Sidney Sheldon carti

PROLOG   Berlin, Germania   Sonjei Verbrugge nici nu-i trecea prin cap că asta avea să fie ultima ei zi pe acest pământ. Îşi croia cu greu drum prin noianul de turişti sezonieri care înţesau trotuarele aglomerate ale bulevardului Unter den Linden. Nu intra în panică, îşi spuse ea. Trebuie să-ţi păstrezi calmul. Mesajul primit pe computer de la Franz fusese înspăimântător. Fugi, Sonja! Du-te la hotelul Artemisia. Acolo vei fi în siguranţă. Aşteaptă până când te voi căuta… Mesajul sfârşise brusc. De ce nu terminase fraza? Ce putea să se întâmple? Cu o seară înainte, îl auzise pe soţul ei spunând cuiva la telefon că Prima trebuia oprită cu orice preţ. Cine era Prima? Doamna Verbrugge se apropia de Strada Brandenburgische, locul unde se afla Artemisia, hotelul rezervat numai femeilor. Am să-l aştept acolo pe Franz, şi el o să-mi explice ce e toată tevatura asta. Când Sonja Verbrugge ajunse la următorul colţ de stradă, semaforul se schimbase în roşu, iar în timp ce se oprea în curbă, cineva din mulţime se împinse în ea făcând-o să coboare în stradă. Verdammt Touristen![1] O limuzină trasă pe banda a doua înainta brusc spre ea, atingând-o doar cât să o trântească la pământ. Oamenii începură să se adune în jurul femeii. — A păţit ceva? — Ist ihr etwas passiert?[2] — Peut-elle marcher?[3] În acel moment, o ambulanţă care se afla în trecere pe acolo opri, iar doi asistenţi se grăbiră să-i acorde îngrijiri. — Vom avea noi grijă de ea. Sonja Verbrugge se pomeni ridicată şi pusă în ambulanţă. Uşa se închise, şi o clipă mai târziu ambulanţa demara în trombă. Era prinsă în chingi de o targă şi încerca să se ridice. — N-am nimic, protestă ea. A fost o nimica toată. Nu am… Unul dintre asistenţi era aplecat deasupra ei. — E în regulă, Frau Verbrugge. Staţi liniştită. Ridică privirea către el, brusc alarmată. — De unde-mi ştiţi numele? Simţi înţepătura ascuţită a unui ac subcutanat şi o secundă mai târziu se lăsa pradă întunericului ce-şi deschidea braţele către ea.   Paris, Franţa   Mark Harris era singur pe platoul de observaţie al Turnului Eiffel, indiferent la ploaia torenţială ce şiroia în jurul lui. Din timp în timp, crestătura câte unui fulger împrăştia stropii de ploaie în uimitoare cascade diamantine. De cealaltă parte a Senei se aflau cunoscutul Palais de Chaillot şi Grădinile Trocadero, dar el nu le lua în seamă. Se gândea la Prima şi la ştirea uimitoare care avea să facă înconjurul lumii Din cauza vântului, ploaia începuse să se transforme într-un vârtej înnebunitor. Mark Harris îşi protejă încheietura mâinii cu mâneca şi se uită la ceas. Cei care stabiliseră întâlnirea erau în întârziere. Şi de ce insistaseră să se întâlnească acolo, la miezul nopţii? Chiar în timp ce-şi punea această întrebare, auzi deschizându-se uşa de la liftul turnului. Spre el se îndreptau doi bărbaţi, luptându-se cu vântul violent şi ploaia. Recunoscându-i, Mark Harris avu un sentiment de uşurare. — Aţi întârziat. — Din cauza vremii ăsteia nenorocite, Mark. Scuze. — Ei, bine că aţi ajuns. Întâlnirea de la Washington e programată, nu? — Despre asta trebuie să vorbim cu tine. De fapt, azi dimineaţă am discutat îndelung cu privire la maniera în care trebuie abordată această situaţie, şi am decis că… În timp ce vorbeau, al doilea bărbat trecu în spatele lui Harris şi, aproape simultan, se petrecură două lucruri. Fu izbit în cap de un obiect greu şi dur, şi, o secundă mai târziu, simţi cum este ridicat şi aruncat peste parapet în ploaia torenţială, plonjând către trotuarul necruţător, aflat cu treizeci şi opt de etaje mai jos.   Denver, Colorado   Gary Reynolds crescuse în ţinutul stâncos Kelowna din Canada, lângă Vancouver, şi-şi făcuse antrenamentul de pilot acolo. Era prin urmare obişnuit cu zborul deasupra terenului înşelător şi accidentat de munte. Pilota un avion Cessna Citation II, privind mereu cu atenţie la vârfurile înzăpezite care-l înconjurau. Cabina avionului era proiectată pentru două persoane, dar în acea zi nu era niciun copilot. Nu şi în această călătorie, se gândi Reynolds cu amărăciune. Înregistrase un plan fals de zbor la aeroportul Kennedy. Nimeni nu s-ar fi gândit să-l caute în Denver. Avea să petreacă noaptea acasă la sora lui, iar dimineaţă va pleca spre est pentru a-i întâlni pe ceilalţi. Toate pregătirile pentru eliminarea Primei erau finalizate şi… Gândurile îi fură întrerupte de o voce prin radio: — Citation Unu Unu Unu Lima Foxtrot, aici Turnul de Control al Aeroportului Internaţional din Denver. Răspundeţi, vă rog. Gary Reynolds apăsă butonul radioului. — Aici Citation Unu Unu Unu Lima Foxtrot. Cer permisiunea de aterizare. — Unu-Lima Foxtrot, comunicaţi-vă poziţia. — Unu-Lima Foxtrot. Mă aflu la cincisprezece mile distanţă nord-est de Aeroportul Internaţional Denver. Altitudine, cinci mii de metri. Văzu Piscul lui Pike ivindu-se în partea dreaptă. Cerul era de un albastru strălucitor, iar vremea era bună. Semn bun. Urmă un moment de linişte, iar apoi vocea din turn se făcu auzită din nou: — Unu-Lima Foxtrot, aveţi permisiunea de aterizare pe pista doi-şase. Repet, doi-şase. — Unu-Lima Foxtrot: înţeles! Fără niciun avertisment, Gary Reynolds simţi cum avionul se ridică brusc. Surprins, privi afară prin fereastra strâmtă a cabinei. Se stârnise un vânt puternic şi, în câteva secunde, aparatul Cessna fu prins într-o furtună violentă care începu să răsucească avionul. Trase manşa înapoi, încercând să câştige altitudine. Era inutil. Era prins într-un vârtej furios, iar avionul îi scăpase complet de sub control. Apăsă cu putere butonul aparatului radio. — Aici Unu Lima Foxtrot. Am o urgenţă. — Unu Lima Foxtrot, care este natura urgenţei cu care te confrunţi? Gary Reynolds urla în microfon: — Sunt prins într-un vârtej! Turbulenţă extremă! Sunt în mijlocul unui nenorocit de uragan! — Unu Lima Foxtrot, te afli la doar patru minute şi jumătate de Aeroportul Internaţional Denver, iar pe monitoarele noastre nu apare niciun semn de turbulenţă în aer. — Nu-mi pasă ce e pe monitoarele voastre! Vă spun… brusc, tonul vocii se ascuţi: SOS! SOS… Cei din turnul de control priveau şocaţi dispariţia punctului luminos de pe ecranul radarului.   Manhattan, New York   În zori, într-o zonă de sub Podul Manhattan de peste East River, nu departe de docul numărul şaptesprezece, vreo şase ofiţeri de poliţie în uniforme şi detectivi în civil erau adunaţi în jurul unui cadavru complet îmbrăcat, care zăcea pe marginea râului. Corpul fusese aruncat neglijent, iar capul i se bălăngănea în mod sinistru înainte şi înapoi în apă, o dată cu oscilaţiile fluxului. Bărbatul care conducea operaţiunea, detectivul Earl Greenburg, de la Secţia Omucideri Sud, terminase procedurile oficiale obligatorii. Nimeni nu fusese lăsat să se apropie de cadavru până când nu se făcuseră fotografii, iar el însuşi luase notiţe cu privire la scena crimei, în timp ce ofiţerii căutau orice dovadă care s-ar fi putut afla prin apropiere. Mâinile victimei fuseseră înfăşurate în pungi curate de plastic. Carl Ward, medicul legist, îşi termină inspecţia, apoi se ridică şi îşi scutură pământul de pe pantaloni. Îi privea pe cei doi detectivi care conduceau operaţiunea. Detectivul Earl Greenburg era un profesionist, părea un bărbat capabil şi avea un trecut impresionant. Detectivul Robert Praegitzer avea părul grizonat şi aerul blazat al celui care mai văzuse de multe ori lucruri din astea. Ward se întoarse către Greenburg: — E al tău, Earl. — Ce avem aici? — Cauza evidentă a morţii este beregata tăiată, chiar peste artera carotidă. Are rotulele sparte şi se pare că are şi vreo câteva coaste rupte. Cineva l-a aranjat destul de bine. — Dar ora decesului? Ward privi în jos, către apa care clipocea lângă capul victimei. — Greu de spus. Bănuiesc că l-au aruncat aici cândva după miezul nopţii. O să-ţi fac un raport complet după ce ajungem cu el la morgă. Greenburg îşi îndreptă atenţia asupra cadavrului. Sacou gri, pantaloni albastru închis, cravată albastru deschis, un ceas scump pe încheietura mâinii stângi. Greenburg îngenunche şi începu să caute prin buzunarele sacoului victimei. Dădu cu mâna de un bilet, pe care îl trase afară, ţinându-l de o margine. Citi: „Washington. Luni, 10.a.m. Prima”. Se uită un minut la el, buimăcit. Greenburg căută şi în celălalt buzunar şi găsi alt bilet. — E în italiană. Aruncă o privire înjur. Gianelli! Unul dintre ofiţerii în uniformă alergă către el. — Da, domnule? Greenburg îi dădu biletul. — Poţi să citeşti asta? Gianelli citi rar, cu voce tare: — Ultima şansă. Aşteaptă-mă la docul şaptesprezece cu restul drogurilor sau o să înoţi cu peştii. Îi dădu biletul înapoi. Robert Praegitzer păru surprins: — O lovitură a Mafiei? De ce l-ar fi lăsat aici, afară, la vedere? — Bună întrebare. (Greenburg inspectă şi restul buzunarelor victimei. Scoase un portmoneu şi îl deschise. Era doldora de bani. E limpede ca lumina zilei că nu banii lui îi interesau. Scoase un card din portmoneu.) Numele victimei e Richard Stevens. Praegitzer pufni: — Richard Stevens… N-am citit ceva despre el în ziare de curând? — Despre soţia lui, spuse Greenburg, Diane Stevens. E martor la tribunal, în procesul pentru crimă al lui Tony Altieri. — Aşa e, spuse Praegitzer. Depune mărturie împotriva naşului naşilor. Şi se întoarseră amândoi, pentru a privi cadavrul lui Richard Stevens.     1   În centrul Manhattan-ului, în sala de judecată numărul treizeci şi şapte a Curţii Supreme de Justiţie de pe Strada Centrală, la numărul 180, procesul lui Anthony (Tony) Altieri era în plină desfăşurare. Sala de judecată largă şi impozantă era plină până la refuz cu reprezentanţi ai presei şi publicului. La masa acuzaţilor se afla Anthony Altieri, tolănit într-un scaun cu rotile, arătând ca o broască grasă şi palidă încolăcită în jurul propriului trup. Numai ochii îi erau vii şi, de fiecare dată când o privea pe Diane Stevens, aşezată pe scaunul martorilor, aceasta putea simţi la propriu pulsul urii lui. Lângă Altieri stătea Jake Rubenstein, apărătorul său. Rubenstein era vestit prin două lucruri: clientela sa de lux, formată mai ales din mafioţi şi faptul că aproape toţi clienţii lui erau achitaţi. Rubenstein era un bărbat micuţ, vioi, cu o minte ascuţită şi o imaginaţie sclipitoare. Nu apărea niciodată la fel, în sala de judecată. Loviturile de teatru în sala de judecată erau armele lui şi era foarte priceput la asta. Era strălucit în evaluarea adversarilor săi, cu un instinct de fiară în a le găsi slăbiciunile. Câteodată, Rubenstein îşi imagina că e un leu care se apropie încet de prada lui, gata de a sări… sau un păianjen viclean, ţesând o pânză care, în final, să-i prindă în cursă şi să-i lase fără apărare. Alteori, era un pescar răbdător, care arunca uşurel un fir în apă şi îl mişca îndelung înainte şi înapoi, până când martorul credul muşca momeala. Avocatul studia cu atenţie martora. Diane Stevens era un pic trecută de treizeci de ani şi avea o aură de eleganţă, trăsături patriciene şi păr moale, blond. Ochi verzi. Figură încântătoare. O înfăţişare de fată din vecini. Purta un taior negru, făcut la comandă. Jake Rubenstein ştia că ea făcuse o impresie favorabilă juriului cu o zi înainte. Trebuia să fie atent cum se purta cu ea. Pescar, decise el. Rubenstein se apropie fără grabă de boxa martorilor, iar când vorbi, vocea lui era blândă: — Doamnă Stevens, ieri aţi depus mărturie că în ziua aflată în discuţie, 14 octombrie, conduceaţi maşina înspre sud, pe lângă parcul Henry Hudson, moment când aţi avut o pană de cauciuc şi aţi oprit lângă autostradă, la ieşirea către Strada 158, pe un drum auxiliar către Parcul Fort Washington? — Da. Vocea ei era blândă şi calculată. — Ce v-a făcut să opriţi chiar în acel loc? — Ştiam că trebuia să ies de pe artera principală datorită penei de cauciuc şi printre copaci vedeam acoperişul unei cabane. M-am gândit că poate acolo era cineva care putea să mă ajute. Nu aveam roată de rezervă. — Sunteţi membră într-un club auto? — Da. — Şi aveţi telefon în maşină? — Da. — Atunci de ce nu aţi sunat la clubul auto? — M-am gândit că ar fi durat prea mult. — Desigur, spuse Rubenstein plin de înţelegere. Şi cabana era chiar acolo. — Da. — Aşa că v-aţi dus la cabană, pentru a cere ajutor. — Exact. — Era încă lumină afară? — Da, era cinci după-amiază. — Aşadar, puteaţi vedea clar? — Da. — Ce aţi văzut, doamnă Stevens? — L-am văzut pe Anthony Altieri… — Oh… Îl cunoşteaţi dinainte? — Nu. — Ce v-a făcut să fiţi sigură că era Anthony Altieri? — Îi văzusem fotografia în ziare şi… — Aşadar, văzuserăţi fotografii care semănau cu acuzatul? — Păi… — Ce aţi văzut în cabană? Diane Stevens respiră adânc, înfiorată. Vorbi rar, ca şi cum ar fi revăzut scena în minte. — În cameră se aflau patru bărbaţi. Unul dintre ei era legat de un scaun. Domnul Altieri părea să-l interogheze, iar ceilalţi doi îl flancau. Vocea îi tremură. Domnul Altieri a scos un pistol, a strigat ceva şi… şi l-a împuşcat pe bărbat în ceafă. Jake Rubenstein aruncă o privire de-a lungul băncii juriului. Erau cu toţii absorbiţi de mărturia ei. — Ce aţi făcut atunci, doamnă Stevens? — Am fugit înapoi la maşină şi am sunat la 911 de pe telefonul mobil. — Şi apoi? — Am plecat cu maşina. — Aşa, cu cauciucul spart? — Da. Era timpul să agite un pic momeala prin apă. — De ce nu aţi aşteptat poliţia? Diane aruncă o privire către masa acuzaţilor. Altieri o privea cu o rea-voinţă nedisimulată. Privi în altă parte: — Nu am putut rămâne acolo pentru că mă… mă temeam ca nu cumva bărbaţii aceia să iasă din cabană şi să mă vadă. — Asta e foarte uşor de înţeles. (Vocea lui Rubenstein se înăspri.) Ceea ce nu e de înţeles, e faptul că atunci când poliţia a răspuns apelului dumneavoastră de urgenţă şi au intrat în cabană, nu numai că nu era nimeni acolo, doamnă Stevens, dar nu au găsit nicio urmă că acolo fusese cineva, ca să nu mai vorbim de vreun cadavru. — Nu ştiu ce să spun. Eu… — Sunteţi artistă, nu? Întrebarea o luă prin surprindere. — Da… — Aveţi succes? — Cred că da, dar ce legătură… Era timpul să tragă cârligul. — Un pic de publicitate în plus nu strică niciodată, nu-i aşa? Întreaga ţară vă vede la ştirile de seară şi pe primele pagini ale… Diane îl privi furioasă: — Nu am făcut asta pentru publicitate. Pentru nimic în lume nu aş trimite un om nevinovat în… — Cuvântul cheie este nevinovat, doamnă Stevens. Iar eu voi dovedi dincolo de orice îndoială că domnul Altieri este nevinovat. Vă mulţumesc. Am terminat cu dumneavoastră. Diane Stevens ignoră dublul înţeles. Când coborî pentru a se întoarce la locul ei, fierbea. — Pot să plec? îi şopti procurorului. — Da, voi trimite pe cineva să vă însoţească. — Nu e nevoie. Vă mulţumesc. Se îndreptă către uşă şi apoi către garaj, iar cuvintele avocatului îi răsunau în urechi. Sunteţi artistă, nu?… Un pic de publicitate în plus nu strică niciodată, nu? Era degradant. Totuşi, în mare, era mulţumită de felul în care decursese mărturia ei. Spusese juriului exact ceea ce văzuse şi nu aveau niciun motiv să se îndoiască de ea. Anthony Altieri urma să fie condamnat şi trimis la închisoare pentru tot restul vieţii şi totuşi, Diane nu se putea abţine să nu se gândească, înfiorându-se, la privirile veninoase pe care acesta i le aruncase. Îi dădu biletul funcţionarului din parcare şi acesta plecă să-i aducă maşina. Două minute mai târziu, Diane conducea spre nord, în drum spre casă.   La colţ era un semn de oprire. În timp ce Diane frâna pentru a opri, un tânăr bine îmbrăcat care stătea în intersecţie se apropie de maşina ei. — Mă scuzaţi. M-am rătăcit. Aţi putea să…? Diane coborî fereastra. — Aţi putea să-mi spuneţi cum să ajung la tunelul Holland? Vorbea cu accent italian. — Da. E foarte simplu. Mergeţi înainte până la prima… Bărbatul ridică braţul şi în mână avea o armă cu amortizor. — Ieşiţi din maşină, doamnă. Imediat! Diane păli. — Bine. Te rog, nu… Bărbatul făcu un pas înapoi ca să-i facă loc să deschidă uşa, dar Diane îşi propti piciorul în acceleraţie, făcând maşina să o ia la goană. Auzi geamul din spate sfărâmându-se când un glonţ trecu prin el şi apoi pocnitura unui alt glonţ care lovise partea din spate a maşinii. Inima îi bătea aşa de tare, că îi era greu şi să respire. Diane Stevens citise despre furturile de maşini, dar pentru ea fuseseră întotdeauna lucruri îndepărtate, ceva ce li se întâmpla altor oameni. Şi bărbatul acesta încercase să o ucidă. Hoţii de maşini făceau asta? Diane întinse mâna după telefonul celular şi sună la 911. Dură aproape două minute până răspunse un operator: — 911. Ce urgenţă aveţi? Chiar în timp ce explica ce i se întâmplase, Diane ştia că nu era nicio speranţă. Bărbatul probabil că a dispărut de mult. — Voi trimite un ofiţer acolo. Îmi puteţi spune numele, adresa şi numărul dumneavoastră de telefon? Diane i le spuse. Inutil, gândea ea. Aruncă o privire în spate, către geamul spart, şi se înfioră. Îşi dorea cu disperare să-l sune pe Richard la birou şi să-i povestească ce se întâmplase, dar ştia că lucra la un proiect urgent. Dacă l-ar fi sunat şi i-ar fi spus ceea ce i se întâmplase, s-ar fi supărat şi ar fi alergat pentru a fi alături de ea, dar nu voia ca el să rateze termenul limită. Avea să-i spună ce se întâmplase când va ajunge acasă. Şi, brusc, prin minte îi trecu un gând care-i îngheţă sângele în vene. Bărbatul o aşteptase pe ea, sau era doar o coincidenţă? Îşi aminti de conversaţia purtată cu Richard la începutul procesului: — Nu cred că ar trebui să depui mărturie, Diane. Ar putea fi periculos. — Nu te teme, dragă. Altieri va fi condamnat. Îl vor închide pentru totdeauna. — Dar are prieteni şi… — Richard, dacă nu aş face asta, nu m-aş mai putea suporta. Ceea ce tocmai se întâmplase trebuie să fi fost o coincidenţă, hotărî Diane. Nu se poate ca Altieri să fie destul de nebun, încât să-mi facă ceva, mai ales acum, în timpul procesului. Diane ieşi de pe autostradă şi conduse spre vest, până ajunse la clădirea în care se afla apartamentul ei, pe Strada 75 Est. Înainte de a trage maşina în garajul subteran, aruncă o ultimă privire grijulie în oglinda retrovizoare. Totul părea normal.   Apartamentul era un duplex spaţios, situat la parter, cu un living mare, ferestre din podea până în tavan şi un şemineu mare, din marmură. Erau canapele înflorate cu spătar înalt, fotolii, o bibliotecă încastrată în perete şi un ecran uriaş de televizor. Pereţii erau acoperiţi cu tablouri în toate culorile curcubeului: un Childe Hassam, un Jules Pascin, un Thomas Birch, un George Hitchcock şi, într-o zonă specială, un grupaj din picturile Dianei. La etaj se aflau un dormitor principal şi o baie, un al doilea dormitor, de oaspeţi, şi un atelier însorit în care lucra Diane. Pe pereţi erau atârnate câteva dintre picturile ei. Pe un şevalet, în mijlocul camerei, se afla un portret doar pe jumătate terminat. Primul lucru pe care îl făcu Diane când ajunse acasă fu să dea fuga în atelier. Dădu jos de pe şevalet portretul pe jumătate terminat şi îl înlocui cu o pânză nouă. Începu să schiţeze faţa bărbatului care încercase să o ucidă, însă mâinile îi tremurau atât de tare, că trebui să se oprească.   — Asta e partea pe care o urăsc cel mai mult în munca mea, se plângea detectivul Earl Greenburg, în timp ce conducea către apartamentul Dianei Stevens. — E mai bine să le spunem noi, decât să afle de la ştirile de seară, spuse Robert Praegitzer. (Îl privi pe Greenburg.) Îi spui tu? Earl Greenburg încuviinţă din cap, nefericit. Îşi amintea povestea detectivului care se dusese s-o informeze pe o doamnă Adams, soţia unui ofiţer de patrulă, că soţul ei fusese ucis. — E foarte sensibilă, îl avertizase şeful pe detectiv. Va trebui să ai grijă cum îi spui. — Nu-ţi face griji. Mă descurc. Detectivul bătuse la uşa casei lui Adams, iar când soţia acestuia i-a deschis, detectivul întrebase: — Sunteţi văduva lui Adams?   Ţârâitul soneriei de la uşa din faţă o sperie pe Diane. Nu aştepta pe nimeni. Merse la interfon. — Cine e? — Sunt detectivul Earl Greenburg. Aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră, doamnă Stevens. Este vorba de hoţul de maşini, îşi spuse. Au venit repede. Apăsă pe butonul de acces şi Greenburg intră pe hol şi ajunse până la uşa ei. — Bună seara. — Doamna Stevens? — Da. Vă mulţumesc că aţi venit aşa de repede. Am început să fac o schiţă a bărbatului, dar… Respiră adânc. Era tuciuriu, cu ochi căprui adânciţi în orbite şi o mică aluniţă pe obraz. Avea un amortizor ataşat la armă şi… Greenburg o privea încurcat. — Îmi pare rău. Nu înţeleg ce… — Hoţul de maşini. Am sunat la 911 şi… (Prinse expresia de pe chipul detectivului.) Nu e vorba despre hoţul de maşini, nu-i aşa? — Nu, doamnă, nu e. Greenburg tăcu un moment. Pot să intru? — Vă rog. Greenburg intră în apartament. Ea îl privea, tremurând. — Ce e? S-a întâmplat ceva? Cuvintele păreau că nu vor să iasă. — Da. Îmi pare rău. Mă… mă tem că vă aduc veşti proaste. E vorba despre soţul dumneavoastră. — Ce s-a întâmplat? Vocea îi tremura. — A avut un accident. — Ce fel de accident? Pe Diane o trecu un fior. Greenburg respiră adânc. — A fost ucis, noaptea trecută, doamnă Stevens. I-am găsit corpul sub un pod de pe East River, în această dimineaţă. Diane îl fixă îndelung, apoi clătină din cap. — Nu aţi nimerit persoana potrivită, domnule locotenent. Soţul meu este la lucru, în laboratorul său. Avea să fie mai dificil decât anticipase el. — Doamnă Stevens, soţul dumneavoastră s-a întors acasă noaptea trecută? — Nu, dar Richard lucrează adesea toată noaptea. E om de ştiinţă. Devenea din ce în ce mai agitată. — Doamnă Stevens, ştiţi că soţul dumneavoastră avea legături cu Mafia? Diane albi: — Cu Mafia? Sunteţi nebun? — Am descoperit… Diane începu să gâfâie. — Aş vrea să văd actele dumneavoastră. — Sigur. (Detectivul Greenburg scoase legitimaţia şi i-o arătă.) Diane se uită la ea, i-o înapoie şi îl pocni cu putere peste faţă. — Municipalitatea vă plăteşte pentru a merge să speriaţi cetăţenii cinstiţi? Soţul meu nu e mort! E la lucru! strigă ea. Greenburg văzu în ochii ei şocul şi negarea. — Doamnă Stevens, aţi vrea să trimit pe cineva să aibă grijă de dumneavoastră şi… — De dumneavoastră trebuie să aibă cineva grijă. Şi acum, ieşiţi afară de aici. — Doamnă Stevens… — Acum! Greenburg scoase o carte de vizită şi o puse pe masă. — În caz că vreţi să vorbiţi cu mine, acesta este numărul meu. În timp ce mergea către uşă, Greenburg se gândea, Ce să zic, m-am descurcat extraordinar. La fel de bine aş fi putut să zic „Dumneavoastră sunteţi văduva Stevens?” După ce detectivul Earl Greenburg plecă, Diane Stevens încuie uşa şi suspină. Idiotul! Să nimerească apartamentul greşit şi să încerce să mă sperie. Ar trebui să-l reclam. Îşi privi ceasul. Richard se va întoarce acasă în curând. Ar trebui să mă apuc să pregătesc cina. Voia să facă paella, felul lui preferat. Se duse în bucătărie şi se apucă de preparat.   Datorită domeniului de maximă securitate în care lucra Richard, Diane nu-l deranja niciodată la laborator, iar dacă n-o suna ştia că e un semn că întârzie. La ora opt, paella era gata. O gustă şi zâmbi satisfăcută. Era gătită exact aşa cum îi plăcea lui Richard. La ora zece, când el încă nu sosise, Diane o puse în frigider şi lipi un bileţel pe uşa acestuia: Dragul meu, cina e-n frigider. Vino şi trezeşte-mă. Lui Richard avea să-i fie foame când ajungea acasă. Dintr-o dată, Diane se simţi sfârşită. Se dezbrăcă, îşi puse o cămaşă de noapte, se spălă pe dinţi şi se băgă în pat. În câteva minute, adormi buştean.   La trei dimineaţa, se trezi ţipând.     