Sidney Sheldon carti

Unu   Cu zece minute înainte de ora unsprezece dimineaţa cerul erupse într-o explozie de confeti albe care învălui întregul oraş. Zăpada pufoasă se transformă pe străzile deja îngheţate din Manhattan într-o zloată cenuşie, iar vântul rece de decembrie îi goni pe cei care îşi făceau cumpărăturile de Crăciun spre confortul din apartamentele şi casele lor. Pe Lexington Avenue, bărbatul înalt, slab, îmbrăcat într-un impermeabil galben, se mişca prin mulţimea grăbită într-un ritm al său. Mergea repede, dar nu cu pasul rapid al celorlalţi pietoni care încercau să scape de frig. Îşi ţinea capul sus şi nu părea să le dea atenţie trecătorilor care se loveau de el. Era liber, după o viaţă întreagă trăită în iad, şi se îndrepta spre casă pentru a-i spune lui Mary că totul se terminase. Trecutul va fi îngropat şi uitat, viitorul era luminos şi minunat. Se gândea la cum va străluci chipul ei atunci când îi va da vestea cea mare. Ajungând la colţul străzii Fifty-ninth, semaforul îşi schimbă culoarea în roşu şi se opri şi el în acelaşi timp cu mulţimea nerăbdătoare. La câţiva metri, un Moş Crăciun al Armatei Salvării[1] stătea aplecat peste un ceainic uriaş. Bărbatul scoase din buzunar câteva monezi, o ofrandă adusă zeilor. În acea clipă, cineva îl izbi în spate, o lovitură bruscă, usturătoare, care îl făcu să se clatine. Vreun beţivan prea plin de entuziasm, încercând să fie prietenos. Sau Bruce Boyd. Bruce, care niciodată nu-şi cunoscuse adevărata putere, având obiceiul copilăresc de a-l răni fizic, însă pe Bruce nu-l mai văzuse de mai bine de un an. Bărbatul vru să-şi întoarcă capul pentru a vedea cine îl lovise, dar spre surpriza lui, genunchii începură să-i cedeze, într-o mişcare lentă, privindu-se parcă de la distanţă, îşi văzu corpul prăbuşindu-se pe trotuar. Durerea surdă pe care o simţea în spate începu să se extindă, îi venea greu să respire. Era conştient de parada de pantofi care defilau pe lângă faţa lui, înzestraţi parcă cu o viaţă a lor. Obrazul începu să-i amorţească din cauza asfaltului îngheţat. Ştia că nu trebuie să zacă aici. Deschise gura pentru a cere cuiva să-l ajute şi un râu cald, roşu, ţâşni afară, scurgându-se în zăpada care se topea. Uluit şi fascinat, îl urmări cum traversează trotuarul pierzându-se în canal. Acum durerea era mult mai puternică, dar nu-i prea păsa, pentru că îşi aduse brusc aminte de vestea lui cea mare. Era liber, îi va spune lui Mary că e liber, închise ochii pentru a-i feri de albul orbitor al cerului. Ninsoarea se transformă în lapoviţă, dar el nu mai simţea nimic…     Doi   Carol Roberts auzi uşa de la recepţie deschizându-se şi închizându-se, bărbaţii păşind înăuntru şi, chiar înainte să-şi ridice privirea, putu să miroasă ce anume erau. Erau doi. Unul dintre ei avea cam peste patruzeci de ani. Un tip solid, de peste un metru optzeci, numai muşchi. Avea un cap masiv, ochi albaştri, reci ca oţelul, ascunşi în fundul capului, şi o gură severă, obosită şi plictisită. Al doilea bărbat era mai tânăr. Un chip cu trăsături sensibile, bine pronunţate. Avea ochi căprui şi vioi. Cei doi bărbaţi erau complet diferiţi şi, totuşi, în ce o privea pe Carol, semănau ca două picături de apă. Erau doi copoi. Le simţise bine mirosul, în timp ce se apropiau de biroul ei. Picături de transpiraţie începură să-i curgă de la subsuoară, în ciuda protecţiei oferite de deodorant. Înnebunită, mintea ei trecu în revistă toate posibilele trădări şi slăbiciuni. Chick? Dumnezeule, de şase luni reuşise să se ţină departe de toate necazurile. Din noaptea petrecută în apartamentul lui când îi ceruse să se căsătorească cu el şi îi promisese să părăsească banda. Sammy? Era undeva peste ocean la o bază a Forţelor Armate şi, dacă s-ar fi întâmplat ceva cu fratele ei, nu i-ar fi trimis doi copoi ca să o anunţe. Nu, veniseră să o înhaţe. Avea iarbă în poşetă şi vreun căcăcios cu gură mare ciripise prea multe. Dar de ce doi? Carol încerca să-şi spună că nu au cum să-i facă vreun rău. Nu mai era o târfă neagră şi prostuţă din Harlem, pe care să o poată speria. Acum, nu. Acum era secretara unuia dintre cei mai mari psihologi din ţară. Însă, pe măsură ce cei doi bărbaţi se apropiau de ea, panica lui Carol era tot mai puternică, în mintea ei încă mai existau amintirile sumbre din prea numeroşii ani în care se ascunsese prin apartamente ieftine, înghesuite şi împuţite, în timp ce legea albilor spărgea uşi, târând pe scări un tată, o soră sau un văr. Însă nimic din zbuciumul ei nu i se văzu pe faţă. La o primă privire, detectivii nu văzură decât o atrăgătoare tânără negresă, într-o elegantă rochie de culoare bej. Vocea îi era calmă şi impersonală.      — Cu ce vă pot ajuta? întrebă ea. În clipa aceea, locotenentul Andrew McGreavy, cel mai în vârstă, observă pata de transpiraţie care continua să se lărgească sub braţul ei. Automat o înregistră ca pe o informaţie interesantă care ar putea fi folosită în viitor. Secretara doctorului era foarte încordată. McGreavy scoase afară un portofel cu o legitimaţie uzată, lipită de imitaţia de piele crăpată în mai multe locuri. — Locotenent McGreavy, Secţia de poliţie nouăsprezece. Arătă spre partenerul lui. Detectivul Angeli. Suntem de la Departamentul de Criminalistică. Departamentul de Criminalistică? Un muşchi în braţul lui Carol zvâcni involuntar. Chick! A ucis pe cineva. Şi-a încălcat promisiunea făcută şi s-a întors la bandă. A luat parte la un jaf înarmat şi a împuşcat pe cineva sau el era cel împuşcat? Mort? De aceea au venit? Simţea cum pata de transpiraţie se lărgeşte tot mai mult. Şi, brusc, Carol deveni foarte conştientă de ea. McGreavy îi privea faţa, dar ştia că şi el o observase. Ea şi cei ca McGreavy nu aveau nevoie de cuvinte. Se recunoşteau dintr-o singură privire. Se ştiau bine de sute de ani. — Am dori să discutăm cu doctorul Judd Stevens, spuse detectivul mai tânăr. Vocea îi era plăcută, politicoasă, şi se potrivea cu înfăţişarea lui. Carol observă abia acum că avea în mână un pachet mic înfăşurat în hârtie maronie şi legat cu sfoară. Trecu o secundă până pricepu sensul cuvintelor lui. Deci nu era Chick. Sau Sammy. Sau iarba. — Îmi pare rău, spuse ea, ascunzându-şi cu greu sentimentul de destindere. Doctorul Stevens este ocupat cu unul din pacienţii săi. — Nu-l vom deranja decât câteva minute, spuse McGreavy. Vrem sa-i punem câteva întrebări. Făcu o pauză. O putem face aici sau la secţia de poliţie. Pentru o clipă îi privi, uimită, pe amândoi. Ce dracu' ar putea dori de la doctorul Stevens doi detectivi de la Criminalistică? Indiferent ce-ar crede poliţia, doctorul nu făcuse nici un rău. Îl cunoştea prea bine. Cât timp a trecut de atunci? Patru ani. Totul începuse într-o noapte, la tribunal…   *   *   *   Era ora trei a.m. şi becurile de deasupra sălii de şedinţe a tribunalului le dădeau tuturor celor prezenţi o paloare bolnăvicioasă. Încăperea era veche, deprimantă şi neîngrijită, îmbâcsită de mirosul rânced al fricii care se acumulase de-a lungul anilor, lipindu-se de pereţi ca un strat de vopsea scorojită. Era ghinionul afurisit al lui Carol ca judecătorul Murphy să fie cel care se ocupa de cazuri. Fusese adusă în faţa lui doar cu două săptămâni în urmă şi scăpase cu o eliberare condiţionată. Era la prima abatere. Asta însemnând că era prima dată când ticăloşii o prinseseră. De data asta, ştia că judecătorul va cere respectarea legii. Cazul care se judeca înaintea ei era aproape pe terminate. Un bărbat înalt, cu o înfăţişare calmă, stătea în faţa judecătorului spunându-i ceva despre clientul său, un bărbat gras, cu cătuşe la mâini, care tremura din tot corpul. Îşi imagină că bărbatul liniştit trebuie să fie avocat. Exista ceva în felul în care arăta, un aer de încredere în sine care o făcu să simtă că bărbatul cel gras era norocos să-l aibă de partea lui. Ea nu avea pe nimeni. Bărbaţii se îndepărtară, iar Carol îşi auzi numele strigat. Se ridică, lipindu-şi genunchii aproape unul de celălalt pentru a-i împiedica să tremure. Aprodul o împinse uşor înainte spre scaunul judecătorului, Secretarul puse dosarul ei pe masa din faţa judecătorului. Judecătorul Murphy privi spre Carol, apoi la hârtiile din dosar. — Carol Roberts. Prostituţie pe străzi, vagabondaj, deţinere de marijuana şi opunere de rezistenţă în momentul arestării. Ultima acuzaţie era o porcărie. Poliţistul o înghiontise şi ea îl lovise în testicule. La urma urmei, era cetăţeancă americană. — Ai mai fost aici acum câteva săptămâni, nu-i aşa, Carol? Ea se strădui să-i răspundă cu o voce nesigură, — Cred că da, Onorată Instanţă. — Şi te-am eliberat condiţionat? — Da, domnule. — Câţi ani ai? Ar fi trebuit să-şi dea seama că o vor întreba. — Şaisprezece. Astăzi e ziua mea de naştere. La mulţi ani, spuse ea. Şi izbucni în lacrimi, hohotele de plâns zguduindu-i tot trupul. Bărbatul înalt şi liniştit era lângă o masă laterală adunând nişte hârtii şi punându-le într-o servietă de piele. Auzindu-i hohotele de plâns, ridică privirea şi o cercetă atent. Apoi vorbi cu judecătorul Murphy. Acesta propuse suspendarea şedinţei şi cei doi bărbaţi dispărură în biroul judecătorului, unde bărbatul cel liniştit vorbea sincer şi foarte serios cu judecătorul Murphy. — Eşti o fată norocoasă, Carol, spuse judecătorul Murphy. Ţi se va acorda încă o şansă. Tribunalul te încredinţează spre supraveghere doctorului Stevens. Deci tipu' ăsta înalt nu e un avocat — e un vraci. Lui Carol nu i-ar fi păsat nici dacă ar fi fost Jack Spintecătorul. Nu voia decât să plece cât mai repede din sala aia împuţită, înainte să-şi dea seama cineva că nu era ziua ei de naştere. Doctorul o duse cu maşina la apartamentul lui, vorbind despre fleacuri, nepunând nici o întrebare, dându-i posibilitatea lui Carol să-şi revină şi să-şi lămurească problemele personale. Opri maşina în faţa unei clădiri moderne de pe strada Seventy-first, care dădea spre East River. Clădirea avea un portar şi un liftier şi, după felul calm în care îl salutară pe doctor, îţi venea să crezi că în fiecare zi venea acasă la ora trei dimineaţa, însoţit de o prostituată neagră de şaisprezece ani. Carol nu mai văzuse niciodată un apartament ca acela al doctorului. Sufrageria era în alb, cu două canapele lungi şi joase, acoperite cu un material de tweed de culoarea ovăzului, între canapele era o imensă masă pătrată joasă acoperită cu sticlă groasă, pe ea se afla o tablă de şah cu figurine veneţiene sculptate. Pe pereţi atârnau picturi moderne. În foaier, pe ecranul unui televizor cu circuit închis, se vedea intrarea în clădire, într-un colţ al sufrageriei se găsea un bar cu sticlă fumurie, pe rafturile căruia se aflau pahare şi carafe de cristal. Privind pe fereastră, Carol văzu în depărtare micile ambarcaţiuni care pluteau pe East River. — Sălile de tribunal mă fac întotdeauna să-mi fie foame, spuse Judd. Ce-ar fi să pregătesc în grabă o mică cină pentru a sărbători ziua ta de naştere? Şi o duse cu el în bucătărie, unde îl urmări cum pregăteşte cu îndemânare o omletă mexicană, cartofi franţuzeşti, pâine prăjită, o salată şi cafea. — E unul din avantajele de a trăi singur, spuse el. Pot să gătesc atunci când am chef. Deci trăia singur, fără nici o păsărică în casă. Dacă îşi va juca bine cărţile, va da, probabil, peste o mină de aur. După ce terminară de mâncat, o duse în camera de oaspeţi. Era zugrăvită în albastru şi în centru domina un mare pat dublu acoperit cu o cuvertură albastră în carouri. Lângă fereastră, o măsuţă de toaletă joasă, dintr-un lemn închis la culoare, cu încrustaţii de alamă. — Poţi să-ţi petreci noaptea aici, spuse el. Îţi voi căuta o pijama. În timp ce Carol privea prin camera aranjată cu gust, prin minte îi treceau tot felul de gânduri. Carol, fetiţo! Ai dat lovitura! Tipu' ăsta caută un poponeţ negru tocmai scăpat de la închisoare. Iar tu eşti cea care i-l va oferi. Se dezbrăcă şi îşi petrecu sub duş următoarea jumătate de oră. Când ieşi afară, cu un prosop înfăşurat în jurul trupului ei lucios, voluptuos, văzu că bietul amărât pusese pe pat o pijama. Râse, sigură de sine, şi o lăsă acolo. Aruncă jos prosopul şi intră în sufragerie. Nu era. Privi prin uşa deschisă care dădea spre o cameră mai retrasă. El stătea la un birou mare, confortabil, cu un abajur demodat pus deasupra. Camera era încărcată de cărţi, din podea până în tavan. Se opri în spatele lui şi îl sărută pe gât. — Hai să începem, scumpule, şopti ea. Sunt aşa de excitată că nu mai rezist, îşi lipi corpul de al lui. Ce mai aştepţi, frumosule? Dacă nu mi-o înfigi cât mai repede, o să-mi ies din minţile astea îndobitocite de strămoşi care au cules bumbacul. El o privi o secundă cu ochi gânditori, de un gri închis. — Nu ai destule necazuri? o întrebă el blând. Nu e vina ta că te-ai născut neagră, dar cine ţi-a spus că trebuie neapărat să fii o târfă de şaisprezece ani, vagaboandă şi fumătoare de marijuana? Ea se holbă la el, încurcată, întrebându-se unde greşise. Poate că avea nevoie să se monteze mai întâi şi să o biciuiască ca să se excite. Sau poate era partea aceea cu reverendul Davidson, îi va predica fundului ei negru, o va reforma şi apoi o va regula, încercă din nou. îşi strecură mâna între picioarele lui, mângâindu-l şi şoptind: — Haide, frumosule. Vâră-mi-o. El se eliberă calm de braţele ei şi o aşeză pe un fotoliu. Carol nu mai fusese niciodată atât de zăpăcită. Nu arăta ca un poponar, dar în zilele astea nimic nu era sigur. — Ce-ţi place, frumosule? Spune-mi cum sa te bag în călduri şi o fac. — În regulă, spuse el. Hai să ciripim. — Vrei să spui — să vorbim? — Exact. Şi au vorbit. Toată noaptea. Cea mai ciudată noapte din viaţa lui Carol. Doctorul Stevens trecea mereu de la un subiect la altul, cercetând-o, testând-o. Îi ceru părerea despre Vietnam, ghetouri şi marşurile studenţeşti. De fiecare dată când Carol credea că descoperise ce anume urmărea, doctorul schimba subiectul. Au vorbit despre lucruri de care ea nu mas auzise niciodată şi despre probleme în care se considera cel mai mare expert din întreaga lume. Cu multe luni mai târziu, obişnuia să rămână trează în pat, încercând să-şi amintească cuvântul, ideea, fraza magică care o schimbase, însă nu reuşise niciodată pentru că, până la urmă, îşi dăduse seama că nu existase, de fapt, nici un cuvânt magic. Doctorul Stevens făcuse ceva foarte simplu. Stătuse de vorbă cu ea. Într-adevăr discutaseră. Nimeni nu mai făcuse aşa ceva. O tratase ca pe o fiinţă omenească, un egal al său, ale cărei păreri şi sentimente contează pentru el. La un moment dat, în timpul nopţii, Carol îşi dădu brusc seama că stă goală în faţa lui, intră în dormitor şi îmbrăcă pijamaua. El veni după ea, se aşeză pe marginea patului şi au continuat să vorbească. Au discutat despre Mao Tse-tung, hula hoop[2] şi pilulele anticoncepţionale. Şi despre cum e să ai o mamă şi un tată care nu s-au căsătorit niciodată. Carol îi povesti lucruri pe care nu le mai spusese nimănui niciodată în viaţa ei. Lucruri care fuseseră adânc îngropate în subconştientul ei. Şi când, în sfârşit, adormi, se simţi complet secată. De parcă i se făcuse o operaţie şi un râu de otravă se scursese din ea. În dimineaţa următoare, după micul