă, la secundă. Dacă va reuşi, avea să fie o ispravă spectaculoasă, demnă de marele El Cid. Dacă va da greş… „Mă rog, am depăşit vremea îngrijorărilor, îşi spuse Jaime Miró, meditativ. Acum a sosit timpul pentru acţiune”. Jaime Miró era o legendă, un erou pentru poporul basc şi o pacoste pentru guvernul spaniol. Era înalt de aproape doi metri, avea o faţă puternică, inteligentă, un trup musculos şi ochi negri, îngânduraţi. Cei ce-l văzuseră obişnuiau să-l descrie ca mai înalt decât era în realitate, mai brun, mai aprig. Jaime Miró era o persoană complexă, un realist care cunoştea soarta cumplită ce-l aştepta, un romantic gata să moară pentru cauza în care credea. Pamplona arăta ca un oraş ieşit din minţi. Se găsea în ultima dimineaţă a alergărilor de tauri, Fiesta lui San Fermin, sărbătoarea anuală care ţine de la 7 la 14 iulie. Treizeci de mii de vizitatori, veniţi din lumea întreagă, roiau în oraş. Unii veniseră doar să privească spectacolul primejdios al alergării de tauri, alţii doreau să-şi dovedească bărbăţia luând direct parte la el, alergând în faţa animalelor dezlănţuite. Toate camerele de hotel fuseseră demult rezervate, iar studenţii universităţii din Navarra îşi făcuseră culcuş în pragurile caselor, în holurile băncilor, în automobile, în parcurile publice şi chiar pe străzile şi aleile oraşului. Turiştii umpleau până la refuz cafenelele şi hotelurile, privind la zgomotoasele şi multicolorele parăzi de gigantes din mucava, şi ascultând muzica fanfarelor în marş. Membrii parăzilor purtau mantii violete, cu glugi verzi, rubinii sau aurii. Aşa cum şerpuia pe străzi, procesiunea părea alcătuită din râuri de curcubee. Pocnitoarele care explodau de-a lungul troleelor şi cablurilor de tramvai sporeau larma şi confuzia generală. Mulţimea venise să ia parte la luptele de tauri, care urmau să aibă loc seara, dar evenimentul cel mai spectaculos era encierro — alergarea de dis-de-dimineaţă a taurilor ce aveau să lupte seara. Cu o noapte înainte, la douăsprezece fără zece, pe străzile întunecoase din partea de jos a oraşului fuseseră mânaţi taurii scoşi din corrales de gas, ţarcurile obişnuite, pentru a traversa podul de peste râu spre ţarcul de pe Calle Santo Domingo, unde urmau să rămână peste noapte. Dimineaţa li se va da drumul să alerge liberi de-a lungul îngustei Calle Santo Domingo, îngrădiţi însă de baricadele de lemn aşezate la fiecare intersecţie. Când vor fi ajuns la capătul străzii, aveau să intre direct în ţarcurile din Piaza de Hemingway, unde erau ţinuţi până la începerea luptelor de după-masă. De la miezul nopţii şi până la şase dimineaţa vizitatorii stăteau treji, bând, cântând, făcând dragoste, prea aţâţaţi ca să poată dormi. Cei care urmau să participe la alergarea taurilor purtau în jurul gâtului eşarfele roşii ale lui San Fermín. La şase fără un sfert dimineaţa, fanfarele începeau să circule pe străzi, cântând muzica răscolitoare din Navarra. La şapte fix, zbura în aer o rachetă, care anunţa că porţile ţarcului fuseseră deschise. Mulţimea era cuprinsă de febra nerăbdării. Câteva momente mai târziu urma să fie lansată o a doua rachetă, care avertiza oraşul că taurii alergau în libertate. Ceea ce urma era un spectacol de neuitat. Întâi izbucneau zgomotele. La început erau slabe, ca un freamăt de vânt, aproape imperceptibil, şi apoi deveneau din ce în ce mai puternice, culminând într-o explozie de ropote de copite şi, deodată, apăreau şase bivoli şi şase tauri uriaşi. Fiecare dintre ei cântărea pe puţin cinci sute de kilograme şi cu toţii se năpusteau pe Calle Santo Domingo asemenea unor trenuri expres mortale. Dincolo de baricadele de lemn plasate la fiecare colţ de stradă, se înghesuiau sute de tineri nerăbdători, nervoşi, care ţineau să-şi dovedească vitejia înfruntând animalele înnebunite. Galopul pornea din capătul mai îndepărtat al străzii, trecând pe lângă intersecţiile cu Calle Laestrafeta şi Calle de Javier, pe lângă farmacias şi magazinele de confecţii şi pieţele de fructe, îndreptându-se spre Plaza de Hemingway; pretutindeni se auzeau strigăte de „Olé”, izbucnite din mulţimea exaltată. Când namilele se apropiau de spectatori, se producea o învălmăşeală şi o busculadă nebună, în graba oamenilor de a se feri de coarnele ascuţite şi de copitele mortale. Brusca ameninţare a morţii îi făcea pe unii dintre participanţi s-o ia la goană şi să caute adăpost pe treptele caselor sau pe scările de incendiu. Aceştia erau însoţiţi de strigăte şi invective de „Cobardon” — laşule! Cei câţiva care se împiedicau şi cădeau în calea taurilor erau traşi cu iuţeală deoparte. Un băieţaş stătea cu bunicul lui îndărătul baricadelor, ambii cu răsuflarea tăiată de excitarea spectacolului care se desfăşura la câţiva paşi mai departe. — Uită-te la ei! exclamă bătrânul. Magnifico! — Tengo miedo, Abuelo. Mi-e frică, bunicule, răspunse copilul tremurând. Bătrânul înconjură cu braţul umerii copilului. — Si, Manuelo. E înfricoşător. Dar şi grandios. Odată, pe vremuri, am alergat şi eu alături de tauri. Nimic nu se poate compara cu aşa ceva. Te măsori cu moartea, ceea ce te face să te simţi cu adevărat bărbat. De obicei, animalelor le trebuiau doar câteva minute ca să străbată în galop cele câteva sute de metri din Calle Santo Domingo până la ţarc, şi în momentul când taurii erau închişi din nou în siguranţă, se lansa în văzduh o a treia rachetă. Dar în această anume zi, cea de-a treia rachetă nu a mai fost trimisă, pentru că a avut loc un incident, un lucru care nu se mai întâmplase niciodată în cei patru sute de ani de istorie a alergărilor de tauri din Pamplona. Când animalele dădură buzna în strada îngustă, vreo şase oameni îmbrăcaţi în costumele colorate ale feriei înlăturară baricadele de lemn de la intersecţii, şi taurii se pomeniră alungaţi de pe strada îngrădită, drept care o luară razna pe străzile din inima oraşului. Ceea ce fusese cu un moment înainte o veselă sărbătorire se prefăcu brusc într-un coşmar înfiorător. Dobitoacele înnebunite se repeziră în spectatorii înlemniţi. Băieţaşul şi bunicul său s-au numărat printre primii morţi, doborâţi şi călcaţi în picioare de năvala taurilor. Coarne mortale se înfipseră într-un cărucior de copil, sfâşiind pruncul şi trântind-o pe mamă la pământ pentru a fi strivită. Pretutindeni în aer plutea moartea. Animalele zdrobeau spectatorii neputincioşi, doborând femei şi copii, înfigându-şi coarnele lungi, fatale, în pietoni, în tarabele cu merinde, în statui, măturând tot ce avea nenorocul să se afle în calea lor. Oamenii urlau îngroziţi, luptându-se cu disperare să se ferească din drumul matahalelor ucigaşe. Un camion roşu aprins apăru brusc în calea taurilor, care se năpustiră spre el pe Calle de Estrella, strada care ducea la cárcel — închisoarea din Pamplona.   * * *   Cárcel, închisoarea, este o clădire de piatră cu două etaje, austeră, cu ferestre puternic zăbrelite. La fiecare dintre cele patru colţuri se înalţă câte un turn, iar deasupra uşii flutură steagul spaniol, roşu şi galben. Un gard de piatră înconjoară o curte mică. Etajul al doilea al clădirii cuprinde un şir de celule care îi adăpostesc pe deţinuţii condamnaţi la moarte. În interiorul închisorii, un gardian greoi, îmbrăcat într-o uniformă de Policia Armada, conducea un preot, înveşmântat într-un anteriu simplu, de-a lungul coridorului de la etajul doi. Gardianul ţinea în mână o puşcă mitralieră. Observând privirea întrebătoare care se ivise în ochii preotului la vederea armei, gardianul îl lămuri: — În locul ăsta nu poţi fi niciodată sigur, părinte. La etajul ăsta avem toate scursorile pământului. Gardianul îl conduse pe preot printr-un cadru radar detector de metale, asemănător cu cele folosite pe aeroporturi. — Regret, părinte, dar ştiţi, regulamentul… — Desigur, fiule. Când preotul trecu prin cadrul-radar, un sunet strident de sirenă umplu coridorul. Gardianul îşi încleştă instinctiv arma. Dar preotul se întoarse spre el şi-i zâmbi: — Greşeala mea, îi spuse, scoţându-şi de la gât o cruce grea de metal care atârna de un lanţ de argint şi înmânându-i-o gardianului. De data asta, când trecu din nou, aparatul rămase tăcut. Gardianul îi restitui crucea şi cei doi îşi continuară călătoria în măruntaiele închisorii. Duhoarea de pe coridor, în vecinătatea celulelor, era îngreţoşătoare. Gardianul se găsea într-o dispoziţie filozofică: — Ştiţi, părinte, vă cam pierdeţi vremea pe aici. Brutele astea nu au suflete care să fie mântuite. — Totuşi e de datoria noastră să încercăm, fiule. — Vă spun eu, porţile iadului abia aşteaptă să-i primească pe cei doi, răspunse gardianul clătinând din cap. Preotul îl privi pe gardian cu surpriză: — Pe cei doi? Parcă mi s-a spus că sunt trei pe care trebuie să-i împărtăşesc. Gardianul ridică din umeri. — Iaca, v-am făcut economie de timp. Zamora a murit azi-dimineaţă la infirmerie. A avut un atac de inimă. Ajunseră la celulele din capătul coridorului. — Aicea-i, părinte. Gardianul descuie o uşă şi se dădu cu grijă îndărăt când preotul intră în celulă. După aceea încuie din nou uşa şi rămase pe coridor, atent la orice semnal de alarmă. Preotul se îndreptă spre silueta ghemuită pe patul murdar din celulă. — Cum te numeşti, fiule? — Ricardo Mellado. Preotul se uită în jos la el. Era greu să-ţi dai seama cum arăta omul. Faţa îi era tumefiată, numai carne vie. Ochii aproape închişi. Prizonierul reuşi să rostească printre buzele umflate: — Mă bucur că aţi putut veni, părinte. — Biserica are datoria să-ţi mântuiască sufletul, fiule, răspunse preotul. — Or să mă spânzure în dimineaţa asta? Preotul îl bătu uşor pe umăr: — Ai fost osândit să mori de garotă. — Nu! strigă Ricardo Mellado privind în sus la el. — Îmi pare rău. Ordinul a fost dat de primul ministru în persoană. Preotul îşi lăsă mâna pe creştetul deţinutului şi psalmodie: — Dime tus pecados… — Am păcătuit adânc în gând, vorbă şi faptă şi mă căiesc din toată inima pentru păcatele mele, şopti Ricardo Mellado. — Ruego a nuestro Padre celestial para la salvación de tu alma. En el nombre del Padre, del Hijo y del Espíritu Santo… Gardianul, care trăgea cu urechea, îşi spuse în sinea lui: „Ce pierdere de vreme prostească. Pe ăsta Dumnezeu o să-l scuipe drept în ochi”. Îl auzi pe preot rostind cuvintele de încheiere: — Adios, fiule. Fie ca Domnul să-ţi primească sufletul în pace. Preotul se îndreptă spre uşa celulei şi gardianul o descuie, apoi se dădu un pas îndărăt, ţinându-şi puşca ţintită spre deţinut. După ce încuie din nou uşa, gardianul se deplasă spre celula alăturată şi o descuie. — E al dumneavoastră, părinte. Preotul intră în cea de a doua celulă. Şi deţinutul de aici fusese bătut sălbatic. Preotul îl privi lung, apoi îl întrebă: — Cum te numeşti, fiule? — Felix Carpio. Era un om uscat, cu barbă, iar obrazul îi era brăzdat de o cicatrice proaspătă, lividă, pe care barba nu izbutea să o ascundă. — Nu mi-e teamă de moarte, părinte. — Ăsta-i un lucru bun, fiule. Până la urmă, nici unul dintre noi nu e cruţat de moarte. În timp ce preotul asculta confesiunile lui Carpio, prin clădire începură să se reverbereze valuri de zgomote îndepărtate, la început surde, apoi din ce în ce mai puternice. Erau tunetele copitelor şi ţipetele mulţimii care fugea. Gardianul ascultă, intrigat. Zgomotele se apropiau tot mai mult. — Părinte, ar fi bine să vă grăbiţi. Se întâmplă ceva ciudat afară. — Am terminat. Gardianul descuie în grabă uşa celulei. Preotul ieşi în coridor şi gardianul încuie din nou uşa în urma lui. Deodată se auzi o bufnitură puternică venind din faţa închisorii. Gardianul se întoarse ca să se uite pe ferestruica îngustă, zăbrelită. — Ce naiba o fi fost zgomotul ăsta? — Se pare că cineva doreşte să aibă o întrevedere cu noi, spuse preotul. Îmi dai voie să împrumut asta? — Ce să împrumutaţi? — Arma dumitale, por favor. În timp ce vorbea, preotul se apropie de gardian. Scoase în tăcere partea de sus a crucii pe care o purta la gât. Un cuţit lung, primejdios ieşi la iveală. Cu o mişcare iute ca fulgerul, preotul împlântă cuţitul în pieptul gardianului. — Vezi, fiule, rosti în timp ce smulgea puşca mitralieră de sub braţul gardianului în agonie. Dumnezeu şi cu mine am hotărât că nu mai ai nevoie de arma asta. In nomine Patris, spuse Jaime Miró, făcându-şi semnul crucii cu un gest pios. Gardianul se prăbuşise pe podeaua de ciment. Jaime Miró îi luă cheile şi descuie repede uşile celor două celule. Zgomotele din stradă se înteţeau. — Repede! comandă Jaime. Ricardo Mellado puse mâna pe puşca mitralieră. — Ai jucat al naibii de bine rolul preotului. Aproape că m-ai convins. Încercă să surâdă cu gura lui umflată. — V-au aranjat bine pe amândoi. Dar n-avea grijă. Or să plătească. Jaime îşi trecu braţele în jurul umerilor celor doi bărbaţi şi-i ajută să iasă în coridor. — Ce s-a întâmplat cu Zamora? întrebă el. — L-au omorât în bătaie. I-am auzit strigătele. Pe urmă l-au transportat la infirmerie şi au pretins că a murit de un atac de inimă. În faţa lor se ivi uşa de fier a închisorii, ferecată. — Aşteptaţi aici, le spuse Jaime. Se apropie de poartă şi-i spuse gardianului: — Eu mi-am terminat treaba. Gardianul descuie poarta. — Aţi face bine să vă grăbiţi, părinte. Se întâmplă ceva în curte… Nu apucă să-şi sfârşească fraza. Când cuţitul lui Jaime i se înfipse în piept, îi ţâşni sângele pe gură. Jaime le făcu semn celor doi deţinuţi: — Veniţi! Felix Carpio luă arma gardianului mort, şi toţi trei o porniră pe scări în jos. Afară se dezlănţuise un adevărat haos. Poliţiştii alergau înnebuniţi, încercând să-şi dea seama ce se întâmplă şi să potolească mulţimea care zbiera în curte căznindu-se să se ferească din calea taurilor sălbăticiţi. Unul dintre tauri se năpustise în faţada clădirii, sfărâmând portalul de piatră. Un altul sfâşia cu coarnele un gardian în uniformă, doborât la pământ. Camionul roşu aştepta în curte, cu motorul ambalat. În harababura generală, fugarii se strecurară aproape neobservaţi, iar cei care îi vedeau evadând erau prea preocupaţi să-şi salveze pielea pentru ca să mai facă altceva. Fără să scoată o vorbă, Jaime şi oamenii lui săriră în partea din spate a camionului care porni în viteză, împrăştiind pietonii îngroziţi de pe străzile înţesate. Guardia Civil, poliţia rurală paramilitară, înveşmântată în uniforme verzi şi pălării din plastic negru, se căznea în zadar să ţină sub control masele isterizate. Policia Armada, staţionată în capitalele provinciilor, era la fel de neajutorată în faţa spectacolului demenţial. Oamenii terorizaţi dădeau să fugă în toate direcţiile, încercând cu disperare să evite taurii turbaţi. Primejdia venea mai puţin din partea animalelor cât dintr-a oamenilor care se călcau unii pe alţii în picioare în învălmăşeală. Bătrâni şi femei se prăbuşeau şi erau striviţi sub picioarele mulţimii smintite. Jaime privea îngrozit la spectacolul uluitor. — Nu am bănuit că o să ia asemenea proporţii! exclamă el. Se uita neputincios la măcelul stârnit, dar nu mai exista chip să-l stăvilească. Închise ochii ca să nu-l mai vadă.   * * *   Camionul intră în periferia oraşului Pamplona şi luă direcţia spre sud, lăsând în urmă zăpăceala şi zarva. — Unde mergem, Jaime? întrebă Ricardo Mellado. — Există o casă sigură dincolo de Torre. O să ne adăpostim acolo până se lasă întunericul şi apoi pornim la drum. Felix Carpio se schimonosea de durere. Jaime Miró îl urmărea cu compasiune. — Îndată ajungem, prietene, îl încurajă cu blândeţe. Nu izbutea să-şi alunge din minte scena cumplită de la Pamplona.   * * *   O jumătate de oră mai târziu, se apropiară de satul Torre, pe care-l ocoliră pentru a se opri la o casă izolată, ascunsă în munţii ce străjuiau aşezarea. Jaime îi ajută pe cei doi să coboare din camionul roşu. — Or să vină să vă ia la miezul nopţii, le spuse şoferul. — Cere-le să aducă şi un doctor cu ei, replică Jaime. Şi descotoroseşte-te de camion. Cei trei intrară în casă. O căsuţă de fermă, simplă şi confortabilă, cu un şemineu în camera de zi şi un tavan traversat de bârne. Pe masă îi aştepta un bilet. Jaime Miró îl citi şi zâmbi când dădu peste fraza ospitalieră: „Mi casa es su casa” — casa mea e casa voastră. Pe poliţă se înşirau sticle cu vin. Jaime turnă băuturile. — Prietene, nu există cuvinte ca să-ţi mulţumim. Bem pentru tine! închină Ricardo Mellado. Jaime îşi ridică paharul: — Bem pentru libertate! Se auzi ciripitul unui canar într-o colivie. Jaime se apropie şi, o clipă, îi urmări fâlfâitul neputincios. Apoi deschise colivia, scoase uşurel pasărea şi se îndreptă spre fereastra larg deschisă. — Zboară, pajarito, îi spuse cu blândeţe. Orice fiinţă vie trebuie să se bucure de libertate.  

