Sidney Sheldon carti

Si daca maine va veni de Sidney Sheldon CARTEA ÎNTÂI   1   New Orleans Joi, 20 februarie — ora 11 noaptea   S-a dezbrăcat cu mişcări încete, visătoare, şi când a fost complet goală, a ales un capot roşu aprins, în care s-a înfăşurat ca să nu se vadă sângele. Doris Whitney a aruncat o ultimă privire de jur-împrejurul dormitorului, pentru a se asigura că încăperea aceasta plăcută, pe care o îndrăgea de peste treizeci de ani, era ordonată şi pusă la punct. Apoi a deschis sertarul noptierei şi a scos cu grijă revolverul. Era negru, strălucitor şi îngrozitor de rece. L-a aşezat lângă telefon şi a format numărul fiicei ei, în Philadelphia. A ascultat ecoul ţârâitului îndepărtat. În cele din urmă s-a auzit un glas slab: — Alo? — Tracy… Am simţit nevoia să-ţi aud vocea, iubita mea. — Mamă, ce surpriză! — Sper că nu te-am trezit din somn. — Nu. Citeam. Ca să-mi vină somnul. Trebuia să ies astă-seară cu Charles să mâncăm în oraş, dar e o vreme oribilă. Ninge de-o să ne troienim. La voi cum e timpul? „Dumnezeule mare, vorbim despre vreme! se gândi Doris Whitney. Vorbim despre vreme, când aş avea atâtea să-i spun. Şi nu pot”. — Mamă! Eşti pe fir? Doris Whitney privi pe fereastră. — Aici plouă. Şi în sinea ei îşi spuse: „Un decor melodramatic tocmai potrivit. Ca într-un film de Alfred Hitchcock”. — Ce-i zgomotul ăsta care se aude? întrebă Tracy. „Tună”. Doris, cufundată în gândurile ei, nici nu observase că la New Orleans se dezlănţuise o furtună. „Ploaie continuă, se anunţase la buletinul meteorologic. Şaisprezece grade la New Orleans. Spre seară, ploaia se va transforma într-o furtună cu descărcări electrice. Nu uitaţi să vă luaţi umbrelele. Ea nu va mai avea nevoie de umbrelă”. — Tună, Tracy. Încercă să imprime o notă veselă tonului ei. Şi la Philadelphia ce se mai întâmplă? — Mamă, mă simt ca o prinţesă dintr-o poveste cu zâne. N-am crezut niciodată că poate exista atâta fericire. Mâine seară o să-i cunosc pe părinţii lui Charles, îşi îngroşă vocea ca pentru a face o declaraţie solemnă: Familia Stanhope din Chestnut Hill, spuse cu un oftat. O adevărată instituţie. Am nişte emoţii… — Nu-ţi face griji. O să te placă, drăguţo! — Charles spune că n-are nici o importanţă dacă o să le plac sau nu. El mă iubeşte. Şi eu îl ador. Abia aştept să-l cunoşti. E fantastic. — Nu mă îndoiesc. Nu avea să-l cunoască niciodată pe Charles. Nu avea să legene niciodată un nepoţel în poală. „Nu. Nu trebuie să mă gândesc la lucrul ăsta”. — Spune-mi, fetiţo, Charles îşi dă seama ce noroc a avut să întâlnească o fată ca tine? — Nu-l las eu să uite, râse Tracy. Dar să nu mai vorbim despre mine. Spune-mi ce se mai aude pe acolo? Cum te simţi? „Cu sănătatea stai perfect, Doris, îi spusese doctorul Rush. Ai să trăieşti o sută de ani”. Una din micile ironii ale sorţii. — Mă simt minunat. „Pentru că vorbesc cu tine”, îşi spuse Doris în gând. — Ţi-ai găsit şi tu, în sfârşit, un prieten? o tachină Tracy. De când murise tatăl lui Tracy, cu cinci ani în urmă, lui Doris Whitney nici prin gând nu-i mai trecuse să iasă cu un alt bărbat, în ciuda îndemnurilor fiicei ei. — N-am nici un prieten. Schimbă subiectul. Cum îţi merge cu slujba? Continuă să-ţi placă? — La nebunie. Charles n-are nimic împotrivă să lucrez şi după căsătorie. — Ăsta-i un lucru foarte bun, fetiţo. Charles pare să fie un om înţelegător. — Aşa şi e. Ai să te convingi singură. Se auzi o rafală puternică de tunete, ca un ecou din culise. Era timpul să încheie. Nu mai avea nimic să-i spună, decât un ultim rămas bun. — La revedere, scumpa mea. Se strădui să-şi stăpânească tremurul vocii. — Ne vedem la nuntă, mamă. Te sun de îndată ce eu şi Charles stabilim data. — Da. Mai exista un lucru pe care voia să i-l spună: Te iubesc foarte, foarte mult, Tracy. Doris Whitney aşeză cu grijă receptorul în furcă. Apoi luă revolverul în mână. „Nu există decât o singură cale de a o face. Repede!” Îşi lipi ţeava de tâmplă şi apăsă pe trăgaci.     2   Philadelphia Vineri, 21 februarie, ora opt dimineaţa   Tracy Whitney ieşi din holul blocului în care locuia şi plonjă în ploaia cenuşie, amestecată cu lapoviţă, care biciuia imparţial limuzinele lucioase, conduse de şoferi în uniformă, ce lunecau pe Market Street, ca şi casele mizere, părăsite, îngrămădite ciorchine în mahalalele din nordul Philadelphiei. Ploaia spăla limuzinele, curăţindu-le, şi muia maldărele de gunoi din faţa caselor părăginite, prefăcându-le în grămezi de murdărie mustind de apă soioasă. Tracy Whitney se ducea la serviciu. Străbătu cu un pas săltăreţ Chestnut Street, în drum spre bancă, înfrânându-se cu greu să nu înceapă să cânte în gura mare. Purta un impermeabil de un galben luminos, cizme, şi o pălărie de ploaie, galbenă, care abia de-i stăvilea coama de păr castaniu, strălucitor. Tracy avea douăzeci şi cinci de ani, o faţă vioaie, inteligentă, cu o gură cărnoasă, senzuală, ochi scânteietori care într-o clipă îşi puteau schimba culoarea de la un verde proaspăt, de muşchi reavăn, la un verde de jad întunecat, şi un trup zvelt, atletic. Şi culoarea tenului varia, parcurgând toate nuanţele dintre un alb translucid până la un trandafiriu cald, după cum îi fluctuau stările de spirit între mânie, oboseală sau emoţie. Mama ei îi spusese odată: — Zău aşa, fetiţo, uneori nu te recunosc. Porţi în tine toate culorile vântului. Acum, în timp ce Tracy cobora cu pas iute strada, trecătorii întorceau capul după ea zâmbind, invidiindu-i fericirea care-i radia pe chip. Şi Tracy le întorcea zâmbetul. „E aproape indecent să se simtă cineva atât de fericit, îşi spunea în gând. Sunt pe cale să mă mărit cu bărbatul pe care-l iubesc şi îi port pruncul în pântece. Ce altceva mi-aş mai putea dori?” Când se apropie de clădirea băncii, Tracy se uită la ceas. Opt şi douăzeci. Banca „Philadelphia Trust and Fidelity” nu avea să-şi deschidă porţile pentru funcţionari decât peste zece minute, dar Clarence Desmond, vicepreşedintele băncii care răspundea de departamentul internaţional, se şi găsea în faţa uşii, închizând butonul exterior de alarmă. Lui Tracy îi plăcea ritualul matinal. Rămase în ploaie, aşteptând, în timp ce Desmond pătrunse în bancă şi încuie iarăşi uşa după el. Pretutindeni în lume, băncile au sisteme secrete de securitate, şi „Philadelphia Trust and Fidelity Bank” nu făcea excepţie. Rutina era mereu aceeaşi, în afara semnalului de siguranţă care varia de la o săptămână la alta. În această săptămână semnalul consta într-o jaluzea pe jumătate coborâtă, care indica funcţionarilor ce aşteptau afară că înăuntru se proceda la uzuala percheziţie menită să verifice dacă nu cumva se ascunsese pe undeva vreun intrus, cu intenţia de a-i lua ostateci pe angajaţi. Clarence Desmond inspecta toaletele, depozitele, subsolul, şi aripa ce adăpostea seifurile. Numai după ce avea să se asigure pe deplin că nu se pitise nimeni, jaluzeaua urma să se ridice în semn că totul e în perfectă ordine. Prima care intra în bancă era întotdeauna contabila şefă. Îşi lua locul în picioare lângă semnalul de alarmă, până ce se adunau toţi ceilalţi salariaţi, şi apoi uşa se încuia din nou în urma lor. La opt treizeci, Tracy Whitney intră împreună cu colegii ei în holul împodobit, îşi dezbrăcă impermeabilul, cizmele şi pălăria şi, cu un tainic amuzament, trase cu urechea la văicărelile celorlalţi, legate de vremea de afară. — Vântul ăsta blestemat mi-a smuls umbrela din mână, se plânse o fată. Sunt muiată până la piele. — Am trecut pe lângă două raţe care înotau pe Market Street, glumi casierul şef. — S-a anunţat la buletinul meteorologic că vremea asta mai ţine două săptămâni. Ce n-aş da să fiu acum în Florida! Tracy continuă să zâmbească şi se aşeză la masa ei de lucru. Era şefa departamentului de transfer prin computer. Până de curând, transferul sumelor de bani de la o bancă la alta sau dintr-o ţară în alta constituise un proces greoi, lent, ce presupunea o sumedenie de formalităţi şi formulare poştale naţionale şi internaţionale. Odată cu introducerea computerelor însă, situaţia cunoscuse o spectaculoasă schimbare şi sume imense puteau fi transferate instantaneu. Prima misiune a lui Tracy consta în a extrage din computere comenzile de transfer sosite peste noapte şi de a transfera sumele, tot pe calea computerului, la alte bănci. Toate tranzacţiile se făceau pe baza unui cod care se schimba periodic pentru a se evita accesul unor persoane neautorizate. Zi de zi, prin mâinile lui Tracy treceau milioane de dolari electronici. Era o muncă fascinantă, sângele vital care hrănea arterele sistemului bancar de pe întreg globul, şi, până în momentul în care Charles Stanhope III apăruse în viaţa lui Tracy, slujba la bancă însemnase pentru ea lucrul cel mai atrăgător din lume. Banca „Philadelphia Trust and Fidelity” avea o vastă reţea internaţională şi, în pauza de prânz, Tracy şi colegii ei obişnuiau să discute despre activităţile desfăşurate în dimineaţa respectivă. Era conversaţia de bază. Deborah, contabila şefă, anunţă: — Tocmai am perfectat împrumutul de o sută de milioane de dolari acordat Turciei… Mae Trenton, secretara vicepreşedintelui, le comunică pe un ton confidenţial: — La şedinţa de comitet de azi-dimineaţă s-a hotărât să se extindă noile facilităţi financiare şi în Peru. Avansul e de peste cinci milioane de dolari. Jon Creighton, fanaticul băncii, interveni: —După câte ştiu, contribuim şi la fondul de salvare a Mexicului cu cincizeci de milioane. Nevolnicii ăia nu merită o para chioară… „E nostim, îşi spuse Tracy, ca tocmai ţările care atacă America pentru că ar fi preocupată exclusiv de bani sunt întotdeauna primele care ne cerşesc împrumuturi”. Era subiectul în legătură cu care ea şi Charles avuseseră primul lor conflict de vederi. Tracy îl întâlnise pe Charles Stanhope III la un simpozion economic unde acesta din urmă fusese invitat să vorbească. Charles conducea casa de investiţii fondată de străbunicul lui şi compania sa, făcea afaceri pe scară mare cu banca la care lucra Tracy. După discursul lui Charles, Tracy l-a abordat pentru a-şi exprima dezaprobarea faţă de analiza lui cu privire la posibilitatea ţărilor din lumea a treia de a achita sumele uriaşe împrumutate de la băncile comerciale şi de la guvernele ţărilor occidentale. La început, Charles a fost amuzat şi apoi intrigat de argumentele pătimaşe ale frumoasei tinere care i se adresa. Discuţia lor s-a prelungit şi pe parcursul dineului pe care i l-a oferit la vechiul restaurant al Legătorilor de Cărţi. În primele momente, Tracy n-a fost prea impresionată de Charles Stanhope III, deşi ştia bine că acesta era partida cea mai râvnită de fetele din Philadelphia. Charles, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, bogat şi plin de succes, făcea parte dintr-una din cele mai vechi familii din Philadelphia. Înalt de un metru şaptezeci şi cinci, cu un păr nisipiu, rărit, ochi căprui, şi un fel de a fi amabil şi pedant, îi făcuse lui Tracy impresia unui bogătaş plicticos. Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Charles se aplecase peste masă şi-i spusese: — Tatăl meu e convins că la maternitate i s-a schimbat copilul. — Cum aşa? — Mă consideră un înapoiat. Pentru că eu nu cred că banii înseamnă totul, că banul e buricul pământului. Dar, te rog, să nu mă spui vreodată tatei că ţi-am divulgat secretul. Avea un aer de fermecătoare modestie şi Tracy se pomeni privindu-l cu mai multă căldură. „Mă întreb cum m-aş simţi în chip de nevastă a unui astfel de om — să fii măritată cu puterea de stat!” Tatălui lui Tracy îi trebuise aproape o viaţă întreagă pentru a pune pe picioare o întreprindere care, celor din familia Stanhope, li s-ar fi părut cu totul neînsemnată. „Cei din familia Stanhope nu se vor amesteca niciodată cu cei din familia Whitney, se gândi în continuare Tracy. Ca untdelemnul şi apa. Familia Stanhope reprezintă untdelemnul. Dar ce tot stau eu şi depăn visuri ca o idioată? Mă gândesc numai la mine. Un bărbat mă invită la masă şi eu mă şi întreb dacă aş vrea să-i fiu soţie. Probabil că n-am să-l mai văd a doua oară în viaţa mea”. Şi în acest timp Charles îi spunea: — Sper că eşti liberă mâine seară, să luăm cina împreună. Philadelphia e un adevărat corn al abundenţei în ce priveşte lucrurile de văzut şi de făcut. În serile de sâmbătă Tracy şi Charles se duceau să vadă câte un balet sau să-l asculte pe Ricardo Muti dirijând orchestra „Philadelphia”. În zilele lucrătoare explorau New Market sau colecţia unică de magazine din Society Hill. Mâncau caşcaval pane la măsuţele de pe trotuar de la Geno, şi cinau la Café Royal, unul dintre cele mai exclusiviste restaurante din Philadelphia. Făceau cumpărături în Head House Square şi hoinăreau prin Muzeul de Artă din Philadelphia şi prin Muzeul Rodin. Tracy se oprise în faţa statuii numite „Gânditorul”, se uitase râzând la Charles şi îi spusese: „Ăsta eşti tu”. Pe Charles nu-l atrăgeau exerciţiile fizice, dar lui Tracy îi plăceau, aşa încât în dimineţile de duminică făceau împreună jogging pe West River Drive sau pe faleza râului Schuylkill. Tracy se înscrisese la un curs de t’ai chi ch’uan, care avea loc sâmbăta după-amiaza, şi, după o oră de antrenament, ostenită dar plină de însufleţire, se întâlnea cu Charles în apartamentul acestuia. Charles avea pasiunea gătitului şi un gust foarte rafinat şi îi plăcea să prepare mâncăruri exotice, ca de pildă bistilla marocane şi guo bu li, adică găluşti din China de Nord, sau tahine de poulet au citron, doar pentru Tracy şi el. Charles era persoana cea mai pedantă pe care o cunoscuse Tracy vreodată. Odată, când întârziase un sfert de oră la o întâlnire pentru a merge împreună la un restaurant, nemulţumirea pe care o manifestase Charles îi stricase întreaga seară. După aceea făcuse un legământ să fie cât se poate de punctuală în relaţiile cu el. Tracy avusese prea puţină experienţă sexuală, dar se gândea că Charles făcea dragoste în acelaşi fel în care-şi trăia şi viaţa: meticulos şi foarte cuviincios. Odată, când Tracy încercase să fie ceva mai cutezătoare şi mai neconvenţională în pat, Charles se arătase atât de şocat, încât biata fată începuse să se întrebe singură dacă nu cumva e o maniacă sexuală. Se trezise pe neaşteptate însărcinată şi, când se întâmplase acest lucru Tracy se simţise cuprinsă de îndoieli. Charles nu-i vorbise despre căsătorie şi nu voia să-l oblige s-o ia de nevastă din cauza copilului. Pe de altă parte, nu se simţea în stare să facă un avort, dar şi alternativa era la fel de dureroasă. Ar putea ea să crească un copil fără ajutorul unui tată şi, pe de altă parte, ar fi drept faţă de copil? Hotărî să-i împărtăşească lui Charles vestea într-o seară, după cină. Îi pregătise un cassoulet în apartamentul ei, şi din pricina nervozităţii arsese mâncarea. Când îi pusese în faţă carnea scorojită şi fasolea pârlită, uită pe dată frazele îngrijite pe care le repetase în gând, şi izbucnise sălbatic: — Charles, îmi pare foarte rău, sunt… însărcinată. Urmase o tăcere insuportabil de lungă, şi când Tracy se pregăti să o spargă, îl auzi pe Charles spunând: — Bineînţeles, o să ne căsătorim. Tracy simţise o uşurare fără de margini: — Nu vreau să crezi că eu… Nu eşti obligat să te însori cu mine, ştii… Ridicase mâna ca să o oprească. — Tracy, vreau să mă însor cu tine. Sunt convins că ai să fii o soţie minunată. Apoi adăugase: Desigur, tata şi mama vor fi cam surprinşi. După care îi zâmbise şi o sărutase. — De ce-or să fie surprinşi? întrebase Tracy cu mult calm. Charles oftase: — Iubito, cred că nu-ţi dai seama în ce te vâri. Cei din familia Stanhope se căsătoresc întotdeauna — scuză-mă, dar citez între ghilimele — „cu cei egali cu ei”. Cercul cel mai de sus din Philadelphia. — Şi, probabil, ţi-au şi ales soţia, ghicise Tracy. Charles o luase în braţe. — Asta nu are nici o importanţă. Important este pe cine am ales eu. Vinerea viitoare vom lua masa cu mama şi cu tata. A sosit timpul să-i cunoşti. La nouă fără cinci, Tracy deveni conştientă de o modificare a nivelului de zgomot din bancă. Salariaţii începuseră să vorbească ceva mai repede şi să se mişte mai alert. Peste cinci minute uşile băncii aveau să se deschidă pentru public şi totul trebuia să fie gata pregătit. Pe fereastra din faţă se şi vedeau clienţii înşiraţi pe trotuar, aşteptând în ploaia rece. Tracy îl urmări pe paznicul care termina distribuirea formularelor de depunere şi a celor de retragere în cutiile de metal rânduite pe cele şase mese aliniate în centrul sălii principale. Clienţii obişnuiţi aveau formulare de depunere speciale, cu un cod magnetic personal imprimat la bază, astfel încât de câte ori făceau câte o depunere, computerul o înregistra automat la contul respectiv. Dar adeseori clienţii veneau fără formularele speciale şi urmau să le completeze pe cele albe, uzuale. Paznicul aruncă o privire la ceasul de pe perete şi cum minutarul ajunsese la cifra nouă, se îndreptă spre uşă şi o descuie ceremonios. Ziua bancară începuse. Următoarele câteva ore Tracy a fost prea prinsă de operaţiunile ei la computer pentru a se mai putea gândi şi la altceva. Fiecare transfer trebuia controlat de două ori pentru a se verifica înscrierea codului corect. În cazul transferării unei sume, trebuia să înregistreze numărul contului, suma şi banca la care urma să se efectueze transferul. Fiecare bancă avea propriul ei număr de cod, marcat într-un registru confidenţial ce conţinea codurile tuturor băncilor importante din lume. Dimineaţa trecu în zbor. Tracy avea de gând să folosească pauza de prânz pentru a se coafa şi îşi rezervase o oră la Larry Stella Botte. Era un coafor foarte scump, dar merita, pentru că părinţii lui Charles trebuiau s-o vadă în cea mai bună formă. „Trebuie să-i fac să mă placă, se gândi Tracy. Nu-mi pasă ce noră şi-au ales ei. Nimeni nu-l poate face pe Charles mai fericit decât am să-l fac eu”. La ora unu Tracy îşi îmbrăcă impermeabilul. Clarence Desmond îi făcu semn să vină în biroul lui. Desmond era însăşi întruchiparea importanţei directoriale. Dacă banca ar fi folosit reclame televizate, el ar fi oferit imaginea perfectului purtător de cuvânt. Îmbrăcat într-o manieră conservatoare, cu aerul lui de autoritate solidă şi demodată, era omul menit să inspire încredere. — Ia loc, Tracy, i se adresă Desmond. Se mândrea cu faptul de a cunoaşte numele de botez ale tuturor funcţionarilor. A naibii de urâtă vreme, nu? — Da. — Mă rog, totuşi oamenii trebuie să-şi regleze problemele bancare. Desmond îşi epuizase preambulul. Se aplecă peste birou. Înţeleg că eşti logodită cu Charles Stanhope. Tracy rămase surprinsă. — Încă nu am anunţat logodna. Cum de…? — Nimic din ceea ce se petrece în familia Stanhope nu poate rămâne secret, zâmbi Desmond. Sunt foarte bucuros pentru dumneata, Tracy. Presupun că şi după căsătorie vei continua să lucrezi la noi. După luna de miere, bineînţeles. N-am vrea să te pierdem. Eşti una dintre cele mai valoroase funcţionare ale noastre. — Am discutat această chestiune cu Charles şi am căzut de acord că ar fi mai bine pentru mine dacă aş continua să lucrez. Desmond zâmbi satisfăcut. „Stanhope şi Fiii” era una dintre cele mai importante case de investiţii din domeniul financiar şi ar fi fost o achiziţie grozavă dacă ar fi reuşit să-i atragă să-şi efectueze toate tranzacţiile exclusiv prin banca lor. Se rezemă de spătarul scaunului. — Când ai să te întorci din luna de miere, Tracy, o să te aştepte o frumoasă promovare în muncă şi o substanţială creştere de salariu. — O, vă mulţumesc, e minunat. Tracy ştia bine că merita acest lucru şi simţi un fior de mândrie. Ardea de nerăbdare să-l anunţe pe Charles. Avea senzaţia că zeii se uniseră pentru a o copleşi de fericire.   * * *   Familia Charles Stanhope Senior locuia într-o impozantă reşedinţă în Rittenhouse Square. Era un punct de cotitură al oraşului, pe lângă care Tracy trecuse adeseori, „Şi acum, îşi spuse ea, va face parte din viaţa mea”. Era nervoasă. Frumoasa coafură i se pleoştise din cauza umezelii aerului. De patru ori îşi schimbase rochia. Să se îmbrace simplu? Elegant? Avea şi ea o rochie Yves Saint Laurent pe care şi-o cumpărase cu mari sacrificii la Wanamaker. „Dacă îmbrac rochia asta, or să-şi închipuie că sunt o risipitoare. Pe de altă parte, dacă-mi pun una din rochiile mele cumpărate la solduri la Post Horn, or să-şi spună că fiul lor se însoară cu cineva de rang inferior. Ah, Doamne, aşa ceva or să-şi spună oricum!” În cele din urmă se hotărî pentru o fustă gri de lână şi o bluză albă de mătase şi îşi puse în jurul gâtului lănţişorul de aur pe care mama ei i-l trimisese de Crăciun.   * * *   Uşa reşedinţei îi fu deschisă de un fecior în livrea. — Bună seara, domnişoară Whitney. „Valetul îmi cunoaşte numele. Să fie un semn bun? Un semn rău?” — Îmi permiteţi să vă iau pardesiul? Picurau din el stropi de apă pe covorul persan. O conduse printr-un hol de marmură care părea de două ori mai spaţios decât banca. Tracy se gândi panicată: „Doamne, m-am îmbrăcat complet nepotrivit. Trebuia să-mi fi pus rochia Yves Saint Laurent”. Când intră în bibliotecă, simţi cum i se duce un fir de la ciorapii colanţi, şi se trezi faţă-n faţă cu părinţii lui Charles. Charles Stanhope Senior era un bărbat de vreo şaizeci şi cinci de ani, cu o înfăţişare severă. Arăta întocmai ca omul de succes care era; proiecţia a ceea ce va fi fiul lui peste treizeci de ani. Avea ochi căprui, ca şi Charles, o bărbie hotărâtă, un franj de păr alb pe frunte, şi lui Tracy îi plăcu pe dată. Era bunicul perfect pentru copilaşul lor. Mama lui Charles avea o înfăţişare impresionantă. Era mai curând scundă şi îndesată, dar în ciuda staturii avea un aer regal. „Pare demnă şi serioasă, se gândi Tracy. O să fie o bunică minunată”. Doamna Stanhope îi întinse mâna: — Draga mea, apreciem faptul că ai venit. I-am cerut lui Charles să ne lase câteva minute singuri cu dumneata. Sper că nu ai nimic împotrivă? — Bineînţeles că nu are nimic împotrivă, declară tatăl lui Charles. Ia loc… Tracy, nu-i aşa? — Da, domnule. Amândoi se aşezară pe o canapea în faţa ei. „De ce am senzaţia că trebuie să trec prin inchiziţie?” se gândi Tracy. Parcă auzea glasul mamei ei: „Fetiţo, Dumnezeu n-o să-ţi trimită niciodată în cale ceva ce nu vei putea rezolva. Încearcă numai să înaintezi pas cu pas”. Primul pas al lui Tracy a fost un zâmbet slab care a ieşit cam strâmb pentru că în acea clipă simţi cum firul scăpat de la ciorap îi înaintează până la genunchi, încercă să-l ascundă cu mâinile. — Aşa! începu domnul Stanhope, cu o voce pe care şi-o voia binevoitoare. Deci dumneata şi Charles doriţi să vă căsătoriţi. Cuvântul doriţi o supără pe Tracy. „Fără îndoială că Charles i-a anunţat că suntem gata să ne căsătorim.” — Da, răspunse Tracy. — Dumneata şi Charles nu vă cunoaşteţi de prea multă vreme, nu-i aşa? interveni doamna Stanhope. Tracy încercă să-şi înăbuşe resentimentul. „Am avut dreptate, îşi spuse ea. Voi fi supusă la o inchiziţie”: — De suficientă vreme încât să ştim că ne iubim, doamnă Stanhope. — Iubire? murmură domnul Stanhope. — Ca să fiu sinceră, domnişoară Whitney, interveni din nou doamna Stanhope, vestea pe care ne-a dat-o Charles a însemnat un şoc pentru tatăl lui şi pentru mine. Zâmbi cu îngăduinţă. Desigur că Charles ţi-a vorbit despre Charlotte? Când văzu expresia feţei lui Tracy, adăugă: înţeleg. Ei bine, Charles şi Charlotte au copilărit împreună. Au fost întotdeauna foarte apropiaţi, şi… mă rog, sincer, toată lumea se aştepta ca anul acesta să-şi anunţe logodna. Nu era necesar să i-o descrie pe Charlotte. Tracy ar fi putut să-i deseneze portretul. Locuia în casa de alături. Bogată, cu aceleaşi rădăcini sociale ca şi Charles. Absolventă a celor mai bune şcoli. Iubea caii şi câştiga trofee. — Vorbeşte-ne despre familia dumitale, sugeră domnul Stanhope. „Dumnezeule, asta-i o scenă dintr-un film melodramatic, se gândi Tracy, furioasă. Eu sunt eroina interpretată de Rita Hayworth, care-i întâlneşte pentru prima oară pe părinţii lui Cary Grant. Simt nevoia să beau ceva. În filmele vechi valetul vine întotdeauna în ajutor aducând o tavă cu băuturi”. — Unde te-ai născut, draga mea? începu doamna Stanhope. — În Louisiana. Tatăl meu era mecanic. Nu fusese necesar să facă această precizare, dar Tracy nu putuse rezista. Să-i ia dracu! Ea era mândră de tatăl ei. — Mecanic? — Da. Şi-a deschis un mic atelier la New Orleans, care s-a dezvoltat apoi într-o fabrică destul de mare. La moartea tatei, în urmă cu cinci ani, mama a preluat afacerile. — Şi ce anume… fabrică? — Ţevi de eşapament şi alte piese de maşină. Domnul şi doamna Stanhope schimbară între ei o privire şi apoi spuseră într-un glas: — Înţeleg. Tonul lor o făcu pe Tracy să se încordeze. „Mă întreb cât o să dureze până când or să înceapă să mă îndrăgească?” se întrebă ea. Se uită la cele două chipuri ostile din faţa ei şi, fără voie, începu să bâiguie la întâmplare. — Sunt sigură că mama mea o să vă placă. E frumoasă, şi inteligentă, şi fermecătoare. E din Sud. E foarte scundă, cam de statura dumneavoastră, doamnă Stanhope… Tracy îşi reteză cuvintele, strivite de tăcerea celor doi. Râse prosteşte, un râs care se stinse sub privirea doamnei Stanhope. Domnul Stanhope sparse tăcerea, rostind cu o voce lipsită de expresie: — Charles ne-a informat că eşti însărcinată. Oh, cât ar fi dorit Tracy să nu-i fi informat! Atitudinea lor era net dezaprobatoare. De parcă fiul lor n-ar fi avut nici un amestec în ceea ce se întâmplase. O făceau să se simtă stigmatizată. „Acum ştiu ce ar fi trebuit să port, se gândi Tracy. Litera roşie care stigmatiza femeile de moravuri uşoare”. — Nu pot să înţeleg cum în ziua de azi, şi cu… începu doamna Stanhope, dar nu-şi putu duce fraza la capăt pentru că în acea clipă Charles îşi făcu apariţia în încăpere. În viaţa ei Tracy n-a fost mai fericită să vadă pe cineva. — Ei, rosti Charles, cum vă înţelegeţi între voi? Tracy sări de pe scaun şi i se aruncă în braţe. — Foarte bine, iubitule. Se lipi de el, gândind: „Slavă Domnului că Charles nu seamănă cu părinţii lui. El nu s-ar purta niciodată în felul ăsta. Sunt nişte oameni înguşti şi snobi şi reci”. Se auzi o tuse discretă în spate şi, în sfârşit, valetul se înfăţişă purtând o tavă cu băuturi. „O să fie bine, se încuraja Tracy singură. Filmul o să se termine cu un happy end”.   * * *   Cina era excelentă dar Tracy se simţea prea nervoasă ca să poată mânca. Discutară probleme bancare, politică, starea jalnică a omenirii, discuţii foarte impersonale şi politicoase. Nici unul dintre părinţi nu rosti cu glas tare: „L-ai prins pe fiul nostru în capcană". „De fapt, îşi spuse Tracy, au perfectă dreptate să fie îngrijoraţi de femeia cu care se va căsători fiul lor. Într-o bună zi, Charles va deveni proprietarul firmei şi e important să aibă alături o soţie potrivită". Şi Tracy îşi făgădui în gând: „Voi fi o soţie potrivită". Charles îi luă cu blândeţe mâna cu care mototolea şervetul pe sub masă, îi zâmbi şi îi făcu un uşor semn cu ochiul. Tracy simţi că inima ei îşi ia zborul. — Tracy şi cu mine preferăm o nuntă intimă, spuse Charles, şi după aceea… — Prostii, îl întrerupse doamna Stanhope. În familia noastră nu se fac nunţi intime, Charles. Sunt zeci şi zeci de prieteni care vor voi să te vadă căsătorit. Apoi cântări din priviri silueta lui Tracy. Poate că ar trebui să expediem cât mai curând invitaţiile de nuntă. Şi apoi, ca o reacţie lentă: Desigur dacă şi dumneata eşti de acord. — Da. Da, fireşte. Deci va avea loc o nuntă. „De ce oare m-am îndoit?” se întrebă Tracy. Doamna Stanhope continuă: — Unii dintre musafiri vor veni din străinătate. O să fac pregătirile necesare ca să locuiască aici, în casa noastră. Iar domnul Stanhope întrebă: — Aţi hotărât unde o să vă petreceţi luna de miere? — Asta-i o informaţie secretă, tată, răspunse Charles, zâmbind şi strângându-i mâna lui Tracy. — Dar cât vreţi să prelungiţi luna de miere? se interesă doamna Stanhope. — Vreo cincizeci de ani, răspunse Charles şi Tracy îl adoră pentru acest răspuns. După cină intrară să ia un coniac în bibliotecă şi Tracy îşi plimbă privirile prin încăperea frumoasă, lambrisată în lemn de stejar vechi, cu rafturile încărcate de volume legate în piele, şi pereţii împodobiţi cu două peisaje de Corot, un mic Copley şi un Reynolds. Pentru Tracy n-ar fi avut nici o importanţă dacă Charles ar fi fost sărac lipit pământului, totuşi trebui să recunoască în sinea ei că felul lui de viaţă era deosebit de plăcut. Sunase aproape miezul nopţii când Charles o conduse pe Tracy la micul ei apartament din Fairmount Park. — Tracy, sper că seara asta n-a fost prea neplăcută pentru tine. Mama şi tata ştiu să fie uneori cam înţepaţi. — O, nu, au fost foarte drăguţi, minţi Tracy. Se simţea epuizată de tensiunea prin care trecuse întreaga seară, dar când ajunseră la uşa apartamentului, îl întrebă: — Nu vrei să intri, Charles? Simţea nevoia să se cuibărească în braţele lui. Ar fi vrut să-l audă spunându-i: „Te iubesc, scumpa mea. Nimeni pe lumea asta nu o să ne poată despărţi”. Dar Charles îi răspunse: — În seara asta, nu. Mâine am o dimineaţă grea. Tracy îşi ascunse dezamăgirea. — Sigur că da, te înţeleg, iubitule. — Îţi telefonez mâine. O sărută în grabă şi apoi Tracy îl urmări din priviri în timp ce ieşea din holul blocului.   * * *   Apartamentul era în flăcări şi vuietul obsesiv al sirenei spărgea cu brutalitate tăcerea. Tracy sări în capul oaselor în pat, buimăcită de somn, încercând să simtă mirosul fumului în camera cufundată în beznă. Sirena continua să ţipe şi-i trebui un timp până să-şi dea seama că de fapt suna telefonul. Ceasul de pe noptieră indica ora două şi jumătate noaptea. Primul ei gând speriat a fost că i s-a întâmplat ceva lui Charles. Smulse receptorul din furcă. — Alo? O voce bărbătească, foarte îndepărtată, întrebă: — Tracy Whitney? Şovăi. Dacă era o chemare obscenă… — Cine e? — Locotenentul Miller de la poliţia din New Orleans. Sunteţi Tracy Whitney? — Da. Inima începu să-i bată cu putere. — Mă tem că trebuie să vă dau o veste proastă… Mâna lui Tracy încleşta cu forţă telefonul. — În legătură cu mama dumneavoastră… — Mama… mama a avut vreun accident? — A murit, domnişoară Whitney. — Nu! A sunat ca un strigăt. Era într-adevăr o chemare obscenă. Un ţicnit care voia să o sperie. Nu se întâmplase nimic cu mama ei. Mama ei trăia. „Te iubesc foarte, foarte mult, Tracy” îi spusese. — Îmi pare rău că trebuie să vă dau vestea în felul ăsta, spunea vocea. Era adevărat. Era un coşmar, dar se petrecuse de-adevăratelea. Nu putea vorbi. Mintea şi limba îi îngheţaseră. Vocea locotenentului stăruia: — Alo… Domnişoară Whitney? Alo…? — Sosesc cu primul avion.

Capitolul 1 SYDNEY FOSTER se sprijinea cu spatele de rama  ferestrei, cu o ceaşcă de cafea în mână şi cu braţele  încrucişate. Avea un sentiment de gol, de „deja vu”, în timp ce o privea pe fata din camera de interogatoriu. Părea că era pierdută cu gândul într-un coşmar de demult, iar faţa ei era încordată, străbătută de sentimente pe care ea crezuse că nu le va mai trăi din nou niciodată. Din clipa în care o văzuse pe fată, se porni un fel de reacţie în lanţ care anulă un efort depus de ani de zile, menit să-i ordoneze odată gândurile, ani în care nu-şi permisese să se gândească dincolo de nişte bariere stabilite de ea însăşi. Reuşi să închidă definitiv acea parte a minţii, când soarta se amestecă iar în viaţa ei, suprapunându-i trecutul peste clipa de faţă, ca o fotografie expusă de două ori. La sosirea avocatului se întoarse spre el. Se strădui să înceteze să se mai gândească la subiectul acesta trist, apoi îl privi cu nişte ochi trişti care nu lăsau să se ghicească nimic. — Cum a mers? Norm Crandall îşi lăsă geanta jos pe unul din scaunele de lemn aliniate la peretele din spate, apoi ridică puţin capul cu o mină exasperată. — Vrei, te rog, să-mi spui şi mie despre ce este vorba? Sydney bău din nou din cafeaua călâie şi îşi aşeză cu grijă ceaşca pe pervaz, lângă geam, după care arboră un ton nestingherit de nimic. — Vreau ca tu să te ocupi de ea. — Asta am învăţat cât timp am fost student la drept, Sydney, răspunse ei, tonul lui căpătând o uşoară nuanţă de enervare şi răutate. La asta m-am şi gândit. Acuma vrei să-mi spui şi mie ce naiba cauţi aici şi de ce vrei ca să mă ocup de soarta unui copil adunat de pe stradă? Privirea ei deveni aspră, se uită la el strângând din dinţi. Vocea ei era calmă în aparenţă. — I-au arestat pe cei doi tipi pe care i-am surprins pe când voiau să-mi fure casetofonul din maşină, aşa că m-au chemat la sediu ca să-i identific. — Şi ai văzut când au adus-o şi pe ea aici? — Da. El răsuflă din greu şi-şi trecu mâna peste faţă. — Îţi dai seama în ce te bagi? — Da. — Uite ce e, cred că trebuie să discutăm un pic problema asta. Zău că nu cred că ai studiat-o atent. În vocea ei se simţea cât de hotărâtă este. — Am hotărât, Norman. Aşa rămâne. El o privi câteva clipe, apoi renunţă la subiect cu un oftat. — Bine. Tu eşti şefa. Faţa ei se destinse într-un zâmbet strâmb în timp ce-şi încrucişă braţele şi se rezemă de tocul uşii. — Merită să cheltuiesc atâţia bani ca să te pot vedea şi pe tine odată că recunoşti ceva. Faţa exasperată a lui Norman Crandail se linişti şi el zâmbi forţat în timp ce îşi lua trenciul şi îl îmbrăca. — Da, poţi fi sigură că mi-am câştigat cu greu fiecare bănuţ. Sydney îi răspunse cu un zâmbet distrat şi Norm se miră puţin atunci când ea se ridică şi se întoarse, privind spre camera de interogatorii în timp ce stătea mai departe cu braţele încrucişate. Când vorbi într-un târziu, vocea ei devenise mai melodioasă. — Câţi ani are? Norm lovi cu mănuşile în palmă, cântărind atât pe clienta lui cât şi situaţia în general. — În hârtii scrie optsprezece, dar sunt convins că sunt false. Nu cred să aibă mai mult de cincisprezece ani. A fost deja arestată de două ori şi face trotuarul de cel puţin doi ani. Sydney simţi că o cuprinde o senzaţie de ameţeală, parcă plutea, şi atunci se prinse tare de porvazul ferestrei. Urmă o scurtă linişte după care ea îşi luă pardesiul şi-l îmbrăcă. Culoarea roşie intensă a acestuia contrasta cu griul mohorât al camerei. — De ce este acuzată? — De acostare şi reţinere. Atunci când se uită la avocatul ei, pe faţa lui Sydney se citea o hotărâre de nestrămutat. — Scoate-o de aici, Norm. Şi cât mai repede cu putinţă. Cel mai în vârstă dintre asociaţii firmei “Crandall, Crandall şi Lewis” se rezemă de perete, arătând parcă mai bătrân în timp ce o privea atent cu ochii lui mijiţi.      — Uite ce e, Sydney, ştiu că nu vrei să auzi ce-ţi spun, dar cred că este mai bine să te mai gândeşti un pic. Nu-ţi dai seama în ce te bagi. Ai dat o mulţime de bani pentru a realiza un adăpost cât de cât civilizat pentru aceşti copii şi ăsta a fost un gest al naibii de nobil, dar nu este cazul să te complici cu un copil. Pentru asta există servicii sociale, zău aşa. Ea îşi luă poşeta şi baticul de pe scaun, după care îl privi drept în ochi pe omul mai în vârstă. — Nu mă complic cu un copil. Mă complic cu acest copil. — De ce? Doamne, femeie, ai treizeci şi şapte de ani. La vârsta asta nu mai ai voie să te laşi târâtă de sentimente. Nu ştii nimic despre creşterea unui copil. Îi aruncă un zâmbet trist. — Ştiu mai mult decât crezi. El răsuflă cu putere, apoi îşi luă servieta. O umbră de umor trecu peste chipul lui exasperat. — Ţi-am spus vreodată ce dificilă eşti atunci când îţi intră o idee în cap? Ochii ei trădau faptul că situaţia o distra, în timp ce ea îi deschise larg uşa. — Nu te mai văicări, Norman. Nu cadrează cu un om în poziţia dumitale. El se strâmbă batjocoritor atunci când ajunseră la colţul coridorului. — Nu mă văicăresc. — Ba da, spuse ea, în timp ce deschideau uşa de la camera de gardă. Şi în afară de asta, nu ţi-am cerut să demarezi o adopţiune. Ţi-am cerut s-o ajuţi, să iasă la liman. El îi aruncă o privire pătrunzătoare, fiind uşor amuzat de idee. — Da, da, lasă că te ştiu eu. Dacă nu mă înşel,voi fi vârât până la gât în problema copiilor străzii,  peste câteva săptămâni. — Nu fi aşa de pesimist. El scutură negativ din cap. — Am toate motivele să fiu aşa. Într-un fel sau altul, ai reuşit să mă bagi în toate năzbâtiile tale. Să mă ocup de colecta de bani pentru un adăpost, să particip la şedinţa consiliului directoral pentru programul de reabilitare, să dau sfaturi juridice gratuite pentru Societatea celor fără locuinţă —        drace, am mare noroc dacă mai apuc de trei ori pe săptămână să iau masa pe acasă. Sydney îl privi din cap până în picioare. — Nu arăţi ca un om care a suferit aşa de mult. Îi aruncă un zâmbet scurt. — Dar în schimb gândeşte-te cât de mult ţi-a îmbogăţit viaţa ta. — Reducându-mi substanţial şi contul de la bancă. Ea râse. — La onorariile pe care le încasezi tu, poţi să-ţi permiţi. El se opri, cu o licărire veselă în ochi. — Cred că mai bine plec până nu e prea târziu. Puse servieta pe tejghea şi o deschise. — Şi deci ce ai vrea să fac eu după ce o s-o scot de aici? Faţa lui Sydney căpătă o expresie gravă şi ea privi în altă parte, vocea ei devenise aspră. — Du-o până la maiorul Henderson la sediul societăţii “Legiunea Carităţii”. O s-o sun eu după ce ajung la birou. O să aranjeze ea într-un fel până mă gândesc eu la ceva mai bun. Norm Crandall se încruntă şi scutură din cap. — Nu-mi place treaba asta, Sydney. De câte ori te apuci de o treabă de una singură, ai talentul să dai peste bucluc. De exemplu programul ăsta de reabilitare. Drace, câţi bani şi cât timp ai pierdut cu acest program întrece orice limită cerută de sentimentul de conştiinţă civică. Nu mai suport să te văd cum te bagi în altă acţiune de acest gen. Sydney îi aruncă un zâmbet strâmb, ochii ei nu trădau nici măcar o umbră de amuzament. — M-am băgat deja, Norman. Îşi puse mănuşile ei de copil, distrată, fără să observe măcar ce face, dusă pe gânduri. Apoi, după ce inspiră adânc, îl privi scurt şi spuse ceva mai încet. — Sună-mă dacă mai afli ceva despre ea, da, Norman? — Sper că măcar de data asta o să ţii cont de ce ţi-am spus, Sydney, o sfătui el sec. Doar de asta mă plăteşti. Ea îi aruncă din nou un zâmbet strâmb. — Ştiu. Se opri şi începu să învârtă cheile pe deget, apoi îl privi iar, drept în ochi. — Ştiu că mă bag într-o altă poveste, spuse liniştită. În viaţă multe lucruri depind numai de noroc şi poate că copilul ăsta are nevoie de o şansă măcar. Norm se lăsă puţin pe spate, o privi cu ochii întredeschişi şi luă un ton care inspira milă. — Ştii că nu am reuşit niciodată să te înţeleg cu adevărat. Uneori mi se pare că eşti persoana cea mai îngăduitoare, visul şmecherului, alteori când eşti în consiliul de administraţie acţionezi atât de dur încât Margaret Thatcher pare pe lângă tine o biată minge de  puf. Nu ştiu niciodată când eşti Attila, regele hunilor şi când eşti Maica Tereza. În ochii lui Sydney apăru o luminiţă provocatoare. — Hai să cădem la învoială, Norm. Atunci când n-o să fii în cadrul sferturilor de oră de consultaţie, pentru care pretinzi foarte mulţi bani, am să-ţi explic care este diferenţa fundamentală dintre necesitate şi lăcomie. Norm pufni în râs. — Spune-mi unde se găseşte linguşirea pe scara diferenţelor fundamentale? Ea râse cu poftă. — Tu ai putea deveni un mare linguşitor. După care arătă cu capul spre pantalonii lui călcaţi impecabil care aveau însă nişte cute. — Ai putea să te alegi cu scame pe genunchii pantalonilor. El îi aruncă o privire plină de semnificaţii. — Un mare pas înainte pentru întreaga omenire. Privi apoi la ceasul din perete. — Cred că este momentul să plec. În seara asta trebuie să mă întâlnesc cu nişte oameni de afaceri şi ar trebui să mai analizez nişte date mai înainte. Aştept de la tine un telefon la prima oră a dimineţii. — Nu renunţi? — Nu. Chipul lui arăta clar că este nemulţumit de hotărârea ei, dar înclină din cap ca şi cum ar fi fost de acord. — Dimineaţa sunt la tribunal. Dar o să-ţi comunic la birou ca să ştii cum va aranja maiorul Henderson. Scutură apoi din cap. — Ai grijă să mă suni pe linia mea privată. Nu aş vrea ca tot biroul să discute acest subiect la o cafea. Dădu din cap în semn de înţeles, în timp ce privirea lui arăta că este cu gândul în altă parte. Ea privi în jos cu un aer preocupat în timp ce alegea o cheie din legătura pe care o ţinea în port-cheiul din piele de ţipar. Când îşi ridică în cele din urmă capul, avea pe chip o expresie solemnă, iar vocea îi căpătase un ton neobişnuit de aspru. — Mulţumesc, Norm. O clipă el rămase mut, apoi răspunse. — Pentru puţin. Vorbim mâine. — Deci pe mâine. Ridică mâna cu un gest de adio, după care Norm Crandall făcu un semn din cap atunci când ea trecu dincolo de uşa mare de sticlă. Mergea pe trotuar şi fulgi mari şi deşi purtaţi de vântul slab de primăvară se agăţau în părul ei negru şi pe stofa mantoului ei de culoare roşie. În jurul ei se lăsase seara care o izolase în mijlocul zăpezii care cădea moale. Avocatul, care mergea în spatele ei, era îngândurat străduindu-se să înţeleagă de ce ea era atât de deosebită în seara asta. În momentul când ea se uită ca să traverseze, o pală de vânt îi smulse eşarfa de la gât şi-i biciui uşor faţa cu ea. Ea o dădu de-o parte, şi pentru o  clipă chipul ei se profilă pe cerul plumburiu. El deveni şi mai îngândurat. Găsi însă piesa din “puzzle” care îi lipsea. Totul nu era decât o deghizare nereuşită a dezamăgirii.   NICK NOVAK PRIVEA pe fereastra de la „Pete's Pizza Hut”, cuprinzând în mâini ceaşca cu cafea fierbinte, mintea lui nu se gândea la nimic în timp ce privea absent circulaţia de lângă semafor. Zăpada cădea într-una murdărind străzile oraşului Calgary, în timp ce maşinile care treceau în goană împroşcau trotuarul cu zăpada topită. Pietonii se grăbeau, cu capetele în piept ca să se apere de fulgii mari şi albi. Deodată se auzi un scrâşnet de roţi la plecarea de la stop şi Nick înregistră automat numărul camionului alb care trecu în viteză pe lângă fereastră. Gura lui făcu o strâmbătură care trăda umorul lui negru. De obiceiurile proaste nu scapi aşa uşor. Privi în interiorul slab luminat, după care se aşeză  la o masă şi se concentră asupra cafelei. În jurul gurii apăru o expresie cinică. Pe vremuri era suficient să arunce o privire doar, după care era în stare să facă o descriere exactă a fiecăruia din jur. Acum se considera norocos dacă reuşea să-şi amintească ce culoare au ciorapii pe care şi i-a pus în picioare dimineaţă. Ironia soartei. O merita. Fusese o puşlama prea arogantă şi încrezută. Sorbi din cafea, apoi privi iar pe fereastră. Ajunsese să dorească să înceteze porcăria asta de vreme. Ajungeau cele cinci luni de iarnă, îl chinuiseră destul. — Hei, omule. Vrei nişte poze porno? Nick îl urmări pe Tony Martinelii cum se trânteşte în scaunul din faţa lui, cu cipilica lui neagră lăsată pe frunte şi vesta aia cu puf care lăsa pene prin toate găurile din căptuşeala de nylon. Ca de obicei fostul lui partener era nebărbierit, iar blugii lui arătau de parcă toată după-amiaza nu făcuse altceva decât să se târâie printr-un garaj auto. Când îi răspunse, vocea lui Nick suna leneşă şi tărăgănată. — Văd că eşti gata pentru masa de seară. Tony zâmbi şi apucă menu-ul de lângă suportul de şerveţele cromat şi sticla cu sos de roşii. — Exact. Mi-am pus un maieu curat azi dimineaţă. — Vai, sunt impresionat. — Mi-am imaginat eu. Ce ai acolo? — Cafea. Tony ridică privirea şi-i aruncă o căutătură pătrunzătoare, mult timp, apoi se concentră asupra menu-ului. — Bine. O să iau spaghetti la cuptor, o leacă de pâine cu usturoi şi plăcintă cu mere ca la mama acasă. Aruncă menu-ul la locul Iul, apoi se lăsă în scaun, cu o căutătură diabolică în priviri. — Şi cum a mers azi cu Doamna Dragon? Nick îi zâmbi sinistru. — Aş vrea să nu-mi aminteşti de ea azi, dacă nu te superi. — Chiar aşa de rău e? — Chiar aşa. — Vrei să-mi spui şi mie despre ce este vorba? — Nu prea. — Drace, se adună lucrurile de parcă am fi într-un butoi cu vin. Asta îl făcu pe Nick să zâmbească. — Cum merge cu noul partener? Tony ridică din umeri şi privi în altă parte. — O să fie bine, cred. O să-mi trebuiască ceva vreme să mă obişnuiesc cu el. — Dar despre ce este vorba? Tony ridică din nou din umeri, apoi întâlni privirea partenerului său. În colţul gurii îi apăru un zâmbet trist. — Bine, cel puţin un lucru e sigur, nu seamănă deloc cu tine. Nu i-ar veni o idee mai originală nici dacă i-ai trage una la fund. Gagiul arată de parcă acum a terminat şcoala de handicapaţi. Zâmbi şi mai mult. — Singura lui calitate este că este mai urât decât orice pe lume, aşa că gagicile se bucură că mai sunt încă în viaţă. În ochii lui Nick licărea o scânteie de ironie. — Având în vedere faptul că nici tu n-ai absolvit şcoala Waldorf, nu prea mă omor să le cunosc pe gagicile tale. — Ei omule, ciugulesc şi eu ce se poate. Tony privi la chelneriţa care stătea lângă masa lor, apoi se uită iar la Nick. — Vrei să mănânci ceva? Da, vreau. Tony comandă, apoi scormoni prin buzunare după un pachet de ţigări şi găsi unul în buzunarul vestei, mototolit, după care luă o ţigară şi aruncă pachetul pe masă. Imediat ce o aprinse se răspândi mirosul tutunului american, iar chipul se estompă în fumul gros de ţigară. Chibritul aprins îl aruncă într-o scrumieră. Se lăsă pe spate cu o expresie şireată pe chip, studiindu-şi prietenul. — Pari frământat de ceva. Ţi-a făcut careva vreo figură urâtă, ţi-a dat cu nisip în ochi? Nick îi aruncă o privire fioroasă, apoi ridică din umeri. — Chiar cu nisip nu, dar se pare că cineva mi-a dat cu ceva praf în ochi. Tony îşi plimbă braţul pe speteaza scaunului liber de lângă el, în timp ce ochii lui sclipeau de inteligenţă. — Văd că îţi mai funcţionează vechiul tău radar. — Poate da, poate nu. — Bine, acum pune-mă la curent. Nick se încruntă, concentrat să-şi pună gândurile în ordine. — Am auzit din întâmplare cum instruia directoarea de la serviciile sociale pe cea care a venit în locul ei. După toate aparenţele, Doc Robertson a venit aici din Statele Unite pentru că cineva i-a plimbat un morcov uriaş pe la nas. — Ce fel de morcov? — O finanţare privată importantă şi mână liberă pentru dezvoltarea unui program. — Fără bancuri, te rog. Eu ştiam că programul era finanţat de serviciile sociale şi de alte organizaţii. — Şi eu tot aşa credeam. Dar acum am o altă viziune a afacerii. Programul a fost puternic mediatizat în presă, se pare că viziunea asta simplistă nu se potriveşte. Mă face să mă gândesc: cine ar avea interes să ascundă ceva? — Ai vrea să aflu ce şi cum? Nick făcu o figură care trăda că îl amuză ideea. — N-o să mor dacă o să aflu adevărul. Tony chicoti şi îşi încrucişă braţele pe măsuţa Formica. Fumul alb al ţigării se ridica drept în sus. — Ţine minte însă — dacă dai de ceva gras, eu mi-am pus fundul la bătaie, nu tu. Nick ricană. — Bagă de seamă, nu mai umbla aşa ca elefantul prin prăvălia cu porţelanuri fine, Martelli. S-ar putea să calci pe niscaiva bătături foarte dureroase. — Mersi, băiete. Exact asta şi vreau, să calc pe ceva care doare. Tony îşi stinse ţigara, chelneriţa apăru cu masa, aşezând farfuria aburindă pe şerveţelul de hârtie din faţa lui. Faţa lui Nick redeveni serioasă. Uneori i se părea că totul este un vis urât. Uneori erau momente când uita ce se întâmplase de fapt, când uita totul. Dar apoi se simţea pocnit, din nou, de realitatea dură şi îl treceau fiori. Şi din toate relele cu care trebuia să se lupte, frica era cel mai al naibii. Şi asta îl îngrozea de-a dreptul. Strânse mai tare ceaşca în mână, fără să-şi dea seama, după care Nick se strădui să îşi alunge rîndurile. Privi pe fereastră cu faţa încordată. Cerul plumburiu parcă se lăsase şi mai jos, transformând totul într-o neclaritate monocromă, iar el privea acest tablou legănat de zăpada care cădea uşor. Atâta vreme cât reuşea să nu se gândească la ce o să facă, la viitor, reuşea să îşi stăpânească frica. Devenise o fiinţă care supravieţuia de la o zi la alta. La început suportase durerea, clipă de clipă, apoi suportase senzaţia înăbuşitoare a lipsei oricărei speranţe de ajutor, ceas de ceas. Acum suporta pur şi simplu. Erau momente când regreta că Nick îl descoperise pe strada aceea nenorocită. Dar nu avea timp să se gândească la asta, şi aşa realitatea crudă era aproape de nesuportat. Să le ia pe rând, câte o zi. Nu putea să facă faţă la o porţie mai mare de o zi. Vocea lui Tony era liniştită, dar avea un uşor ton de şef. — La ce te gândeşti, Nick? Nick îl privi în ochi pe prietenul său, reuşind să şi schiţeze un zâmbet fals, în timp ce-i minţea. — Mă gândesc că sunt fericit că în seara asta nu zac drogat printr-o fundătură. — De parcă mai contează pentru tine cum mai este vremea afară. Tony împinse la o parte farfuria, bău ce mai rămăsese din berea lui, apoi căută să evite un râgâit în timp ce pusese pe masă cutia goală. — Ce-ai zice de un film? Nick simţi cum îl cuprinde oboseala şi ştia bine cum să scape de ea. — Nu în seara asta. Cred că mai degrabă bag cornu în paie devreme. Tony îşi vârî o scobitoare în gură, luă nota de plată şi se ridică după ce dădu la o parte scaunul. Apucă jacheta lui Nick de pe spatele scaunului şi aşteptă până când el reuşi să-şi scoată bastonul de după pervaz. Nick aproape că zâmbea când se ridică în picioare, fiind conştient de faptul că Tony avea grijă de el ca o cloşcă, dar se făcu că nu observă. Trebuia să-i facă pe plac lui Tony. Fuseseră atâtea ocazii când toate frustrările lui Nick se descărcau violent, iar Tony nici măcar nu clipise. Uneori răbdarea lui indestructibilă îl înnebunea pe Nick, dar pe de altă parte, trebuia să recunoască simţul deosebit de fin al umorului la acest poliţist. Îi salvase mândria lui de bărbat, de mai multe ori, doar cu un comentariu simplu al dracului de deştept. Nick se lăsă cu greutatea corpului pe baston încercând să-şi uşureze piciorul stâng, ajuns aproape nefolositor. Tony îi trase scaunul din drum, după care zâmbi când îi întâlni privirea. — Hei, Myrtle, vrei să dansezi? — Sus fundu, Martinelli. Concentrându-se puternic pentru a-şi comanda muşchii, Nick se întoarse şi o luă pe interval. Îşi păstră echilibrul şi apoi îl lăsă pe Tony să-i aranjeze mâneca stângă a jachetei lui de pilot, după care, calm, îl lăsă să-i suflece manşeta. Dacă nu l-ar opri, Tony ar începe să se smiorcăie. Ca să nu piardă mai mult timp, îl lăsase pe Tony să-l ajute la îmbrăcatul jachetei, dar se încordă şi refuză atunci când poliţistul încercă să-i ofere braţul. Nick reuşi să schiţeze un zâmbet. — Vreau să văd dacă mai sunt în stare să ies pe uşă cu forţe proprii, fără să ating planta aia docorativă de lângă casierie. Când ieşiră afară, se întunecase. Nick se opri să-şi ridice gulerul jachetei; fulgii mari se aşezau pe părul şi pe genele lui. În timp ce mergeau pe stradă observă în geamul unei vitrine neluminate imaginea lui şi a lui Tony. Avu o senzaţie ciudată de alienare. Îl surprindea uneori chiar şi pe el cât de puţin se schimbase. Avea aceeaşi alură de om tare şi cu condiţie fizică, aspectul acela de forţă care se vedea  la puţini oameni. Imaginea lui nu arăta schimbările din ultimii doi ani. Nici nu arăta că el devenise ceva mai vulnerabil, că apăruseră fire de păr alb în părul lui negru, că faţa lui era marcată de un anumit fel de tensiune continuă. Ceea ce se întâmplase îi schimbase viaţa fără vreo posibilitate de a mai îndrepta ceva. Şi totuşi imaginea lui rămăsese la fel. Încă o glumă sinistră a vieţii. 