2   Diane nu s-a oprit din tremurat până în zori. Răceala îi pătrundea până la oase. Richard era mort. Nu avea să-l mai vadă niciodată, nu avea să-i mai audă niciodată vocea, nu avea să-i mai simtă niciodată îmbrăţişarea. Şi e vina mea. Nu ar fi trebuit să intru niciodată în acea sală de judecată. Oh, Richard, iartă-mă… te rog, iartă-mă… nu cred că pot continua să trăiesc fără tine. Tu erai viaţa mea, motivul meu de a trăi, iar acum nu mai am nimic. Îşi dorea să se micşoreze, să se transforme într-o mică minge. Îşi dorea să dispară. Îşi dorea să moară. Stătea acolo, întinsă, răvăşită de durere, gândindu-se la trecut, la felul în care Richard îi schimbase viaţa… Diane West crescuse în Sands Point, New York, o zonă bogată şi liniştită. Tatăl ei era chirurg, iar mama ei artistă. Diane începuse să deseneze încă de la trei ani. Fusese la internatul Sf. Paul şi, pe când era în primul an de liceu, avusese o scurtă relaţie cu carismaticul ei profesor de matematică. El îi spunea că voia să se căsătorească cu ea şi că ea era pentru el singura femeie din lume. Când a aflat că avea soţie şi trei copii, Diane a decis că era ceva în neregulă fie cu matematica lui, fie cu memoria, şi se mutase la Liceul Wellesley. Era obsedată de artă, îşi petrecea orice moment liber pictând. Când a absolvit, Diane începuse să vândă picturi şi dobândise o reputaţie de artist promiţător. În acea toamnă, o galerie foarte importantă de pe Fifth Avenue îi oferi Dianei propria expoziţie, care se dovedi un succes enorm. Proprietarul galeriei, Paul Deacon, era un afro-american bogat şi erudit care ajutase la dezvoltarea carierei Dianei. În seara inaugurării, salonul era ticsit. Deacon o întâmpină pe Diane, cu un zâmbet mare pe faţă. — Felicitări! Deja am vândut majoritatea picturilor! Vreau să deschid o altă expoziţie în câteva luni, imediat ce eşti pregătită. Diane era încântată. — Minunat, Paul. — O meriţi. O bătu pe umăr şi plecă în grabă. Diane semna un autograf, când un bărbat veni în spatele ei şi spuse: — Îmi plac curbele tale. Diane împietri. Furioasă, se răsuci pe călcâie şi deschise gura pentru a-i da o replică tăioasă, când el continuă: — Au delicateţea unui Rossetti sau a unui Manet. Studia una dintre picturile ei, de pe perete. — Oh, se abţinu Diane, exact la timp. (Îl privi mai cu atenţie. Părea să aibă în jur de treizeci şi cinci de ani. Avea cam un metru optzeci, o constituţie atletică, părul blond şi ochii albaştri, strălucitori. Purta un costum maro deschis, cămaşă albă şi cravată maro.) — Eu… vă mulţumesc. — Când aţi început să pictaţi? — Când eram copil. Mama a fost pictoriţă. — Mama a fost bucătăreasă, zâmbi el, dar eu nu ştiu să gătesc. Ştiu cum te cheamă. Numele meu e Richard Stevens. În acel moment, Paul Deacon se apropie cu trei pachete. — Iată picturile dumneavoastră, domnule Stevens. Bucuraţi-vă de ele. I le dădu şi se îndepărtă. — Ai cumpărat trei din picturile mele? îl privi Diane, surprinsă. — Mai am două în apartamentul meu. — Sunt… sunt flatată. — Apreciez talentul. — Mulţumesc. El ezită: — Ei bine, probabil eşti ocupată, aşa că o să plec… — Nu, nu sunt, se auzi Diane spunând. — Bine, zâmbi el, apoi ezită. Ai putea să-mi faci o mare favoare, domnişoară West. Diane se uită la mâna lui stângă. Nu purta verighetă. — Da? — Se întâmplă să am două bilete la premiera unei repuneri în scenă a piesei Blithe Spirit, de Noël Coward, mâine seară, şi nu am cu cine să merg. Dacă eşti liberă…? Diane îl studie un moment. Părea drăguţ şi era foarte atrăgător dar, la urma urmelor, era un străin. Prea periculos. Mult prea periculos. Şi se auzi spunând: — Mi-ar face plăcere.   Seara următoare s-a dovedit a fi încântătoare. Richard Stevens era o companie amuzantă şi s-au înţeles de la început. Aveau interese comune în artă, muzică şi multe alte lucruri. Ea se simţea atrasă de el, dar nu era sigură că şi el simţea la fel. La sfârşitul serii, Richard întrebă: — Eşti liberă mâine seară? — Da, răspunse Diane, fără nicio ezitare. În seara următoare, luau cina într-un restaurant liniştit din Soho. — Povesteşte-mi despre tine, Richard. — Nu sunt multe de spus. M-am născut la Chicago. Tatăl meu era arhitect şi proiecta clădiri prin toată lumea, iar eu şi mama călătoream cu el. Am frecventat vreo zece şcoli din diferite ţări şi am învăţat să vorbesc câteva limbi străine — pentru autoapărare. — Ce lucrezi? — Lucrez la KIG — Kingsley International Group. E o corporaţie foarte mare. — Sună incitant. — E fascinant. Ne ocupăm cu cercetarea în domeniul tehnologiei de ultimă oră. Dacă am avea un motto, ar suna cam aşa: „Dacă nu avem acum un răspuns, aşteptaţi până mâine.”   După cină, Richard a condus-o pe Diane acasă. La uşă, îi luă mâna şi spuse: — A fost o seară minunată. Mulţumesc. Şi a plecat. Diane a rămas acolo, privindu-l cum pleacă. Mă bucur că e un domn şi nu un lup. Chiar mă bucur. La naiba!   După aceea, s-au întâlnit în fiecare seară şi, de fiecare dată când îl vedea, simţea că o învăluie aceeaşi căldură plăcută. Într-o vineri seară, Richard îi spuse: — În fiecare sâmbătă, antrenez o echipă din Campionatul de Juniori. Ţi-ar plăcea să vii şi să priveşti? — Mi-ar plăcea foarte mult, domnule antrenor, încuviinţă Diane. În dimineaţa următoare, Diane îl urmărea pe Richard lucrând cu micii jucători zeloşi. Era blând, atent şi răbdător, ţipând de bucurie când Tim Holm, un puşti de zece ani, prindea câte o minge; era evident că puştii îl adorau. Mă îndrăgostesc, mă îndrăgostesc, gândea Diane.   Câteva zile mai târziu, Diane lua un prânz uşor cu câteva prietene şi, ieşind din restaurant, au trecut pe lângă un salon unde o ţigancă ghicea viitorul. — Hai să ne ghicim norocul, spuse Diane, dintr-o dată. — Nu pot, Diane. Trebuie să mă întorc la lucru. — Şi eu. — Eu trebuie să-l iau pe Johnny. — Ce-ar fi să te duci tu, şi ne spui şi nouă ce ţi-a zis. — Bine. O să mă duc. Cinci minute mai târziu, Diane se pomeni stând singură cu o baborniţă cu faţa suptă, cu gura plină de dinţi de aur şi un şal murdar pe cap. E o prostie, gândea Diane. De ce fac asta? Dar ştia de ce o făcea. Voia să întrebe dacă ea şi Richard aveau un viitor împreună. Doar ca să mă distrez, îşi spuse. Diane o privi pe bătrână ridicând un pachet de cărţi de tarot şi începând să le amestece, fără să-şi ridice privirea. — Aş vrea să ştiu dacă… — Ssst. Femeia întoarse o carte pe faţă. Era figura clovnului, îmbrăcat ţipător şi cu un săculeţ pe umăr. Femeia îl studie un moment. — Ai multe secrete de aflat. Întoarse o altă carte. Asta e Luna. Ai dorinţe de care nu eşti sigură. Diane ezită şi încuviinţă din cap. — E vorba de un bărbat? — Da. Bătrâna întoarse următoarea carte. — Asta este cartea amantului. — Ăsta e un semn bun? zâmbi Diane. — Vom vedea. Ne vor spune următoarele trei cărţi. Spânzuratul. (Pufni, ezită, şi întoarse următoarea carte.) Diavolul, murmură. — Asta e rău? întrebă Diane amuzată. Ghicitoarea nu răspunse. Diane o urmărea pe bătrână întorcând următoarea carte. Vocea ei era sinistru de goală. — Cartea morţii. Diane se ridică. — Nu cred nimic din toate astea, spuse furioasă. Femeia privi în sus şi spuse, cu o voce seacă: — Nu contează ce crezi tu. Moartea te înconjoară din toate părţile.       [1] Turişti blestemaţi! (în lb. germană, în text) (n. tr.) [2] S-a întâmplat ceva? (în lb. germană, în text) (n. tr.) [3] E în stare să meargă? (în lb. franceză, în text) (n. tr.)    

PROLOG   La ieşirea din curbă, Roland începu să frâneze. Mâinile fixate pe levierul de comandă simţiră vibraţia surdă a celor şapte sute cincizeci de tone, care se transmise instantaneu coloanei sale vertebrale. — Rămâi cu noi în seara asta? îl întrebă Luciano. Roland apăsă progresiv maneta de comandă care scădea puterea locomotivei, şi răspunse: — Mi-ar plăcea, dar… — Hai, spune, măcar e mişto gagica? — Mai vorbeşti? Doar e maică-mea! — Din câte spuneai, parcă nu pleacă nici odată din Lausanne. — Da, dar atunci când se întâmplă să dorm la Zürich, mai trece din când în când să mă vadă. — Mai frânează niţel… Trenul îşi încetini mersul, şuierând uşor. Pentru prima oară de la plecare, şinele de cale ferată deveniseră paralele, ceea ce însemna ca se apropiau de destinaţie. Cu mâna pe levierul de comandă, Roland înregistra absent imaginile ce i se derulau prin faţa ochilor. Peroanele de beton deveneau din ce în ce mai înţesate de cărucioare, bagaje şi grupuri de călători, care pe măsură ce trenul intra în gară, deveneau tot mai dese. — Ce naiba au? — Cine? — Ăştia, de pe peron. Au nişte figuri… Locomotiva se afla la o sută de metri de tampoanele de la capătul peronului. Privirile tuturor celor prin faţa cărora trecea locomotiva se îndreptau asupra lui Roland şi Luciano, cu o expresie bizară. Toţi clipeau uimiţi, parcă nevenindu-le să-şi creadă ochilor, având întipărită pe figuri o expresie de scârbă, după care se întorceau pe călcâie, petrecând cu privirea locomotiva. — Ce mama naibii se întâmplă? se nelinişti Luciano. Sunt mânjit pe mutră, sau ce dracu’? — Dar eu? făcu Roland. Rulând cu o viteză de zece kilometri pe oră, trenul pătrunse sub acoperişul de sticlă. — „Expresul 127 Geneva-Zürich a sosit. Îndepărtaţi-vă de peroane!” anunţă prin difuzoare o voce de femeie. Roland văzu o femeie corpolentă scăpând poşeta din mână, şi fără să se aplece pentru a şi-o ridica, arătă spre el cu mâna întinsă, după care îşi acoperi faţa, cu un gest de groază. — Ce dracu’ înseamnă toate chestiile astea? mormăi el îngrijorat. Peste tot nu se vedeau decât aceleaşi semne de surpriză. Trenul avansa din ce în ce mai încet, lăsând în urma sa figuri surprinse, şi o linişte de mormânt. Zgomotele obişnuite ale peronului erau înlocuite de mişcări tăcute de retragere şi de ochi măriţi de spaimă. — Blochează, spuse Luciano. Roland trase de maneta frânei. Locomotiva ajunsese la doi paşi de tampoane. Luciano opri curentul, şi-şi aruncă din nou ochii pe peron, unde nimeni nu mai făcea nici o mişcare. Doi angajaţi ai căilor ferate discutau în şoaptă, după care unul dintre ei o rupse la fugă spre biroul şefului de gară. Celălalt, pe care Roland îl cunoştea destul de bine, se căţără pe scările locomotivei, şi intră în cabină. Îşi plimbă privirile de la Luciano la Roland cu o expresie jenată, iar după câteva clipe, îşi drese glasul şi spuse: — De unde naiba aţi mai luat şi chestia asta? — Despre ce vorbeşti? îi răspunse Roland, pe un ton agresiv. — Cum adică, despre ce vorbesc? se miră acesta. — Spune omule clar, despre ce e vorba! se răsti Luciano la el. N-am chef de ghicitori! — Haideţi după mine! Pe peron, nimeni nu se mişcase de la locul său. Nu se auzea decât zgomotul făcut în apropiere de o locomotivă veche cu aburi. Luciano şi Roland săriră pe peron, făcură câţiva paşi şi se uitară la botul Margaretei, cum îşi botezaseră ei locomotiva. Abia atunci realizară ce se întâmplase. Pe scutul locomotivei, se afla un picior de bărbat, tăiat de la şold. O urmă maronie păta ţesătura pantalonului în zona în care oasele fuseseră secţionate. Roland privi la pielea neagră şi fină a pantofului şi la şoseta de mătase, gândindu-se fără să vrea că piciorul era cât se poate de elegant. Se apropie cu un pas, şi observă cum un firicel de sânge încă se mai prelingea pe şosetă şi se lăbărţa într-o pată maronie pe scutul de oţel al Margaretei. În acel moment, nici Roland şi nici ceilalţi martori ai scenei nu-şi puteau închipui că vestea piciorului amputat avea să se răspândească cu o viteză stupefiantă pe mai multe continente. Pentru a se transforma într-o baie de sânge.           PARTEA ÎNTÂI EXPRESUL DE ZÜRICH   I           În prezenţa soţiei sale, Morty O’Broin nu reuşea niciodată să-şi ducă la bun sfârşit ceea ce avea de gând. Efectiv, Judith îl teroriza. Avea în colţul buzelor o cută ce exprima veşnic dispreţul şi sarcasmul, pe care nici un fard nu i-o putea şterge. Iar lui Morty îi venea s-o strângă de gât de fiecare dată când striga la el, însă mai presus de toate strigătele şi ţipetele ei, erau acele tăceri grele, puse pe seama unei migrene, tăceri încărcate de dispreţ şi însoţite de privirile semnificative ale unei femei ce suferă. De câţiva ani buni Morty renunţase să reînnoade dialogul dintre ei doi. Absenţa oricăror relaţii intime făcuse ca discuţiile lor să se transforme într-un schimb de onomatopee sau de cuvinte monosilabice. Cu toate astea, la începutul căsătoriei lor, Morty sperase ca Judith să fie interesată de afacerile lui, însă pe măsura trecerii timpului, îşi dăduse seama că ea nu-i comenta decât eşecurile, fără să pomenească nici un cuvânt despre succesele înregistrate. Destul de rapid, între ei doi se instaurase un fel de ostilitate surdă şi mută, Judith încetând chiar să se mai plângă, exceptând doar migrenele ei. Aşa că Morty îşi savura cu prudenţă de unul singur reuşitele, pe care altminteri Judith i le-ar fi putut reduce la zero cu un singur cuvânt crud. Cu vreo patru ani în urmă, când deja era considerat unul dintre cei mai reputaţi avocaţi ai finanţelor New Yorkului, fusese pe punctul de a-i comunica satisfacţia încercată în urma faptului că fusese angajat pentru a descurca nişte treburi încâlcite ale Mafiei. Dar în ultima clipă se răzgândise şi tăcuse, gândindu-se că oricum nu mai putea schimba nimic în viaţa lui Judith, cel puţin pe moment. Şifonierele ei erau pline de blănuri scumpe, iar sertarele comodelor debordau de bijuterii, ca şi cum acest lux ar fi putut suplini absenţa cuvintelor şi ar fi putut arunca o punte fragilă între tăcerile lor. Judith îşi aprinse a douăzecea ţigară din dimineaţa aceea, stinse chibritul în farfurioara de cafea, şi împinse platoul cu micul dejun de care abia se atinsese. Privindu-l pe Morty care verifica dacă valiza era bine închisă, îl întreba: — Pleci? — Da. — Dar abia te-ai întors din Europa. Doamne Sfinte, am o migrenă îngrozitoare! — Ia-ţi pastilele. — Şi unde pleci? Morty se îndreptă de spate, surprins. De mult timp Judith nu-i mai punea întrebări de acest fel, cu toate că se prefăcea indiferentă. Îi veni să-i răspundă că nu are nici un motiv să fie interesată unde pleacă el, dar se răzgândi şi-i spuse laconic: — La Nassau. Judith răsturnă farfurioara plină de chibrituri arse în paharul cu suc de portocale, după care îşi stinse tot acolo ţigarea abia aprinsă. — Ai noroc… făcu ea. Nedumerit, Morty o privi scurt în ochi, şi se linişti imediat. Nu văzuse nimic altceva decât aceeaşi expresie a unei plictiseli terne, cu care era obişnuit de mult. — Dacă eşti gata în cinci minute, te conduc, îi propuse el ironic. — Nici vorbă. Am o migrenă cumplită. — Bine, atunci… Se aplecă spre ea ca pentru a o săruta, dar se opri la jumătatea drumului. — Trebuie să plec… Realiză brusc că lăsa în urma sa doar o amintire prăfuită a trecutului, a cărei evocare nu-l deranja câtuşi de puţin, întrucât aşteptase prea mult ca să i se atenueze dorinţa de a fugi. Iar peste patruzeci şi opt de ore, avea să fie într-un colţ de vis unde nimeni pe lume nu-l putea bănui. Iar el, Mortimer O’Broin, avea să devină cel mai bogat om al planetei, bogat cum nici o fiinţă umană nu mai fusese, şi bogat cum nimeni nu şi-ar fi putut închipui nici în cele mai delirante vise. În timp ce se îndrepta spre uşă, cu valiza în mână, Judith îi spuse: — Morty! Spune-i lui Margaret să-mi aducă nişte apă minerală şi pilulele. Mortimer dădu din cap, gândindu-se că ultimul cuvânt pe care îl auzise din gura soţiei sale fusese „pilulele”. Ieşi, închise uşa în urma sa, şi zâmbi. Judith nu avea cum să ştie că din acel moment, nu avea să-l mai revadă niciodată.   ﹡   Micul avion survolă artera principală din Chiavenna, trecu razant peste acoperişurile caselor, şi se înălţă deasupra clopotniţei bisericii. În acel moment, locuitorii micului orăşel văzură o mulţime de bucăţele de hârtie căzând din avion, zburând în adierea vântului, făcând piruete şi coborând graţios cu mişcări ezitante ca de frunze moarte, pentru a se aşeza în cele din urmă pe acoperişuri, pe asfaltul străzilor, pe maşini, şi pe galantarele negustorilor ambulanţi. În acea joi din luna aprilie, era zi de târg, iar strada principală era ticsită de lume. Boarea uşoară ce adia dinspre lacul Como unduia rochiile acelora ce se hazardaseră să iasă doar în talie, şi mlădia crengile înmugurite ale copacilor. Câţiva copii adunară de jos hârtiile căzute din văzduh, şi se uitară la ele nedumeriţi, nevenindu-le să-şi creadă ochilor. Unul dintre copii, băiatul brutarului, fu cel dintâi care luă iniţiativa. Cu hârtiile strânse la piept, se năpusti spre prăvălia părinţilor care ieşiseră în prag, atraşi de zgomotul avionului, strigând cât îl ţinea gura: — Tată! Mamă! Sunt bani! Veniţi repede! Cad bani din cer! Strigătele copilului avură darul de a electriza mulţimea. Toţi se repeziră claie peste grămadă, îmbrâncindu-se, împingându-se, vociferând, urlând şi încercând să culeagă cât mai mult din bancnotele căzute. Într-adevăr, era vorba de bancnote elveţiene, frumoase şi noi-nouţe, cu acea tentă delicată maronie, în valoare de zece şi cincizeci de franci, emise de Schweizerische Nationalbank. Strada deveni tot mai violentă, şi câţiva indivizi începură să se încaiere. Renata trase de manşă, făcând ca botul avionului să se ridice, şi izbucni în râs. Văzută de sus, din înălţimi, strada principală a orăşelului părea a fi un furnicar uriaş. — Eşti dezgustătoare! strigă Kurt spre ea, încercând să acopere uruitul motorului. Spre groaza lui, Renata lăsă manşa din mâini şi închise cu un gest scurt uşa de plastic a cabinei. Avionul îşi pierdu direcţia, ceea ce o făcu pe Renata să râdă din nou. — Nu-i bine să mă provoci! strigă ea, uitându-se pieziş spre el. Sub ei, defilau mici văi înverzite, acoperite ici şi colo de petele de verde închis al brazilor. — Ţine-te bine, coborâm în picaj! spuse Renata. — Ai înnebunit? strigă la ea Kurt. Dar avionul se şi îndrepta ca un fulger spre o cireadă de vaci. Într-o fracţiune de secundă, Kurt apucă să vadă un cioban care gesticula, agitându-şi pumnul în direcţia lor. — Renata, la urma urmelor, ce vrei să-mi dovedeşti? Avionul se redresă brusc, pătrunzând printre nouraşii alburii rătăciţi pe seninul cerului. Renata îşi luă o figură serioasă şi spuse: — Vreau să-ţi dovedesc că ai greşit în întregime, şi că nu ai curajul să spui pe nume dorinţelor tale. I-ai văzut pe ăia de jos cum s-au mai îmbulzit şi cum au început să se bată când le-am aruncat banii? Pretindeai că nimeni n-are să se mişte, că totul este degradant şi că nu fac altceva decât să insult lumea. Poftim, cine a avut dreptate? Kurt privi prin plexiglasul cabinei, prefăcându-se că nu a auzit nimic, dar se gândi în sinea sa ca era mai bine să nu o înfrunte pe Renata. Îşi aminti de ziua în care aflându-se amândoi la aniversarea colegiului lor, Renata pariase cu el că are curajul să-i verse vecinului de masă farfuria cu spaghete pe costum. Şi imediat, se produsese dezastrul… — Nu spui nimic? Şi ca un protest împotriva tăcerii lui Kurt, avionul urcă la verticală, lipindu-l cu spatele de scaun, într-o poziţie paralelă cu pământul. După care urmă un nou picaj şi câteva tonouri. — Dacă ar fi aşa cum ai pretins tu, că banii sunt un rahat, atunci oamenii ăia nu ar fi stat în patru labe, ca nişte animale, îmbrâncindu-se şi bătându-se să-i adune! Kurt strânse din dinţi, încercând să se controleze, gândindu-se că dacă în următoarele clipe avionul nu avea să se prăbuşească, atunci mai exista o şansă infimă să ajungă la Zürich. La Zürich, unde peste trei zile, mai exact pe 26 aprilie, avea să se celebreze nunta lor.   ﹡   Zaza Finney efectiv nu înţelegea motivul pentru care încă nici un producător nu o oprise pe stradă pentru a-i propune semnarea unui contract pe viaţă în filmele lui. Nici un rid nu-i altera pielea catifelată a feţei, luminată de misterul unor ochi de cobalt, iar talia îngusta, şoldurile bine cambrate şi curba delicată a coapselor completau tabloul unei armonii a proporţiilor. Iar lucrul acesta o îndemna ca ori de câte ori se uita în oglindă, să se întrebe dacă făcuse bine să-şi lege viaţa, chiar şi temporar, cu acel individ cu aspect neînsemnat, care părea însă capabil să-i aştearnă sub picioare tot aurul din lume. Îl cunoscuse cu doar şase luni în urmă, pe vremea când locuia într-o cămăruţă mizerabilă, singura ei avere fiind o valiză ieftină, o rochie de seară răpitoare, un costum sport, şi o trusă de machiaj. Şi zi de zi trăia cu groaza că avea să i se spună să plece. Luxul cu care o înconjurase Mortimer o uluise la început, dar după ce acesta o instalase într-un apartament somptuos în hotelul Waldorf, Zaza îşi mărise pretenţiile, cerându-i lui Mortimer toalete dintre cele mai elegante, iar pentru a-şi testa amantul, sfârşise prin a-i cere bijuterii. Dar Mortimer îi îndeplinise cu promptitudine fiecare cerere, la început cu o oarecare timiditate, dar pe măsura trecerii timpului, părea să-i facă plăcere s-o copleşească cu atenţii, ba chiar încerca să intuiască acele dorinţe neexprimate de ea. Mortimer nu-i pomenea nimic despre afacerile lui, până într-o bună zi în care o întrebă enigmatic: — Mi-ar plăcea să trăim împreună, doar noi doi. Ce spui, eşti pregătită pentru asta? Zaza, care trăia cu gândul numai la filmele sau piesele în care ar fi putut să joace, fiind absolut convinsă de talentul său, se îngrozi la ideea că ar fi putut sta în permanenţă cu Mortimer, mai ales că îl ştia însurat. Se sfătuise imediat cu Jimmy, un fotograf pentru care pozase goală, şi acesta o lămurise imediat: — Auzi, individul ăsta pe care îl tapezi zi de zi, este cel care descurcă toate afacerile Mafiei! Zaza izbucnise în râs, neputând asocia figura lui Mortimer cu cea a unui gangster. Dar Jimmy reuşise să o convingă că lucrurile într-adevăr aşa stăteau. În ajun, evenimentele se precipitară. Mortimer o întrebase din nou, însă pe un ton categoric, dacă este pregătită să trăiască împreună cu el. Cu lecţia bine învăţată de la Jimmy, Zaza acceptase. Dădu la o parte perdeaua din faţa terasei, şi aruncă o privire distrată în stradă. Dintotdeauna visase să se plimbe prin Nassau, dar acum, când se afla acolo, simţea că se plictiseşte de moarte. Morty avea să se întoarcă peste o oră, cu biletele de avion cumpărate pentru o destinaţie despre care încă nu-i spusese nimic. — Acolo unde vom merge, vei fi ca o regină, îi spusese el. Şi poţi să-mi ceri tot ceea ce-ţi trece prin cap, o provocase el în continuare. Zaza îi răspunse morocănoasă: — Bine, atunci o să-ţi cer un elefant. — Bănuiesc că te-ai gândit la un elefant de aur masiv, nu? replicase Mortimer, cu vocea sa de copil. Uşor neliniştită, Zaza se întoarse de la fereastră, şi pentru a-şi remonta moralul, încercă să estimeze numărul de zile pe care era obligată să-l petreacă împreună cu Mortimer, până să găsească mijlocul de a pune mâna pe o parte din averea lui şi de a fugi, pentru a-l reîntâlni pe Jimmy.   ﹡   Camioanele militare plecaseră din Geneva, Lausanne, Lucerna, Zug şi Zürich, urmând a cerceta metru cu metru întreaga zonă. Poliţia şi armata elveţiană căzuseră de acord că un cadavru, fie el şi amputat de piciorul drept, ar fi putut provoca oarecare nelinişte în rândul populaţiei. Organele de poliţie conduceau cercetările, iar armata asigurase materialul uman. Se dăduseră ordine stricte ca cercetările să nu se încheie decât în momentul descoperirii cadavrului. Cât despre piciorul găsit pe scutul locomotivei expresului Geneva-Zürich, anchetatorii făcuseră oarecare progrese. Pantoful purta marca magazinului „Biasca” din New York. Poliţiştii elveţieni luaseră legătura cu confraţii lor americani, care începură imediat investigaţiile, şi se spera că, cu puţin noroc, identitatea proprietarului pantofului avea să fie aflată. În buzunarul pantalonului, se găsise o legătură de bancnote, conţinând cinci mii de dolari, şi un bilet de tren cu destinaţia Zürich. Aşezat între Vittorio Pizzu şi Moshe Yudelman, Italo Volpone, zis şi „Bébé”, privea la cei unsprezece bărbaţi ce stăteau în jurul mesei de conferinţă. Faptul că ocupa locul fratelui său îi dădea senzaţia unei autorităţi calme, însă mişcarea necontenită a celor două pupile ca de cărbune din spatele pleoapelor pe jumătate închise, dezminţea categoric acest lucru. Volpone făcu un efort pentru a se pune în pielea personajului al cărui rol trebuia să-l joace, încercând să-şi impună mâinilor să nu mai tremure. Iar pentru aceasta, îşi strecură două degete ale mâinii drepte în buzunarul de la piept al vestei, simţind contactul plin de siguranţă pe care i-l dădeau cele cincizeci şi două de cărţi de joc de care nu se despărţea niciodată. Jocurile de noroc fuseseră pentru el dintotdeauna un fel de o a doua natură. Ori de câte ori pleca în vreo călătorie, lua cu el şi o ruletă în miniatură, prin intermediul căreia se deconecta; intrând într-un univers misterios şi atrăgător în care guvernau doar numerele. Fără să vrea, îşi aminti de cele două zile şi trei nopţi pe care şi le petrecuse într-un salon de joc din Las Vegas, jucând în permanenţă, întrerupându-se doar pentru a mânca şi a bea, ceea ce fusese considerat de toată lumea un adevărat record în materie. — Prietenul nostru O’Broin, a sosit în aceste clipe la Zürich, anunţă el asistenţa, mângâind cu vârfurile degetelor cărţile de joc din buzunar. Totul este în ordine. Iată şi telegrama pe care am primit-o de la Don Genco. Scoase din buzunarul hainei o bucată de hârtie mototolită, pe care o citise şi o recitise de nenumărate ori, învăţând pe dinafară instrucţiunile date de fratele său. Ettore Gabelotti aruncă o privire asupra ei, după care i-o trecu mai departe lui Simeone Ferro, fără să spună nici un cuvânt. Acesta i-o întinse la rândul său lui Joseph Dotto, apoi rând pe rând, Carmine Crimello, Vittorio Pizzu, Angelo Barba, Vicente Bruttore, Thomas Merta, Aldo Amalfi, Carlo Badaletto şi Frankie Sabatini luară cunoştinţă de conţinutul telegramei. Italo Volpone se gândi că asista la un moment istoric, în care după aproape douăzeci de ani de război rece, asista la o întâlnire paşnică a reprezentanţilor celor mai puternice două familii mafiote, Gabelotti şi Volpone. În timp ce telegrama făcea înconjurul mesei, privirea sa trecea de la o figură la alta, înregistrând expresiile de satisfacţie pe care cei prezenţi nu şi le puteau ascunde. — Bun, şi altceva? întrebă Carlo Badaletto cu insolenţă. Toată lumea ştia că Badaletto îl ura pe Italo, şi că nu scăpa nici o ocazie pentru a-şi manifesta dispreţul faţă de acesta. — Nimic, răspunse Italo, străfulgerându-l cu privirea. Ar fi vrut să se poată impune mai mult decât atât, fără să facă neapărat ceva special. Numai că Genco, fratele său, reuşea acest lucru deoarece era respectat. Blândeţea sa aparentă, zâmbetul său franc şi firea sa împăciuitoare îi disimulau perfect natura necruţătoare şi avară. Spre deosebire de el, Italo nu era capabil să-şi stăpânească accesele de furie care îl bântuiau de cele mai multe ori fără nici un motiv aparent, iar incapacitatea sa de a-şi păstra sângele rece şi predispoziţia pe care o avea pentru metode primare şi violente, provocase neîncrederea capilor Mafiei. — Prima fază a operaţiei s-a terminat, luă cuvântul Moshe Yudelman. În trei luni, banii noştri vor fi spălaţi. Yudelman se născuse cu un dar special al cifrelor. Nici cele mai încurcate bilanţuri contabile nu erau în stare să-i reziste mai mult de cinci minute, fiind capabil să descopere dintr-o singură privire acel detaliu în aparenţă nesemnificativ, sau acea virgulă inofensivă care păcălea pe oricine altcineva. Genco Volpone se luptase mult cu ai săi pentru a-i convinge să fie de acord cu intrarea lui Yudelman în familia lor, întrucât sicilienii nu prea aveau de gând să admită prezenţa unui evreu printre ei. Acceptat în cele din urmă, Moshe Yudelman a încercat să nu iasă în evidenţă, intervenind doar în momentele în care i se cerea părerea, şi vorbind întotdeauna exact cât trebuia. Însă în scurt timp, capacităţile sale aproape supranaturale de contabil l-au ajutat să ocupe acel loc pe care nici nu-l visa printre membrii familiei, iar datorită lui, Don Volpone îşi putuse consolida prestigiul şi autoritatea. Din acel moment, Yudelman devenise consilierul particular al capului Mafiei, iar activitatea sa se răsfrângea asupra tuturor activităţilor familiei. Responsabilităţile multiple pe care le avea nu-l împiedicau să-şi clădească o avere pe care şi-o multiplica zi de zi, prin tot felul de plasamente bine gândite, de decizii fulgerătoare şi prin flerul său infailibil de a decela orice posibilitate de câştig în universul bursei. Şi doar datorită sfaturilor sale, Genco Volpone consimţise să se alieze cu Ettore Gabelotti, cel pe care îl considera rivalul său principal. Moshe aruncă o privire scurtă spre Gabelotti. Figura sa ca o mască, cu pungi sub ochi, ascundea autoritatea şi vivacitatea de care acesta dădea dovadă. Având o greutate de aproape o sută de kilograme, Gabelotti era temut pentru modul în care dispunea de viaţa celor ce îndrăzneau să-i comenteze deciziile sau să i se împotrivească. Moshe Yudelman depusese o uriaşă muncă diplomatică pentru a-l convinge în cele din urmă pe Gabelotti că interesele sale coincideau cu cele ale lui Volpone. Şi deşi cele două familii erau despărţite, până în acea zi, de nenumărate cadavre căzute din fiecare tabără, se ajunsese la momentul acordului care avea să dea naştere celei mai uluitoare operaţii financiare realizate vreodată de Mafie. Gabelotti, care până în acele clipe nu scosese nici un cuvânt, simţi privirea lui Yudelman. Se uită scurt la el şi-i zâmbi. Moshe îi zâmbi şi el şi-şi întoarse privirea. — Ia mai daţi-mi telegrama aia! ceru Ettore. Telegrama circulă din nou din mână în mână, şi după ce ajunse la Gabelotti, acesta o mai privi câteva clipe, şi apoi, uitându-se la Italo, izbucni în râs: — Auzi, Bébé, cred că fratele tău nu s-a prea ruinat cu cât a trebuit să plătească pentru telegrama asta! Toată lumea începu să râdă zgomotos. Italo îşi dădu seama că spusele lui Ettore nu ascundeau nici un fel de ironie, şi se alătură hazului general. Telegrama care fusese trimisă din Zürich, nu conţinea decât două litere „O.K.” Însă aceste litere reprezentau eforturile comune ale participanţilor la reuniune privind rezultatul exerciţiului financiar al anului trecut. Cu alte cuvinte, era vorba de înspăimântătoarea sumă de două miliarde de dolari.   ﹡   Ines pretindea că de la naştere, fusese hrănită cu lapte şi cu sânge, fiind fiică de rege. După spusele ei, bărbaţii din tribul ei măsurau peste doi metri, iar femeile un metru şi nouăzeci. Lando asculta cu gura căscată relatările lui Ines referitoare la ceremoniile de iniţiere ale adolescenţilor, nefiind în stare să discearnă adevărul de realitate. — Vrei să spui că fraţii tăi îşi crestează penisul cu lama? Ines întinse mâna şi luă o mandarină din fructiera aşezată pe covor. — Exact. — Doamne Sfinte, suspină Lando, trebuie să fii ţicnit de-a binelea să faci una ca asta. Nişte sălbatici! Şi cu coada ochiului se uită la corpul gol al negresei de lângă el. Fără pantofi, Ines era la fel de înaltă ca el, şi cu toate acestea, în cele două sezoane cât fusese jucător profesionist de fotbal, Lando întâlnise puţini adversari sau coechipieri care să fie mai înalţi decât el. — Ascultă, îi spuse el, chiar ai un metru şi optzeci, nu? — Da. — Hm, şi cu toate astea, nu pari a fi o girafă. Ines îi aruncă o privire pe jumătate amuzată, pe jumătate dispreţuitoare: — Totul este relativ, dragul meu. În ţara mea, până şi tu ai putea fi considerat pitic, — Hm… făcu din nou Lando, privind-o lung. Adevăratul nume al lui Ines era Kibondo, prinţesa Kibondo, originară din Burundi. Înainte de a veni în Elveţia, un creator de modă italian o botezase Ines. La Roma fusese top-model renumit, însă adevărata celebritate şi-o câştigase la Londra, Paris şi New York, unde fusese plătită cu bani grei pentru a poza în revistele de modă. De o frumuseţe sublimă, de parca ar fi venit de pe altă planetă, Ines era deplin conştientă de prestanţa pe care o avea, încât îşi permitea să umble încălţată în pantofi cu tocuri de zece centimetri. Lando îşi puse mâna pe coapsa goală şi bronzată a lui Ines, simţind sub atingerea sa carnea musculoasă şi fierbinte a negresei. În sinea sa era mândru că o asemenea făptură contribuia la modul său de viaţă, nu neapărat că ar fi avut nevoie de aşa ceva, dar pur şi simplu din principiu. Însă din momentul în care devenise amantul lui Ines, îi simţea banii şi cadourile cu care aceasta îl copleşea, ca pe nişte pomeni aruncate unui sclav. Ines îi luă mâna şi i-o îndepărtă cu blândeţe. — Nu mai avem timp, spuse ea. Am o întâlnire la ora şapte. — Cu babalâcul tău? — Da, cu el. Şi să ştii că atunci când suntem faţă în faţă, ochelarii lui îmi ajung la înălţimea sânilor. — Dar atunci când sunteţi în pat? — În pat, toţi suntem la fel. Sau, mă rog, aproape la fel… — Mai lasă-l să aştepte niţel, propuse Lando. — Nici vorbă! Individul este un maniac al punctualităţii, şi de altfel, atunci când lucrez, nu-mi place niciodată să fiu în întârziere. Şi Ines făcu o mişcare ca de felină, căscând uşor. Excitat de vederea corpului ei fabulos, Lando insistă: — Doar câteva clipe… Vrei? Ines se uită la el gânditor, şi peste câteva clipe îi răspunse: — Să ştii că pentru un alb, nu faci dragoste prea rău… — Ai fi preferat să fiu negru? — Lando, să ştii că nu culoarea pielii contează. — Atunci, ce naiba contează? — Ceea ce ai în pantaloni. Orlando Baretto se uită lung la ea, după care pufni în râs. Ines se ridică de pe covor, se aşeză pe marginea patului, şi începu să-şi pună în picioare ghetele de piele de culoare roşie-sângerie. Unul dintre papagali începu să scoată nişte triluri prelungite în cuşca sa. — Tu ai cumpărat păsărelele astea? întrebă Lando. — Nu, le-am primit cadou. Îţi plac păsările? Lando se ridică şi el de pe covor, etalându-şi corpul perfect de atlet. De când încetase să facă sport, aproape singura sa hrană zilnică era o sticlă sau două de băutură, fără ca aceasta să-l aducă în pragul beţiei. — Da, mor după ele, răspunse el. Şi se apropie de colivia papagalilor, deschise uşiţa, şi-şi băgă înăuntru mâna musculoasă. Papagalii se retraseră cat mai departe posibil. Lando prinse unul dintre ei, îl luă cu tandreţe în căuşul palmei, şi-i suflă peste cap, răvăşindu-i uşor puful. Apoi îi zâmbi lui Ines, declarându-i candid: — Să ştii că sunt mort după toate animalele. Şi brusc, reteză cu dinţii gâtul papagalului.           II         Secretara se dădu la o parte, făcând loc noului venit. Homer Kloppe, care se ridică plin de politeţe pentru a-l întâmpina, se făcu că nu observă mâna întinsă a acestuia, şi dădu din cap, în semn de bun venit. Apoi făcu un gest, indicând fotoliul de piele rezervat musafirilor, după care se aşeză la biroul său, pe care era cartea de vizită ce indica identitatea vizitatorului: „André Levain, administrator”. Levain îşi drese glasul, şi schiţă un zâmbet de complezenţă. La cei şaizeci de ani pe care îi avea, figura bronzată, încadrată de plete albe, la care se adăuga costumul extrem de elegant pe care îl purta, îl făceau să pară un individ deosebit de interesant. Homer aruncă o privire rapidă asupra ceasului de pe perete, după care îşi încrucişă mâinile deasupra mesei, într-un gest care dădea a înţelege că era gata să asculte. — Vă mulţumesc că m-aţi primit, începu Levain. Aş fi putut fixa o întâlnire prin intermediul secretarei dumneavoastră, dar problema pe care vreau s-o discut este atât de importantă, încât mi-am permis să vă deranjez fără nici o altă formalitate. Îşi aranjă cuta pantalonilor, apoi nodul cravatei, şi cu gest devenit probabil reflex, îşi trecu mâna prin păr. — Aă… problema este următoarea, reluă el după o oarecare ezitare. Am aici nişte valori pe care aş dori să le depozitez la banca dumneavoastră… Mângâie cu un gest automat servieta de piele neagră ce se afla la picioarele sale, după care, parcă jenat de privirea fixă a lui Homer Kloppe, ai cărui ochi albaştri de miop nici nu clipiseră în spatele lentilelor groase ale ochelarilor, îşi scoase din buzunar batista de mătase, şi-şi şterse fruntea brobonită de sudoare. Levain se simţea stânjenit de tăcerea lui Kloppe, aşteptându-se ca în biroul directorului uneia dintre cele mai puternice şi discrete bănci din Zürich, să domnească o cu totul altă atmosferă. Privirea îi fugi pentru o clipă spre fereastră, prin care se vedea clădirea gării şi piaţa de la marginea lacului Limmat, dincolo de care se zăreau întinderile nesfârşite ale parcului. Inspiră adânc, şi spuse: — Este vorba de opt milioane de franci francezi. Kloppe nu reacţionă în nici un fel, fapt care îl determina pe Levain să adauge grăbit: — Adică, de un milion şase sute de mii de dolari. Bancherul dădu încet din cap, în semn că în sfârşit, înţelesese. — Ăsta este rodul muncii mele de douăzeci şi cinci de am. Înţelegeţi… dacă mi s-ar întâmpla ceva… n-aş vrea ca toţi banii ăştia să se ducă pe apa sâmbetei, ca simple drepturi de moştenire. Kloppe dădu din nou din cap, ceea ce avu darul să-l mai destindă pe Levain. — Domnule Levain, sunteţi administrator de societăţi, nu-i aşa? — Exact! Dacă-mi permiteţi…… Şi-şi scoase din buzunarul interior al hainei un portvizit din piele neagră de crocodil, din care extrase mai multe cărţi de vizită, pe care le întinse lui Kloppe, spunând pe un ton de scuză: — Cred că ar fi trebuit ca mai întâi să încep cu acestea… Kloppe le luă, le examină cu atenţie, după care spuse: — Domnule Levain. Vizita dumneavoastră mă onorează, aş putea să ştiu şi eu care au fost motivele care v-au îndemnat să alegeţi banca mea? — Banca dumneavoastră?… se bâlbâi Levain, nedumerit că un bancher putea primi cu atâta reticenţă un depunător de opt milioane de franci. Cu o oră în urmă, după ce avionul său aterizase, se crezuse stăpânul lumii. Aşa cum se înţelesese cu individul care îi trecuse servieta peste graniţă, se întâlnise cu el la un bar din Wasserwerkstrasse, şi-i dăduse o sută şaizeci de mii de franci pentru serviciul făcut. Şi acum era întrebat de ce alesese Trade Zürich Bank! Timp de o clipă, se simţi tentat să-şi ia servieta şi să plece, dar se răzgândi şi răspunse politicos: — Nişte prieteni mi-au vorbit la Paris despre dumneavoastră. Kloppe îşi încruntă sprâncenele roşcate: — Şi cum se numesc aceşti prieteni, domnule Levain? — Unul dintre ei este Lombard. Edouard Lombard. — A, da, într-adevăr, îl cunosc pe domnul Lombard. Ei bine, domnule Levain, cum doriţi să plasaţi banii dumneavoastră? — Pentru moment, as dori doar să fac un depozit pe trei luni. Ce dobândă îmi oferiţi? Kloppe apăsă un buton al interfonului şi întrebă cu o voce autoritară: — Garnheim, care este dobânda pentru franci francezi depuşi în depozit pe trei luni? Da, mulţumesc… Domnule Levain, noua şi douăzeci şi cinci la sută. Levain făcu o figură dezamăgită: — Este foarte puţin. Mă aşteptam la mult mai mult. — Poate doriţi sa vă schimbaţi banii în altă monedă? — Ce fel de monedă? — De exemplu, dolari, mărci, sau franci elveţieni. — Şi dobânda este mai mare în acest caz? — Dimpotrivă. Dar vă sfătuiesc să aveţi în vedere că este mai bine să ai o dobândă minimă la o valută care este în creştere, decât o dobândă ridicată la o valută care este în scădere. — Domnule Kloppe, ce aţi face dacă aţi fi în locul meu? — Domnule Levain, eu nu sunt în locul dumneavoastră. — Bine… atunci, am să-mi depun banii într-un cont cu parolă. — Cum doriţi. Şi în afară de dumneavoastră, mai doriţi să mai cunoască şi altcineva cifrul sau parola contului? Văzându-l pe Levain surprins de întrebare, Kloppe adăugă: — Domnule Levain, suntem cu toţii muritori. În cazul dispariţiei dumneavoastră, cui ar trebui să înapoiez banii? — Tocmai despre asta aveam de gând să vă spun… Ştiţi, sunt însurat, şi… Kloppe deschise sertarul biroului, scoase o foaie de hârtie şi se pregăti să scrie. — Presupun că este vorba despre doamna Levain, spuse el. — Nu! Nu! În nici un caz! exclamă brusc Levain. Figura lui Kloppe rămase neschimbată. — Atunci cine? insistă el. — Ăă… Lily. Adică, vreau să spun Eliane… Eliane Gournay. — Cu alte cuvinte, doriţi ca doamna Gournay să fie legatara dumneavoastră? — Domnişoara Gournay, preciză Levain. Da, exact. — Adresa? — Paris, strada Grenelle, numărul 118. — Profesia? — Secretară. — Data naşterii? — 27 decembrie. — Anul? Levain avea o figură de parcă în câteva clipe ar fi fost obligat să se arunce de pe acoperişul unui zgârie nori. — 1963. Kloppe îi aruncă o privire scurtă, dezaprobatoare. — Şi la ce firmă lucrează domnişoara Gournay? — Domnişoara Gournay este secretara mea particulară, reuşi Levain să articuleze? — Aha, am înţeles… În cazul acesta, domnule Levain, trebuie să vă înştiinţez că domnişoara Gournay va avea acces la contul dumneavoastră. — Dar dacă… dacă… se bâlbâi Levain. — Dacă ce, domnule Levain? îl întrebă răbdător Kloppe. — Dacă de exemplu, relaţiile dinte noi doi se strică… Cum s-ar putea evita ca ea să… Doar ştiţi şi dumneavoastră cum sunt femeile! — Să înţeleg prin aceasta că nu aveţi încredere totală în domnişoara Gournay? — Ba da, dar nu într-atât ca să-i las pe mână opt milioane de franci! se revoltă Levain. Homer Kloppe se ridică brusc de la birou. — În aceste condiţii, nu văd de ce eu sau asociaţii mei i-am putea acorda cea mai mică încredere! — Dar, domnule… încercă Levain să riposteze. — În orice caz, vă mulţumesc că v-aţi gândit să apelaţi la banca noastră. Regret din suflet, domnule Levain. — Doar n-o să daţi cu piciorul la un depozit de aproape două milioane de dolari! îşi mai încercă Levain o ultimă şansă. — La revedere, domnule. Cu siguranţă că veţi găsi în oraş alte bănci care vor fi fericite să vă servească. Şi pentru a-i arăta interlocutorului său că hotărârea pe care o luase era irevocabilă, Kloppe mototoli hârtia pe care scrisese şi o aruncă la coş. Levain se ridică, îşi luă servieta, aruncă o ultimă privire spre Kloppe, şi nezărind nici un semn care l-ar fi putut invita să mai rămână, se îndreptă spre uşă. Homer Kloppe aşteptă să iasă, după care se îndreptă spre fereastră şi privi afară, gândindu-se că în decursul carierei sale avusese de a face cu o mulţime de indivizi de genul lui Levain. Ca marea majoritate a confraţilor săi, Kloppe considera că profesiunea sa nu era nici pe departe o vocaţie, ci un fel de religie sau chemare, ai cărei preoţi erau el şi cei din branşa sa. Iar banii meritau cel mai mare respect, iar despre ei nu se vorbea decât în termeni plini de respect, şi în şoaptă, de parcă s-ar fi vorbit într-un sanctuar despre Dumnezeu. Şi la cei cincizeci şi doi de ani ai săi, Homer încetase să-şi mai pună orice fel de întrebări despre lumea în care trăia, mărginindu-se să se bucure într-un mod cât se poate de simplu de plăcerile pe care i le oferea viaţa. Iar timpul, care începea să se scurgă implacabil, mai abitir ca niciodată, devenea din ce în ce mai mult înlocuit de noţiunea banului. În ajun, fusese nevoit să facă apel la tot sângele rece pe care îl avea pentru a nu tresări în faţa cererii de necrezut pe care i-o adresase un italian naturalizat în America, pe nume Genco Volpone. După o scurtă convorbire cu corespondenţii filialei din New York ai lui Trade Zürich Bank, Homer aflase că respectivul Volpone era unul dintre capii Mafiei, iar afacerile sale erau în aparenţă cât se poate de onorabile. — Şi ce pot face pentru dumneavoastră, domnule Volpone? îl întrebase Kloppe. — Să-mi deschideţi un cont la banca dumneavoastră. — Dar nu doriţi să folosiţi acelaşi cont pe care îl mai aveţi la noi? — Nu. — Perfect. — În mai puţin de o oră, adăugă Volpone, veţi primi o înştiinţare de la sucursala dumneavoastră din Nassau, prin care vi se va comunica faptul că banii au fost viraţi chiar în această dimineaţă. — Şi despre ce sumă este vorba? întrebă Kloppe. — Două miliarde de dolari. Kloppe îşi scoase ochelarii de pe nas, şi pentru a-şi ascunde emoţia care îl cuprinsese începu să şi-i şteargă. Profesiunea sa îl obişnuise cu tot felul de sume, dar ceea ce i se spusese depăşea orice închipuire. Genco Volpone adăugă netulburat: — Aş dori ca aceste fonduri sa producă dobândă pe durata depunerii lor. — Bineînţeles, domnule Volpone, nici nu încape discuţie! — Ce dobândă îmi oferiţi? — Hm, dobânda variază în funcţie de durata depunerii. — Vreau să-mi fixaţi o dobândă zilnică. Veţi avea la dispoziţie aceste fonduri pe care le depun cel puţin douăzeci şi patru de ore, dar nu mai mult de patruzeci şi opt de ore. — Şase la sută este dobânda pe care v-o pot oferi. — Nu, răspunse categoric Volpone. Vreau şapte la sută. — Domnule Volpone, dobânda zilnică stabilită este de şase la suta. — Şi ce-I cu asta? V-am spus că eu vreau şapte la sută. — De acord. Veţi primi o dobândă de şapte la sută. Ce instrucţiuni îmi daţi pentru fondurile depuse? — Le veţi transfera în Panama, la Chemical Inter Trust. Abia în acel moment privirea lui Homer Kloppe se îndreptă asupra însoţitorului lui Genco Volpone, un individ de vreo cincizeci de ani, pe care acesta îl prezentase a fi Mortimer O’Broin, consilierul său financiar. Kloppe auzise vorbindu-se despre O’Broin care era considerat unul dintre cei mai abili experţi în domeniul afacerilor internaţionale, dar fu surprins de aspectul şters al acestuia. — Şi sub ce parolă doriţi să vă transmiteţi ordinele, domnule Volpone? întrebă Kloppe. — Mamma… — Am notat. Domnilor, v-aş ruga să-mi daţi acum un specimen din semnăturile dumneavoastră. Mă refer la Mamma. — La ce bun? exclamă Volpone. Veţi primi dispoziţii prin telefon, aşa că nu văd la ce v-ar folosi semnăturile noastre! — Este vorba despre o simplă formalitate administrativă internă, preciză Kloppe, întinzând spre ei un stilou şi o foaie de hârtie. O’Broin şi Volpone se conformară, semnând fiecare dintre ei cuvântul de cod ales. Kloppe luă apoi hârtia, privi cele două semnături după care întrebă: — Şi cine dintre dumneavoastră îmi va da ordinul de virare a fondurilor? Dumneavoastră, domnule Volpone, sau domnul O’Broin? Volpone zâmbi: — Eu vă voi da acest ordin. Dar ce importanţă mai are, din moment ce din această clipă, nu veţi asculta decât de Mamma? — Da, probabil că aveţi dreptate. Nu-mi mai rămâne decât să vă dau un număr de cod… — Nu vă mai obosiţi. Am ales deja numărul de cod de la Nassau. — Mi-l puteţi spune şi mie? — Bineînţeles. 828384. — Perfect, spuse Kloppe, după ce-şi notă numărul. — Domnule Kloppe, mi se pare de la sine înţeles că ne veţi vira dobânzile în cu totul alt cont. — Fără îndoială, răspunse acesta. — Bine, atunci vă voi da un telefon mâine dimineaţă, spuse Volpone. — În cazul acesta, vă urez o şedere cât mai plăcută în Elveţia, îi răspunsese Kloppe. — Vă mulţumesc, numai că domnul O’Broin va pleca imediat în Statele Unite. Imediat după ce cei doi plecară, Kloppe îi telefonă lui Eugene Schneelbling, care era unul dintre conducătorii oculţi cei mai eficienţi ai finanţelor mondiale. Schneelbling îşi avea sediul în Lichtenstein, la Schaan, şi dirija o aşa numită „bancă a bancherilor” în care toate băncile din lume îşi investeau capitalurile, pentru ca acestea să fie transferate în fel de fel de societăţi acţionare. Iar circuitul fabulos şi fără de sfârşit al investiţiilor şi reinvestiţiilor făcea în aşa fel încât originea capitalurilor să nu mai poată fi detectată, iar provenienţa banilor să poată fi spălată. Cele mai mari ţări din lume recurseseră la serviciile lui Schneelbling, pentru a împrumuta sau disimula sume incredibile, pe durate de la o zi sau două până la ani de zile, finanţând războaie civile, revoluţii, sau restructurări ale economiilor naţionale. Aşa că Kloppe îi încredinţă lui Schneelbling capitalul de două miliarde de dolari, pe care acesta avea să-l plaseze în investiţii imediate, cu dobânzi superioare celei pe care o acordase el lui Genco Volpone. În timp ce refăcea mintal calculele prin care operaţiunea financiară pe care o perfectase îi aducea un profit zilnic de cel puţin o sută de mii de dolari, uşa din spatele său se deschise brusc. — Pariez că te gândeşti la o femeie! Kloppe tresări, de parcă ar fi fost prins în flagrant delict. — Măcar puteai să baţi la uşă înainte de a intra, spuse el pe un ton de reproş. Tânăra fată se repezi spre el în paşi de dans. — Am inventat un joc nemaipomenit! exclamă ea. — Hai, povesteşte-mi, făcu Kloppe neîncrezător. Nebuniile pe care le făcea fiica sa îi făceau o plăcere ascunsă, cu toate că de multe ori Renata se cam juca cu focul. În sinea sa recunoştea că aceasta avea puteri depline asupra sa, şi că-i îndeplinea toate capriciile. Era posibil ca acest lucru să se fi datorat faptului că Renata era de fapt antiteza mamei sale. Cu o siluetă pe care multe femei i-o invidiau, cu picioare frumoase şi lungi şi cu ochii violeţi, Renata era în stare să facă mulţi bărbaţi să se fâstâcească. Şi cu atât mai mult, Kloppe se întreba cum fusese posibil ca fiica sa să-l fi ales ca logodnic pe Kurt Heinz, fiul unui casier de bancă. Un băiat într-adevăr ireproşabil, dar oricum, tot fiul unui casier de bancă rămânea. Însă Kloppe nu avusese de ales, şi se înclinase în faţa hotărârii fiicei sale. — Tată, este un joc nemaipomenit! De-a dreptul minunat! Se numeşte ploaia din ceruri! Între sprâncenele bancherului apăru o cută. — Ploaia din ceruri? repetă el maşinal. — Da. L-am inventat special pentru Kurt, să-i arăt că nu are dreptate cu teoriile lui că banul este un rău şi un putregai… — Nu prea înţeleg ce vrei să spui. — Nici viitorul meu soţ nu înţelegea la început. Am luat avionul şi am survolat Chiavenna. Ştii, era tocmai zi de târg, şi am aruncat din avion o grămadă de bancnote! Trebuia să fi fost alături de mine să fi văzut spectacolul ăla! Zău că merita! În faţa expresiei tragice a tatălui ei, Renata izbucni în râs: — Hai, tată, nu mai face figura asta! Doar trebuie ca Kurt să se obişnuiască cu bogăţia, nu? Şi la ce ne-ar mai servi banii pe care îi avem dacă nu ne-am distra şi noi niţel?   ﹡   Pietro Biasca regreta un singur lucru, şi anume că tatăl său nu apucase să trăiască pentru a asista la triumful fiului său. Pietro îşi datora reuşita bătrânului Giuseppe, sfaturilor şi perseverenţei cu care acesta reuşise să-şi convingă unicul fiu că un pantof trebuie studiat cu atenţia şi dragostea pe care o acorzi femeii iubite. — Într-o zi vei vedea că tot ceea ce te plictiseşte acum, te va ajuta să faci avere, îi spusese tatăl său. Şi Giuseppe avusese dreptate. La cei patruzeci şi opt de ani pe care îi avea, Pietro era un om bogat, dar mai mult decât asta, era celebru, respectat, şi îşi vindea operele sale de artă doar celor pe care îi considera demni să fie clienţii săi. Invitat la toate cocteilurile, vernisajele şi premierele la care participau vedetele şi celebrităţile zilei, Pietro devenise una dintre figurile celebre din New York. Secretul reuşitei sale se baza pe o idee de geniu, aceea de a conferi pantofului aceeaşi nobleţe pe care o avea şi mâna, iar reclama firmei sale, că fabrica „mănuşi pentru picioare”, nu făcuse decât să-i consolideze renumele. Cu timpul, îşi perfecţionase metoda, iar tatonările sale de la început cedară locul unei stăpâniri totale a meseriei, încât magazinul său, din Bulevardul 6, devenise un fel de club particular în care nici unul dintre membri nu ar fi îndrăznit să facă vreun comentariu asupra preţurilor exorbitante practicate de el. Intrând în atelierul rezervat ucenicilor, simţi imediat mirosul de piele care îi producea întotdeauna o uşoară ameţeală de plăcere. Un italian tânăr, cu părul ondulat, lua măsura piciorului unui coleg de-al său. Kloppe îl privi atent cum lucra, după care i se adresă părinteşte: — Să ţii minte întotdeauna că linia nu înseamnă practic nimic! Cel mai important este întregul. Să-ţi imaginezi întotdeauna piciorul ca un tot, ca un întreg. Crezi ca Michelangelo a procedat altminteri? Trecu mai departe şi ajunse în dreptul rafturilor unde se aflau mulajele picioarelor la care aveau dreptul clienţii ce făcuseră mai mult de două cumpărături la magazinul său. Se uită cu dragoste la ele, şi întorcându-şi capul, îi spuse ucenicului: — Uite, vezi, picioarele astea îmi sunt mai familiare decât figurile proprietarilor lor. Chiar dacă aş fi legat la ochi, doar atingându-le ţi-aş putea spune cui aparţin. Ucenicul zâmbi, dând din cap în semn că înţelesese. Uşa se deschise şi în prag apăru secretara lui Biasca. — Signore Biasca… Pietro ridică bărbia întrebător. — Vă caută doi domni. Pietro trecu pe lângă ea şi intră în magazin. De cum îi văzu pe cei doi care îl aşteptau, îşi dădu seama că erau poliţişti, cu toate că unul avea un aer destul de distins. — Domnilor… spuse Pietro. — Domnule Biasca, vorbi cel cu un aer distins, ne cerem scuze de deranj, dar am dori să ne ajutaţi într-o problemă destul de încurcată. — Dacă vă pot fi de ajutor, cu cea mai mare plăcere, răspunse Pietro, luând cărţile de vizită pe care al doilea inspector i le întindea cu un gest discret. — Aţi putea identifica pe unul dintre clienţii dumneavoastră doar după pantofii săi? — Dacă pantofii au fost făcuţi de mine, nu este nici un fel de problemă. — În cazul de faţă, pantoful a fost făcut la firma dumneavoastră. Şi poliţistul dădu la o parte hârtia cu care era acoperit pantoful din mâna sa. Pietro Biasca îl privi scurt, fără ca măcar să se obosească să întindă mâna spre el. — Da, pantoful ăsta este al prietenului meu, Genco Volpone, spuse el, apăsând asupra numelui. Cei doi poliţişti se uitară unul la altul, cu ochii mari. Poliţistul care vorbise primul înghiţi în sec, după care întrebă: — Domnule Biasca, s-ar putea să nu fi înţeles eu bine. Aţi spus Volpone? — Da, Genco Volpone, repetă Pietro condescendent, dându-şi perfect de bine seama că între cei doi poliţişti şi el, numele de Volpone crea o prăpastie uriaşă. — Sunteţi sigur, domule Biasca? — Domnii mei, eu sunt cel care îi fac pantofii prietenului meu Volpone de aproape zece ani. Iar perechea asta de pantofi i-a fost livrată acum vreo trei luni. V-aş putea menţiona faptul că… Se întrerupse, pe figură citindu-i-se ezitarea deconspirării unui secret profesional. — Continuaţi, domnule Biasca, îl îndemnă poliţistul. — Am brevetat un procedeu care permite clientului de a avea tocuri de nouă centimetri, deşi în aparenţă, acestea nu sunt decât de patru centimetri. De altfel, dacă doriţi să vedeţi picioarele… — Cum adică, să vedem picioarele? — Vreau să spun, mulajele picioarelor. În atelier am mulajele a două mii şase sute de picioare. O mie trei sute de picioare stângi, şi o mie trei sute de picioare drepte. — Nu s-a nimerit să fie nici unul şchiop? nu se putu abţinu să nu întrebe celălalt poliţist. Colegul său îl întrerupse scurt: — Domnule Biasca, sunteţi absolut sigur? — Pun capul jos! Dar de ce… — Vă mulţumim, domnule Biasca. Cred că vă vom mai deranja peste o oră. Şi cei doi se repeziră să iasă afară din magazin. Întrebându-se cum de un pantof al lui Genco Volpone se găsea în mâinile poliţiei, Pietro deschise uşa biroului său şi se grăbi spre telefon.   ﹡   Exact în clipa în care minutarul ceasului său ajunse în dreptul cifrei şapte Homer Kloppe apăsă butonul contactorului electronic din buzunarul său. Uşa de serviciu prin care intrau în fiecare dimineaţă la ora opt şi jumătate angajaţii de la Trade Zürich Bank, se deschise automat. După ce blocul de oţel îşi încheie rotaţia silenţioasă, Kloppe se dădu la o parte şi-i făcu loc lui Ines să intre. Apoi o urmă, apăsă din nou butonul contactorului electronic, care bloca în acest fel toate ieşirile băncii, şi se luă după Ines de-a lungul coridorului, admirându-i mersul de gazelă suplă. După ce trecură prin alte două coridoare, ajunseră în sala mare a băncii, coborâră apoi scara ce ducea la subsol şi ajunseră în cele din urmă în faţa uşii blindate de la camera seifurilor. Stăpânindu-şi cu greu tremurul mâinilor, Kloppe scoase din buzunar contactorul şi formă cuvântul de cod din cinci litere care deschidea uşa şi deconecta automat sistemele de alarmă. Camera seifurilor avea o lungime de douăzeci de metri şi o lăţime de opt, iar tavanul, planşeul şi pereţii erau construiţi din oţel masiv. Parfumul lui  Ines invada imediat locul, aducând o undă de căldură şi de viaţă peste frigul ca de moarte al metalului. — Fă-mi patul! ordonă ea. Kloppe scoase din buzunar două chei, cu care deschise seiful său personal ce purta numărul 829. Nemişcată ca o statuie, Ines îl privea amuzată de tulburarea pe care o producea bancherului. — Dolari? bâigui Kloppe. — Dolari, mărci, franci elveţieni şi câteva lingouri, răspunse ea pe un ton sec, ca de comandă. — Nu vrei să-ti scoţi haina? — Mai scoate! Cu gesturi neîndemânatice şi grăbite, Kloppe continuă să scoată din seif pachete de bancnote pe care le arunca apoi jos. După ce aruncă şi câteva lingouri de aur, se aşeză în genunchi şi începu să desfacă pachetele pe care Ines le răvăşea cu vârful pantofului, până formă un fel de masă compactă. — Uite, acum am să-ţi arăt ceva, spuse Ines. Se culcă pe spate peste grămada de bancnote, îşi trase rochia, şi îşi ridică spre tavan picioarele lungi şi perfecte. Cu ochii holbaţi, Kloppe articulă cu o voce răguşită: — Ines… — Hai, dezbracă-te, îi comandă ea. Homer se ridică şi începu să-şi scoată pantalonii. Întotdeauna umbla îmbrăcat în costume gri, cu cămaşă albă, şi cravata şi pantofii negri. Singura fantezie vestimentară pe care şi-o permitea erau chiloţii roşii, cu buline albe, lungi până la genunchi. — Scoate-i, îi ordonă din nou Ines. Kloppe se conformă, cu privirea aţintită asupra negresei. — Şi acum, micuţule alb, nu care cumva să te mişti! Şi Ines începu să se târască spre el în patru labe, mergând cu mâinile înfundate prin grămada de bancnote, dintre care câteva îi atingeau în trecere faţa.   ﹡   Mortimer O’Broin îşi făcu loc prin mulţimea de oameni din holul hotelului, ajunse la biroul de recepţie şi spuse: — Mă numesc Erwin Kelly, de la apartamentul 879. Recepţionerul se întoarse spre panoul cu chei, întinse mâna, lua un plic şi i-l întinse lui Mortimer: — Domnule Kelly, cheia dumneavoastră nu este la panou. Înseamnă că doamna Kelly este sus. Aveţi corespondenţă. Mortimer luă plicul şi-l băga în buzunar fără să-l citească. Apoi luă liftul până la etajul opt, ieşi din cabină, se întoarse pentru a se convinge că în culoar nu se mai afla nimeni, şi abia atunci scoase plicul din buzunar. Ştampila poştei arăta că plicul fusese expediat din Londra, iar la destinatar era „Erwin Kelly, hotel Excelsior, Nassau, Bahamas”. Mortimer rupse plicul şi scoase o bucată de hârtie, pe care erau scrise doar câteva cuvinte: „Nu uita să-i telefonezi lui Judith.” Mortimer scoase un oftat de uşurare. Aruncă plicul şi hârtia în scrumiera de lângă lift, le dădu foc, aşteptă să le vadă arse, după care împrăştie cenuşa, şi abia atunci îşi şterse fruntea cu dosul palmei. Mesajul primit semnifica faptul că ultimele legături cu trecutul fuseseră rupte şi că în funcţie de şansa sa, putea să moară sau să devină posesorul unei averi fabuloase. Din acea clipă, totul devenea o chestiune de minute. Întrucât nici nu putea fi vorba să telefoneze din apartamentul său, se hotărî să telefoneze de la aeroport, chiar înainte de decolare. Ajuns în fata uşii cu numărul 879 ciocani uşor, sperând din tot sufletul ca Zaza să fie gata îmbrăcată, şi cu bagajele făcute.   ﹡   Italo Bébé Volpone făcu un gest agasat cu mâna. Fata goală care îi săpunea spatele sub duş se întoarse şi ieşi numaidecât. Volpone îşi şterse mâinile cu halatul de baie, luă havana de pe marginea căzii, trase un fum, şi spuse în receptorul telefonului pe un ton uimit — Mai repetă! La celălalt capăt al firului se găsea Angela Volpone, tânăra sa soţie, pe care fusese nevoit s-o lase la New York. Volpone o iubea nebuneşte şi era cumplit de gelos încât, de fiecare dată când era obligat să stea departe de ea mai mult de două zile, o suna doar pentru a-i auzi glasul. Se cunoscuseră la New York, unde Angela lucra ca bibliotecară şi-şi pregătea teza de doctorat în filosofia engleză. Peste cincizeci şi opt de zile, devenea soţia lui Volpone. La insistenţele ei, acesta îi dăduse nişte noţiuni vagi despre afacerile pe care le făcea, spunându-i doar că era asociat cu fratele său Genco, şi că se ocupau cu vânzarea fructelor şi legumelor. — Angela, cara mia, repetă te rog! spuse el din nou. Cu toate acestea, legătura telefonică dintre Nassau şi Statele Unite era foarte bună, dar Volpone voia să fie sigur că înţelesese bine. După ce se convinse, izbucni în râs. — Asta-i culmea, zău aşa! Mă vezi tu pe mine telefonând la poliţie? — Italo, mi-au spus că este vorba de ceva grav şi foarte urgent! — Şi altceva nu ţi-au mai spus? — Nu, n-au vrut să-mi mai dea nici o lămurire. Trebuie să iei neapărat legătura cu comisariatul din Bulevardul 6. Italo Volpone pufni din nou în râs, ideea de a lua legătura cu nişte ţărănoi în uniformă părându-i-se de-a dreptul caraghioasă. — Le-ai spus unde sunt? — Nu, nici vorbă! Le-am spus că nu ştiu unde ai plecat. Italo Volpone luă ruleta în buzunarul halatului, lansă bila, şi se gândi că trebuie să se oprească pe numărul 9. — Italo, te rog! continuă Angela. Trebuie să-i suni! I-am văzut doar, şi aveau un aer cât se poate de serios. — I-ai văzut? o întrebă uşor neliniştit Volpone. — Da, au venit acasă. Ce te costă să dai un telefon? — Şi i-ai lăsat să intre! În casa mea! — Bébé, ce ai fi vrut să fac? Erau doar de la poliţie! Bila ezită îndelung şi se opri în cele din urmă în căsuţa numărului 31. — Fir-ar să fie! exclamă înciudat Volpone, mai mult pentru el. Bine, de acord, am să le dau un telefon. Şi pe urmă am să te sun să-ţi spun despre ce a fost vorba. Volpone închise, mai trase un fum din trabuc, bău o înghiţitură de scotch, luă din nou telefonul şi formă cifra 8 pentru a obţine centrala hotelului. — Sunt apartamentul 1003. Vreau o convorbire cu New Yorkul, comisariatul de poliţie din Bulevardul 6. Apoi ieşi din baie. Fata pe care o dăduse afară din baie cu câteva clipe în urmă, stătea lungită în pat pe burtă. Italo trecu pe lângă ea şi-i trase o palmă peste fund. — M-a durut! îi reproşă fata. — Cum te cheamă? — Eşti rău cu mine, aşa că n-am să-ţi spun cum mă cheamă. Italo luă o sticlă de whisky, şi în timp ce îşi turna în pahar, telefonul se porni să sune. — Da? Comisariatul din Bulevardul 6?… De unde naiba vreţi să ştiu? Doar voi i-aţi cerut soţiei mele să iau legătura cu voi… Italo Volpone… Da, aştept. Luă mâna fetei şi i-o puse pe sexul său, apoi o luă de ceafa şi îi trase capul până spre abdomen. — Da… Volpone… Cum? De ce? Brusc, figura i se încruntă, şi toţi muşchii corpului i se contractară. — Ce dracu’ tot spui acolo? reuşi el să spună, cu un aer buimăcit. Ascultă vreo jumătate de minut fără să scoată vreo vorbă, timp în care buzele îi deveniră ca o linie albă. Dându-şi seama de schimbarea petrecută, fata ridică mirată capul spre el, dar Volpone o împinse cu piciorul. — Cară-te! şuieră el în direcţia fetei, fără s-o privească. — Să ştii că n-ai nici un drept să-mi vorbeşti pe tonul ăsta! se revoltă ea. Volpone o pălmui cu sălbăticie. Îngrozită, fata îl privi cu ochii plini de lacrimi, neştiind ce să facă. Volpone trase un sertar al comodei, scoase din el un teanc de dolari şi-l aruncă fetei: — Cară-te! Ai o jumătate de minut la dispoziţie. După ce rămase singur, Italo îşi chemă gărzile de corp, trimiţând pe unul dintre ei la aeroport pentru a cumpăra bilete la următoarea cursă spre New York. După care îşi chemă avocatul la telefon anunţându-l că urma să plece la New York, la comisariatul de poliţie din Bulevardul 6, şi că voia să fie aşteptat de el acolo. Şi în sfârşit, îi dădu dispoziţie secretarului său particular să dea de urma lui Mortimer O’Broin şi să-l aducă şi pe el la aeroport.

Capitolul 1 SYDNEY FOSTER se sprijinea cu spatele de rama  ferestrei, cu o ceaşcă de cafea în mână şi cu braţele  încrucişate. Avea un sentiment de gol, de „deja vu”, în timp ce o privea pe fata din camera de interogatoriu. Părea că era pierdută cu gândul într-un coşmar de demult, iar faţa ei era încordată, străbătută de sentimente pe care ea crezuse că nu le va mai trăi din nou niciodată. Din clipa în care o văzuse pe fată, se porni un fel de reacţie în lanţ care anulă un efort depus de ani de zile, menit să-i ordoneze odată gândurile, ani în care nu-şi permisese să se gândească dincolo de nişte bariere stabilite de ea însăşi. Reuşi să închidă definitiv acea parte a minţii, când soarta se amestecă iar în viaţa ei, suprapunându-i trecutul peste clipa de faţă, ca o fotografie expusă de două ori. La sosirea avocatului se întoarse spre el. Se strădui să înceteze să se mai gândească la subiectul acesta trist, apoi îl privi cu nişte ochi trişti care nu lăsau să se ghicească nimic. — Cum a mers? Norm Crandall îşi lăsă geanta jos pe unul din scaunele de lemn aliniate la peretele din spate, apoi ridică puţin capul cu o mină exasperată. — Vrei, te rog, să-mi spui şi mie despre ce este vorba? Sydney bău din nou din cafeaua călâie şi îşi aşeză cu grijă ceaşca pe pervaz, lângă geam, după care arboră un ton nestingherit de nimic. — Vreau ca tu să te ocupi de ea. — Asta am învăţat cât timp am fost student la drept, Sydney, răspunse ei, tonul lui căpătând o uşoară nuanţă de enervare şi răutate. La asta m-am şi gândit. Acuma vrei să-mi spui şi mie ce naiba cauţi aici şi de ce vrei ca să mă ocup de soarta unui copil adunat de pe stradă? Privirea ei deveni aspră, se uită la el strângând din dinţi. Vocea ei era calmă în aparenţă. — I-au arestat pe cei doi tipi pe care i-am surprins pe când voiau să-mi fure casetofonul din maşină, aşa că m-au chemat la sediu ca să-i identific. — Şi ai văzut când au adus-o şi pe ea aici? — Da. El răsuflă din greu şi-şi trecu mâna peste faţă. — Îţi dai seama în ce te bagi? — Da. — Uite ce e, cred că trebuie să discutăm un pic problema asta. Zău că nu cred că ai studiat-o atent. În vocea ei se simţea cât de hotărâtă este. — Am hotărât, Norman. Aşa rămâne. El o privi câteva clipe, apoi renunţă la subiect cu un oftat. — Bine. Tu eşti şefa. Faţa ei se destinse într-un zâmbet strâmb în timp ce-şi încrucişă braţele şi se rezemă de tocul uşii. — Merită să cheltuiesc atâţia bani ca să te pot vedea şi pe tine odată că recunoşti ceva. Faţa exasperată a lui Norman Crandail se linişti şi el zâmbi forţat în timp ce îşi lua trenciul şi îl îmbrăca. — Da, poţi fi sigură că mi-am câştigat cu greu fiecare bănuţ. Sydney îi răspunse cu un zâmbet distrat şi Norm se miră puţin atunci când ea se ridică şi se întoarse, privind spre camera de interogatorii în timp ce stătea mai departe cu braţele încrucişate. Când vorbi într-un târziu, vocea ei devenise mai melodioasă. — Câţi ani are? Norm lovi cu mănuşile în palmă, cântărind atât pe clienta lui cât şi situaţia în general. — În hârtii scrie optsprezece, dar sunt convins că sunt false. Nu cred să aibă mai mult de cincisprezece ani. A fost deja arestată de două ori şi face trotuarul de cel puţin doi ani. Sydney simţi că o cuprinde o senzaţie de ameţeală, parcă plutea, şi atunci se prinse tare de porvazul ferestrei. Urmă o scurtă linişte după care ea îşi luă pardesiul şi-l îmbrăcă. Culoarea roşie intensă a acestuia contrasta cu griul mohorât al camerei. — De ce este acuzată? — De acostare şi reţinere. Atunci când se uită la avocatul ei, pe faţa lui Sydney se citea o hotărâre de nestrămutat. — Scoate-o de aici, Norm. Şi cât mai repede cu putinţă. Cel mai în vârstă dintre asociaţii firmei “Crandall, Crandall şi Lewis” se rezemă de perete, arătând parcă mai bătrân în timp ce o privea atent cu ochii lui mijiţi.      — Uite ce e, Sydney, ştiu că nu vrei să auzi ce-ţi spun, dar cred că este mai bine să te mai gândeşti un pic. Nu-ţi dai seama în ce te bagi. Ai dat o mulţime de bani pentru a realiza un adăpost cât de cât civilizat pentru aceşti copii şi ăsta a fost un gest al naibii de nobil, dar nu este cazul să te complici cu un copil. Pentru asta există servicii sociale, zău aşa. Ea îşi luă poşeta şi baticul de pe scaun, după care îl privi drept în ochi pe omul mai în vârstă. — Nu mă complic cu un copil. Mă complic cu acest copil. — De ce? Doamne, femeie, ai treizeci şi şapte de ani. La vârsta asta nu mai ai voie să te laşi târâtă de sentimente. Nu ştii nimic despre creşterea unui copil. Îi aruncă un zâmbet trist. — Ştiu mai mult decât crezi. El răsuflă cu putere, apoi îşi luă servieta. O umbră de umor trecu peste chipul lui exasperat. — Ţi-am spus vreodată ce dificilă eşti atunci când îţi intră o idee în cap? Ochii ei trădau faptul că situaţia o distra, în timp ce ea îi deschise larg uşa. — Nu te mai văicări, Norman. Nu cadrează cu un om în poziţia dumitale. El se strâmbă batjocoritor atunci când ajunseră la colţul coridorului. — Nu mă văicăresc. — Ba da, spuse ea, în timp ce deschideau uşa de la camera de gardă. Şi în afară de asta, nu ţi-am cerut să demarezi o adopţiune. Ţi-am cerut s-o ajuţi, să iasă la liman. El îi aruncă o privire pătrunzătoare, fiind uşor amuzat de idee. — Da, da, lasă că te ştiu eu. Dacă nu mă înşel,voi fi vârât până la gât în problema copiilor străzii,  peste câteva săptămâni. — Nu fi aşa de pesimist. El scutură negativ din cap. — Am toate motivele să fiu aşa. Într-un fel sau altul, ai reuşit să mă bagi în toate năzbâtiile tale. Să mă ocup de colecta de bani pentru un adăpost, să particip la şedinţa consiliului directoral pentru programul de reabilitare, să dau sfaturi juridice gratuite pentru Societatea celor fără locuinţă —        drace, am mare noroc dacă mai apuc de trei ori pe săptămână să iau masa pe acasă. Sydney îl privi din cap până în picioare. — Nu arăţi ca un om care a suferit aşa de mult. Îi aruncă un zâmbet scurt. — Dar în schimb gândeşte-te cât de mult ţi-a îmbogăţit viaţa ta. — Reducându-mi substanţial şi contul de la bancă. Ea râse. — La onorariile pe care le încasezi tu, poţi să-ţi permiţi. El se opri, cu o licărire veselă în ochi. — Cred că mai bine plec până nu e prea târziu. Puse servieta pe tejghea şi o deschise. — Şi deci ce ai vrea să fac eu după ce o s-o scot de aici? Faţa lui Sydney căpătă o expresie gravă şi ea privi în altă parte, vocea ei devenise aspră. — Du-o până la maiorul Henderson la sediul societăţii “Legiunea Carităţii”. O s-o sun eu după ce ajung la birou. O să aranjeze ea într-un fel până mă gândesc eu la ceva mai bun. Norm Crandall se încruntă şi scutură din cap. — Nu-mi place treaba asta, Sydney. De câte ori te apuci de o treabă de una singură, ai talentul să dai peste bucluc. De exemplu programul ăsta de reabilitare. Drace, câţi bani şi cât timp ai pierdut cu acest program întrece orice limită cerută de sentimentul de conştiinţă civică. Nu mai suport să te văd cum te bagi în altă acţiune de acest gen. Sydney îi aruncă un zâmbet strâmb, ochii ei nu trădau nici măcar o umbră de amuzament. — M-am băgat deja, Norman. Îşi puse mănuşile ei de copil, distrată, fără să observe măcar ce face, dusă pe gânduri. Apoi, după ce inspiră adânc, îl privi scurt şi spuse ceva mai încet. — Sună-mă dacă mai afli ceva despre ea, da, Norman? — Sper că măcar de data asta o să ţii cont de ce ţi-am spus, Sydney, o sfătui el sec. Doar de asta mă plăteşti. Ea îi aruncă din nou un zâmbet strâmb. — Ştiu. Se opri şi începu să învârtă cheile pe deget, apoi îl privi iar, drept în ochi. — Ştiu că mă bag într-o altă poveste, spuse liniştită. În viaţă multe lucruri depind numai de noroc şi poate că copilul ăsta are nevoie de o şansă măcar. Norm se lăsă puţin pe spate, o privi cu ochii întredeschişi şi luă un ton care inspira milă. — Ştii că nu am reuşit niciodată să te înţeleg cu adevărat. Uneori mi se pare că eşti persoana cea mai îngăduitoare, visul şmecherului, alteori când eşti în consiliul de administraţie acţionezi atât de dur încât Margaret Thatcher pare pe lângă tine o biată minge de  puf. Nu ştiu niciodată când eşti Attila, regele hunilor şi când eşti Maica Tereza. În ochii lui Sydney apăru o luminiţă provocatoare. — Hai să cădem la învoială, Norm. Atunci când n-o să fii în cadrul sferturilor de oră de consultaţie, pentru care pretinzi foarte mulţi bani, am să-ţi explic care este diferenţa fundamentală dintre necesitate şi lăcomie. Norm pufni în râs. — Spune-mi unde se găseşte linguşirea pe scara diferenţelor fundamentale? Ea râse cu poftă. — Tu ai putea deveni un mare linguşitor. După care arătă cu capul spre pantalonii lui călcaţi impecabil care aveau însă nişte cute. — Ai putea să te alegi cu scame pe genunchii pantalonilor. El îi aruncă o privire plină de semnificaţii. — Un mare pas înainte pentru întreaga omenire. Privi apoi la ceasul din perete. — Cred că este momentul să plec. În seara asta trebuie să mă întâlnesc cu nişte oameni de afaceri şi ar trebui să mai analizez nişte date mai înainte. Aştept de la tine un telefon la prima oră a dimineţii. — Nu renunţi? — Nu. Chipul lui arăta clar că este nemulţumit de hotărârea ei, dar înclină din cap ca şi cum ar fi fost de acord. — Dimineaţa sunt la tribunal. Dar o să-ţi comunic la birou ca să ştii cum va aranja maiorul Henderson. Scutură apoi din cap. — Ai grijă să mă suni pe linia mea privată. Nu aş vrea ca tot biroul să discute acest subiect la o cafea. Dădu din cap în semn de înţeles, în timp ce privirea lui arăta că este cu gândul în altă parte. Ea privi în jos cu un aer preocupat în timp ce alegea o cheie din legătura pe care o ţinea în port-cheiul din piele de ţipar. Când îşi ridică în cele din urmă capul, avea pe chip o expresie solemnă, iar vocea îi căpătase un ton neobişnuit de aspru. — Mulţumesc, Norm. O clipă el rămase mut, apoi răspunse. — Pentru puţin. Vorbim mâine. — Deci pe mâine. Ridică mâna cu un gest de adio, după care Norm Crandall făcu un semn din cap atunci când ea trecu dincolo de uşa mare de sticlă. Mergea pe trotuar şi fulgi mari şi deşi purtaţi de vântul slab de primăvară se agăţau în părul ei negru şi pe stofa mantoului ei de culoare roşie. În jurul ei se lăsase seara care o izolase în mijlocul zăpezii care cădea moale. Avocatul, care mergea în spatele ei, era îngândurat străduindu-se să înţeleagă de ce ea era atât de deosebită în seara asta. În momentul când ea se uită ca să traverseze, o pală de vânt îi smulse eşarfa de la gât şi-i biciui uşor faţa cu ea. Ea o dădu de-o parte, şi pentru o  clipă chipul ei se profilă pe cerul plumburiu. El deveni şi mai îngândurat. Găsi însă piesa din “puzzle” care îi lipsea. Totul nu era decât o deghizare nereuşită a dezamăgirii.   