Unu           Pat conducea încet, atentă la numărul fiecărei străduţe pe care trecea. În Georgetown, cerul era acoperit de nori şi luminile felinarelor se amestecau cu ale becurilor ce ornau intrarea fiecărei case. Luminile lor se reflectau palid pe zăpada îngheţată de ger. Era un Crăciun ca în poveştile despre America de altădată. Vira pe strada N, cu privirea fixată asupra numerelor fiecărei case, apoi traversă la fel de încet intersecţia. „Asta trebuie să fie”, îşi spuse privind casa ce se înălţa maiestuoasă în colţul străzii. În sfârşit, ajunsese acasă. Opri maşina lângă trotuar, dar nu coborî, dornică să privească puţin casa de la depărtare. Era singura care nu era deloc luminată şi, în întuneric, i se distingeau cu greu liniile elegante. Ferestrele mari ale faţadei erau ascunse de o perdea de plante agăţătoare de care nu se mai îngrijise nimeni de câtva timp. Se simţea grozav de obosită după nouă ore de drum, dar descoperi surprinsă că nu e deloc grăbită să deschidă uşa şi să intre înăuntru. „Din cauza acelui blestemat de telefon, îşi spuse. Nu trebuia să mă las impresionată!” Cu câteva zile înainte de a-şi fi părăsit postul de la televiziunea din Boston, telefonista îi spuse: „E un nebun care insistă să-ţi vorbească. Îţi fac legătura?” Ridicase receptorul, se prezentase şi o voce masculină groasă, dar clară, îi şoptise. — „Patricia Traymore, nu trebuie să pleci la Washington! Nu trebuie să realizezi emisiunea despre doamna senator Jennings! Şi, mai ales, nu trebuie să te instalezi în acea casă!” Auzi brusc pe cineva ţinându-şi respiraţia. Telefonista? — Cine e? întrebă ea. Răspunsul, şoptit cu o voce guturală, o înfioră. Palmele i se umeziseră. — Sunt îngerul distrugerii, al eliberării şi al răzbunării! Pat încercase să nu se mai gândească la acest telefon. Nu era prima dată când avea de-a face cu aşa ceva. Era un lucru normal în lumea oamenilor de televiziune. Şi, cu toate astea, acest apel nu-i dădea pace. Plecarea ei pentru a realiza o serie de emisiuni despre „Femeile de guvern” fusese anunţată în presă, într-o mulţime de articole referitoare la programele viitoare ale televiziunii. Le recitise pe toate pentru a verifica dacă menţiona vreunul adresa unde va locui, dar nu găsi nimic. „Washington Tribune” publicase cel mai amănunţit articol: „Patricia Traymore, cunoscuta prezentatoare cu părul roşcat, cu vocea joasă şi ochi căprui a fost recrutată pentru o serie de emisiuni realizate de postul „Antena Potomac”. Portretele celebrităţilor prezentate la televiziunea din Boston au fost de două ori selecţionate pentru premiile Emmy. Pat are acest har de a-i face pe ceilalţi să-şi descopere sufletul. Primul subiect al emisiunilor sale va fi misterioasa Abigail Jennings, senator al Virginiei. După părerea lui Luther Pelham, redactor-şef la Informaţii în cadrul „Antenei Potomac”, emisiunea va puncta cele mai importante momente din viaţa publică şi privată a doamnei senator. Washington-ul aşteaptă cu nerăbdare să vadă dacă Pat Traymore va reuşi să spulbere misterul frumoasei Abigail. Amintirea telefonului o irita pe Pat. Mai ales intonaţiile vocii bărbăteşti când spusese „casa aceea” nu-i ieşeau din minte. Cine putea să ştie unde va locui ea? În maşină, se făcu frig. Pat îşi dădu seama că şi motorul se oprise de câteva minute. Un bărbat cu un diplomat trecu grăbit pe lângă maşină, se opri o secundă văzând-o, apoi, îşi continuă drumul. „Aş face mai bine să intru, înainte ca cineva să apuce să anunţe poliţia…”, îşi spuse. Poarta de fier de la capătul aleii ce ducea spre casă era deschisă. Pat parcă maşina pe aleea asfaltată şi îşi căută cheia în poşetă. Se opri în faţa uşii, încercând să treacă printr-un filtru raţional ceea ce simţea. Crezuse că-i va fi teamă. Dar, în loc de teamă, acum avea un chef nebun să intre, să-şi desfacă bagajele, să-şi pregătească o gustare şi să-şi facă o cafea. Învârti cheia în yală, deschise uşa, aprinse lumina. Casa era destul de curată. Dalele lucioase ale holului de la intrare reflectau lumina plăcută răspândită de aplice. Zugrăveala nu era prea recentă şi, chiar pe lângă lambriuri se putea întrezări culoarea anterioarei zugrăveli. O mare parte a mobilierului fusese restaurat, iar o altă parte lipsea. Probabil că a doua zi va primi mobilierul ei, rămas în garajul casei din Concord. Inspectă fără grabă parterul. Sufrageria clasică, largă şi luminoasă, era imediat pe stânga. La şaisprezece ani, în timpul unei excursii organizate de şcoală, ajunsese în Washington şi trecuse prin faţa acestei case, dar nu reuşise să-şi dea seama că toate camerele sunt atât de mari. De afară, casa părea mai mică. Masa lungă era pătată din loc în loc, ca şi cum de multe ori până atunci platourile cu mâncăruri fierbinţi ar fi fost aşezate direct pe lemnul lustruit. Dar Pat ştia că tot mobilierul din stejar masiv era moştenire de familie şi că ar fi meritat să ajungă pe mâna unor restauratori buni. Aruncă o privire în bucătărie, apoi în bibliotecă, dar nu zăbovi prea mult. Cunoştea destul de bine planul casei, aşa că porni spre salon, a doua cameră pe dreapta. Pe măsură ce se apropia, simţea că i se strânge stomacul de emoţie: ce caută aici? înnebunise? De ce se întoarse aici, când era mai bine să uite aceste locuri? Uşa salonului era deschisă. Ezită o clipă cu mâna pe clanţă, apoi deschise uşa. Cu degetele tremurând pe perete, căută întrerupătorul. Camera era mare şi frumoasă, înaltă, cu o draperie grea, asortată cu canapeaua de lângă fereastră. În rest, era goală, cu excepţia unui pian de concert, din lemn lucios, aşezat în partea dreaptă a şemineului. Şemineul… Pat se apropie de el. Mâinile şi picioarele îi tremurau. Pe frunte, îi apăruseră broboane de sudoare, iar palmele i se umeziseră. I se aşezase un nod în gât. Camera începuse să se învârtă cu ea. Alergă spre fereastra de pe peretele din stânga, deschise uşa de la terasă şi ieşi afară, fără să ţină cont de stratul gros de zăpadă care o îngheţa. Respiră adânc şi aerul rece îi îngheţă plămânii. Simţea că-şi pierde echilibrul şi se sprijini de peretele casei pentru a nu cădea. Ameţeala care o cuprinse făcea ca siluetele întunecate ale arborilor să-i danseze în faţa ochilor. Zăpada îi ajungea până la glezne. Umezeala îi ajunsese până la piele, dar nu voia încă să se întoarcă în casă. Mai trecură câteva minute lungi. Apoi intră, închise uşa, ezită, apoi – cu un pas hotărât – se îndreptă spre cămin. Cu degetele tremurânde, atinse cărămida rece şi se înfioră. Mult timp, secvenţe aparent fără legătură îi apăreau în minte, uneori în vis… Era copil din nou şi era în această casă. Invariabil, se trezea înspăimântată, încercând să ţipe, dar nereuşind să scoată niciun sunet. Dar, nu era numai teama… Se simţea abandonată… Oftă. „Adevărul e ascuns în casa asta!” îşi spuse.   * * *   Găsise fragmente de articole din ziare de pe atunci. Îşi amintea perfect titlurile: Deputatul de Wisconsin, Dean Adams – îşi ucide prea frumoasa soţie, apoi se sinucide. Fiica lor, în vârstă de numai trei ani, între viaţă şi moarte. Citise şi recitise de atâtea ori aceste articole că le învăţase pe de rost. „Profund întristat, senatorul John F. Kennedy a declarat: „Nu pot să înţeleg. Dean era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Niciodată nu am crezut că va fi capabil de un asemenea gest violent”. Ce l-ar fi putut împinge pe cunoscutul deputat la crimă şi la sinucidere? Circulase zvonul că el şi soţia lui erau pe cale de a divorţa. Dean Adams cedase nervos aflând că soţia lui a hotărât să-l părăsească? Probabil că se luptaseră până când unul dintre ei reuşise să pună mâna pe revolver. Pentru că – pe armă – amprentele lor se amestecau. Fiica lor fusese găsită lângă cămin, cu capul spart şi piciorul drept rupt. Veronica şi Charles Traymore îi spuseră lui Pat că fusese înfiată. Dar adevărul nu-l aflase decât în ziua în care intrase la universitate. Considera că e destul de matură pentru a-şi cunoaşte adevăraţii părinţi. Tulburată, aflase că mama ei era sora Veronicăi. — Ai fost în comă aproape un an. Niciun doctor nu credea că mai ai şanse să trăieşti, îi povestise Veronica. Când, în sfârşit, ai redevenit conştientă, erai ca un nou-născut ce trebuia să pornească de la zero. Mama mea – bunica ta – a dat un anunţ mortuar în presă. Nu voia ca scandalul să te urmărească toată viaţa. Eu şi Charles locuiam în Anglia pe atunci. Te-am adoptat şi toţi prietenii au ştiut că provii dintr-o familie de origine engleză. Pat îşi aminti cât de furioasă fusese Veronica atunci când îi ceruse să locuiască în casa din Georgetown. — Pat, nu are rost să te întorci acolo îi spusese. Ar fi trebuit să vindem casa aceea demult şi nu s-o tot închiriem. Ai ajuns cineva! De ce vrei să-ţi compromiţi viitorul răscolind trecutul? Rişti să întâlneşti oameni care te-au cunoscut când erai mică. Ar putea să-şi dea seama! Dar rămăsese hotărâtă şi nu cedase rugăminţii Veronicăi. — Am făcut tot ce a fost omeneşte posibil pentru a o putea lua de la capăt. Dacă ţii atât de mult, poţi să pleci… Dar nu uita! Eu te-am prevenit! La plecare, se îmbrăţişaseră, la fel de emoţionate şi tulburate amândouă. — Ascultă-mă şi pe mine, se apărase Pat. Munca mea e să scot adevărul la lumină. Încerc să găsesc binele şi răul din viaţa celorlalţi; cum crezi că voi putea trăi liniştită dacă nu aş face-o şi pentru mine însămi?   * * *   Intră în bucătărie şi ridică receptorul. Încă de mică se obişnuise să le spună pe nume Veronicăi şi lui Charles, şi doar foarte rar – mamă şi tată. Dar se îndoia de faptul că acest lucru i-ar deranja sau i-ar răni. Veronica răspunse imediat. — Salut! Am ajuns vie şi nevătămată. Drumul nu a fost foarte aglomerat. — Ai ajuns unde? — Acasă în Georgetown. Veronica o sfătui să stea câteva zile la hotel, până când vor aduce mobilele. Fără să-i lase destul timp pentru a protesta, Pat continuă în grabă: — Te asigur că e mai bine aşa. Voi lucra liniştită în bibliotecă, iar mâine voi fi cât se poate de pregătită pentru interviul cu senatorul Jennings. — Eşti sigură că eşti liniştită acolo? — Sigur! Îşi putea imagina figura îngrijorată a Veronicăi. Apoi continuă pe un ton vesel: — Nu te nelinişti din cauza mea! Mai bine pregăteşte-te pentru călătorie. Ţi-ai făcut bagajele? — Bineînţeles. Pat, nu-mi place să te ştiu singură în seara de Crăciun. — Voi fi foarte ocupată cu emisiunea mea ca să mai am şi timp să mă gândesc. Şi noi am sărbătorit deja Crăciunul. Bun, acum trebuie să-mi aduc bagajele din maşină. Bucură-te de această a doua lună de miere şi fă dragoste cu Charles până te plictiseşti! — Pat! În vocea ei se amestecau dezaprobarea şi amuzamentul. Dar, înainte de a închide, îi mai dădu un sfat: — Încuie bine uşile! Pat îşi luă haina şi ieşi în aerul îngheţat al nopţii. În următoarele zece minute, îşi aduse tot bagajul în casă. Valiza în care avea lenjeria şi cuverturile era grea şi trebui să-şi tragă sufletul la fiecare două trepte urcate. Întotdeauna când ducea o greutate, avea impresia că piciorul ei drept va ceda. „Ar fi mai bine să aştept să mă ajute cineva mâine”, îşi spuse ea cu un regret. Dar cum putea fi sigură că ar fi cineva care să o ajute? Tocmai se schimbase şi se pregătea să bea o cafea, când auzi telefonul sunând. Zgomotul strident al soneriei răsună ca o explozie în liniştea casei. Pat tresări şi câteva picături de cafea i se prelinseră pe mână. Apoi, mai calmă, lăsă ceaşca pe bufet şi ridică receptorul. — Pat Traymore. — Alo? Pat? Strânse receptorul în mână, sperând ca vocea să nu o trădeze. — Alo, Sam? Samuel Kingsley, deputat în districtul 26 – Pennsylvania, bărbatul pe care îl iubea – celălalt motiv pentru care se hotărâse să se instaleze la Washington.

Dimineaţa   Capitolul 1 — Ştiţi că suntem urmăriţi, domnule Stanford? îl întrebă Dmitri. — Da. Fusese conştient de acest lucru în ultimele douăzeci şi patru de ore. Cei doi bărbaţi şi femeia erau îmbrăcaţi obişnuit, în încercarea de a se amesteca printre turiştii care se plimbau pe străzi, în aerul proaspăt al dimineţii. Dar era foarte greu să nu fii recunoscut într-un oraş mic cum era St. Paul-de-Vence. Harry Stanford fusese primul care-i observase, pentru că erau prea obişnuiţi şi se străduiau prea mult să nu se uite în direcţia lui. Oriunde se ducea, unul dintre ei îi era în preajmă. Harry Stanford era şi foarte uşor de urmărit. Avea aproape un metru nouăzeci, un profil aristocratic al o coamă de păr alb care-i depăşea destul de mult gulerul cămăşii. Era însoţit de o brunetă izbitor de frumoasă, tânără, şi de Dmitri Kaminsky, bodyguard-ul lui, un tânăr înalt, voinic şi puternic ca un taur. Le-ar fi şi greu să ne piardă din ochi, se gândi Stanford. Ştia cine-i trimisese şi de ce. Simţea pericolul iminent. Învăţase cu mulţi ani în urmă să se încreadă în instinctele lui. Intuiţia şi instinctul îi fuseseră de mare ajutor şi-l făcuseră să devină unul din cel mai bogaţi oameni din lume. Revista Forbes estimase averea lui la şase miliarde de dolari, în timp ce Fortune 500 apreciase că era de şapte miliarde. The Wall Street Journal, Barron’s şi Financial Times publicaseră toate câte un articol despre el, încercând să-i explice magia şi inegalabilul simţ al momentului, care îl ajutaseră să creeze corporaţia Stanford Enterprises. Însă nici unul nu reuşise pe deplin. Erau de acord în privinţa unui singur lucru: energia lui inepuizabilă. Era neobosit. Filosofia lui era simplă; o zi în care n-ai încheiat o afacere e o zi pierdută. Îi hărţuia pe adversarii lui, pe salariaţi, pe toţi cei care veneau în contact cu ei. Era un fenomen, mai puternic chiar decât viaţa însăşi. Se considera un om religios. Credea în Dumnezeu, iar acel Dumnezeu care, credea el, voia ca el să fie bogat şi să se bucure de succes, şi ca toţi duşmanii lui să moară.   Harry Stanford era o persoană publică, iar presa ştia totul despre el. Dar Harry Stanford era şi o persoană particulară, despre care presa nu ştia nimic. Scriseseră cu toţii despre charisma lui. Despre stilul lui luxos de viaţă, despre avionul particular şi iahtul lui, despre reşedinţele legendare din Hobe Sound. Maroc, Long Island, Londra, sudul Franţei şi, bineînţeles, Rose Hill, în Black Bay, Boston. Dar adevăratul Harry Stanford rămânea o enigmă. — Unde mergem? întrebă femeia. Era prea preocupat ca să-i răspundă. Perechea de pe celălalt trotuar folosea un foc încrucişat, se schimbau din nou partenerii. Odată cu simţul pericolului, Stanford simţi o mânie profundă. Îi invadaseră intimitatea îndrăzniseră să-l urmărească până aici, în raiul lui secret, unde se ascundea de restul lumii. St. Paul-de-Vence e o aşezare pitorească, medievală, situată în vârful Alpilor maritimi, între Cannes şi Nisa. E înconjurat de o privelişte încântătoare, spectaculoasă: dealuri şi văi acoperite de flori sălbatice, orhidee şi păduri de pini. Satul, un amalgam de studiouri ale pictorilor, galerii şi magazine cu antichităţi, este un magnet care atrage turişti din lumea întreagă.   Harry Stanford şi însoţitorii lui porniră pe Rue Grande. Stanford se întoarse spre femeie. — Sophia, îţi plac muzeele? — Da, caro. Era dornică să-i fie pe plac. Nu mai cunoscuse pe nimeni ca Harry Stanford. De-abia aştept să le povestesc prietenelor mele despre el. Nu credeam că mai am ceva de învăţat despre sex, dar, Doamne, e atât de inventiv! E magnific! Sunt extenuată!   Au pornit-o în sus, pe deal, spre muzeul de artă Fondation Maeght, unde au admirat colecţiile de tablouri aparţinând lui Bonnard, Chagall şi ale aftor pictori contemporani. Când Harry Stanford se uită întâmplător în urmă, o observă pe femeie la celălalt capăt al galeriei, privind un Miró. Stanford se întoarse spre Sophia. — Ţi-e foame? — Da. Dacă ţi-e şi ţie. Nu trebuie să fiu prea insistentă. — Bine. Vom lua masa la La Colombe D’or. La Colombe D’or era unul din restaurantele preferate ale lui Stanford. Amenajat într-o casă construită în secolul al XVI-lea, la intrarea în partea veche a orăşelului. Stanford şi Sophia stăteau la o masă în grădină, lângă piscină. Prince, ciobănescul german al lui Stanford, stătea la picioarele lui, mereu la pândă. Oriunde mergea Stanford, era şi Prince. Se zvonea că la comanda lui Harry Stanford animalul putea sfâşia gâtul cuiva. Dar nimeni nu-şi dorea să verifice autenticitatea acestui zvon. Dmitri stătea singur la o masă de lângă intrare, observându-i foarte atent pe toţi cel care intrau şi ieşeau. Stanford se întoarse spre Sophia. — Să comand eu pentru tine, draga mea? — Te rog. Harry Stanford se mândrea cu faptul că era un mare cunoscător al mâncărurilor fine. Comandă salată verde şi fricassé de lotte. În timp ce erau serviţi, Danielle Roux, proprietara restaurantului, se apropie zâmbind de masa lor. — Bonjour. Vă simţiţi bine la noi, domnule Stanford? — Minunat, madame Roux. Şi aşa avea să fie continuare Sunt nişte pigmei, care încearcă să doboare un uriaş. Dar vor fi dezamăgiţi crunt. Sophia zise: — N-am mai fost niciodată aici. E atât de frumos! Stanford îşi concentră atenţia asupra femeii de lângă el. Dmitri o agăţase pentru el, la Nisa, cu o zi înainte.   ***   — Domnule Stanford, v-am adus pe cineva. — Ai avut vreo problemă? îl întrebase Stanford. — Niciuna. O văzuse în holul hotelului Negresco şi se apropiase de ea. — Scuzaţi-mă, vorbiţi engleza? — Da. Avea un uşor accent italian. — Tipul pentru care lucrez eu ar vrea să luaţi masa cu el. Fusese indignată. — Nu sunt o puttana! Sunt actriţă, zisese ea. De fapt, avusese un rol de numai două replici într-un film al lui Giuseppe Tornatore. De ce-aş lua masa cu un străin? Dmitri scosese din buzunar un teanc de hârtii de o sută de dolari. Îi dădu cinci hârtii. — Prietenul meu este foarte generos. Are un iaht, dar se simte singur. Urmărise cum expresia ei trecea de la indignare la curiozitate, apoi se transformase În Interes. — De fapt, se întâmplă ca acum să fiu între două filmări. Zfmbi. Ce rău ar fi dac-aş lua totuşi masa cu prietenul tău? — E perfect. Va fi încântat. — Unde e? — La St. Paul-de-Vence.   Dmitri alesese bine. Era italiancă. Până în treizeci de ani. Senzuală ca o pisică. Bine făcută. Privind-o mai bine, Harry Stanford luă pe toc o hotărâre. — Îţi place să călătoreşti, Sophia? — Ador să călătoresc. — Bine. Vom pleca într-o scurtă excursie. Scuză-mă o clipă. Sophia îl urmări intrând în restaurant şi îndreptându-se spre cabina telefonică. — Aş vrea să trimit un mesaj echipajului iahtului Blue Skies. Whisky bravo lima nouă opt zero… Conversaţia dură cinci minute. Când Stanford termină ce avea de spus, formă numărul aeroportului din Nisa. Dar discuţia dură mult mai puţin de astă dată. Apoi i se adresa lui Dmitri, care ieşi în grabă din restaurant. Se reîntoarse la Sophia. — Eşti gata? — Da. — Hai să ne plimbăm. Avea nevoie de timp ca să elaboreze un plan.   Era o zi perfectă. Râuri de lumină argintie se revărsau peste oraş. S-au plimbat pe Rue Grande, au trecut de biserică şi s-au oprit la boulangerie, ca să cumpere pâine proaspătă. Când au ieşit afară, unul din cei trei urmăritori era în faţa bisericii şi se prefăcea c-o studia. Ca şi Dmitri. Harry Stanford îi întinse pâinea Sophiei. — Ce-ar fi să o duci tu înăuntru? Vin şi eu în câteva minute. — Bine. Zâmbi şi-i şopti. Să te grăbeşti, caro. Stanford o privi cum se îndepărta, apoi i se adresă lui Dmitri. — Ce-ai aflat? — Femeia şi unul dintre tipi stau la Le Hameau. Harry Stanford cunoştea hotelul. — Şi celălalt? — La Le Mas d’Artigny. Ce vreţi să fac cu ei, domnule? — Nimic. Am să mă ocup eu de ei.   Vila lui Harry Stanford era situată pe Rue de Casette, lângă primărie. Era o casă cu cinci etaje, din pietre şi alabastru. La subsol erau garajul şi pivniţa în care se păstrau vinurile. O scară de marmură ducea spre dormitoare, spre birou şi terasă. Întreaga casă era mobilată cu antichităţi franţuzeşti şi plină de flori.   Când Stanford se întoarse la vilă, Sophia îl aştepta în dormitor. Era goală. — Ce-a durat atât, îi şopti. Ca să supravieţuiască între două filmări. Sophia Matteo făcea rost de bani ca call-girl. Se obişnuise să se prefacă că ajungea la orgasm ca să-şi satisfacă clienţii, dar cu tipul de acum, n-avea nevoie să se mai prefacă. Era nesătul, iar ea reuşea să ajungă la apogeu de câteva ori consecutiv, până când cădeau înapoi în pat, epuizaţi. Sophia îl îmbrăţişă şi-i murmură fericită: — Aş putea sta aici o veşnicie, caro. Aş vrea să se fi putut, se gândi Stanford.   ***   Au luat cina la Le Café de la Place, în Piaza du General-de-Gaulle, la intrarea în sat. Masa a fost delicioasă, iar pentru Stanford pericolul prezent îi adăuga un condiment în plus mâncării. Când au terminat, s-au reîntors la vilă. Stanford mergea foarte încet, asigurându-se că urmăritorii nu-l scăpau din ochi. La ora unu noaptea, bărbatul care supraveghea casa văzu cum luminile se stingeau una câte una. Vila se cufundă în întuneric. La ora patru şi jumătate dimineaţa, Harry Stanford intră în camera de oaspeţi, unde dormea Sophia. O scutură cu blândeţe. — Sophia…? Ea deschise ochii şi-l privi, zâmbind anticipativ. Apoi se încruntă. El era complet îmbrăcat. Se ridică din pat. — S-a întâmplat ceva? — Nu, draga mea. Totul este în ordine. Ai spus că-ţi place foarte mult să călătoreşti. Vom face o scurtă excursie. Ea se trezise complet. — La ora asta? — Da. Dar nu trebuie să facem zgomot. Haide, repede. Cincisprezece minute mai târziu, Harry Stanford, Sophia, Dmitri şi Prince coborau în garaj, unde-l aştepta un Renault maro. Dmitri deschise precaut uşa garajului şi se uită în jur. Strada părea pustie, cu excepţia maşinii lui Stanford. Un Corniche alb, parcat în faţa casei. — Totul e în regulă. Stanford se întoarse spre Sophia. — Acum vom juca un joc. Tu şi cu mine ne vom lăsa în jos, pe bancheta din spate. Ochii ei se măriră de uimire. — De ce? — Mă urmăresc unii din rivalii mei în afaceri. Sunt pe cale să închei o afacere importantă, iar ei încearcă să mi-o ia înainte. Dacă se întâmplă aşa, voi pierde mulţi bani. — Înţeleg, zise Sophia. N-avea nici cea mai mică idee despre ce voia el să spună. Cinci minute mai târziu ieşeau în grabă din sat, îndreptându-se spre Nisa. Un bărbat aşezat pe o bancă văzu Renault-ul maron. La volan era Dmitri Kaminsky, iar lângă el stătea Prince. Bărbatul luă grăbit un telefon celular şi formă un număr. — S-ar putea să avem o problemă, îi spuse el femei. — Ce fel de problemă? — Un Renault maro tocmai iese din sat. E condus de Dmitri Kaminsky. Are şi câinele cu el. — Stanford nu era în maşină? — Nu. — Nu cred. Bodyguard-ul lui nu-l lasă singur noaptea iar câinele nu-l părăseşte niciodată. — Maşina lui mai e parcată în faţa casei? întrebă celalalt bărbat care fusese trimis să-l urmărească pe Harry Stanford. — Da, dar e posibil să fi schimbat maşinile. — Sau vor să ne păcălească! Sună la aeroport. În câteva minute, aveau legătura cu turnul de control. — Avionul domnului Stanford? Oui. A sosit cu o oră în urmă şi a făcut deja plinul. Cinci minute mai târziu, doi membri al echipei de supraveghere erau în drum spre aeroport, în timp ce cel de-al treilea ţinea în continuare sub observaţie vila întunecată.   În timp ce Renault-ul maroniu trecea prin La Coalle-sur-Loup, Stanford se ridică de pe bancheta pe care stătuse întins. — Te poţi ridica şi tu, acum, îi spuse el Sophiei. Se întoarse spre Dmitri. Aeroportul din Nisa. Rapid.