dejun, doctorul îi întinse o bancnotă de o sută de dolari. Ea ezită, apoi spuse: — Am minţit. Nu e ziua mea de naştere. — Ştiu, zâmbi el. Dar nu-i vom spune judecătorului. Vocea i se schimbă. Poţi să iei banii ăştia şi să pleci, şi nimeni nu te va bate la cap, până data viitoare, când poliţia te va aresta. Făcu o pauză. Am nevoie de o secretară. Cred că ai fi foarte potrivită. Ea îl privi fără să-i vină să creadă. — Îţi baţi joc de mine. Nu ştiu stenografie şi habar n-am să scriu la maşină. — Ai putea învăţa dacă te întorci ia şcoală. Carol îl privi o clipă, apoi exclamă entuziasmată: — Nici nu m-am gândit la aşa ceva. E o idee excelentă! Abia aştepta să plece naibii din acest apartament cu cei o sută de dolari şi să-i fluture sub nasul băieţilor şi fetelor de la Fishman's Drug Store din Harlem, unde banda îşi avea sediul. Cu banii ăştia putea să cumpere destulă marijuana, ca să-i ajungă o săptămână întreagă. Când intră în Fishman's Drug Store, se simţi de parcă nici n-ar fi fost plecată. Văzu aceleaşi chipuri dezamăgite şi auzi aceeaşi vorbărie goală şi lăudăroasă. Era acasă. Continua să se gândească la apartamentul doctorului. Nu mobila era cea care făcea ca totul să pară atât de diferit. Era atât de curat. Şi liniştit. Ca o mică insulă, undeva într-o altă lume. Iar el îi oferise un paşaport. Ce avea de pierdut? Putea să încerce, doar ca să se distreze, să-i arate doctorului că greşea, că nu va reuşi niciodată. Spre propria-i surprindere, Carol se înscrisese la nişte cursuri serale, îşi părăsi camera mobilată sărăcăcios, cu o chiuvetă pătată de rugină, toaleta spartă, roletele verzi, rupte, şi patul de fier plin de noduri, unde îşi făcea meseria şi interpreta diferite roluri. Era o frumoasă prinţesă în Paris, Londra sau Roma, iar bărbatul care se zvârcolea peste ea era un prinţ frumos şi bogat care ardea de dorul de a se căsători cu ea. Şi, după ce fiecare dintre bărbaţi ajungea la orgasm şi se târa de pe ea, visul ei murea. Până data viitoare. Îşi părăsi camera şi toţi prinţii, fără să arunce nici o privire în urma ei, şi se întoarse acasă la părinţi. Doctorul Stevens îi oferi bani pentru a putea studia. Termină liceul cu note maxime. La absolvire, venise şi doctorul, ochii lui cenuşii strălucind de mândrie. Cineva credea în ea. Ajunsese o persoană importantă pentru cineva, îşi luă o slujbă şi urmă cursurile de secretară, seara. A doua zi, după ce le termină, doctorul o angajă şi în curând îşi putu permite să-şi cumpere un apartament. În cei patru ani care trecuseră de atunci, doctorul Stevens se purtase cu ea cu aceeaşi bunăvoinţă plină de înţelegere pe care i-o arătase şi în prima noapte. La început aşteptase ca el să facă vreo referire la ce fusese ea, şi la ce ajunsese, însă, până la urmă, îşi dădu seama că el o văzuse întotdeauna aşa cum era acum. Nu făcuse decât sa o ajute să se descopere singură. Ori de câte ori avea o problemă, el îşi găsea mereu timp să discute cu ea. În ultima vreme, se gândea mereu să-i spună ce se întâmplase cu ea şi cu Chick şi să-l întrebe dacă să-i spună adevărul lui Chick, dar continua să amâne această discuţie. Voia ca doctorul Stevens să fie mândru de ea. Ar fi făcut orice pentru el. S-ar fi culcat cu el, ar fi ucis pentru el… Şi acum au venit aceşti doi ţipi de la Criminalistică ca să vorbească cu el. McGreavy era tot mai nerăbdător. — Ei, ne anunţi, domnişoară? întrebă el. — Am ordin să nu-l deranjez atunci când înăuntru se află un pacient, spuse Carol. Văzu expresia din ochii lui McGreavy. Însă îl voi anunţa că sunteţi aici. Ridică receptorul şi apăsă pe butonul interiorului. După treizeci de secunde de linişte, vocea doctorului se auzi la receptor. — Da? — Au venit doi detectivi să discute o problemă. Sunt de la Departamentul de Criminalistică. Ascultă pentru a observa o schimbare în vocea lui… încordare… frică, însă nu auzi nimic deosebit. — Să aştepte, spuse ei, şi închise telefonul. O străbătu un val de mândrie. Poate că pe ea o puteau speria, însă nu-l vor face niciodată pe doctor să-şi piardă siguranţa de sine. Îi privi sfidător. — Aţi auzit ce-a spus. — Cât timp va mai rămâne înăuntru pacientul? întrebă Angeli, cel mai tânăr. Ea privi la ceaşca de pe masă. — Încă douăzeci şi cinci de minute. Este ultimul lui pacient astăzi. Cei doi au schimbat o privire. — Vom aştepta, oftă McGreavy. Ş-au aşezat pe scaune. McGreavy o studia atent. — Îmi pari cunoscută, spuse el. Ea nu se lăsă înşelată. Tipu' pornise la vânătoare. — Ştiţi cum se spune, replică Carol. Toţi negrii arata la fel.   *   *   *   Peste exact douăzeci şi cinci de minute, Carol auzi deschizându-se uşa laterală care ducea direct de pe coridor în cabinetul doctorului. Câteva clipe mai târziu, uşa cabinetului se deschise şi doctorul Judd Stevens păşi în sala de aşteptare. Ezită văzându-1 pe McGreavy. — Ne-am mâi întâlnit, spuse ei. Nu-şi putea aduce aminte unde anume. McGreavy dădu din cap, nepăsător. — Da… Sunt locotenentul McGreavy. Arătă spre Angeli. Detectivul Frank Angeli. Judd şi Angeli şi-au dat mâna. — Poftim înăuntru. Bărbaţii intrară în cabinet şl uşa se închise în urma lor. Carol îi privi încercând să înţeleagă ce se întâmpla. Detectivul cel voinic părea cam supărat pe doctorul Stevens. Dar, probabil, că în asta consta farmecul lui personal. Carol nu era sigură decât de un singur lucru. Rochia ei trebuia trimisă la curăţătorie.   *   *   *   Cabinetul lui Judd era mobilat ca o sufragerie dintr-o casă de ţară franţuzească. Nu exista un birou, în schimb, scaune confortabile şi măsuţe joase cu abajururi vechi şi valoroase erau împrăştiate peste tot prin cameră. La celălalt capăt al cabinetului o uşă ducea direct spre coridor. Pe podea se afla un minunat covor cu desene de Edward Fields şi într-un colţ o canapea ovală, confortabilă, acoperită cu damasc. McGreavy observă că nu existau diplome pe pereţi. Însă verificase înainte de a veni aici. Dacă doctorul Stevens ar fi vrut, şi-ar fi putut acoperi pereţii cu diplome şi atestate. — Este primul cabinet al unui psihiatru în care am păşit vreodată, spuse Angeli, profund impresionat. Aş vrea ca şi casa mea să arate la fel, — Relaxează pacienţii, spuse Judd, binevoitor. Şi, fiindcă veni vorba, sunt psiholog. — Îmi cer scuze, spuse Angeli. Care e diferenţa? — Cam cincizeci de dolari pe oră, spuse McGreavy. Partenerul meu nu se prea pricepe la lucrurile astea. Partener. Şi Judd îşi aminti dintr-odată. Partenerul lui McGreavy fusese împuşcat şi ucis, iar McGreavy, rănit în timpul unui furt la un depozit de băuturi alcoolice, acum patru sau poate cinci ani. Un vagabond neînsemnat, pe nume Amos Ziffren, fusese arestat şi acuzat de crimă. Avocatul lui Ziffren îl declarase nevinovat susţinând că este handicapat mintal. Judd fusese chemat ca expert al apărării şi i se ceruse să-l examineze pe Ziffren. Descoperise că era nebun, fără posibilitatea de a fi tratat, şi suferea şi de pareză avansată. Pe baza mărturiei lui Judd, Ziffren scăpase de pedeapsa cu moartea şi fusese trimis la un spital de boli mintale. — Îmi amintesc acum, spuse Judd. Cazul Ziffren. Aţi primit trei gloanţe; partenerul dumneavoastră a fost ucis.         — Şi eu îmi amintesc, replică McGreavy. I-aţi permis criminalului să scape. — Ce pot face pentru dumneavoastră? — Avem nevoie de nişte informaţii, doctore, spuse McGreavy. Înclină din cap spre Angeli. Angeli începu să desfacă, neîndemânatic, sfoara pachetului. — Am dori să identificaţi ceva pentru noi, spuse McGreavy, Vorbea prudent, vocea lui netrădând nimic. Angeli reuşise să desfacă pachetul. Ţinea în mână un impermeabil galben. — L-aţi mai văzut undeva? — Seamănă foarte mult cu al meu, spuse Judd, surprins. — Este al dumneavoastră. Pe o etichetă dinăuntru este scris Judd Stevens. — Unde l-aţi găsit? Cei doi nu mai păreau nepăsători. Pe feţele lor se produsese o schimbare evidentă. Judd îl studie o clipă pe McGreavy, apoi luă o pipă de pe o măsuţă lungă şi joasă şi începu să o umple cu tutun. — Cred că ar fi mai bine să-mi spuneţi despre ce este vorba, rosti el încet. — Este vorba despre acest impermeabil, doctore Stevens, spuse McGreavy. Dacă vă aparţine, am vrea să ştim unde l-aţi pierdut. — Nu e nici un mister. Ploua azi-dimineaţă când am venit la cabinet. Haina mea de ploaie este la curăţătorie, aşa că am luat impermeabilul galben, îl păstrez pentru pescuit. Unul dintre pacienţi nu a venit cu umbrelă sau haină de ploaie, începuse să ningă puternic, aşa că i-am împrumutat impermeabilul. Se opri, brusc îngrijorat. Ce s-a întâmplat cu el? — Ce s-a întâmplat cu cine? întrebă McGreavy, — Cu pacientul meu — John Hanson. — Corect, spuse încet Angeli. Aţi nimerit drept la ţintă. Motivul pentru care domnul Hanson nu v-a putut aduce înapoi impermeabilul este că a murit. Judd simţi un mic şoc trecându-i prin corp. — A murit? — Cineva i-a împlântat un cuţit în spate, spuse McGreavy. Judd îi privea înmărmurit. McGreavy luă impermeabilul de la Angeli şi îl întoarse pentru ca Judd să, vadă tăietura mare şi urâtă. Partea din spate a impermeabilului era acoperită cu pete mate, stacojii. Pe Judd îl cuprinse greaţa. — Cine ar fi dorit să-l ucidă? — Speram că ne puteţi spune dumneavoastră, doctore, spuse Angeli. Cine să ştie dacă nu psihologul lui? Judd clătină din cap, deprimat. — Când s-a întâmplat? Îi răspunse McGreavy. — La ora unsprezece, azi-dimineaţă. Pe Lexington Avenue, la un bloc distanţă de acest cabinet. Zeci de oameni trebuie să-l fi văzut căzând, dar se grăbeau să ajungă acasă pentru a sărbători naşterea lui Cristos, aşa că l-au lăsat să sângereze în zăpadă, până a murit. Judd strânse puternic marginile mesei, pumnii săi învineţindu-se. — La ce oră a fost aici Hanson? întrebă Angeli. — La zece. — Cât durează o şedinţă? — Cincizeci de minute. — A plecat imediat ce s-a terminat? — Da. Aşteptam un alt pacient. — Hanson a ieşit prin sala de aşteptare? — Nu. Pacienţii mei intră prin sala de aşteptare şi pleacă pe uşa aceea. Arătă spre uşa care ducea spre coridor. În felul acesta nu se întâlnesc unii cu alţii. McGreavy dădu din cap. — Deci Hanson a fost ucis la câteva minute după ce a plecat de aici. De ce venea la dumneavoastră? Judd ezită. — Îmi pare rău. Nu pot discuta despre pacienţii mei. — Cineva l-a ucis, spuse McGreavy. Ne-aţi putea ajuta să-l găsim pe ucigaş. Pipa lui Judd se stinsese. Şi-o aprinse din nou, foarte încet. — De cât timp venea la dumneavoastră? De data asta întrebase Angeli. O adevărată muncă de echipă a doi poliţişti. — De trei ani, răspunse Judd. — Ce problemă avea? Judd ezită. Şi-l aminti pe Hanson aşa cum arătase în dimineaţa aceea: zâmbind plin de entuziasm, dornic să se bucure de noua lui libertate. — A fost homosexual. — Încă unul din cazurile acelea trăsnite, spuse McGreavy, cu amărăciune. — A fost homosexual, spuse Judd. Hanson s-a vindecat. Azi-dimineaţă i-am spus că nu e nevoie să mai vină la mine. Se putea întoarce la familia lui. Are — avea o soţie şi doi copii. — Un homosexual cu familie? întrebă McGreavy. — Se întâmplă deseori. — Poate că unul din prietenii lui homişti nu a vrut să-i dea drumul. S-au bătut. Acesta s-a înfuriat şi i-a înfipt un cuţit în spate. Judd rămase pe gânduri. — Este posibil, spuse el prudent, dar eu nu cred. — De ce nu, doctore Stevens? întrebă Angeli. — Pentru că Hanson nu a avut nici un contact homosexual de mai bine de un an. Probabil că cineva a încercat să-l jefuiască. Hanson era genul de om care s-ar fi luptat cu curaj. — Un homosexual viteaz şi însurat, rosti McGreavy, pe un ton aspru, îşi scoase o ţigară şi şi-o aprinse. Un singur lucru nu se potriveşte cu această teorie. Portofelul nu i-a fost atins. Erau peste o sută de dolari în el. Urmări reacţia lui Judd.       — Dacă am căuta un nebun, ar fi mult mai uşor, spuse Angeli. — Nu neapărat, se împotrivi Judd. Se îndreptă spre fereastră. Priviţi la mulţimea de jos. Unul din douăzeci este, a fost sau va fi într-un spital de nebuni. — Dar dacă e nebun? — Nu e absolut necesar să pară nebun, explică Judd. Pentru fiecare caz clar de nebunie există cel puţin zece cazuri fără diagnostic încă. McGreavy îl studia pe Judd cu un interes evident. — Ştiţi multe despre natura umană, nu-i aşa, doctore? — Nu există aşa ceva, spuse Judd. Aşa cum nu există, spre exemplu, natură animală, încercaţi să comparaţi un iepure cu un tigru. Sau o veveriţă cu un elefant. — De cât timp sunteţi psiholog? întrebă McGreavy, — De doisprezece ani. De ce? McGreavy ridică din umeri. — Sunteţi un bărbat cu o înfăţişare plăcută. Pun rămăşag că mulţi dintre pacienţii dumneavoastră sunt îndrăgostiţi de dumneavoastră, nu? Judd îl privi cu răceală. — Nu înţeleg sensul întrebării. — Ei, haide, doctore. Sunt convins că înţelegeţi. Amândoi suntem oameni de lume. Un homosexual vine la tratament şi dă peste un doctor tânăr şi atrăgător. Vocea îi deveni confidenţială. Şi vreţi să spuneţi că în trei ani petrecuţi pe canapea, Hanson nu v-a făcut nici un avans? Judd îl privi calm. — Asta înţelegeţi dumneavoastră prin a fi om de lume, locotenente? McGreavy arăta netulburat. — S-ar fi putut întâmpla. Şi vă mai spun ce anume s-ar fi putut întâmpla. I-aţi spus lui Hanson că nu mai vreţi să-l vedeţi. Poate că nu i-a plăcut treaba asta. Ajunsese să depindă de dumneavoastră în aceşti trei ani. Şi v-aţi certat. Chipul lui Judd se întunecă de furie. Angeli risipi încordarea. — Cunoaşteţi pe cineva care ar avea vreun motiv să-l urască, doctore? Sau pe cineva pe care el l-a urât? — Dacă ar exista o astfel de persoană, spuse Judd, v-aş îi informat deja. Cred că ştiu destul de multe despre John Hanson. Era un om fericit. Nu ura pe nimeni şi nu cunosc pe nimeni care să-l fi urât. — Ce bine de el. Trebuie să fie un doctor al naibii de grozav, spuse McGreavy. Îi vom lua fişa cu noi. — Nu. — Putem obţine un ordin de la procuratură. — Vă priveşte. Nu există nimic în fişa lui care să vă fie de vreun ajutor. — Atunci de ce nu ne-o daţi? întrebă Angeli. — Pentru că i-ar putea face rău soţiei lui Hanson şi copiilor lui. Aţi pornit pe o pistă greşită. Veţi descoperi că Hanson a fost ucis de un străin. — Nu cred, se răsti McGreavy. Angeli împacheta din nou impermeabilul şi înfăşură sfoara în jurul lui. — Vi-l aducem înapoi după ce mai facem câteva teste.           — Păstraţi-l, spuse Judd. McGreavy deschise uşa care dădea spre coridor. — Vom ţine legătura cu dumneavoastră, doctore. Ieşi afară. Angeli înclină din cap în direcţia lui Judd şi îl urmă. Judd stătea nemişcat, cu mintea înceţoşată. Carol intră în cabinet. — Totul e în regulă? întrebă ea, prudentă. — John Hanson a fost ucis. — Ucis? — Înjunghiat, spuse Judd. — Dumnezeule! Dar de ce? — Poliţia nu ştie. — Îngrozitor! îl privi şi văzu suferinţa din ochii lui. Vă pot ajuta cu ceva?        — Vrei să închizi tu cabinetul, Carol? Plec la doamna Hanson. Aş vrea să o anunţ eu însumi. — Nu vă faceţi probleme. Aranjez eu totul, spuse Carol. — Mulţumesc, Şi Judd plecă. Peste treizeci de minute Carol terminase de aranjat dosarele şi le încuiase în biroul ei, când auzi uşa de la coridor deschizându-se. Era trecut de ora şase şi clădirea se închisese. Carol ridică privirea în timp ce bărbatul zâmbi şi veni spre ea.          