NICK NOVAK PRIVEA pe fereastra de la „Pete's Pizza Hut”, cuprinzând în mâini ceaşca cu cafea fierbinte, mintea lui nu se gândea la nimic în timp ce privea absent circulaţia de lângă semafor. Zăpada cădea într-una murdărind străzile oraşului Calgary, în timp ce maşinile care treceau în goană împroşcau trotuarul cu zăpada topită. Pietonii se grăbeau, cu capetele în piept ca să se apere de fulgii mari şi albi. Deodată se auzi un scrâşnet de roţi la plecarea de la stop şi Nick înregistră automat numărul camionului alb care trecu în viteză pe lângă fereastră. Gura lui făcu o strâmbătură care trăda umorul lui negru. De obiceiurile proaste nu scapi aşa uşor. Privi în interiorul slab luminat, după care se aşeză  la o masă şi se concentră asupra cafelei. În jurul gurii apăru o expresie cinică. Pe vremuri era suficient să arunce o privire doar, după care era în stare să facă o descriere exactă a fiecăruia din jur. Acum se considera norocos dacă reuşea să-şi amintească ce culoare au ciorapii pe care şi i-a pus în picioare dimineaţă. Ironia soartei. O merita. Fusese o puşlama prea arogantă şi încrezută. Sorbi din cafea, apoi privi iar pe fereastră. Ajunsese să dorească să înceteze porcăria asta de vreme. Ajungeau cele cinci luni de iarnă, îl chinuiseră destul. — Hei, omule. Vrei nişte poze porno? Nick îl urmări pe Tony Martinelii cum se trânteşte în scaunul din faţa lui, cu cipilica lui neagră lăsată pe frunte şi vesta aia cu puf care lăsa pene prin toate găurile din căptuşeala de nylon. Ca de obicei fostul lui partener era nebărbierit, iar blugii lui arătau de parcă toată după-amiaza nu făcuse altceva decât să se târâie printr-un garaj auto. Când îi răspunse, vocea lui Nick suna leneşă şi tărăgănată. — Văd că eşti gata pentru masa de seară. Tony zâmbi şi apucă menu-ul de lângă suportul de şerveţele cromat şi sticla cu sos de roşii. — Exact. Mi-am pus un maieu curat azi dimineaţă. — Vai, sunt impresionat. — Mi-am imaginat eu. Ce ai acolo? — Cafea. Tony ridică privirea şi-i aruncă o căutătură pătrunzătoare, mult timp, apoi se concentră asupra menu-ului. — Bine. O să iau spaghetti la cuptor, o leacă de pâine cu usturoi şi plăcintă cu mere ca la mama acasă. Aruncă menu-ul la locul Iul, apoi se lăsă în scaun, cu o căutătură diabolică în priviri. — Şi cum a mers azi cu Doamna Dragon? Nick îi zâmbi sinistru. — Aş vrea să nu-mi aminteşti de ea azi, dacă nu te superi. — Chiar aşa de rău e? — Chiar aşa. — Vrei să-mi spui şi mie despre ce este vorba? — Nu prea. — Drace, se adună lucrurile de parcă am fi într-un butoi cu vin. Asta îl făcu pe Nick să zâmbească. — Cum merge cu noul partener? Tony ridică din umeri şi privi în altă parte. — O să fie bine, cred. O să-mi trebuiască ceva vreme să mă obişnuiesc cu el. — Dar despre ce este vorba? Tony ridică din nou din umeri, apoi întâlni privirea partenerului său. În colţul gurii îi apăru un zâmbet trist. — Bine, cel puţin un lucru e sigur, nu seamănă deloc cu tine. Nu i-ar veni o idee mai originală nici dacă i-ai trage una la fund. Gagiul arată de parcă acum a terminat şcoala de handicapaţi. Zâmbi şi mai mult. — Singura lui calitate este că este mai urât decât orice pe lume, aşa că gagicile se bucură că mai sunt încă în viaţă. În ochii lui Nick licărea o scânteie de ironie. — Având în vedere faptul că nici tu n-ai absolvit şcoala Waldorf, nu prea mă omor să le cunosc pe gagicile tale. — Ei omule, ciugulesc şi eu ce se poate. Tony privi la chelneriţa care stătea lângă masa lor, apoi se uită iar la Nick. — Vrei să mănânci ceva? Da, vreau. Tony comandă, apoi scormoni prin buzunare după un pachet de ţigări şi găsi unul în buzunarul vestei, mototolit, după care luă o ţigară şi aruncă pachetul pe masă. Imediat ce o aprinse se răspândi mirosul tutunului american, iar chipul se estompă în fumul gros de ţigară. Chibritul aprins îl aruncă într-o scrumieră. Se lăsă pe spate cu o expresie şireată pe chip, studiindu-şi prietenul. — Pari frământat de ceva. Ţi-a făcut careva vreo figură urâtă, ţi-a dat cu nisip în ochi? Nick îi aruncă o privire fioroasă, apoi ridică din umeri. — Chiar cu nisip nu, dar se pare că cineva mi-a dat cu ceva praf în ochi. Tony îşi plimbă braţul pe speteaza scaunului liber de lângă el, în timp ce ochii lui sclipeau de inteligenţă. — Văd că îţi mai funcţionează vechiul tău radar. — Poate da, poate nu. — Bine, acum pune-mă la curent. Nick se încruntă, concentrat să-şi pună gândurile în ordine. — Am auzit din întâmplare cum instruia directoarea de la serviciile sociale pe cea care a venit în locul ei. După toate aparenţele, Doc Robertson a venit aici din Statele Unite pentru că cineva i-a plimbat un morcov uriaş pe la nas. — Ce fel de morcov? — O finanţare privată importantă şi mână liberă pentru dezvoltarea unui program. — Fără bancuri, te rog. Eu ştiam că programul era finanţat de serviciile sociale şi de alte organizaţii. — Şi eu tot aşa credeam. Dar acum am o altă viziune a afacerii. Programul a fost puternic mediatizat în presă, se pare că viziunea asta simplistă nu se potriveşte. Mă face să mă gândesc: cine ar avea interes să ascundă ceva? — Ai vrea să aflu ce şi cum? Nick făcu o figură care trăda că îl amuză ideea. — N-o să mor dacă o să aflu adevărul. Tony chicoti şi îşi încrucişă braţele pe măsuţa Formica. Fumul alb al ţigării se ridica drept în sus. — Ţine minte însă — dacă dai de ceva gras, eu mi-am pus fundul la bătaie, nu tu. Nick ricană. — Bagă de seamă, nu mai umbla aşa ca elefantul prin prăvălia cu porţelanuri fine, Martelli. S-ar putea să calci pe niscaiva bătături foarte dureroase. — Mersi, băiete. Exact asta şi vreau, să calc pe ceva care doare. Tony îşi stinse ţigara, chelneriţa apăru cu masa, aşezând farfuria aburindă pe şerveţelul de hârtie din faţa lui. Faţa lui Nick redeveni serioasă. Uneori i se părea că totul este un vis urât. Uneori erau momente când uita ce se întâmplase de fapt, când uita totul. Dar apoi se simţea pocnit, din nou, de realitatea dură şi îl treceau fiori. Şi din toate relele cu care trebuia să se lupte, frica era cel mai al naibii. Şi asta îl îngrozea de-a dreptul. Strânse mai tare ceaşca în mână, fără să-şi dea seama, după care Nick se strădui să îşi alunge rîndurile. Privi pe fereastră cu faţa încordată. Cerul plumburiu parcă se lăsase şi mai jos, transformând totul într-o neclaritate monocromă, iar el privea acest tablou legănat de zăpada care cădea uşor. Atâta vreme cât reuşea să nu se gândească la ce o să facă, la viitor, reuşea să îşi stăpânească frica. Devenise o fiinţă care supravieţuia de la o zi la alta. La început suportase durerea, clipă de clipă, apoi suportase senzaţia înăbuşitoare a lipsei oricărei speranţe de ajutor, ceas de ceas. Acum suporta pur şi simplu. Erau momente când regreta că Nick îl descoperise pe strada aceea nenorocită. Dar nu avea timp să se gândească la asta, şi aşa realitatea crudă era aproape de nesuportat. Să le ia pe rând, câte o zi. Nu putea să facă faţă la o porţie mai mare de o zi. Vocea lui Tony era liniştită, dar avea un uşor ton de şef. — La ce te gândeşti, Nick? Nick îl privi în ochi pe prietenul său, reuşind să şi schiţeze un zâmbet fals, în timp ce-i minţea. — Mă gândesc că sunt fericit că în seara asta nu zac drogat printr-o fundătură. — De parcă mai contează pentru tine cum mai este vremea afară. Tony împinse la o parte farfuria, bău ce mai rămăsese din berea lui, apoi căută să evite un râgâit în timp ce pusese pe masă cutia goală. — Ce-ai zice de un film? Nick simţi cum îl cuprinde oboseala şi ştia bine cum să scape de ea. — Nu în seara asta. Cred că mai degrabă bag cornu în paie devreme. Tony îşi vârî o scobitoare în gură, luă nota de plată şi se ridică după ce dădu la o parte scaunul. Apucă jacheta lui Nick de pe spatele scaunului şi aşteptă până când el reuşi să-şi scoată bastonul de după pervaz. Nick aproape că zâmbea când se ridică în picioare, fiind conştient de faptul că Tony avea grijă de el ca o cloşcă, dar se făcu că nu observă. Trebuia să-i facă pe plac lui Tony. Fuseseră atâtea ocazii când toate frustrările lui Nick se descărcau violent, iar Tony nici măcar nu clipise. Uneori răbdarea lui indestructibilă îl înnebunea pe Nick, dar pe de altă parte, trebuia să recunoască simţul deosebit de fin al umorului la acest poliţist. Îi salvase mândria lui de bărbat, de mai multe ori, doar cu un comentariu simplu al dracului de deştept. Nick se lăsă cu greutatea corpului pe baston încercând să-şi uşureze piciorul stâng, ajuns aproape nefolositor. Tony îi trase scaunul din drum, după care zâmbi când îi întâlni privirea. — Hei, Myrtle, vrei să dansezi? — Sus fundu, Martinelli. Concentrându-se puternic pentru a-şi comanda muşchii, Nick se întoarse şi o luă pe interval. Îşi păstră echilibrul şi apoi îl lăsă pe Tony să-i aranjeze mâneca stângă a jachetei lui de pilot, după care, calm, îl lăsă să-i suflece manşeta. Dacă nu l-ar opri, Tony ar începe să se smiorcăie. Ca să nu piardă mai mult timp, îl lăsase pe Tony să-l ajute la îmbrăcatul jachetei, dar se încordă şi refuză atunci când poliţistul încercă să-i ofere braţul. Nick reuşi să schiţeze un zâmbet. — Vreau să văd dacă mai sunt în stare să ies pe uşă cu forţe proprii, fără să ating planta aia docorativă de lângă casierie. Când ieşiră afară, se întunecase. Nick se opri să-şi ridice gulerul jachetei; fulgii mari se aşezau pe părul şi pe genele lui. În timp ce mergeau pe stradă observă în geamul unei vitrine neluminate imaginea lui şi a lui Tony. Avu o senzaţie ciudată de alienare. Îl surprindea uneori chiar şi pe el cât de puţin se schimbase. Avea aceeaşi alură de om tare şi cu condiţie fizică, aspectul acela de forţă care se vedea  la puţini oameni. Imaginea lui nu arăta schimbările din ultimii doi ani. Nici nu arăta că el devenise ceva mai vulnerabil, că apăruseră fire de păr alb în părul lui negru, că faţa lui era marcată de un anumit fel de tensiune continuă. Ceea ce se întâmplase îi schimbase viaţa fără vreo posibilitate de a mai îndrepta ceva. Şi totuşi imaginea lui rămăsese la fel. Încă o glumă sinistră a vieţii. 20 Aproape se poate spune că pe Nick asta îl distra, felul în care lumea se referea la “accidentul” lui. Acum totul era măsurat de la acel eveniment, înainte de accident. După accident. Se gândi în ce termeni ar fi putut ei descrie cazul lui. Dacă vreun beţiv se storcea de vreun perete de beton, asta se numea “o tragedie”, dacă un nenorocit de drogat lua o doză mai mare se numea “o viaţă pierdută”, oare cum ar defini ei ceea ce păţise el? Un accident. Al dracului accident. — Ai nevoie de ceva, să mă duc să-ţi iau ceva de la băcănie, să plătesc nişte note de plată? Smuls din gândurile sale, Nick scutură din cap negativ şi se afundă mai adânc în jacheta lui când simţi o pală de vânt rece. În acel moment, ultimul lucru de care avea nevoie erau luminile strălucitoare şi mulţimea de trecători. Toată ziua fusese infernală şi era conştient că era epuizat. Puterea lui de concentrare slăbise şi greutatea uriaşă din partea stângă începea să-şi spună cuvântul. Ştia din experienţe dureroase că de două lucruri trebuie să se ferească cu orice preţ: de epuizare şi de stările de tensiune mare. O doză mărită din una din aceste două rele şi ajungea iar la starea iniţială. Şi până acum avusese cam prea des această plăcere. Tony se feri din drum ca să-i facă loc unui imcător care venea spre ei, apoi veni iar lângă Nick. — Vrei să ne oprim puţin la staţie ca să iei o cafea? Dădură colţul şi se pomeniră în bătaia n.tpraznică a vântului şi a zăpezii, Nick plecă şi mai mult capul să se ferească de fulgii umezi. — Cred că mai bine mă duci direct acasă. Mai rezist doar vreo douăzeci de minute şi cad lat. Tony zâmbi. — Hei, omule, nu te mai ridic eu din noroi. Odată mi-a ajuns. Nick reuşi să-i răspundă cu o jumătate de zâmbet, dar nu se amuza deloc. Odată chiar că fusese destul. Poate că de prea multe ori odată. Se întrebă dacă trecuse vreo zi în care să nu-şi pună problema de ce oare se luptă atât de îndârjit să i amână în viaţă. Odată mort, ai terminat, dar nu se compară cu o zi la plajă, totuşi. Se luptase cu toată iniţa douăzeci şi unu de ani, exact o jumătate de vinţrt şi nu urmărise decât să se menţină. Acum nu mai avea nici măcar forţa. Fără forţă nu mai avea nimic. Dar atunci, însemna că de multă vreme nu mai avea nimic.   PARCAJUL MIC, PIETRUIT era întunecos şi pustiu, umbrele lui lungi nu erau tulburate de lumina difuză a străzii. Luminile oraşului se reflectau undeva sus, deasupra, creând o aură difuză pe cerul întunecat, aruncând o lumină reflectată roză asupra zăpezii care cădea, înconjurând fiecare din luminile străzii într-un halou ceţos. Sunetul apei care se scurgea într-o gură de canal tulbura liniştea locului şi, în ciuda rafalelor de vânt de iarnă, în atmosferă plutea venirea primăverii. Sydney îşi aruncă cheile în poşetă după care îşi trecu pe umăr cureaua acesteia şi închise uşa maşinii. Era moartă de oboseală şi o durere surdă persista la baza capului, durere ce prevestea o durere de cap înfiorătoare. Ea însă nu dădu atenţie acestor simptome ale tensiunii nervoase şi ale lipse? de somn. Tocmai încheiase negocierile pentru o parcelă de teren comercial în partea veche a oraşului, care însă se părea că urma să crească în importanţă. Dacă previziunile se dovedeau corecte, s-ar putea spune că făcuse o investiţie diabolică. Din păcate însă, negocierile de la sfârşit se încurcară. Grupul de investitori care vindea proprietatea încerca să scape de ea fără să asigure încetarea tuturor obligaţiilor restante. Ea descoperi că ei ştiau nu numai de restricţiile impuse zonei, restricţii care ar fi limitat dezvoltarea ulterioară, dar în plus neglijaseră să menţioneze contractul pe termen lung semnat cu arendaşul curent. Aceasta fusese o strategie stupidă şi superficială, bazată pe aroganţa care îi determinase să-i desconsidere profesionalitatea. Dacă ar fi fost corecţi de la început, Sydney ar fi ţinut cont de asta în oferta ei şi ar fi trecut peste inconveniente, dar obrăznicia lor o fa cu să devină foarte agresivă. Era capabilă să joace şi tare şi subestimarea ei urma să-i coste foarte scump. O urmă de zâmbet apăru în colţul gurii în timp ce ea trecea peste bordura da ciment care înconjura parcajul. Poate că Norm nu exagerase când o comparase cu Attila, hunul. Vântul rece făcu să o treacă fiori şi ea tremura toată când ajunse la trotuarul pustiu. Poate că ar fi lost mai bine dacă ar fi întârziat câteva zile şi nu ar fi sosit în seara asta aici. Dar atunci când se opri în faţa biroului ei, după ce încheiase tranzactarea proprietăţii, găsi mesajul lui Norm. E! reuşise să aranjeze cauţiunea fetei şi fata fusese eliberată. Şi acum era aici la hotel. Când ascultă mesajul, Sydney fu şocată, rămase apoi privind fix la telefon, ca prostită, în timp ce se derula întreaga casetă. O reacţie asemănătoare mai avusese cancs se afla ia poliţie, dar de data asta se adăugase şi un element nou — ntelegerea totală. Era pierdută. Şi nu mai avea nici o cale de ieşire. Căpătase un simţ diabolic al afacerilor de-a i ingul anilor şi se antrenase să fie circumspectă, bineînţeles că ştia să şi rişte, dar riscul ei era bazat po cercetare, analiză, calcul, se baza pe o cântărire itentă a avantajelor şi a dezavantajelor. Numai că în iiupa-amiaza asta nu cântărise avantajele şi dezavantajele, Deziluzia cumplită pe care o văzuse po chipul fetei era o repetare a ceva asemănător din i”Mitul ei, şi indiferent cât de incomod îi era, nu putea să o iase aşa pe fată. Sydney se concentră asupra situaţiei din acel moment, ca să nu se mai adâncească în gândurile ei. Până acum, ea nu mai avusese ocazia să se gândească serios asupra modului cum va rezolva piobiema. O cunoştea oe doamna maior Henderson, Oare era dispusă să acţioneze ca intermediar, dacă Sydney ar fi rugat-o. Şi probabil că aceasta era cea mai bună soluţie. Femeia, mai în vârstă, avea mulţi ani de experienţă cu cei din lumea disperată, şi ea ştia mai bine ca oricine că nu exista numai alb şi negru, că de fapt erau numai varietăţi nenumărate de nuanţe de gri. Sydney se opri când ajunse la intrare, incapabilă să-şi mai controleze teama. Avea groază de aşa ceva, să o vadă pe fată şi să stea de vorbă cu doamna maior. Ajunsese în ultima vreme la un anumit nivel de confort în viaţa ei. Nu era chiar o mulţumire de sine, dar în orice caz era mai mult decât o împăcare cu sine. Nu era mult, dar asta era ceea ce realizase. Şi acum punea toată această realizare în pericol. Îşi făcu curaj şi păşi în gangul întunecos de la intrare. Clădirea fusese înainte o anexă a armatei, un depozit şi acum adăpostea o bucătărie unde se pregătea supa şi o prăvălie cu mărunţişuri la parter, iar la etaj un cămin temporar pentru bărbaţi. Când Sydney intră în prăvălie, se auzi sunetul unui ciopoţei pus deasupra uşii. Intră într-o cameră atât de slab luminată de un singur bec fluorescent, încât dădea impresia că este părăsită. În rafturi se vedeau articole de îmbrăcăminte uzată aşezate ordonat şi la fereastră se afla un manechin vechi, cu o poziţie rigidă, pe care era atârnată o rochie de pluş verde. Sydney se întreba dacă măcar un singur lucru din cameră putea fi ceva mai nou. — Sydney? Nu te-am recunoscut din primul moment. Sydney se întoarse în timp ce apăru din fundul depozitului o femeie plinuţă, cu părul înspicat care purta uniforma obişnuită a Legiunii de Caritate. Ochii ni iuţi şi inteligenţi erau luminaţi în timp ce îi ura bun vnnit. — Ce faceţi, doamnă maior? — Bine, dragă. Bine. Deşi parcă ar fi mai bine lui a vremea asta de afară. — Noi toţi ne-am simţi mai bine fără vremea asta. Maior Henderson dădu din cap în semn că este de aceeaşi părere, merse până la uşă şi o încuie, după care îi făcu semn s-o urmeze în fundul magazinului. — De ce oare nu mergem să discutăm în birou? Jenny a adormit în una din camerele din spate şi ar fi mai bine dacă nu am deranja-o. Era clar după comportamentul ei că dorea să stea de vorbă într-un loc mai retras şi Sydney o urmă. În urma ei se aşternu din nou liniştea. Femeia mai în vârstă dădu la o parte nişte foi de pe  biroul ei, după care îi oferi lui Sydney un scaun şi se aşeză şi ea. Îşi împreună mâinile pe care le aşeză pe foaia de sugativă de pe masă, după care o privi pe Sydney păstrând o expresie gravă. — Nu sunt sigură dacă am înţeles ce se petrece aici, Sydney, spuse ea, în felul ei amabil dar direct. Zău, am fost puţin surprinsă când am primit telefonul tău azi dimineaţă. Sydney îşi aranjă mănuşile într-un pătrat perfect, controlându-şi privirea. O cunoştea pe această femeie de ani de zile. Prima lor întâlnire avusese loc atunci când auzise un apel al autorităţilor solicitând un adăpost temporar pentru casa de ajutor alimentar pentru Crăciun deoarece spaţiul care le fusese pus la dispoziţie luase foc. Ea tocmai cumpărase un spaţiu comercial care avea şi o cameră liberă încât o puse la dispoziţia Legiunii de Caritate pe perioada vacanţei de Crăciun. Începând de la colaborare, între cele două femei se stabili un soi ciudat de legătură. Sydney dona şi timp şi bani societăţii acesteia de caritate. Femeia maior părea că înţelege că această implicare avea o anumită importanţă în viaţa lui Sydney. Ce urmare, ea era foarte încântată că o putea consulta pe tânăra femeie profitând de simţul ei pentru afaceri, ori de câte ori avea nevoie. Sydney ştia că Margaret Henderson avea o preocupare deosebită pentru copii care ajungeau să vagabondeze pe străzi. Deşi ştia să abordeze problemele eficient, maiorul era totuşi o femeie cu suflet bun şi grijuliu, care însă nu confunda idealismul cu realitatea. Se ocupa de problemele dure ale vieţii de stradă: abuzul de droguri, prostituţia la adolescenţi, parazitismul, brutalitatea. Făcea orice era în stare ca să schimbe câte ceva, dar ştia că era o bătălie pe care nu va reuşi niciodată s-o câştige. Căuta să-i salveze măcar pe cei care mai puteau fi salvaţi, iar pentru ceilalţi se ruga. — Sydney? Sydney oftă şi în cele din urmă o privi pe femeie în ochi, ascunzându-se în mod deliberat în spatele comentariilor ei. — Ai idee ce vârstă are? Margaret Henderson o privi atent, cu o umbră de nelinişte pe chip. — M-am ocupat niţel ca să aflu câte ceva. Îi aruncă lui Sydney un zâmbet trist. — Cred că la început a încercat să mă şocheze, dar apoi a început să mi se destăinuiască. Povestea ei este înfiorătoare, dar nu mai mult decât mă aşteptam. Doamna maior se opri şi Sydney îşi dădu Mama după figura ei că era emoţionată. Continuă, după ce îşi adună nişte puteri interioare, în felul ei direct şi profesional. — Nu are încă cincisprezece ani, de doi ani face troîuarui şi, după cum arată a căpătat o dependenţă serioasă faţă de droguri. Tatăl ei vitreg a utragiat-o sexual încă de când avea nouă ani, imediat după ce începuse să trăiască cu mama ei. O pisălogea la cap ca s-o facă să-l creadă că avea tot dreptul să facă aşa ceva şi apoi o convinse pe Jenny că mama ei o va da afară din casă dacă va afla ce se petrece între ei — lucru care s-a şi întâmplat atunci cînd mama ei a aflat că a rămas gravidă. Tatăl vitreg a târât-o iar acasă şi împreună cu mama ei au aranjat să i se facă o întrerupere de sarcină pe ascuns. Mama lui Jenny nu a putut crede adevărul până când nu l-a văzut pe soţul ei în camera lui Jenny, câteva luni mai târziu. A aruncat toată vina pe Jenny şi a gonit-o iar de acasă. Fata este scârbită, dezorientată — un copil speriat, cuprins de dispreţ faţă de el însuşi. Frământarea care o animase pe femeia maior se risipi, privi în lături, iar vocea îi trăda oboseala. — Este ca şi sute de alte fete de pe aici, Sydney nu are ceva deosebit, fără vreo urmă de speranţă de care să te agăţi, a cărei singură salvare nu pai a fi decât drogurile. Noi nu prea putem face mare lucru. Sydney se simţi bolnavă, îşi sprijini capul de speteaza înaltă a scaunului şi privi în tavan, nu îşi permitea să reacţioneze la disperarea pe care o percepuse în vocea lui Margaret Henderson. Dacă se va lăsa să simtă orice altceva în afara toropelii în care căzuse, se va îmbolnăvi precis. Deasupra lor se auzi o uşă trântită şi paşi care coborau scara. Sydney se strădui să inspire adânc şi liniştit şi să-şi relaxeze muşchii. În cele din urmă vorbi. — Nu sunt de acord, Maior Henderson. Putem face ceva. Femeia maior oftă. — Nu-i chiar aşa uşor, draga mea. Nu-i poţi asigura numai un acoperiş şi cu asta să zici gata, am făcut ce trebuia, restul să se mai ocupe şi ea de viaţa ei. Ar începe să se îndoiască de bunele tale intenţii şi va deveni rău-voitoare. Este nevoie şi de o cât de mică încredere şi ea nu a avut nici un motiv să aibă încredere în cineva până acum. Mai este şi consumul de droguri. Cum să lupte contra lui? Sydney reuşi în cele din urmă să o privească în ochi pe femeie, având chiar şi o urmă de umor în ochi. — Ce-ai face tu într-o asemenea situaţie? În ochii celeilalte femei apăru o licărire de neîncredere. — Vorbeşti serios? Tonul lui Sydney era hotărât. — Foarte serios. Se lăsă o linişte profundă, timp în care maiorul căzu pe gânduri. — Aş vrea s-o trec printr-un program de recuperare anti-drog, ar fi de preferat ceva unde să fie admisă ca pacientă şi neapărat undeva Unde să fie bine sfătuită — şi mai ales undeva unde să fie cât mai departe de prietenii ei de pe stradă. — O să accepte ea oare? Încă năucită de dorinţa neaşteptată a lui Sydney, maiorul răspunse scurt. — Da,... da, cred că o să accepte. A fugit de la ultimul loc unde a fost trimisă, un cămin comun. Cred ca i-ar conveni mai degrabă o clinică decât să fie iar trimisă acolo. Este minoră şi sub urmărirea curţii de justiţie, aşa că nu prea are de ales. — Ce ai zice de serviciile publice? — Nici acolo nu mi se pare că vor apărea probleme. O cunosc bine pe funcţionara de la serviciile publice care se ocupă de ea. Se ocupă de mai multe cazuri de la căminul nostru, aşa că va susţine cauza pe care ai ales-o. Sydney îşi rezemă braţul pe speteaza zgâriată a scaunului de lemn, şi-şi împreună mâinile, arborând o mină solemnă. Trecură mai multe clipe după care vorbi. — Aş dori să-mi faci un serviciu, doamnă maior, puse ea liniştit. Margaret Henderson o privi drept în ochi şi-i iaspunse pe un ton la fel de liniştit. — Dacă o să pot. — Aş vrea să te ocupi tu de tot ce va fi necesar. — Acest gen de tratament nu este ieftin, draga mea. Faţa lui Sydney rămase netulburată în timp ce luă carnetul de cecuri din poşetă şi începu să scrie o sumă. Când vorbi, vocea ei era aspră. — Nu-mi pasă de banii aceştia. Termină de completat cecul, îl rupse din carnet şi îl puse pe birou. — Ia-i nişte haine ca lumea, obţine orice rezervare de avion sau de hotel care va fi necesară pentru voi amândouă şi luptă-te ca să fie admisă la cea mai bună clinică accesibilă. Sydney nu se mai uită la cealaltă femeie cât îşi puse carnetul de cecuri la ioc în poşetă şi o închise. — În ceea ce priveşte aspectele financiare legate de clinică, asta o să fie treaoa mea. Spune-le să mă caute la birou. Şi dacă banii nu-ţi ajung comunică-mi imediat. Norm Crandall se va ocupa de aspectele legale. Doamna maior luă cecul, apoi îi aruncă lui Sydney o privire uimită. — Doamne, Sydney, asta e o sumă foarte mare de bani. Sydney îi aruncă în fine o privire, cu un început de zâmbet pe buze. — Cumpără-ţi o sugativă nouă pe birou cu ce-ţi rămâne în plus. Ochii femeii sclipiră veseli. — Nu cred să găsesc una aşa de scumpă. Sydney îi aruncă o privire uscată în timp ce se ridica de la masă. — Anunţă-mă dacă apar ceva probleme. Doamna maior Henderson se ridică şi vorbi cu un ton reţinut. — Vrei să stai de vorbă cu ea? Sydney evită din nou să o privească în ochi în timp ce-şi punea mănuşile. — Nu, nu cred că ar fi bine. Doamna maior o studie puţin. — Da, poate că ai dreptate. Împinse înapoi scaunul şi înconjură biroul. — O să-ţi scriu. Şi dacă vor apare probleme o să te informez. — Ţi-aş fi recunoscătoare. — În seara asta ai fost deosebit de generoasă, Sydney.   Sydney o privi scurt, apoi începu să-şi mângâie dosul mâinilor, vorbind pe un ton întretăiat. — Banii înseamnă ceva doar pentru cei care nu-i au, doamnă maior. Şi eu am. Se uită la ea, cu un zâmbet amar care nu-i animă luminile ochilor. — Oameni ca tine înţeleg acest lucru. Tonul pe care îl arboră doamna Henderson avea o nuanţă de mustrare atunci când corectă întrucâtva cele afirmate de Sydney. — Nu, draga mea, oamenii ca tine înţeieg acest lucru. Noi facem doar ce putem — noi nu avem resurse să ajutăm oameni ajunşi în situaţii ca a lui Jennny. Tu mi-ai redat speranţă şi nu există un dar mai presus de acesta. Fii mulţumită de ceea ce ai făcut. Ceva mai încolo, pe când Sydney stătea în balconul ei, admirând perdeaua diafană a zăpezii, care cădea printre luminile străzii şi râul întunecat, se gândi la ceea ce-i spuse doamna maior. Fii mulţumită. Zâmbetul ei nu era vesel. Stătea rezemată cu un umăr de perete; zăpada amortiza zgomotul străzii. Se gândea dacă doamna maior ar fi reacţionat la ironia fină a observaţiilor ei. Mulţumire? Nu va găsi nici o satisfacţie în faptul că o ajută pe fată. Va avea precis o tulburare a liniştii ei sufleteşti, cu greu câştigată până acum. Da, precis. Şi amintiri tulburătoare, mai mult ca sigur. Dar mulţumire? Cum să aibă o mulţumire? Era prea mult de povestit în puvinţa asta, o poveste pe care ea ar prefera să o şteargă din memorie pentru totdeauna, dacă s-ar putea. O cuprinse un sentiment de însingurare, dezvăluind un vid cumplit care o pătrunse atât de adânc încât macerase zidurile ridicate tot de ea ca să ţină la distanţă această parte din viaţa ei. Se întreba dacă ar fi posibil să scape vreodată de acest gen de durere. Se întoarse brusc şi reveni în apartamentul ei puternic luminat închizând după ea uşa de la patio. Afară zăpada continua să cadă, înghiţită de apele negre ale râului. Liniştea deveni dintr-odată densă şi apăsătoare.