20 Aproape se poate spune că pe Nick asta îl distra, felul în care lumea se referea la “accidentul” lui. Acum totul era măsurat de la acel eveniment, înainte de accident. După accident. Se gândi în ce termeni ar fi putut ei descrie cazul lui. Dacă vreun beţiv se storcea de vreun perete de beton, asta se numea “o tragedie”, dacă un nenorocit de drogat lua o doză mai mare se numea “o viaţă pierdută”, oare cum ar defini ei ceea ce păţise el? Un accident. Al dracului accident. — Ai nevoie de ceva, să mă duc să-ţi iau ceva de la băcănie, să plătesc nişte note de plată? Smuls din gândurile sale, Nick scutură din cap negativ şi se afundă mai adânc în jacheta lui când simţi o pală de vânt rece. În acel moment, ultimul lucru de care avea nevoie erau luminile strălucitoare şi mulţimea de trecători. Toată ziua fusese infernală şi era conştient că era epuizat. Puterea lui de concentrare slăbise şi greutatea uriaşă din partea stângă începea să-şi spună cuvântul. Ştia din experienţe dureroase că de două lucruri trebuie să se ferească cu orice preţ: de epuizare şi de stările de tensiune mare. O doză mărită din una din aceste două rele şi ajungea iar la starea iniţială. Şi până acum avusese cam prea des această plăcere. Tony se feri din drum ca să-i facă loc unui imcător care venea spre ei, apoi veni iar lângă Nick. — Vrei să ne oprim puţin la staţie ca să iei o cafea? Dădură colţul şi se pomeniră în bătaia n.tpraznică a vântului şi a zăpezii, Nick plecă şi mai mult capul să se ferească de fulgii umezi. — Cred că mai bine mă duci direct acasă. Mai rezist doar vreo douăzeci de minute şi cad lat. Tony zâmbi. — Hei, omule, nu te mai ridic eu din noroi. Odată mi-a ajuns. Nick reuşi să-i răspundă cu o jumătate de zâmbet, dar nu se amuza deloc. Odată chiar că fusese destul. Poate că de prea multe ori odată. Se întrebă dacă trecuse vreo zi în care să nu-şi pună problema de ce oare se luptă atât de îndârjit să i amână în viaţă. Odată mort, ai terminat, dar nu se compară cu o zi la plajă, totuşi. Se luptase cu toată iniţa douăzeci şi unu de ani, exact o jumătate de vinţrt şi nu urmărise decât să se menţină. Acum nu mai avea nici măcar forţa. Fără forţă nu mai avea nimic. Dar atunci, însemna că de multă vreme nu mai avea nimic.   PARCAJUL MIC, PIETRUIT era întunecos şi pustiu, umbrele lui lungi nu erau tulburate de lumina difuză a străzii. Luminile oraşului se reflectau undeva sus, deasupra, creând o aură difuză pe cerul întunecat, aruncând o lumină reflectată roză asupra zăpezii care cădea, înconjurând fiecare din luminile străzii într-un halou ceţos. Sunetul apei care se scurgea într-o gură de canal tulbura liniştea locului şi, în ciuda rafalelor de vânt de iarnă, în atmosferă plutea venirea primăverii. Sydney îşi aruncă cheile în poşetă după care îşi trecu pe umăr cureaua acesteia şi închise uşa maşinii. Era moartă de oboseală şi o durere surdă persista la baza capului, durere ce prevestea o durere de cap înfiorătoare. Ea însă nu dădu atenţie acestor simptome ale tensiunii nervoase şi ale lipse? de somn. Tocmai încheiase negocierile pentru o parcelă de teren comercial în partea veche a oraşului, care însă se părea că urma să crească în importanţă. Dacă previziunile se dovedeau corecte, s-ar putea spune că făcuse o investiţie diabolică. Din păcate însă, negocierile de la sfârşit se încurcară. Grupul de investitori care vindea proprietatea încerca să scape de ea fără să asigure încetarea tuturor obligaţiilor restante. Ea descoperi că ei ştiau nu numai de restricţiile impuse zonei, restricţii care ar fi limitat dezvoltarea ulterioară, dar în plus neglijaseră să menţioneze contractul pe termen lung semnat cu arendaşul curent. Aceasta fusese o strategie stupidă şi superficială, bazată pe aroganţa care îi determinase să-i desconsidere profesionalitatea. Dacă ar fi fost corecţi de la început, Sydney ar fi ţinut cont de asta în oferta ei şi ar fi trecut peste inconveniente, dar obrăznicia lor o fa cu să devină foarte agresivă. Era capabilă să joace şi tare şi subestimarea ei urma să-i coste foarte scump. O urmă de zâmbet apăru în colţul gurii în timp ce ea trecea peste bordura da ciment care înconjura parcajul. Poate că Norm nu exagerase când o comparase cu Attila, hunul. Vântul rece făcu să o treacă fiori şi ea tremura toată când ajunse la trotuarul pustiu. Poate că ar fi lost mai bine dacă ar fi întârziat câteva zile şi nu ar fi sosit în seara asta aici. Dar atunci când se opri în faţa biroului ei, după ce încheiase tranzactarea proprietăţii, găsi mesajul lui Norm. E! reuşise să aranjeze cauţiunea fetei şi fata fusese eliberată. Şi acum era aici la hotel. Când ascultă mesajul, Sydney fu şocată, rămase apoi privind fix la telefon, ca prostită, în timp ce se derula întreaga casetă. O reacţie asemănătoare mai avusese cancs se afla ia poliţie, dar de data asta se adăugase şi un element nou — ntelegerea totală. Era pierdută. Şi nu mai avea nici o cale de ieşire. Căpătase un simţ diabolic al afacerilor de-a i ingul anilor şi se antrenase să fie circumspectă, bineînţeles că ştia să şi rişte, dar riscul ei era bazat po cercetare, analiză, calcul, se baza pe o cântărire itentă a avantajelor şi a dezavantajelor. Numai că în iiupa-amiaza asta nu cântărise avantajele şi dezavantajele, Deziluzia cumplită pe care o văzuse po chipul fetei era o repetare a ceva asemănător din i”Mitul ei, şi indiferent cât de incomod îi era, nu putea să o iase aşa pe fată. Sydney se concentră asupra situaţiei din acel moment, ca să nu se mai adâncească în gândurile ei. Până acum, ea nu mai avusese ocazia să se gândească serios asupra modului cum va rezolva piobiema. O cunoştea oe doamna maior Henderson, Oare era dispusă să acţioneze ca intermediar, dacă Sydney ar fi rugat-o. Şi probabil că aceasta era cea mai bună soluţie. Femeia, mai în vârstă, avea mulţi ani de experienţă cu cei din lumea disperată, şi ea ştia mai bine ca oricine că nu exista numai alb şi negru, că de fapt erau numai varietăţi nenumărate de nuanţe de gri. Sydney se opri când ajunse la intrare, incapabilă să-şi mai controleze teama. Avea groază de aşa ceva, să o vadă pe fată şi să stea de vorbă cu doamna maior. Ajunsese în ultima vreme la un anumit nivel de confort în viaţa ei. Nu era chiar o mulţumire de sine, dar în orice caz era mai mult decât o împăcare cu sine. Nu era mult, dar asta era ceea ce realizase. Şi acum punea toată această realizare în pericol. Îşi făcu curaj şi păşi în gangul întunecos de la intrare. Clădirea fusese înainte o anexă a armatei, un depozit şi acum adăpostea o bucătărie unde se pregătea supa şi o prăvălie cu mărunţişuri la parter, iar la etaj un cămin temporar pentru bărbaţi. Când Sydney intră în prăvălie, se auzi sunetul unui ciopoţei pus deasupra uşii. Intră într-o cameră atât de slab luminată de un singur bec fluorescent, încât dădea impresia că este părăsită. În rafturi se vedeau articole de îmbrăcăminte uzată aşezate ordonat şi la fereastră se afla un manechin vechi, cu o poziţie rigidă, pe care era atârnată o rochie de pluş verde. Sydney se întreba dacă măcar un singur lucru din cameră putea fi ceva mai nou. — Sydney? Nu te-am recunoscut din primul moment. Sydney se întoarse în timp ce apăru din fundul depozitului o femeie plinuţă, cu părul înspicat care purta uniforma obişnuită a Legiunii de Caritate. Ochii ni iuţi şi inteligenţi erau luminaţi în timp ce îi ura bun vnnit. — Ce faceţi, doamnă maior? — Bine, dragă. Bine. Deşi parcă ar fi mai bine lui a vremea asta de afară. — Noi toţi ne-am simţi mai bine fără vremea asta. Maior Henderson dădu din cap în semn că este de aceeaşi părere, merse până la uşă şi o încuie, după care îi făcu semn s-o urmeze în fundul magazinului. — De ce oare nu mergem să discutăm în birou? Jenny a adormit în una din camerele din spate şi ar fi mai bine dacă nu am deranja-o. Era clar după comportamentul ei că dorea să stea de vorbă într-un loc mai retras şi Sydney o urmă. În urma ei se aşternu din nou liniştea. Femeia mai în vârstă dădu la o parte nişte foi de pe  biroul ei, după care îi oferi lui Sydney un scaun şi se aşeză şi ea. Îşi împreună mâinile pe care le aşeză pe foaia de sugativă de pe masă, după care o privi pe Sydney păstrând o expresie gravă. — Nu sunt sigură dacă am înţeles ce se petrece aici, Sydney, spuse ea, în felul ei amabil dar direct. Zău, am fost puţin surprinsă când am primit telefonul tău azi dimineaţă. Sydney îşi aranjă mănuşile într-un pătrat perfect, controlându-şi privirea. O cunoştea pe această femeie de ani de zile. Prima lor întâlnire avusese loc atunci când auzise un apel al autorităţilor solicitând un adăpost temporar pentru casa de ajutor alimentar pentru Crăciun deoarece spaţiul care le fusese pus la dispoziţie luase foc. Ea tocmai cumpărase un spaţiu comercial care avea şi o cameră liberă încât o puse la dispoziţia Legiunii de Caritate pe perioada vacanţei de Crăciun. Începând de la colaborare, între cele două femei se stabili un soi ciudat de legătură. Sydney dona şi timp şi bani societăţii acesteia de caritate. Femeia maior părea că înţelege că această implicare avea o anumită importanţă în viaţa lui Sydney. Ce urmare, ea era foarte încântată că o putea consulta pe tânăra femeie profitând de simţul ei pentru afaceri, ori de câte ori avea nevoie. Sydney ştia că Margaret Henderson avea o preocupare deosebită pentru copii care ajungeau să vagabondeze pe străzi. Deşi ştia să abordeze problemele eficient, maiorul era totuşi o femeie cu suflet bun şi grijuliu, care însă nu confunda idealismul cu realitatea. Se ocupa de problemele dure ale vieţii de stradă: abuzul de droguri, prostituţia la adolescenţi, parazitismul, brutalitatea. Făcea orice era în stare ca să schimbe câte ceva, dar ştia că era o bătălie pe care nu va reuşi niciodată s-o câştige. Căuta să-i salveze măcar pe cei care mai puteau fi salvaţi, iar pentru ceilalţi se ruga. — Sydney? Sydney oftă şi în cele din urmă o privi pe femeie în ochi, ascunzându-se în mod deliberat în spatele comentariilor ei. — Ai idee ce vârstă are? Margaret Henderson o privi atent, cu o umbră de nelinişte pe chip. — M-am ocupat niţel ca să aflu câte ceva. Îi aruncă lui Sydney un zâmbet trist. — Cred că la început a încercat să mă şocheze, dar apoi a început să mi se destăinuiască. Povestea ei este înfiorătoare, dar nu mai mult decât mă aşteptam. Doamna maior se opri şi Sydney îşi dădu Mama după figura ei că era emoţionată. Continuă, după ce îşi adună nişte puteri interioare, în felul ei direct şi profesional. — Nu are încă cincisprezece ani, de doi ani face troîuarui şi, după cum arată a căpătat o dependenţă serioasă faţă de droguri. Tatăl ei vitreg a utragiat-o sexual încă de când avea nouă ani, imediat după ce începuse să trăiască cu mama ei. O pisălogea la cap ca s-o facă să-l creadă că avea tot dreptul să facă aşa ceva şi apoi o convinse pe Jenny că mama ei o va da afară din casă dacă va afla ce se petrece între ei — lucru care s-a şi întâmplat atunci cînd mama ei a aflat că a rămas gravidă. Tatăl vitreg a târât-o iar acasă şi împreună cu mama ei au aranjat să i se facă o întrerupere de sarcină pe ascuns. Mama lui Jenny nu a putut crede adevărul până când nu l-a văzut pe soţul ei în camera lui Jenny, câteva luni mai târziu. A aruncat toată vina pe Jenny şi a gonit-o iar de acasă. Fata este scârbită, dezorientată — un copil speriat, cuprins de dispreţ faţă de el însuşi. Frământarea care o animase pe femeia maior se risipi, privi în lături, iar vocea îi trăda oboseala. — Este ca şi sute de alte fete de pe aici, Sydney nu are ceva deosebit, fără vreo urmă de speranţă de care să te agăţi, a cărei singură salvare nu pai a fi decât drogurile. Noi nu prea putem face mare lucru. Sydney se simţi bolnavă, îşi sprijini capul de speteaza înaltă a scaunului şi privi în tavan, nu îşi permitea să reacţioneze la disperarea pe care o percepuse în vocea lui Margaret Henderson. Dacă se va lăsa să simtă orice altceva în afara toropelii în care căzuse, se va îmbolnăvi precis. Deasupra lor se auzi o uşă trântită şi paşi care coborau scara. Sydney se strădui să inspire adânc şi liniştit şi să-şi relaxeze muşchii. În cele din urmă vorbi. — Nu sunt de acord, Maior Henderson. Putem face ceva. Femeia maior oftă. — Nu-i chiar aşa uşor, draga mea. Nu-i poţi asigura numai un acoperiş şi cu asta să zici gata, am făcut ce trebuia, restul să se mai ocupe şi ea de viaţa ei. Ar începe să se îndoiască de bunele tale intenţii şi va deveni rău-voitoare. Este nevoie şi de o cât de mică încredere şi ea nu a avut nici un motiv să aibă încredere în cineva până acum. Mai este şi consumul de droguri. Cum să lupte contra lui? Sydney reuşi în cele din urmă să o privească în ochi pe femeie, având chiar şi o urmă de umor în ochi. — Ce-ai face tu într-o asemenea situaţie? În ochii celeilalte femei apăru o licărire de neîncredere. — Vorbeşti serios? Tonul lui Sydney era hotărât. — Foarte serios. Se lăsă o linişte profundă, timp în care maiorul căzu pe gânduri. — Aş vrea s-o trec printr-un program de recuperare anti-drog, ar fi de preferat ceva unde să fie admisă ca pacientă şi neapărat undeva Unde să fie bine sfătuită — şi mai ales undeva unde să fie cât mai departe de prietenii ei de pe stradă. — O să accepte ea oare? Încă năucită de dorinţa neaşteptată a lui Sydney, maiorul răspunse scurt. — Da,... da, cred că o să accepte. A fugit de la ultimul loc unde a fost trimisă, un cămin comun. Cred ca i-ar conveni mai degrabă o clinică decât să fie iar trimisă acolo. Este minoră şi sub urmărirea curţii de justiţie, aşa că nu prea are de ales. — Ce ai zice de serviciile publice? — Nici acolo nu mi se pare că vor apărea probleme. O cunosc bine pe funcţionara de la serviciile publice care se ocupă de ea. Se ocupă de mai multe cazuri de la căminul nostru, aşa că va susţine cauza pe care ai ales-o. Sydney îşi rezemă braţul pe speteaza zgâriată a scaunului de lemn, şi-şi împreună mâinile, arborând o mină solemnă. Trecură mai multe clipe după care vorbi. — Aş dori să-mi faci un serviciu, doamnă maior, puse ea liniştit. Margaret Henderson o privi drept în ochi şi-i iaspunse pe un ton la fel de liniştit. — Dacă o să pot. — Aş vrea să te ocupi tu de tot ce va fi necesar. — Acest gen de tratament nu este ieftin, draga mea. Faţa lui Sydney rămase netulburată în timp ce luă carnetul de cecuri din poşetă şi începu să scrie o sumă. Când vorbi, vocea ei era aspră. — Nu-mi pasă de banii aceştia. Termină de completat cecul, îl rupse din carnet şi îl puse pe birou. — Ia-i nişte haine ca lumea, obţine orice rezervare de avion sau de hotel care va fi necesară pentru voi amândouă şi luptă-te ca să fie admisă la cea mai bună clinică accesibilă. Sydney nu se mai uită la cealaltă femeie cât îşi puse carnetul de cecuri la ioc în poşetă şi o închise. — În ceea ce priveşte aspectele financiare legate de clinică, asta o să fie treaoa mea. Spune-le să mă caute la birou. Şi dacă banii nu-ţi ajung comunică-mi imediat. Norm Crandall se va ocupa de aspectele legale. Doamna maior luă cecul, apoi îi aruncă lui Sydney o privire uimită. — Doamne, Sydney, asta e o sumă foarte mare de bani. Sydney îi aruncă în fine o privire, cu un început de zâmbet pe buze. — Cumpără-ţi o sugativă nouă pe birou cu ce-ţi rămâne în plus. Ochii femeii sclipiră veseli. — Nu cred să găsesc una aşa de scumpă. Sydney îi aruncă o privire uscată în timp ce se ridica de la masă. — Anunţă-mă dacă apar ceva probleme. Doamna maior Henderson se ridică şi vorbi cu un ton reţinut. — Vrei să stai de vorbă cu ea? Sydney evită din nou să o privească în ochi în timp ce-şi punea mănuşile. — Nu, nu cred că ar fi bine. Doamna maior o studie puţin. — Da, poate că ai dreptate. Împinse înapoi scaunul şi înconjură biroul. — O să-ţi scriu. Şi dacă vor apare probleme o să te informez. — Ţi-aş fi recunoscătoare. — În seara asta ai fost deosebit de generoasă, Sydney.   Sydney o privi scurt, apoi începu să-şi mângâie dosul mâinilor, vorbind pe un ton întretăiat. — Banii înseamnă ceva doar pentru cei care nu-i au, doamnă maior. Şi eu am. Se uită la ea, cu un zâmbet amar care nu-i animă luminile ochilor. — Oameni ca tine înţeleg acest lucru. Tonul pe care îl arboră doamna Henderson avea o nuanţă de mustrare atunci când corectă întrucâtva cele afirmate de Sydney. — Nu, draga mea, oamenii ca tine înţeieg acest lucru. Noi facem doar ce putem — noi nu avem resurse să ajutăm oameni ajunşi în situaţii ca a lui Jennny. Tu mi-ai redat speranţă şi nu există un dar mai presus de acesta. Fii mulţumită de ceea ce ai făcut. Ceva mai încolo, pe când Sydney stătea în balconul ei, admirând perdeaua diafană a zăpezii, care cădea printre luminile străzii şi râul întunecat, se gândi la ceea ce-i spuse doamna maior. Fii mulţumită. Zâmbetul ei nu era vesel. Stătea rezemată cu un umăr de perete; zăpada amortiza zgomotul străzii. Se gândea dacă doamna maior ar fi reacţionat la ironia fină a observaţiilor ei. Mulţumire? Nu va găsi nici o satisfacţie în faptul că o ajută pe fată. Va avea precis o tulburare a liniştii ei sufleteşti, cu greu câştigată până acum. Da, precis. Şi amintiri tulburătoare, mai mult ca sigur. Dar mulţumire? Cum să aibă o mulţumire? Era prea mult de povestit în puvinţa asta, o poveste pe care ea ar prefera să o şteargă din memorie pentru totdeauna, dacă s-ar putea. O cuprinse un sentiment de însingurare, dezvăluind un vid cumplit care o pătrunse atât de adânc încât macerase zidurile ridicate tot de ea ca să ţină la distanţă această parte din viaţa ei. Se întreba dacă ar fi posibil să scape vreodată de acest gen de durere. Se întoarse brusc şi reveni în apartamentul ei puternic luminat închizând după ea uşa de la patio. Afară zăpada continua să cadă, înghiţită de apele negre ale râului. Liniştea deveni dintr-odată densă şi apăsătoare.