Conspiratia de Sydney Sheldon   Prolog   Uetendorf, Elveţia Duminică, 14 octombrie, orele 15:00   Martorii stând la marginea câmpului priveau cu ochi măriţi de groază, în tăcere, prea uluiţi pentru a vorbi. Scena din faţa lor era grotescă, un coşmar primordial prinzând viaţă din adâncurile întunecate ale subconştientului omului primitiv. Fiecare martor reacţiona diferit. Unul leşină. Un al doilea vomită. O femeie tremura fără să se poată controla. Un altul se gândi: Voi face un infarct. Bătrânul preot strângea în mână mătăniile şi îşi făcea cruce. Ajută-mă, Tată Ceresc. Ajută-ne pe toţi. Apără-ne de încarnarea răului. Am văzut faţa Satanei. E Sfârşitul Lumii. A venit ziua Judecăţii de Apoi. Armageddon e aici… Armageddon… Armageddon.     CARTEA ÎNTÂI Vânătorul   Duminică, 14 octombrie, orele 21:00   Mesaj fulger Strict confidenţial NSA către directorul COMSEC Subiect: Operaţiunea Judecata de Apoi Mesaj: Declanşaţi Anunţaţi Norad, Cirvis, Gepan, Dis, Ghc, Vsaf, Ins Sfârşitul mesajului   * * *   Duminică, 14 octombrie, orele 21:15   Mesaj fulger Strict confidenţial NSA către directorul Serviciului de informaţii al Marinei 17th district Subiect: Comandantul Robert Bellamy Aranjaţi transferul temporar la această agenţie. În vigoare imediat. Se presupune acordul dumneavoastră în această problemă. Sfârşitul mesajului     Capitolul Unu   Ziua întâi Luni, 15 octombrie   Era din nou în salonul aglomerat al spitalului de la baza Cu Chi din Vietnam, iar Susan se apleca peste el, atât de drăguţă în uniforma ei albă, apretată, de asistentă, şoptindu-i: „Trezeşte-te, marinar. Nu vrei să mori”. Şi când auzi sunetul magic al vocii ei, aproape îşi uită durerea. Ea îi murmura şi altceva în ureche, dar un clopot bătea puternic şi nu o putea auzi clar. Întinse mâinile să o tragă lângă el şi nu reuşi să apuce decât aerul. Telefonul a fost cel care îl trezi pe de-a-ntregul pe comandantul Robert Bellamy. Deschise ochii fără nici un chef pentru că nu voia ca visul să dispară. Telefonul de lângă pat era foarte insistent. Se uită la ceas. 4:00 a.m. Înhaţă aparatul, furios că-i întrerupsese visul. — Nu ştii cât naiba-i ceasul? — Comandant Bellamy? O voce gravă, bărbătească. — Da. — Am un mesaj pentru dumneavoastră. Aveţi ordin să vă prezentaţi la generalul Hilliard, la cartierul general al Agenţiei de Securitate Naţională din Fort Meade, la ora 6:00 în această dimineaţă. Aţi înţeles mesajul, comandant Bellamy? — Da. Şi nu. Mai ales nu. Comandantul Robert Bellamy puse încet receptorul înapoi şi rămase nedumerit. Ce dracu vroiau de la el cei de la NSA[1]? El lucra pentru ONI[2]! Serviciul de Informaţii al Marinei. Şi ce putea fi atât de urgent pentru a fi convocat la ora şase dimineaţa? Se întinse din nou şi închise ochii, încercând să-şi reamintească visul. Păruse atât de real. Ştia, bineînţeles, ce anume îl provocase. Susan îi telefonase cu o seară înainte. — Robert… Vocea ei stârnea în el şi acum aceleaşi senzaţii dintotdeauna. Trase aer în piept. — Bună, Susan. — Te simţi bine, Robert? — Sigur. Fantastic. Ce mai face Moneybags[3]? — Te rog, nu începe. — În regulă. Ce mai face Monte Banks? Nu-i venea să spună „soţul tău”. El era soţul ei. — E bine. Vroiam doar să-ţi spun că vom pleca pentru un timp. Şi să nu-ţi faci probleme. Asta îi semăna atât de mult, era atât de Susan. Se luptă ca ea să nu-i audă emoţia din voce. — Unde mergeţi de data asta? — Luăm avionul spre Brazilia. Avionul particular 727 al lui Moneybags. — Monte are nişte afaceri de rezolvat. — Zău? Credeam că toată ţara îi aparţine. — Încetează, Robert. Te rog. — Îmi pare rău. Urmă o pauză. — Aş vrea ca vocea ta să sune mai fericită. — Ar suna, dacă ai fi aici. — Aş vrea să-ţi găseşti pe cineva şi să fii fericit. — Am găsit pe cineva, o persoană minunată, Susan. Afurisitul de nod care i se pusese în gât îl făcea să vorbească cu dificultate. Şi ştii ce s-a întâmplat? Am pierdut-o. — Dacă te porţi aşa nu te voi mai suna niciodată. El intră în panică. — Nu spune aşa ceva. Te rog. Ea era viaţa lui. Nu suporta gândul că nu-i va mai vorbi niciodată. Încercă să se stăpânească şi să vorbească cât mai vesel. Voi ieşi în oraş şi-mi voi găsi o blondă delicioasă şi voi face dragoste cu ea până vom crăpa amândoi. — Vreau să-ţi găseşti pe cineva. — Promit. — Mă îngrijorezi, dragul meu. — Nu e nevoie. Mă simt foarte bine. Mai că se înecă spunând această minciună. Dacă Susan ar şti adevărul. Dar era ceva ce nu putea discuta cu absolut nimeni. Mai ales nu cu ea. N-ar suporta gândul că ei să-i fie milă de el. — Te voi suna din Brazilia, spuse Susan. Urmă o lungă tăcere. Nu se puteau despărţi pentru că erau încă prea multe de spus, prea multe lucruri care era mai bine să nu fie spuse, care trebuiau să nu fie spuse. — Trebuie să plec, Robert. — Susan? — Da? — Te iubesc, draga mea. Te voi iubi întotdeauna. — Ştiu. Şi eu te iubesc, Robert. Şi asta era marea ironie a sorţii. Se iubeau încă foarte mult. Voi doi aveţi o căsătorie perfectă, obişnuiau să spună toţi prietenii lor. Unde greşiseră?   * * *   Comandantul Robert Bellamy se sculă din pat şi trecu în picioarele goale prin sufrageria liniştită. În cameră absenţa lui Susan era dureros de evidentă. Zeci de fotografii ale lui Susan şi ale lui erau împrăştiate prin jur, clipe încremenite în timp. Ei doi pescuind în munţii Scoţiei, stând în faţa unui Budha lângă un klong tailandez, plimbându-se în ploaie într-o caleaşcă prin grădinile Borghese din Roma. Şi în fiecare fotografie zâmbeau şi se îmbrăţişau, doi oameni îndrăgostiţi nebuneşte unul de celălalt. Intră în bucătărie şi îşi pregăti cafeaua. Ceasul din bucătărie arăta 4:15 a.m. Ezită un moment, apoi forma un număr la telefon. Acesta sună de şase ori şi în sfârşit auzi vocea amiralului Whittaker la celălalt capăt al firului. — Alo? — Amirale… — Da? — Robert la telefon. Îmi cer scuze că vă trezesc atât de devreme. Tocmai am primit un telefon destul de ciudat de la Agenţia de Securitate Naţională. — De la NSA? Ce vroiau? — Nu ştiu. Am primit ordinul de a mă prezenta la generalul Hilliard la ora 6:00. Urmă o pauză, timp în care amiralul analiză situaţia. — Poate că te vor transfera acolo. — Nu se poate. Nu are nici un sens. De ce ar…? — E evident că e vorba de ceva foarte urgent, Robert. Ce-ar fi să mă suni după? — În regulă. Mulţumesc. Convorbirea se întrerupse. N-ar fi trebuit să-l deranjez pe bătrân, îşi zise Robert. Amiralul se retrăsese acum doi ani de la conducerea Serviciului de Informaţii al Marinei. Mai bine zis, obligat să se retragă. Se zvonea că drept compensaţie, Marina îi oferise un mic birou pe undeva, să numere găurile făcute de molii, sau ceva la fel de stupid. Amiralul nu avea de unde să cunoască acţiunile din ultimul timp ale serviciilor de informaţii. Însă el era mentorul lui Robert. Îi era cel mai apropiat om, bineînţeles cu excepţia lui Susan. Iar Robert simţea nevoia să vorbească cu cineva. Fără Susan simţea că trăieşte într-un vârtej al timpului. Îşi imagina că undeva, într-o altă dimensiune a timpului şi a spaţiului, el şi Susan mai erau căsătoriţi, trăind liber, fericiţi, iubindu-se şi râzând împreună. Sau poate nu, se gândi Robert dezgustat. Poate eu sunt cel care nu ştie să accepte realitatea. Cafeaua era gata. Avea un gust amar. Se întrebă dacă boabele proveneau din Brazilia. Îşi luă cafeaua cu el în baie şi îşi studie chipul în oglindă. Privea la un bărbat trecut de patruzeci de ani, înalt, suplu, excelent dezvoltat fizic, trăsături bine definite, o bărbie puternică, păr negru şi ochi căprui, inteligenţi şi pătrunzători. Pe piept avea o cicatrice lungă şi adâncă, o amintire lăsată de prăbuşirea avionului. Dar asta a fost ieri. Asta însemna Susan. Astăzi totul era diferit. Fără Susan. Se bărbieri, făcu un duş, apoi îşi cercetă costumele din dulap. Cum să mă îmbrac, se întrebă el, în uniforma Marinei sau în haine civile? Şi, la urma urmei, cui îi pasă? Luă un costum gri închis, cămaşă albă şi o cravată gri de mătase. Ştia destul de puţine despre Agenţia de Securitate Naţională, doar că Palatul Miracolelor, cum era poreclită, le depăşea pe toate celelalte servicii de informaţii americane şi era şi cea mai misterioasă dintre ele. Oare ce vor de la mine? Voi afla în curând.     Capitolul Doi   Agenţia de Securitate Naţională era ascunsă discret pe o suprafaţă întortocheată de optzeci şi doi de acri, în Fort Meade, Maryland, în două clădiri care împreună depăşeau de două ori în mărime complexul CIA din Langley, Virginia. Agenţia, creată pentru a sprijini din punct de vedere tehnic sistemul de comunicaţii al Statelor Unite şi pentru a dobândi informaţii din lumea întreagă, avea mii de angajaţi, iar activităţile ei generau atât de multe date încât zilnic patruzeci de tone de documente erau făcute bucăţi şi aruncate. Era încă întuneric când comandantul Robert Bellamy ajunse la prima poartă. Se opri în faţa unui gard de doi metri şi jumătate, prevăzut deasupra cu sârmă ghimpată. Lângă intrare, o cabină cu două santinele înarmate. Una dintre ele rămase înăuntru urmărind cum colegul lui se apropie de maşină. — Cu ce vă pot ajuta? — Comandant Bellamy. Am ordin să mă prezint la generalul Hilliard. — Vă rog să-mi arătaţi legitimaţia, comandante Bellamy. Robert Bellamy îşi scoase portofelul şi-i prezentă santinelei legitimaţia sa de ofiţer al Serviciului de Informaţii al Marinei. Paznicul o studie foarte atent apoi i-o dădu înapoi. — Mulţumesc, comandante. Înclină din cap spre paznicul din cabină, şi poarta se deschise. Cel dinăuntru ridică telefonul. — Comandantul Bellamy se află pe drum. Peste un minut, Robert Bellamy se opri în faţa unei porţi închise electric. Un paznic înarmat se apropie de maşină. — Comandantul Bellamy? — Da. — Vă rog să-mi prezentaţi legitimaţia. Robert începu să protesteze, apoi se răzgândi. Ce dracu’! E a lor grădina asta zoologică. Îşi scoase din nou portofelul şi-şi prezentă legitimaţia. — Mulţumesc, comandante. Paznicul făcu un semn nevăzut şi poarta se deschise. Continuându-şi drumul Robert Bellamy văzu un al treilea gard. Dumnezeule, îşi zise el, am ajuns în Ţara lui Oz. Un alt paznic în uniformă se apropie de maşină. Pe când Robert Bellamy băga mâna în buzunar să-şi scoată portofelul, paznicul privi numărul maşinii şi spuse: — Vă rog să mergeţi drept înainte spre clădirea administrativă. Cineva vă va întâmpina acolo. — Mulţumesc. Poarta se deschise, iar Robert îşi continuă drumul care ducea spre o imensă clădire albă. Un bărbat în civil aştepta afară, tremurând în aerul răcoros de octombrie. — Puteţi să vă lăsaţi aici maşina, comandante, strigă el. Ne vom ocupa noi de ea. Robert Bellamy lăsă cheile în maşină şi ieşi afară. Bărbatul care îl aştepta părea să aibă în jur de treizeci de ani, era înalt, slab şi galben la faţă. Arăta de parcă n-ar fi văzut de mulţi ani lumina soarelui. — Mă numesc Harrison Keller. Vă voi însoţi la biroul generalului Hilliard. Au intrat într-un hol mare cu tavanul foarte înalt. Un bărbat în haine civile era aşezat în spatele unei mese. — Comandante Bellamy… Robert Bellamy se întoarse brusc. Auzi ţăcănitul unui aparat de fotografiat. — Mulţumesc, domnule. Robert Bellamy îl privi pe Keller. — Ce se întâmplă? — Nu va dura decât un minut, îl asigură Harrison Keller. Peste şaizeci de secunde lui Robert Bellamy i se întinse o legitimaţie în albastru şi alb pe care era lipită fotografia lui. — Vă rog să o purtaţi ori de câte ori vă veţi afla în clădire. — În regulă. Au pornit pe un coridor lung, cu pereţii albi. Robert Bellamy observă aparatele de filmat montate din şase în şase metri de ambele părţi ale coridorului. — Cât de mare e această clădire? — Are peste şase sute de kilometri pătraţi. — Poftim? — Da. Acesta este cel mai lung coridor din lume — are aproape trei sute de metri lungime. Suntem complet independenţi aici. Avem o zonă comercială, un restaurant cu autoservire, opt snack-baruri, un spital, dotat şi cu o sală de intervenţii chirurgicale, un cabinet dentar, o sucursală a băncii Laurel, o curăţătorie, un magazin de încălţăminte, o frizerie şi multe alte mărunţişuri. E un cămin departe de casă, îşi zise Robert. Şi ideea în sine i se păru ciudat de deprimantă. Au trecut printr-o sală imensă plină de o mare de computere. Robert se opri uluit. — Impresionant, nu-i aşa? Şi aceasta e doar una din sălile de computere. Complexul este dotat cu aparatură şi computere de decodificat în valoare de trei miliarde de dolari. — Cât de mulţi oameni lucrează aici? — Cam şaisprezece mii. Şi atunci ce dracu’ mai vor de la mine? se întrebă Robert Bellamy. Fu condus într-un ascensor special pe care Keller îl puse în funcţie cu ajutorul unei chei. Au urcat la etajul întâi şi au pornit într-o nouă călătorie de-a lungul coridorului până au ajuns la mai multe birouri care erau chiar în capătul lui. — Pe aici, comandante. Au intrat într-un birou de primire în care se aflau patru secretare la patru mese. Două sosiseră deja la lucru. Harrison Keller înclină din cap spre una din ele, şi ea apăsă pe un buton, şi se deschise o uşă ce ducea la un alt birou. — Intraţi, domnilor. Generalul vă aşteaptă. — Pe aici, spuse Harrison Keller. Robert Bellamy îl urmă în sanctuarul dinăuntru. Se trezi într-un birou spaţios, cu tavanul şi pereţii izolaţi fonic, mobilat confortabil, plin de fotografii şi lucruri personale. Era evident că omul care lucra aici îşi petrecea mult timp în acest birou. Generalul Mark Hilliard, director al NSA, era un bărbat trecut de cincizeci de ani, foarte înalt, cu o faţă parcă sculptată în cremene, o privire rece ca oţelul şi o ţinută rigidă. Generalul era îmbrăcat într-un costum gri, cămaşă albă şi cravată gri. Am nimerit-o bine, îşi zise Robert. Harrison Keller spuse: — Generale Hilliard, acesta este comandantul Bellamy. — Vă mulţumesc că