Sidney Sheldon                               Eliminare definitiva                                                                                                                                                       Multumiri    Doctorilor C.E.D. Hearn de la Overtone şi A.P. Baranovski de la Spitalul St Thomas din Londra, pentru generoasele informaţii oferite cu privire la "psihoamputarea" mâinii    Căpitanului Dan Huntington, din Regimentul 2/2nd King Edward VII's Own Goorkhas, care n-ar fi putut fi de mai mare ajutor şi care, pentru păcatele sale, era cît pe ce să aibă un scriitor mort în braţe, pe Crest Hill, versantul Şenzhen;    Căpitanului David Wombell, din Regimentul Wth Princess Maty s  Own Gurkha Rifles, care, aşa ca întotdeauna, a făcut totul pentru a mă iniţia în aspectele militare tehnice ale pazei de frontieră şi a cărui ameninţare că va trece pe la mine pentru un pahar de vin, ca răsplată, mă unple de fiori.      Informatiile oferite gratuit , sunt automat ...    Deng Xiaoping,  1978   Prolog   Johor, Malaia1, 1953    Locotenentul Peter Fylough se uită în jos la ţeava scurtă a carabinei Ml care îi stătea în echilibru pe genunchi şi o îndreptă spre urma de picior din noroi, aflată la cîţiva metri în faţa lui. Nu i se mişcaseră decît ochii. Restul corpului îi stătea înţepenit de mai bine de trei ore, de cînd luase poziţia aceasta şi îşi sprijinise spatele de un copac.    Atunci era beznă, dar acum se crăpa de zi şi, pentru cîteva minute, fusese înconjurat de o răcoare plăcută. Dar ploaia timidă se rărise şi soarele roşu începea să transforme iarăşi noaptea îngheţată de junglă într-o zi înăbuşitoare, sufocantă şi cu mirosuri putrede.    Insectele se treziseră de aproape o oră şi ţipetele lor triumfătoare - pentru  că supravieţuiseră încă unei nopţi - sfîşiau aerul inert. Undeva, departe, un tigru îşi dregea vocea, iar un porc mistreţ alerga panicat pe peticul lui de junglă, în timp ce un parlament întreg de maimuţe, aflate în siguranţă în adăposturile lor înalte, scoteau strigăte de încurajare. 1 - Stat în Malaezia, situat în peninsula cu acelaşi nume din Asia de SE, cunoscut şi sub numele de Malacca (n.t.)          Fylough alungă o muscă insistentă de pe buze şi-şi dezlipi          privirea de la cătarea puştii.  Se uită în dreapta. Caporalul     Togom, abia vizibil prin vegetaţia abundentă, se lăsase pe vine,     după obiceiul malaiez - pe călcîie - cîţiva metri mai încolo.     Simţurile lui erau perfect treze. Ochii săi migdalaţi se mişcară     abia perceptibil spre Fylough şi, după o scurtă privire interoga   tivă, Togom deschise uşor gura,  lăsînd să se vadă dinţii gal   beni,  ca de cal. Perii ţepoşi de pe buza de  sus se depărtară    precum cei ai unei omizi subdezvoltate - aceasta era versiunea    "Togom" a unui zîmbet larg, care pieri însă imediat îşi strînse    buzele în ceea ce se voia a fi un avertisment şi se uită fix peste    umărul lui Fylough.      Fylough întoarse încet capul în direcţia privirii lui Togom şi    atinse uşor umărul soldatului ghemuit lîngă el, pipăind întruna    patul unei puşti Bren. îşi miji ochii în încercarea de a zări ceva   prin lumina slabă şi văzu o umbră dispărînd în tufele din stînga   lui. Imaginea ce i se înfăţişa era întunecată de  junglă, dar stră  bătută de scînteieri şi scurte reflectări ale soarelui, care începea   să se întrezărească printre frunzele de deasupra.      Ceva se mişcase.      O ramură? Nu era vînt, nici măcar aer nu era. Şi nu auzise   nici un zgomot - doar o senzaţie. Togom văzuse ceva. Sau   avusese doar o impresie? Nu. Iată, se simţea din nou. Fylough   îşi roti repede ochii. Togom privea inexpresiv peste  umărul lo  cotenentului, spre cărarea îngustă. Fylough îşi  mişcă privirea,  căuGnd în zadar vreun semn care să trădeze poziţia celui de-al  patrulea om  din echipă. Ar fi avut o imagine mai bună din  partea cealaltă a pîriului şi, cu bărbia spijinitâ pe patul de lemn  al celeilaltei puşti, un Bren, ar fi văzut încotro se îndreaptă ur mele de paşi. Tovarăşul lor nu se vedea însă nicăieri. Fylough  spera că nu adormise,  moleşit de  soarele cald care îi încălzea  spatele.       Dar căldura umedă, încărcată de aburi, nu dură mult. într-o  linişte sinistră, nori negri se apropiaseră şi se întrepătrunseseră,  ascunzînd soarele ca o cortină mare  de catifea. Fără veste, cerul se deschise dintr-o daţă şi ploaia se prăvăli nemilos prin 6 acoperişul şubred al frunzelor, înecînd sunetele; nu se mai.    • dea decît pînă la cîţiva paşi.    Fylough clipi des, jenat de ploaie, şi-şi aruncă printr-o mişcare bruscă din  cap picătura care îi atîrna în vîrful nasului. IVnIru a suta oară, cercetă pîrîul cu privirea. Apa ameninţa să nsa din matcă; la suprafaţă apărură burţile argintii ale peştilor Rari cît palma, vreo douăzeci la număr, ameţiţi de praful de rădăcină tuba.     La zece kilometri de marginea junglei - un marş de trei zile de la cel mai apropiat zid de cărămidă - cineva omora peşti ca  sa aibă ce mînca.       Kim Cheong deschise ochii şi ascultă ropotul ploii pe frun   le late ce ţineau loc de acoperiş deasupra adăpostului său de  bambus. Lîngă el, întinsă pe un "pat" de frunze vărgate de bam bus, Ah Lian gemu încet şi îşi strînse pe trup sarongul, încer cînd să se  apere.de aerul rece al junglei. Se străduia să îşi  as cundă tremurul şi se ruga  să vină mai repede ziua.  Pentru că  aducea cu ea căldura dătătoare de viaţă, apoi arşiţa şi apoi su doarea lipicioasă, binecuvîntată. O scutură încă un fior. Urma   apoi munca — şi frica. Frica de fiecare zi, care începea în zori şi   continua în amurg, rămînînd şi noaptea în subconştient, pînă   cînd somnul o micşora, fără însă a o alunga. Ah Lian îşi trăia   teama chiar şi în vis.      Kim Cheong dădu la o parte cearşaful subţire de bumbac şi   se întinse, fără să o deranjeze pe fata adormită. Nu putea sâ-şi   dea seama după nimic ce oră e; era prea întuneric că să îşi vadă    ceasul, dar simţea orele din obişnuinţă. Mai erau numai zece    minute pînă la deşteptare, iar tabăra era cufundată în linişte.    Mai erau încă cincisprezece bărbaţi ca el, întinşi în pat, trezi,    ascultând, şi alţi trei care se chinuiau să îşi stăpînească frica.    Trupurile lor  abia dacă erau ferite de ploaie, iar ochii li se înro   şiseră de efortul de a vedea în nimicul negru, umed şi impene    trabil.  Se ridică şi îşi strînse cordonul de la  chiloţii albaştri.     Deşi nu prea era nimic de strîns în cordon.       Kim  Cheong era slab, slab  şi înfometat, şi avea o cavitate     acolo unde ar fi trebuit  să îi fie burta. Pielea palidă, cenuşie,     era întinsă pe oase şi plină de urme ale malnutriţiei şi ulceraţii                                                             7     nevindecate - semne ale lipsei de proteine.        La douăzeci şi cinci de ani, arăta aşa cum urma să arate     pentru tot restul vieţii: niciodată mai bătrîn; războiul junglei va     avea grijă de lucrul acesta. Scoase vechiul Sten de sub pat şi     împinse husa murdară de ulei într-o gaură din perete. Piedica     nu era trasă. îşi trecu peste umăr cureaua, se lăsă pe vine, în     colţ, şi luă o gură de apă rece. Scuipă în noroiul de la picioare,    luă încă o gură de apă şi, fără să guste, înghiţi. Se ridică şi veni    lîngă pat Nu era nevoie să spună nimic, fata se trezise.       — S-a făcut ora? şopti ea.       Nu vorbea decît în şoaptă. Acum avea paisprezece ani; trăi   se aproape un an într-o lume a tăcerii şi nu cunoştea alt fel de a    vorbi.       — Şst... îmbracă-te.       Ah Lian îşi scoase sarongul şi se îmbrăcă într-o pereche de   pantaloni largi. îşi  strînse o fîşie de bumbac neprelucrat în   jurul sinilor ei micuţi, presîndu-i nemilos, şi-şi trase peste cap   o cămaşă mare, neagră. Era o  fiinţă fără sex. Apucă o puşcă   încărcată, cu o singură ţeava, şi ieşi după Kim Cheong să îşi   ocupe poziţia pe perimetrul taberei. Fata aşeză ţeava puştii în   V-ul unui copăcel, aşa cum o învăţase Kim Cheong. Era nece  sar. Puşca nu  avea decît un cadru de metal în loc de pat, iar ea   era prea mică. O mînă de fată. Cînd ar fi tras - Doamne fereşte   să fie nevoită - reculul ar rupt-o în două. Dar nimeni nu o   avertizase. I se spusese doar să-şi aşeze ţeava în V-ul unui co pac, iar ea făcea ce i se spunea.     Stăteau în  linişte şi priveau  în noaptea aflată pe ducă, aşa  cum făceau în fiecare zi de cînd instalaseră tabăra aceasta, cu  cîteva luni în  urmă, şi aşteptau tremurînd pînă cînd noua zi  alunga umbrele negre, înlocuindu-le cu umbre cenuşii, umede.  Şi apoi, ca prin minune, se făcea lumină şi, pentru o clipă bine cuvîntată, ploaia se oprea şi soarele se strecura printre nori,  pentru a le arăta jungla pe care o cunoşteau chiar prea bine, iar  păsările şi insectele sărbătoreau trecerea a încă unei nopţi lungi  de douăsprezece ore.     In timp ce tabăra revenea la viaţă, Ah Lian intra din nou în rutina zilnică.  Se aşeză în locul santinelei care păzise pînă 8 Bunei dealul pe versantul căruia stăteau, de parcă ar fi fost ţiIjUte în loc de glodul roşiatic, colibele răsfirate ale plutonului 7 ttl Regimentului 5 al Armatei Malaieze de Eliberare Rasială: i'pisprezece bărbaţi, toţi chinezi, plus o fată de paisprezece ani.    Cînd veni schimbul ei, Ah Lian ¿6 spălă în apa adîncă pînă li brîu şi  se aşeză la coadă pentru a-şi lua cele două mîini de i irez rece  (gătit cu o seară în urmă, înainte ca ploaia să stingă  focul), jumătatea de peştişor şi bucata umedă de aluat de tapio CH. Kim Cheong se apropie de ea, în colţul colibei comune,  şi   (  lăsă pe vine, în timp ce ploaia, întunecînd scurta apariţie a   ' >arelui,  se întorcea cu forţă sporită. Nu era plăcut. Şi nici  l ald. Ploaia cădea oblic, micşorînd bucata cît de cît ferită de  l iire acoperişul de frunze late, şi culca la pămînt plantele din   grădina de legume de dincolo de gardul taberei.     Kim Cheong îşi aruncă pe umeri un prosop uzat şi murdar,   dar nu făcu nimic pentru a scăpa de pielea de găină care i se fă  cuse pe braţele osoase şi nici să-şi înceteze clănţănitul dinţilor.     — Termin în dimineaţa asta,  îi şopti el lui Ah Lian. Rîul e   plin, o să avem mîncare destulă. Tu'eşti la grădină..., zise el şi   o privi cu coada ochiului. Să stai în susul  pantei. Cine ştie...      — Mai bine vin cu tine să culeg peştele. Nu suport să stau   la grădină.      — O să faci ce-ţi spun! se răsti el, dar fără răutate.      Apoi îi atinse piciorul cu un gest afectuos.      — Oricum n-ai putea căra tot peştele pe care am să-1 strîng.      — Nu te mai lăuda, şînt sigură că ai sa te întorci iarăşi cu   mîna goală şi ai să mănînci tot varza şi chili-ul meu.      Ah Lian se uită la bila de orez pe care o frămînta între de   gete, apoi ridică privirea spre Kim Cheong. Nu era nici o urmă    de veselie în ochii ei; avea o privire seacă. Dacă a ştiut vreo   dată ce înseamnă să fii vesel, atunci a  uitat cu desăvîrşire. A    uitat să rîdă, iar să plîngă nu avea voie. Să rîdă şi să plîngă! Ah    Lian nu se gîndise vreodată la aşa ceva.  La îngrozitoarea şi     înaintata vîrstă de paisprezece ani şi ceva, Ah Lian, o revoluţi    onară  devotată, nu avea dreptul la emoţii de proletariat, nici     chiar dacă şi le amintea.        —  Şi soldaţii?       — Ce-i cu ei? făcu Kim Cheong fără să o privească.       Tînărul continua să mestece aluatul de tapioca, ce se dezli   pea cu greu de cerul gurii, şi se uită în gol în direcţia podelei    de glod din dreptul lui Hang Lee, membru al Comitetului de    District şi comandantul plutonului.       Hang Lee era bătrîn, avea cel puţin patruzeci de  ani. Lup   tase împotriva japonezilor pînă s-au retras pe unde  veniseră,    dar - aşa cum îi spunea mereu plutonierului - erau o pradă    uşoară în comparaţie cu englezii.      Rămăseseră la liziera pădurii, nu-i deranjaseră niciodată pe    adevăraţii soldaţi ai junglei;  fusese un război civil bun. Dar    aici era altceva, era un război care te ducea în mprmînt; chine   zii malaiezi împotriva forţei Imperiului Britanic.'Şi armata bri   tanică era foarte hotărită, de parcă încerca să demonstreze că în    '42, cu japonezii, nu şi-au pus mintea Acum erau peste tot; ei   şi  cîinii lor descopereau, pufnind pe nas, chiar şi cele mai  as  cunse colţuri ale junglei.      Probabil, că Hang Lee simţise ochii lui Kim fixîndu-1. îşi ri  dică privirea din castronul de lemn, ca şi cum ar fi auzit între  barea şoptită a lui Ah Lian. Se uită la Kim Cheong, îşi şterse   cu  mîna o firimitură de  mîncare din barbă, băgă degetul  în   gură şi-1 supse pînă rămase curat. înghiţi, apoi dădu din cap  ca   un  om ce-şi scutură maşinal picăturile de ploaie de pe faţă şi  se   întoarse la orezul său.     — Sîntem în siguranţă aici, pînă ne mutăm mai aproape de  satul Cha'ah.     Deschise gura, lăsînd să se vadă orezul şi varza pe jumătate  mestecată, şi-şi lăsă privirea asupra lui Ah Lian.    — Gîndeşte-te, tovarăşe, Cha'ah... mîncare!  Carne, ouă,  pui...    — Şi came? şopti Ah Lian.    Deaspura capetelor lor explodă încă un tunet, iar ploaia se  îndesi. Sunetul ridică privirile tuturor şi îndepărtă expresia de zaprobatoare de pe chipul  lui Kim Cheong. Zgomotul metalic  al ploii care lovea jungla din jur şi ropotul infernal de pe acoperişul din frunze de atap al colibei făceau inutilă orice încercare  de a vorbi. Hang Lee  coborî castronul din dreptul feţei şi «rată cu degetul spre Kim Cheong. Tînărul dădu tăcut din cap f I făcu acelaşi lucru spre alţi doi bărbaţi. Toţi trei se ridicară în picioare, se uitară o secundă la torentele care se scurgeau de pe jBOperiş şi, parcă resemnîndu-se să sară de pe cea mai înaltă ii.iinbulină, păşiră prin cascadă direct în ploaie.    Kim Cheong făcu un  gest vag să protejeze de ploaie meca nismul Sten-u\\x\ său, dar, acceptînd realitatea, îl luă sub braţ şi  I II uni spre ieşirea din tabără, în căutarea cărăruii pe care merse  r cu două zile în urmă, la operaţiunea de îndiguire a pîrîului.     Mergea cu capul plecat, iar ceilalţi doi tovarăşi ai săi - unul  rărind un sac făcut din  prelata unui camion părăsit şi celălalt  CU o mitralieră japoneză atîmată pe umăr - călcau  pe urmele  paşilor lui. Păreau nişte fantome. De fapt, acesta era motivul  pentru care se mai aflau încă în  viaţă. După un timp, Kim  ( lieong înainta singur cincizeci de metri şi aşteptă. Ceilalţi doi   il  urmară. Apoi, repetară figura exact în  acelaşi fel. Kim   ( lieong studia terenul şi înjura ploaia Putea să se fi plimbat pe   acolo toată blestemata de  armată britanică, fără să lase nici o   urmă. Se uita în jur, căutînd ramuri  rupte, asculta, adulmeca.   Nu se simţea fum; nici qfter-Şave, nici mîncare, nici fecale   la naiba cu ploaia asta! Se întoarse pe urmele propriilor paşi,   scoase un mîrîit animalic  şi, cînd îi întîlni iarăşi pe însoţitorii   săi, o luă spre luminişul dinspre pîrîul zăgăzuit        Fylough îşi întoarse privirea spre uima de noroi.      Kim Cheong stătea nemişcat în ploaia care-i şiroia pe faţă şi   pe trup şi studia ultima urmă  care  ducea spre locul de prins   peşte. Ceilalţi doi dispăruseră în urma lui, la o distanţă destul   de mare. Se uita suspicios şi foarte,  foarte atent la Fylough.    Kim Cheong se încruntă, se aplecă pe vine spijinindu-se cu de   getele unei mîini de  pămînt şi-şi aşeză Stett-ul pe genunchi.    Ţeava era îndreptată spre caporalul Togom.       Avusese un noroc orb. Kim nu  văzuse nimic  altceva decît     urma deformată de picior şi o recunoscu ca fiind chiar a lui. Se     ridică, reprimîndu-şi suspiciunea Şi fiorul din ceafă, şi făcu un     pas înainte.  Togom şi Fylough apăsară pe trăgaci în acelaşi     timp şi, după o fracţiune de secundă, ţevile celor două mitraliere                                                              11      Bren trirniseră o flamă imensă către trupul lui Kim.       Fylough sări în picioare.       •—OK! Lasă-1, e mort, strigă el celorlalţi. Hei, tu - ia-o de-a    lungul urmei! ordonă el celui care stătea ghemuit alături. Repe   de. Togom, după mine.       înşfacă arma lui Kim şi o aruncă în josul pantei, spre pîrîu.    îşi cobori vocea şi strigă printre dinţi celuilalt din echipă, care    nu se vedea:       — Stai acola unde eşti, acoperă urma. Tokachil,  continuă    el, hai cu noi.       Cu Tokachil  alături şi cu arma în spate, Fylough pomi alu   necînd şi împiedicîndu-se de-a lungul pantei înglodate. Ştia că,    doar dacă nu există vreo tabără destul de mare prin  împreju  rimi, orice alt terorist s-ar fi topit printre tufe. Un atac ar fi puţin   probabil, iar o şezătoare la strîns de peşte s-ar face fără arme.   Vor pleca destul  de repede de pe aici şi se vor feri de orice atac   armat venit să răzbune moartea chinezului!      Avea dreptate.  Reacţia însoţitorilor lui Kim Cheong veni   prea tîrziu. Unul din  ei ridică ţeava mitralierei şi trase lung,   fără ţintă, în direcţia împuşcăturilor, apoi îl ajunse din urmă pe   celălalt,  care, aruncîndu-şi sacul, o luase la goană pe cărarea   îngustă. Dar nu înainte de a vedea faţa albă a lui Fylough.     — Dua orang, Tuan! Doi oameni, domnule, şopti Togom şi  îşi schimbă carabina cu Bren-ul celuilalt.     Se strecură pe lîngă Fylough şi, mişcînd ţeava de la stînga  la dreapta, goli încărcătorul în direcţia zgomotelor. Fylough  clătină din cap şi zîmbi văzînd expresia hotărită a lui Togom,  apoi o  luă înainte, ceva mai repede. Urmele chinezilor se ve deau clar în noroi, pline cu apă de ploaie, dar era greu să ţină  pasul cu ei. Impiedicîndu-se, alunecînd şi gîfîind, nu mai au zeau nimic altceva decît zgomotul propriilor paşi care împroş cau în lături apă şi noroi.    Doar maimuţele, acolo sus, în copaci, începeau să-şi revină  după şocul zgomotului asurzitor. îşi regăseau vocile şi umpleau aerul  biciuit de ploaie; păreau un cortegiu de bocitoare. Cînd făcură o pauză, să-şi tragă sufletul, Fylough se opri şi ascultă. Nu se auzea nimic din faţă. Nici prăbuşirea vreunui trup 12   pe frunze, nici vreun geamăt de durere. Numai o tăcere grea. Ajunseseră.    Togom îi atinse cotul şi se aplecă pe vine, arâtînd cu degetul în sus. Fylough cobori la nivelul caporalului şi, urmînd diu-cţia arătată, văzu o gaură în umbrarul imens al copacilor, prin care pătrundea lumină. Se uitară unul la celălalt. Nu departe era o tabără. Una mare.    Fylough strînse mai puternic patul carabinei şi-şi plimbă  nervos degetul pe piedică. Era trasă.  Pipăi fundul încărcătoru lui;  îl schimbase, era nou, plin, şi îl  simţi prins bine, solid, în  locaşul lui. Nu încercă  să îşi oprească ticul nervos - contracţia  tutui muşchi de la ochiul  stîng. O dată, îi căzuse încărcătorul  din carabină chiar în toiul unui atac; întîmplări ca acestea dau  naştere la idiosincrazii.    '  Pac! Pac! Pac! Tr-r-r-r-r-r-r! Pac! Pac! Era mitraliera japo neză. Focurile se auzeau  neregulat,  vîjîiau şi loveau cu sunet   .ec crengile de deasupra capului lui Fylough. Cei doi ajunsese  i & in tabără.      Togom răspunse împuşcăturilor cu o rafală rapidă de focuri   si  se repezi de-a lungul potecii. Cu  siguranţă, în apropiere tre  Imie să fie o capcană:  o groapă mascată, plină de beţe de bam  bus ascuţite ca nişte spade, care aşteptau un novice să se înfigă   în ele.      —  Tuan!      Fylough dădu din  cap fără să se uite în jur şi  se sprijini de   trunchiul unui copac mare.      — Vino încoace, spuse el printre dinţi şi, lăsîndu-se în jos,    aruncă o crenguţă spre Togom.       Poc!       Se auzise un foc de la o armă diferită. Un singur foc. Mitra   liera se deplasase; acum îi urmarea altcineva Şi, totuşi, încă nu    se vedea nimic. Doar sunetul, reverberaţia ultimului foc de ar   mă care năştea ecouri în junglă şi se îndepărta ca un tunet, din   tr-un copac în altul. Fylough trecu prin scutul de ramuri care îi    tăiau calea Crengile fuseseră tăiate şi se aplecau deasupra po    tecii  pentru a masca intrarea în tabără. De-a latul cărăruii era     aşezat un buştean peste care fuseseră puse cîteva crengi. După                                                              13      el se afla o groapă plină de beţe de bambus ascuţite, lungi de    un metru - o capcană cu dublă funcţionalitate: pentru porci    sălbatici şi pentru englezi. Iar alături, o îngrămădire de lemne    adăpostul unei santinele. Acum nu era nevoie de precauţii.    