Unu   Cu zece minute înainte de ora unsprezece dimineaţa cerul erupse într-o explozie de confeti albe care învălui întregul oraş. Zăpada pufoasă se transformă pe străzile deja îngheţate din Manhattan într-o zloată cenuşie, iar vântul rece de decembrie îi goni pe cei care îşi făceau cumpărăturile de Crăciun spre confortul din apartamentele şi casele lor. Pe Lexington Avenue, bărbatul înalt, slab, îmbrăcat într-un impermeabil galben, se mişca prin mulţimea grăbită într-un ritm al său. Mergea repede, dar nu cu pasul rapid al celorlalţi pietoni care încercau să scape de frig. Îşi ţinea capul sus şi nu părea să le dea atenţie trecătorilor care se loveau de el. Era liber, după o viaţă întreagă trăită în iad, şi se îndrepta spre casă pentru a-i spune lui Mary că totul se terminase. Trecutul va fi îngropat şi uitat, viitorul era luminos şi minunat. Se gândea la cum va străluci chipul ei atunci când îi va da vestea cea mare. Ajungând la colţul străzii Fifty-ninth, semaforul îşi schimbă culoarea în roşu şi se opri şi el în acelaşi timp cu mulţimea nerăbdătoare. La câţiva metri, un Moş Crăciun al Armatei Salvării[1] stătea aplecat peste un ceainic uriaş. Bărbatul scoase din buzunar câteva monezi, o ofrandă adusă zeilor. În acea clipă, cineva îl izbi în spate, o lovitură bruscă, usturătoare, care îl făcu să se clatine. Vreun beţivan prea plin de entuziasm, încercând să fie prietenos. Sau Bruce Boyd. Bruce, care niciodată nu-şi cunoscuse adevărata putere, având obiceiul copilăresc de a-l răni fizic, însă pe Bruce nu-l mai văzuse de mai bine de un an. Bărbatul vru să-şi întoarcă capul pentru a vedea cine îl lovise, dar spre surpriza lui, genunchii începură să-i cedeze, într-o mişcare lentă, privindu-se parcă de la distanţă, îşi văzu corpul prăbuşindu-se pe trotuar. Durerea surdă pe care o simţea în spate începu să se extindă, îi venea greu să respire. Era conştient de parada de pantofi care defilau pe lângă faţa lui, înzestraţi parcă cu o viaţă a lor. Obrazul începu să-i amorţească din cauza asfaltului îngheţat. Ştia că nu trebuie să zacă aici. Deschise gura pentru a cere cuiva să-l ajute şi un râu cald, roşu, ţâşni afară, scurgându-se în zăpada care se topea. Uluit şi fascinat, îl urmări cum traversează trotuarul pierzându-se în canal. Acum durerea era mult mai puternică, dar nu-i prea păsa, pentru că îşi aduse brusc aminte de vestea lui cea mare. Era liber, îi va spune lui Mary că e liber, închise ochii pentru a-i feri de albul orbitor al cerului. Ninsoarea se transformă în lapoviţă, dar el nu mai simţea nimic…     Doi   Carol Roberts auzi uşa de la recepţie deschizându-se şi închizându-se, bărbaţii păşind înăuntru şi, chiar înainte să-şi ridice privirea, putu să miroasă ce anume erau. Erau doi. Unul dintre ei avea cam peste patruzeci de ani. Un tip solid, de peste un metru optzeci, numai muşchi. Avea un cap masiv, ochi albaştri, reci ca oţelul, ascunşi în fundul capului, şi o gură severă, obosită şi plictisită. Al doilea bărbat era mai tânăr. Un chip cu trăsături sensibile, bine pronunţate. Avea ochi căprui şi vioi. Cei doi bărbaţi erau complet diferiţi şi, totuşi, în ce o privea pe Carol, semănau ca două picături de apă. Erau doi copoi. Le simţise bine mirosul, în timp ce se apropiau de biroul ei. Picături de transpiraţie începură să-i curgă de la subsuoară, în ciuda protecţiei oferite de deodorant. Înnebunită, mintea ei trecu în revistă toate posibilele trădări şi slăbiciuni. Chick? Dumnezeule, de şase luni reuşise să se ţină departe de toate necazurile. Din noaptea petrecută în apartamentul lui când îi ceruse să se căsătorească cu el şi îi promisese să părăsească banda. Sammy? Era undeva peste ocean la o bază a Forţelor Armate şi, dacă s-ar fi întâmplat ceva cu fratele ei, nu i-ar fi trimis doi copoi ca să o anunţe. Nu, veniseră să o înhaţe. Avea iarbă în poşetă şi vreun căcăcios cu gură mare ciripise prea multe. Dar de ce doi? Carol încerca să-şi spună că nu au cum să-i facă vreun rău. Nu mai era o târfă neagră şi prostuţă din Harlem, pe care să o poată speria. Acum, nu. Acum era secretara unuia dintre cei mai mari psihologi din ţară. Însă, pe măsură ce cei doi bărbaţi se apropiau de ea, panica lui Carol era tot mai puternică, în mintea ei încă mai existau amintirile sumbre din prea numeroşii ani în care se ascunsese prin apartamente ieftine, înghesuite şi împuţite, în timp ce legea albilor spărgea uşi, târând pe scări un tată, o soră sau un văr. Însă nimic din zbuciumul ei nu i se văzu pe faţă. La o primă privire, detectivii nu văzură decât o atrăgătoare tânără negresă, într-o elegantă rochie de culoare bej. Vocea îi era calmă şi impersonală.      — Cu ce vă pot ajuta? întrebă ea. În clipa aceea, locotenentul Andrew McGreavy, cel mai în vârstă, observă pata de transpiraţie care continua să se lărgească sub braţul ei. Automat o înregistră ca pe o informaţie interesantă care ar putea fi folosită în viitor. Secretara doctorului era foarte încordată. McGreavy scoase afară un portofel cu o legitimaţie uzată, lipită de imitaţia de piele crăpată în mai multe locuri. — Locotenent McGreavy, Secţia de poliţie nouăsprezece. Arătă spre partenerul lui. Detectivul Angeli. Suntem de la Departamentul de Criminalistică. Departamentul de Criminalistică? Un muşchi în braţul lui Carol zvâcni involuntar. Chick! A ucis pe cineva. Şi-a încălcat promisiunea făcută şi s-a întors la bandă. A luat parte la un jaf înarmat şi a împuşcat pe cineva sau el era cel împuşcat? Mort? De aceea au venit? Simţea cum pata de transpiraţie se lărgeşte tot mai mult. Şi, brusc, Carol deveni foarte conştientă de ea. McGreavy îi privea faţa, dar ştia că şi el o observase. Ea şi cei ca McGreavy nu aveau nevoie de cuvinte. Se recunoşteau dintr-o singură privire. Se ştiau bine de sute de ani. — Am dori să discutăm cu doctorul Judd Stevens, spuse detectivul mai tânăr. Vocea îi era plăcută, politicoasă, şi se potrivea cu înfăţişarea lui. Carol observă abia acum că avea în mână un pachet mic înfăşurat în hârtie maronie şi legat cu sfoară. Trecu o secundă până pricepu sensul cuvintelor lui. Deci nu era Chick. Sau Sammy. Sau iarba. — Îmi pare rău, spuse ea, ascunzându-şi cu greu sentimentul de destindere. Doctorul Stevens este ocupat cu unul din pacienţii săi. — Nu-l vom deranja decât câteva minute, spuse McGreavy. Vrem sa-i punem câteva întrebări. Făcu o pauză. O putem face aici sau la secţia de poliţie. Pentru o clipă îi privi, uimită, pe amândoi. Ce dracu' ar putea dori de la doctorul Stevens doi detectivi de la Criminalistică? Indiferent ce-ar crede poliţia, doctorul nu făcuse nici un rău. Îl cunoştea prea bine. Cât timp a trecut de atunci? Patru ani. Totul începuse într-o noapte, la tribunal…   *   *   *   Era ora trei a.m. şi becurile de deasupra sălii de şedinţe a tribunalului le dădeau tuturor celor prezenţi o paloare bolnăvicioasă. Încăperea era veche, deprimantă şi neîngrijită, îmbâcsită de mirosul rânced al fricii care se acumulase de-a lungul anilor, lipindu-se de pereţi ca un strat de vopsea scorojită. Era ghinionul afurisit al lui Carol ca judecătorul Murphy să fie cel care se ocupa de cazuri. Fusese adusă în faţa lui doar cu două săptămâni în urmă şi scăpase cu o eliberare condiţionată. Era la prima abatere. Asta însemnând că era prima dată când ticăloşii o prinseseră. De data asta, ştia că judecătorul va cere respectarea legii. Cazul care se judeca înaintea ei era aproape pe terminate. Un bărbat înalt, cu o înfăţişare calmă, stătea în faţa judecătorului spunându-i ceva despre clientul său, un bărbat gras, cu cătuşe la mâini, care tremura din tot corpul. Îşi imagină că bărbatul liniştit trebuie să fie avocat. Exista ceva în felul în care arăta, un aer de încredere în sine care o făcu să simtă că bărbatul cel gras era norocos să-l aibă de partea lui. Ea nu avea pe nimeni. Bărbaţii se îndepărtară, iar Carol îşi auzi numele strigat. Se ridică, lipindu-şi genunchii aproape unul de celălalt pentru a-i împiedica să tremure. Aprodul o împinse uşor înainte spre scaunul judecătorului, Secretarul puse dosarul ei pe masa din faţa judecătorului. Judecătorul Murphy privi spre Carol, apoi la hârtiile din dosar. — Carol Roberts. Prostituţie pe străzi, vagabondaj, deţinere de marijuana şi opunere de rezistenţă în momentul arestării. Ultima acuzaţie era o porcărie. Poliţistul o înghiontise şi ea îl lovise în testicule. La urma urmei, era cetăţeancă americană. — Ai mai fost aici acum câteva săptămâni, nu-i aşa, Carol? Ea se strădui să-i răspundă cu o voce nesigură, — Cred că da, Onorată Instanţă. — Şi te-am eliberat condiţionat? — Da, domnule. — Câţi ani ai? Ar fi trebuit să-şi dea seama că o vor întreba. — Şaisprezece. Astăzi e ziua mea de naştere. La mulţi ani, spuse ea. Şi izbucni în lacrimi, hohotele de plâns zguduindu-i tot trupul. Bărbatul înalt şi liniştit era lângă o masă laterală adunând nişte hârtii şi punându-le într-o servietă de piele. Auzindu-i hohotele de plâns, ridică privirea şi o cercetă atent. Apoi vorbi cu judecătorul Murphy. Acesta propuse suspendarea şedinţei şi cei doi bărbaţi dispărură în biroul judecătorului, unde bărbatul cel liniştit vorbea sincer şi foarte serios cu judecătorul Murphy. — Eşti o fată norocoasă, Carol, spuse judecătorul Murphy. Ţi se va acorda încă o şansă. Tribunalul te încredinţează spre supraveghere doctorului Stevens. Deci tipu' ăsta înalt nu e un avocat — e un vraci. Lui Carol nu i-ar fi păsat nici dacă ar fi fost Jack Spintecătorul. Nu voia decât să plece cât mai repede din sala aia împuţită, înainte să-şi dea seama cineva că nu era ziua ei de naştere. Doctorul o duse cu maşina la apartamentul lui, vorbind despre fleacuri, nepunând nici o întrebare, dându-i posibilitatea lui Carol să-şi revină şi să-şi lămurească problemele personale. Opri maşina în faţa unei clădiri moderne de pe strada Seventy-first, care dădea spre East River. Clădirea avea un portar şi un liftier şi, după felul calm în care îl salutară pe doctor, îţi venea să crezi că în fiecare zi venea acasă la ora trei dimineaţa, însoţit de o prostituată neagră de şaisprezece ani. Carol nu mai văzuse niciodată un apartament ca acela al doctorului. Sufrageria era în alb, cu două canapele lungi şi joase, acoperite cu un material de tweed de culoarea ovăzului, între canapele era o imensă masă pătrată joasă acoperită cu sticlă groasă, pe ea se afla o tablă de şah cu figurine veneţiene sculptate. Pe pereţi atârnau picturi moderne. În foaier, pe ecranul unui televizor cu circuit închis, se vedea intrarea în clădire, într-un colţ al sufrageriei se găsea un bar cu sticlă fumurie, pe rafturile căruia se aflau pahare şi carafe de cristal. Privind pe fereastră, Carol văzu în depărtare micile ambarcaţiuni care pluteau pe East River. — Sălile de tribunal mă fac întotdeauna să-mi fie foame, spuse Judd. Ce-ar fi să pregătesc în grabă o mică cină pentru a sărbători ziua ta de naştere? Şi o duse cu el în bucătărie, unde îl urmări cum pregăteşte cu îndemânare o omletă mexicană, cartofi franţuzeşti, pâine prăjită, o salată şi cafea. — E unul din avantajele de a trăi singur, spuse el. Pot să gătesc atunci când am chef. Deci trăia singur, fără nici o păsărică în casă. Dacă îşi va juca bine cărţile, va da, probabil, peste o mină de aur. După ce terminară de mâncat, o duse în camera de oaspeţi. Era zugrăvită în albastru şi în centru domina un mare pat dublu acoperit cu o cuvertură albastră în carouri. Lângă fereastră, o măsuţă de toaletă joasă, dintr-un lemn închis la culoare, cu încrustaţii de alamă. — Poţi să-ţi petreci noaptea aici, spuse el. Îţi voi căuta o pijama. În timp ce Carol privea prin camera aranjată cu gust, prin minte îi treceau tot felul de gânduri. Carol, fetiţo! Ai dat lovitura! Tipu' ăsta caută un poponeţ negru tocmai scăpat de la închisoare. Iar tu eşti cea care i-l va oferi. Se dezbrăcă şi îşi petrecu sub duş următoarea jumătate de oră. Când ieşi afară, cu un prosop înfăşurat în jurul trupului ei lucios, voluptuos, văzu că bietul amărât pusese pe pat o pijama. Râse, sigură de sine, şi o lăsă acolo. Aruncă jos prosopul şi intră în sufragerie. Nu era. Privi prin uşa deschisă care dădea spre o cameră mai retrasă. El stătea la un birou mare, confortabil, cu un abajur demodat pus deasupra. Camera era încărcată de cărţi, din podea până în tavan. Se opri în spatele lui şi îl sărută pe gât. — Hai să începem, scumpule, şopti ea. Sunt aşa de excitată că nu mai rezist, îşi lipi corpul de al lui. Ce mai aştepţi, frumosule? Dacă nu mi-o înfigi cât mai repede, o să-mi ies din minţile astea îndobitocite de strămoşi care au cules bumbacul. El o privi o secundă cu ochi gânditori, de un gri închis. — Nu ai destule necazuri? o întrebă el blând. Nu e vina ta că te-ai născut neagră, dar cine ţi-a spus că trebuie neapărat să fii o târfă de şaisprezece ani, vagaboandă şi fumătoare de marijuana? Ea se holbă la el, încurcată, întrebându-se unde greşise. Poate că avea nevoie să se monteze mai întâi şi să o biciuiască ca să se excite. Sau poate era partea aceea cu reverendul Davidson, îi va predica fundului ei negru, o va reforma şi apoi o va regula, încercă din nou. îşi strecură mâna între picioarele lui, mângâindu-l şi şoptind: — Haide, frumosule. Vâră-mi-o. El se eliberă calm de braţele ei şi o aşeză pe un fotoliu. Carol nu mai fusese niciodată atât de zăpăcită. Nu arăta ca un poponar, dar în zilele astea nimic nu era sigur. — Ce-ţi place, frumosule? Spune-mi cum sa te bag în călduri şi o fac. — În regulă, spuse el. Hai să ciripim. — Vrei să spui — să vorbim? — Exact. Şi au vorbit. Toată noaptea. Cea mai ciudată noapte din viaţa lui Carol. Doctorul Stevens trecea mereu de la un subiect la altul, cercetând-o, testând-o. Îi ceru părerea despre Vietnam, ghetouri şi marşurile studenţeşti. De fiecare dată când Carol credea că descoperise ce anume urmărea, doctorul schimba subiectul. Au vorbit despre lucruri de care ea nu mas auzise niciodată şi despre probleme în care se considera cel mai mare expert din întreaga lume. Cu multe luni mai târziu, obişnuia să rămână trează în pat, încercând să-şi amintească cuvântul, ideea, fraza magică care o schimbase, însă nu reuşise niciodată pentru că, până la urmă, îşi dăduse seama că nu existase, de fapt, nici un cuvânt magic. Doctorul Stevens făcuse ceva foarte simplu. Stătuse de vorbă cu ea. Într-adevăr discutaseră. Nimeni nu mai făcuse aşa ceva. O tratase ca pe o fiinţă omenească, un egal al său, ale cărei păreri şi sentimente contează pentru el. La un moment dat, în timpul nopţii, Carol îşi dădu brusc seama că stă goală în faţa lui, intră în dormitor şi îmbrăcă pijamaua. El veni după ea, se aşeză pe marginea patului şi au continuat să vorbească. Au discutat despre Mao Tse-tung, hula hoop[2] şi pilulele anticoncepţionale. Şi despre cum e să ai o mamă şi un tată care nu s-au căsătorit niciodată. Carol îi povesti lucruri pe care nu le mai spusese nimănui niciodată în viaţa ei. Lucruri care fuseseră adânc îngropate în subconştientul ei. Şi când, în sfârşit, adormi, se simţi complet secată. De parcă i se făcuse o operaţie şi un râu de otravă se scursese din ea. În dimineaţa următoare, după micul dejun, doctorul îi întinse o bancnotă de o sută de dolari. Ea ezită, apoi spuse: — Am minţit. Nu e ziua mea de naştere. — Ştiu, zâmbi el. Dar nu-i vom spune judecătorului. Vocea i se schimbă. Poţi să iei banii ăştia şi să pleci, şi nimeni nu te va bate la cap, până data viitoare, când poliţia te va aresta. Făcu o pauză. Am nevoie de o secretară. Cred că ai fi foarte potrivită. Ea îl privi fără să-i vină să creadă. — Îţi baţi joc de mine. Nu ştiu stenografie şi habar n-am să scriu la maşină. — Ai putea învăţa dacă te întorci ia şcoală. Carol îl privi o clipă, apoi exclamă entuziasmată: — Nici nu m-am gândit la aşa ceva. E o idee excelentă! Abia aştepta să plece naibii din acest apartament cu cei o sută de dolari şi să-i fluture sub nasul băieţilor şi fetelor de la Fishman's Drug Store din Harlem, unde banda îşi avea sediul. Cu banii ăştia putea să cumpere destulă marijuana, ca să-i ajungă o săptămână întreagă. Când intră în Fishman's Drug Store, se simţi de parcă nici n-ar fi fost plecată. Văzu aceleaşi chipuri dezamăgite şi auzi aceeaşi vorbărie goală şi lăudăroasă. Era acasă. Continua să se gândească la apartamentul doctorului. Nu mobila era cea care făcea ca totul să pară atât de diferit. Era atât de curat. Şi liniştit. Ca o mică insulă, undeva într-o altă lume. Iar el îi oferise un paşaport. Ce avea de pierdut? Putea să încerce, doar ca să se distreze, să-i arate doctorului că greşea, că nu va reuşi niciodată. Spre propria-i surprindere, Carol se înscrisese la nişte cursuri serale, îşi părăsi camera mobilată sărăcăcios, cu o chiuvetă pătată de rugină, toaleta spartă, roletele verzi, rupte, şi patul de fier plin de noduri, unde îşi făcea meseria şi interpreta diferite roluri. Era o frumoasă prinţesă în Paris, Londra sau Roma, iar bărbatul care se zvârcolea peste ea era un prinţ frumos şi bogat care ardea de dorul de a se căsători cu ea. Şi, după ce fiecare dintre bărbaţi ajungea la orgasm şi se târa de pe ea, visul ei murea. Până data viitoare. Îşi părăsi camera şi toţi prinţii, fără să arunce nici o privire în urma ei, şi se întoarse acasă la părinţi. Doctorul Stevens îi oferi bani pentru a putea studia. Termină liceul cu note maxime. La absolvire, venise şi doctorul, ochii lui cenuşii strălucind de mândrie. Cineva credea în ea. Ajunsese o persoană importantă pentru cineva, îşi luă o slujbă şi urmă cursurile de secretară, seara. A doua zi, după ce le termină, doctorul o angajă şi în curând îşi putu permite să-şi cumpere un apartament. În cei patru ani care trecuseră de atunci, doctorul Stevens se purtase cu ea cu aceeaşi bunăvoinţă plină de înţelegere pe care i-o arătase şi în prima noapte. La început aşteptase ca el să facă vreo referire la ce fusese ea, şi la ce ajunsese, însă, până la urmă, îşi dădu seama că el o văzuse întotdeauna aşa cum era acum. Nu făcuse decât sa o ajute să se descopere singură. Ori de câte ori avea o problemă, el îşi găsea mereu timp să discute cu ea. În ultima vreme, se gândea mereu să-i spună ce se întâmplase cu ea şi cu Chick şi să-l întrebe dacă să-i spună adevărul lui Chick, dar continua să amâne această discuţie. Voia ca doctorul Stevens să fie mândru de ea. Ar fi făcut orice pentru el. S-ar fi culcat cu el, ar fi ucis pentru el… Şi acum au venit aceşti doi ţipi de la Criminalistică ca să vorbească cu el. McGreavy era tot mai nerăbdător. — Ei, ne anunţi, domnişoară? întrebă el. — Am ordin să nu-l deranjez atunci când înăuntru se află un pacient, spuse Carol. Văzu expresia din ochii lui McGreavy. Însă îl voi anunţa că sunteţi aici. Ridică receptorul şi apăsă pe butonul interiorului. După treizeci de secunde de linişte, vocea doctorului se auzi la receptor. — Da? — Au venit doi detectivi să discute o problemă. Sunt de la Departamentul de Criminalistică. Ascultă pentru a observa o schimbare în vocea lui… încordare… frică, însă nu auzi nimic deosebit. — Să aştepte, spuse ei, şi închise telefonul. O străbătu un val de mândrie. Poate că pe ea o puteau speria, însă nu-l vor face niciodată pe doctor să-şi piardă siguranţa de sine. Îi privi sfidător. — Aţi auzit ce-a spus. — Cât timp va mai rămâne înăuntru pacientul? întrebă Angeli, cel mai tânăr. Ea privi la ceaşca de pe masă. — Încă douăzeci şi cinci de minute. Este ultimul lui pacient astăzi. Cei doi au schimbat o privire. — Vom aştepta, oftă McGreavy. Ş-au aşezat pe scaune. McGreavy o studia atent. — Îmi pari cunoscută, spuse el. Ea nu se lăsă înşelată. Tipu' pornise la vânătoare. — Ştiţi cum se spune, replică Carol. Toţi negrii arata la fel.   *   *   *   Peste exact douăzeci şi cinci de minute, Carol auzi deschizându-se uşa laterală care ducea direct de pe coridor în cabinetul doctorului. Câteva clipe mai târziu, uşa cabinetului se deschise şi doctorul Judd Stevens păşi în sala de aşteptare. Ezită văzându-1 pe McGreavy. — Ne-am mâi întâlnit, spuse ei. Nu-şi putea aduce aminte unde anume. McGreavy dădu din cap, nepăsător. — Da… Sunt locotenentul McGreavy. Arătă spre Angeli. Detectivul Frank Angeli. Judd şi Angeli şi-au dat mâna. — Poftim înăuntru. Bărbaţii intrară în cabinet şl uşa se închise în urma lor. Carol îi privi încercând să înţeleagă ce se întâmpla. Detectivul cel voinic părea cam supărat pe doctorul Stevens. Dar, probabil, că în asta consta farmecul lui personal. Carol nu era sigură decât de un singur lucru. Rochia ei trebuia trimisă la curăţătorie.   *   *   *   Cabinetul lui Judd era mobilat ca o sufragerie dintr-o casă de ţară franţuzească. Nu exista un birou, în schimb, scaune confortabile şi măsuţe joase cu abajururi vechi şi valoroase erau împrăştiate peste tot prin cameră. La celălalt capăt al cabinetului o uşă ducea direct spre coridor. Pe podea se afla un minunat covor cu desene de Edward Fields şi într-un colţ o canapea ovală, confortabilă, acoperită cu damasc. McGreavy observă că nu existau diplome pe pereţi. Însă verificase înainte de a veni aici. Dacă doctorul Stevens ar fi vrut, şi-ar fi putut acoperi pereţii cu diplome şi atestate. — Este primul cabinet al unui psihiatru în care am păşit vreodată, spuse Angeli, profund impresionat. Aş vrea ca şi casa mea să arate la fel, — Relaxează pacienţii, spuse Judd, binevoitor. Şi, fiindcă veni vorba, sunt psiholog. — Îmi cer scuze, spuse Angeli. Care e diferenţa? — Cam cincizeci de dolari pe oră, spuse McGreavy. Partenerul meu nu se prea pricepe la lucrurile astea. Partener. Şi Judd îşi aminti dintr-odată. Partenerul lui McGreavy fusese împuşcat şi ucis, iar McGreavy, rănit în timpul unui furt la un depozit de băuturi alcoolice, acum patru sau poate cinci ani. Un vagabond neînsemnat, pe nume Amos Ziffren, fusese arestat şi acuzat de crimă. Avocatul lui Ziffren îl declarase nevinovat susţinând că este handicapat mintal. Judd fusese chemat ca expert al apărării şi i se ceruse să-l examineze pe Ziffren. Descoperise că era nebun, fără posibilitatea de a fi tratat, şi suferea şi de pareză avansată. Pe baza mărturiei lui Judd, Ziffren scăpase de pedeapsa cu moartea şi fusese trimis la un spital de boli mintale. — Îmi amintesc acum, spuse Judd. Cazul Ziffren. Aţi primit trei gloanţe; partenerul dumneavoastră a fost ucis.         — Şi eu îmi amintesc, replică McGreavy. I-aţi permis criminalului să scape. — Ce pot face pentru dumneavoastră? — Avem nevoie de nişte informaţii, doctore, spuse McGreavy. Înclină din cap spre Angeli. Angeli începu să desfacă, neîndemânatic, sfoara pachetului. — Am dori să identificaţi ceva pentru noi, spuse McGreavy, Vorbea prudent, vocea lui netrădând nimic. Angeli reuşise să desfacă pachetul. Ţinea în mână un impermeabil galben. — L-aţi mai văzut undeva? — Seamănă foarte mult cu al meu, spuse Judd, surprins. — Este al dumneavoastră. Pe o etichetă dinăuntru este scris Judd Stevens. — Unde l-aţi găsit? Cei doi nu mai păreau nepăsători. Pe feţele lor se produsese o schimbare evidentă. Judd îl studie o clipă pe McGreavy, apoi luă o pipă de pe o măsuţă lungă şi joasă şi începu să o umple cu tutun. — Cred că ar fi mai bine să-mi spuneţi despre ce este vorba, rosti el încet. — Este vorba despre acest impermeabil, doctore Stevens, spuse McGreavy. Dacă vă aparţine, am vrea să ştim unde l-aţi pierdut. — Nu e nici un mister. Ploua azi-dimineaţă când am venit la cabinet. Haina mea de ploaie este la curăţătorie, aşa că am luat impermeabilul galben, îl păstrez pentru pescuit. Unul dintre pacienţi nu a venit cu umbrelă sau haină de ploaie, începuse să ningă puternic, aşa că i-am împrumutat impermeabilul. Se opri, brusc îngrijorat. Ce s-a întâmplat cu el? — Ce s-a întâmplat cu cine? întrebă McGreavy, — Cu pacientul meu — John Hanson. — Corect, spuse încet Angeli. Aţi nimerit drept la ţintă. Motivul pentru care domnul Hanson nu v-a putut aduce înapoi impermeabilul este că a murit. Judd simţi un mic şoc trecându-i prin corp. — A murit? — Cineva i-a împlântat un cuţit în spate, spuse McGreavy. Judd îi privea înmărmurit. McGreavy luă impermeabilul de la Angeli şi îl întoarse pentru ca Judd să, vadă tăietura mare şi urâtă. Partea din spate a impermeabilului era acoperită cu pete mate, stacojii. Pe Judd îl cuprinse greaţa. — Cine ar fi dorit să-l ucidă? — Speram că ne puteţi spune dumneavoastră, doctore, spuse Angeli. Cine să ştie dacă nu psihologul lui? Judd clătină din cap, deprimat. — Când s-a întâmplat? Îi răspunse McGreavy. — La ora unsprezece, azi-dimineaţă. Pe Lexington Avenue, la un bloc distanţă de acest cabinet. Zeci de oameni trebuie să-l fi văzut căzând, dar se grăbeau să ajungă acasă pentru a sărbători naşterea lui Cristos, aşa că l-au lăsat să sângereze în zăpadă, până a murit. Judd strânse puternic marginile mesei, pumnii săi învineţindu-se. — La ce oră a fost aici Hanson? întrebă Angeli. — La zece. — Cât durează o şedinţă? — Cincizeci de minute. — A plecat imediat ce s-a terminat? — Da. Aşteptam un alt pacient. — Hanson a ieşit prin sala de aşteptare? — Nu. Pacienţii mei intră prin sala de aşteptare şi pleacă pe uşa aceea. Arătă spre uşa care ducea spre coridor. În felul acesta nu se întâlnesc unii cu alţii. McGreavy dădu din cap. — Deci Hanson a fost ucis la câteva minute după ce a plecat de aici. De ce venea la dumneavoastră? Judd ezită. — Îmi pare rău. Nu pot discuta despre pacienţii mei. — Cineva l-a ucis, spuse McGreavy. Ne-aţi putea ajuta să-l găsim pe ucigaş. Pipa lui Judd se stinsese. Şi-o aprinse din nou, foarte încet. — De cât timp venea la dumneavoastră? De data asta întrebase Angeli. O adevărată muncă de echipă a doi poliţişti. — De trei ani, răspunse Judd. — Ce problemă avea? Judd ezită. Şi-l aminti pe Hanson aşa cum arătase în dimineaţa aceea: zâmbind plin de entuziasm, dornic să se bucure de noua lui libertate. — A fost homosexual. — Încă unul din cazurile acelea trăsnite, spuse McGreavy, cu amărăciune. — A fost homosexual, spuse Judd. Hanson s-a vindecat. Azi-dimineaţă i-am spus că nu e nevoie să mai vină la mine. Se putea întoarce la familia lui. Are — avea o soţie şi doi copii. — Un homosexual cu familie? întrebă McGreavy. — Se întâmplă deseori. — Poate că unul din prietenii lui homişti nu a vrut să-i dea drumul. S-au bătut. Acesta s-a înfuriat şi i-a înfipt un cuţit în spate. Judd rămase pe gânduri. — Este posibil, spuse el prudent, dar eu nu cred. — De ce nu, doctore Stevens? întrebă Angeli. — Pentru că Hanson nu a avut nici un contact homosexual de mai bine de un an. Probabil că cineva a încercat să-l jefuiască. Hanson era genul de om care s-ar fi luptat cu curaj. — Un homosexual viteaz şi însurat, rosti McGreavy, pe un ton aspru, îşi scoase o ţigară şi şi-o aprinse. Un singur lucru nu se potriveşte cu această teorie. Portofelul nu i-a fost atins. Erau peste o sută de dolari în el. Urmări reacţia lui Judd.       — Dacă am căuta un nebun, ar fi mult mai uşor, spuse Angeli. — Nu neapărat, se împotrivi Judd. Se îndreptă spre fereastră. Priviţi la mulţimea de jos. Unul din douăzeci este, a fost sau va fi într-un spital de nebuni. — Dar dacă e nebun? — Nu e absolut necesar să pară nebun, explică Judd. Pentru fiecare caz clar de nebunie există cel puţin zece cazuri fără diagnostic încă. McGreavy îl studia pe Judd cu un interes evident. — Ştiţi multe despre natura umană, nu-i aşa, doctore? — Nu există aşa ceva, spuse Judd. Aşa cum nu există, spre exemplu, natură animală, încercaţi să comparaţi un iepure cu un tigru. Sau o veveriţă cu un elefant. — De cât timp sunteţi psiholog? întrebă McGreavy, — De doisprezece ani. De ce? McGreavy ridică din umeri. — Sunteţi un bărbat cu o înfăţişare plăcută. Pun rămăşag că mulţi dintre pacienţii dumneavoastră sunt îndrăgostiţi de dumneavoastră, nu? Judd îl privi cu răceală. — Nu înţeleg sensul întrebării. — Ei, haide, doctore. Sunt convins că înţelegeţi. Amândoi suntem oameni de lume. Un homosexual vine la tratament şi dă peste un doctor tânăr şi atrăgător. Vocea îi deveni confidenţială. Şi vreţi să spuneţi că în trei ani petrecuţi pe canapea, Hanson nu v-a făcut nici un avans? Judd îl privi calm. — Asta înţelegeţi dumneavoastră prin a fi om de lume, locotenente? McGreavy arăta netulburat. — S-ar fi putut întâmpla. Şi vă mai spun ce anume s-ar fi putut întâmpla. I-aţi spus lui Hanson că nu mai vreţi să-l vedeţi. Poate că nu i-a plăcut treaba asta. Ajunsese să depindă de dumneavoastră în aceşti trei ani. Şi v-aţi certat. Chipul lui Judd se întunecă de furie. Angeli risipi încordarea. — Cunoaşteţi pe cineva care ar avea vreun motiv să-l urască, doctore? Sau pe cineva pe care el l-a urât? — Dacă ar exista o astfel de persoană, spuse Judd, v-aş îi informat deja. Cred că ştiu destul de multe despre John Hanson. Era un om fericit. Nu ura pe nimeni şi nu cunosc pe nimeni care să-l fi urât. — Ce bine de el. Trebuie să fie un doctor al naibii de grozav, spuse McGreavy. Îi vom lua fişa cu noi. — Nu. — Putem obţine un ordin de la procuratură. — Vă priveşte. Nu există nimic în fişa lui care să vă fie de vreun ajutor. — Atunci de ce nu ne-o daţi? întrebă Angeli. — Pentru că i-ar putea face rău soţiei lui Hanson şi copiilor lui. Aţi pornit pe o pistă greşită. Veţi descoperi că Hanson a fost ucis de un străin. — Nu cred, se răsti McGreavy. Angeli împacheta din nou impermeabilul şi înfăşură sfoara în jurul lui. — Vi-l aducem înapoi după ce mai facem câteva teste.           — Păstraţi-l, spuse Judd. McGreavy deschise uşa care dădea spre coridor. — Vom ţine legătura cu dumneavoastră, doctore. Ieşi afară. Angeli înclină din cap în direcţia lui Judd şi îl urmă. Judd stătea nemişcat, cu mintea înceţoşată. Carol intră în cabinet. — Totul e în regulă? întrebă ea, prudentă. — John Hanson a fost ucis. — Ucis? — Înjunghiat, spuse Judd. — Dumnezeule! Dar de ce? — Poliţia nu ştie. — Îngrozitor! îl privi şi văzu suferinţa din ochii lui. Vă pot ajuta cu ceva?        — Vrei să închizi tu cabinetul, Carol? Plec la doamna Hanson. Aş vrea să o anunţ eu însumi. — Nu vă faceţi probleme. Aranjez eu totul, spuse Carol. — Mulţumesc, Şi Judd plecă. Peste treizeci de minute Carol terminase de aranjat dosarele şi le încuiase în biroul ei, când auzi uşa de la coridor deschizându-se. Era trecut de ora şase şi clădirea se închisese. Carol ridică privirea în timp ce bărbatul zâmbi şi veni spre ea.          

Prolog   Zair, Africa 7 septembrie 1976 John Nordyke, în vârstă de 21 de ani, student la biologie la Universitatea din Yale, se trezise în zori la marginea unui sat situat la nord de Bumba în Zair. Se întoarse în sacul său de dormit, ud de transpiraţie şi aruncă o privire prin plasa de naylon a cortului său de alpinist, ascultând clipocitul ploii tropicale, care, revărsându-se asupra pădurii, domina zgomotele satului ce se trezea la viaţă. O adiere uşoară aducea cu ea mirosul cald şi acru al baligii de vacă amestecat cu fumul penetrant al focului din bucătărie. Foarte departe, deasupra lui, văzu maimuţe sărind în arborii stufoşi care acopereau cerul. John a dormit rău toată noaptea şi când s-a trezit se simţea atât de slăbit încât nu se putea ţine pe picioare. Se simţea chiar mai rău decât aseară când a avut febră şi frisoane aproape la o oră după cină. Şi-a spus că poate s-a îmbolnăvit de friguri. Cu toate acestea el era convins că a luat medicamentul preventiv: fosfat de clorochină. Problema este că n-a putut evita roiul de ţânţari care se ridica în fiecare seară din mlaştinile ascunse ale pădurii virgine. Clătinându-se, a plecat totuşi în sat pentru a cere informaţii despre cel mai apropiat dispensar. Un misionar i-a spus că în Yambuku, un orăşel situat câţiva kilometri spre est, se află o misiune belgiană. Bolnav şi neliniştit, John îşi strânse lucrurile în grabă, înghesuindu-şi cortul şi sacul de dormit în rucsac şi plecă spre Yambuku. John reuşise să-şi ia un concediu de şase luni de la universitate pentru a merge în Africa să fotografieze animale ameninţate cu dispariţia; printre acestea, gorila munţilor. Acesta era de fapt visul copilăriei sale: să imite exploratorii cele­bri ai secolului XIX, care au deschis drum pe continentul negru. Yambuku era puţin mai mare decât satul pe care tocmai îl părăsise şi spitalul misiunii nu-i inspira nici o încredere. Acesta era construit dintr-un ansamblu de clădiri în piatră, care însă se aflau într-o stare jalnică. Acoperişurile erau din tablă rulată sau din paie ca cele ale caselor indigene şi, în mod cert, o parte din clădiri nu dis­puneau de electricitate. John fu primit de o călugăriţă îmbrăcată în haine tradiţionale, care nu vorbea decât franceza şi care-l rugă să-şi aştepte rândul format dintr-o mulţime de indigeni, aflaţi în toate gradele de epuizare şi de boală. Privindu-i pe ceilalţi paci­enţi, se întrebă dacă nu cumva, stând în preajma lor, s-ar putea îmbolnăvi mai grav decât era. În cele din urmă fu examinat de un medic belgian, care vorbea şi puţină engleză. Examenul rapid confirmă temerile lui John, căci diagnosticul indică un început de malarie. Doctorul îi pre­scrise o injecţie cu clorochină şi îl sfătui să revină după o zi sau două, în caz că nu se va simţi mai bine. Odată examinarea terminată, John fu trimis în sala de tratament unde din nou trebui să aş­tepte mult pentru a-şi primi injecţia. Cu stupoare, remarcă şi lipsa oricăror măsuri aseptice. Infir­miera nu avea ace suficiente şi se mulţumea să folosească doar trei seringi, rând pe rând. John era sigur că acestea nu erau destul de bine steri­lizate pentru a omorî toţi microbii. Şi apoi, infir­miera scotea seringile din baia de sterilizare cu degetele. Pentru că rândul său se apropia, era pe punctul de a protesta, dar pe lângă faptul că nu vorbea curent franceza, ştia că avea totuşi ne­voie de acest tratament. Timp de două zile, John se simţi mai bine. Rămase în preajma oraşului Yambuku şi pentru a nu se plictisi făcu câteva fotografii bărbaţilor din tribul Budza care, fiind vânători iscusiţi, s-au arătat foarte încântaţi de a-şi face cunoscută măiestria în întreaga lume. În cea de-a treia zi însă, în timp ce se pregătea să-şi reia călătoria urcând spre fluviul Zair, pe urmele lui Henry Stanley, John s-a simţit dintr-o dată foarte rău. Totul a început cu o violentă durere de cap, urmată imediat de frisoane, apoi de febră şi gheaţa, iar cele din urmă de diaree. În speranţa că această stare va fi trecătoare, se întoarse în cortul său şi petrecu noaptea visându-se acasă, acolo unde se găseau aşternuturi curate şi o baie la capătul coridorului. Dimineaţa îşi dădu seama că era slăbit şi deshidratat şi, în plus, constată că vomitase de multe ori în timpul nopţii. Extrem de speriat îşi făcu bagajul rapid şi o porni greoi pe drumul ce ducea spre spitalul misiunii belgiene, însă, chiar când ajunse în incinta spitalului vomă cu sânge foarte roşu şi căzu prăbuşindu-se. O oră mai târziu se trezi într-o cameră cu încă doi bolnavi, ambii suferind de malarie rebelă la orice tip de medicament. Medicul, acelaşi care l-a examinat pe John la vizita sa anterioară, se arătă neliniştit de gravi­tatea stării sale şi, în plus, constată câteva noi   simptome: o surprinzătoare erupţie cutanată pe piept şi hemoragii superficiale pe pleoapele ochilor. În aceste condiţii, medicul îşi dădu sea­ma că nu era un caz tipic de malarie. Încercând o precauţie suplimentară, el decise prescrierea unui tratament cu cloromfenicol, în caz că tânărul ar putea suferi şi de o formă de febră tifoidă.   16 septembrie 1976 Dr. Lugasa, comisar al sănătăţii publice în regiunea Bumba, privea prin fereastra deschisă a biroului său fluviul Zair care scânteia în lumina soarelui de dimineaţă. Îi păru rău că nu se numeşte Congo şi că nu are misterul şi celebritatea ce înconjoară acest nume. Apoi, nu fără efort, re­veni la treburile sale şi reciti scrisoarea pe care o primise de la spitalul misiunii din Yambuku în legătură cu decesul unui american, un oarecare John Nordyke şi cel al unui agricultor venit de pe o plantaţie din apropierea râului Ebola. După opinia medicului misiunii, decesele au avut drept cauză o maladie cu o propagare rapidă căci doi bolnavi spitalizaţi în aceeaşi cameră cu ameri­canul, patru membri ai personalului care l-au îngrijit, cei din anturajul agricultorului şi încă alţi zece consultanţi exteriori prezintă aceleaşi grave simptome. Doctorul Lugasa ştia că avea de ales între două soluţii. Prima, aceea de a nu face nimic şi, indiscutabil, era cea mai bună. Doar Dumnezeu ştia câte maladii contagioase mai ascundea jungla tropicală! A doua, consta în completarea a numeroase formulare oficiale care urmau apoi a fi trimise la Kinshasa, unde cineva bine plasat în ierarhia cadrelor medicale ar fi decis, fără îndoială, că este mult mai prudent să lase evenimentele să-şi continue drumul lor, fără a interveni din afară. De asemenea, dr. Lugasa ştia că, dacă se va hotărî să completeze formularele, va fi obligat să facă şi o călătorie până la Yambuku, fapt ce nu-i surâdea deloc mai ales în acest sezon umed şi cald. De aceea, cu un vag sentiment de culpabili­tate, dr. Lugasa aruncă scrisoarea în coşul cu hârtie.   23 septembrie 1976 O săptămâna mai târziu, doctor Lugasa îşi plim­ba nervozitatea de pe un picior pe altul în timp ce aştepta aterizarea bătrânului DC3 pe aeroportul din Bumba. Cel care coborî primul fu doctorul Bouchard, superiorul lui Lugasa, care sosea toc­mai de la Kinshasa. În ajun, dr. Lugasa îi telefona lui Bouchard pentru a-l informa că o gravă epi­demie a unei boli necunoscute s-a răspândit în jurul spitalului misiunii din Yambuku. Maladia lovise nu numai indigenii ci şi personalul spitalu­lui. Cu toate acestea, Lugasa nu spusese nimic despre scrisoarea pe care o primise în urmă cu o săptămână. Cei doi medici se salutară înainte de a urca în splendida Toyota Corola a doctorului Lugasa. Bouchard îl întrebă dacă mai are şi alte informaţii despre Yambuku, în afara celor oficiale. Lugasa tuşi uşor, contrariat încă de ştirile anun­ţate dimineaţa la radio. Se pare că la Yambuku din cei 17 membri ai personalului medical, 11 erau deja morţi, la fel şi aproximativ 140 dintre locuitorii satului. Spitalul se închisese întrucât rămăseseră prea puţine cadre medicale, care oricum nu ar fi putut face faţă situaţiei. Bouchard decise să pună în carantină întreaga regiune Bumba. Dădu imediat toate telefoanele care erau necesare şi îi comunică lui Lugasa că este absolut necesar să se deplaseze împreună, în ziua următoare, la Yambuku pentru a vedea cu ochii lor ce se petrece acolo. Ideea nu-i surâdea deloc doctorului Lugasa.   24 septembrie 1976 A doua zi, când cei doi medici ajunseseră în curtea pustie a spitalului misiunii din Yambuku, fură întâmpinaţi de o linişte sinistră. Un şobolan străbătu în lung balustrada de deasupra pridvoru­lui gol şi o duhoare putredă îi pătrunse adânc. Acoperindu-şi nasul cu o batistă, ei părăsiseră locul cu pricina şi se îndreptă cu prudenţă spre clădirea cea mai apropiată. Acolo găsiră două cadavre care se aflau într-un avansat grad de degradare din cauza căldurii. În cea de-a treia clădire a spitalului singurul vieţuitor era o infirmi­eră care delira din cauza febrei. Cei doi medici trecură apoi în sala de operaţii, acum pustie, şi se grăbiră să-şi îmbrace halatele, să-şi pună mănuşile şi măştile, măsuri însă prea tardive pen­tru a se mai proteja. Se ocupară în primul rând de infirmiera bolnavă, iar apoi începură să caute şi ceilalţi membri ai personalului medical. Printre cei 30 de morţi din spital, găsiră patru pacienţi care, deşi aflaţi la un pas de moarte, mai respi­rau încă. Dr. Bouchard trimise un mesaj prin radio la Kinshasa, cerând armatei aviatice a Zairului să vină în Yambuku pentru a transporta în capitală bolnavii de la spitalul misiunii, care mai erau încă în viaţă. De asemenea, Bouchard a insistat ca personalul medical din capitală să adopte tehnici drastice de izolare a bolnavilor din Yambuku, su­bliniind periculozitatea acestei maladii extrem de contagioase.   