Prolog     Într-o dimineaţă de sâmbătă din noiembrie 1969, la bordul vasului de croazieră cu deplasament de 55 de mii de tone S.S.Bretagne, s-au petrecut o serie de fapte bizare şi inexplicabile, chiar când acesta se pregătea să pornească din portul New York către Le Havre. Claude Dessard, trezorierul-şef de pe Bretagne, un om capabil şi meticulos, conducea, după cum îi plăcea să spună, „o navă la patru ace”. În cei 15 ani de când servea la bordul navei, nu întâlnise nici o situaţie pe care să nu o rezolve cu eficienţă şi discreţie. Având în vedere că Bretagne era o navă franceză, asta însemna într-adevăr foarte mult. Oricum, în această zi, totul era ca şi cum o mie de draci ar fi conspirat împotriva lui. Pentru sensibila lui mândrie galică, nu era nici o consolare, că toate investigaţiile făcute mai târziu, de birourile franceze şi americane ale Interpolului, precum şi de departamentul de securitate al vasului, nu reuşiseră să găsească nici o explicaţie plauzibilă, pentru întâmplările extraordinare ale acelei zile. Din pricina celebrităţii persoanelor implicate, povestea făcuse înconjurul lumii, cu titluri de-o şchioapă, dar misterul rămăsese nerezolvat. Cât despre Claude Dessard, se pensionase de la Compania Transatlantică şi deschisese un bistro la Nisa, unde nu obosea niciodată să retrăiască, alături de clienţii săi, acea zi de noiembrie, stranie şi de neuitat. Începuse, îşi amintea Dessard, cu o livrare de flori din partea Preşedintelui Statelor Unite. Cu o oră înaintea plecării, o limuzină neagră oficială, cu număr de înmatriculare guvernamental, oprise la Cheiul 92 de pe râul Hudson. Un bărbat în costum gri-cenuşiu, coborâse din maşină, ţinând în braţe un buchet cu 36 de trandafiri Sterling Silver. Îşi croise drum către pasarelă şi schimbase câteva vorbe cu Alain Safford, ofiţerul de serviciu de pe Bretagne. Florile fuseseră ceremonios transferate lui Janin, un tânăr subofiţer de punte, care le livrase şi apoi îl căutase pe Claude Dessard. — M-am gândit că poate doriţi să ştiţi, raportase Janin. Trandafiri de la Preşedinte pentru doamna Temple. Jill Temple. În cursul ultimului an, fotografia ei apăruse pe prima pagină a cotidianelor şi pe coperţile tuturor revistelor, de la New York la Bangkok şi de la Paris la Leningrad. Claude Dessard citise că ea ocupase locul întâi într-un sondaj despre cele mai admirate femei ale lumii, şi că un mare număr de fetiţe nou-născute fuseseră botezate Jill. Statele Unite îşi avuseseră întotdeauna eroinele lor. Acum, Jill Temple devenise una dintre ele. Curajul ei, fantastica bătălie pe care o câştigase şi apoi, ca o ironie a sorţii, o pierduse, acaparaseră imaginaţia lumii întregi. Era o superbă poveste de dragoste, dar era mai mult de-atât: conţinea toate elementele tragediei clasice greceşti. Lui Claude Dessard nu-i plăceau americanii, dar de data aceasta era încântat să facă o excepţie. O admira imens pe doamna Temple. Era — şi acesta era cel mai mare compliment pe care îl putea face Dessard — galant. Era hotărât să-i facă de neuitat voiajul pe vasul lui. Trezorierul şef îşi întoarse gândurile de la Jill Temple şi se concentră asupra verificării finale a listei de pasageri. Era colecţia obişnuită de ceea ce americanii numeau VIP, acronim pe care Dessard îl detesta, mai ales pentru că americanii aveau idei atât de barbare despre ceea ce face ca o persoană să fie importantă. Remarcă faptul că soţia unui industriaş bogat călătorea singură. Dessard zâmbi şi căută pe listă numele de Matt Ellis, un celebru fotbalist de culoare. Când îl găsi, clătină satisfăcut din cap. Dessard fu de asemenea interesat de faptul că, în cabine alăturate, se aflau un senator important şi Carlina Rocca, o dansatoare de strip-tease sud-americană, şi că cele două nume fuseseră de curând menţionate împreună, în diverse bârfe. Îşi plimbă ochii în josul listei. David Kenyon. Bani. În cantităţi imense. Mai călătorise pe Bretagne. Dessard şi-l amintea pe David Kenyon ca pe un bărbat frumos, bronzat, cu o siluetă suplă, atletică. Un bărbat tăcut, impresionant. Dessard notă masa căpitanului, lângă numele lui David Kenyon. Clifton Lawrence. O rezervare de ultimă oră. Pe fruntea trezorierului apăru o cută de îngrijorare. A, da, asta era o problemă delicată. Ce să faci cu domnul Lawrence? Cândva întrebarea nici nu s-ar fi pus, ar fi fost aşezat automat la masa căpitanului, unde ar fi regalat pe toată lumea cu anecdote amuzante. Clifton Lawrence era agent teatral şi cândva, reprezentase multe nume mari din lumea scenei. Dar, vai, faima domnului Lawrence era de domeniul trecutului. Dacă, pe vremuri, agentul insista să aibă luxoasa Cabină a Prinţesei, pentru acest voiaj, rezervase o singură cameră pe puntea de jos. Clasa întâi, bineînţeles, totuşi… Claude Dessard hotărî să-şi amâne decizia, până când va fi văzut toate numele. Se aflau la bord şi doi membri mai puţin însemnaţi ai unei case regale, o celebră cântăreaţă de operă şi un romancier rus, care refuzase un Premiu Nobel. Un ciocănit în uşă întrerupse concentrarea lui Dessard. — Da, ce-i? întrebă Claude Dessard. Antoine îl privi cu ochi obosiţi. — Aţi ordonat cumva să se încuie sala de cinema? Dessard se încruntă: — Cum adică? — Am crezut că aţi fost dumneavoastră. Cine altcineva? Acum câteva minute, am verificat dacă totul este în regulă. Părea că cineva se află în sală şi priveşte un film. — Nu prezentăm niciodată filme când suntem în port, spuse Dessard ferm. Iar uşile nu se închid niciodată. O să verific. În mod normal, Claude Dessard ar fi investigat problema pe loc, dar acum era hărţuit de zeci de detalii de ultim moment, care trebuiau rezolvate înaintea plecării de la ora 12. Rezerva de dolari americani nu era suficientă, una din cele mai bune cabine fusese rezervată din greşeală de două ori, iar darul de nuntă trimis de căpitanul Montaigne, fusese livrat unui alt vas. Căpitanul avea să fie furios. Dessard se opri să asculte sunetul familiar al celor patru motoare puternice ale vasului. Simţi mişcarea cu care S.S.Bretagne se desprinse de chei, pornind cu spatele prin canal. Apoi Dessard se adânci din nou în problemele sale. O jumătate de oră mai târziu, intră Leon, stewardul şef de pe puntea-terasă. Dessard îşi ridică privirea, iritat. — Da, Leon? — Scuzaţi-mă, domnule, dar cred că ar trebui să ştiţi… — Da?… Dessard asculta numai cu jumătate de ureche, ocupat cu delicata sarcină a completării aranjamentelor pentru masa căpitanului. Acesta nu era un om cu talente sociale şi a lua masa cu pasagerii, în fiecare seară, era pentru el un chin. Sarcina lui Dessard era să se asigure că persoanele erau agreabile. — Este vorba de doamna Temple… Dessard lăsă imediat creionul din mână şi ridică privirea, alertat. — Da? — Am trecut pe lângă cabina ei acum câteva minute şi am auzit voci ridicate şi un ţipăt. Era dificil să aud clar prin uşă, dar mi s-a părut că spune: „M-ai omorât, m-ai omorât”. M-am gândit că mai bine e să nu mă amestec, aşa că am venit să vă spun. Dessard clătină din cap. — Bine ai făcut. O să verific, ca să mă asigur că doamna e în regulă. Dessard îl privi pe steward plecând. Era de necrezut că cineva i-ar putea face vreun rău unei femei ca doamna Temple. Era o insultă pentru cavalerismul galic al lui Dessard. Îşi puse chipiul de la uniformă, aruncă o privire în oglinda din cabină şi porni către uşă. Sună telefonul. Trezorierul ezită, apoi ridică receptorul. — Dessard. — Claude? Era vocea ofiţerului de rangul trei: Pentru numele lui Dumnezeu, trimite pe cineva în sala de proiecţii cu o cârpă, bine? E plin de sânge aici. Dessard simţi un nod în stomac. — Imediat, promise. Închise telefonul, aranjă să trimită un om de serviciu, apoi formă numărul doctorului de bord. — André? Sunt Claude. Încerca să aibă un ton normal. Mă întrebam, dacă n-ai avut cumva pe cineva în tratament… Nu, nu. Nu mă gândeam la pastile pentru răul de mare. Persoana sângerează, destul de tare, probabil… Da, înţeleg. Mulţumesc. Închise, simţindu-se din ce în ce mai îngrijorat. Ieşi din birou, îndreptându-se spre apartamentul doamnei Temple. Era pe la jumătatea drumului, când se întâmplă cel de-al doilea eveniment ciudat. Când ajunse pe punte, Dessard simţi că ritmul mişcării vasului se schimbă. Privi către ocean şi văzu că ajunseseră la farul Ambrose, unde trebuiau să se despartă de remorcher şi să se îndrepte spre larg. Dar, în loc de asta, Bretagne încetinea. Dessard se grăbi către balustradă şi privi în larg. Remorcherul se apropiase de Bretagne şi doi mateloţi transferau bagaje de pe vas pe remorcher. Dessard nu văzu decât spatele persoanei, dar era convins, că nu putea fi cine i se păruse. Pur şi simplu nu putea fi adevărat. De fapt, plecarea unui pasager în acest fel era un eveniment atât de extraordinar, încât Dessard simţi un frison de alarmă. Se întoarse şi se grăbi către cabina doamnei Temple. Ciocăni, dar nu primi nici un răspuns. Bătu din nou, ceva mai tare. — Doamnă Temple… Sunt Claude Dessard, trezorierul şef. Vroiam să ştiu dacă nu vă pot fi de folos. Nici un răspuns. Deja sistemul de alarmă interioară al lui Dessard declanşase sirena. Ceva era teribil de nelalocul său, îi spunea instinctul şi presimţirile lui erau legate, într-un fel sau altul, de această femeie. Îi treceau prin cap tot felul de gânduri îngrozitoare. Fusese ucisă sau răpită sau… Încercă clanţa. Uşa era deschisă. Încet, Dessard o împinse. Jill Temple era în picioare, la celălalt capăt al cabinei, privind prin hublou, cu spatele la el. Dessard deschise gura să vorbească, dar ceva din atitudinea ei îl opri. Rămase acolo, stingherit, întrebându-se dacă să se retragă în tăcere, când, brusc, cabina răsună de un sunet neomenesc, ca un geamăt de animal rănit. Neajutorat în faţa unei dureri atât de mari, Dessard se retrase, închizând cu grijă uşa în urma sa. Rămase în faţa uşii, ascultând strigătul fără cuvinte, care răzbătea dinăuntru. Apoi, profund zguduit, se întoarse şi se îndreptă către sala de proiecţie a vasului, pe puntea principală. Un om de serviciu ştergea cu o cârpă urma de sânge. „Mon Dieu”, se gândi Dessard. „Ce urmează?” Încercă uşa sălii. Era descuiată. Intră în sala mare şi modernă, cu o capacitate de 600 de persoane. Era goală. Un impuls îl făcu să se ducă spre cabina de proiecţie. Uşa era încuiată. Doar doi oameni aveau cheia, el şi tehnicianul. Dessard descuie cu cheia şi intră. Totul părea normal. Se îndreptă către cele două proiectoare — Century de 35 mm — şi puse mâna pe ele. Unul era cald. În cabinele personalului de pe puntea D, Dessard îl găsi pe tehnician, care-l asigură că nu ştie nimic. În drum către biroul său, Dessard trecu prin bucătărie. Bucătarul şef îl opri, furios. — Uită-te la asta! Uită-te şi tu ce a putut să facă un idiot! Pe o masă se afla un superb tort de nuntă, cu şase etaje, încununat cu două figurine delicate, de zahăr ars, reprezentând un mire şi o mireasă. Cineva strivise capul miresei. — În acel moment, le povestea Dessard clienţilor săi de la bistro, care-l ascultau fascinaţi, în acel moment am ştiut că urma să se întâmple ceva îngrozitor.     CARTEA ÎNTÂI   1   În 1919, Detroit — Michigan, era singurul oraş industrial de succes din lume. Primul război mondial se terminase şi Detroit-ul jucase un rol important în victoria Aliaţilor, furnizându-le tancuri, camioane şi avioane. Acum, când ameninţarea teutonă încetase, uzinele de automobile îşi concentrau din nou energiile asupra producţiei de maşini. În curând, patru mii de autoturisme erau produse, asamblate şi exportate de aici zilnic. Muncitorii calificaţi şi necalificaţi veneau din toate ţările lumii pentru a-şi căuta de lucru, în industria constructoare de automobile. Italieni, irlandezi, nemţi — toţi veneau potop. Printre noii-veniţi, se găseau şi Paul Templarhaus şi soţia sa Frieda. Paul fusese ucenic de măcelar la München. Cu dota pe care o primise, când se căsătorise cu Frieda, emigraseră la New York şi deschisese o măcelărie, care în curând, începuse însă să meargă în pierdere. S-a mutat apoi la St. Louis, la Boston şi, în final, la Detroit, eşuând spectaculos în fiecare din aceste oraşe. Într-o epocă în care afacerile înfloreau şi creşterea demografică însemna o cerere sporită de carne, Paul Templarhaus reuşi să piardă bani peste tot, unde deschidea un magazin. Era bun ca măcelar, dar era total incompetent ca om de afaceri. De fapt, era mult mai interesat să scrie poezie, decât să facă bani. Petrecea ore în şir, gândindu-se la rime şi imagini poetice. Le punea pe hârtie şi le trimitea la ziare şi reviste, dar nici unul nu-i cumpără vreuna din capodopere. Pentru Paul, banii nu erau importanţi. Vindea pe credit oricui şi zvonul se răspândise repede: dacă nu ai bani şi vrei să mănânci carne din cea mai bună, du-te la Paul Templarhaus. Soţia lui Paul, Frieda, era o fată urâtă, care nu mai avusese de-a face cu bărbaţi, înainte ca Paul să vină s-o ceară de soţie de la tatăl ei. Frieda se rugase de acesta să accepte cererea lui Paul, dar bătrânul nu avea nevoie să fie convins, pentru că se temuse să nu rămână cu Frieda pe cap, pentru toată viaţa. Mai mult, mărise zestrea, pentru ca Frieda şi soţul ei să poată părăsi Germania, pentru a pleca în Lumea Nouă. Frieda se îndrăgostise cu timiditate de soţul ei, la prima vedere. Nu mai văzuse niciodată un poet. Paul era subţire, avea figură de intelectual, ochi miopi şi un început de chelie, şi Friedei îi trebuiră luni de zile pentru a se convinge că bărbatul acela arătos îi aparţinea cu adevărat. Nu avea iluzii despre propria ei frumuseţe. Avea o siluetă greoaie, de forma unui cartof mare. Cea mai frumoasă trăsătură a ei erau ochii vii, de culoarea genţianei. Restul feţei ei părea să aparţină altor persoane. Nasul era al bunicului, mare şi borcănat, fruntea a unui unchi, înaltă şi teşită, iar bărbia era de la tatăl său, pătrată şi morocănoasă. Undeva înăuntrul ei, se găsea o fată frumoasă, prinsă în capcana unui trup, pe care Dumnezeu i-l dăduse ca într-un fel de glumă cosmică. Dar oamenii nu puteau vedea decât exteriorul îngrozitor. Cu excepţia lui Paul. Paul al ei. Spre norocul ei, Frieda nu află niciodată că atracţia fusese zestrea ei, pe care Paul o văzuse ca o scăpare, din măcelăria plină de sânge şi creier de porc. Visul lui Paul fusese să intre în afaceri de unul singur şi să facă destui bani, pentru a se putea devota mult iubitei sale poezii. Frieda şi Paul şi-au petrecut luna de miere la un han lângă Salzburg, într-un superb castel vechi, la marginea unui lac fermecător, înconjurat de lunci şi păduri. În mintea Friedei, scena din noaptea nunţii se derulase de sute de ori. Paul avea să încuie uşa şi să o ia în braţe şi să-i murmure în urechi vorbe frumoase, în timp ce începea să o dezbrace. Buzele lui aveau să le întâlnească pe ale ei, şi apoi să se mişte încet de-a lungul trupului ei gol aşa cum se întâmpla în toate cărţile pe care le citise ea în secret. Organul lui avea să fie tare şi ridicat şi mândru, ca steagul german, şi Paul avea să o ducă în braţe până la pat (deşi poate ar fi fost mai cuminte s-o ducă de mână) şi s-o aşeze acolo cu tandreţe. „Mein Gott, Frieda”, ar fi spus el. „Îmi place trupul tău. Nu eşti ca fetele alea, numai piele şi oase. Tu ai trup de femeie.” Realitatea fu şocantă. Este adevărat că, odată ajunşi în cameră, Paul încuie uşa. După aceea, realitatea fu foarte diferită de vis. În timp ce Frieda privea, Paul îşi scoase repede cămaşa, arătându-şi pieptul scofâlcit şi spân. Apoi îşi scoase pantalonii. Între picioare îi atârna un penis mic şi bleg. Nu semăna deloc cu imaginile încântătoare pe care şi le făurise Frieda. Paul se întinse pe pat, aşteptând-o. Frieda înţelese că aştepta să se dezbrace singură; încet, începu să-şi scoată hainele. „Nu contează, mărimea nu-i totul”, se gândea Frieda. „Paul va fi un amant minunat.” Peste câteva clipe, mireasa şovăitoare se alătură mirelui în patul de nuntă. În timp ce ea aştepta să audă ceva romantic, Paul se aruncă peste ea, făcu câteva mişcări înăuntrul ei şi apoi se dădu la o parte. Pentru uluita mireasă, totul se terminase, înainte de a începe. Cât despre Paul, puţinele lui experienţe sexuale anterioare fuseseră cu târfe din München, şi tocmai întindea mâna după portofel, când îşi aminti că de-acum înainte nu mai trebuia să plătească. De acum înainte era pe gratis. Mult după ce Paul adormise, Frieda rămase trează în pat, încercând să nu se gândească la dezamăgirea ei. „Sexul nu e totul”, îşi spunea ea. „Paul al meu va fi un soţ minunat.” Avea să se dovedească că greşea din nou. Puţin după luna de miere, Frieda începu să-l vadă într-o lumină mai realistă. Frieda fusese crescută în tradiţia germană a unei Hausfrau, aşa încât îşi asculta soţul fără obiecţii, dar era totuşi departe de a fi proastă. Pe Paul nu-l interesa nimic în viaţă, în afara poeziilor sale, şi Frieda începu să înţeleagă, că şi acelea erau foarte proaste. Nu putea să nu bage de seamă că Paul lăsa mult de dorit în aproape orice direcţie. Acolo unde Paul era indecis, Frieda era fermă, iar dacă Paul era nepriceput în afaceri, Frieda era isteaţă. La început, se ţinu deoparte, suferind în tăcere, în timp ce capul familiei irosea frumoasa ei zestre pentru aiurelile lui. Când s-au mutat la Detroit, Frieda nu mai putu suporta. Intră în măcelăria soţului ei într-o zi şi preluă casa de marcat. Primul lucru pe care-l făcu, fu să pună un afiş mare: Nu vindem pe credit. Soţul ei fu îngrozit, dar acesta nu era decât începutul. Frieda ridică preţurile la carne şi începu să facă reclamă, sufocându-şi vecinii cu pamflete, şi afacerea se extinse peste noapte. Din acel moment, Frieda fu cea care luă toate deciziile importante şi Paul le duse la îndeplinire. Dezamăgirea o transformase pe Frieda într-un tiran. Observă că avea talentul de a conduce şi deveni neînduplecată. Frieda decidea cum trebuie învestiţi banii, unde să locuiască şi, când veni momentul, să aibă un copil. Îi anunţă lui Paul hotărârea ei într-o seară şi-l puse la treabă, până când bietul om aproape făcu o depresie nervoasă. Se temea că prea mult sex îi putea dăuna sănătăţii, dar Frieda era o femeie foarte hotărâtă. — Bag-o, comanda ea. — Nu pot! protesta Paul. Frieda îi lua penisul chircit şi trăgea de el, şi pentru că nu se întâmpla nimic, îl luă în gură („Mein Gott! Frieda! Ce faci?") până când, fără voia sa, penisul se întărea, şi atunci ea i-l băga între picioare, până când simţea sperma lui Paul înăuntrul ei. Trei luni după ce începuseră, Frieda îşi anunţă bărbatul că se putea odihni. Era însărcinată. Paul dorea o fată şi Frieda dorea un băiat, deci prietenii nu se mirară când copilul se născu băiat. La insistenţele Friedei, copilul se născu acasă, cu ajutorul unei moaşe. Totul merse perfect până spre sfârşit. Abia atunci, cei adunaţi în jurul patului avură un şoc. Nou-născutul era absolut normal, cu excepţia penisului. Organul copilului era monstruos, atârnând ca un apendice supradimensionat, între picioruşele copilului. „Tatăl lui nu e făcut aşa”, se gândi Frieda cu mândrie sălbatică. Îl numi Tobias, după numele unui consilier municipal, care locuia în cartier. Paul îi spuse Friedei că avea să preia el educaţia copilului. În definitiv, întotdeauna tatăl e cel care trebuie să educe un băiat. Frieda ascultă şi zâmbi, şi numai rareori îl lăsă pe Paul să se apropie de copil. Frieda fu cea care-l educă pe băiat. Îl conduse cu o mână de fier teutonică, fără să se obosească să-şi pună mănuşi de catifea. La cinci ani, Toby era un copil slab, cu picioare ca de păianjen, cu o faţă melancolică şi cu ochi strălucitori, de culoarea genţianei, ca ai mamei sale. Toby o adora şi se străduia mereu să fie lăudat de ea. Îşi dorea ca ea să-l ia în braţe, ca să-şi poată adânci capul la pieptul ei mare. Dar Frieda nu avea timp de aşa ceva. Era ocupată să facă bani pentru familie. Îl iubea pe micul Toby şi era hotărâtă să nu ajungă un prăpădit ca tatăl său. Frieda cerea perfecţiunea în tot ce făcea Toby. Când a început şcoala, îi supraveghea temele, iar dacă vreuna îi dădea de furcă, mama sa îl admonesta: „Haide, copile, suflecă-ţi mânecile!” Şi stătea lângă el până când îi dădea de capăt temei. Cu cât Frieda era mai dură, cu atât o iubea Toby mai tare. Tremura la gândul că ar putea să o supere. Frieda pedepsea uşor şi lăuda greu, dar simţea că e spre binele lui Toby. Din clipa când i-l puseseră în braţe, Frieda