Dacă ajunseseră pînă aici, nu mai conta.  Sări peste groapă,    urmat de caporalul care îşi ţinea strins arma sub braţ. In spatele    lui Togom venea celălalt bărbat, care pipăia întruna patul puştii    sale Sten şi îşi croia drum printre crengi şi peste buştean.       Acum erau în cîmp deschis.       De partea cealaltă a grădinii de legume care  se întindea pe o    latură a pantei, cei doi terorişti se tîrau cu greu, încercînd să se    ţină pe picioare. Santinela plecase în altă direcţie. Tabăra părea    părăsită. Din  fericire, ploaia torenţială se transformase într-o    burniţă caldă.  Dar nimeni nu observase.      Fylough se opri, se înfipse bine pe picioare şi ţinti  silueta   celui din faţă.      Pac! Pac! Pac!      Se opri  şi privi atent. Apoi trase încă patru  focuri. Nimeni   nu ţipase. Nimeni nu căzuse. Schimbă încărcătorul şi înjură, în .  timp ce  silueta se strecură în prima colibă. Al doilea bărbat   aruncă o privire scurtă peste umăr,  alunecă şi căzu în patru   labe, lovindu-se rău la picior. Pierduse teren. Se mai uită o dată   peste umăr, îngrozit, se întoarse pe jumătate şi trase de la nive  lul şoldului. Arma grea 303 scoase un tunet, dar glonţul plecă   inofensiv spre copaci. Fylough clipi des să-şi alunge apa de pe   ochi şi scutură din cap. Nu era suficient Pe faţă îi şiroia apă în   continuare.  Ii era greu să ţintească. Lîngă el, mitraliera Bren  răpăia fără încetare, iar în spate, din stînga, se auzeau împuşcă turile ca de pistol-jucărie ale Sten-ului.     Chinezul  căzu iarăşi în genunchi, sâpînd panicat în  glod.  Aproape ajunsese la coliba de bambus. Ştia că, o dată intrat în  ea, va fi în siguranţă sau aproape. Doar cîţiva metri... Aruncă o  privire în  spate, peste umăr. Bărbatul alb era la poalele pantei  pline de clisă. Ii vedea picioarele  alunecînd şi luptîndu-se să  rămînă în echilibru.    Se simţea aproape în siguranţă. Apoi Fylough se opri, se propti bine pe genunchi şi pe coate şi privi cu ochii inundaţi de  14  ' ploaie prin cătare. Chinezul se încadra perfect    Asiaticul abia apucase să se liniştească şi glonţul grăbit al lui Fylough îl lovi în braţ. Dar şocul impactului nu îl opri. Apoi al doñea şi al treilea glonţ îi intrară cu un zgomot surd în spate. Lovitura îl zgudui, dar reuşise să ajungă. Apucă pragul colibei, se împletici, se întoarse sfidător şi trimise încă un foc la întîmplare spre Fylough, care era din nou în picioare. Făcuse o greşeală. Trebuia să fugă mai departe. Auzi rafala Bren-ulm lovind bambusul de alături, chiar cînd reuşise să se agate de peretele firav. Dar întârziase o fracţiune de secundă. Următorul foc al lui Fylough trecu pe lîngă frunzele de bambus şi i se în fipse în şira spinării, jos. Fără să-şi dea seama că a fost lovit  din nou, se trezi cu faţa în pămîntul clisos. încercă să se ştear gă la ochi; era vag conştient de faptul că puşca, pe care o strîn gea cu putere în mînă, era trasă de cineva O auzi cum cade la  cîţiva metri de el şi se simţi tîrît de braţe, pe spate. O mînă îi  şterse glodul de pe faţă, iar ploaia curată îi splăla ochii. Şi, to tuşi, nu simţea durere; doar frica.     Togom puse piciorul pe burta chinezului şi îi studie faţa     — Deschide ochii, bangkal! spuse el.     Caporalul nici măcar nu gîfîia Teroristul făcu ce i se spu  sese şi văzu zîmbetul lui Togom, care îşi arăta toţi dinţii. Dar   zîmbetul caporalului nu trecea de dinţi, era unul superficial.     — îl cunoşti? întrebă Fylough întors din scurta recunoaş  tere a taberei goale.      — Lam Lee, răspunse Togom. Făcea curat pe lîngă bucă  tarul plutonului 10 la Geylang, în '44. Nici măcar nu ştia să   gătească!      Togom cîştigase Haji HaŞim, George Medal şi alte medalii   în cel de-al doilea război mondial din partea unui. guvern  bri  tanic recunoscător şi luptase într-un război adevărat cu cei pe    care îi vîna acum. Fiind malaiez, se bucurase de războiul cu ja   ponezii. Iar acum se bucura de războiul  împotriva celor alături    de care luptase şi trăise timp de trei ani. Togom avea inspiraţia    de a alege partea învingătoare.       — Eşti sigur?       Togom confirmă printr-o mişcare din cap.                                                            15         Lam Lee tresări la auzul numelui său, deoarece chipul lui    Togom nu-i spunea nimic. Apoi făcu o grimasă şi, o dată cu    primul val de durere, simţi nevoia să ţipe. Dar sunetul nu-1 de   ranja pe Togom. Caporalul se lăsa cu toată greutatea pe burta    chinezului şi, cînd ţipătul se stinse într-un geamăt încet, spuse    pe un ton de conversaţie:      — Unde ţi-s chinezii? Cîţi sînteţi, Lee? Unde vă întîlniţi?      Togom propti ţeava firen-ului în gîtul celuilalt şi îi arătă    dinţii. Totuşi, nu părea prea binevoitor.      — Hai, băiete,  zise el punctînd fiecare cuvînt cu o lovitură    cu mitraliera. Salvează-ţi viaţa. Repede.      Lam Lee închise ochii şi îşi adună toate puterile ca să scui  pe. Scuipatul nu ajunse mai departe de bărbie, dar nu conta:   dăduse un răspuns. începu să ţipe.      Fylough şi Togom schimbară rapid o privire. Locotentul ri  dică din umeri, îşi şterse apa de pe ochi şi apoi, fără să se uite   în jos, la omul de pe pămînt, se îndreptă spre cea mai apropiată   colibă şi îşi aprinse o ţigară.  Aşeză alte două ţigări uscate pe   masa primitivă de  lingă aşa-zisul pat al lui Kim  Cheong, se   aşeză pe marginea de bambus şi, trăgînd cu plăcere fum în plă  mîni, începu să studieze harta desfăcută pe genunchi.     Togom, care îşi ţinea încă piciorul pe burta chinezului, miş  că mitraliera aşa încît ţeava se sprijinea acum pe pieptul rănitu lui, chiar sub claviculă. Lam Lee se opri din ţipat Caporalul  strîmbă din nas, ridică ţeava cinci centimetri şi apăsă pe tră gaci. Arma era tot pe foc automat Cinci gloanţe grele 303 pă trunseră în  inima lui Lee, ridicînd, ca într-un polonic mare de  supă, jumătatea de sus a pieptului. Togom făcu un pas înapoi şi  îşi frecă cizma murdară de sînge în noroi. Deja  nu îl mai inte resa fostul lui tovarăş.      Cei doi malaiezi  şi englezul şi-au fumat ţigările în timp ce  rătăceau prin colibele şubrede. Hang Lee avusese destule moti ve să alerteze şi să evacueze tabăra. Luaseră totul, chiar şi ne preţuitele oale de gătit Un  bun conducător de terorişti putea  curăţa o tabără de tot ce putea fi mişcat în cinci  minute; Hang Lee ar fi avut timp să facă şi o baie, dacă ar fi vrut    Cei trei se întîlniră la capătul celălalt al taberei şi începură Hă caute drumul de scăpare tăiat de chinezi. Era cît se poate de clar, lăsaseră o groapă mare cît un autobuz londonez şi o clisă prin care nici o armată n-ar fi putut trece, cu toate tancurile ei. Nu avea nici un rost să îi urmărească. Hang Lee şi oamenii lui 8-au separat cu siguranţă în grupuri mici; în două zile  se vor lntîlni şi apoi îşi vor croi drum spre o tabără aflată în siguranţă, apropiindu-se din direcţii diferite. Pe urmele propriilor paşi, cei trei se întoarseră în punctul  de întîlnire, lîngă cadavrul lui Lam Lee, care zăcea în adîncitura ce o formase în zvîrcolelile morţii. Nu era un revoluţionar, ci un bandit nenorocit; un uci gaş care, chircit aşa, părea un băiat zdrenţăros ce doarme într-o  baltă. Păcat să-1 deranjezi! Togom şi Fylough l-au luat de cîte  un picior şi l-au tîrît în partea cealaltă a grădinii de legume, au  culcat la pămînt beţele de bambus din groapă şi l-au rostogolit  în ea Nu-1 va descoperi nimeni timp de cel puţin cîteva luni.        Trupul lui Kim  Cheong era exact acolo unde îl lăsaseră, pe  potecă. Fylough şi  Togom  se lăsară pe vine lîngă el şi îi cerce tară chipul. Trăsăturile lui, spălate de ploaie, păreau împăcate;  nu erau  atinse de gloanţe. Arăta de parcă, scăldat în soarele di  mineţii, cedase ispitei unui pui de somn.      — Cum îl cheamă? întrebă Fylough.      întrebarea rămase fără răspuns, pentru că - urmărit cu privi  rea de către Togom - locotenentul se uită întîi ca din întâmpla  re, apoi cu interes crescînd, la documentele de la centura lui   Kim Cheong. Le smulse,  le împături şi le îndesă grăbit în bu   zunar. Se uită încă o dată la cadavru şi apoi îşi înălţă bărbia    într-un  gest interogativ spre Togom.       Dar Togom era atent la altceva. Se încruntă, se lăsă în jos şi    ascultă. Apoi se uită peste umărul celuilalt, spre cărare.       — Un porc.       Bărbatul cu mitraliera Bren, aflat în partea cealaltă a pîrîu   lui, i-o luase înainte.       — După atîtea împuşcături?       — L-am văzut        Togom nu era deloc încîntat.         — Vino încoace şi mergi pe cărare pînă terminăm aici. Tu,'    spuse el celuilalt bărbat, păzeşti flancul...       Se întoarse spre Fylough şi, fixînd cu privirea chipul lui    Kim Gheong, clătină din cap. Ochii închişi ai chinezului pă   reau să răspundă privirii lui. După o clipă, Togom trase aer cu    zgomot prin strungăreţele dinţilor săi  mari. încercă să închidă    gura, dar -  după o  scurtă luptă cu buzele - dinţii învinseră şi    ieşiră la iveală. Fylough aprinse două  ţigări şi-i întinse una lui    Togom. Caporalul nu încerca să îşi ascundă uimirea. Luă bărbia   lui Kim în mînă şi îi întoarse capul într-o parte şi în cealaltă,   studiindu-i trăsăturile.      După un  minut, clătină încet din cap, trase adînc din ţigară   şi, privind încă spre faţa lui Kim Cheong, spuse:     — Nu-1 cunosc, Titan. E diferit. Cred că e altceva.     — Adică?     Togom trase aer încă o dată, şuierînd printre dinţii rari.      — O fantomă.     Atinse fruntea mortului şi îl privi pe Fylough  în ochi.     — O presimţire. Nu sînt sigur. S-ar  putea să fie chinez, dar  nu e de pe-aici.     —: Chinez din China? zise Fylough  şi se uită cu un interes  renăscut la chipul lui  Kim Cheong. Eşti  sigur?     — Nu, Tuan. Am spus că e doar o presimţire. Poate ştie  sergentul Johari...?     Togom ridică o sprinceană şi atinse cadavrul cu piciorul.     — Dar o să fie greu să-1 cărăm pînă  în tabără, iar Johari nu  ştie absolut totul. Sau pe toţi!  sfîrşi el cu o urmă de zîrhbet pe  faţă.     Fylough ştia ce vrea să spună. Sergentul Johari, care fusese  înainte de război poliţist, fost locotenent în armata japonezo malaieză, Hei Ho, şi voluntar pentru Kempeitai, Gestapo-ul japonez, era acum prieten cu toţi, nu păstrase nici un resenti ment. La urma urmei, Johari făcuse în timpul războiului mari probleme comuniştilor cu care se luptau acum. Surisul slab al lui Togom se transformă într-un zîmbet larg. Caporalul împinse bărbia lui Kim cu arătătorul şi spuse:    — Dar ştie  mai mult decît noi toţi!    Cei trei malaiezi apucară mîinile şi picioarele lui Kim Cheong şi le legară cu sfoară de o creangă solidă, lungă de un metru. Kim Cheong nu cîntărea mare lucru. Era mai curînd incomod de cărat decît greu. Togom strînse peştii morţi din pîrîu si îi lăsă pe mal, să putrezească. Chipul i se schimonosi într-o expresie încruntată cînd îşi luă locul la capătul şirului condus de Fylough, care, cu mitraliera Bren atîrnată de umăr, îi conducea înapoi, pe drumul pe care veniseră.    La primul popas, Togom, frecîndu-şi umărul, îşi schimbă  arma cu Bren-u\ celui din ariergardă şi păşi peste trupul lui   Cim Cheong. îi urmări pe Fylough şi pe celălalt cum îl ridică,  apoi păşi în faţă şi îl întrebă pe malaiez:     — N-ai auzit nimic în spate?     — Ce să aud?     — Porcul pe care-ai spus că l-ai auzit acolo.     — N-am auzit nimic.     — Porcul ne urmăreşte.     — Ai vedenii, Togom, şopti Fylough. Fantoma aia se joacă    ar cu tine.      Togom nu zîmbi.      — Fii atent la ce  se întîmplă în spate, zise el malaiezului.    Su adormi, ia şi ascultă."      Au ajuns în tabără chiar la căderea nopţii.        La ora şase şi jumătate, a doua zi dimineaţă, Fylough aprin   se prima ţigară pe acea zi şi îşi trase şosetele ude, cizmele ude    şi murdare de noroiul junglei peste pantalonii uzi şi murdari.    ^u era nimic neobişnuit în a începe ziua îngheţat pînă la oase,    n haine ude de rouă şi  transpiraţie, mirosind a junglă. Luă de    a unul din malaiezi o cană de metal plină cu ceai fierbinte  şi    apte condensat, gros ca o supă, şi o duse la focul mic, inefici   ent şi cu fum înecăcios din centrul taberei. Acolo stăteau ghe   muiţi trei europeni. Era o adunare neobişnuită de chipuri albe.       Fylough se lăsă pe vine, în felul malaiez, şi aruncă o bucată    de cărbune în fum. Cînd fumul se îngroşâ, locotenentul aruncă    un chibrit şi totul izbucni în flăcări.       — Se cheamă foc rapid, rosti el şi îşi ridică ceaşca la buze.   Era prea devreme, buzele lui refuzau să atingă metalul fierbinte. Fylough lăsă totuşi cana în dreptul gurii, încercîndu-i temperatura din cînd în cînd.    — Ce pierdere! zîmbi locotenentul  Harry Kenning, căruia nu-i păsa în momentul acela nici cît negru sub unghie de vreo pierdere, ci doar de ceaiul fierbinte din faţa lui.    Kenning, ca şi Fylough, aparţinea Forţelor Speciale de Poliţie, Compania 10 Federală de Junglă. Două sute de malaiezi, o mînă de chinezi,  şase ofiţeri - trei  englezi,  doi chinezi şi un malaiez. Jumătate din oamenii din tabără erau ai lui Kenning, cealaltă jumătate - ai lui Fylough. După două săptămîni de la instalarea taberei, Fylough preluase comanda. Dar nu conta. După trei ani petrecuţi în adîncul junglei, lui Kenning şi lui Fylough nu le mai rămăsese nici un lucru de la care să se certe. Era ca o căsătorie, numai că aceşti doi bărbaţi erau cei mai buni prieteni.  Ceilalţi doi bărbaţi  de lîngă foc nu făceau parte din "club".    După cinci săptămîni de la începerea acestei operaţiuni, caporalul  "Dixie" Dean începea să se simtă ca acasă. Nu fusese alegerea sa, nu se oferise voluntar, dar se bucura enonn că venise. Era un tip înalt, slab şi deşirat; stătea de partea cealaltă a focului, cu spatele rezemat de un copac, frecînd tandru cu o cîrpă unsuroasă piesele carabinei Remington "Wingmaster", destul de uzată. Dixie făcuse războiul - cel  adevărat Caporal la Regimentul 22 SAS, venise să ajute renaşterea în Malaia a grupului SAS, destrămat în timpul războiului. N-a mers. Membrii grupului SAS cel adevărat se întorseseră la volanul autobuzelor, în minele de cărbune sau  la regimentele-mamă. Cu cei noi nu mergea, cel puţin deocamdată. Săreau cu ochii închişi în mijlocul junglei, dar le era foarte greu să iasă. Şi nu-i puteau ucide pe terorişti. Cu toate acestea, aveau nervii sănătoşi. Dean primise ordinul să afle cum reuşeau malaiezii să facă acest lucru sub conducerea nebunilor de englezi. Fusese impus cu forţa lui Fylough şi lui Kenning, dar învăţaseră să convieţuiască acceptabil. Era genul lor de om. Şi Dixie Dean învăţa să-i găsească şi să-i ucidă pe terorişti.    îşi abandonă o clipă lucrul la puşcă şi îi privi cercetător pe cei doi tineri englezi.    Aveau amîndoi aceeaşi vîrstă - 22, 23 de ani - şi erau amîndoi necomunicativi, taciturni, pârind astfel mai bătrîni. Dixie Dean ştia ce sînt nu avea nevoie să facă speculaţii: erau ucigaşi. Nu li se vedea pe chip şi nici în gesturi, dar se simţea. Erau amîndoi ucigaşi inteligenţi, fără milă. Şi, după o lună,  Dean şi-a dat seama, fără să ajungă cu mîinile legate de picioa re, că cei doi şi oamenii pe care îi comandau pot ucide cu sînge  rece. De aşa ceva era nevoie, nu de scursuri are regimentelor.  Aceasta era rasa dorită: inteligenţi şi  curajoşi, lingvişti care  vorbesc în junglă doar malaieza. Trăiau dintr-o mînă de orez şi   o cană de ceai, se simţeau la fel de bine în noroi sau în mlaştini   ca şi în cătunele malaieze şi în satele chineze. Aveau propria   lor reţea de spioni şi agenţi, conduceau operaţiuni mascate,   ambuscade nemiloase şi foloseau acelaşi manual de trucuri şi   înşelătorii ca şi adversarii lor. Mai mult decît orice, erau fără   milă; prizonierii nu erau bineveniţi. îşi făcuseră propriile reguli    de război şi ignorau insistenţele Armatei Britanice ca, nu se    ştie din ce mbtiv ciudat, teroriştii să fie trataţi ca soldaţii.       Al patrulea bărbat stătea deoparte, cu picioarele întinse. Şi    el tot englez,  aparţinea Ramurii Speciale şi nu era aici pentru    că aşa dorise; fusese  trimis să afle "ce se întîmplă în capătul     acela de lume". Pînă acum nu descoperise nimic despre junglă,     nimic care să-1 facă să se ofere voluntar pentru o a doua astfel     de "excursie" şi nu îşi făcea iluzii - ştia că nu e binevenit.        — Avea ceva la el? întrebă el.        — Ce să aibă?         — Documente.         Fylough clătină din cap şi spuse  simplu:         — Nu.         Dixie Dean sparse liniştea penibilă care urmă. îşi ridică pri     virea de la mitraliera pe care o ungea cu sîrg şi aruncă o ochea     dă spre movila de sub poncho-u\ aflat la marginea taberei.         — De ce-ai adus chinezoiul, Peter?          Fylough reuşi să soarbă din cană. Făcu o faţă lungă,  apoi         zîmbi timid.          — Caporalul Togom nu a reuşit să-1 identifice. M-am gîndit                                                               21     că ar fi bine să-şi arunce sergentul Johari ochii pe el, zise loco  tenentul şi mai sorbi puţin ceai. N-aş vrea să omor un conducă  tor al Partidului  Comunist Popular Malaiez şi lucrul să treacă   neobservat.      — Ce importanţă are?      — Morala, Dixie, morala, făcu el şi se întoarse apoi spre   Kenning. Unde s-a dus Johari? N-am chef să putrezească pe   undeva înainte de a-1 vedea pe ăsta      Kenning continua să soarbă cu zgomot ceaiul din cana fier  binte de metal.     — Sper c-o fi auzit împuşcăturile. Poate că vine direct aici.   Ştie că o să avem nevoie de el, se întoarce pînă la prînz.     Kenning îl subestima  Abia terminase Fylough ceaiul cînd   sergentul Johari ieşi dintre copaci şi intră în  tabără.     Johari  era un  om micuţ, chiar şi pentru un malaiez. Cu o   alură perfectă şi picioare scurte, puternice, era un bărbat fru mos. Nu avea păr pe faţă, ca majoritatea bărbaţilor de la ţară,  iar ochii lui migdalaţi străluceau cîteodată, spre deosebire de ai  lui Togom, cu o lucire de umor ascuns; cu toate acestea nu fu sese auzit niciodată rizînd. Nu era greu să ţi-1 imaginezi pe  Johari în uniforma unui ofiţer - cizme lungi, lucitoare, o batis tă care atîmă la spatele chipiului şi o sabie lungă, curbată, care  zăngăne pe pămînt în urma lui.    Aruncînd pachetul greu pe care îl căra se uită curios la ca davrul acoperit cu poncho şi se îndreptă spre cei patru europeni  ghemuiţi lîngă foc.    — Nasib, Tuan? Aţi avut noroc, remarcă el şi dădu din cap  în direcţia lui Kim Cheong.    Luă o ţigară de la Kenning şi o cană de ceai de la un bătrîn  aşezat pe vine lîngă Fylough.    — Doi, replică locotenentul. Pe ăsta l-am adus ca să te uiţi la el. Togom nu-1 cunoaşte.    Fylough nu reproduse teoria caporalului. Johari îşi aprinse ţigara şi aşeză cana fierbinte pe pămînt, în faţa lui. Se uită peste umăr o secundă, apoi se întoarse spre Fylough.    — Unde-i Togom, Tuan?    —■• La rîu,  face baie, îi răspunse Kenning.    — Adu-1, ordonă Johari malaiezului care-i făcuse ceaiul. Scuzaţi-mă, adăugă el spre Fylough şi Kenning.    Nu-1 băgase în seamă pe Dean şi nici pe introvertitul de la Ramura Specială. Nu erau oamenii lui, nu aveau nici o importanţă aici.    — Venim şi noi, spuse Kenning.    Johari dădu  la o parte poncho-u\  şi îl întoarse pe Kim Cheong pe spate.  Ii studie trăsăturile pentru o clipă, apoi se ghemui lîngă el. Togom apăru dintre copaci; avea un prosop înfăşurat în jurul taliei, ghetele îi erau descheiate şi fluturau la fiecare pas în jurul gleznelor, iar puşca Sten îi atima pe umărul gol. Din păr îi curgeau şiroaie de apă iar în colţurile gurii îi rămăsese  pastă de dinţi, ca o mică prelungire albă a mustăţilor lui ţepoase.     