30 septembrie 1976 Infirmiera belgiană transportată cu avionul spre Kinshasa muri la orele trei dimineaţa, în ciuda celor şase zile de tratament intens. Nu fusese pus nici un diagnostic dar după autopsie, probe de sânge, de ficat, splină şi creier, fură trimise Ins­titutului de medicină tropicală de la Anvers, Bel­gia, Centrului pentru Controlul Bolilor din Atlanta, Statele Unite, şi Institutului de Cercetări Microbiologice din Porton Down, în Anglia. În regiunea Yambuku erau acum 280 de cazuri atinse de această maladie, iar rata mortalităţii ajunsese la 90%.   13 octombrie 1976 Virusul Yambuku a fost izolat, în acelaşi timp, în laboratoarele a trei ţări. Se ştia deja că avea o structură asemănătoare cu cea a virusului Marburg, descoperit în 1967 în cazul unei epidemii mortale ce lovise maimuţele verzi dintr-un labo­rator din Uganda. Noul virus, mult mai periculos decât Marburg, fu numit Ebola, după numele râului ce curgea la nord de Bumba. Era considerat micro-organismul cel mai puternic după ciuma bubonică.   16 noiembrie 1976 La două luni de la prima sa manifestare, maladia necunoscută de la Yambuku era considerată ca şi oprită căci nici un caz nu mai fusese semnalat în regiune în ultimele săptămâni.   3 decembrie 1976 Carantina din regiunea Bumba fu ridicată şi legăturile aeriene restabilite. Virusul Ebola se întorsese, în mod cert, la sursa sa la fel de mis­terioasă. O echipă internaţională de specialişti, printre care doctorul Cyrill Dubchek de la Centrul pentru Controlul Bolilor, ce a avut un rol important în localizarea virusului febrei din Lhassa, a străbătut toată regiunea contând să descopere un eventual rezervor al virusului Ebola la mamifere, păsări sau insecte. Din nefericire, virologii n-au găsit nimic. Nici măcar o urmă.   Los Angeles, California 14 ianuarie 1986 Doctorul Rudolph Richter, marele şi recunos­cutul oftalmolog originar din Germania de Vest, membru fondator al clinicii Richter din Los Angeles, îşi potrivi ochelarii, îşi privi anunţurile publicitare de pe masa rotundă din sala de con­ferinţe a clinicii. În dreapta, fratele şi asociatul său, William, absolvent al unei şcoli superioare de comerţ, examina anunţurile cu mare atenţie. Reclama era destinată campaniei din trimestrul viitor în vederea încadrării de noi cadre care să lucreze în domeniul asigurării medicale în cadrul clinicii. Această muncă se adresa în special tine­rilor, aflaţi într-o stare fizică foarte bună, fapt pe care William îl subliniase deja în anunţuri. Rudolph era mulţumit de treaba făcută de fra­tele său. Era de altfel şi primul lucru agreabil pentru el în ziua aceea. Totul începuse rău chiar de dimineaţă, când pe autostrada San Diego, în urma unui acroşaj, BMW-ul său, absolut nou, se alesese cu câteva zgârieturi de toată frumuseţea. A urmat apoi acea operaţie urgentă şi dificilă care l-a reţinut la clinică până târziu. A mai fost şi bolnavul acela atins de o formă ciudată de SIDA, cu complicaţii extrem de bizare, care i-a tuşit în faţa, atunci când a trebuit să-i examineze retinele. Şi ca să fie tot tacâmul, a fost muşcat şi de una din maimuţele care serveau cercetărilor asupra herpesului ocular. Doamne, ce zi! Rudolph aprecie un anunţ destinat numărului de dimineaţă al revistei «Los Angeles Time». Era perfect. Campania publicitară, condusă de William, prevedea şi o reclamă de 30 de secunde la televiziune în cadrul jurnalului de seară. Era un clip publicitar cu fete în bikini, care, extrem de vesele, jucau volei în compania unor băieţi su­perbi pe o plajă din Malibu. Aceasta îi aminte lui Rudolph de un anunţ costisitor pentru Pepsi-Cola, numai că de această dată era vorba de a vinde ideea asistenţei-medicale propusă de un organism cum era Clinica Richter, în locul prepa­ratelor medicamentoase clasice care puteau fi plătite bucată cu bucată. În jurul lui Rudolph şi al lui William se aflau şi alţi medici ai clinicii, printre care şi doctorul Navarre, medicul-şef. Toţi cei prezenţi erau mem­bri în Consiliul de administraţie şi fiecare deţinea un anumit număr din acţiunile spitalului. William îşi drese vocea şi îi anunţă că aşteaptă întrebările lor. Nimeni nu puse nici o întrebare, ba mai mult îşi exprimară aprobarea unanimă. Apoi, după o discuţie aprinsă în legătură cu construcţia unei anexe a clinicii, destinată aderenţilor, din ce în ce mai numeroşi, din regiunea Newport Beach, şedinţa fu încheiată. Doctorul Richter se întoarse în biroul său şi aranjă foarte încântat, mostrele publicitare în port-documentul său. Biroul lui era o încăpere luxoasă în ciuda salariului său relativ modest. Dar acest salariu era un mic accesoriu pe lângă banii care-i reveneau din acţiuni, căci Clinica Richter, la fel ca şi doctorul Richter, se aflau într-un real pro­gres financiar. După ce-şi termină treburile curente, dr. Richter merse să analizeze starea a doi pacienţi operaţi de dânsul, două cazuri de desprindere a retinei cu o patologie dificilă înainte de operaţie. Cons­tată mulţumit că totul e bine. Întorcându-se spre cabinetul său îşi spuse că totuşi făcuse puţină chirurgie deşi era singurul medic oftalmolog din clinică. Era regretabil, dar spre deosebire de alţi oftalmologi din oraş el avu totuşi şansa unor cazuri interesante. Fratele său avusese o idee genială când îl sfătuise să des­chidă această clinică în urmă cu opt ani. Îşi scoase halatul alb, îmbrăcă blazerul bleu marine şi părăsi clinica, cu port-documentul în mână. Era trecut de ora nouă seara şi cele două etaje ale parcării erau aproape goale. În timpul zilei, este întotdeauna plin şi William îi propuse să mărească parcarea nu numai pentru a crea noi locuri, dar mai ales pentru revalorizarea ima­ginii clinicii. Rudolph nu prea înţelegea astfel de probleme şi, de fapt, deocamdată nu-i prea păsa de asta. Pierdut în reflecţiile sale despre randamentul clinicii, dr. Richter nu remarcă prezenţa a doi bărbaţi ascunşi în întuneric care aşteptau în umbra garajului. Nu-i observă nici atunci când aceştia începură să-l urmărească. Bărbatul mai mare dintre cei doi părea că are cotul blocat în poziţie fixă. Purta o geanta voluminoasă pe care o ţinea în aer din cauza articulaţiei sale paralizate. Ajungând la maşina sa, dr. Richter simţi doi bărbaţi care-l urmăreau pas cu pas. Gâtul i se uscase. Înghiţea greu saliva şi aruncă o privire speriată peste umăr. Cei doi necunoscuţi păreau că se îndreaptă direct spre el. Când trecură pe sub locul ce lumina parcarea, dr. Richter consta­tă că cei doi erau bine îmbrăcaţi, căci purtau că­măşi curate şi cravate de mătase ceea ce-l mai linişti puţin. În orice caz, doctorul merse destul de repede, făcând un tur în jurul maşinii. Îşi scoase cheile, deschise portiera, aruncă servieta pe scaunul alăturat şi în timp ce se aşeză simţi miro­sul agreabil al pielii din maşină. Dar când să închidă portiera, o mână îl împiedică. Doctorul Richter ridică ochii spre figura calmă, fără expre­sie a unuia dintre bărbaţi care-l urmăriseră. O umbră de surâs apăru ca răspuns privirii întrebă­toare a medicului. El încercă din nou să închidă portiera, dar  celălalt se opunea ferm din exterior. — Îmi puteţi spune cât e ora? întrebă politicos bărbatul. — Bineînţeles, spuse Richter uşurat că avea o explicaţie pentru prezenţa necunoscutului. El îşi privi ceasul, dar înainte de a răspunde, se simţi tras brutal afară din maşină. Încercă să se apere, fără prea multă convingere. Mâini strân­se îl examinară violent, în încercarea lor de a găsi portofelul şi medicul simţi cum pantalonul său se deşiră. Unul dintre bărbaţi exclamă: «Eşti om de afaceri», iar celălalt adăugă: «I-ai geanta». Richter îşi dădu seama că i-au luat şi ceasul de buzunar. Totul se terminase la fel de repede cum înce­puse. Doctorul auzi paşi care se îndepărtau, apoi o portieră de maşină închizându-se şi în cele din urmă, scrâşnetul pneurilor pe ciment. Câteva se­cunde rămase nemişcat, bucuros că încă trăieşte. Îşi recupera ochelarii de pe jos, îi puse la ochi şi constată că lentila stângă era spartă. Fiind chirurg îşi analiză mai întâi starea mâinilor, chiar înainte de a se ridica. Apoi se interesă de el: cămaşa sa albă şi cravata erau murdărite, îi lipsea un nas­ture de la blazer, pantalonul era deşirat de la buzunarul drept până la genunchi. — Doamne, Dumnezeule, ce zi! spuse el cu voce scăzută pentru dânsul, gândindu-se după această agresiune, că acroşajul de dimineaţă a fost nesemnificativ. După un moment de ezitare, îşi regăsi cheile, reuşi să intre în clinică şi se întoarse în biroul său. Chemă serviciul de securitate, apoi se în­trebă dacă nu cumva trebuie să anunţe şi poliţia municipală. Însă, ideea că această întâmplare ar putea face o publicitate rea clinicii îl opri. Şi apoi ce ar putea întreprinde poliţia? Tot gândindu-se ce e mai bine să facă, telefonă soţiei pentru a anunţa că va ajunge acasă puţin mai târziu. Apoi merse la toaletă pentru a se privi în oglindă. Avea o zgârietură pe obrazul drept, determinată de impactul pielii cu parcela de pietriş din garaj. Se tamponă uşor cu un antiseptic în timp ce se gândea la ce ar putea spune despre agresorii săi. Avusese puţin mai mult de o sută de dolari în portofel, toate cărţile de credit şi actele, printre care şi legitimaţia sa de medic al statului californian. Dar, totuşi, cel mai mult regreta ceasul, un cadou de la soţia sa. Oricum, ar fi putut să-l în­locuiască cu altul, îşi spuse. În acest moment auzi un ciocănit în uşa cabinetului. Omul din serviciul securităţii se scuză. O ase­menea situaţie nu se mai întâmplase şi regreta profund că nu s-a aflat acolo pentru a-l proteja pe medic. Îi spuse doctorului Richter că în urmă cu jumătate de oră inspectase garajul şi totul părea a fi în regulă. Richter îl asigură că nu are ce să-i re­proşeze. Singura problemă care-l neliniştea era aceea de a lua toate măsurile pentru ca un astfel de incident să nu se mai repete. Apoi medicul îi explică de ce nu a implicat şi poliţia în toată afa­cerea asta. Ziua următoare, Richter nu s-a simţit prea bine, dar a pus aceste simptome pe seama şocului din parcarea spitalului şi pe faptul că nu a dormit prea bine în timpul nopţii. La ora cinci şi jumătate se simţea, însă, atât de rău încât a trebuit să-şi anuleze întâlnirea pe care o avea cu amanta sa, o secretară de la serviciul de arhive medicale. În cele din urmă se duse totuşi la ea, dar nu stătu prea mult. Se întoarse acasă, îşi petrecu noaptea în patul său, întorcându-se de pe o parte pe alta, fără a reuşi să doarmă. A doua zi, doctorul Richter era într-adevăr bol­nav. Deşi stinse veioza de lângă pat, îşi simţea capul gol şi avea ameţeli. Încercă să nu se gândească la muşcătura maimuţei, nici la bol­navul de SIDA care-i tuşise în faţă. Ştia prea bine că SIDA nu se transmite prin contacte atât de uşoare: ceea ce-l neliniştea era eventualitatea unei complicate şi complexe infecţii. La ora trei şi jumătate avu un frison şi început de dureri de cap, la fel de groaznice ca o migrenă. Din cauza puternicei febre care-l cuprinse îşi anulă toate întâlnirile de după-amiază şi plecă de la clinică. În acel moment era mai mult decât sigur că avea gripă. Când ajunse acasă, fu suficientă o privire a soţiei sale care văzându-l atât de palid şi cu ochii înroşiţi îl trimise în pat. La orele opt se simţea atât de rău şi capul îl durea îngrozitor încât luă un analgezic. La orele nouă, acuză violente crampe de stomac şi diaree. Soţia sa, extrem de speriată dori să-l cheme pe doctorul Navarre, dar Richter îi spuse că nu e chiar atât de grav, că totul se va aranja. Mai luă un comprimat şi reuşi să doarmă puţin. La orele patru dimineaţa se trezi şi se târî până în baie unde vomă sânge. Înspăimântată, soţia sa chemă ambulanţa care-l transportă la clinică. El nu mai protestă. Nu mai avea putere. Şi oricum ştia că niciodată în viaţa sa până acum nu mai fusese atât de bolnav.     Capitolul 1   20 ianuarie 1986 Erau câteva aspecte care o deranjau pe Marissa Blumenthal. Nu ştia dacă aceasta se datora unor cauze interne sau unor schimbări survenite în exterior, dar oricum îşi dădea seama că este incapabilă să se concentreze. Îşi ridică ochii de pe cartea ţinută pe genunchi şi constată că lumina palidă a iernii de dincolo de fereastră deveni neagră ca cerneala. Îşi privi ceasul: era aproape şapte. Murmură: — Doamne, ce repede s-a înserat! O expresie care îi aminti de copilărie. De mai multe ore stătea cufundată într-un fotoliu acoperit cu vinilin dintr-un colţ al bibliotecii CDC — Centrul pentru Controlul Bolilor din Atlanta. Avea o întâlnire deseară şi trebuia să fie acasă în jur de şase şi jumătate. Îşi duse manualul greu de virologie scris de Field în raftul cu rezervări, încordându-şi muşchii care o dureau din cauza joggingului. Ea alergase dimineaţă, dar numai 4 kilometri în loc de 6 cum făcea de obicei. — Doriţi o mână de ajutor pentru a pune pe eta­jeră această carte enormă? o întrebă, foarte ma­tern, doamna Campbell, bibliotecara, în timp ce-şi încheia veşnica sa jachetă tricotată. Într-adevăr, nu era prea cald în acea bibliotecă. Şi ca de obicei, era ceva adevăr în comentariul doamnei Campbell. Manualul de virologie cântărea mai bine de 4 sau 5 kilograme şi cred că asta reprezenta a zecea parte din greutatea Marissei. Ea măsura doar un metru şi cinzeci şi cinci de centimetri înălţime. Cu tocuri, era adevărat. Pen­tru a pune cartea la loc ea fu nevoită să-şi ia un mic elan. — Da, aş avea nevoie de ajutor să pun la loc această vechitură, spuse Marissa, mai mult pen­tru a evita să nu-mi cadă în cap. Doamna Campbell schiţă un surâs discret. Era cordială şi prietenoasă, ca de altfel tot personalul de la CDC. Marissa, pe de altă parte, se simţea aici mai curând ca la facultate decât ca într-un organism al administraţiei federale unde lucra din 1973. Întâlnise peste tot o atmosferă de conştiin­ciozitate profesională şi de încredere mutuală. Ziua secretarelor şi a personalului de serviciu se termina la ora 4.30, dar cadrele medicale rămâneau întotdeauna mai târziu, lucrând uneori până în zorii zilei. Toţi credeau în munca pe care o desfăşurau. Biblioteca era într-adevăr foarte mică. Jumă­tate din cărţi şi reviste erau îngrămădite la întâmplare pe rafturi, aşezate ici şi colo. Din acest punct de vedere, CDC, un organism al Sănătăţii publice depinzând de administraţia federală, era obligat să se limiteze la bugetul redus. Şi Marissa, în timp ce părăsea clădirea, con­stată o dată în plus că locul acesta era de fapt o rotiţă din marele angrenaj al administraţiei fede­rale. Holurile erau toate vopsite în acel verde pal ca peste tot în clădirile administraţiei şi parchetul era acoperit cu o mochetă de vinilin gri foarte uzată în mijloc. Lângă ascensor inevitabilul portret al lui Roland Reagan surâdea. Imediat sub tablou cineva scrisese: «Dacă nu sunteţi mulţumiţi de bugetul pe acest an, aşteptaţi anul viitor!». Marissa urcă un etaj. Biroul ei — un nume ce, bineînţeles, flata mica debara — se afla deasupra bibliotecii. Era o cămăruţă fără fereastră care un timp servise ca dulap în perete. Între zidurile din piatră vopsite în culori ţipătoare se găsea totuşi loc pentru un birou din metal, un dulăpior pentru acte şi un scaun comod cu rotile. Oricum Marissa avusese noroc să obţină acest spaţiu, căci în centru era o adevărată dispută pentru orice loc. În orice caz, dincolo de aceste handicapuri, Marissa era mulţumită că lucrează la CDC. De-a lungul anilor, Centrul oferise servicii uimitoare medicinii, nu numai în Statele Unite, ci şi în stră­inătate. Ea îşi aminti, de asemenea, modul în care Centrul rezolvase, acum câţiva ani, misterul bolii Legionarilor. Şi erau sute de alte exemple de acest gen de la crearea acestui organism în 1942 sub forma de L'Office of Malaria Control — Serviciul de Control al Malariei — destinat înlătu­rării acestei boli în America de Sud. În 1946 a fost rebotezat Comunicable Disease Centre — Centrul Bolilor Transmisibile — şi s-au înfiinţat atunci o serie de noi laboratoare pentru studiul diferenţiat al bacteriilor, ciupercilor, paraziţilor, viruşilor. Anul următor a mai fost creat un labora­tor pentru zoonaze, boli ale animalelor transmisi­bile la om cum ar fi ciuma, turbarea şi antraxul. în 1970, Centrul îşi schimbă din nou numele deve­nind de această dată Center for Disease Control — Centrul pentru Controlul Bolilor. În timp ce-şi aranja formularele în servieta dată de administraţie, ea se gândi la succesele trecute ale CDC. O istorie care o incitase de la început. După ce îşi termină anul de stagiu la un internat de pediatrie din Boston, ea îşi depuse candidatu­ra şi fu acceptată la Epidemiology Intelligence Service (EIS) — Serviciul de investigaţii epidemiologice, unde lucră doi ani de zile ca «ancheta­toare». Fusese, de fapt, un fel de post de «de­tectiv» medical. Trei săptămâni şi jumătate înainte de Crăciun, ea termină un curs elementar care era destinat să o pregătească pentru noul ei rol. Urmă şi nişte cursuri despre administraţia Sănătăţii publice, despre statisticile biologice şi epidemiologice, adică studiul şi controlul sănătăţii şi al bolilor pe un anumit eşantion de oameni. Un surâs dezamăgit apăru pe faţa Marissei în timp ce-şi îmbrăcă mantoul bleu marine. Ea ur­mase un curs elementar, fără îndoială, în timpul studiilor medicale, dar oricum se simţea absolut incompetentă pentru a face faţă unui real caz de urgenţă. Dacă ar fi trimisă în misiune pe teren, ar trebui să facă multă pregătire înainte de a pleca. Era una să ştii să faci o sinteză coerentă a di­verselor cazuri a unei maladii pentru a-i determi­na cauzele, procesul de transmitere şi contami­nare, şi era altceva, extrem de diferit, să combaţi o adevărată epidemie ce afectează persoane reale. Problema care se punea era deci nu «dacă», ci, «când». Marissa îşi luă servieta, stinse lumina şi stră­bătu culoarul spre lift. Ea urmase cursul elemen­tar de epidemiologie împreună cu alţi 48 de medici, bărbaţi şi femei, care la fel ca dânsa aveau ceva experienţă la activ. Printre cei prezenţi la curs se mai număraseră însă şi câţiva microbiologi, câteva infirmiere şi chiar un dentist. Ea se întrebă acum dacă toţi au trecut prin aceeaşi criză de conştiinţă. Între medici nu se vorbeşte, în general, de aşa ceva. Este împotriva «imaginii de marcă». La sfârşitul cursului ea a fost distribuită în de­partamentul de virologie, la serviciul specializat în agenţi patogeni. Fu extrem de încântată de această situaţie şi mai ales de faptul că reuşise prima în promoţia sa. Dar Marissa nu avea prea multe cunoştinţe în virologie, de aceea o mare parte din timp şi-l petrecea la bibliotecă. Ea îşi dorise mult să lucreze în acest departament pen­tru că epidemia SIDA avansa virologia în prim planul cercetării medicale. Până în prezent, spe­cialiştii acestui domeniu fuseseră mereu vioara a doua, în spatele bacteriologiei. Acum, însă, în virologie se desfăşurau cele mai interesante eve­nimente şi Marissa dorea din tot sufletul să par­ticipe la asta. Ajunsă în faţa ascensorului, Marissa salută grupul de persoane care aşteptau sosirea liftului. Pe unii dintre cei de faţă îi cunoştea, dar aceştia erau în general cei care lucrau la departamentul de virologie şi al căror birou administrativ era la capătul culoarului pe acelaşi palier cu unicul ei oficiu. Pe majoritatea nu se străduise să-i cu­noască, însă unii dintre ei o recunoscuseră şi o salutară. Ea tocmai trecuse printr-o criză de în­credere în propria sa competenţă profesională, dar acum îşi dădu seama că majoritatea colegilor o apreciau şi o stimau. Marissa, ajungând la parter, îşi trecu semnătura în dreptul numelui tipărit în registru, o obligaţie pentru toate cadrele ce rămâneau în instituţie mai târziu de ora cinci şi apoi se îndreptă spre par­care. Chiar dacă era iarnă, aceasta nu se com­para deloc cu ceea ce îndurase la Boston, în Massachusetts, timp de patru ani şi de aceea nu se grăbi să-şi încheie paltonul. Maşina sa, o Honda Prélude tip sport, era acolo unde o lăsase dimineaţă, la fel de prăfuită, cuminte şi neglijată. Maşina purta încă numărul de Massachusetts. Schimbarea acestuia era unul din numeroasele mici probleme ale Marissei pentru care nu avea niciodată timp. Locuinţa în care Marissa stătea cu chirie era aproape de CDC. Spaţiul din jurul Centrului era dominat de Universitatea Emory, care donase o parte din terenul ei administraţiei federale, la începutul anilor