ştiuse că fiul ei avea să ajungă un om celebru şi important. Nu ştia când şi cum, dar ştia că avea să fie aşa. Era ca şi cum Dumnezeu îi murmurase asta la ureche. Chiar înainte ca fiul ei să fie destul de mare pentru a înţelege, Frieda îi vorbea despre măreţia pe care o va atinge şi continuă mereu să-i vorbească. Şi astfel, Toby crescu încredinţat că are să fie celebru, dar fără să aibă vreo idee cum sau de ce. Tot ce ştia era că mama lui nu se înşela niciodată. Cele mai fericite momente ale lui Toby, se petrecuseră în bucătăria imensă, făcându-şi temele, în timp ce mama sa gătea la soba veche şi demodată. Făcea supe de fasole, cu frankfurteri întregi plutind în ele, mirosind minunat şi bratwurst suculent şi budinci de cartofi, cu marginile ca o dantelă cafenie. Sau stătea la masa mare din mijlocul bucătăriei, frământând aluatul cu mâinile ei groase, puternice, presărând apoi un praf de făină deasupra, transformându-l prin miracol, într-un Pflaumenkuchen sau Apfelkuchen, care te făceau să-ţi lase gura apă. Toby se ducea lângă ea şi-i cuprindea trupul mare cu braţele, cu feţişoara ajungându-i până la talie. Mirosul ei de femeie devenise parte integrantă din mirosurile bucătăriei, trezind în el o sexualitate timpurie. În acele clipe, Toby ar fi murit bucuros pentru ea. Pentru tot restul vieţii, mirosul merelor proaspete coapte în unt, îi aducea în minte imaginea vie a mamei. Într-o după-amiază, când Toby avea 12 ani, veni în vizită doamna Durkin, bârfitoarea din vecini. Doamna Durkin era o femeie osoasă, cu ochi atenţi şi cu o limbă care nu obosea niciodată. Când plecă, Toby o imită atât de bine, încât mama lui se tăvăli de râs. Lui Toby i se părea că e prima oară când o auzea râzând. Din acel moment, Toby începu să caute căi s-o distreze. Îi imita formidabil pe clienţii care intrau în măcelărie şi pe propriii săi colegi, iar mama sa se prăpădea de râs. Toby descoperise în sfârşit o cale pentru a câştiga aprobarea mamei sale. Dădu o probă pentru o piesă şcolară şi primi rolul principal. La premieră, mama lui stătu în rândul întâi şi aplaudă succesul fiului ei. În clipa aceea, Frieda ştiu că promisiunea Domnului avea să se adeverească. Era începutul anilor ’30, începutul Marii Depresiuni, şi cinematografele din toată ţara încercau orice stratagemă pentru a-şi umple sălile goale. Dădeau ca premii veselă şi radiouri sau ţineau seri de bingo şi keno, în care pianişti angajaţi special acompaniau sunetul bilei care se învârtea, în timp ce publicul cânta în cor. Şi organizau concursuri de amatori. Frieda verifica cu grijă pagina teatrală din ziare, ca să vadă unde se ţineau concursurile. Apoi îl ducea pe Toby acolo şi stătea în primul rând în timp ce el îi imita pe Al Jolson, James Cagney şi pe Eddie Cantor, strigând: „Mein Himmel! Ce băiat talentat!” Aproape întotdeauna Toby câştiga premiul întâi. Crescuse înalt, dar era încă subţirel, un copil sincer cu ochi albaştri, inocenţi, şi o faţă de heruvim. Când te uitai la el, primul gând era „inocenţă”. Când îl vedeau, oamenii aveau impulsul de a-l lua în braţe şi de a-l proteja de Viaţă. Îl iubeau şi-l aplaudau pe scenă. Pentru prima oară, Toby înţelese ce îi era sortit să devină; avea să ajungă un star, mai întâi pentru mama lui, şi apoi pentru Dumnezeu.   Libidoul lui Toby începu să se manifeste când avea 15 ani. Se masturba în baie, singurul loc unde avea asigurată intimitatea, dar nu era suficient. Îi trebuia o fată. Într-o seară Clara Connors, sora măritată a unei colege, îl aduse acasă cu maşina. Clara era o blondă drăguţă, cu un piept mare şi, stând lângă ea, Toby începu să simtă că are o erecţie. Nervos, întinse mâna în poala ei şi începu s-o pipăie pe sub fustă, gata să se retragă imediat dacă ar fi ţipat. Clara era mai mult amuzată decât furioasă, dar când Toby îşi scoase penisul şi îi văzu dimensiunile, îl invită la ea şi în după-amiaza următoare. Îl iniţie în plăcerile amorului fizic. Se dovedi o experienţă fantastică. În locul unei mâini săpunite, Toby găsise un receptacul cald, vibrant, care-i înghiţea penisul. Gemetele şi ţipetele Clarei îi provocau erecţie după erecţie, aşa că avu un orgasm după altul, fără să părăsească vreo clipă cuibul cald şi umed. Dimensiunile organului său fuseseră întotdeauna o sursă de nemărturisită ruşine. Acum devenise brusc mândria sa. Clara nu putu să ţină pentru ea un asemenea fenomen; şi curând, Toby se trezi făcând servicii similare la o jumătate de duzină de femei măritate. În următorii doi ani, Toby reuşi să le defloreze pe jumătate din colegele lui de clasă. Unii din băieţii din clasa lui erau eroii terenului de fotbal, alţii erau mai arătoşi ca el sau erau mai bogaţi, dar unde ei dădeau greş, Toby reuşea. Era cel mai drăguţ şi mai fermecător băiat pe care-l văzuseră fetele vreodată şi era imposibil să spui nu figurii aceleia inocente şi ochilor lui plini de candoare. Când era în ultimul an de liceu, la 18 ani, Toby fu chemat în biroul directorului. Acolo o găsi pe mama lui, încruntată, pe o fată de 16 ani pe nume Eileen Henegan şi pe tatăl acesteia, sergent de poliţie. Din clipa când intră în cameră, Toby ştiu că intrase într-o mare încurcătură. — Nu te iau pe ocolite, Toby, spuse directorul. Eileen e însărcinată. Spune că tu eşti tatăl copilului. Ai avut relaţii fizice cu ea? Lui Toby i se uscase gura. Nu se putea gândi decât la plăcerea pe care o simţise Eileen, cum gemuse şi ceruse mai mult, mai mult. Şi acum asta. — Răspunde, nemernicule! urlă tatăl lui Eileen. Te-ai atins de fata mea? Toby îi aruncă o privire mamei sale. Faptul că ea era acolo, martoră a ruşinii lui, îl întrista mai mult decât orice altceva. O dezamăgise, o făcuse de ruşine. Toby îşi jură că, dacă prin vreun miracol, Dumnezeu l-ar ajuta să scape din asta, nu avea să se mai atingă de vreo fată câte zile mai avea. O să se ducă la doctor să-l castreze, ca să nu se mai gândească la sex niciodată, şi… — Toby! Vorbea mama sa, cu voce aspră şi rece. Te-ai culcat cu fata asta? Toby înghiţi în sec, trase aer adânc în piept şi mormăi: — Da, mamă. — Atunci te însori cu ea. Mama lui Toby privi către fata cu ochii umflaţi, înecată în suspine. — Nu asta vrei? — D-da, oftă Eileen. Îl iubesc pe Toby. Se întoarse către Toby. M-au obligat să spun. N-am vrut să le spun numele tău. Tatăl ei, sergentul de poliţie, anunţă: — Fiica mea are 16 ani. Ăsta e viol. Ar putea să înfunde puşcăria, pentru tot restul vieţii lui nenorocite. Dar dacă se însoară cu ea… Toţi se întoarseră să-l privească pe Toby. Acesta înghiţi din nou în sec şi spuse: — Da, domnule. Îmi pare rău de ce s-a întâmplat. Tot drumul spre casă, făcut în tăcere, Toby stătu lângă mama sa, nenorocit, ştiind cât de mult o rănise. Acum trebuia să găsească o slujbă ca să-i întreţină, pe Eileen şi pe copil. Probabil avea să muncească la măcelărie şi să dea uitării visele şi planurile de viitor. Când ajunseră acasă, mama lui îi spuse: — Vino sus cu mine. Toby o urmă în camera lui, aşteptându-se la-o predică. O privi cum scoate o valiză şi începe să-i împacheteze lucrurile. Toby se uita la ea, uluit. — Ce faci, mamă? — Eu? Eu nu fac nimic. Tu ai să faci. Pleci de aici. Se opri şi-l privi. — Credeai că am să te las să-ţi ratezi viaţa cu prăpădita aia? Te-ai culcat cu ea şi o să aibă un copil. Asta dovedeşte două lucruri: că tu eşti om, şi că ea e o proastă. A, nu — nimeni nu-l leagă pe fiul meu cu o verighetă. Dumnezeu vrea să te facă cineva, Toby. Te duci la New York şi, când o să ajungi un star, o să mă chemi. Luptă să-şi stăpânească lacrimile şi i se aruncă în braţe, iar ea îl strânse la pieptul ei imens. Brusc, Toby se simţi pierdut şi îngrozit la gândul de a o părăsi. Şi totuşi, simţea în el o agitaţie, încântarea de a începe o viaţă nouă. Avea să fie un star, avea să fie celebru. Aşa spusese mama sa.     2   În 1939, New York City era o Mecca a teatrului. Depresiunea se terminase. Preşedintele Franklin Roosevelt promisese poporului că nu mai are de ce să se teamă şi că America avea să fie cea mai prosperă naţiune de pe pământ, şi aşa şi era. Toată lumea avea bani de cheltuit. Pe Broadway, se jucau 30 de spectacole şi toate păreau să fie succese. Toby sosi la New York cu o sută de dolari în buzunar, daţi de mama lui. Ştia că o să fie bogat şi celebru. O să o cheme pe mama lui la el şi aveau să trăiască într-o casă frumoasă, iar ea avea să vină la teatru, în fiecare seară, să vadă publicul cum îl aplaudă. Între timp, însă, el trebuia să-şi găsească o slujbă. Se prezentă la toate teatrele de pe Broadway şi le povesti despre toate concursurile de amatori pe care le câştigase şi despre cât de talentat era. Îl aruncară afară. În toate săptămânile cât dură căutarea, se strecură în teatre şi cluburi de noapte şi îi privi la lucru pe toţi marii actori, în special pe comici, îi văzu pe Ben Blue, pe Joe E. Lewis şi pe Frank Fay. Şi în tot acest timp, ştia că într-o zi, o să fie mai bun ca toţi. Terminându-i-se banii, îşi luă o slujbă ca spălător de vase. Îi telefona mamei sale în fiecare duminică dimineaţă, când tarifele erau mai mici. Ea îi povesti lui Toby despre furia produsă de fuga lui. — Ar fi trebuit să-i vezi, spuse ea. Poliţistul vine cu maşina de patrulă în fiecare seară. După cum se poartă, ai zice că suntem toţi gangsteri. Tot întreabă unde eşti! — Şi ce le spui? întrebă Toby îngrijorat. — Adevărul. Că te-ai furişat noaptea, ca un hoţ, şi că dacă dau de tine îţi sucesc gâtul cu mâna mea. Toby se cutremură de râs.   În timpul verii, Toby reuşi să obţină o slujbă ca asistent al unui magician, un munte de om, cu ochi porcini şi complet lipsit de talent, care dădea spectacole sub numele de Marele Merlin. Dădură reprezentaţii la hoteluri de mâna a doua în Catskills, şi sarcina principală a lui Toby era să descarce şi să încarce decorurile grele din şi în rulota lui Merlin şi să aibă grijă de accesorii, care constau în şase iepuri albi, trei canari şi doi hamsteri. Din cauza grijii lui Merlin că accesoriile ar putea fi mâncate, Toby trebuia să trăiască cu animalele în cămăruţe de mărimea unor debarale, astfel încât impresia lui despre întreaga vară se reducea la o duhoare atotcuprinzătoare. Era într-o stare de totală epuizare fizică din cauza căratului de dulapuri grele, cu pereţi şi funduri false şi a alergăturii după animalele care fugeau tot timpul. Era singur şi dezamăgit. Stătea privind la tavanul cămăruţelor prăpădite, întrebându-se ce caută el acolo — şi cum avea asta să-l ajute să intre în lumea spectacolului. Îşi exersa imitaţiile în faţa oglinzii, iar publicul lui consta în animalele urât mirositoare ale lui Merlin. Într-o duminică, pe când vara se apropia de sfârşit, Toby dădu telefonul săptămânal acasă. De data aceasta îi răspunse tatăl lui. — E Toby, tată. Ce mai faci? Urmă o tăcere. — Alo! Eşti acolo? — Sunt aici, Toby. Ceva din vocea tatălui său îl îngheţă pe Toby. — Unde-i mama? — Au dus-o la spital noaptea trecută. Toby strânse receptorul atât de tare, încât aproape îl sfărâmă. — Ce i s-a întâmplat? — Doctorii spun că a fost un atac de cord. Nu! Nu mama lui! — E în regulă? întrebă Toby. Nu-i aşa? urla în receptor. Spune-mi că o să fie bine, fir-ar să fie! De la un milion de kilometri, îl auzi pe tatăl său plângând. — A… a murit acum câteva ore. Cuvintele căzură asupra lui Toby ca o lavă fierbinte, arzându-l, topindu-i carnea, până când tot trupul îi luă foc. Tatăl lui minţea. Nu putea fi moartă. Ei doi aveau un pact. Toby trebuia să fie celebru şi mama lui avea să fie alături de el. O aştepta un apartament frumos, o limuzină şi un şofer şi blănuri şi diamante… Suspina atât de tare, încât abia mai putea respira. De undeva, de departe, auzi o voce: — Toby! Toby! — Vin acasă. Când e înmormântarea? — Mâine, spuse-tatăl său. Dar nu trebuie să vii aici. Te aşteaptă, Toby. Eileen o să nască în curând. Tatăl ei vrea să te omoare. Or să te caute la înmormântare. Deci, nu putea nici măcar să-şi ia rămas bun de la singura persoană, pe care o iubise pe lume. Toby zăcu în pat toată ziua, amintindu-şi. Imaginea mamei sale era atât de vie. Era în bucătărie, gătind, spunându-i ce om important avea să fie, şi la teatru, în primul rând, strigând: „Mein Himmel! Ce băiat talentat!” Şi râzând la imitaţiile şi glumele lui. Şi pregătindu-i valiza. „Când o să fii un actor celebru, o să mă chemi”. Zăcea în pat, împietrit de durere, gândindu-se: „N-am să uit niciodată ziua asta. Cât am să trăiesc. August, 14, 1939. Asta e cea mai importantă zi din viaţa mea.” Avea dreptate. Nu pentru că îi murise mama, ci din cauza unui eveniment care se petrecea la Odessa, Texas, la 1500 de mile depărtare.   Spitalul era o clădire oarecare, cu patru etaje. Pe dinăuntru era o vizuină plină de cămăruţe, gândite ca locuri unde se diagnosticau, se tratau şi erau vindecate, iar uneori chiar îngropate bolile. Era un supermarket medical şi în el se găsea câte ceva pentru fiecare. Era ora patru dimineaţa, ora morţii tăcute sau a somnului pe apucate. Moment de răgaz, înainte de luptele de a doua zi. Echipa de obstetrică din sala de operaţie numărul 4, avea necazuri. Ceea ce începuse ca o naştere de rutină, devenise o urgenţă. Până la naşterea propriu-zisă a copilului doamnei Karl Czinski, totul decursese normal. Doamna Czinski era o femeie sănătoasă, în floarea vârstei, cu şolduri late, ţărăneşti — visul oricărui obstetrician. Începuseră contracţiile accelerate şi lucrurile decurgeau conform programului. — Naştere pelviană, anunţă doctorul Wilson, obstetricianul. Cuvintele nu provocară nici o alarmă. Deşi numai trei procente din naşteri erau pelviene — copilul ieşea cu picioarele înainte — de obicei nu erau probleme. Există trei tipuri de naşteri pelviene: spontane, când nu e nevoie de nici un ajutor; asistate, când obstetricianul trebuie să dea o mână de ajutor naturii şi cazurile disperate, când copilul e complet răsucit în pântecele mamei. Doctorul Wilson observă cu satisfacţie că aceasta avea să fie o naştere spontană, de tipul cel mai simplu. Urmări picioarele copilului ieşind. Mama făcu încă o contracţie şi ieşiră şi şoldurile. — Aproape am terminat, spuse doctorul Wilson, încurajator. Încă o dată. Doamna Czinski încercă. Nici un rezultat. Doctorul se încruntă. — Încercaţi din nou. Mai tare. Nimic. Doctorul Wilson apucă picioarele copilului şi trase încet. Nici o mişcare. Strecură o mână pe lângă copil, în canalul strâmt al uterului, şi începu să exploreze. Pe frunte îi apărură broboane de transpiraţie. Sora se apropie şi îi şterse fruntea. — Avem o problemă, spuse doctorul Wilson, cu voce joasă. Doamna Czinski auzi. — Ce se întâmplă? — Totul e în regulă. Doctorul Wilson îşi strecură mâna mai adânc, încercând să împingă uşurel copilul în jos. Nu se mişca. Simţea cordonul ombilical, care presa între trupul copilului şi pelvisul mamei, blocând accesul aerului la copil. — Fetoscop! Sora apucă instrumentul şi îl aplică pe burta mamei, ascultând cum bate inima copilului. — A scăzut la 30, anunţă ea. Şi cu aritmie pronunţată. Degetele doctorului erau în pântecele mamei, ca nişte sensibile prelungiri ale creierului, pipăind, căutând. — Pierd bătaia de inimă… Vocea surorii era alarmată. E negativă! Copilul murea în uter. Mai exista o şansă, slabă, de a-l aduce la viată, dacă îl scoteau la timp. Aveau cel mult patru minute pentru a-l scoate, a-i curăţa plămânii şi a-i pune din nou în mişcare inima. După patru minute leziunile creierului erau masive şi ireversibile. — Cronometraţi, ordonă doctorul. Toată lumea din cameră privi instantaneu la ceasul electric de pe perete; ora era 12, iar secundarul îşi începea prima rotaţie. Echipa operatorie porni la lucru. O unitate respiratorie fu împinsă lângă masă, în timp ce doctorul încerca să dizloce copilul de pe podeaua pelviană. Începu manevra Bracht, răsucind umerii copilului, aşa încât să elibereze deschiderea vaginală. Inutil. În faţa uşii de la sala de naşteri, se afla Karl Czinski, răsucindu-şi nervos pălăria în mâinile sale mari şi bătucite. Era cea mai fericită zi din viaţa lui. Era tâmplar, un om simplu, care credea în căsătorii de tinereţe şi în familii mari. Acest copil era primul şi de-abia îşi putea controla agitaţia. Îşi iubea foarte mult soţia şi ştia că fără ea ar fi fost pierdut. La soţia sa se gândea, când asistenta ieşi în fugă din sala de naşteri. O întrebă: — Cum este? Sora, înspăimântată şi neatentă, cu mintea la copil, strigă: — E moartă, e moartă! şi se grăbi către toaletă, să vomite. Faţa domnului Czinski se albi. Îşi duse mâna la piept şi-şi pierdu răsuflarea. Când îl duseră la urgenţă, deja nu mai putea fi ajutat. În sala de naşteri, doctorul Wilson lucra disperat, încercând să învingă cronometrul. Putea să bage mâna în uter şi să atingă cordonul ombilical şi locul unde se răsucea, dar nu-l putea elibera. Înăuntrul lui ceva striga să scoată cu forţa copilul pe jumătate născut, dar ştia din experienţă ce se întâmpla cu copiii născuţi astfel. Doamna Czinski gemea acum, aproape de limita delirului. — Împinge, doamnă Czinski. Mai tare! Haide! Era inutil. Doctorul Wilson privi la ceas. Trecuseră două minute preţioase, în care creierul copilului nu fusese deloc irigat. Doctorul Wilson avea acum o altă problemă: ce să facă dacă copilul era salvat după cele patru minute? Să îl lase să trăiască şi să devină o legumă? Ori să-l lase să moară de-o moarte rapidă şi nedureroasă? Îşi alungă gândul din minte şi începu să se mişte mai repede. Închise ochii şi lucră pe pipăite, concentrându-se intens asupra a ceea ce se petrecea în trupul femeii. Încerca manevra Mauricenu-Smelhe-Veit, o serie de mişcări complicate menite să elibereze corpul copilului. Brusc simţi o schimbare. Începuse să mişte. — Forceps! Sora îi întinse repede forcepsul special şi doctorul Wilson îl aşeză pe capul copilului. O clipă mai târziu, acesta ieşi la iveală. Copilul se născuse. La fiecare naştere exista acel moment de glorie, miracolul unei vieţi nou create, copilul cu faţa roşie, urlând, plângându-se de nedreptatea de a fi forţat să iasă din pântecul acela calm şi întunecos şi aruncat în lumea rece şi luminoasă. Dar nu şi acest copil. Acest copil era alb-albăstrui şi nemişcat. Era fată. Ceasul. Mai era un minut şi jumătate. Acum fiecare mişcare era mecanică, rapidă, rezultat al unor ani lungi de experienţă — degete înmănuşate curăţau faringele copilului, aşa încât, aerul să pătrundă în laringe. Doctorul Wilson aşeză copilul pe spate. Sora îi întinse un laringoscop minuscul, pe care îl conectă la un aparat electric de aspiraţie. El îl aşeză cum trebuia şi sora îl declanşă. Se auzi sunetul ritmic al maşinii de aspiraţie. Doctorul Wilson privi la ceas. Încă douăzeci de secunde. Bătaia inimii — negativ. Cincisprezece… Paisprezece… Bătaia inimii — negativ. Era momentul deciziei. Putea fi deja prea târziu, pentru a preîntâmpina leziunile creierului. Nu puteai fi niciodată sigur de asemenea lucruri. Văzuse saloane de spital, pline de astfel de creaturi patetice, cu trupuri de adult şi minţi de copii, sau chiar mai rău. Zece secunde. Şi nici un fel de puls, nimic care să-i dea vreo speranţă. Cinci secunde. Luă decizia, sperând că Dumnezeu îl va înţelege şi-l va ierta. Avea să deconecteze aparatul şi să spună că copilul nu putuse fi salvat. Nimeni nu avea să se îndoiască. Mai pipăi o dată pielea copilului. Era rece şi lipicioasă. Trei secunde. Privi bebeluşul şi îi veni să plângă. Ce păcat. Era un copil frumos. Ar fi putut deveni o femeie frumoasă. Se întrebă cum ar fi fost viaţa ei. S-ar fi măritat? Ar fi avut copii? Sau poate ar fi devenit artistă, sau profesoară, sau om de afaceri? Ar fi fost bogată sau săracă? Fericită sau nefericită? O secundă. Bătaia inimii — negativ. Zero. Întinse mâna către întrerupător, şi în clipa aceea, inima copilului începu să bată. Era un spasm neregulat, nesigur, apoi altul, şi apoi deveni o bătaie puternică, regulată. În cameră izbucniră urale şi se auziră felicitări. Însă doctorul Wilson nu asculta. Privea fix la ceasul de pe perete. Mama ei o numi Josephine, după bunica ei de la Cracovia. Un al doilea nume ar fi fost prea pretenţios pentru fiica unei croitorese poloneze din Odessa, Texas. Din motive pe care doamna Czinski nu le înţelegea, doctorul Wilson insistă ca Josephine să fie adusă la spital pentru control din şase în şase săptămâni. De fiecare dată concluziile erau aceleaşi: părea normală. Dar numai timpul avea să decidă.