Se lăsă pe vine alături de Johari şi începu să vorbească în  şoaptă. Celălalt asculta atent şi punea din cînd în cînd cîte o  întrebare, în timp ce întorcea capul lui Kim Cheong cînd într-o  parte, cînd  în cealaltă. La vederea lui Kim, chipul lui Johari  rămase neschimbat. Sergentul trase adînc din ţigară şi se ridică  în picioare..     — E un străin, spuse  el celor doi locotenenţi. Nu-1  cunosc,  poate că  e un curier, poate că e un vizitator din afară, poate că  e de la Special...      Se opri în mijlocul propoziţiei şi îl  văzu pe Togom aplecîn du-se din nou; caporalul desfăcu sfoara care ţinea chiloţii al baştri ai lui Kim şi îi trase în jos pînă la coapse.      — Awak ingat dia-punya nama ada tertulis di-butoh-nya?  rîse Johari cu poftă şi dinţii lui Togom se dezveliră într-un zîm bet larg, sîsîit.      Fylough şi  Kenning  izbucniră şi ei în rîs. Dar omul de la  Ramura Specială nu vedea nimic  amuzant. Dixie Dean însă  rîse şi el.      — Care-i poanta? întrebă Dixie Dean, zicîndu-şi în gînd că   trebuie să înveţe măcar puţin din limba malaieză.      Hotărîse deja să se integreze în grupul celor doi.      — Caporalul Togom are ce are cu penisurile, explică zîm  bind Kenning. Johari 1-a întrebat dacă nu crede că ar putea găsi     numele tipului tatuat pe vîrful membrului!      Dean se încruntă bănuitor spre Togom şi apoi zîmbi.      — Şi la ce se holbează aşa?      Togom ridică privirea spre Fylough, zîmbetul lui se lărgi şi   buzele luară o poziţie ceva mai confortabilă pe dinţii mari. îşi   ridică degetul mare şi aşeză arătătorul de la cealaltă mînă în   dreptul primei falange, apoi ridică sprîncenele.     — Ce înseamnă toate astea?     — Vrea capul penisului.     — Doamne Dumnezeule! Pentru ce?!     — II pune într-o sticluţă cu apă de trandafiri binecuvîntată   de o persoană specializată în chestii din astea.     — Nu pricep.     — E un afrodisiac, unul foarte puternic.     Dean nu îşi dădea deama dacă Fylough îl ia peste picior sau  nu. Kenning îşi aprinse o ţigară şi zîmbi larg. Dean se uită cînd  la unul, cînd la celălalt.     — Adică bea zeama aia?     — Doamne, nu! II pune undeva în dormitorul vreuneia care  îi face zile - şi nopţi - fripte şi gata! Ea nu mai poate să-1 refu ze, iar el nu mai poate să se oprească!     — Şi merge?     — Nu ştiu, nu l-am încercat, răspunse Fylough, apoi deveni  grav. Johari, hai să-i luăm o mînă pentru amprente şi apoi să-1  îngropăm. Vreau să plecăm de aici într-o oră.    — Pe amîndouă, sugeră Kenning. Şi fă-ţi bine treaba.    — OK. Amîndouă mîinile, Johari.    Togom dispăru cîteva secunde şi se întoarse cu o ţigară atîr nîndu-i dintre buze.  Avea un pumnal scurt dar greu, din oţel  strălucitor. II luase de la un comunist mort, cu o zi în urmă. Era  o lamă frumoasă, cu un tăiş extrem de ascuţit Ridică penisul lui Kim Cheong  cu  vîrful pumnalului, îl studie cu o privire critică, apoi înălţă iarăşi sprîncenele spre Fylough.    Locotenentul dădu imperceptibil din cap. Togom nu era surprins. Dar Bentley, omul Ramurii Speciale, era mirat;  nu văzuse răspunsul lui Fylough.    — Chiar e absolut nevoie de aşa ceva?    Bentley părea că e cît pe ce să vomite cele cîteva câni de ceai pe care le băuse de dimineaţă şi se făcuse verde sub paloarea recent dobîndită din cauza junglei. Se întoarse şi începu să vorbească spre crengile de deasupra lui.    — Nu sîntem sălbatici, Fylough.    — Oare chiar nu sîntem? făcu Fylough şi îşi permise o ocheadă spre Kenning. Zi mersi că  nu e al tău. Mi-e foarte greu să-i refuz caporalului Togom un asemenea premiu!    — Am să raportez!    — Du-te dracului cu raportul tău cu tot! Fâ-ţi bagajele, plecăm la ora nouă.    Togom începu să lucreze la mîinile lui Kim Cheong. Trecu uşor cu lama peste încheietură, intrind în piele cam jumătate de centimetru, apoi îi puse o cracă mare sub antebraţ. II invită pe Johari să-şi pună piciorul pe braţul lui Kim Cheong, fixă încheietura cu mîna stingă şi prăvăli  pumnalul. Parcă ar fi tăiat un morcov. Mîna se desprinse curat de parcă ar fi fost tăiată de  un chirurg.    — Ai spus ceva? întrebă Togom ridicînd o privire întrebă toare spre Johari.    — Nu.    — Ciudat mi s-a părut că aud  un cuvînt. Mi s-a părut că  aud cuvîntul hantu!     — Nu cred că există fantome  atît de proaste încît să bîntuie  pe-aici. Totuşi, continuă Johari pe un ton filozofic, se spune că,  uneori, morţii simt durerea. Dar gata, destul cu astea.     —  Terminaţi pălăvrăgeala şi  tăiaţi-i şi cealaltă rnînâ. Hei,  voi doi!      Se întoarse şi văzu un grup de oameni pregătiţi de plecare,  care priveau cum munceşte Togom.      — Săpaţi-i ăstuia o căsuţă, dar să nu vă omorîţi prea tare. E  doar un ticălos de chinez, nu vreun membru al familiei regale!        L-au rostogolit pe Kim Cheong în groapa mică şi l-au aco  perit cu o lopată de pămînt amestecat cu frunze. Aproape că se   vedea de sub resturile vegetale.  Animalele l-ar fi găsit oricum,   indiferent de adîncimea la care l-ar fi îngropat şi cît pămînt ar    fţ turnat deasupra. Au plecat din tabără într-un şir lung, tăcut.  Distruseseră aproape toate urmele trecerii lor  pe  acolo. Parcă  nimeni n-ar fi fost vreodată  acolo; doar cîteva ramuri rupte şi  plante strivite, în locul cărora vor apărea curînd altele.    După ce şi ultimul om a dispărut în liniştea învăluitoare,  semiobscură, pe locul fostei tabere se aşternu o tăcere absolută.  Nimic nu se clintea Peste cîteva minute urmau să vină anima lele; la început timide, speriate de mirosul stăruitor de om, apoi  din ce în ce mai curajoase - mistreţul, cu pumnalul lui de fil deş,  va scoate la suprafaţă resturile habitării umane. Dar, deo camdată, doar ramurile copacilor  se mişcau. Doar ramurile şi pămîntul de pe mormîntul lui Kim Cheong.

FURIA ÎNGERILOR       Personajele şi întâmplările din acest roman sunt fictive. Fundalul cărţii însă, uneori, este real şi sunt dator tuturor celor care, cu generozitate, m-au ajutat să realizez acest lucru. În câteva cazuri am luat ce am crezut că este necesar pentru o licenţă dramatică. Orice eroare legală sau reală sunt numai ale mele. Exprim adânca mea recunoştinţă pentru a-mi fi împărtăşit experienţa lor de viaţă şi profesională lui F. Lee Bailey, Melvin Belii, Paul Caruso, W. Hundley, L. Mc. Kissack, Louis Nizer, J. Chestack şi Peter Taft. În California, de maxim ajutor mi-a fost onorabilul W. M. Byoue de la Tribunalul Districtual al S.U.A. La New York, îi sunt dator cu mulţumiri deosebite lui Phil Leshin, comisar adjunct la relaţiile cu publicul de la Departamentul de Corecţie al oraşului New York, care m-a acompaniat la Riker’s Island; de asemenea lui Pat Perry, director adjunct la închisoarea Riker’s Island. Supravegherea juridică şi sfaturile lui Barry Dastin s-au dovedit de nepreţuit. Toată aprecierea mea pentru Alice Fisher, care m-a ajutat în investigaţiile pentru această carte. În final, mulţumesc lui Catherine Munro, care m-a ajutat la transcrierea şi dactilografierea manuscrisului.     O eroină fascinantă, de neuitat. JENIFFER- strălucită, frumoasă, o avocată în ascensiune până când intrigile MAFIEI înăbuşesc în ea ura faţă de acest neîndurător duşman şi dragostea încă mai nimicitoare decât ura. O lume periculoasă şi impresionantă. ŢINUTUL NEGRU al crimei organizate şi flash-ul sălilor de judecată, unde procurori ambiţioşi îşi încep ascensiunea către puterea politică. Marele bestseller al lui Sheldon.             Cartea întâi   1   New York 4 septembrie 1969   Vânătorii se apropiau pentru a ucide. Acum două mii de ani, la Roma, lupta asta ar fi fost plasată în Circus Neronis sau Colosseum, unde lei feroce ar fi urmărit vânatul într-o arenă de nisip şi sânge, dornici să-l rupă în bucăţi. Dar ne aflăm în civilizatul secol 20 şi acţiunea se desfăşoară la Curtea Criminală din Manhattan, Camera 16. În locul unui Sutonius se află un grefier, înregistrând evenimentul pentru posteritate; se mai găseau câteva zeci de ziarişti şi vizitatori atraşi de titlurile zilnice din ziare care comentau procesul de omor. Fuseseră nevoiţi să stea la coadă la uşa sălii de la ora şapte dimineaţa pentru a-şi asigura un loc. Vânatul, Michael Moretti, şedea la masa apărării, un bărbat frumos, tăcut, în vârstă de treizeci şi ceva de ani. Era înalt şi suplu, cu o figură brăzdată de linii ce îi dădeau un aer brutal. Avea părul negru, tuns modern, o bărbie proeminentă cu o gropiţă neaşteptată şi ochii de culoarea măslinei. Purta un costum de comanda de culoare albă, o cravată bleu, pantofi negri de piele. Cu excepţia ochilor, care se roteau în toate părţile, Michael Moretti sta nemişcat. Leul care îl ataca era Robert Di Silva, înflăcăratul procuror districtual al New Yorkului. Dacă M. Moretti părea întruchiparea imobilităţii, R. Di Silva era un adevărat perpetuum mobile; trecuse prin viaţă de parcă ar fi întârziat mereu cu cinci minute la o întâlnire. Într-o agitaţie constantă, părea că boxează cu duşmani invizibili. Era mic de statură, bine legat, cu părul tăiat după moda din urmă cu douăzeci de ani. Fusese boxer, în tinereţe şi ucisese un om pe ring; nu regretase niciodată. Cu timpul însă învăţase să fie milos. R. Di Silva era un bărbat pătimaş şi ambiţios, care îşi croise drumul în viaţă fără băni sau relaţii. Avea un personal numeros şi oricare din asistenţii săi principali era capabil să conducă acest caz. Pe măsură ce urcase, se poleise cu aparenţa unui umil slujitor al poporului; dar sub stratul subţire de polei se afla o lepădătură, un om care nu uita şi nu ierta niciodată. Dar Di Silva ştiuse de la început că avea să se îngrijească el însuşi de cazul Moretti.   Numele lui Moretti era întotdeauna pe prima pagină a ziarelor, ginerele lui A. Granelli, capo di capi, şeful celei mai puternice dintre cele cinci Familii mafiote de pe coasta de est. A. Granelli îmbătrânea, iar în lumea interlopă se zvonea că M. Moretti îi va lua locul socrului său. M. Moretti fusese implicat în zeci de crime, dar nici un procuror districtual nu reuşise să dovedească nimic, însuşi Di Silva încercase să adune probe împotriva lui Moretti. Apoi, deodată, Di Silva avu noroc. Camillo Stela, unul din „soldaţii” lui Moretti, fusese prins în momentul în care comitea crima. În schimbul vieţii, a acceptat să „cânte”. A fost cea mai frumoasă muzică pe care a ascultat-o Di Silva vreodată, un cântec care avea să îngenuncheze una din cele mai puternice familii ale Mafiei din est, avea să-l aducă pe Moretti pe scaunul electric şi să-l ridice pe Di Silva pe scaunul guvernatorului din Albany. Şi alţi guvernatori ai statului New York au ajuns la Casa Albă. Di Silva intenţiona să fie următorul. Momentul era propice. Alegerile guvernamentale începeau în anul următor. Unul dintre cei mai puternici oameni politici ai statului îi spusese lui Di Silva: — Cu publicitatea pe care o să o ai în cazul ăsta, ai să fii numit, apoi ales guvernator, Bobby. Înhaţă-l pe Moretti şi eşti candidatul nostru.   R. Di Silva nu-şi asumă nici un risc. Îşi pregăti meticulos cazul împotriva lui M. Moretti. Îşi puse asistenţii la treabă, să adune probe, să lămurească orice detaliu, tăind toate căile legale de scăpare la care putea apela apărătorul lui Moretti. Una câte una, fiecare portiţă fusese închisă. Cheia procesului împotriva lui Michael Moretti era Camillo Stela, iar martorul principal al lui Di Silva era păzit cu străşnicie. Procurorul districtual îşi aducea bine aminte de Abe „Puştiul”. Rebes, martorul guvernului, care a căzut de la etajul şase al hotelului Half Moon din Coney Island, în timp ce îl păzeau şase poliţişti. Robert Di Silva a ales personal paznicii lui Camillo Stela, iar înaintea procesului, în fiecare noapte Stela a fost mutat în secret în locuri diferite. Acum, cu procesul în curs, Stela era ţinut într-o celulă izolată, păzită de patru oameni înarmaţi. Nimeni nu avea voie să se apropie de el, fiindcă dorinţa lui Stela de a depune mărturie stătea în credinţa sa că procurorul districtual Di Silva era capabil să-l apere de răzbunarea lui Michael Moretti. Era dimineaţa celei de-a cincea zi a procesului.   Pentru Jennifer Parker era prima zi a procesului. Stătea la masa acuzării împreună cu alţi cinci noi asistenţi ai procurorului districtual care depuseseră jurământul împreună cu ea în dimineaţa aceea. Jennifer Parker era o fată de douăzeci şi patru de ani, zveltă, cu părul negru, cu pielea palidă, o figură mobilă, inteligentă şi ochi verzi gânditori. Avea un chip mai mult atrăgător decât frumos, un chip pe care citeai mândrie, şi curaj, şi sensibilitate, un chip pe care era greu să-l uiţi. Stătea dreaptă, rigidă, încercând să-şi construiască o platoşă împotriva unor fantome nevăzute ale trecutului. Ziua aceea începuse dezastruos pentru Jennifer Parker. Ceremonia depunerii jurământului la biroul procurorului districtual fusese programată pentru ora opt a.m. Jennifer îşi pregătise cu grijă hainele cu o seară înainte şi pusese ceasul să sune la ora şase pentru a avea timp să se spele pe cap. Ceasul nu a sunat. Jennifer s-a sculat la şapte şi jumătate şi a intrat în panică. I s-a dus un fir de la ciorap când i s-a rupt tocul de la pantof şi a trebuit să-şi schimbe îmbrăcămintea. A trântit uşa minusculului ei apartament exact în momentul în care şi-a adus aminte că a uitat cheile înăuntru. Plănuise să ia un autobuz până la clădirea Curţii Criminale, dar acum a trebuit să alerge să prindă un taxi, pe care nu şi-l putea permite, şi a dat peste un şofer care i-a explicat tot timpul drumului de ce lumea era pe cale de a se sfârşi. Când, în cele din urmă, Jennifer a ajuns, cu răsuflarea tăiată, la Curtea Criminală, era în întârziere cu cincisprezece minute. Se aflau acolo douăzeci şi cinci de avocaţi adunaţi în biroul procurorului districtual, majoritatea lor proaspăt ieşiţi de pe băncile Facultăţii de drept, tineri şi înfocaţi şi emoţionaţi de faptul că vor lucra pentru procurorul districtual al New Yorkului. Încăperea era impresionantă, decorată cu mult gust. Avea un birou cu trei scaune în faţa lui şi un fotoliu confortabil de piele în spate, o masă de şedinţe cu câteva zeci de scaune împrejur şi pe pereţi rafturi pline cu cărţi de legi. De asemenea, pe pereţi atârnau fotografii înrămate cu autografe ale lui J. Edgar Hoover, John Lindsay, Richard Nixon şi Jack Dempsey. Când Jennifer intră grăbită în birou, cerându-şi scuze, Di Silva era în toiul unei cuvântări. Se opri, se întoarse spre Jennifer şi spuse: — Ce dracu crezi că-i aici? Un ceai dansant? — Îmi pare îngrozitor de rău, eu… — Nu-mi pasă cât de rău îţi pare. Să nu mai întârzii niciodată! Ceilalţi se uitară la Jennifer ascunzându-şi cu grijă simpatia. Di Silva se întoarse spre grup şi mârâi: — Ştiu de ce sunteţi cu toţii aici. Vă veţi învârti pe aici suficient ca să învăţaţi câteva şmecherii şi apoi, când o să credeţi voi că sunteţi pregătiţi, veţi pleca pentru a deveni avocaţi pledanţi în procese criminale. Dar s-ar putea să fie unul printre voi — s-ar putea — care să fie destul de bun să-mi ia locul într-o zi. Di Silva făcu semn din cap spre asistentul său: Citeşte-le jurământul. Depuseră jurământul cu vocile stinse. Când terminară, Di Silva spuse: — All right. Sunteţi ofiţeri ai Curţii, Dumnezeu să ne ajute. În acest birou au loc acţiunile cele mai importante, dar nu speraţi prea multe. O să vă îngropaţi mai întâi nasurile în cercetări şi schiţe de documente, citaţii, mandate de arestare — toate lucrurile acelea minunate care vi s-au predat la şcoală. Nu vă veţi ocupa de vreun proces cel puţin un an-doi. Di Silva se opri pentru a-şi aprinde o ţigară. — Conduc acum acuzarea într-un caz. Câţiva dintre voi poate aţi citit despre el. Avea vocea plină de sarcasm. Mi-ar fi de folos şase dintre voi pentru diverse comisioane. Jennifer ridică prima mâna. Di Silva ezită un moment, apoi o alese împreună cu alţi cinci. — Mergeţi la camera 16. La ieşirea din birou li s-au eliberat legitimaţii. Jennifer n-a fost descurajată de atitudinea procurorului districtual. Trebuie să fie dur, se gândea ea. Este un post greu. Şi lucra pentru el acum. Făcea parte din personalul procurorului districtual al New-Yorkului! Anii de muncă interminabilă pe băncile şcolii se sfârşiseră. Profesorii ei predaseră în aşa fel încât legea părea cumva abstractă şi străveche, dar Jennifer reuşise să zărească întotdeauna mai departe, spre Pământul Făgăduinţei: adevărata lege, care trata corect fiinţele omeneşti şi pasiunile lor. Jennifer absolvise a doua din clasa ei şi apăruse în Revista de Drept. Trecuse examenul de avocat pledant din prima încercare, în timp ce o treime din cei care l-au dat împreună cu ea au picat. Simţea că-l înţelege pe Robert Di Silva şi era sigură că ar fi fost capabilă să îndeplinească orice i-ar fi dat de făcut. Jennifer învăţase bine lecţia. Ştia că sunt patru oficii sub Procurorul Districtual — Procese, Apeluri, Escrocherii şi Fraude — şi se întreba la care din ele va fi repartizată. Erau peste două sute de asistenţi de procurori districtuali în New York şi cinci procurori districtuali, câte unul pentru fiecare district. Dar cel mai important, desigur, era Manhattan: Robert Di Silva. Jennifer stătea acum în camera de judecată, la masa acuzării, privindu-l pe Di Silva la treabă, un inchizitor puternic, neobosit. Jennifer aruncă o privire spre acuzat, Michael Moretti. În ciuda celor citite despre el, Jennifer nu se putea împăca cu gândul că Michael Moretti era un criminal. Arată ca o stea de cinema în decorul unui tribunal, gândea Jennifer. Stătea nemişcat, numai ochii lui negri trădând ceva din furtuna interioară. Se mişcau fără încetare, examinând fiecare colţ al sălii ca şi cum ar fi încercat să-şi calculeze şansele de fugă. Nu exista nici o scăpare. Di Silva avusese grijă de asta.   