aţi trecut pe aici, comandante. De parcă aş fi fost invitat la ceai. Cei doi bărbaţi şi-au strâns mâinile. — Luaţi loc. Sunt sigur că nu veţi refuza o ceaşcă de cafea. Omul ăsta îmi citeşte gândurile. — Mulţumesc, sir. — Harrison? — Nu, mulţumesc. Se aşeză pe scaunul dintr-un colţ al biroului. Se apăsă pe un buton, uşa se deschise şi în cameră intră un oriental într-o tunică albă, purtând pe braţe o tavă cu cafea şi prăjituri Danish. Robert observă că nu purta legitimaţie. Ruşine. Se turnă cafeaua. Mirosea extraordinar. — Cum o beţi? întrebă generalul Hilliard. — Amară. Cafeaua avea un gust excelent. Cei doi bărbaţi erau aşezaţi fată în fată în scaune moi de piele. — Directorul mi-a cerut să mă întâlnesc cu dumneavoastră. Directorul. Edward Sanderson. O legendă în lumea spionajului. Un strălucit şi nemilos maestru al jocului cu marionete, căruia i se atribuia organizarea a zeci de lovituri de stat îndrăzneţe în mai toate colţurile lumii. Un om foarte rar văzut în public şi despre care se şopteau multe în spatele uşilor închise. — De cât timp faceţi parte din Grupul 17 al Serviciului de Informaţii al Marinei? întrebă generalul Hilliard. Robert jucă corect. — Cincisprezece ani. Şi-ar fi pus la bătaie salariul pe o lună că generalul ştia şi ora la care se înrolase în ONI. — Înainte, dacă nu mă înşel, aţi comandat o escadrilă a Aviaţiei Marine în războiul din Vietnam. — Da, sir. — Aţi fost doborât. Nimeni nu se aştepta să scăpaţi. Doctorul spunea: „Nu vă faceţi speranţe. N-are nici o şansă”. Îşi dorise să moară. Durerea era insuportabilă. Apoi Susan se aplecase deasupra lui. „Deschide ochii, marinar, nu vrei să mori.” Se silise să-şi deschidă ochii şi prin ceaţa durerii se trezi privind cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Avea un chip cu un oval plăcut, păr des negru, ochi întunecaţi şi strălucitori, şi un zâmbet ca o binecuvântare. Încercase să vorbească, dar efortul era mult prea mare. Generalul Hilliard îi spunea ceva. Robert Bellamy îşi întoarse gândurile spre prezent. — Poftim? — Avem o problemă, comandante. Şi credem că ne puteţi ajuta. — Da, sir? Generalul se ridică şi începu să se plimbe prin cameră. — Ceea ce urmează să vă spun este extrem de important. Este mai mult decât strict secret. — Da, sir. — Ieri, în Alpii elveţieni s-a prăbuşit un balon meteorologic aparţinând forţelor NATO. La bord se afla aparatură militară experimentală păstrată în mare secret. Robert se trezi întrebându-se oare unde dorea să ajungă generalul. — Guvernul elveţian a îndepărtat acea aparatură din balon, dar, din nefericire, se pare că au existat nişte martori oculari. Este de o importanţă vitală ca nici unul din ei să nu vorbească despre ceea ce a văzut. Ar putea furniza informaţii valoroase unor anumite ţări. Până aici e clar? — Aşa cred, sir. Doriţi ca eu să vorbesc cu martorii şi să-i previn să nu discute cu nimeni despre ceea ce au văzut. — Nu chiar, comandante. — Atunci nu înţe… — Nu vreau decât să mi-i găsiţi pe acei martori. Alţii vor vorbi cu ei despre necesitatea de a păstra tăcerea. — Înţeleg. Martorii sunt toţi în Elveţia? Generalul Hilliard se opri în faţa lui Robert. — Asta e problema noastră, comandante. Vedeţi, habar n-avem unde sunt. Sau cine sunt. Robert crezu că nu înţelege bine. — Poftim? — Singura informaţie pe care o deţinem este că martorii erau într-un tur cu autobuzul. Tocmai treceau pe acolo când balonul s-a prăbuşit lângă un mic sat numit… Se întoarse spre Harrison Keller. — Uetendorf. Generalul se întoarse din nou spre Robert. — Pasagerii au ieşit pentru câteva minute din autobuz pentru a privi prăbuşirea balonului apoi şi-au continuat drumul. Când turul s-a sfârşit, s-au împrăştiat. Robert spuse încet: — Generale Hilliard, vreţi să spuneţi că nu există nimic referitor la cine sunt aceşti oameni şi unde au plecat? — Exact. — Şi vreţi ca eu să plec acolo şi să-i găsesc? — Exact. Aţi fost recomandat ca fiind cel mai bun. Mi s-a spus că vorbiţi fluent cam şase limbi şi aveţi o excelentă reputaţie de om care se descurcă în orice situaţie. Directorul a aranjat să fiţi transferat temporar agenţiei noastre. Grozav. — Presupun că voi colabora cu guvernul elveţian în această problemă. — Nu, veţi lucra singur. — Singur? Dar… — Nu trebuie să implicăm pe nimeni în această misiune. Accentuez din nou importanţa aparaturii din acel balon. Timpul este o problemă esenţială. Vreau să-mi daţi zilnic raportul asupra acţiunilor dumneavoastră. Generalul scrise un număr de telefon pe o hârtie şi i-o întinse lui Robert. Pot fi găsit la acest număr ziua sau noaptea. Un avion este deja pregătit pentru a vă duce în Zürich. Veţi fi însoţit până la apartamentul dumneavoastră pentru a vă face bagajele, apoi veţi merge direct la aeroport. Ca să vezi ce-nseamnă „Mulţumesc că aţi trecut pe aici.” Robert se simţea tentat să întrebe: „Va avea cineva grijă de peştişorul meu de aur cât timp voi fi plecat?” însă era sigur că răspunsul ar fi fost: „Nu aveţi un peştişor de aur”. — Comandante, în cadrul activităţii dumneavoastră de la ONI, presupun că aţi avut mai multe contracte cu serviciile de informaţii din alte ţări? — Da, sir. Am câţiva buni prieteni care ar putea să ne fie de ajutor. — Vi se cere să nu luaţi legătura cu ei. Nu aveţi permisiunea să vă folosiţi de nici una din fostele legături. Martorii pe care îi căutaţi sunt fără îndoială de naţionalităţi diferite. Generalul se întoarse spre Keller. Harrison… Keller se îndreptă spre un fişet din colţul biroului şi îl descuie. Scoase afară un plic mare şi i-l întinse lui Robert. — Aici sunt cincizeci de mii de dolari în diferite monezi naţionale europene şi încă douăzeci de mii de dolari americani. Veţi găsi de asemenea mai multe seturi de legitimaţii false care s-ar putea să vă fie de folos. Generalul Hilliard îi arătă un mic carton gros de plastic negru strălucitor cu o linie albă deasupra. — Poftim o carte de credit care… — Mă îndoiesc că voi avea nevoie de ea, generale. Cred că banii sunt suficienţi şi am şi cartea de credit eliberată de ONI. — Ia-o. — Bine. Robert examina cartea de credit. Era eliberată de o bancă de care nu auzise niciodată. În partea de jos era un număr de telefon. Nu există nici un nume pe ea, spuse Robert. — Este echivalentul unui cec în alb. Nu e nevoie de nici un fel de legitimaţie. Când vreţi să cumpăraţi ceva rugaţi vânzătorul să sune la acest număr de telefon. Este foarte important să o aveţi tot timpul la dumneavoastră. — În regulă. — Şi încă ceva, comandante. — Sir? — Trebuie să-i găsiţi pe martori. Pe toţi. Îl voi informa pe director că v-aţi început misiunea. Întrevederea luase sfârşit.   * * *   Harrison Keller îl conduse pe Robert până la biroul de afară. Un ofiţer în uniformă era aşezat pe un scaun. Se ridică atunci când cei doi intrară în cameră. — Acesta e căpitanul Dougherty. El vă va conduce la aeroport. Mult noroc. — Mulţumesc. Cei doi bărbaţi şi-au strâns mâinile. Keller făcu stânga-mprejur şi se întoarse în biroul generalului Hilliard. — Sunteţi gata, comandante? întrebă căpitanul Dougherty. — Da. Gata pentru ce? În trecut, rezolvase destule misiuni dificile ale Serviciului de Informaţii, dar niciodată ceva atât de trăsnit. Se aşteptau de la el să găsească un număr necunoscut de martori necunoscuţi din ţări necunoscute. Oare care sunt şansele de reuşită? se întrebă Robert. Mă simt ca Regina Albă din „Prin Oglinda Fermecată”. „Păi câteodată cred că sunt şase lucruri importante chiar înainte de micul dejun.” Ei bine, misiunea asta era toate şase la un loc. — Am primit ordin să vă duc direct la apartamentul dumneavoastră şi apoi la baza aeriană Andrews, spuse căpitanul Dougherty. Vă aşteaptă un avion ca… Robert clătină din cap. — Va trebui să trec mai întâi pe la biroul meu. Dougherty ezită. — În regulă. Voi merge cu dumneavoastră şi vă voi aştepta. De parcă nu îndrăzneau să-l scape de sub ochi. Pentru că aflase că un balon meteo se prăbuşise? Nu avea nici un sens. Îşi predă legitimaţia la ieşire şi păşi afară din clădire în aerul rece, pătrunzător al dimineţii. Maşina lui dispăruse. În locul ei se afla o limuzină. — Cineva se va ocupa de maşina dumneavoastră, îl informă Dougherty. Vom pleca cu limuzina. Toată treaba era rezolvată cu un fel de autoritate arogantă care îl cam deranja pe Robert. — Bine, spuse el. Şi au pornit spre birourile Serviciului de Informaţii al Marinei. Un soare palid dispărea după nişte nori de ploaie. Va fi o zi mizerabilă. Şi nu numai din cauza vremii, se gândi Robert.    

De cealaltă parte a miezului nopţii   Pentru Jorja, care m-a încântat de nenumărate ori.     PROLOG Atena: 1947   Inspectorul de poliţie Georgios Skouri privea prin parbrizul prăfuit clădirile şi hotelurile din centrul Atenei, care se destrămau într-un dans al dezintegrării, alunecând pe lângă maşină ca nişte popice uriaşe dintr-o popicărie cosmică. — Oprim circulaţia pentru douăzeci de minute, spuse poliţistul în uniformă de la volan. Skouri dădu absent din cap şi continuă să privească jocul clădirilor. Era o iluzie care îl fascina. Căldura dogoritoare a nemilosului soare de august împresura construcţiile în valuri unduitoare, iar ele curgeau de-a lungul străzilor într-o cascadă graţioasă de oţel şi sticlă. Era ora douăsprezece şi zece minute şi străzile erau aproape pustii. Cei câţiva pietoni curajoşi erau prea letargici pentru a arunca mai mult de o privire curioasă celor trei maşini ale poliţiei care se îndreptau spre Hellenikon — aeroportul care se afla la douăzeci de mile est de centrul Atenei. Inspectorul şef Skouri era în prima maşină. Dacă ar fi fost o zi obişnuită de muncă, el ar fi stat în biroul răcoros şi comod, în timp ce subordonaţii săi ar fi muncit în căldura toridă a după amiezei, dar acestea nu erau condiţii obişnuite şi Skouri avea două motive bine întemeiate să participe personal la evenimente. Primul, pentru că în cursul acestei zile, avioane din întreaga lume aduceau în oraş Persoane Foarte Importante, iar el trebuia să-i întâmpine cum se cuvine şi să le faciliteze trecerea prin vamă. Al doilea şi cel mai important motiv era acela că în aeroport se aflau foarte mulţi ziarişti şi reporteri de televiziune. Inspectorul şef Skouri nu era naiv. În timp ce se bărbierea în acea dimineaţă, i-a trecut prin minte că îl va ajuta foarte mult în carieră, dacă la jurnalele de ştiri va fi văzut în prezenţa eminentelor personalităţi. Era o şansă extraordinară că acest eveniment care a stârnit senzaţie în întreaga lume s-a petrecut pe domeniul lui şi ar fi fost o naivitate din partea sa să nu profite de el. A discutat problema sub toate aspectele cu cei doi oameni care îi erau foarte apropiaţi: soţia şi amanta lui. Anna, o femeie mohorâtă, urâtă, de vârstă mijlocie, provenind dintr-o familie de ţărani, i-a spus categoric să se ţină departe de aeroport, să stea în umbră, pentru a nu fi blamat dacă se întâmplă ceva. Melina, îngerul lui frumos şi dulce, l-a sfătuit să îi întâmpine personal pe eminenţii oaspeţi. A fost de acord cu el că acest eveniment l-ar putea catapulta pe culmile gloriei. Dacă Skouri se descurca bine în această situaţie, putea să obţină o mărire de salariu şi — cu voia Domnului — putea fi numit chiar Comisar de poliţie, când actualul Comisar se va pensiona. Pentru a mia oară, Comisarul Skouri se gândi la ironia vieţii sale intime — cum ar fi fost dacă Melina i-ar fi fost soţie şi Anna amantă? — şi se întrebă din nou unde a greşit. Acum Skouri reveni în momentul prezent şi trecu în revistă ce avea de făcut. Trebuia să fie absolut sigur că totul va merge perfect la aeroport. Avea cu el doisprezece dintre oamenii lui cei mai buni. Ştia că problema principală va fi menţinerea ziariştilor sub control. El însuşi a fost uluit de numărul mare de reporteri şi ziarişti care au venit la Atena din întreaga lume. A fost intervievat de şase ori, de fiecare dată în altă limbă. Răspunsurile lui, au fost traduse în germană, engleză, japoneză, franceză, italiană şi rusă. Tocmai începuse să-i facă plăcere noul statut de celebritate, când l-a sunat Comisarul şi i-a spus că nu este înţelept din partea unui Inspector şef de poliţie să comenteze un proces de crimă care nici nu a început. Skouri era convins că adevărata motivaţie a Comisarului era gelozia, dar, în mod prudent, a hotărât să nu întindă coarda prea mult şi a refuzat alte interviuri. Cu toate acestea, Comisarul nu va avea nici un motiv să se plângă, dacă el, Skouri, se va afla la aeroport, coordonând toată activitatea, în timp ce camerele de luat vederi vor filma sosirea celebrilor oaspeţi. În timp ce maşina gonea pe Sygrou Avenue, de-a lungul falezei, spre Phaleron, Skouri simţi că îi tremură stomacul de emoţie. În mai puţin de cinci minute va ajunge la aeroport. Revăzu în minte lista tuturor personalităţilor care vor sosi la Atena înainte de căderea serii.   