CARTEA ÎNTÂI   Capitolul unu   Joi, 10 septembrie 1992 8:00 p.m.   „727” era rătăcit în largul unei mări de nori cumulus care îl răsuceau ca pe un fulg argintiu. Vocea îngrijorată a pilotului se auzi în difuzor: — V-aţi pus centura de siguranţă, domnişoară Cameron? Nu se auzi nici un răspuns. — Domnişoară Cameron… Domnişoară Cameron… Ea se dezmetici dintr-o profundă stare de reverie. — Da. Gândurile îi plutiseră spre vremuri şi locuri mai fericite. — Vă simţiţi bine? O să ieşim din furtuna asta cât de curând. — Mă simt bine, Roger. „Poate avem noroc şi ne prăbuşim”, îşi spuse Lara Cameron. Ar fi fost un sfârşit potrivit. Undeva, cumva, totul ieşise prost. „Destinul”, îşi spuse Lara. „Nu te poţi împotrivi Destinului.” În anul care trecuse, viaţa ei scăpase complet de sub control. Exista pericolul de a pierde totul. „Cel puţin nu mai are ce să meargă prost” îşi spuse ea cu tristeţe. „Nu mai e absolut nimic”. Uşa de la carlingă se deschise şi pilotul apăru în cabină. Se opri o clipă pentru a-şi admira pasagera. Era frumoasă, cu un păr negru strălucitor strâns ca o coroană, un ten fără cusur, şi ochi inteligenţi de o culoare cenuşie caracteristică pisicilor. Îşi schimbase hainele după ce decolaseră din Reno, aşa că acum purta o rochie albă de seară Scaasi căzută pe umeri, care îi scotea în evidenţă silueta subţire şi seducătoare. „Cum poate fi atât de calmă când întreaga ei lume se prăbuşeşte în jur?” se întrebă el. În cursul lunii ce trecuse, ziarele o atacaseră fără milă. — Telefonul funcţionează, Roger? — Mă tem că nu, domnişoară Cameron. Sunt mulţi paraziţi din cauza furtunii. O să ajungem pe aeroportul La Guardia cu vreo oră întârziere. Îmi pare rău. „O să întârzii la petrecerea mea de aniversare”, îşi spuse Lara. „Toată lumea o să fie acolo. Două sute de invitaţi, printre care şi vicepreşedintele Statelor Unite, guvernatorul statului New York, primarul, celebrităţi de la Hollywood, renumiţi sportivi şi personalităţi din cercurile bancare din vreo şase ţări.” Doar ea însăşi aprobase lista invitaţilor. Parcă şi vedea Sala Mare de Bal de la Cameron Plaza, unde avea să aibă loc petrecerea. Candelabre de cristal Baccarat atârnau de tavan reflectând o lumină sclipitoare şi orbitoare ca a unor diamante. Douăzeci de mese erau aranjate pentru cei două sute de invitaţi. Cele mai scumpe pânzeturi, porţelanuri, argintării şi pahare înalte vor împodobi fiecare loc, iar în centrul fiecărei mese se va afla câte un aranjament floral din orhidee şi frezii albe. Afară, la ambele capete ale imensei încăperi, se afla câte un bar. În mijlocul sălii va fi un bufet lung, cu o sculptură în gheaţă întruchipând o lebădă şi, în jurul ei, caviar Beluga, creveţi, homari, crabi şi şampanie la gheaţă. Un tort cu zece etaje va aştepta în bucătărie. Chelneri, bucătari şi paznici trebuiau să se afle deja la posturi. În sala de bal, orchestra se afla la locul ei, gata să îmbie oaspeţii să danseze toată noaptea sărbătorind cea de a patruzecea aniversare a ei. Totul era pregătit. Masa avea să fie delicioasă. Alesese meniul ea însăşi. Pentru început pate de ficat, apoi o supă cremă de ciuperci cu o crustă subţire deasupra, file John Dory, după care urma felul principal de mâncare: miel cu rozmarin şi sufleu de cartofi cu mazăre franţuzească şi salata cu ulei de alune. Vor urma brânză şi struguri, după care se vor aduce tortul şi cafeaua. Avea să fie o petrecere spectaculoasă. Iar ea va ţine capul sus şi îşi va privi oaspeţii ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar era Lara Cameron. Avionul ateriză în sfârşit pe aeroportul La Guardia cu o oră şi jumătate întârziere. Lara se întoarse spre pilot: — Mai târziu ne înapoiem la Reno, Roger. — Voi fi aici, domnişoară Cameron. Limuzina şi şoferul ei o aşteptau la ieşire. — Începusem să-mi fac griji pentru dumneavoastră, domnişoară Cameron. — Am trecut printr-o zonă cuprinsă de furtună, Max. Hai să mergem la Plaza cât mai repede posibil. — Am înţeles. Lara luă telefonul din maşină şi formă numărul lui Jerry Townsend. El făcuse toate aranjamentele pentru petrecere. Lara voia să fie sigură că totul se derulase perfect. Nu răspunse nimeni, însă. „O fi în sala de bal deja” îşi spuse ea. — Grăbeşte-te, Max. — Da, domnişoară Cameron. Priveliştea imensului hotel Cameron Plaza îi dăduse totdeauna satisfacţie Larei ca fiind o mare realizare a ai, dar în seara aceea era prea grăbită pentru a se mai gândi la acest lucru. Toată lumea o aştepta în Sala Mare de Bal. Împinse uşa turnantă şi trecu repede prin holul vast şi spectaculos. Carlos, directorul adjunct, o văzu şi alergă spre ea. — Domnişoară Cameron… — Mai târziu, spuse Lara fără să se oprească. Ajunse la uşa închisă a Sălii Mari de Bal şi se opri puţin pentru a trage aer în piept. „Sunt pregătită să dau ochii cu ei,” îşi spuse ea. Deschise uşa larg cu un zâmbet pe chip, dar rămase şocată. Încăperea se afla într-o beznă totală. Aveau oare de gând să-i facă vreo surpriză? Întinse mâna spre întrerupătorul din spatele uşii şi aprinse lumina. Acea încăpere imensă era scăldată într-o lumină incandescentă. Nu era nimeni. Nici măcar o singură persoană. Lara rămase locului împietrită de uimire. Ce naiba li s-ar fi putut întâmpla celor două sute de invitaţi? Pe invitaţii era menţionată ora opt. Iar acum era deja aproape zece. Cum putuseră atâţia oameni să se evapore dintr-odată? Era extrem de ciudat. Îşi roti privirile prin uriaşa sală de bal şi se cutremură. Cu un an în urmă, la petrecerea ei de aniversare, aceeaşi încăpere era plină cu prietenii ei, muzică şi râsete. Îşi amintea acea zi atât de bine…     Capitolul doi   Cu un an în urmă, programul Larei Cameron pentru ziua aceea nu conţinea nimic deosebit. „10 septembrie 1991” 5: a.m. Gimnastică 7:00 a.m. Apariţia la „Bună dimineaţa, America” 7:45 a.m. Întâlnire cu bancherii japonezi 9:30 a.m. Jerry Townsend 10:30 a.m. Faxuri, telefoane în străinătate, corespondenţă 11:30 a.m. Întâlnire 12:30 p.m. Întâlnire S&L 1:00 p.m. Dejun — interviu pentru revista Fortune — Hugh Thompson 2:30 p.m. Bancherii de la Metropolitan Union 4:00 p.m. Comisia de Urbanistică 5:00 p.m. Întâlnire cu primarul — Vila Gracie 6:15 p.m. Întâlnire cu arhitecţii 6:30 p.m. Departamentul Construcţiilor de Locuinţe 7:30 p.m. Cocktail cu grupul de învestitori din Dallas 8:00 p.m. Petrecere de aniversare în Sala Mare de Bal — Cameron Plaza   * * *   Era îmbrăcată în costumul de gimnastică şi aştepta nerăbdătoare când sosi instructorul ei, Ken. — Ai întârziat. — Vă rog să mă iertaţi, domnişoară Cameron, dar ceasul meu deşteptător nu a sunat şi… — Am o zi foarte plină, aşa că hai să începem odată. — Gata. După o jumătate de oră de încălzire, trecură la exerciţii de gimnastică aerobică. „Are un corp ca o fetişcană de douăzeci de ani”, îşi spuse Ken. „Sigur mi-ar plăcea să o am în patul meu”. Îi plăcea să vină în fiecare dimineaţă numai pentru a o privi, pentru a fi aproape de ea. Oamenii îl întrebau adesea cum era Lara Cameron, iar el le spunea: — De nota 10. Lara execută exerciţiile cu uşurinţă, dar gândurile îi erau în altă parte în dimineaţa aceea. La sfârşitul şedinţei, Ken spuse: — O să mă uit să vă văd la „Bună dimineaţa, America”. — Poftim? Pentru moment, Lara uitase complet de emisiune. Se gândea la întâlnirea cu bancherii japonezi. — Pe mâine, domnişoară Cameron. — Să nu mai întârzii, Ken. Făcu apoi un duş şi luă micul dejun singură pe terasa apartamentului ei, un mic dejun compus din grapefruit, fulgi de ovăz şi ceai de plante. După ce termină, se duse în biroul ei, de unde îşi sună secretara. — Voi da telefoanele peste hotare din birou, spuse Lara. Trebuie să fiu la ABC la ora şapte. Spune-i lui Max să aducă maşina.   * * *   Interviul la „Bună dimineaţa, America” a mers bine. Joan Lunden l-a realizat şi a fost amabilă ca întotdeauna. — Ultima dată când aţi apărut în cadrul emisiunii noastre, tocmai puneaţi bazele celui mai înalt zgârie-nori din lume, spuse Joan Lunden, acest lucru se întâmpla cu patru ani în urmă. Lara încuviinţă. — Exact. Turnul Cameron va fi terminat anul viitor. — Cum este să fii în postura în care vă aflaţi dumneavoastră, să fi realizat atâtea lucruri incredibile şi să fiţi atât de tânără şi frumoasă? Reprezentaţi un model pentru multe femei. — Mă flataţi, spuse Lara râzând. Nu am timp să mă gândesc la mine ca la un model. Sunt mult prea ocupată. — Sunteţi una din cele mai mari personalităţi în domeniul afacerilor imobiliare, care, de obicei, se consideră că ar aparţine în întregime bărbaţilor. Cum faceţi? Cum hotăraţi, de exemplu, unde să construiţi o clădire? — Nu eu aleg locul, spuse Lara. Ci locul mă alege pe mine. Trec de exemplu pe lângă un teren viran, dar nu asta văd eu, ci o clădire frumoasă cu birouri sau cu apartamente minunate unde oamenii pot trăi confortabil într-o atmosferă plăcută. Visez. — Şi faceţi în aşa fel ca aceste vise să devină realitate. Revenim imediat după această reclamă publicitară.   * * *   Bancherii japonezi erau programaţi pentru ora opt fără un sfert. Sosiseră de la Tokio cu o seară înainte, şi Lara fixase întâlnirea la acea oră matinală tocmai pentru ca ei să nu îşi revină complet după zborul de douăsprezece ore şi zece minute. La protestele lor, Lara spusese: — Regret, domnilor, dar mă tem că este singura oră la care sunt liberă. Imediat după întâlnire trebuie să plec în America de Sud. Până la urmă acceptaseră. Erau patru, mărunţi şi politicoşi şi cu nişte minţi ascuţite ca săbiile samurailor. Mai înainte, comunitatea oamenilor de finanţe îi subestimase foarte mult pe japonezi. Acum nu mai făcea această greşeală. Întâlnirea avu loc la Cameron Center de pe Avenue of the Americas. Veniseră să investească o sută de milioane de dolari într-un nou complex hotelier pe care Lara îl avea în plan. Au fost conduşi în marea sală de conferinţe. Fiecare din ei adusese câte un dar. Lara le mulţumi şi le oferi la rândul ei câte un cadou, îşi instruise secretara să aibă grijă ca acestea să fie împachetate în hârtie maron sau gri. Albul pentru japonezi reprezenta moarte, iar hârtia de împachetat ţipătoare era de neacceptat. Asistenta Larei, Tricia, aduse ceai pentru japonezi şi cafea pentru Lara. Japonezii ar fi preferat şi ei cafea, dar erau prea politicoşi pentru a spune acest lucru. După ce îşi băură ceaiul, Lara avu grijă să li se umple ceştile din nou. Howard Keller, asociatul Larei, îşi făcu şi el apariţia. Era un bărbat de vreo cincizeci şi ceva de ani, palid şi slab, cu un păr de culoarea nisipului, care purta un costum şifonat şi reuşea să arate ca şi cum de abia s-ar fi dat jos din pat. Lara făcu prezentările, iar Keller le oferi câte o copie a proiectului de investiţii. — După cum vedeţi, domnilor, spuse Lara, am rezolvat deja problema ipotecii. Complexul va conţine şapte sute douăzeci de încăperi pentru oaspeţi, aproximativ zece mii de metri pătraţi de spaţiu şi un garaj de parcare cu o capacitate de o mie de maşini… Vocea Larei era plină de energie. Bancherii japonezi studiau proiectul făcând eforturi să nu adoarmă. Întâlnirea a durat mai puţin de două ore şi a fost un succes absolut. Lara învăţase demult că era mai uşor să închei un acord în valoare de o sută de milioane decât să ceri împrumut cincizeci de mii. De cum plecă delegaţia de japonezi, Lara se văzu cu Jerry Townsend. Fostul agent publicitar de la Hollywood se ocupa de relaţiile cu publicul pentru Cameron Enterprises. — A fost nemaipomenit interviul de la Bună dimineaţa, America de azi-dimineaţă. Am primit o mulţime de telefoane. — Şi Forbes? — Totul e aranjat. Revista People o să te aibă pe copertă săptămâna viitoare. Ai văzut articolul din The New Yorker despre tine? Nu e extraordinar? Lara se duse la birou. — Nu-i rău. — Interviul pentru Fortune este programat pentru după-amiaza aceasta. — Am schimbat asta. El se arătă surprins. —De ce? — Voi lua masa de prânz aici cu reporterul lor. — Vrei să-l mai îmbunezi? Lara apăsă pe butonul interfonului. —Vino puţin, Kathy. — Da, domnişoară Cameron, răspunse un glas. Lara Cameron îşi ridică privirea. — Asta-i tot, Jerry. Aş vrea ca tu şi echipa ta să vă concentraţi forţele asupra Turnului Cameron. — Dar deja facem… — Hai să facem mai mult. Vreau să se scrie în toate ziarele şi revistele despre el. Pentru numele lui Dumnezeu, va fi cea mai înaltă clădire din lume. Din lume! Vreau că oamenii să vorbească despre el. Până când îl vom deschide, vreau ca oamenii să implore să intre în acele apartamente şi magazine. Jerry Townsend se ridică. — Am înţeles. Kathy, asistenta executivă a Larei, intră în birou. Era o negresă atrăgătoare, îmbrăcată îngrijit, în vârstă de până în treizeci şi cinci de ani. — Ai aflat ce-i place să mănânce? — Individul e un gurmand. Îi place mâncarea franţuzească. Am sunat la Le Cirque şi i-am spus lui Sirio să trimită aici un prânz pentru două persoane. — Bine. Vom lua masa în sufrageria mea particulară. — Aveţi idee cât va dura această întrevedere? Pentru că, la două şi jumătate aveţi o întâlnire cu bancherii de la Metropolitan în oraş. — Fixeaz-o la ora trei şi spune-le să vină aici. Kathy notă pe un carneţel. — Doriţi să vă citesc mesajele? — Dă-i drumul. — Fundaţia Copiilor doreşte să fiţi invitata sa de onoare pe douăzeci şi opt. — Nu. Spune-le că sunt măgulită. Trimite-le un cec. — Întâlnirea din Tulsa de joi a fost fixată la… — Anuleaz-o. — Sunteţi invitată la un dineu vinerea viitoare la Grupul Femeilor din Manhattan. — Nu. Dacă vor bani, trimite-le un cec. — Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă ar dori să vorbiţi ia un dineu pe patru. — Vezi dacă reuşim. — Sunteţi invitată ca oaspete de onoare la o petrecere pentru adunare de fonduri în scopul ajutorării celor distrofici muscular, dar există o coincidenţă de date. Atunci veţi fi la San Francisco. — Trimite-le un cec. — Soţii Srb organizează o petrecere sâmbăta viitoare. — La asta o să încerc să ajung, spuse Lara. Kristian şi Deborah Srb erau nişte prieteni buni, amuzanţi, în a căror companie îi plăcea să se afle. — Kathy, în câte exemplare mă vezi? — Poftim? — Uită-te bine. Kathy o privi. — Unul, domnişoară Cameron. — Exact. Sunt numai una. Cum ţi-ai închipuit mă pot întâlni cu bancherii de la Metropolitan la două şi jumătate, cu Comisia de Urbanistică la patru, cu primarul la cinci, cu arhitecţii la şase şi un sfert, cu cei de la Departamentul Construcţiilor de Locuinţe la şase şi jumătate, că mă pot duce la un cocktail la şapte şi jumătate şi la petrecerea pentru aniversarea zilei mele de naştere la ora opt? Data viitoare când mai alcătuieşti un program încearcă să-ţi pui mintea la contribuţie. — Vă rog să mă iertaţi, dar aţi vrut să… — Am vrut să gândeşti. N-am nevoie de proşti lângă mine. Reprogramează întâlnirile cu arhitecţii şi cu cei de la Departamentul Construcţiilor de Locuinţe. — Am înţeles, spuse Kathy înţepată. — Ce face copilul? Întrebarea o luă pe secretară prin surprindere. — David? E… e bine. — Probabil că e mare acum. — Are aproape doi ani. — Te-ai gândit la vreo şcoală pentru el? — Nu încă. E prea devreme pentru… — Greşeşti. Dacă vrei să urmeze o şcoală decentă în New York, trebuie să te gândeşti chiar înainte să se nască. Lara notă atunci ceva pe o hârtie. — Îl cunosc pe directorul de la Dalton. O să vorbesc cu el ca David să fie înscris acolo. — Vă… mulţumesc. Lara nici nu se sinchisi să ridice privirea. — Asta-i tot. — Am înţeles, spuse Kathy şi ieşi din birou, neştiind dacă să îşi iubească şefa sau să o urască. Când venise să lucreze ia Cameron Enterprises, Kathy fusese prevenită în privinţa Larei Cameron. — Fluturele de Fier este o adevărată căţea, i se spusese. Secretarele ei nu îşi socotesc angajarea acolo după calendar, ci după cronometre. Te va mânca de vie. Kathy îşi aminti de prima întâlnire cu ea. Îi văzuse fotografiile în jumătate de duzină de reviste, dar nici una nu semăna cu realitatea. În carne şi oase, femeia era răpitor de frumoasă. Lara Cameron tocmai citea autobiografia lui Kathy. Îşi ridică privirea şi îi spuse: — Ia loc, Kathy. Avea o voce răguşită care vibra şi radia o energie aproape copleşitoare. — Un adevărat curriculum vitae. — Mulţumesc. — Cât din el este real? — Poftim? — Majoritatea celor care îmi ajung pe birou sunt pure scorneli. Te pricepi la ceea ce faci? — Mă pricep foarte bine la ceea ce fac, domnişoară Cameron. — Două din secretarele mele tocmai şi-au dat demisia. Totul e în continuă mişcare aici. Te poţi descurca în situaţii tensionate? — Cred că da. — Acesta nu este un concurs de ghicitori. Te poţi descurca sau nu? În clipa aceea, Kathy nu mai era sigură că voia postul. — Da, pot. — Bun. O să lucrezi o săptămână de probă. Va trebui să semnezi o hârtie pe care scrie că absolut niciodată nu vei discuta despre mine sau despre Cameron Enterprises. Asta înseamnă nu interviuri, nu cărţi, nimic. Tot ce se întâmplă aici este absolut confidenţial. — Înţeleg. — Bine. Aşa începuse totul cu cinci ani în urmă. În tot acel timp, Kathy învăţase să îşi iubească, să îşi urască, să îşi admire şi să îşi dispreţuiască şefa. La început, soţul ei o întrebase: — Cum arată legenda? Era o întrebare dificilă. — E extraordinară, spuse Kathy. E superbă. Munceşte mai mult decât am văzut s-o facă cineva vreodată. Numai Dumnezeu ştie când se odihneşte. Este o perfecţionistă, aşa încât îi chinuie pe toţi cei din jurul ei. În felul ei, este un geniu. Poate fi meschină, răzbunătoare şi incredibil de generoasă. Soţul ei zâmbise. — Cu alte cuvinte, este o femeie. Kathy îşi ridicase privirea spre el şi spusese fără să zâmbească: — Nu ştiu ce este. Uneori mă sperie. — Eh, draga mea, exagerezi. — Ba nu, sincer cred că, dacă cineva i-ar sta în cale, Lara Cameron… ar fi în stare să-l ucidă. După ce termină cu faxurile şi telefoanele peste, graniţă, Lara îl sună pe Charlie Hunter, un tânăr ambiţios care răspundea de contabilitate.. — Vino până la mine, Charlie. — Am înţeles, domnişoară Cameron. Un minut mai târziu intra în biroul ei. — Da, domnişoară Cameron. — Am citit interviul pe care l-ai dat la The New York Times şi care a apărut azi-dimineaţă, spuse Lara. El se lumină la chip. — Eu nu l-am văzut. Cum a ieşit? — Ai vorbit despre Cameron Enterprises şi unele probleme cu care ne confruntăm. El se încruntă. — Ăăăă, ştiţi; poate că reporterul acela a interpretat greşit… — Eşti concediat. — Poftim? De ce? Eu… — Când ai fost angajat, ai semnat o hârtie în care erai de acord să nu dai nici un fel de interviu. Aş vrea să pleci imediat. — Eu… dar nu puteţi face una ca asta. Cine va veni în locul meu? — Am şi aranjat acest lucru, îi spuse Lara.   * * *   Masa de prânz era pe sfârşite. Reporterul de la Fortune, Hugh Thompson, era un bărbat viguros, cu un aspect de intelectual şi nişte ochi ageri, căprui, în spatele unei perechi de ochelari cu rame negre de baga. — A fost un dejun excelent, spuse el. Toate mâncărurile mele preferate. Mulţumesc. — Mă bucur că v-a plăcut. — Nu trebuia să vă deranjaţi atât de mult pentru mine. — Nu a fost nici un deranj, zise Lara zâmbind. Tata obişnuia să spună că drumul spre inima unui bărbat trece prin stomac. — Şi aţi vrut să ajungeţi la inima mea înainte de interviu? — Exact, spuse ea zâmbind. — Ce dificultăţi întâmpină de fapt, compania dumneavoastră? Zâmbetul de pe chipul Larei dispăru. — Poftim? — Haideţi, doar nu o să puteţi să ţineţi aşa ceva secret. Lumea spune că unele proprietăţi ale dumneavoastră s-ar afla în pragul falimentului din cauza unor datorii. Aţi apelat foarte mult la mecanismul de pârghii şi, datorită faptului că piaţa nu e prea bună, Cameron Enterprises trebuie să fi întârziat destul de mult cu achitarea datoriilor. Lara începu să râdă. — Aşa vorbeşte lumea? Crede-mă, domnule Thompson, ar fi mult mai bine dacă nu aţi da ascultare zvonurilor. Să vă spun eu ce o să facem. Vă voi trimite o copie a raportului meu financiar. Corect? — Corect. Apropo, nu l-am văzut pe soţul dumneavoastră la inaugurarea noului hotel. Lara oftă. — Philip ar fi vrut atât de mult să vină şi el, dar, din păcate, a trebuit să plece într-un turneu concertistic. — Am fost odată la unul din recitalurile sale cu vreo trei ani în urmă. Este extraordinar. Sunteţi căsătoriţi de un an, nu? — Cel mai fericit an din viaţa mea. Sunt o femeie foarte norocoasă. Călătoresc foarte mult, ca şi Philip, dar când sunt departe de el, îi pot asculta discurile oriunde m-aş afla. — Şi el vă poate vedea clădirile oriunde s-ar afla, spuse Thompson zâmbind. — Mă flataţi. — Dar e adevărat, nu? Aţi înălţat clădiri peste tot în această frumoasă ţară a noastră. Posedaţi clădiri de apartamente, de birouri, un lanţ de hoteluri… Cum reuşiţi? — Cu oglinzi, spuse ea zâmbind. — Sunteţi un adevărat mister. — Într-adevăr? De ce? — În acest moment sunteţi cu siguranţă constructorul cel mai încununat de succes din New York. Numele vă este tipărit pe jumătate din proprietăţile imobiliare din acest oraş. Ridicaţi cel mai înalt zgârie-nori din lume. Rivalii dumneavoastră vă numesc Fluturele de Fier. Aţi reuşit într-un domeniu care prin tradiţie aparţine bărbaţilor. — Acest lucru vă deranjează, domnule Thompson? — Nu. Ceea ce mă deranjează, domnişoară Cameron este că nu-mi dau seama cine sunteţi. Dacă întreb două persoane despre dumneavoastră, aflu trei opinii. Toată lumea însă este de acord că sunteţi o femeie de afaceri inteligentă. Adică… n-aţi cunoscut succesul peste noapte. Ştiu o mulţime de lucruri despre echipele de constructori — sunt nişte oameni foarte duri şi grosolani. Cum reuşeşte o femeie ca dumneavoastră să îi stăpânească? Ea zâmbi. — Nu există aşa ceva pentru femei ca mine. Pur şi simplu, angajez oamenii cei mai buni în meserie şi îi plătesc bine. „Prea simplist”, îşi spuse Thompson. „Mult prea simplist. Adevărata poveste este cea pe care nu mi-o spune.” Se hotărî să schimbe direcţia interviului. — Fiecare revistă de pe rafturi a scris despre cât de mult succes aveţi. Eu aş dori să ofer o poveste mult mai personală. S-a scris foarte puţin despre originea dumneavoastră. — Sunt foarte mândră de originea mea. — Bun. Atunci haideţi să vorbim despre aceasta. Cum aţi început afacerile în domeniul imobiliar? Lara zâmbi şi el observă că era un zâmbet natural. Părea deodată o fetiţă. — E o chestiune de gene. — Ale dumneavoastră? — Ale tatălui meu, spuse ea şi arătă spre un tablou de pe perete din spatele ei, în care se vedea un bărbat foarte prezentabil cu un păr, bogat argintiu. Acesta e tatăl meu — James Hugh Cameron, spuse ea cu un glas slab. El e răspunzător de succesul meu. Am fost singurul copil la părinţi. Mama a murit când eu eram foarte mică şi tata a fost cel care m-a crescut. Familia mea a părăsit Scoţia cu foarte multă vreme în urmă, domnule Thompson, şi a emigrat în Nova Scotia — Noua Scoţie, Glace Bay. — Glace Bay? — Este un sătuleţ de pescari la nord-est de Cape Breton, pe ţărmul Atlanticului. Numele i l-au dat primii exploratori francezi. Înseamnă „golful de gheaţă”. Mai doriţi puţină cafea? — Nu mulţumesc. — Bunicul meu poseda destul de mult pământ în Scoţia, iar tata a adunat şi mai mult. Era un om foarte bogat. Încă mai avem castelul nostru de lângă Loch Morlich. La opt ani aveam calul meu, rochiile mi se cumpărau de la Londra şi trăiam într-o casă imensă cu o mulţime de servitori. Era ca o adevărată poveste pentru o fetiţă. Glasul ei era înviorat de amintirea acelor vremuri atât de îndepărtate. — Iarna mergeam să patinăm şi să urmărim partide de hochei, iar vara să înotăm în lacul Big Glace Bay. Se dădeau petreceri la Forum şi în Grădinile Veneţiene. Reporterul lua notiţe. — Tata a construit clădiri în Edmonton, Calgary şi Ontario. Afacerile imobiliare erau ca un joc pentru el şi îi plăceau foarte mult. Când eram foarte mică, m-a învăţat şi pe mine acest joc şi am învăţat şi eu să-mi placă foarte mult. Glasul îi era plin de pasiune. — Trebuie să înţelegeţi ceva, domnule Thompson. Ceea ce fac eu nu are nici o legătură cu banii, cărămizile sau oţelul care alcătuiesc o clădire. Pentru mine oamenii sunt cei care contează. Sunt capabilă să le ofer un loc confortabil unde să muncească şi unde să trăiască, un loc unde să întemeieze familii şi unde să ducă un trai decent. Asta considera tatăl meu important şi a devenit important şi pentru mine. Hugh Thompson îşi ridică privirea. — Vă mai amintiţi care a fost prima afacere? Lara se aplecă puţin înainte. — Bineînţeles. Când am împlinit optsprezece ani, tata m-a întrebat ce aş dori să-mi dăruiască. Multă lume începuse să vină în Glace Bay şi începuse să fie prea înghesuit. Simţeam că oamenii aveau nevoie de locuri unde să trăiască. I-am spus tatei că aş fi vrut să construiesc o clădire micuţă cu apartamente. Mi-a dăruit bani şi peste doi ani am putut să i-i dau înapoi. După aceea am împrumutat bani de la o bancă pentru a ridica o a doua construcţie. Când aveam douăzeci şi unu de ani, posedam trei clădiri şi toate se bucurau de succes. — Tatăl dumneavoastră trebuie să fi fost foarte mândru. Pe chipul ei se ivi din nou un zâmbet cald. — A fost. El mi-a dat numele de Lara. Este un nume vechi scoţian care provine din latină şi înseamnă „bine cunoscut” sau „celebru”. Încă de când eram mică, tata îmi spunea că, într-o bună zi, voi fi celebră, adăugă ea şi zâmbetul i se stinse. A murit în urma unui infarct, mult prea tânăr, continuă ea după aceea, dar făcu o pauză. În fiecare an mă duc în Scoţia la mormântul lui. Mi-era… foarte greu să continui să locuiesc în casa aceea fără el. M-am hotărât să mă mut la Chicago. Mi-a venit ideea de a construi nişte hoteluri micuţe acolo şi l-am convins pe un bancher să mă finanţeze. Hotelurile au ieşit foarte bine, spuse ea şi dădu din umeri. Restul, aşa cum se spune, se ştie. Bănuiesc că un psihiatru ar spune că nu am construit acest imperiu numai pentru mine, într-un fel este un tribut plătit tatei. James Cameron a fost cel mai minunat om pe care l-am cunoscut vreodată. — Trebuie să-l fi iubit foarte mult. — Aşa este. Şi el m-a iubit la fel de mult, spuse, ea şi un zâmbet îi flutură pe buze. Am auzit că, în ziua când m-am născut, tata a dat de băut tuturor locuitorilor din Glace Bay. — Deci, de fapt, totul a început în Glace Bay, spuse Thompson. — Exact, zise Lara încet, totul a început în Glace Bay. Acolo a început totul, cu aproape patruzeci de ani în urmă…