Camillo Stela era pe banca martorilor. Dacă ai fi vrut să îl compari cu un animal, te-ai fi gândit la nevăstuică. Avea o faţă îngustă, cu buze subţiri şi dinţi galbeni. Ochii, mici, se mişcau necontenit în cap şi nu-ţi venea să-l crezi încă înainte de a deschide gura. Robert Di Silva era conştient de impactul martorului său asupra juriului, dar nu mai avea importanţă. Ceea ce conta era ce avea Stela de spus. Avea de povestit istorii de groază, care nu mai fuseseră niciodată spuse şi care sunau perfect adevărat. Procurorul districtual se îndreptă spre banca martorului, unde Camillo Stela depusese jurământul. — Domnule Stela, aş vrea ca juriul să ştie că sunteţi un martor potrivnic şi că, pentru a depune mărturie, Statul a fost de acord să vă dea voie să fiţi judecat pentru învinuirea mai mică de vătămare involuntară de persoană, în procesul de omor în care sunteţi implicat. Este adevărat? — Da, domnule. Mâna dreaptă i se crispa. — Domnule Stela, îl cunoaşteţi pe acuzat, Michael Moretti? — Da, domnule. Evita să privească spre masa acuzatului, unde stătea Michael Moretti. — Care era natura relaţiilor dintre dumneavoastră? — Am lucrat pentru Mike. — De cât timp îl cunoaşteţi pe Michael Moretti? — De aproape zece ani. Acum i se încorda gâtul. — Vreţi să spuneţi că eraţi apropiat acuzatului? — Obiectez. Thomas Colfax se ridică în picioare. Avocatul lui Moretti era un bărbat înalt, cu părul argintiu, cam de şaizeci de ani, un „consigliere” al Sindicatului şi unul dintre cei mai vicleni avocaţi din barou. — Procurorul districtual încercă să îndrume martorul. Judecătorul Lawrence Waldman spuse: — Se admite. — Voi reformula integrarea. Ce anume lucraţi pentru domnul Moretti? — Eram un fel de gorilă. — Vreţi să fiţi mai explicit? — Da. Dacă apărea o problemă — cum ar fi dacă cineva călca strâmb — Mike îmi spunea să îndrept problema. — Cum făceaţi asta? — Ştiţi… muşchii. — Puteţi da juriului un exemplu? Thomas Colfax era în picioare. — Obiectez, domnule preşedinte. Acest fel de a întreba este imaterial. — Nu se admite. Martorul poate răspunde. — Ei bine, Mike e-n împrumuturi cu camătă, da? Acum câţiva ani, Jimmy Serrano a întârziat cu plata, aşa că Mike m-a trimis să-i dau o lecţie lui Jimmy. — În ce a constat această lecţie? — I-am rupt picioarele. Vedeţi, explică Stela cu sinceritate, dacă îl laşi pe unul să scape, o să încerce toţi. Cu coada ochilor, Robert Di Silva putea vedea reacţia de stupoare pe faţa juraţilor. — În ce alte afaceri a mai fost implicat Michael Moretti pe lângă împrumuturile de bani? — Isuse! O grămadă. — Aş vrea să ni le spuneţi, domnule Stela. — Da. Cum ar fi pe cheu. Mike are un aranjament cu sindicatele. Ca şi-n industria ţoalelor. Mike e-n jocuri de noroc, tonomate, colectarea gunoaielor, textile. Cam astea. — Domnule Stela, Michael Moretti este acuzat de uciderea lui Eddie şi Albert Ramos. I-aţi cunoscut? — Oh, sigur. — Eraţi de faţă când au fost ucişi? — Daa. Părea că întregul corp i se crispează. — Cine i-a ucis de fapt? — Mike. Pentru o secundă ochii săi se întâlniră cu ai lui Michael Moretti şi Stela se uită repede în altă parte. — Michael Moretti? — Exact. — De ce voia acuzatul ca fraţii Ramos să fie ucişi? — Ştiţi, Eddie şi Al aveau grijă de pariuri… — Este vorba de o operaţiune de pariuri clandestine? — Daa. Mike a aflat că ei trişa. Trebuia să le dea o lecţie, că erau băieţii lui, ştiţi? Gândea că… — Obiectez! — Se admite. Martorul să rămână la fapte. — Faptele este că Mike mi-a spus să invit băieţii… — Eddie şi Albert Ramos? — Daa. La o mică petrecere la „Pelican”. E un club particular pe plajă. Braţul începu din nou să i se crispeze, iar Stela, conştient deodată de asta, îl apucă cu cealaltă mână. Jennifer Parker se întoarse să se uite la Michael Moretti. Privea impasibil, cu faţa şi corpul imobile. — Ce s-a întâmplat apoi, domnule Stela? — I-am luat pe Eddie şi Al şi i-am dus cu maşina în parcare. Mike era acolo şi aştepta. Când băieţii s-a dat jos din maşină, eu m-am dat la o parte şi Mike a început să tragă. — I-aţi văzut pe fraţii Ramos căzând la pământ? — Da, domnule. — Şi erau morţi? — I-a îngropat ca şi cum era morţi. Se auzi un murmur în sală. Di Silva aşteptă până se făcu linişte. — Domnule Stela, sunteţi conştient că mărturia depusă este autoincriminatorie? — Da, domnule. — Şi că sunteţi sub jurământ, iar viaţa unui om este în joc? — Da, domnule. — Aţi fost martor când acuzatul, Michael Moretti, a împuşcat cu sânge rece doi bărbaţi fiindcă nu i-au dat nişte bani? — Obiectez! îndrumă martorul. — Se admite. Procurorul districtual Di Silva se uită la feţele juraţilor şi ce văzu acolo îi spuse că a câştigat procesul. Se întoarse spre Camillo Stela. — Domnule Stela, ştiu că v-a trebuit foarte mult curaj pentru a veni în această sală spre a depune mărturie. În numele oamenilor acestui stat, vreau să vă mulţumesc. Di Silva se întoarse spre Thomas Colfax. — Martorul dumneavoastră. Thomas Colfax se ridică cu graţie în picioare. — Mulţumesc, domnule Di Silva. Aruncă o privire la ceasul de pe perete, apoi se întoarse spre juriu. Dacă se poate, domnule preşedinte, este aproape ora douăsprezece. Aş prefera ca examinarea mea să nu fie întreruptă. Se poate să rog curtea să ia pauza de masă acum şi eu să interoghez după-amiază? — Foarte bine. Judecătorul Lawrence Waldman bătu cu ciocănelul în masă. Pauză până la ora două. Toată lumea se sculă în picioare, în timp ce judecătorul se ridică şi ieşi prin uşa laterală spre cabinetul său. Juraţii începură să iasă şi ei. Patru poliţişti înarmaţi îl înconjurară pe Camillo Stela şi îl escortară printr-o uşă din fundul sălii de judecată ce ducea la camera martorului. Imediat, Di Silva fu înconjurat de reporteri. — Ne daţi o declaraţie? — Cum credeţi că a decurs procesul până acum, domnule procuror districtual? — Cum aveţi de gând să-l protejaţi pe Stela după ce se va termina? În mod obişnuit, Robert Di Silva n-ar fi admis un asemenea amestec în sala de judecată, dar acum, cu ambiţiile sale politice, avea nevoie să aibă presa de partea lui, aşa că se abătu de la atitudinea obişnuită şi se purtă politicos cu ei. Jennifer Parker stătea acolo, privindu-l pe procurorul districtual cum parează întrebările reporterilor. — Veţi obţine o condamnare? — Nu sunt ghicitor, îl auzi Jennifer pe Di Silva spunând cu modestie. De aceea avem juri, doamne şi domni. Ei vor decide dacă domnul Moretti este inocent sau vinovat. Jennifer îl privi pe Michael Moretti ridicându-se în picioare. Făcea impresia că este calm şi relaxat. Părea să-i vină foarte greu să creadă că e vinovat de toate lucrurile acelea teribile de care era acuzat. Dacă ar fi să-l aleg pe vinovat, gândea Jennifer, l-aş alege pe Stela, Crispatul.   Reporterii s-au mutat de lângă Di Silva, care stătea de vorbă acum cu membrii personalului său. Jennifer ar fi dat orice ca să audă ce vorbeau. Jennifer văzu cum un bărbat îi spune ceva lui Di Silva, se desprinde din grupul procurorului districtual şi se grăbeşte spre ea. Avea în mână un plic mare. — Domnişoara Parker? Jennifer îi privi surprinsă. — Da. — Şeful vrea să-i daţi asta lui Stela. Spuneţi-i să-şi împrospăteze memoria cu datele astea. Colfax va încerca să-i distrugă mărturia şi şeful vrea să fie sigur că Stela n-o să se prostească. Îi întinse plicul lui Jennifer şi ea se uită spre Di Silva. Şi-a amintit numele meu, gândi ea, este de bun augur. — Ar fi bine să vă grăbiţi. P.D. nu crede că Stela e prea rapid la învăţat. — Da, domnule. Jennifer plecă repede. Se îndreptă spre uşa prin care îl văzuse pe Stela ieşind. Un poliţist înarmat îi bloca repede calea. — Pot să vă ajut cu ceva, domnişoară? — Biroul procurorului districtual, spuse Jennifer crispată. Îşi scoase legitimaţia şi o arătă. Trebuie să-i dau un plic domnului Stela de la domnul Di Silva. Gardianul examină cu atenţie legitimaţia, apoi deschise uşa şi Jennifer se trezi în camera martorului. Era o cameră mică, în care se găseau un birou vechi, o canapea uzată şi scaune de lemn. Stela stătea pe unul din ele. Mâna i se contracta violent. În cameră se aflau patru poliţişti înarmaţi. Când Jennifer intră, unul din gardieni spuse: — Hei! Nimeni n-are voie aici. — E okay, Al. Biroul P.D., spuse gardianul de afară. Jennifer îi întinse plicul lui Stela. — Domnul Di Silva vrea să vă împrospătaţi memoria cu datele acestea. Stela clipi privind-o, nereuşind să-şi stăpânească contracţiile.     2   În timp ce Jennifer se îndrepta spre ieşirea clădirii Curţii Criminale pentru a-şi lua masa de prânz, trecu pe lângă uşa deschisă a unei săli de judecată pustii. Nu putu rezista să nu intre un moment. Erau cincisprezece rânduri de bănci pentru spectatori, în faţa tribunei înalte a judecătorului se găseau două mese lungi, cea din stânga însemnată Reclamant, iar cea din dreapta Acuzat. Boxa juraţilor avea două rânduri de câte opt scaune. E o sală de judecată obişnuită, gândea Jennifer, simplă — chiar urâtă — dar este inima libertăţii. Această cameră şi toate celelalte asemenea reprezintă diferenţa dintre civilizaţie şi sălbăticie. Dreptul la un proces cu juraţi caracterizează o naţiune liberă. Jennifer se gândi la toate ţările din lume care nu aveau această cameră mică, ţări în care cetăţenii erau luaţi din paturile lor în mijlocul nopţii, torturaţi şi ucişi de duşmani necunoscuţi, pentru cauze nedivulgate: Iran, Uganda, Argentina, Peru, Brazilia… lista era uriaşă. Dacă sălile de judecată americane vor fi private vreodată de puterea lor, gândea Jennifer, dacă cetăţenilor li se va nega vreodată dreptul la un proces cu juraţi, atunci America va înceta să mai existe ca naţiune liberă. Acum făcea şi ea parte din sistem şi, stând acolo, încerca un puternic sentiment de mândrie. Va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a onora conceptul, pentru a ajuta la păstrarea lui. Din capătul îndepărtat al holului se auzi un murmur îndepărtat, care se amplifica din ce în ce, pentru a deveni infernal. Începură să sune sonerii de alarmă. Jennifer auzi zgomot de paşi fugind pe coridor şi văzu poliţişti cu armele în mână alergând spre intrarea principală a tribunalului. Primul lucru care îi veni în mintea lui Jennifer fu că Michael Moretti a reuşit cumva să treacă de bariera de gardieni şi să scape. Se grăbi pe coridor. Era demenţă curată. Oamenii alergau nebuneşte, strigând ordine peste zgomotul soneriilor. Gărzi înarmate se aşezară la ieşiri. Reporterii care se aflau la telefon pentru a-şi transmite articolele se grăbiră spre coridor ca să vadă ce se întâmplă. Departe, în capătul holului, Jennifer îl văzu pe procurorul districtual Robert Di Silva dând ordine câtorva poliţişti. Avea faţa lividă. Dumnezeule! O să facă un infarct! Îşi făcu loc prin mulţime şi se duse spre el, gândind că poate i-ar fi cumva de ajutor. În timp ce se apropia, unul din poliţiştii care îl păzea pe Stela o văzu pe Jennifer. Ridică mâna şi arătă spre ea. Jennifer Parker se văzu atunci înşfăcată, încătuşată şi pusă sub stare de arest. În camera judecătorului Lawrence Waldman erau patru persoane: judecătorul Waldman, procurorul districtual Robert Di Silva, Thomas Colfax şi Jennifer. — Aveţi dreptul să aveţi un avocat înainte de a face orice declaraţie, o informă judecătorul Waldman pe Jennifer, şi aveţi dreptul să nu vorbiţi. Dacă… — N-am nevoie de nici un avocat, domnule preşedinte! Pot să explic ce s-a întâmplat. Robert Di Silva se aplecă atât de mult spre Jennifer, încât putea vedea cum îi pulsează o venă la tâmplă. — Cine te-a plătit să-i dai pachetul ăsta lui Camillo Stela? — Plătit? Nimeni nu m-a plătit! Vocea lui Jennifer era plină de indignare. Di Silva ridică un plic de pe biroul judecătorului Waldman. — Nimeni nu te-a plătit? Ai intrat pur şi simplu la martorul meu şi i-ai dat asta? Scutură plicul şi trupul unui canar galben căzu pe masă. Avea gâtul rupt. Jennifer se uită la el îngrozită. — Eu… unul din oamenii dumneavoastră… mi l-a dat… — Care dintre ei? — Nu… nu ştiu. — Dar ştii că era unul din oamenii mei. Vocea era neîncrezătoare. — Da. L-am văzut vorbind cu dumneavoastră, apoi a venit la mine, mi-a întins plicul şi mi-a spus că dumneavoastră vreţi ca eu să i-l duc lui Stela. A… a ştiut chiar şi cum mă cheamă. — Bineînţeles că ştia. Cât te-au plătit? E un coşmar, gândi Jennifer. O să mă trezesc imediat şi va fi şase dimineaţa şi o să mă îmbrac şi mă voi duce să depun jurământul. — Cât? Furia din vocea lui o ridică pe Jennifer în picioare. — Mă acuzaţi de…? — Să te acuz! Robert Di Silva îşi strânse pumnii. Lady, nici n-am început încă. Când o să ieşi din închisoare vei fi prea bătrână ca să poţi cheltui banii. — Nu este nici un ban la mijloc. Jennifer se uită la el sfidător. Thomas Colfax stătea în spate, ascultând liniştit conversaţia. O întrerupse acum pentru a spune: — Scuzaţi-mă, domnule preşedinte, dar mi-e teamă că aşa nu ajungem la nici un rezultat. — De acord, răspunse judecătorul Waldman. Se întoarse spre procurorul districtual: — Cum stai, Bobby? Mai vrea Stela să fie supus interogatoriului avocatului apărării? — Interogatoriu? E ca un coş de gunoi! E speriat de şi-a pierdut minţile. Nu mai poate veni la bară. Thomas Colfax spuse blând: — Dacă nu-mi pot susţine interogatoriul asupra martorului principal al acuzării, domnule preşedinte, va trebui să cer aplicarea procedurii unui proces incomplet. Toată lumea din cameră ştia ce înseamnă asta: Michael Moretti va pleca liber din sala de judecată. Judecătorul Waldman se uită la procurorul districtual. — I-aţi spus martorului dumneavoastră că poate fi acuzat de nesupunere? — Da. Stela este mai speriat de ei decât de noi. Se întoarse pentru a arunca o privire veninoasă spre Jennifer. Nu mai are încredere că-l putem proteja. Judecătorul Waldman spuse rar: — Atunci, mi-e teamă că această curte n-are altă alternativă decât să satisfacă cererea apărării şi să declare procesul incomplet. Robert Di Silva stătea acolo şi asculta cum cazul său este desfiinţat. Fără Stela nu mai avea nici un caz. Michael Moretti nu mai putea fi acuzat de nimic acum, dar Jennifer Parker putea. Avea de gând să o facă să plătească pentru ce îi făcuse. — Voi da instrucţiuni ca acuzatul să fie eliberat şi juriul dizolvat, spuse judecătorul Waldman. — Mulţumesc, domnule preşedinte. Nu se vedea nici un semn de triumf pe faţa lui Thomas Colfax. — Dacă nu mai este nimic… începu judecătorul Waldman. — Mai este ceva! Robert Di Silva se întoarse spre Jennifer Parker. Vreau să fie reţinută pentru obstrucţia justiţiei, pentru influenţarea martorului într-un caz important, pentru conspiraţie, pentru… Era incoerent de furie. De necaz, Jennifer îşi regăsi vocea: — Nu puteţi dovedi nici una din acuzaţiile astea, pentru că nu sunt adevărate. Eu… poate sunt vinovată că am fost proastă, dar asta-i tot, e singurul lucru de care aş putea fi învinuită. Nu m-a mituit nimeni. Credeam că dau un pachet din partea dumneavoastră. Judecătorul Waldman se uită la Jennifer şi spuse: — Indiferent de motive, consecinţele au fost extrem de neplăcute. Voi cere Comisiei de Apel să înceapă o investigaţie şi, dacă se consideră că circumstanţele o cer, să înceapă procedura de scoatere din baroul avocaţilor. Jennifer simţi deodată că leşină. — Domnule preşedinte, eu… — Asta-i tot pentru moment, domnişoară Parker. Jennifer rămase neclintită o clipă, uitându-se la feţele lor ostile. Nu mai avea nimic de spus. Canarul galben de pe masă spusese tot.     3   Nu se putea spune doar că Jennifer Parker a fost menţionată în ştirile de seară — ea a fost ştirile de seară. Povestea ei cu canarul galben dat martorului lui Di Silva era irezistibilă. Fiecare canal de televiziune a arătat-o pe Jennifer părăsind camera judecătorului Waldman, luptându-se să iasă din tribunal, înconjurată de presă şi public. Lui Jennifer nu-i venea să creadă văzând publicitatea oribilă care i se făcea. O pistonau din toate părţile: reporteri de televiziune, reporteri radio şi ziarişti. Voia cu disperare să fugă de lângă ei, dar n-o lăsa mândria ei. — Cine v-a dat canarul galben, Miss Parker? — L-aţi întâlnit vreodată pe Michael Moretti? — Ştiaţi că Di Silva plănuia să se folosească de acest caz pentru a ajunge guvernator? — Procurorul districtual spune că intenţionează să vă scoată din barou. Aveţi de gând să luptaţi împotriva lui? La fiecare întrebare Jennifer răspundea cu buzele strânse: — Fără comentarii. În ştirile de seară, CBS a numit-o „Wrong-Way Parker”, fata care a apucat-o într-o direcţie greşită. Un reporter de la ABC i-a spus „Canarul Galben”. La NBC, un comentator sportiv a comparat-o cu Roy Riegels, jucătorul de fotbal care a fugit cu mingea spre propriile buturi. În Tony’s Place, un restaurant al lui Michael Moretti, avea loc o petrecere. Erau câteva zeci de oameni în sală, bând şi râzând. Michael Moretti stătea singur la bar, într-o oază de linişte, privind-o pe Jennifer Parker la televizor. Ridică paharul în semn de salut spre ea şi bău. Avocaţii discutau peste tot episodul Jennifer Parker. Jumătate dintre ei credeau că a fost mituită de Mafia, iar cealaltă jumătate că a fost o naivă inocentă. Dar indiferent ce credeau, cu toţii erau de acord într-o privinţă: scurta carieră de avocat a lui Jennifer Parker se terminase. Durase exact patru ore.   S-a născut în Kelso, Washington, un orăşel cu case de lemn fondat în 1847 de un inginer topograf scoţian care l-a numit aşa după oraşul său natal. Tatăl lui Jennifer fusese avocat, lucrând mai întâi pentru companiile de prelucrare a lemnului care dominau oraşul, iar mai târziu pentru muncitorii de la fabricile de cherestea. Primele amintiri din copilăria lui Jennifer erau numai bucurii. Statul Washington era ca o ţară din poveşti pentru un copil, cu munţi măreţi, gheţari şi parcuri naturale. Se schia, se mergea în canoe şi, când s-a făcut mai mare, făcea alpinism pe gheţari şi excursii în locuri cu nume minunate: Ohanapecosh şi Niscually, şi Lake Cle Elum, şi Chenuis Falls, şi Horse Heaven, şi Yakima Valley. Jennifer a învăţat de la tatăl său să schieze la Timberline şi să urce pe munte pe Mount Rainier. Tatăl ei avea întotdeauna timp pentru ea, în timp ce mama, frumoasă şi fără odihnă, era misterios de ocupată şi rareori acasă. Jennifer îşi adora tatăl. Abner Parker avea în vine un amestec de sânge englez, irlandez şi scoţian. Avea o talie mijlocie, păr negru şi ochi albastru-verzui. Era un tip milos, cu un simţ înnăscut pentru justiţie. Nu îl interesau banii, ci oamenii. Stătea ore întregi de vorbă cu Jennifer, povestindu-i despre cazurile lui şi despre problemele oamenilor care intrau în biroul său micuţ şi nepretenţios, iar Jennifer nu şi-a dat seama decât mulţi ani mai târziu că vorbea cu ea fiindcă nu avea pe nimeni altcineva căruia să-i împărtăşească gândurile. După orele de şcoală, Jennifer alerga la tribunal să-l vadă pe tata la lucru. Dacă nu erau procese în curs, stătea prin biroul lui, ascultându-l vorbind cu clienţii despre cazurile lor. N-au vorbit niciodată dacă să urmeze sau nu Facultatea de Drept; era de la sine înţeles. Când Jennifer avea cincisprezece ani, începuse să-şi petreacă verile muncind pentru tatăl ei. La vârsta când celelalte fete se întâlneau cu băieţi şi se îndrăgosteau, Jennifer era absorbită de procese şi testamente. Băieţii o curtau, dar ieşea rar. Când tatăl său o întreba de ce, îi răspundea: „Toţi sunt aşa de tineri, papa.” Ştia că într-o zi se va mărita cu un avocat ca tata. Când Jennifer împlini şaisprezece ani, mama ei a plecat de acasă cu băiatul de optsprezece ani al vecinului de vizavi, iar tatăl lui Jennifer „a murit” în tăcere. Au trecut şapte ani până ce inima lui a încetat să bată, dar murise din momentul în care aflase vestea despre soţia sa. Tot oraşul aflase şi toţi erau plini de înţelegere, ceea ce, bineînţeles, înrăutăţea lucrurile, fiindcă Abner Parker era un om mândru. Atunci a început să bea. Jennifer a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-i alina durerea, dar n-a rezolvat nimic şi nimic n-a mai fost la fel de atunci. Anul următor, când a venit timpul să urmeze liceul, Jennifer s-a gândit să stea acasă, dar el nici n-a vrut să audă. — Vom fi parteneri, Jennie, i-a spus el. Grăbeşte-te să termini facultatea. După absolvirea liceului s-a înscris la Universitatea Washington din Seattle pentru a studia Dreptul. În primul an de şcoală, în timp ce colegii ei se chinuiau într-un hăţiş impenetrabil de contracte, prejudicii, proprietăţi, proceduri civile şi drept roman, Jennifer se simţea de parcă ar fi fost acasă. S-a mutat la căminul universităţii şi a obţinut o slujbă la Biblioteca de drept. Jennifer s-a îndrăgostit de Seattle. Duminica, împreună cu un student indian, Ammini Williams şi o irlandeză, Josephine Collins, se plimbau cu barca pe Green Lake, în centrul oraşului, sau asistau la cursele de pe Lake Washington. În Seattle se aflau multe cluburi de jazz, iar favoritul lui Jennifer era Peter’s Poop Deck, unde aveau lăzi în loc de mese. După-amiezele, Jennifer, Ammini şi Josephine se întâlneau la Hasty Tasty, o cârciumioară unde se făceau cei mai buni cartofi prăjiţi din lume. Doi băieţi o curtau pe Jennifer: un student la medicină, tânăr şi seducător, pe nume Noah Larkin, şi un student la Drept, Ben Munro. Din când în când, Jennifer ieşea cu ei, dar era mult prea ocupată pentru a se gândi la ceva mai serios. Iernile erau aspre şi umede şi părea că plouă tot timpul. Jennifer purta o jachetă de pled veche, albastru-verzuie, care reţinea picăturile de ploaie în lâna ei ponosită şi îi făcea ochii să strălucească precum smaraldele. Mergea prin ploaie, pierdută în gândurile ei, fără să-şi dea seama vreodată că toţi cei pe lângă care trecea întorceau capul. Primăvara, fetele apăreau în rochiile lor subţiri de bumbac. Băieţii se adunau pe iarba din parcul universităţii şi priveau fetele trecând, dar Jennifer avea ceva care îi făcea să se simtă neaşteptat de timizi. Ceva aparte, greu de definit pentru ei, un sentiment că fata a ajuns deja la ceva pe care ei îl caută încă. În fiecare vară Jennifer se ducea acasă să-şi vadă tatăl. Se schimbase însă atât de mult. Nu era niciodată beat, dar niciodată treaz. Se retrăsese într-o fortăreaţă unde nu-l mai putea atinge nimic. A murit când Jennifer era în ultimul an de facultate. Oraşul îl ţinea minte, aşa că au venit aproape o sută de oameni la funeralii, oameni pe care îi ajutase şi cu care se împrietenise de-a lungul anilor. Jennifer a suferit în tăcere. A pierdut mai mult decât un tată. A pierdut un profesor şi un mentor. După înmormântare, Jennifer s-a întors la Seattle pentru a termina şcoala. Tata îi lăsase mai puţin de-o mie de dolari şi trebuia să se hotărască ce va face în viată. Ştia că nu se poate întoarce în Kelso pentru a practica avocatura; fiindcă acolo va fi întotdeauna fetiţa a cărei mamă a fugit cu un adolescent. Datorită mediei mari pe care o avea, Jennifer a primit câteva oferte la firme importante din ţară. Warren Oakes, profesorul său de drept penal, i-a spus: — Asta-i un lucru foarte bun, domnişoară. Este foarte greu pentru o femeie să intre într-o firmă bună de avocatură. Dilema lui Jennifer era că nu mai avea o casă sau rădăcini undeva. Nu era sigură unde ar vrea să trăiască. Puţin timp după terminarea studiilor, problema s-a rezolvat. Profesorul Oakes a chemat-o să stea de vorbă după cursuri. — Am o scrisoare de la biroul procurorului districtual din Manhattan, care îmi cere să-i recomand pe cel mai bun absolvent al meu. Te interesează? New York! — Da, domnule. Jennifer a fost aşa de uimită, încât răspunsul a ţâşnit imediat. A zburat la New York pentru a da examenul de avocat pledant şi s-a întors apoi la Kelso pentru a închide biroul părintesc. A fost o experienţă dulce-amăruie, plină de amintiri, fiindcă lui Jennifer i se părea că în biroul acela a crescut. Şi-a luat o slujbă de bibliotecară până avea să afle dacă a trecut examenul de la New York. — E unul din cele mai grele din ţară, a avertizat-o profesorul Oakes. Dar Jennifer ştia. A primit răspunsul că a luat examenul şi o ofertă de la biroul procurorului districtual în aceeaşi zi. O săptămână mai târziu, Jennifer era în drum spre est. Şi-a găsit un apartament micuţ în josul lui Third Avenue, cu o imitaţie de cămin, la al patrulea etaj al unei clădiri cu scări foarte abrupte. Exerciţiul o să mă menţină în formă, îşi spuse Jennifer. Nu erau munţi de urcat în Manhattan. Apartamentul consta dintr-o sufragerie cu o canapea care se transforma în pat şi o baie minusculă cu o fereastră pe care cineva, cu mult timp în urmă, o dăduse cu vopsea neagră şi o bătuse în cuie. Mobila arăta de parcă ar fi fost donată de Armata Salvării. Oh, ei bine, n-am să locuiesc mult timp aici, gândea Jennifer. E numai temporar, până voi fi recunoscută ca avocat.   *   *   *   Acesta a fost visul. Realitatea era că se afla la New York de mai puţin de şaptezeci şi două de ore, fusese dată afară din personalul procurorului districtual şi cu perspectiva scoaterii din barou. Jennifer renunţă să mai citească ziarele şi revistele şi încetă să se mai uite la televizor, fiindcă oriunde se întorcea se vedea pe sine însăşi. Simţea că oamenii se zgâiesc la ea pe stradă, în autobuz şi în magazine. Începu să se ascundă în micuţul ei apartament, refuzând să răspundă la telefon sau la soneria de la uşă. Se gândi să-şi facă bagajele şi să se întoarcă la Washington. Se gândi să-şi caute o slujbă în alt domeniu. Se gândi să se sinucidă. Petrecu multe ore compunând scrisori către procurorul districtual Robert Di Silva. Jumătate din ele erau acuzaţii caustice pentru lipsa lui de înţelegere. Cealaltă jumătate erau scuze abjecte, cu rugămintea de a i se mai da o şansă. Nici una n-a fost trimisă vreodată. Pentru prima oară în viaţă Jennifer era copleşită de un sentiment de disperare. Nu avea prieteni la New York, nimeni cu care să vorbească. Stătea încuiată în apartament toată ziua, iar noaptea târziu ieşea să se plimbe pe străzile pustii ale oraşului. Abandonaţii care populează noaptea străzile n-o acostau niciodată. Probabil că vedeau propria lor singurătate şi disperare reflectate în ochii ei. Iar şi iar, în timp ce mergea, Jennifer refăcea în minte scena din sala de judecată, schimbând întotdeauna finalul. „Un bărbat se desprinse din grupul lui Di Silva şi se grăbi spre ea. Avea în mână un plic mare. Domnişoara Parker? Da. Şeful vrea să-i daţi asta lui Stela. Jennifer se uită la el cu răceală. Arătaţi-mi legitimaţia dumneavoastră vă rog. Bărbatul intră în panică şi o luă la fugă.”   „Un bărbat se desprinse din grupul lui Di Silva şi se grăbi spre ea. Avea în mână un plic mare. Domnişoara Parker? Da. Şeful vrea să-i daţi asta lui Stela. Îi dădu plicul. Jennifer deschise plicul şi văzu canarul mort dinăuntru. Din acest moment eşti sub stare de arest.”   „Un bărbat se desprinse din grupul lui Di Silva şi se grăbi spre ea. Avea în mână un plic mare. Trecu pe lângă ea spre un alt asistent al procurorului districtual şi îi întinse plicul. Şeful vrea să-i daţi asta lui Stela.”   Putea să re-scrie scena de câte ori ar fi vrut, dar nimic nu se schimba. O greşeală prostească o distrusese. Şi totuşi… cine zicea că este distrusă? Presa? Di Silva? Nu mai auzise nimic despre scoaterea ei din barou şi până atunci era încă avocat. Sunt firme care mi-au făcut oferte, îşi spuse Jennifer. Plină de speranţă, Jennifer scoase lista firmelor cu care vorbise şi începu să dea telefoane. Nici unul din cei cu care a cerut să vorbească nu era acolo şi nici nu i s-a telefonat mai târziu, cu toate că a avut grijă să lase numărul tuturor. I-au trebuit patru zile ca să-şi dea seama că era un paria în profesia ei. Vâlva din jurul cazului se domolise, dar toată lumea îşi mai amintea încă. Jennifer continuă să telefoneze la posibili patroni, trecând alternativ prin stări de disperare, indignare, frustrare şi iar disperare. Se întreba ce va face tot restul vieţii şi de fiecare dată ajungea la aceeaşi concluzie:. Ceea ce vrea ea să facă, singurul lucru care o interesează este să practice avocatura. Este avocat şi, pentru numele lui Dumnezeu, până o vor opri, va găsi o cale să-şi practice profesia. Începu să facă turul birourilor de avocatură. Intra neanunţată, îşi spunea numele secretarei şi cerea să fie primită de şeful personalului. Din când în când era primită, dar atunci Jennifer avea sentimentul că numai din curiozitate. Era o ciudăţenie şi voiau să vadă cum arată în persoană. De cele mai multe ori i se spunea pur şi simplu că nu sunt locuri. După şase săptămâni, banii începuseră să se termine. S-ar fi mutat într-un apartament mai ieftin, dar nu existau apartamente mai ieftine. Începu să sară peste micul dejun şi masa de prânz şi să mănânce de seară la una din dughenele acelea cu mâncare proastă, dar cu preţuri bune. A descoperit Steak-and-Brew şi Roast-and-Brew, unde pentru o sumă modestă căpăta un fel de mâncare, salată cât putea să mănânce şi bere… cât cuprinde. Jennifer ura berea, dar îi umplea stomacul. După ce termină lista cu firmele mari, se înarmă cu una cu firme mai mici şi începu să sune, dar reputaţia sa era notorie, cunoscută deci până şi aici. A primit o grămadă de propuneri de la bărbaţi interesanţi, dar nici o ofertă de slujbă. Începuse să dispere. All right, gândi ea cu dispreţ, dacă nimeni nu vrea să mă angajeze, o să-mi deschid propriul birou. Problema era că asta cerea bani. Zece mii de dolari cel puţin. Pentru chirie, telefon, secretară, cărţi de legi, birou, scaune, hârtii cu antet… nu-şi putea permite nici măcar timbrele. Jennifer contase pe salariul ei de la procurorul districtual, dar acesta, bineînţeles, se dusese pe apa sâmbetei. Nu, n-avea cum să-şi deschid propriul birou, indiferent cât de mic. Trebuia să găsească pe cineva cu care să împartă biroul. Jennifer cumpără The New York Times şi începu să caute prin ofertele de la mica publicitate. Abia pe la sfârşit dădu peste un mic anunţ care scria: Ofertă / Prof. băr. împ. of. cu / 2 prof. băr. Chir. rez. Ultimele două cuvinte o atrăgeau enorm pe Jennifer. Nu era bărbat, dar sexul ei nu conta. Rupse anunţul şi luă metroul până la adresa respectivă. Era o clădire veche pe Broadway. Biroul se afla la etajul zece, iar pe uşă scria: KENNETH BAILEY Investigaţii Dedesubt: Rockefeller Collection Agency Jennifer inspiră adânc, deschise uşa şi intră. Se găsea în mijlocul unui birou mic, fără geamuri. În cameră erau trei birouri ponosite, dintre care două ocupate. La unul din birouri şedea un bărbat între două vârste, chel, îmbrăcat modest. Lucra la nişte hârtii. Lângă peretele opus, la alt birou, stătea un bărbat în jur de treizeci de ani. Avea părul roşu-cărămiziu şi ochi albaştri. Avea pielea palidă şi pistruiată. Era îmbrăcat în pantaloni strânşi pe pulpe, o cămaşă fără guler şi saboţi albi de lemn, fără ciorapi. Vorbea la telefon. — Nu fiţi îngrijorată, doamnă Desser, doi dintre cei mai buni oameni ai mei lucrează la cazul dumneavoastră. Vom avea veşti despre soţul dumneavoastră dintr-un moment în altul. Mi-e teamă că trebuie să vă mai cer bani pentru cheltuieli… Nu, nu vă osteniţi să-i puneţi la poştă. Poşta e îngrozitoare. În după-amiaza asta voi fi prin vecinătatea dumneavoastră. Am să mă opresc la dumneavoastră să-i iau. Puse receptorul la loc, ridică privirea şi o văzu pe Jennifer. Se ridică în picioare, zâmbi şi întinse o mână puternică. — Eu sunt Kenneth Bailey. Ce pot face pentru dumneavoastră? Jennifer se uită în jur la camera mică, lipsită de aer şi spuse nesigură: — Am… am venit în legătură cu anunţul. — Oh! în ochi i se citea surpriza. Bărbatul chel se uita fix la Jennifer. — El este Otto Wenzel. El este Rockefeller Collection Agency. Jennifer dădu din cap. — Hello. Se întoarse spre Kenneth Bailey. Şi dumneata eşti Investigaţii? — Exact. Care-i bişniţa ta? — Care-i…? Apoi, dându-şi seama: Sunt avocat. Kenneth Bailey o studie sceptic. — Şi vrei să deschizi un birou aici? — Poate o să mai caut. Nu sunt sigură… — Chiria va fi numai de nouăzeci de dolari pe lună. — Aş putea să cumpăr clădirea asta cu nouăzeci de dolari pe lună, răspunse Jennifer. Se întoarse să plece. — Hei, stai puţin. Jennifer se opri. Kenneth Bailey îşi plimbă mâna peste faţă. — Am să fac un târg. Şaizeci. Când vor începe să-ţi meargă afacerile, o să discutăm despre mărire. Asta da afacere. Jennifer ştia că n-o să găsească niciodată vreun loc pentru suma asta. Pe de altă parte, nu vedea cum ar putea atrage clienţii în vizuina asta. Mai era un lucru pe care trebuia să-l ia în calcul. Nu avea cei şaizeci de dolari. — E-n regulă, spuse Jennifer. — N-o să-ţi pară rău, îi promise Kenneth Bailey. Când vrei să-ţi muţi lucrurile aici? — Sunt aici. Kenneth Bailey pictă el însuşi inscripţia de pe uşă. Scrise: JENNIFER PARKER Avocat Jennifer studie inscripţia cu sentimente amestecate. Nici în cele mai groaznice visuri nu se gândise că va avea numele trecut sub cel al unui detectiv particular şi al unui perceptor de acte de vânzare-cumpărare. Totuşi, în timp ce se uita la uşă, simţea un sentiment de mândrie. Era avocat. Inscripţia de pe uşă o dovedea.   Acum că Jennifer avea un spaţiu într-un birou, singurul lucru care îi lipsea erau clienţii. Jennifer nu-şi mai putea permite să mănânce nici măcar la Seak-and-Brew. Îşi prepara singură micul dejun — pâine prăjită şi cafea — pe tabla pe care o aşezase deasupra radiatorului din baie. Nu mânca de prânz, iar masa de seară o lua la Chock Full O’Nuts sau Zum Zum, unde serveau pâine şi cartofi prăjiţi. Ajungea la birou în fiecare dimineaţă la nouă fix, dar n-avea nimic de făcut decât să-i asculte pe Ken Bailey şi Otto Wenzel vorbind la telefon. Cazurile lui Ken păreau să fie numai în legătură cu găsirea unor soţi sau copii care fugiseră de acasă şi la început Jennifer era convinsă că este un escroc, făcând promisiuni extravagante şi primind avansuri mari. Dar Jennifer şi-a dat seama repede că Ken lucra din greu şi rezolva adesea cazurile. Era optimist şi inteligent. Otto Wenzel era o enigmă. Telefonul lui suna neîncetat. Îl ridica, murmura câteva cuvinte în receptor, scria ceva pe o bucată de hârtie şi dispărea câteva ore. — Oscar face retururi, îi explică Ken Bailey într-o zi. — Retururi? — Da. Companii de colectare îl folosesc pentru a lua înapoi automobile, televizoare, maşini de spălat — tot ce vrei. Se uită la Jennifer curios. — N-ai nici un client? Aprobă din cap. — Nu-i lăsa să te pună jos. Oricine poate face o greşeală. Jennifer simţi că roşeşte. Şi el ştia. Ken Bailey desfăcea din hârtie un sandwiş mare cu friptură. — Vrei un pic? Arăta delicios. — Nu, mulţumesc, spuse Jennifer ferm. Nu mănânc niciodată la prânz. — Okay. Îl privi cum muşcă din sandvişul suculent. Îi văzu expresia şi spuse: — Sigur nu…? — Nu, mulţumesc. Am… am o întâlnire. Ken Bailey o privi ieşind din birou. Rămase pe gânduri. Se mândrea cu abilitatea sa de a citi caracterele, dar Jennifer Parker îl încurca. De la televizor şi din presă aflase povestea şi era sigur că cineva o plătise pentru a distruge cazul împotriva lui Michael Moretti. După ce a întâlnit-o, Ken era mai puţin sigur. Fusese căsătorit o dată şi trecuse prin iad, şi stima foarte puţin femeile. Dar ceva îi spunea că asta e altfel, mai aparte. E frumoasă, inteligentă şi foarte mândră. Isuse! îşi spuse el. Nu fi tâmpit! O crimă pe conştiinţă e destul. La New York nimănui nu-i pasă dacă trăieşti sau mori. Nu te mai autocompătimi! îşi spunea Jennifer. Dar era greu. Resursele sale ajunseseră la optsprezece dolari, chiria apartamentului trebuia plătită, iar chiria biroului trebuia de asemenea plătită peste două zile. Nu mai avea bani să stea la New York şi nu avea destui bani să plece. Sunase toate firmele de avocatură, în ordine alfabetică, încercând să obţină o slujbă. A telefonat din cabine publice fiindcă se jena de Ken Bailey şi de Otto Wenzel. Rezultatul era întotdeauna acelaşi. Nimeni nu era interesat să o angajeze. Va trebui să se întoarcă la Kelso şi să obţină o slujbă ca asistentă sau secretară la unul din prietenii tatălui ei. Cât de mult ura lucrul ăsta! Era o înfrângere amară, dar nu mai avea de ales. Se va întoarce acasă. Problema imediată era transportul. Se uită prin ediţia de după-amiază a lui New York Post şi găsi un anunţ al cuiva care voia să împartă cheltuielile de benzină până la Seattle. Indica şi un număr de telefon şi Jennifer îl formă. Nu răspundea nimeni. Se hotărî să mai încerce o dată mâine dimineaţă. A doua zi Jennifer se duse pentru ultima oară la birou. Otto Wenzel lipsea, dar Ken Bailey era acolo, ca de obicei la telefon. Purta blue-jeans şi un pulover de caşmir. — V-am găsit soţia, spunea. Singura problemă, amice, e că nu vrea să vină acasă… Ştiu. Cine poate şti ce au femeile în cap?… Okay. Vă spun unde este şi puteţi încerca s-o convingeţi. Îi dădu adresa unui hotel din centrul oraşului. — Cu plăcere. Închise telefonul şi se întoarse spre Jennifer: — Ai întârziat în dimineaţa asta. — Mr. Bailey, eu… mi-e teamă că trebuie să plec. Îţi voi trimite banii de chirie imediat ce voi putea. Ken Bailey se lăsă pe spate în scaun şi o studie. Privirea lui o făcea pe Jennifer să nu se simtă bine. — O să fie în regulă? îl întrebă. — Înapoi la Washington? Jennifer aprobă. — Înainte de a pleca, vrei să-mi faci o mică favoare? Un prieten avocat mă tot bate la cap să duc nişte citaţii pentru el, iar eu n-am timp. Plăteşte doisprezece cincizeci pentru fiecare citaţie plus transportul. Vrei să mă ajuţi?   O oră mai târziu, Jennifer Parker se găsea în birourile somptuoase ale firmei Peabody and Peabody. Era genul de firmă în care ar fi dorit să lucreze. A fost condusă într-o cameră mică din spate, unde un secretar hărţuit îi întinse un teanc de citaţii. — Poftim. Să notaţi numărul kilometrilor. Aveţi maşină, nu? — Nu, mi-e teamă că… — Ei, dacă folosiţi metroul, ţineţi contul plăţilor. — Bine. Jennifer îşi petrecu restul zilei livrând citaţii în Bronx, Brooklyn şi Queens. La ora opt seara câştigase cincizeci de dolari. Ajunse înapoi în micuţul ei apartament îngheţată şi obosită. Dar cel puţin câştigase nişte bani, primii de când venise la New York. Iar secretarul i-a spus că mai erau o mulţime de citaţii de distribuit. Era o muncă grea, trebuia să alergi prin tot oraşul, şi umilitoare. I-au fost trântite uşi în nas, a fost înjurată, ameninţată, iar doi bărbaţi i-au propus să se culce cu ei. Perspectiva a încă unei zile ca asta era descurajatoare; şi totuşi, atâta timp cât putea rămâne la New York exista speranţă, indiferent cât de slabă. Jennifer îşi umplu baia cu apă fierbinte şi intră, scufundându-se încet, simţind cum apa caldă o relaxează. Nu-şi dăduse seama cât e de obosită. Hotărî că are nevoie de o masă bună pentru a căpăta curaj. Mă voi trata singură într-un restaurant adevărat, cu feţe de masă şi şervete, gândea Jennifer. Poate o să fie şi nişte muzică în surdină şi o să beau şi un pahar cu vin alb şi… Gândurile lui Jennifer fură întrerupte de soneria de la uşă. Era un sunet din altă lume. Nu avusese nici un vizitator de când se mutase aici, acum două luni. Nu poate să fie decât proprietăreasa, în legătură cu chiria neplătită. Jennifer rămase nemişcată, sperând că o să plece, prea obosită ca să se mişte. Soneria se auzi din nou. Fără tragere de inimă, Jennifer se ridică din cadă. Îşi puse un halat şi se duse la uşă. — Cine e? O voce masculină îi răspunse: — Domnişoara Jennifer Parker? — Da. — Numele meu este Adam Warner. Sunt avocat. Uimită, Jennifer puse lanţul la uşă şi o deschise. Bărbatul care stătea în prag avea înjur de treizeci şi cinci de ani, înalt, blond şi lat în umeri, cu nişte ochi verzi-albaştri întrebători în spatele unor ochelari cu rame de corn. Purta costum de comandă, care costase probabil o avere. — Îmi permiteţi să intru? întrebă. Golanii nu se îmbracă cu costume de comandă, pantofi Gucci şi cravate de mătase. Şi nici nu au degete lungi cu manichiura făcută cu grijă. — Un moment. Scoase lanţul şi deschise uşa. În timp ce Adam Warner intra, Jennifer se uită împrejur prin apartament, văzându-l cu ochii lui, şi se încruntă. Arăta ca un bărbat obişnuit cu lucruri mai bune. — Cu ce vă pot fi de folos, domnule Warner? În timp ce vorbea, Jennifer înţelese dintr-o dată de ce se afla omul acela acolo şi se simţi străbătută de un fior. Era în legătură cu una din slujbele pe care le ceruse! Ar fi vrut să fi fost îmbrăcată cu o rochie frumoasă, să fi avut părul pieptănat, să… Adam Warner spuse: — Sunt membru al Comitetului de Disciplină al Asociaţiei Baroului din New York, domnişoară Parker. Procurorul districtual Robert Di Silva şi judecătorul Lawrence Waldman au cerut Comisiei de Apei să înceapă procedura de scoatere a dumneavoastră din barou.     