Armand Gautier avea rău de înălţime. De fiecare dată când zbura cu avionul avea o teamă profundă, izvorâtă dintr-o dragoste excesivă faţă de propria persoană, care acum se combina cu agitaţia obişnuită de pe coasta Greciei în sezonul turistic, ceea ce îi provoca o stare de rău violent. Era un bărbat înalt, ascetic, cu trăsături intelectuale, frunte înaltă şi gura crispată într-o expresie sardonică. La douăzeci şi doi de ani, Gautier a contribuit la crearea noului val din industria cinematografică franceză, iar în anii care au urmat a avut succes şi în domeniul teatrului. Acum, recunoscut ca unul dintre cei mai mari directori de film din lume, Gautier trăia din plin acest rol. Până în ultimele douăzeci de minute, zborul a fost foarte plăcut. Stewardesele l-au recunoscut şi s-au agitat în jurul lui, lăsându-l să înţeleagă că îi stăteau la dispoziţie şi pentru alte activităţi. Câţiva pasageri au venit la el şi i-au spus cât de mult îi admiră filmele şi piesele de teatru. Dar pe el l-a interesat doar studenta aceea drăguţă de la Colegiul St. Anne, din Oxford. Scria acum o teză despre teatru, pentru profesorul ei şi a ales ca temă activitatea lui Armand Gautier. Discuţia lor a mers bine până când fata a rostit numele Noellei Page. — Aţi fost directorul ei, nu-i aşa? a întrebat ea. Sper că voi reuşi să intru la proces. Va fi un circ. Gautier se trezi strângând cu putere braţele fotoliului şi această reacţie l-a surprins. Chiar după toţi aceşti ani amintirea Noellei îi producea o suferinţă foarte vie. Nimeni nu l-a mângâiat vreodată cum a făcut-o ea şi nimeni nu îl va mai mângâia la fel. De acum trei luni, de când Gautier a citit despre arestarea Noellei, nu s-a mai putut gândi la nimic altceva, l-a trimis telegrame, i-a scris, s-a oferit să o ajute, dar nu a primit niciodată răspuns. Nu dorea să participe la proces dar nici nu putea sta departe. În sinea sa se scuza că doreşte să vadă cât de mult s-a schimbat Noelle. Şi totuşi, în intimitate, trebuia să recunoască adevăratul motiv. Omul de teatru din el trebuia să fie prezent, trebuia să participe la dramă, să studieze chipul Noellei în timp ce judecătorul îi va spune dacă va trăi sau va muri. Vocea metalică a pilotului se auzi în interfon, anunţând că vor ateriza la Atena în trei minute şi emoţia la gândul că o va vedea din nou pe Noelle, îl făcu pe Armand Gautier să uite răul de înălţime.   Doctorul Israel Katz zbura spre Atena de la Capetown, unde lucra ca neurochirurg, şef de personal la spitalul Groote Schuur, un spital construit de curând. Israel Katz era recunoscut ca unul dintre cei mai mari neurochirurgi din lume. Revistele medicale anunţau continuu noile sale cercetări. Printre pacienţii săi se afla acum un prim-ministru, un preşedinte şi un rege. Se rezemă confortabil de spătarul fotoliului, în avionul BOAC. Era un bărbat de înălţime medie, cu o faţă inteligentă şi expresivă, ochii de un căprui intens şi mâinile suple, mereu agitate. Doctorul Katz era obosit şi din această cauză începuse să simtă obişnuita durere din piciorul drept, piciorul amputat acum şase ani. A avut o zi lungă. A făcut o operaţie înainte de revărsatul zorilor, a vizitat pacienţii, apoi a participat la şedinţa Consiliului de Conducere, de unde a plecat direct la aeroport şi a luat avionul spre Atena. Soţia sa, Esther, a încercat să-l convingă să nu plece. — Acum nu mai poţi face nimic pentru ea, Israel. Poate că avea dreptate, dar Noelle Page şi-a riscat odată viaţa pentru a o salva pe a lui şi el se simţea dator. Gândindu-se acum la Noelle avea acelaşi sentiment indescriptibil, pe care l-a avut de fiecare dată în prezenţa ei. I se părea că amintirea ei putea estompa toţi aceşti ani care i-au separat. Sigur, era o fantezie romantică. Nimic nu putea aduce înapoi acei ani. Doctorul Israel Katz simţi tremurul avionului, observă trenul de aterizare, în timp ce aparatul începea coborârea. Privi pe hublou şi văzu panorama oraşului Cairo unde va lua un avion TAE spre Atena — şi spre Noelle. Era vinovată de crimă? În timp ce avionul atingea pista, doctorul se gândi la cealaltă crimă oribilă pe care Noelle a comis-o la Paris.   Philippe Sorel se afla pe puntea yachtului personal privind spre portul Piure. I-a făcut plăcere călătoria pe mare, pentru că a fost una din rarele ocazii când a reuşit să scape de fani. Sorel era o atracţie pentru întreaga lume deşi ascensiunea sa a fost împotriva tuturor aşteptărilor. Nu era un bărbat frumos. Dimpotrivă. Avea faţa unui boxer care a pierdut ultimele zece meciuri — a avut nasul rupt de mai multe ori, avea părul rar şi şchiopăta uşor în mers. Dar nimic din toate aceste lucruri nu conta, pentru că Philippe Sorel avea sex appeal. Era un bărbat educat, vorbea blând şi acest amestec de blândeţe lăuntrică şi chip de şofer înnebunea femeile şi îi făcea pe bărbaţi să îl considere un erou. Acum, în timp ce yachtul său se apropia de port, Sorel se întreba din nou ce caută el aici. A amânat un film pe care dorea să îl realizeze, numai pentru a participa la procesul Noellei. Era foarte conştient că se găsea singur şi vulnerabil în faţa ziariştilor, lipsit de protecţia agenţilor şi managerilor săi. Cu siguranţă reporterii vor sugera că participarea sa la procesul fostei sale amante era o încercare de publicitate gratuită. Din orice punct de vedere ar fi privit problema, experienţa se dovedea a fi agonizantă, dar Sorel trebuia să o vadă din nou pe Noelle, trebuia să ştie dacă o poate ajuta. Yachtul aluneca uşor spre port, iar Sorel se gândi din nou la Noelle, acea Noelle pe care a cunoscut-o, pe care a iubit-o, cu care a trăit. Ajunse la aceeaşi concluzie: Noelle era capabilă să comită o crimă.   În timp ce yachtul lui Philippe Sorel se apropia de coasta Greciei, asistentul personal al Preşedintelui Statelor Unite se afla într-un Clipper Pan American, la o sută de mile în aer, îndreptându-se spre Aeroportul Hellenikon. William Fraser avea cam cincizeci de ani, era un bărbat prezentabil, cu părul alb, faţa ridată şi maniere autoritare. Acum privea fix un carneţel pe care îl ţinea în mână, dar căruia nu i-a întors pagina de mai bine de o oră. Fraser s-a învoit pentru această călătorie, deşi Congresul trecea printr-o criză politică. Ştia foarte bine cât de dureroase vor fi următoarele săptămâni şi totuşi simţea că nu are de ales. Era o călătorie de răzbunare şi gândul acesta îl umplea de satisfacţie. În mod deliberat Fraser îşi alungă gândurile despre procesul care avea să înceapă mâine şi privi pe hubloul avionului. Dedesubt văzu o barcă legănându-se agale spre coasta Greciei.   Auguste Lanchon avea rău de mare şi de trei zile era îngrozit. Avea rău de mare pentru că vaporul pe care s-a îmbarcat la Marsilia a intrat în raza de acţiune a mistralului; era îngrozit pentru că se temea că soţia sa va afla ce făcea el. Auguste Lanchon avea şaizeci de ani, era un bărbat chel şi gras, cu picioare scurte şi îndesate şi o faţă a cărei expresie era întărită de ochii bulbucaţi şi buzele subţiri între care atârna veşnic o ţigară mototolită. Lanchon avea un magazin de îmbrăcăminte la Marsilia şi nu-şi putea permite — cel puţin aşa îi spunea mereu soţiei sale — o vacanţă ca oamenii bogaţi. Bine, îşi reaminti el, dar aceasta nu era o vacanţă. Trebuia să o mai vadă o dată pe draga lui Noelle. După ce l-a părăsit, în toţi aceşti ani, el i-a urmărit cu aviditate ascensiunea, citind cu lăcomie rubricile de scandal ale revistelor. Când Noelle a jucat primul rol într-o piesă de teatru, el a luat trenul spre Paris, să o vadă şi numai secretara aceea proastă a fost vinovată că ei nu s-au întâlnit. Mai târziu a văzut filmele în care a jucat Noelle, le-a văzut de nenumărate ori, amintindu-şi cu nostalgie cum a făcut dragoste cu ea. Deşi această excursie era foarte costisitoare, Auguste Lanchon ştia că merită fiecare bănuţ. Preţioasa lui Noelle îşi va aminti vremurile bune trăite împreună şi îl va ruga să o protejeze. El va mitui judecătorul şi câţiva funcţionari — dacă nu costa prea mult — şi Noelle va fi eliberată, el o va instala într-un apartament la Marsilia şi ea îi va sta la dispoziţie, după pofta inimii. Doamne, dacă nu ar afla soţia lui!   În inima Atenei, Frederick Stavros muncea într-un birou modest la etajul al doilea al unei clădiri dărăpănate din cartierul Monastiraki. Stavros era un tânăr harnic şi ambiţios, care lupta din greu să se afirme în profesia pe care şi-a ales-o. Pentru că nu-şi putea permite să angajeze un asistent făcea singur toată munca migăloasă de cercetare a cazurilor. Nu-i plăcea această latură a activităţii sale, dar la cazul acesta o făcea conştiincios pentru că ştia că dacă va câştiga procesul va fi renumit şi nu va trebui să se mai gândească la ziua de mâine. Va reuşi să cumpere un birou luxos, să angajeze funcţionari şi să se înscrie la cel mai modern club, Athenee Lesky, unde îi va întâlni pe potenţialii săi clienţi. De fiecare dată când Frederick Stavros ieşea acum în lume, era recunoscut şi oprit pe stradă de oameni care i-au văzut fotografia în ziar. În câteva săptămâni a trecut pragul anonimatului şi a devenit avocatul care îl apăra pe Larry Douglas. În sufletul său Stavros trebuia să recunoască faptul că nu avea clientul cel mai bun. Ar fi preferat să o apere pe strălucitoarea Noelle Page, nu pe necunoscutul Larry Douglas, dar şi el, Stavros, era un necunoscut. Pentru moment era mulţumit că devenise participant activ în cel mai senzaţional proces de crimă a secolului. Dacă acuzaţii vor fi achitaţi, toată lumea se va umple de glorie. Un singur lucru îl neliniştea pe Stavros, nu îi dădea pace. Ambii acuzaţi erau învinuiţi de a fi comis aceeaşi crimă, dar pe Noelle Page o apăra un alt avocat. Dacă Noelle Page era achitată şi Larry Douglas era condamnat… Stavros se cutremură şi încearcă să-şi alunge din minte acest gând. Reporterii îl întrebau mereu dacă el crede că acuzaţii sunt vinovaţi. Zâmbea în sinea sa de această naivitate. Ce importanţă avea faptul dacă erau vinovaţi sau nu? Ei aveau dreptul la cea mai bună apărare pe care o cumpărau banii. În cazul său, Stavros recunoştea că ideea era puţin exagerată. Dar în cazul avocatului care o apăra pe Noelle Page… ah, aici aveau dreptate. Napoleon Chotas era cel mai strălucit avocat. Chotas nu a pierdut niciodată un proces important. Gândindu-se la acest lucru Frederick Stavros zâmbi în sinea sa. Pentru nimic în lume nu ar fi recunoscut faţă de altcineva, dar el plănuia să ajungă pe culmile gloriei folosindu-se de talentul lui Napoleon Chotas.   În timp ce Frederick Stavros muncea în biroul său modest, Napoleon Chotas participa la un dineu într-o casă luxoasă din cartierul select al Atenei, Kolonaki. Chotas era un bărbat firav şi emaciat, cu ochii trişti şi o faţă ridată. Înfăţişarea lui ascundea un creier incisiv şi inteligent. Acum mânca desertul fără prea multă tragere de inimă, preocupat de procesul care avea să înceapă mâine. Cea mai mare parte a conversaţiei din seara aceea s-a concentrat asupra procesului. S-a discutat la modul general pentru că invitaţii erau prea discreţi ca să pună întrebări directe. Dar spre sfârşitul serii, când uzo şi coniacul şi-au făcut efectul, gazda a întrebat: — Spune-ne şi nouă, crezi că sunt vinovaţi? Chotas a răspuns inocent: — Cum ar putea fi? Unul dintre ei este clientul meu. Vorbele spirituale au smuls zâmbete din partea oaspeţilor. — Cum este de fapt Noelle Page? Chotas ezită un moment. — Este o femeie foarte neobişnuită, răspunse el cu grijă. Este frumoasă şi talentată… Spre surprinderea sa descoperi că nu doreşte să vorbească despre ea. De fapt nimeni nu ar fi reuşit să o descrie pe Noelle în cuvinte. Până acum câteva luni el însuşi ştia vag de existenţa ei, ca persoană renumită de care se ocupau ziarele mondene şi care poza pentru copertele revistelor. Nu a văzut-o niciodată şi dacă s-a gândit vreodată la ea, a făcut-o cu dispreţul indiferent pe care îl simţea faţă de toate actriţele. Toate erau numai trup şi nu aveau minte deloc. Dumnezeule, cât greşise! Din momentul în care a întâlnit-o pe Noelle s-a îndrăgostit irevocabil de ea. Din pricina Noellei Page el a încălcat legea de căpătâi a meseriei sale: să nu te implici niciodată emoţional într-un caz. Chotas îşi amintea şi acum după-amiaza aceea când i s-a cerut să o apere. Îşi împacheta bagajele pentru o vacanţă de trei săptămâni pe care avea de gând să o petreacă la Paris şi Londra împreună cu amanta sa. Atunci era convins că nimic nu-l va putea împiedica să plece în vacanţă. Şi totuşi l-au împiedicat două cuvinte. Cu ochii minţii revăzu scena — valetul a intrat în dormitor şi i-a întins telefonul spunând: „Constantin Demiris”.   Pe insulă nu se putea ajunge decât cu elicopterul sau yachtul, dar atât aeroportul cât şi portul erau patrulate douăzeci şi patru de ore pe zi de gărzi înarmate. Insula era domeniul privat al lui Constantin Demiris şi nimeni nu îndrăznea să vină aici dacă nu era invitat. De-a lungul anilor, a fost vizitat de regi şi regine, preşedinţi şi ex-preşedinţi, vedete de cinema, renumiţi cântăreţi de operă, scriitori şi pictori faimoşi în întreaga lume. Toţi au venit aici cu emoţie. Constantin Demiris era unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume şi unul dintre cei mai puternici, avea gust şi stil şi ştia cum să cheltuiască banii pentru a crea frumosul. Acum, Demiris stătea relaxat în fotoliul pufos din biblioteca bogat lambrisată şi fuma o ţigară egipteană, un amestec special de tutun făcut numai pentru el, gândindu-se la procesul care va începe mâine dimineaţă. De luni de zile, ziariştii au încercat să ajungă la el, dar el pur şi simplu nu a fost disponibil. Era suficient că amanta sa avea să fie judecată pentru crimă, suficient că numele său va fi târât în mocirla acestui caz, fie şi numai indirect. A refuzat categoric să exagereze publicitatea, acceptând interviuri. Se întreba ce simte Noelle acum, în acest moment, în celula închisorii de pe strada Nikodemous. Dormea? Era trează? Îi era frică de chinul care o aştepta? Se gândi la ultima discuţie cu Napoleon Chotas. Avea încredere în Chotas şi ştia că acesta nu îl va dezamăgi. Demiris l-a lăsat intenţionat pe avocat să înţeleagă că pentru el nu conta dacă Noelle era vinovată sau nu. Chotas trebuia să aibă grijă să se ridice la nivelul onorariului stupefiant pe care Constantin Demiris îl plătea, să o apere. Nu, nu avea nici un motiv de îngrijorare. Procesul va merge bine. Constantin Demiris era un om care nu uita niciodată nimic — îşi aminti că florile preferate ale Catherinei Douglas erau Triantafylias, frumoşii trandafiri greceşti. Întinse mâna şi luă carneţelul de pe birou. Scrise: Triantafylias. Catherine Douglas. Măcar atât putea face pentru ea.  