4   Biroul de avocatură Needham, Finch, Pierce şi Warner se găsea pe Wall Street, nr. 30, ocupând întreg ultimul etaj al clădirii. O sută douăzeci şi cinci de avocaţi lucrau în această firmă. Birourile miroseau a bani buni şi erau mobilate elegant, corespunzător cu organizaţia care era una din cele mai mari în branşă. Adam Warner şi Stewart Needham îşi beau ceaiul ritual de dimineaţă. Stewart Needham era un bărbat trecut de şaizeci de ani. Purta barbă şi era îmbrăcat într-un costum de stofă cu vestă. Arăta de parcă ar fi aparţinut secolului trecut, dar — aşa cum învăţaseră sutele de oponenţi, spre părerea lor de rău — Stewart Needham avea mintea foarte în prezent. Era un titan, dar numele său era cunoscut numai în cercurile unde conta. Prefera să rămână în umbră şi să-şi folosească considerabila influenţă în legislaţie, guvern sau politica naţională. Se născuse în Noua Anglie şi era un tip taciturn. Adam Warner era căsătorit cu nepoata lui Needham, Mary Beth, şi era protejatul acestuia. Tatăl lui Adam fusese un senator respectat. Adam însuşi era un avocat strălucit. Când a absolvit magna cum laude facultatea de drept de la Harvard, a primit oferte de la firme prestigioase din toată ţara. A ales Needham, Finch şi Pierce, iar şapte ani mai târziu a devenit partener. Adam avea un fizic atrăgător, era un tip încântător, iar inteligenţa părea că îi adaugă o nouă dimensiune. Avea o dezinvoltură pe care femeile o găseau provocatoare. Adam îşi construise de mult un sistem pentru descurajarea clientelor înfometate de dragoste. Era căsătorit cu Mary Beth de paisprezece ani şi nu aproba afacerile extraconjugale. — Încă puţin ceai, Adam? întrebă Steward Needham. — Nu, mulţumesc. Adam Warner ura ceaiul şi îl băuse în fiecare dimineaţă în ultimii opt ani numai pentru că nu voise să rănească sentimentele partenerului său. Îl pregătea chiar Needham şi era îngrozitor. Stewart Needham avea două lucruri în minte şi, în felul său obişnuit, începu cu veştile plăcute. — Am avut o întâlnire cu câţiva prieteni aseară, spuse Needham. Câţiva prieteni însemna mai mult ca sigur un grup format din cei mai puternici oameni politici din ţară. Se gândesc să-ţi ceară să candidezi la postul de senator al Statelor Unite, Adam. Adam încercă un sentiment de mândrie. Cunoscând firea prevăzătoare a lui Needham, era sigur că discuţia a fost mai mult decât întâmplătoare, altfel Needham n-ar fi amintit-o acum. — Întrebarea este, bineînţeles, dacă te interesează sau nu. Ar însemna o mulţime de schimbări în viaţa ta. Adam Warner era conştient de asta. Dacă ar câştiga alegerile, ar însemna să se mute la Washington, D.C., să renunţe la avocatură, să înceapă o viaţă nouă. Sigur, Mary Beth ar fi fericită; Adam nu era sigur de el. Şi totuşi, era în natura lui să-şi asume responsabilităţi. De asemenea, trebuia să admită că există o anumită satisfacţie în putere. — Aş fi foarte interesat, Stewart. Stewart Needham dădu din cap mulţumit. — Bun. Vor fi foarte fericiţi. Îşi mai turnă o ceaşcă din ceaiul acela îngrozitor şi aduse în discuţie, ca din întâmplare, celălalt subiect pe care îl avea în minte. E o mică treabă pe care Comitetul de Disciplină al Baroului ar vrea s-o faci, Adam. N-ar trebui să-ţi ia mai mult de o oră sau două. — Ce este? — Procesul lui Michael Moretti. Aparent, cineva a plătit pe una din tinerele asistente ale lui Bobby Di Silva. — Am citit despre asta. Canarul. — Exact. Judecătorul Waldman şi Bobby ar vrea ca numele ei să fie şters de pe lista celor ce practică profesia noastră onorabilă. De aceeaşi părere sunt şi eu. Pute. — Ce vor să fac? — Fă doar o verificare rapidă dacă fata aia, Parker, a acţionat ilegal sau contrar eticii şi apoi recomandă scoaterea din barou. I se va transmite o notiţă pentru a i se cere să-şi susţină cauza şi se vor ocupa ei de restul. E o chestiune de rutină. Adam era uimit de un lucru. — De ce eu, Stewart? Avem o mulţime de avocaţi tineri pe aici care se pot ocupa de asta. — Distinsul nostru procuror districtual a cerut în mod special să te ocupi tu de cazul ăsta. Vrea să fie sigur că n-o să iasă nimic prost. Cum ştim amândoi, adăugă el sec, Bobby nu este cel mai iertător om din lume. Vrea pielea femeii ăsteia bătută în cuie pe peretele lui cu trofee. Adam Warner stătea acolo, gândindu-se la programul său încărcat. — Nu se ştie când s-ar putea să avem nevoie de vreo favoare din partea biroului procurorului districtual, Adam. Quid pro quo. — All right, Stewart. Adam se ridică în picioare. — Sigur nu mai vrei un ceai? — Nu, mulţumesc. A fost la fel de bun ca întotdeauna.   *   *   *   Când ajunse în biroul lui, Adam Warner o sună pe una din asistentele sale, Lucinda, o tânără negresă foarte isteaţă. — Cindy, adună-mi toate informaţiile pe care le poţi strânge despre un avocat pe nume Jennifer Parker. Cindy rânji şi spuse: — Canarul galben. Toată lumea o cunoştea. După-amiaza târziu, Adam Warner studia înregistrările cazului Statul New York versus Michael Moretti. Robert Di Silva i le trimisese prin mesager special. Târziu, după miezul nopţii, reuşi să termine. O rugase pe Mary Beth să participe la un dineu fără el şi trimisese după sandvişuri. Când termină de citit, nu mai avea nici un dubiu că Michael Moretti ar fi fost găsit vinovat de juriu dacă soarta n-ar fi intervenit prin Jennifer Parker. Di Silva a condus cazul fără greşeală. Adam se apucă să citească transcrierea depoziţiei ce fusese luată în camera judecătorului Waldman după aceea. DI SILVA: Ai absolvit liceul? PARKER: Da, domnule. DI SILVA: Ai absolvit facultatea de drept? PARKER: Da, domnule. DI SILVA: Şi un străin îţi întinde un pachet, îţi spune să-l dai unui martor cheie într-un proces privind crime, şi tu o faci pur şi simplu? N-ai spune că asta întrece orice formă de prostie? PARKER: Nu s-a întâmplat chiar aşa. DI SILVA: Ai spus că aşa a fost. PARKER: Ce am vrut să spun este că nu credeam că este un străin. Credeam că face parte din personalul dumneavoastră. DI SILVA: Ce te-a făcut să crezi asta? PARKER: V-am spus. L-am văzut vorbind cu dumneavoastră şi apoi a venit spre mine cu plicul acesta şi mi-a spus pe nume şi a spus că vreţi ca eu să duc plicul martorului. Totul s-a petrecut aşa de repede încât.. DI SILVA: Nu cred că s-a întâmplat chiar aşa de repede. Cred că a fost nevoie de timp pentru a aranja totul. Timp pentru a se aranja ca cineva să te plătească. PARKER: Nu este adevărat. Eu… DI SILVA: Ce nu este adevărat? Că nu ştiai că vei da plicul? PARKER: Nu ştiam ce este în el! DI SILVA: Deci este adevărat că cineva te-a plătit. PARKER: N-am de gând să vă las să-mi răstălmăciţi cuvintele. Nimeni nu m-a plătit. DI SILVA: Ai făcut-o ca o favoare? PARKER: Nu. Credeam că acţionez conform instrucţiunilor dumneavoastră. DI SILVA: Ai spus că bărbatul ţi-a spus pe nume. PARKER: Da. DI SILVA: Cum de îţi ştia numele? PARKER: Nu ştiu. DI SILVA: Oh, haide. Trebuie să ai vreo idee. Poate doar a ghicit. Poate doar s-a uitat împrejur şi a spus: Iată pe cineva care arată de parcă ar chema-o Jennifer Parker. Crezi că aşa s-a întâmplat? PARKER: V-am spus, nu ştiu. DI SILVA: De cât timp eşti iubita lui Michael Moretti? PARKER: Domnule Di Silva, am mai trecut prin asta. Mă interogaţi de cinci ore. Sunt obosită. Nu mai am nimic de adăugat. Îmi daţi voie să plec? DI SILVA: Dacă te mişti din scaunul acela, te pun sub stare de arest. Eşti într-un mare bucluc, domnişoară Parker. Nu există decât o singură cale de scăpare. Nu mai minţi şi începe să spui adevărul. PARKER: V-am spus adevărul. V-am spus tot ce ştiu. DI SILVA: Cu excepţia numelui celui care ţi-a dat plicul. Vreau numele lui. Vreau numele lui şi vreau să ştiu cât te-a plătit.   Mai erau încă treizeci de pagini. Robert Di Silva făcuse tot ce era posibil, doar că n-o bătuse cu bastonul de cauciuc. A rămas la povestea ei. Adam închise dosarul şi îşi frecă ochii. Era două noaptea. Mâine va rezolva problema Jennifer Parker. Spre surprinderea lui Adam Warner, cazul lui Jennifer Parker nu se putea rezolva aşa uşor. Fiind un tip metodic, făcu o verificare a trecutului lui Jennifer Parker. Pe cât putuse afla, nu avea legături criminale, nici nu exista ceva care ar fi legat-o de Michael Moretti. Era ceva în cazul ăsta care îl făcea pe Adam să se simtă nesigur. Apărarea lui Jennifer Parker era prea şubredă. Dacă ar fi lucrat pentru Moretti, ar fi protejat-o cu o poveste mai plauzibilă. Aşa cum se prezenta, povestea ei era atât de naivă încât avea aparenţa adevărului. La prânz, Adam primi un telefon de la procurorul districtual. — Cum merge, Adam? — Foarte bine, Robert. — Înţeleg că ai rolul omului cu securea în problema Jennifer Parker. Adam Warner se încruntă auzindu-l. — Am fost de acord să fac o recomandare, da. — Vreau s-o pun deoparte pentru foarte mult timp. Pe Adam îl şocă ura din vocea procurorului districtual — Uşor, Robert. N-a fost încă scoasă din barou. Di Silva chicoti. — Las asta în seama ta, prietene. Tonul se schimbă: Am auzit un zvon că s-ar putea să te muţi la Washington în curând. Aş vrea să ştii că te poţi baza pe tot sprijinul meu. Care era considerabil, Adam Warner ştia. Procurorul districtual ocupa de mult timp postul ăsta. Ştia o mulţime de secrete şi ştia cum să stoarcă o mulţime de informaţii. — Mulţumesc, Robert. Apreciez mult asta. — Cu plăcere, Adam. Aştept veşti de la tine. Asta însemnând Jennifer Parker. Quid pro quoul de care pomenise Stewart Needham, folosind fata ca pion. Adam Warner se gândi la cuvintele lui Robert Di Silva: Vreau s-o pun deoparte pentru foarte mult timp. Din citirea transcrierii, Adam trase concluzia că nu exista nici o probă clară împotriva lui Jennifer Parker. Numai dacă mărturisea sau numai dacă apărea cineva cu informaţii care dovedeau complicitatea, Di Silva s-ar fi putut atinge de fată. Conta pe Adam pentru a se răzbuna. Cuvintele reci, aspre din dosar erau clare, dar Adam ar fi vrut să audă tonul lui Jennifer Parker când îşi nega vina. Avea probleme importante care îi solicitau atenţia, cazuri importante, implicând clienţi majori. Ar fi fost uşor să-i dea drumul şi să îndeplinească dorinţa lui Stewart Needham, a judecătorului Lawrence Waldman şi a lui Robert Di Silva, dar un fel de instinct îl făcea pe Adam Warner să ezite. Luă din nou dosarul lui Jennifer Parker, mâzgăli câteva note şi începu să dea câteva telefoane interurbane. Lui Adam i se transmisese o responsabilitate şi intenţiona să ducă totul la bun sfârşit pe cât posibil. Ştia mult prea bine câte greutăţi, câte ore de studiu, câtă muncă trebuie să depui pentru a deveni avocat şi a lua examenul. Era un lucru care necesita ani de zile pentru a fi obţinut şi nu avea de gând să-l ia cuiva decât dacă era sigur că există o justificare. A doua zi dimineaţa Adam Warner călătorea cu avionul ce făcea cursa New York — Seattle, Washington. S-a întâlnit cu profesorii lui Jennifer Parker, cu patronul unei firme de avocatură unde lucrase Jennifer ca funcţionară în timpul unei vacanţe de vară şi cu câţiva din foştii ei colegi. Steward Needham îi telefona lui Adam în Seattle. — Ce faci acolo, Adam? Ai un caz important care te aşteaptă aici. Problema aia cu Parker ar fi trebuit să fie o bagatelă. — S-au ridicat câteva întrebări, spuse Adam cu grijă. Mă întorc într-o zi sau două, Stewart. După câteva clipe de tăcere: — Înţeleg. Hai să nu pierdem cu ea mai mult timp decât e necesar.   Când părăsi Seattle, Adam Warner simţea că o cunoaşte pe Jennifer Parker la fel de bine pe cât se cunoştea ea. Îşi făcuse o imagine asupra fetei din indiciile adunate de la profesorii ei, de la proprietăreasă, de la membrii firmei unde lucrase şi de la colegi. Rezultatul nu semăna deloc cu portretul pe care i-l prezentase Robert Di Silva. Cu excepţia posibilităţii ca Jennifer Parker să fi fost cea mai desăvârşită actriţă din câte au trăit vreodată, nu era posibil ca ea să fie amestecată într-o conspiraţie concepută pentru a-l elibera pe Michael Moretti.   Acum, la două săptămâni după conversaţia aceea cu Stewart Needham, Adam Warner se găsea în faţa fetei al cărei trecut îl cercetase. Văzuse fotografiile lui Jennifer în ziare, dar fotografiile nu l-au putut pregăti pentru şocul pe care i l-a produs vederea ei în persoană. Chiar îmbrăcată în rochia aceea veche, nemachiată şi cu părul ud, îţi tăia respiraţia. Adam spuse: — Am fost desemnat să cercetez cazul dumneavoastră în legătură cu procesul lui Michael Moretti, domnişoară Parker. — Nu mai spuneţi! Jennifer simţi cum o apucă furia. Porni ca o scânteie şi se transformă într-o flacără care explodă în interiorul ei. Tot nu terminaseră cu ea. Aveau de gând să o facă să plătească pentru tot restul vieţii. Ei bine, îi ajunge. Când Jennifer vorbi, vocea îi tremura: — N-am nimic de adăugat! Duceţi-vă înapoi şi spuneţi-le ce vreţi. Am făcut o prostie, dar din câte ştiu nu este nici o lege care să condamne prostia. Procurorul districtual crede că cineva m-a plătit. Ridică mâna în aer. Dacă aş fi avut ceva bani, credeţi că aş fi trăit aşa? Vocea începea să i se sugrume. Nu… nu-mi pasă ce vreţi să faceţi. Vreau să fiu lăsată în pace. Acum vă rog să plecaţi! Jennifer se întoarse şi fugi în baie, trântind uşa după ea. Se aşeză lângă cadă, respirând adânc, ştergându-şi lacrimile. Ştia că s-a purtat stupid. E a doua oară, gândi ea cu amărăciune. Ar fi trebuit să se poarte altfel cu Adam Warner. Ar fi trebuit să încerce să-i explice în loc să-l atace. Poate atunci n-ar fi fost scoasă din barou. Dar ştia că astea erau pure speranţe. Trimiterea cuiva să o chestioneze era un fel de înşelătorie. Următorul pas va fi un ordin pentru ea să-şi expună cauza şi maşinăria formalităţilor se va pune în mişcare. Se va forma o comisie din trei avocaţi care vor trimite o recomandare Comitetului de Disciplină, care la rândul lui va face un raport Comisiei guvernamentale. Recomandarea era o concluzie prevăzută: scoaterea din barou. I se va interzice să practice avocatura în statul New York. Jennifer gândi cu amărăciune: E şi o parte bună aici. Pot să ajung în Guin-ness Book of Records pentru cea mai scurtă carieră de avocat din istorie. Intră din nou în baia caldă încă, relaxându-se. În momentul acela era prea obosită ca să-i mai pese ce i se întâmplă. Închise ochii şi nu se mai gândi la nimic. Era pe jumătate adormită când o trezi răceala apei. Nu-şi dădea seama de când zăcea acolo. Ieşi din cadă şi începu să se şteargă cu un prosop. Nu-i mai era foame. Scena cu Adam Warner îi tăiase pofta. Jennifer îşi pieptănă părul, îşi dădu cu cremă pe faţă şi se decise să se culce fără să mai mănânce. Dimineaţa o să telefoneze în legătură cu drumul spre Seattle. Deschise uşa de la baie şi intră în cameră. Adam Warner stătea pe un scaun, frunzărind o revistă. Ridică privirea în timp ce Jennifer intra, goală. — Mă scuzaţi, spuse Adam. Eu… Jennifer scoase un mic ţipăt şi zbură în baie, unde îşi puse rochia. Când se întoarse era furioasă. — Interogatoriul s-a terminat. V-am rugat să plecaţi. Adam puse revista jos şi vorbi calm: — Domnişoară Parker, credeţi că am putea discuta liniştit un moment? — Nu! Începu iar să se înfurie. N-am nimic de adăugat, nici dumneavoastră, nici nenorocitului ăla de comitet disciplinar. Am obosit să tot fiu tratată ca… ca şi când aş fi un criminal. — Am spus eu aşa ceva? întrebă încet Adam. — Nu de aia sunteţi aici? — V-am spus de ce sunt aici. Sunt împuternicit să investighez şi să recomand pentru sau împotriva scoaterii din barou. Vreau să aud povestea dumneavoastră. — Înţeleg. Şi cum v-aş putea mitul? Faţa lui Adam se crispa. — Îmi pare rău, domnişoară Parker. Se ridică în picioare şi porni spre uşă. — Stai puţin! Adam se întoarse. Iertaţi-mă, spuse ea. Eu… toată lumea pare a-mi fi duşmană. Îmi cer scuze. — Scuzele sunt acceptate. Jennifer fu conştientă dintr-o dată de rochia sărăcăcioasă de pe ea. — Dacă mai doriţi încă să-mi puneţi întrebări, am să mă îmbrac şi putem sta de vorbă. — Bineînţeles. Aţi luat masa? Jennifer ezită. — Ştiu un mic restaurant franţuzesc, numai bun pentru interogatorii. Era un bistro liniştit, fermecător, pe Strada 56, în partea de est. — Nu ştie multă lume locul ăsta, spuse Adam Warner după ce se aşezară. E proprietatea unui cuplu tânăr de francezi care au lucrat la Les Pyrénées. Mâncarea este excelentă. Jennifer trebuia să-l creadă pe cuvânt. Era incapabilă să guste ceva. Nu mâncase toată ziua, dar era atât de nervoasă încât pur şi simplu nu putea să înghită ceva. Încerca să se relaxeze, dar era imposibil. Indiferent ce pretindea, bărbatul fermecător din faţa ei îi era duşman. Şi era fermecător, Jennifer trebuia să admită asta. Era amuzant şi atrăgător şi în alte împrejurări lui Jennifer i-ar fi plăcut grozav seara asta; dar nu erau alte împrejurări. Tot viitorul ei se afla în mâinile acestui străin. Următoarele ore vor hotărî în ce direcţie o va apuca viaţa ei de acum încolo. Adam făcea tot posibilul pentru a încerca să o liniştească. Se întorsese de curând dintr-o călătorie în Japonia, unde se întâlnise cu persoane din guvern. În cinstea sa s-a dat un banchet. — Aţi mâncat vreodată furnici îmbrăcate în ciocolată? o întrebă Adam. — Nu. — Sunt mai bune decât lăcustele îmbrăcate în ciocolată. Îi vorbi de o vânătoare pe care o făcuse anul trecut în Alaska, unde fusese atacat de un urs. Vorbi despre orice altceva, numai despre lucrul pentru care erau acolo nu. Jennifer căuta să se oţelească pentru momentul în care Adam va începe să-i pună întrebări şi când, în cele din urmă, abordă subiectul se înţepeni din tot corpul. Terminase desertul şi spuse liniştit: — Am să vă pun câteva întrebări şi n-aş vrea să fiţi necăjită din cauza asta. Okay? Lui Jennifer i se puse un nod în gât. Nu era sigură că va putea vorbi. Dădu din cap. — As vrea să-mi povestiţi exact ce s-a întâmplat în sala de judecată în acea zi. Tot ce vă amintiţi, tot ce aţi simţit. Nu vă grăbiţi. Jennifer se pregătise să-l înfrunte, să-i spună că poate face cu ea ce doreşte. Dar stând în faţa lui Adam Warner, ascultându-i vocea liniştită, rezistenţa ei se topi. Avea încă atât de vie în minte întreaga experienţă, încât fie şi numai gândul o durea. Petrecuse mai mult de o lună încercând să uite. Acum el îi cerea să treacă din nou prin grozăvia aia. Inspiră adânc şi spuse: — All right. Jennifer începu să povestească, cu poticneli, evenimentele din sala de judecată, vorbind din ce în ce mai repede pe măsură ce se apropia de sfârşit. Adam stătea liniştit, studiind-o, ascultând-o, fără să se citească nimic pe chipul lui. — Bărbatul care ţi-a dat plicul… era în biroul procurorului districtual în dimineaţa aceea când aţi depus jurământul? — M-am gândit la asta. Sincer nu-mi amintesc. Erau foarte mulţi oameni acolo şi toţi erau străini. — L-aţi mai văzut vreodată de atunci pe bărbatul acela? Jennifer dădu din cap neputincioasă. — Nu pot să-mi aduc aminte. Nu cred. — Aţi spus că l-aţi văzut vorbind cu procurorul districtual imediat înainte de a vă da plicul. L-aţi văzut pe procurorul districtual dându-i plicul? — Hmmm… Nu. — L-aţi văzut pe acest bărbat vorbind efectiv cu procurorul districtual sau doar era în grupul din jurul său? Jennifer închise ochii o secundă, încercând să-şi aducă aminte exact momentul acela. — Îmi pare rău. Totul s-a întâmplat atât de repede… Nu ştiu. — Aveţi vreo idee cum de ştia numele dumneavoastră? — Nu. — Sau de ce v-a ales pe dumneavoastră? — Asta-i uşor de răspuns. Probabil cunoştea un idiot de la prima vedere. Scutură din cap: Nu. Îmi pare rău, domnule Warner, n-am nici o idee. — Ştiţi, s-a făcut foarte multă vâlvă şi presiune în cazul ăsta. Procurorul districtual Di Silva îl urmăreşte pe Michael Moretti de mult timp. Până ai apărut dumneata, avea un caz perfect. P.D. nu este prea fericit din cauza dumneavoastră. — Nici eu nu-s prea fericită din cauza mea. Jennifer nu-l putea acuza pe Adam Warner pentru ce trebuia să facă. El îşi îndeplinea misiunea. Voiau s-o distrugă şi reuşiseră. Adam Warner nu era răspunzător pentru asta; era doar instrumentul pe care îl foloseau. Jennifer simţi o dorinţă acută de a fi singură. Nu voia să mai vadă cineva cât e de nenorocită. — Îmi pare rău, se scuză ea. Eu… nu mă simt prea bine. Aş vrea să plec acasă, vă rog. Adam o studie un moment. — V-aţi simţi cumva mai bine dacă v-aş spune că voi recomanda să se renunţe la procedura de scoatere din barou? A trebuit să treacă câteva secunde pentru ca Jennifer să-şi dea seama. Se uită la el, mută, urmărindu-i expresia feţei, privindu-î ochii verzi din spatele ochelarilor. — Vorbiţi serios? — A fi avocat e un lucru foarte important pentru dumneavoastră, nu? o întrebă Adam. Jennifer se gândi la tatăl ei şi la biroul confortabil, şi la conversaţiile pe care le aveau, şi la anii lungi de facultate, şi la speranţele şi visurile lor. Vom fi asociaţi. Grăbeşte-te să obţii examenul de avocat. — Da, şopti Jennifer. — Dacă poţi trece peste un început greu, am senzaţia că vei fi foarte bună. Jennifer îl răsplăti cu un zâmbet recunoscător. — Mulţumesc, am de gând să încerc. Repetă cuvintele de câteva ori în minte. Am de gând să încerc! N-avea nici o importanţă că avea un birou împreună cu un detectiv particular şi cu un bărbat care recupera maşini. Era un birou de avocat. Era membră a acestei profesii şi o lăsau să profeseze. Avea un sentiment de exaltare. Se uită la Adam şi îşi dădu seama că îi va fi recunoscătoare pentru totdeauna. Chelnerul începu să strângă farfuriile de pe masă. Jennifer încercă să vorbească, dar ieşi ceva între un râset şi un suspin. — Domnule Warner… — Cred că, prin câte am trecut împreună, poate fi Adam. — Adam… — Da. — Sper să nu stric relaţia noastră, dar… mi-e foame!