San Francisco Primăvara — 1335   Procurorul de district, Carl Andrews, era furios. — Ce naiba se întâmplă aici? întrebă el. Avem trei medici care locuiesc împreună şi lucrează la acelaşi spital. Unul aproape că închide un spital întreg, al doilea ucide un pacient pentru un milion de dolari, iar al treilea este ucis. Andrews se opri să inspire. — Şi toţi trei medicii sunt femei. Trei afurisite de doctoriţe! Mijloacele de comunicare în masă fac din ele nişte celebrităţi. Ocupă micul ecran. Emisiunea 60 de minute a dat un fragment cu participarea lor, Barbara Walters a făcut un material special cu ele. Nu pot să iau în mână un ziar sau o revistă fără să le văd fotografiile sau fără să citesc ceva despre ele. Hollywood-ul o să facă un film despre ele şi o să le transforme pe căţelele astea într-un fel de eroine! N-am să mă mir dacă guvernul o să le pună mutrele pe timbrele poştale, ca pe Presley. Ei, pentru Dumnezeu, eu n-am să înghit asta! Trânti un pumn pe fotografia unei femei de pe coperta revistei Time. În explicaţie scria: „Doctoriţa Paige Taylor — îngerul milei sau discipolul diavolului?” — Doctoriţa Paige Taylor. Vocea procurorului de district era plină de dezgust. Se întoarse spre Gus Venable, procurorul său — Îţi predau ţie procesul ăsta, Gus. Vreau condamnare. Omor calificat. Camera de gazare. — N-ai grijă, spuse liniştit Gus Venable. Mă ocup eu de asta.   * * *   Stând în sala de tribunal, urmărind-o pe doctoriţa Paige Taylor, Gus Venable se gândi: E imună la juriu. Apoi, zâmbi în sinea lui. Nimeni nu e imun la juriu. Era înaltă, subţire, cu ochi de un uluitor căprui-închis pe o faţă palidă. Un observator dezinteresat ar fi catalogat-o ca fiind o femeie atrăgătoare. Cineva mai atent ar fi observat altceva — că toate fazele diferite ale vieţii ei coexistau în ea. Avea în ea emoţia fericită a copilului, pe care era suprapusă nesiguranţa timidă a adolescentei şi înţelepciunea şi durerea femeii. Avea un aer de nevinovăţie. Ea este, se gândi în sinea lui cu cinism Gus Venable, o fată pe care un bărbat ar fi mândru să o ducă acasă la mama sa. Asta dacă mama sa ar aprecia ucigaşele cu sânge rece. Avea în ochi o expresie de îndepărtare aproape ireală, o privire care spunea că doctoriţa Paige Taylor se retrăsese adânc în sinea ei, în alt loc, în alt timp, departe de sala de tribunal rece, sterilă, în care era prinsă ca într-o cursă.   * * *   Procesul avea loc în venerabilul şi vechiul Tribunal din San Francisco, de pe strada Bryant. Clădirea care găzduia Curtea Superioară şi Închisoarea districtului era un edificiu neatrăgător, înalt de şapte etaje, construit din piatră cenuşie pătrată. Vizitatorii care veneau la tribunal erau trecuţi prin puncte de control electronice. Sus, la etajul al treilea, era Curtea Superioară. În sala de tribunal 121, unde se judecau procesele de omor, banca judecătorului era spre peretele din fund, având un steag american în spatele ei. În stânga judecătorului era boxa juriului, iar în mijloc erau două mese separate de un coridor de trecere, una pentru procuror şi cealaltă pentru avocatul apărării. Sala tribunalului era plină de reporteri şi de tipul de spectatori atraşi de accidentele fatale de circulaţie şi de procesele de omor. În domeniul proceselor de omor, Gus Venable era spectaculos, procurorul acuzator era în sine un spectacol. Era un bărbat solid, mai puternic decât viaţa, cu o coamă de păr cenuşiu, cu o bărbuţă şi cu manierele curtenitoare ale unui proprietar de plantaţii sudist. El nu fusese niciodată în Sud. Avea un aer vag zăpăcit şi o minte de computer. Caracteristica lui, vara şi iarna, era un costum alb, cu o cămaşă demodată cu guler tare. Avocatul lui Paige Taylor, Alan Penn, era opusul lui Venable, un rechin compact, energic, care avea reputaţia că obţinea achitarea pentru clienţii săi. Cei doi bărbaţi se mai înfruntaseră înainte, iar relaţia lor era una de respect plin de silă şi de totală neîncredere. Spre surprinderea lui Venable, Alan Penn venise să-l vadă cu o săptămână înainte de începerea procesului. — Am venit aici ca să-ţi fac o favoare, Gus. Teme-te de avocaţi ai apărării care aduc daruri. — Ce-ai avut în gând, Alan? — Să mă înţelegi, încă n-am discutat asta cu clienta mea, dar să presupunem, doar să presupunem că aş putea să o conving să pledeze vinovată pentru o vină mai mică şi să scutească statul de costul procesului. — Îmi ceri o înţelegere, ca s-o scuz? — Da. Gus Venable duse mâna la sertar căutând ceva. — Nu-mi găsesc afurisitul de calendar. Ştii care e data? — 1 iunie. De ce? — Pentru o clipă, am crezut că e deja Crăciunul, altfel n-ai fi cerut un asemenea cadou. — Gus! Venable se aplecă în faţă pe fotoliul lui. — Ştii, Alan, în mod obişnuit, aş fi înclinat să merg alături de tine. Ca să-ţi spun adevărul, aş prefera să fiu la pescuit în Alaska în momentul ăsta. Dar răspunsul este nu. Tu aperi o ucigaşă cu sânge rece, care a omorât un pacient neajutorat, pentru a-i obţine banii. Am să cer pedeapsa cu moartea… — Eu cred că e nevinovată şi eu… Venable scoase un râs scurt, exploziv. — Nu, nu crezi. Şi nici altcineva nu crede. Este un caz care se deschide şi se închide. Clienta ta e la fel de vinovată ca şi Cain. — Nu e, până nu spune juriul, Gus. — Au să spună. Făcu o pauză. Au să spună. După plecarea lui Alan Penn, Gus Venable rămase acolo gândindu-se la conversaţia lor. Venirea lui Penn la el era un semn de slăbiciune. Penn ştia că nu avea nici o şansă să câştige procesul. Gus Venable se gândi la dovada irefutabilă pe care o avea şi la martorii pe care avea să-i cheme şi fu satisfăcut. Nu era nici o îndoială. Doctoriţa Paige Taylor va merge la camera de gazare.   * * *   Nu fusese uşor să se facă lista juriului. Cazul ţinuse titlurile ziarelor, de luni de zile. Comiterea acestei crime, cu sânge rece, crease un val de ură. Preşedinta completului de judecată era Vanesa Young, o juristă dură, strălucită, de culoare, despre care se zvonea că va fi propusă pentru Curtea Supremă a Statelor Unite. Era cunoscută că nu avea răbdare cu avocaţii şi avea un temperament aprig. Printre avocaţii pledanţi din San Francisco era o zicală: Dacă clientul tău e vinovat şi cauţi îngăduinţă, ţine-te departe de sala de tribunal a judecătoarei Young. Cu o zi înainte de începerea procesului, judecătoarea Young îi chemase pe cei doi avocaţi în biroul ei. — O să stabilim nişte reguli de bază, domnilor. Din cauza naturii procesului, vreau să fac unele excepţii, ca să mă asigur că acuzata va fi judecată corect. Dar vă atenţionez pe amândoi să nu încercaţi să abuzaţi de treaba asta. E clar? — Da, doamnă judecătoare. — Da, doamnă judecătoare.   * * *   Gus Venable îşi încheia declaraţia de deschidere. — Şi astfel, doamnelor şi domnilor juraţi, statul va dovedi — da, va dovedi fără nici o îndoială raţională — că doctorul Paige Taylor l-a ucis pe pacientul ei, John Cronin. Şi nu numai că a comis crima, dar a şi făcut-o pentru bani… o mulţime de bani. Ea l-a ucis pe John Cronin pentru un milion de dolari. Credeţi-mă, după ce veţi fi auzit toate dovezile, nu veţi avea dificultăţi în a o găsi vinovată pe doctoriţa Paige Taylor de crimă cu premeditare. Vă mulţumesc. Juriul stătea în tăcere, neimpresionat, dar în expectativă. Gus Venable se întoarse spre judecătoare. — Dacă binevoiţi, doamnă judecătoare, aş dori să-l chem pe Gary Williams ca prim martor al Statului. După ce martorul depuse jurământul, Gus Venable spuse: — Lucrezi la Spitalul districtual Embarcadero ca sanitar. — Da, e adevărat. — Lucrai în salonul trei, anul trecut, când a fost adus John Cronin? — Da. — Poţi să ne spui cine era medicul care se ocupa de cazul lui? — Doctoriţa Taylor. — Cum ai caracteriza dumneata relaţiile dintre doctoriţa Taylor şi John Cronin? — Obiecţie! Alan Penn era în picioare. Cere o concluzie martorului. — Se admite. — Permiteţi să formulez altfel. Ai auzit vreo conversaţie între doctoriţa Taylor şi John Cronin? — Desigur. Fără să vreau. Lucram tot timpul în salonul acela. — Poţi descrie conversaţiile acelea drept prieteneşti? — Nu, domnule. — Da? De ce spui asta? — Păi, îmi amintesc că, în prima zi când a fost adus domnul Cronin şi când doctoriţa Taylor a început să-l examineze, el i-a zis să-şi ţină… El ezită. Nu ştiu dacă pot repeta limbajul lui. — Continuă, domnule Williams. Nu cred că sunt copii în sala tribunalului. — I-a spus să-şi ţină departe de el mâinile ei spurcate. — L-a spus asta doctoriţei Taylor? — Da, domnule. — Te rog, spune Curţii ce ai mai văzut sau auzit. — Păi, el spunea întotdeauna despre ea „căţeaua aia”. Nu voia ca ea să se apropie de el. De câte ori venea în camera lui, el zicea lucruri din astea: „Uite, iar vine căţeaua aia” şi „Spune-i căţelei ăleia să mă lase în pace” şi „De ce nu-mi dau un doctor adevărat?” Gus Venable făcu o pauză ca să se uite spre locul unde stătea doctoriţa Taylor. Privirile juraţilor îl urmară. Venable clătină din cap, parcă întristat, apoi se întoarse din nou spre martor. — Ţi s-a părut că domnul Cronin era un bărbat în stare să-i dea un milion doctoriţei Taylor? Alan Penn era din nou în picioare. — Obiecţie! Judecătoarea Young zise: — Se respinge. Martorul poate răspunde la întrebare. Alan Penn se uită la Paige Taylor şi se aşeză din nou pe scaunul lui. — La naiba, nu. O ura de moarte.   * * *   Doctorul Arthur Kane se afla în boxa martorilor. Gus Venable zise: — Doctore Kane, dumneata erai medicul de serviciu când s-a descoperit că John Cronin a fost omo… Se uită la judecătoarea Young… ucis din cauza insulinei care a fost introdusă în injecţia intravenoasă ce i s-a făcut. E corect? — Este. — Şi ai descoperit ulterior că doctoriţa Taylor era răspunzătoare. — Corect. — Doctore Kane, am să-ţi arăt certificatul de deces oficial al spitalului semnat de doctoriţa Taylor. El luă o hârtie şi i-o dădu lui Kane. — Vrei să o citeşti cu glas tare, te rog? Kane începu să citească. „John Cronin. Cauza morţii: Stop respirator apărut ca o complicaţie de infarct miocardic, ca o complicaţie la o embolie pulmonară.” — Şi în limbaj mai popular? — Raportul zice că a murit din cauza unui atac de cord. — Şi hârtia aceasta e semnată de doctoriţa Taylor? — Da. — Doctore Kane, asta a fost cauza reală a morţii lui John Cronin? — Nu. Injecţia cu insulina i-a provocat moartea. — Deci, doctoriţa Taylor a administrat o doză fatală de insulina şi apoi a falsificat raportul? — Da. — Iar dumneata ai raportat lucrul ăsta doctorului Wallace, directorul spitalului, care a raportat apoi autorităţilor? — Da. Am simţit că era de datoria mea. Vocea lui suna cu indignarea dreptăţii. Sunt medic. Nu cred în nevoia de a lua viaţa unei fiinţe umane, indiferent de situaţie.   * * *   Celălalt martor chemat a fost văduva lui John Cronin. Hazel Cronin avea aproape patruzeci de ani, un păr roşu flacără şi un trup voluptuos pe care rochia ei simplă, neagră, nu reuşea să-l ascundă. Gus Venable spuse: — Ştiu cât de dureros este pentru dumneata, doamnă Cronin, dar trebuie să-ţi cer să descrii juriului relaţia dumitale cu soţul decedat. Văduva Cronin îşi tampona ochii cu o batistă mare de dantelă. — John şi cu mine am avut o căsătorie plină de dragoste. John era un bărbat minunat. El îmi spunea adesea că eu îi adusesem singura fericire adevărată pe care a cunoscut-o vreodată. — Cât timp ai fost căsătorită cu John Cronin? — Doi ani, dar John spunea întotdeauna că au fost ca doi ani în paradis. — Doamnă Cronin, soţul dumitale a discutat vreodată cu dumneata despre doctoriţa Taylor? Ţi-a spus ce doctoriţă grozavă era? Sau cât de mult l-a ajutat? Sau cât de mult îi plăcea? — El nu a menţionat-o niciodată. — Niciodată? — Niciodată. — A discutat vreodată John că vrea să vă şteargă din testament, pe dumneata şi pe fratele dumitale? — Absolut deloc. El era bărbatul cel mai generos din lume. Îmi spunea întotdeauna că nu exista nimic ce nu puteam să nu am şi că atunci când o să moară… Vocea i se frânse… când o să moară, am să fiu o femeie bogată şi… Nu mai putu continua. Judecătoarea Young zise: — Luăm o pauză de cincisprezece minute.   * * *   Aşezat în fundul sălii tribunalului, Jason Curtis era plin de furie. Nu-i venea să creadă ce spuneau martorii despre Paige. Asta este femeia pe care o iubesc, se gândi el. Femeia pe care am să o iau de soţie. Imediat după ce Paige fusese arestată, Jason Curtis se dusese să o viziteze în închisoare. — O să ne luptăm cu asta, o asigură el. Am să-ţi iau cel mai bun avocat criminalist din ţară. Îi veni în minte imediat un nume, Alan Penn. Jason se dusese să-l vadă. — Am urmărit cazul în ziare, a spus Penn. Presa deja a judecat-o şi a condamnat-o de uciderea lui John Cronin pentru bani. În plus, ea recunoaşte că l-a omorât. — O cunosc, îi spuse Jason Curtis. Crede-mă, e imposibil ca Paige să fi făcut ce-a făcut pentru bani. — Din moment ce ea recunoaşte că l-a omorât, zise Penn, e vorba despre eutanasie. Uciderea din milă este împotriva legii aici, în California, la fel ca şi în majoritatea statelor, dar există sentimente complexe în legătură cu treaba asta. Aş putea face un caz minunat despre o altă Florence Nightingale care a auzit o voce din cer şi toate prostiile astea, dar problema este că doamna pe care o iubeşti a omorât un pacient care i-a lăsat un milion de dolari prin testament. Ce-a fost mai întâi, găina sau oul? A ştiut de milion înainte de a-l omorî sau după aceea? — Paige n-a ştiut nimic despre bani, spuse ferm Jason. Tonul lui Penn era indiferent. — Bine. A fost doar o coincidenţă fericită. Procurorul de district vrea omor calificat şi vrea pedeapsa cu moartea. — Vrei să primeşti cazul? Penn ezită. Era clar că Jason Curtis credea în doctoriţa Taylor. Tot aşa cum Samson credea în Dalila. Îl privi pe Jason şi se gândi: Mă întreb dacă sărmanul fiu de căţea a fost înşelat şi habar n-are. Jason aştepta un răspuns. — Preiau cazul, dacă e conştientă că va fi un urcuş anevoios. Va fi greu de câştigat. Afirmaţia lui Alan Penn s-a dovedit a fi mult prea optimistă.   * * *   A doua zi dimineaţă, când s-a reluat procesul, Gus Venable a chemat un şir de noi martori. O infirmieră depunea mărturie: — L-am auzit pe John Cronin zicând: „Ştiu că voi fi pe masa de operaţie. O să mă omori. Sper să te înhaţe pentru crimă”. Un avocat, Roderick Pelham, se afla în boxa martorilor. Gus Venable întrebă: — Când i-ai spus doctoriţei Taylor despre milionul de dolari din averea lui John Cronin, ce-a zis? — A zis ceva în genul: „Mi se pare amoral. El era pacientul meu”. — A recunoscut că este amoral? — Da. — Dar a fost de acord să ia banii? — A, da. Absolut.   * * *   Alan Penn trecu la interogatoriul încrucişat. — Domnule Pelham, doctoriţa Taylor aştepta vizita dumitale? — Păi, nu, eu… — Nu ai sunat-o să-i spui că John Cronin i-a lăsat un milion de dolari? — Nu, eu… — Deci, când i-ai spus, erai faţă-n faţă cu ea? — Da. — În poziţia de a-i vedea reacţia la această veste? — Da. — Şi când i-ai spus despre bani, cum a reacţionat? — Păi — ea — ea părea surprinsă, dar… — Mulţumesc, domnule Pelhan. Asta-i tot.   * * *   Procesul era acum în cea de-a patra săptămână. Spectatorii şi presa au considerat că procurorul acuzator şi avocatul apărător erau fascinanţi ca apariţii. Gus Venable era îmbrăcat în alb şi Alan Penn în negru, iar amândoi se mişcaseră prin sala tribunalului ca jucătorii într-un joc de şah ucigător şi coregrafic, Paige Taylor fiind pionul ce urma să fie sacrificat. Gus Venable lega capetele firelor. — Dacă permite Curtea, aş vrea să o chem ca martoră pe Alma Rogers. După ce martora lui a depus jurământul, Venable spuse: — Doamnă Rogers, cu ce vă ocupaţi? — Sunt domnişoara Rogers. — Vă rog să mă scuzaţi. — Lucrez la Agenţia de turism Corniche. — Agenţia aranjează călătorii în diverse ţări şi face rezervări la hoteluri şi alte servicii clienţilor ei? — Da, domnule. — Vreau să te uiţi la acuzată. Ai mai văzut-o până acum? — A, da. A venit la agenţia noastră în urmă cu doi sau trei ani. — Şi ce dorea? — Spunea că o interesa o călătorie la Londra şi Paris şi cred că şi la Veneţia. — Întreba de excursii în grup? — A, nu. A spus că vrea totul la clasa întâi, avion, hotel. Şi cred că voia să închirieze şi un iaht. Sala tribunalului amuţise. Gus Venable se duse la masa procurorului şi ridică nişte pliante. — Poliţia a găsit aceste broşuri în apartamentul doctoriţei Taylor. Sunt itinerare de călătorii la Paris, la Londra şi la Veneţia, broşuri cu hoteluri scumpe şi linii aeriene, iar una cuprinde lista închirierilor de iahturi particulare. Se auzi un murmur zgomotos în sala tribunalului. Procurorul deschisese una dintre broşuri. — Aici sunt câteva iahturi, pe o listă de închirieri. Citi cu glas tare. „Christina O… douăzeci şi şase de mii de dolari pe săptămână, plus cheltuielile vasului… Resolute Time, douăzeci şi patru de mii şi cinci sute de dolari pe săptămână… Lucky Dream, douăzeci şi şapte de mii trei sute de dolari pe săptămână”. Se uită în sus. Există un semn făcut în dreptul vasului Lucky Dream. Paige Taylor alesese deja iahtul care costă douăzeci şi şapte de mii trei sute pe săptămână. Nu-şi alesese însă victima, atunci. Am vrea ca acestea să fie notate ca proba materială A. Venable se întoarse spre Alan Penn şi zâmbi. Alan Penn se uită la Paige. Ea se uita în jos spre masă, cu faţa palidă. — Martora e a dumitale. Penn se ridică în picioare, trăgând de timp şi gândind repede. — Cum merg afacerile cu turismul în ultima vreme, domnişoară Rogers? — Poftim? — Am întrebat cum merg afacerile? Corniche e o agenţie mare de turism? — Da, e destul de mare. — Îmi închipui că o mulţime de lume vine să întrebe despre excursii. — A, da. — Aţi spune cam cinci-şase persoane pe zi? — A, nu! Vocea ei era indignată. Stăm de vorbă cu până la cincizeci de persoane pe zi despre aranjamente de călătorie. — Cincizeci de persoane pe zi? Sună impresionant. Şi ziua despre care vorbim a fost în urmă cu doi sau trei ani. Dacă înmulţim cincizeci cu nouă sute de zile, asta înseamnă aproximativ patruzeci şi cinci de mii de persoane. — Presupun că da. — Şi, totuşi, dintre toate aceste persoane îţi aminteşti de doctoriţa Taylor. Parcă aşa spuneai? — Păi, ea şi cele două prietene ale ei erau atât de emoţionate în legătură cu o excursie în Europa! Mă gândeam că era foarte drăguţ. Erau că nişte şcolăriţe. Da, da, îmi amintesc foarte clar despre ele, mai cu seamă pentru că nu arătau că şi-ar putea permite un iaht. — Înţeleg. Toţi cei care vin şi cer o broşură pleacă într-o călătorie? — Ei, desigur că nu. Dar… — Doctoriţa Taylor nu a angajat de fapt o excursie, sau a făcut-o? — Nu. Cu noi, nu. Ea… — Nici cu altă agenţie. Ea a cerut doar să vadă nişte broşuri. — Da. Ea… — Asta nu e acelaşi lucru cu a pleca la Paris sau Londra, nu-i aşa? — Păi, da, dar… — Mulţumesc. Puteţi pleca.   * * *   Venable se întoarse spre judecătoarea Young. — Aş vrea să-l chem ca martor pe doctorul Benjamin Wallace.   * * *   — Doctore Wallace, dumneata răspunzi de administraţie la Spitalul de district Embarcadero. — Da. — Deci, o cunoşti pe doctoriţa Taylor şi activitatea ei? — Da, o cunosc. — Ai fost surprins că doctoriţa Taylor a fost acuzată de crimă? Penn era în picioare. — Obiecţie, doamnă judecătoare. Răspunsul doctorului Wallace ar fi irelevant. — Dacă aş putea explica, întrerupse Venable, ar putea fi foarte relevant, dacă m-aţi lăsa doar… — Bine, să vedem cum se desfăşoară, spuse judecătoarea Young. Dar fără prostii, domnule Venable. — Permiteţi să pun altfel problema, continuă Venable. Doctore Wallace, fiecare medic trebuie să depună jurământul hipocratic, e adevărat? — Da. — Şi o parte a acestui jurământ este — procurorul citi dintr-o hârtie din mâna lui — „că mă voi abţine de la orice act răuvoitor sau de corupţie”. — Da. — Există ceva în ce făcuse în trecut doctoriţa Taylor care te-a făcut să crezi că ea putea încălca Jurământul lui Hipocrate? — Obiecţie. — Se respinge. — Da, există. — Te rog explică despre ce este vorba. — Am avut un pacient, despre care doctoriţa Taylor a decis că are nevoie de o transfuzie de sânge. Familia lui a refuzat să permită lucrul ăsta. — Şi ce s-a întâmplat? — Doctoriţa Taylor a mers înainte şi a făcut oricum pacientului transfuzia. — E legal? — Absolut nu. Doar cu un ordin al tribunalului. — Şi apoi, ce a făcut doctoriţa Taylor? — Ea a obţinut ordinul tribunalului şi a schimbat data acestuia. — Deci, a făcut un act ilegal şi a falsificat evidenţele spitalului ca să Se acopere? — Aşa e. Corect. Alan Penn se uită furios spre Paige. Ce naiba o mai fi ascuns faţă de mine? se întrebă în sinea lui. Dacă spectatorii se aşteptau la vreun semn de emoţie pe faţa lui Paige Taylor care să le arate ceva, au fost dezamăgiţi. E rece ca gheaţa, gândi prim-juratul.   * * *   Gus Venable se întoarse spre judecătoare. — Doamnă judecătoare, după cum ştiţi, unul dintre martorii pe care am sperat să-l chem este doctorul Lawrence Barker. Din nefericire, el mai suferă încă de pe urma efectelor unui atac de cord şi nu poate veni să depună mărturie în sala tribunalului. În schimb, am să pun întrebări unor salariaţi ai spitalului care au lucrat cu doctorul Barker. Penn se ridică. — Obiectez. Nu văd relevanţa. Doctorul Barker nu e aici. Şi nici doctorul Barker nu e judecat aici. Dacă… Venable întrerupse. — Doamnă judecătoare, vă asigur că linia mea de interogatorii este foarte relevantă pentru mărturia pe care tocmai am auzit-o. Are de asemenea legătură cu competenţa acuzatei ca medic. Judecătoarea Young spuse cu scepticism: — O să vedem. Asta e o sală de tribunal, nu e un râu. N-o să accept nici un fel de expediţii de pescuit. Poţi chema martorii dumitale. — Mulţumesc. Gus Venable se întoarse spre aprod. — Aş vrea să-l chem de doctorul Mathew Peterson. Un bărbat elegant, în jur de şaizeci de ani, se apropie de boxa martorilor. Depuse jurământul, iar când se aşeză, Gus Venable zise: — Doctore Peterson, cât timp ai lucrat în Spitalul Embarcadero? — Opt ani. — Şi care este specialitatea dumitale? — Sunt chirurg cardiolog. — Şi în decursul anilor cât ai lucrat la Embarcadero, ai avut ocazia să lucrezi vreodată cu doctorul Lawrence Barker? — A, da. De multe ori. — Ce părere ai despre el? — Aceeaşi ca şi a tuturor celorlalţi. În afară poate de De Bakey şi Cooley, doctorul Barker este cel mai bun chirurg cardiolog din lume. — Ai fost prezent în sala de operaţie în dimineaţa în care doctoriţa Taylor a operat un pacient pe nume… Se prefăcu că se uită pe o hârtie… Lance Kelly? Tonul martorului se schimbă. — Da, am fost acolo. — Vrei să descrii ce s-a întâmplat în dimineaţa aceea? Doctorul Peterson spuse în silă: — Lucrurile au început să meargă prost. Pierdeam pacientul. — Cum adică „pierdeam pacientul”?… — I se oprise inima. Încercam să-l readucem şi… — S-a trimis după doctorul Barker? — Da. — Şi el a venit în sala de operaţie în timp ce operaţia era în curs? — Spre sfârşit. Da. Dar era prea târziu ca să se mai poată face ceva. N-am mai putut readuce pacientul la viaţă. — Iar doctorul Barker i-a zis ceva doctoriţei Taylor în momentul respectiv? — Eram cu toţii destul de supăraţi şi… — Te-am întrebat dacă doctorul Barker i-a spus ceva doctoriţei Taylor? — Da. — Şi ce anume a spus doctorul Barker? Urmă o pauză, iar în mijlocul pauzei se auzi pocnetul unui tunet afară, de parca ar fi fost vocea lui Dumnezeu. Un moment mai târziu, izbucni furtuna şi ploaia începu să bată pe acoperişul tribunalului. — Doctorul Barker a spus: „L-ai omorât”. Spectatorii deveniră zgomotoşi. Judecătoarea Young bătu cu ciocănelul. — Destul. Sunteţi oameni care trăiţi în caverne? Încă o izbucnire ca asta şi o să staţi cu toţii afară în ploaie. Gus Venable aşteptă ca rumoarea să înceteze. Cu glas scăzut, zise: — Eşti sigur că asta i-a spus doctorul Barker doctoriţei Taylor? „L-ai omorât”? — Da. — Şi ai depus mărturie că doctorul Barker e un om a cărui opinie medicală este valoroasă? — A, da. — Mulţumesc. Asta-i tot, doctore. Se întoarse spre Alan Penn. Martorul e al dumitale. Penn se ridică şi se apropie de boxa martorilor. — Doctore Peterson, eu n-am asistat niciodată la o operaţie, dar îmi închipui că este o încordare uriaşă, mai ales când este ceva atât de serios ca o operaţie pe inimă. — E o mare încordare. — În asemenea momente, câte persoane sunt în sală? Trei sau patru? — A, nu. Totdeauna şase sau mai multe. — Da? — Da. De obicei sunt doi chirurgi, unul care ajută, uneori doi anestezişti, o asistentă medicală şi cel puţin o soră care circulă. — Înţeleg. Deci trebuie să fie mult zgomot şi agitaţie. Oameni care dau instrucţiuni şi altele asemenea. — Da. — Şi am înţeles că e o practică obişnuită să se pună muzică în cursul operaţiei. — Da, este. — Când doctorul Barker a intrat şi a văzut că Lance Kelly era pe moarte, asta probabil că s-a adăugat stării de confuzie. — Păi, toată lumea era ocupată, încercând să salveze pacientul. — Făcând mult zgomot? — Da, era destul zgomot. — Şi, totuşi, în ciuda acestei agitaţii, a zgomotului şi a muzicii, l-ai putut auzi pe doctorul Barker spunând că doctoriţa Taylor l-a omorât pe pacient? Cu toată agitaţia aia puteai să greşeşti, nu-i aşa? — Nu domnule, nu puteam greşi. — Ce te face atât de sigur? Doctorul Peterson oftă. — Pentru că eram chiar lângă doctorul Barker când a spus asta. Nu mai avea nici o ieşire elegantă. — Nu mai am întrebări. Cazul se destrăma şi el nu putea face nimic în legătură cu asta. Şi era pe cale să se înrăutăţească şi mai mult.   * * *   Denise Berry apăru în boxa martorilor. — Eşti soră medicală la Spitalul Embarcadero? — Da. — De cât timp lucrezi acolo? — De cinci ani. — În acest timp, ai auzit vreo discuţie între doctoriţa Taylor şi doctorul Barker? — Sigur. De multe ori. — Poţi reproduce una dintre ele? Sora Berry se uită la doctoriţa Taylor şi ezită. — Ei, doctorul Barker putea fi foarte tăios. — Nu asta te-am întrebat, soră Berry. Ţi-am cerut să ne reproduci unele lucruri deosebite pe care doctorul Barker le-a spus doctoriţei Taylor. Urmă o pauză lungă. — Odată a zis că e incompetentă şi… Gus Venable se prefăcu surprins. — L-ai auzit pe doctorul Barker spunând că doctoriţa Taylor este incompetentă? — Da, domnule. Dar el întotdeauna… — Ce alte comentarii l-ai auzit făcând despre doctoriţa Taylor? Martora nu voia să vorbească. — Nu-mi mai amintesc. — Domnişoară Berry, ai depus jurământ. — Odată, l-am auzit spunând… Restul frazei a fost o bâlbâială. — Nu te putem auzi. Vorbeşte mai tare. Ce l-ai auzit spunând? — A zis că… că el n-ar lăsa-o pe doctoriţa Taylor să-i opereze câinele. Se auzi un gâfâit colectiv în sala tribunalului. — Dar sunt sigură că a vrut doar… — Cred că putem să presupunem cu toţii ce a vrut să înţeleagă doctorul Barker prin ce a spus. Toţi ochii erau îndreptaţi spre Paige Taylor.   * * *   Acuzaţiile procurorului împotriva lui Paige păreau copleşitoare. Totuşi, Alan Penn avea reputaţia că era un maestru magician al sălii de tribunal. Acum era rândul lui să prezinte cazul apărării. Mai putea oare să scoată un alt iepure din pălărie?   * * *   Paige Taylor era în boxa martorilor şi Alan Penn îi punea întrebări. Acesta era momentul aşteptat de toţi. — Doctore Taylor, John Cronin a fost pacientul dumitale? — Da, a fost. — Şi ce sentimente aveai faţă de el? — Îmi plăcea. Ştia cât era de bolnav, dar era foarte curajos. A fost operat pentru o tumoare cardiacă. — Dumneata ai făcut operaţia? — Da. — Şi ce ai găsit în cursul operaţiei? — Când i-am deschis pieptul, am descoperit că avea un melanom care făcuse metastaze. — Cu alte cuvinte, un cancer care se răspândise în tot corpul. — Da. Metastazase prin intermediul glandelor limfatice. — Asta însemnând că nu mai era nici o speranţă pentru el? Nici o măsură extremă n-ar fi putut să-l facă din nou sănătos? — Nici una. — John Cronin a fost conectat la un aparat de menţinere a vieţii? — Corect. — Doctore Taylor, ai administrat în mod deliberat o doză fatală de insulina ca să pui capăt vieţii lui John Cronin? — Da. Se auzi brusc un zumzet în sala tribunalului. E cu adevărat rece, se gândi Gus Venable. Face să sune de parcă i-ar fi dat o ceaşcă cu ceai. — Vrei să spui juriului de ce ai pus capăt vieţii lui John Cronin? — Pentru că mi-a cerut-o. M-a implorat. A trimis după mine în miezul nopţii, când avea dureri îngrozitoare. Medicamentele pe care i le dădeam nu mai acţionau. Vocea ei era liniştită. A spus că nu mai voia să sufere. Moartea era la depărtare de câteva zile. M-a implorat să pun capăt suferinţei. Iar eu am făcut asta. — Doamnă doctor, ai avut vreun moment de jenă că-l laşi să moară? Vreun sentiment de vinovăţie? Doctoriţa Paige Taylor negă din cap. — Nu. Dacă aţi fi putut vedea… Nu era, pur şi simplu, nici un motiv să-l las să continue să sufere. — Cum i-aţi administrat insulina? — I-am injectat-o intravenos. — I-a provocat asta vreo durere în plus? — Nu. Pur şi simplu a adormit. Gus Venable era în picioare. — Obiecţie! Cred că acuzata vrea să spună că a adormit de tot, a murit! Eu… Judecătoarea Young trânti ciocănelul pe masă. — Domnule Venable, nu respecţi ordinea. O să ai ocazia să interoghezi încrucişat martora. Stai jos. Procurorul se uită la juriu, clătină din cap şi se aşeză. — Doctore Taylor, când i-ai administrat insulina lui John Cronin, ştiai că el te-a trecut în testament cu un milion de dolari? — Nu. Am rămas uluită când am auzit asta. Ar trebui să i se lungească nasul, se gândi Gus Venable. — N-aţi discutat niciodată despre bani sau cadouri şi nu i-ai cerut niciodată ceva lui John Cronin? O uşoară roşeaţă îi apăru în obraji. — Niciodată! — Dar eraţi în termeni prieteneşti cu el? — Da. Când un pacient este atât de bolnav, relaţia doctor — pacient se schimbă. Discutam problemele lui de afaceri şi problemele de familie. — Dar nu aveai nici un motiv să te aştepţi la ceva de la el? — Nu. — Ţi-a lăsat banii aceştia pentru că ajunsese să te respecte şi să aibă încredere în dumneata. Mulţumesc, doamnă doctor Taylor. Penn se întoarse spre Gus Venable. — Martora e a dumitale. În timp ce Penn se întorcea la masa apărării, Paige Taylor se uită spre fundul sălii tribunalului. Jason stătea acolo, încercând să arate încurajator. Alături de el era Honey. Un străin stătea alături de Honey pe locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe Kat. Dacă ar mai fi fost în viaţă. Dar Kat e moartă, se gândi Paige. Eu am ucis-o şi pe ea. Gus Venable se ridică şi, încet, se apropie de boxa martorilor. Se uită spre rândurile presei. Toate locurile erau ocupate şi reporterii erau ocupaţi să noteze. Am să vă dau ceva ce să scrieţi, se gândi Venable. El stătu în faţa acuzatei un moment prelungit, studiind-o. Apoi spuse cu voce normală: — Doctore Taylor… John Cronin a fost primul pacient pe care l-ai omorât la Spitalul de district Embarcadero? Alan Penn era în picioare, furios. — Doamnă judecătoare, eu… Judecătoarea Young bătuse deja cu ciocănelul. — Obiecţia se aprobă! Se întoarse spre cei doi avocaţi. — Vom avea o pauză de cincisprezece minute. Vreau să ne vedem în biroul meu.    * * *   Când cei doi avocaţi fură în biroul ei, judecătoarea Young se întoarse spre Gus Venable. — Ai urmat Facultatea de drept, nu-i aşa, Gus? — Îmi pare rău, doamnă judecătoare, eu… — Ai văzut cumva un cort acolo? — Cum aţi spus? Vocea ei era ca o plesnitură de bici. — Sala mea de tribunal nu e circ şi nu am de gând să te las să o transformi în aşa ceva. Cum îndrăzneşti să pui o întrebare ca asta? — Îmi cer scuze, doamnă judecătoare. Am să reformulez întrebarea şi… — Ai să faci mai mult decât atât! zise judecătoarea Young. Ai să-ţi revizuieşti atitudinea. Te avertizez, dacă mai faci un tur de forţă ca ăsta, declar procesul nedrept. — Da, doamnă judecător.   * * *   Când se întoarseră în sala tribunalului, judecătoarea Young spuse juriului: — Juriul nu va ţine seama deloc de ultima întrebare a procurorului. Se întoarse spre procuror. — Puteţi continua. Gus Venable se duse din nou spre boxa martorilor. — Doctore Taylor, trebuie să fi fost foarte surprinsă când ai fost informată că bărbatul pe care l-ai omorât ţi-a lăsat un milion de dolari. — Obiecţie! Alan Penn era în picioare. — Se admite. Judecătoarea Young se întoarse spre Venable. — Îmi pui la încercare răbdarea. — Îmi cer scuze, doamnă judecătoare. Se întoarse din nou spre martoră. — Trebuie să fi fost în termeni foarte prieteneşti cu pacientul dumitale, vreau să spun că nu în fiecare zi un om aproape total străin ne lasă un milion de dolari, nu-i aşa? Paige Taylor roşi uşor. — Prietenia noastră era în contextul unei legături doctor-pacient. — Nu a fost ceva mai mult decât atât? Un bărbat nu-şi taie din testament soţia şi familia iubită ca să lase un milion de dolari unei străine fără să aibă un motiv temeinic. Discuţiile acelea pe care pretinzi că le-ai avut cu el despre problemele lui de afaceri… Judecătoarea Young se aplecă înainte şi spuse ameninţător. — Domnule Venable… Procurorul ridică mâinile cu un gest de predare. Se întoarse din nou spre acuzată. — Deci, dumneata şi John Cronin aţi avut o convorbire prietenească. Ţi-a spus lucruri personale despre el şi te plăcea şi te respecta. Ai spune că e un rezumat corect, doamnă doctor? — Da. — Şi pentru asta ţi-a dat un milion de dolari? Paige se uită prin sala tribunalului. Ea nu spuse nimic. Nu avea nici un răspuns. Venable o porni înapoi spre masa procurorului, apoi, brusc, se întoarse din nou cu faţa spre acuzată. — Doctore Taylor, ai mărturisit mai devreme că nu ai avut idee că John Cronin o să-ţi lase bani sau că-şi va şterge familia din testament. — Corect. — Cât câştigă un medic rezident la Spitalul de district Embarcadero? Alan Penn era în picioare. — Obiecţie! Nu văd… — E o întrebare valabilă. Martora poate răspunde. — Treizeci şi opt de mii de dolari pe an. Venable interveni: — Nu e prea mult în zilele astea, nu-i aşa? Şi din astea mai sunt reţineri, taxe şi cheltuieli pentru trai. N-ar rămâne destul pentru o excursie luxoasă în vacanţă, să zicem la Londra, sau Paris, sau Veneţia, nu-i aşa? — Presupun că nu. — Nu. Deci nu ai plănuit să faci o asemenea vacanţă pentru că ştiai că nu-ţi puteai permite. — Asta e corect. Alan Penn era din nou în picioare. — Doamnă judecătoare… Judecătoarea Young se întoarse spre procuror. — Unde ne duce asta, domnule Venable? — Vreau doar să stabilesc că acuzata nu putea să plănuiască o călătorie luxoasă fără să capete banii de la cineva. — A răspuns deja la întrebarea asta.   * * *   Alan Penn ştia că trebuia să acţioneze. Inima nu-i dădea ghes, dar se apropie de boxa martorilor cu buna dispoziţie a unui bărbat care tocmai a câştigat la loterie. — Doctore Taylor, îţi aminteşti că ai luat acele broşuri turistice? — Da. — Plănuiai să faci o călătorie în Europa sau să închiriezi un iaht? — Bineînţeles că nu. Totul a fost o glumă, un vis imposibil. Prietenele mele şi cu mine ne-am gândit că asta ne va ridica moralul. Eram foarte obosite şi… în momentul acela ni s-a părut o idee bună. Vocea ei dispăru. Alan Penn se uita pe furiş la juriu. Feţele lor exprimau pură neîncredere.   * * *   Gus Venable interoga acuzata a doua oară. — Doamnă doctor Taylor, îl cunoaşteţi pe doctorul Lawrence Barker? Ea avu un moment de rememorare. Am să-l omor pe Lawrence Barker. Am s-o fac încet. Am să-l las să sufere întâi… apoi, am să-l omor. — Da, îl cunosc pe doctorul Barker. — Din ce împrejurări? — Doctorul Barker şi cu mine am lucrat deseori împreună în ultimii doi ani. — Ai spune că este un doctor competent? Alan Penn sări din scaunul lui. — Obiectez, doamnă judecătoare. Martora… Dar, înainte ca el să poată termina sau ca judecătoarea Young să poată decide, Paige răspunse: — E mai mult decât competent. E strălucit. Penn se lăsă din nou în scaunul lui, prea uluit ca să vorbească. — Ai vrea să mai completezi răspunsul? — Doctorul Barker este unul dintre cei mai renumiţi chirurgi cardio-vasculari din lume. Are o amplă practică particulară, dar a practicat trei zile pe săptămână şi în spitalul Embarcadero. — Deci, ai o părere foarte bună faţă de judecata lui în chestiuni medicale? — Da. — Şi ai sentimentul că ar putea judeca cât de competent este un alt medic? Penn voia să-i transmită lui Paige să răspundă: Nu ştiu. Ea ezită. — Da. Gus Venable se întoarse spre juraţi. — Aţi auzit-o pe acuzată mărturisind că are o părere foarte bună pentru judecata medicală a doctorului Barker. Sper că a ascultat cu atenţie aprecierile doctorului Barker despre competenţa ei… sau despre lipsa acesteia. Alan Penn era din nou în picioare. — Obiecţie! — Admisă. Dar era prea târziu. Dauna se produsese.   * * *   În timpul pauzei următoare, Alan Penn îl trase pe Jason la toaleta bărbaţilor. — În ce naiba m-ai băgat? întrebă Penn furios. John Cronin a urât-o. Barker a urât-o. Eu pretind clienţilor mei să-mi spună adevărul şi tot adevărul. Ăsta-i singurul mod în care pot să-i ajut. Ei bine, pe ea nu pot să o ajut. Prietena dumitale mi-a oferit un caz cu o zăpadă atât de groasă, încât am nevoie de schiuri. De fiecare dată când deschide gura, îşi mai bate un cui în sicriu. Afurisitul ăsta de proces e în cădere liberă!   * * *   În după-amiaza aceea, Jason Curtis se duse să o vadă pe Paige. — Ai un vizitator, doamnă doctor Taylor. Jason intră în celula lui Paige. — Paige… Ea se întoarse spre el şi se lupta cu lacrimile. — Se pare că e foarte rău, nu-i aşa? Jason se forţă să zâmbească. — Ştii ce a spus bărbatul: „Nu s-a sfârşit până nu s-a terminat”. — Jason, tu nu crezi că eu l-am omorât pe John Cronin pentru banii lui, nu-i aşa? Ce-am făcut, am făcut doar ca să-l ajut. — Eu te cred, spuse Jason liniştit. Te iubesc. O luă în braţe. Nu vreau s-o pierd, se gândi Jason. Nu pot. Ea este cel mai bun lucru din viaţa mea. — Totul o să fie în regulă. Ţi-am promis că vom fi veşnic împreună. Paige îl ţinu aproape şi îşi spuse: Nimic nu ţine o veşnicie. Nimic. Cum se poate că totul merge atât de rău… atât de rău… atât de rău…?    

Conspiratia de Sidney Sheldon volumul 2   - Ce vrea? - Spune că doreşte să vă ia un interviu. Scrie un articol despre bancheri. Asta era cu totul altceva. Publicitatea de calitate era bună pentru afaceri. William Mann îşi îndreptă haina, îşi aranja părul şi spuse: - Pofteşte-! înăuntru. Vizitatorul lui era american. Era bine îmbrăcat, ceea ce dovedea că lucra pentru un ziar sau o revistă dintre,cele mai bune. - Domnul Mann? - Da. - Robert Bellamy. - Secretara m-a informat că doriţi să scrieţi un articol despre mine. - Ei bine, nu în întregime despre dumneavoastră, spuse Robert. Dar veţi avea un rol proeminent. Ziarul meu... - Care anume? - Wall Street Journal. Aha, da. Excelent. - Ziarul meu este de părere că majoritatea bancherilor sînt prea izolaţi de ceea ce se întîmplă în restul lumii. Călătoresc rar, nu vizitează alte ţări. Dumneavoastră, pe de altă parte, aveţi reputaţia unui om care călătoreşte mult. - Da, aşa cred, spuse Mann cu modestie. De fapt, m-am întors săptămîna trecută din Elveţia. - Da? V-a plăcut? - Da. M-am întîlnit cu cîţiva din bancherii de acolo. Am discutat despre problemele economice inter-naţionale. Robert scoase un caiet de însemnări şi începu să-şi noteze. - Aţi avut timp şi pentru a vă distra? - Nu prea. Oh, am făcut un mic tur al Alpilor cu unul din autobuzele de acolo. Nu mai văzusem Alpii. Robert mai scrise ceva. - Un tur. Este exact ceea ce noi căutăm, spuse Robert încurajator. Presupun că aţi întîlnit o mulţime de oameni interesanţi în acel autobuz. - Interesanţi? Se gîndi la texanul care încercase să împrumute bani de la el. Nu prea. - Nu? Mann îl privi. Reporterul aştepta ca el să spună mai multe. Veţi avea un rol proeminent. - Era o tînără rusoaică. Robert scrise ceva. - Da? Povestiţi-mi despre ea. - Ei bine, am început să discutăm şi i-am explicat cît de înapoiată este Rusia şi ce-probleme grave vor avea dacă nu se schimbă ceva. - Probabil a fost foarte impresionată, spuse Robert. - Oh, da. Părea o tînără isteaţă. Pentru o rusoaică, adică. Ştiţi, sînt aşa de izolaţi. - V-a spus numele ei? - Nu... ba da. Olga şi încă ceva. - Nu v-a spus de unde anume vine? - Ba da. Lucrează ca bibliotecară la biblioteca principală din Kiev. Era prima ei călătorie peste hotare. Cred că din cauza glasnostului. Dacă vreţi să ştiţi părerea mea... Se opri pentru a se asigura că Robert îşi notează. Gorbaciov a distrus Rusia, Germania de Est a fost dată pe tavă Bonn-ului. Pe plan politic Gorbaciov s-a mişcat prea repede, iar pe pian economic mult prea încet. - Este fascinant, murmură Robert. Mai petrecu încă o jumătate de oră în compania bancherului, as-cultînd comentariile sale dogmatice despre o mulţime de lucruri, de la Piaţa Comună !a controlul armelor. Nu reuşi să obţină şi alte informaţii referitoare la ceilalţi^pasageri. Reîntorcîndu-se la hotel, Robert îi telefona generalului Hilliard. -    O ciipă, comandante Beliamy. Auzi mai multe pocnituri, apoi vocea generalului. -    Da, comandante? -    Am mâi găsit un pasager, generale. -    Numele?         . — William Mann. Deţine o bancă în Fort Smith, Canada, -    Mulţumesc, comandante. Voi aranja ca autori tăţile canadiene să vorbească imediat cu el. -    Şi mi-a dat o nouă urmă. Voi pleca în Rusia în seara asta. Voi avea nevoie de o viză de la Inturist. -    De unde sunaţi? -Fort Smith. -    Oprit i-vă la Visigoth Hotel din Stocii ol m. La recepţie vă va aştepta un plic. -    Mulţumesc.     Mesaj fulger Strict confidenţial NSA Către director CGHQ Exemplarul unu din (unu) exemplare Subiect: Operaţiunea Judecata de Apoi 7. William Mann - Fort Smith Sfîrşitul mesajului   La ora unsprezece în acea seară, se auzi soneria de la casa lui Wiiliam Mann. Nu aştepta pe nimeni şi nu-i plăceau vizitatorii neaşteptaţi. Menajera plecase deja, iar soţia dormea în dorrnitorul de la etaj. Supărat, Mann deschise uşa de la intrare. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume negre stăteau în pragul uşii. -William Mann? - Da. Unul din cei doi îi prezentă o legitimaţie. - Sîntem de la Banca Canadei. Putem intra? Mann se încruntă, -    Despre ce e vorba? -    Am prefera să discutăm înăuntru, dacă nu aveţi nimicjmpotrivă. -în regulă. îi conduse pe cei doi în sufragerie. -    Aţi fost de curînd în Elveţia, nu-i aşa? -   întrebarea îl luă prin surprindere. -    Poftim? Da, dar ce anume... -    Cît timp aţi fost plecat v-am controlat registrele, domnule Mann. Sînteţi la curent cu faptul că lipseşte un milion de dolari din banca dumneavoastră? Mann îi privi înspăimîntat. -    Despre ce vorbiţi? Eu însumi controlez în fiecare săptămînă acele registre. Niciodată nu a lipsit nici măcar un penny! -    Un milion de dolari, domnule Mann. Noi credem că i-aţi delapidat. Faţa lui Mann se făcu roşie ca racul. Vorbi repede şi incoerent. -    Cum.., cum îndrăzniţi! Plecaţi de aici pînă nu chem poliţia. -    Nu v-ar ajuta cu nimic. Vrem să vă căiţi. Se holba la ei, perplex. -    Să mă căiesc? Pentru ce? Sînteţi nebuni! -    Nu, şir. Unul dintre ei scoase un pistol. -    Luaţi loc, domnule Mann. Oh, Dumnezeule! Voi fi jefuit! -    Uite,, spuse Mann, luaţi tot ce vreţi, Nu e nevoie de violenţă şi... -    Luaţi loc, vă rugăm. Cel de-al doilea bărbat se îndreptă spre dulapul cu băuturi. Era încuiat. Sparse sticla şi îl deschise. Luă un pahar mare de apă, îl umplu cu scotch şi îl duse spre scaunul pe care stătea Mann. -    Beţi-l. Vă va relaxa. -    Eu.., eu niciodată nu beau după cină. Doctorul mi-a... Celălalt bărbat puse pistolul la tîmpla lui Mann. -    Bea-! sau paharul se va umple cu creierii tăi.  Mann înţelese că se afla în mîinile a doi maniaci. Luă paharul cu mîini care tremurau şi bău o înghiţitură. -Bea-ltot. Mann mai luă o înghiţitură. -    Ce... ce anume doriţi? Ridică vocea sperînd că soţia îl va auzi şi va coborî, dar era o speranţă deşartă. Ştia că doarme foarte adînc. Cei doi veniseră probabil să-i jefuiască locuinţa. De ce nu se apucă de treabă? -    Aveţi tot timpul, spuse el. Eu nu vă voi opri. -    Termină ce e în pahar. -    Nu e necesar. Eu... Bărbatul îl lovi peste ureche. Mann ameţi de durere. -    Bea tot ce e în pahar. Mann înghiţi restul băuturii dintr-p singură sorbitură şi simţi cum îl arde pe dinăuntru, începea să se îmbete. -    Seiful meu este sus în dormitor, spuse el. Pronunţa tot mai greu cuvintele. Vi-I deschid dacă vreţi. Poate că asta o va trezi pe soţia lui şi va chema poliţia. -    Nu e nici o grabă, spuse cel cu arma. Mai ai timp suficient pentru încă un pahar. Al doilea bărbat se îndreptă din nou spre dulap şi umplu paharul pînă sus. -    Poftim. -    Nu, nu mai... protestă Mann. Nu mai vreau să beau. Paharul îi fu pus în mînă. - -    Bea-l tot. -    Dar, nu mai... -Bea. Păi dacă aşa vor, de ce nu? Cu cît se termina mai repede acest coşmar cu atît mai bine. Bău o înghiţitură zdravănă şi se înecă. -    Dacă beau mai mult mi se va face rău. Bărbatul spuse calm: -    Dacă ţi se face rău, te omor. Mann ridică ochii şi îl privi, apoi îl privi şi pe partenerul iui. Parcă erau-doi din fiecare. -    Ce vreţi toţi de la mine? mormăi el. -    Ţi-am spus deja. Vrem să te căleşti. William Mann dădu din cap, ameţit de băutură. -    O.K., mă căiesc. Omul zîmbi. -    Vezi, asta e tot ce-ţi cerem. Acum... Puse o foaie de hîrtie în mîna lui Mann. Nu trebuie decît să sprii „îmi pare rău. lartă-mă." Mann îl vedea ca prin ceaţă. -    Asta-i tot? -    Da, tot. Şi apoi plecăm. Mann se linişti brusc. Deci despre asta era vorba. Sînt nişte fanatici religioşi. Şi de îndată ce vor pleca va chema poliţia şi va cere să fie arestaţi. Voi avea grijă ca ticăloşii să fie spînzuraţi. -    Scrie, domnule Mann. îi era greu să se concentreze. -    Ce aţi spus că trebuie să scriu? -    Scrie doar „îmi pare rău. lartă-mă." -    în regulă. Nu putea să ţină stiloul jn mînă. Se concentra foarte tare şi începu să scrie, „îmi pare rău. Iartă-mă."     Bărbatul luă hîrtia din mîna lui, apucînci-o de un colţ. -    Foarte bine, domnule Mann. A fost uşor, nu-i aşa? Camera începea să se învîrtească. -    Da. Mulţumesc. M-am căit. Acum vreţi să plecaţi? -    Văd că eşti stîngaci. -    Poftim? -    Eşti stîngaci. -Da. -    Au avut loc multe jafuri prin preajmă, domnule Mann. îţi vom da o armă. Simţi cum i se pune-un pisto!4n mîna stîngă. -    Ştii cum să foloseşti un pistol? -Nu. -    E foarte simplu. Se procedează aşa... Bărbatul ridică pistolul la tîmpla lui Mann şi apăsă degetul bancherului P© trăgaci. Se auzi un zgomot înfundat, Hîrtia pătată de sînge căzu pe podea.   ' -    Aşa trebuie procedat, spuse unul dintre bărbaţi. Noapte bună, domnule Mann. Mesaj fulger   : Strict confidenţial'. CGQO către director NSA Exemplarul unu din (unu) exemplare Subiect: Operaţiunea Judecata de Apoi 7. WilHam Mann - Fort Smith - eliminat Sfîrşitul mesajului   Sidney Sheldon   Ziua a zecea Foit Smith, Canada în dimineaţa următoare judecătorul de instrucţie raportă că lipseşte un milion de dolari din banca lui Mann. Poliţia înregistra moartea lui Mann ca sinucidere. Banii nu au fost găsiţi niciodată.      Capitolul Douăzeci şi Nouă Ziua a unsprezecea Bruxelles, orele 03:00 Generalul Shipley, comandantul forţelor NATO, a fost trezit de aghiotantul său. -    îmi pare rău că vă deranjez, generale, dar se pare că avem o problemă. Generalul se ridică în pat, frecîndu-şi ochii pentru a-şi alunga somnul. Se culcase tîrziu pentru că se ocupase de un grup de senatori americani veniţi în vizită. -    Ce fel de problemă, Billy? -    Tocmai am primit un telefon de la turnul radar, şir. Ori tot echipamentul nostru s-a defectat, ori avem nişte vizitatori străini.