patruzeci. Numeroase cartiere rezidenţiale agreabile înconjurau universitatea, însă Marissa alesese o locuinţă în vechiul cartier Druid Hills. Casa aparţinea unui cuplu care trebui să plece în Africa, la Mali, în cadrul unui vast pro­gram de controlare a naşterilor. Marissa ajunse pe Peachtree Street. Trecu prin faţa casei şi viră la stânga. Era o construcţie unică din lemn cu un singur etaj, foarte bine întreţinută, la fel şi grădina din jur. Stilul locuinţei era greu de definit, cu excepţia celor două co­loane greceşti de la intrare. Toate ferestrele aveau jaluzele din lemn, fiecare cu o gaură în mijloc în formă de inimă. Într-o scrisoare trimisă părinţilor, Marissa le scrise despre aceste fere­stre ca de nişte adevărate bibelouri. Din strada unde ajunse, viră la stânga şi apoi încă o dată luă stânga. Casa era situată pe un teren ce se întindea până în stradă, de aceea pentru a putea ajunge la garaj, ea trebui să intre prin spate. Era o alee în faţa casei, care nu avea nici o legătură cu aleea din spate şi nici cu gara­jul. Înainte, cele două alei se intersectaseră, dar cineva construise apoi un teren de tenis în acel loc şi acum aleile erau separate. Deoarece trebuia să mai iasă în acea seară, Marissa nu parcă maşina în garaj. Făcu pur şi simplu un semi-tur după care merse un pic cu spatele. În timp ce urcă pe peronul din spate, o întâmpină cockerul, un cadou primit de la una din colegele cu care lucrase la internatul de pedi­atrie. Câinele părea că abia aştepta să-i spună «bună seara». Marissa nu se gândise niciodată să-şi cumpere un câine, dar în urmă cu şase luni o lungă relaţie care spera să se soldeze cu o căsătorie luă sfârşit. Roger Schulman, fostul ei logodnic era un tânăr medic neurochirurg care lucra la Spitalul Principal din Massachusetts. El o anunţase deodată că a acceptat să-şi continue studiile la o uni­versitate din California, în Los Angeles şi că doreşte să plece acolo singur. Până în acea clipă ei se înţeleseseră că Marissa va merge cu Roger oriunde se va hotărî el să-şi continue studiile. Marissa ceruse deja un post de medic la San Francisco sau la Houston. Roger nu spuse nimic însă de plecarea la Los Angeles. Marissa era ultimul din cei patru copii ai fami­liei. Mai avea trei fraţi şi un tată de meserie neu­rochirurg, care întotdeauna fusese rece şi autori­tar. Ea nu avusese niciodată prea multă încre­dere în dânsa şi ruptura cu Roger o duruse atât de mult, încât îi era groază în fiecare dimineaţă să se mai ducă la spital. Din cauza depresiei profunde pe care o traversa, Nancy, prietena ei, îi oferi câinele. La început Marissa era într-adevăr ener­vată de această situaţie, însă Taffy — micuţul ani­mal care purta nume pe zgarda din jurul gâtului — reuşi să cucerească inima Marissei, şi întocmai cum prevăzuse Nancy, câinele o ajută să se gândească şi la alte lucruri în afară de necazul ei. Acum Marissa era nebună după Taffy, căci el ţinea «viaţa» sub acoperişul ei: îl iubea şi la rândul său câinele îi întorcea dragostea. De când lucra la CDC, Marissa se gândi cu îngrijorare la ce se va întâmpla dacă ea va fi trimisă în misiune. Problema o preocupă mult timp până în ziua în care familia Judson, vecinii săi din dreapta se în­drăgostiră pur şi simplu de micuţul câine şi îi propuseră să-l lase pe Taffy în grija lor cât timp ea va fi plecată. Era într-adevăr minunat. În timp ce-şi controla corespondenţa îl lăsă pe Taffy să-şi consume surplusul de energie în fuga sa spre bradul din faţa casei. Familia Judson nu uita niciodată să-l scoată afară la prânz. Dar apoi, până la întoarcerea Marissei, seara, el trebuia să stea liniştit în bucătărie, ceea ce era prea mult pentru un căţeluş zburdalnic de numai opt luni. Din păcate, Marissa trebui să pună capăt zbenguielii lui Taffy. Era deja şapte şi la opt era aştep­tată la cină. Ralph Hempston era un oftalmolog re­numit, care o invitase de mai multe ori în oraş şi chiar dacă nu reuşi s-o facă să-l uite pe Roger, ea aprecia inteligenţa sa precum şi plăcerea lui când ea accepta vreo invitaţie la cină, la teatru sau la vreun concert. Marissa constată cu încântare că niciodată el nu contase să împingă lu­crurile mai departe de atât. Astă-seară era prima dată când o invită acasă la el şi ţinu să-i preci­zeze că este vorba de o adevărată serată şi nu de o întâlnire tête-à-tête. El părea că lasă această relaţie să-şi urmeze cursul ei normal, şi Marissa îi era într-adevăr re­cunoscătoare, chiar dacă diferenţa de vârstă din­tre ei era de douăzeci de ani: ea avea treizeci de ani, iar el cinzeci. În mod paradoxal, celălalt bărbat cu care Marissa mai ieşise de câteva ori de când venise în Atlanta era cu patru ani mai tânăr ca ea. Tad Shockley, doctor în microbiologie, lucra la acelaşi servici ca şi Marissa. El se îndrăgostise la prima vedere din clipa în care o zări în cafenea, chiar în prima săptămână de când fusese angajată la Centru. Tad era total opus lui Ralph Hempston; plin de o mulţime de complexe, el nu reuşi până în prezent să-i propună Marissei decât o seară la cinema. Ei petrecuseră în total vreo cinci sau şase seri şi din fericire, nu încercase să profite de avantajele sale. Marissa făcu un duş rapid, se uscă şi îşi retuşă machiajul aproape automat. În grabă îşi inspectă garderoba, încercând apoi câteva toalete. Nu era înnebunită după modă, dar îi plăcea să fie bine îmbrăcată. Alese, în cele din urmă, o fustă de mătase şi un jerseu, cadou de Crăciun. Jerseul îi ajungea până la jumătatea coapsei şi asta îi dă­dea impresia că o face să pară mai înaltă. Îşi luă apoi o pereche de pantofi negri cu toc foarte înalt şi se privise în oglindă din cap până în picioare. Din cauza taliei sale mici, Marissa nu era prea încântată de fizicul ei. Avea o faţă cu trăsături fine, iar tatăl său îi spusese cu mult timp în urmă că nu era frumoasă, ci «fermecătoare». Ochii ei căprui erau străjuiţi de gene foarte dese, iar părul ondu­lat şi des era un şaten luminos, cu reflexe aurii. Purta aceeaşi coafură în ultimii şase ani; părul ondulat căzut pe umeri şi strâns la spate cu o agrafă ca o carapace de broască ţestoasă. Locuinţa lui Ralph era la o distanţă de cinci minute mers cu maşina, însă casa sa se afla în­tr-un cartier mult mai elegant. Vila lui era foarte mare şi avea spaţii verzi extrem de bine îngrijite. Casa lui Ralph era situată pe un teren vast, iar legătura cu strada se făcea printr-o alee cu o curbă elegant mărginită cu azalee şi rododen­droni. Ralph îi spuse că ar trebui să le vadă pen­tru a le crede. Construcţia era în stil victorian, cu două etaje şi având un turn octogonal ce domina unghiul drept al faţadei. O verandă mare, cu ornamente, înce­pea de la turn şi se întindea pe toată faţada până la peretele care cotea spre stânga. Deasupra porţii principale cu două uşi automate şi sprijinindu-se pe înălţimea verandei, se întindea un bal­con circular, prevăzut cu un acoperiş la fel ca cel al turnului. Ferestrele luminate dădeau, de departe, un aer de sărbătoare casei. Marissa viră spre stânga aşa cum îi indicase Ralph. Crezuse că va întârzia pu­ţin, dar constată că sosise prima. Trecând prin faţa casei, privi scara de incendiu care cobora de la etajul al doilea. Ea o remar­case din seara în care Ralph se opri pentru a-şi căuta avertizorul de alarmă pe care-l uitase. El îi explică cum foştii proprietari oferiseră camerele de sus personalului de serviciu şi serviciul de securitate al municipiului îi obligase să constru­iască acea scară de incendiu. Oricum culoarea neagră a metalului contrastă în mod bizar cu  lemnul vopsit în alb. Marissa parcă în faţa garajului, a cărui verandă semăna cu cea a casei. Ea deschise poarta din spate şi observă o aripă atât de modernă cum nu văzuse în faţa casei. Privind prin fereastră îşi dădu seama că aceasta era aferentă bucătăriei. Părea că nimeni nu o aştepta. Ea renunţă să în­cerce să vadă dacă poarta era deschisă şi întorcându-se la intrarea principală, sună. Ralph îi deschise imediat: — Îţi mulţumesc că ai sosit la timp, spuse el în timp ce o ajuta să-şi scoată paltonul. — La timp? aveam impresia că sunt în întârziere. — Ah, nu, spuse Ralph. Ceilalţi invitaţi nu vin mai devreme de opt şi jumătate. El îi agăţă paltonul în garderoba de la intrare. Marissa fu surprinsă să-l găsească pe Ralph în smoking. Ea ştia că este un bărbat frumos, dar eleganţa lui o frapa. — Sper că m-am îmbrăcat destul de corespun­zător, îi zise ea. Nu mi-aţi spus că va fi o serată atât de elegantă. — Sunteţi minunată ca de obicei. Eu am însă un pretext rezonabil de a purta smokingul în seara asta. Veniţi să vă arăt un pic casa. Marissa îl urmă gândindu-se, ca de obicei, că el reprezenta tipul de medic ideal: solid, cu o figură simpatică şi cu tâmplele grizonate. Intrară într-un salon mic. Decorul era agreabil însă în cameră se simţea răcoarea nopţii. O subretă, îmbrăcată în alb şi negru, prepara băuturile. — Să începem de aici. Băuturile sunt pregătite la barul din salon, spuse Ralph. El deschise apoi o uşă dublă culisantă şi intrară în living. Şi aici se găsea un bar, în partea stângă, unde un bărbat tânăr cu vestă roşie ştergea paha­rele cu o bucată de mătase. Imediat după salon, în spatele unei arcade era sala de ceremonii. Marissa constată că masa era pusă pentru mai puţin de douăsprezece per­soane. Ea traversă sala de ceremonii în spatele lui Ralph şi ajunse într-o aripă nouă, unde se găsea încă un salon uriaş şi o bucătărie mare, modernă. Cina era pregătită de trei sau patru persoane. După ce se convinse că totul merge bine, Ralph o conduse pe Marissa în salon şi spuse că-i ceruse să vină mai devreme decât ceilalţi in­vitaţi pentru că spera ca ea să accepte să joace rolul de stăpână a casei. Puţin surprinsă, căci de fapt nu ieşiseră împreună decât de cinci sau şase ori, Marissa acceptă. Soneria sună; erau primii invitaţi. Din păcate, Marissa nu avea memoria numelor. Dar cu toate acestea îşi aminti de un anume doctor Hayward şi de soţia sa care avea un uimitor păr grizonat. Şi apoi de un doctor Jackson şi de doamna aces­tuia care purta un diamant mare cât o minge de golf. Apoi singurele nume pe care şi le mai amintea erau cele ale doctorului Sandberg şi soţiei sale, ambii psihiatri de profesie. Marissa, care se forţa să întreţină conversaţia, se simţea puţin eclipsată de blănurile scumpe şi bijuteriile costisitoare. Aceşti oameni nu erau neînsemnaţi medici de cartier. Când toată lumea se afla în picioare, în living, cu câte un pahar în mână, la uşă mai sună cineva. Ralph nu era de faţă. Marissa fu nevoită să deschidă şi spre mare ei surpriză îl recunoscu pe doctorul Dubchek, şeful ei de la Serviciul special de patologie din cadrul departamentului de virologie. — Bună seara, doctor Blumenthal, îi spuse Dubchek amabil, fără nici cea mai vagă umbră de surpriză. Marissa era în schimb extrem de tulburată. Nu se aşteptase să fie invitaţi medici de la CDC. Dubchek dădu mantoul cameristei. Purta un cos­tum bleu-marine după cea mai bună modă itali­ană. Era un bărbat seducător, cu ochii săi negri ce sclipeau de inteligenţă şi faţa sa brăzdată, cu trăsături aristocratice. Îşi trecu mâna prin păr şi spuse surâzător: — Pe curând! Marissa îi întoarse zâmbetul şi se întoarse în sala mare plină de lume. — Barul este acolo, îi spuse ea. — Şi Ralph unde este? — În mod sigur în bucătărie, zise Marissa. Dubchek se îndepărtă, în timp ce soneria se auzi din nou. Şi de această dată Marissa rămase stupefiată. Era Tad Shockley! — Marissa! exclamă Tad la fel de surprins ca şi ea. Marissa îşi reveni repede în fire şi îi făcu loc să intre. Apoi, în timp ce-i lua paltonul, îl întrebă: — De unde îl cunoşti pe doctorul Hempston? — Doar din simple întâlniri. Am fost într-adevăr surprins când am primit această invitaţie. Dar ţinând cont de banii puţini pe care-i câştig — spuse el zâmbind, nu puteam scăpa o cină ca asta. — Ştii că şi Dubchek este aici? întrebă Marissa cu un ton aproape acuzator. — Nu, spuse Tad. Dar ce importanţă are? El privi spre sala de ceremonii, apoi spre volu­minoasa scară interioară: — O casă într-adevăr magnifică. Marissa surâse şi ea. Tad cu părul său blond tăiat scurt şi cu tenul său luminos părea prea tânăr pentru a fi doctor. Purta un sacou de catifea raiată, o cravată din lână şi un pantalon de flanelă gri uzat. — Tu de când îl cunoşti pe doctorul Hempston? — Este un prieten, nimic mai mult, spuse cu un ton evaziv Marissa, în timp ce-i făcea semn lui Tad să intre în salon pentru a servi un pahar. Când toţi invitaţii sosiră, Marissa putu să se îndepărteze de uşa de la intrare. La bar, îşi luă un pahar de vin alb şi căută pe cineva cu care să închege o discuţie. Înainte de anunţul cinei, ea pălăvrăgi cu doctorul Sandberg, cu doctorul şi doamna Jackson. — Bine ai venit la Atlanta, tânăro! îi spuse doctor Sandberg. — Vă mulţumesc, zise Marissa în timp ce încer­ca să-şi ia ochii de la inelul doamnei Jackson. — Cum aţi ajuns la CDC? o întrebă doctorul Jackson. Avea vocea gravă şi sonoră. Nu prea semăna el cu Charlton Heston, dar avea toate calităţile să joace în Ben Hur. Marissa privi ochii săi de un albastru profund şi se gândi cum ar putea răspunde la o întrebare, aparent sinceră. Ea nu se putea apuca să-i po­vestească despre fuga la Los Angeles a fostului ei amant şi nici de faptul că avea nevoie să-şi schimbe modul de viaţă; acestea nu erau genul de motivaţii la care se aşteptau cei de la CDC. — Întotdeauna m-a interesat domeniul sănătăţii publice, îi spuse ea. Era şi puţină minciună în ceea ce afirmase. — Mereu m-au pasionat poveştile despre mis­terul în medicină, adăugă ea. Surâse. Ceea ce tocmai spusese, era de fapt adevărat: — Şi apoi începusem să mă satur de nasuri care curgeau şi de urechi astupate. — Aţi făcut studii de pediatrie. Nu era o întrebare, ci o afirmaţie. — Da, am lucrat la spitalul pentru copii din Boston, zise Marissa. În general nu prea îi plăcea să stea de vorbă cu psihiatri, şi asta pentru că nu se putea împie­dica să se întrebe dacă ei cunosc mai bine decât ea propriile-i motivaţii, una din cauzele pentru care ea alesese medicina a fost şi aceea de a rivaliza cu fraţii ei în relaţia cu tatăl lor. — Vă place medicina clinică? o întrebă doctor Jackson. În ce priveşte activitatea practică v-aţi gândit să vă implicaţi? — Bineînţeles, spuse Marissa. — Cum? întrebă din nou doctorul Jackson fără a-şi da seama că o încurca din ce în ce mai mult. Credeţi că vă veţi descurca şi cu munca la cabi­net şi cu cea de la clinică? — Cina e servită, se auzi vocea lui Ralph dea­supra tuturor conversaţiilor din salon. Marissa se simţi salvată, mai ales că doctor Jackson şi doctor Sandberg începură să-şi caute nevestele. Pentru câteva clipe, ea avusese im­presia că fusese supusă unui interogatoriu. În sala de ceremonii, Marissa descoperi că Ralph era aşezat la un capăt al mesei, iar ea la celălalt. În dreapta ei se afla doctor Jackson, ca­re uită, din fericire, întrebările pe care i le pusese în legătură cu medicina clinică. În stânga ei se găsea doctor Hayward cu părul său grizonat. În timpul cinei, Marissa îşi dădea seama din ce în ce mai mult că stătea la masă cu crema medicinei din Atlanta; cei de faţă nu erau doar medici ci şi nişte oameni grozav de bogaţi, singurele excepţii se numeau Cyrill Dubchek, Tad şi bineîn­ţeles dânsa. După mai multe pahare de vin bun, Marissa se regăsi mai elocventă ca de obicei, dar în acelaşi timp se simţi şi puţin jenată când constată că toată lumea de la masă asculta povestea copilăriei ei în Virginia. Cu un surâs uşor ea se hotărî, totuşi să tacă şi bine făcu, întrucât conversaţia se orien­ta spre cauza medicinii americane şi a stringentei probleme a asigurării medicale, care într-un fel submina bazele medicinii particulare. Gândindu-se la blănurile şi bijuteriile doamnelor prezente, Marissa îşi spuse că persoanele de fa­ţă nu vor suferi prea mult de pe urma unei atare schimbări de situaţii. — Ce se va întâmpla cu CDC? îl întrebă doctor Hayward pe Cyrill, aşezat în faţa sa. Aveţi şi voi probleme bugetare? Cyrill schiţă o grimasă cinică care-i evidenţiară cele două riduri profunde de pe obraji: — Trebuie să ne batem în fiecare an foarte tare cu cei de la Serviciul Bugetar şi cu Comisia de Finanţare a Camerei. De altfel, am pierdut deja o sută de posturi din cauza restructurării creditelor. Doctorul Jackson tuşi uşor şi întrebă: — Şi dacă am avea din nou o gravă epidemie de gripă ca cea din 1917-1919? Dacă serviciul vostru ar fi chemat la datorie, aţi avea efectivul necesar? Cyrill Dubchek ridică din umeri: — Asta depinde de situaţie. Dacă nu există mutaţii la nivelul genelor şi dacă putem crea uşor o cultură de probă, putem, destul de rapid, să găsim un vaccin eficace. Cât timp am avea ne­voie n-aş putea să vă spun. Tu ce spui Tad? — Ştiu şi eu, o lună, o lună şi ceva, spuse Tad. Dar asta dacă avem nevoie. Iar apoi e nevoie de mult timp pentru a produce suficient vaccin astfel încât intervenţia noastră să fie eficace. — Asta îmi aminteşte de eşecul în legătură cu gripa de porc, de acum câţiva ani, interveni doc­torul Hayward. — Dar n-a fost vina Centrului, spuse Cyrill apărându-se. Nu am avut nici o îndoială în legătură cu agentul apărut la Fort Dix. Dar oricum asta a rămas un mister. Nici până acum nu ştiu de ce nu s-a răspândit acea maladie, despre care nimeni nu ştie mare lucru. Marissa simţi o mână pe umărul său. Se în­toarse: era subreta îmbrăcată în alb şi negru. — Doctor Blumenthal? murmură ea. — Da. — Sunteţi chemată la telefon. Marissa privi spre Ralph, aşezat tocmai în celălalt capăt al mesei, dar el vorbea cu doamna Jackson. Se scuză şi urmă servitoarea până în bucătărie. Se simţi acum aşa cum se simţise în noaptea când prima dată fu chemată să intervină ca internist. Era sigură că cei care sunaseră erau de la CDC. În acea seară trebuia să fie de servi­ciu şi lăsase la poartă numărul de telefon al lui Ralph pentru orice eventualitate. Nimeni altcine­va nu ştia unde se află. — Dr. Blumenthal? fu întrebată de telefonista de la CDC, când Marissa răspunse la telefon. Apoi operatoarea i-l dădu pe medicul de gardă: — Felicitări, îi spuse acesta, pe un ton jovial. Am primit un anunţ de epidemie. Serviciul de Stat din California doreşte o asistare din partea CDC pentru o problemă din Los Angeles. Este vorba de o maladie necunoscută şi aparent foarte gravă care a fost declarată în renumita clinică Richter. Vi s-a făcut deja o rezervare pentru zborul Delta pe Coastă de Vest, mâine la ora unu şi zece minute. Vi s-a reţinut şi cameră la Motel Tropic. Totul pare a fi minunat. În orice caz, mult noroc. După ce puse receptorul în furcă, Marissa mai rămase un timp cu mâna pe aparat pentru a-şi  trage sufletul. Nu se simţea deloc pregătită pen­tru aşa ceva. Bieţii oameni din California au sunat la CDC în speranţa că un specialist în epi­demiologie va sosi să le rezolve problema şi când colo vor avea surpriza să o vadă pe ea, Marissa Blumenthal, o femeie de doar un metru şi cinzeci de centimetri înălţime. Ea se întoarse în sala de ceremonii pentru a se scuza şi pentru a-şi lua la revedere.

Conspiratia de Sidney Sheldon volumul 2   - Ce vrea? - Spune că doreşte să vă ia un interviu. Scrie un articol despre bancheri. Asta era cu totul altceva. Publicitatea de calitate era bună pentru afaceri. William Mann îşi îndreptă haina, îşi aranja părul şi spuse: - Pofteşte-! înăuntru. Vizitatorul lui era american. Era bine îmbrăcat, ceea ce dovedea că lucra pentru un ziar sau o revistă dintre,cele mai bune. - Domnul Mann? - Da. - Robert Bellamy. - Secretara m-a informat că doriţi să scrieţi un articol despre mine. - Ei bine, nu în întregime despre dumneavoastră, spuse Robert. Dar veţi avea un rol proeminent. Ziarul meu... - Care anume? - Wall Street Journal. Aha, da. Excelent. - Ziarul meu este de părere că majoritatea bancherilor sînt prea izolaţi de ceea ce se întîmplă în restul lumii. Călătoresc rar, nu vizitează alte ţări. Dumneavoastră, pe de altă parte, aveţi reputaţia unui om care călătoreşte mult. - Da, aşa cred, spuse Mann cu modestie. De fapt, m-am întors săptămîna trecută din Elveţia. - Da? V-a plăcut? - Da. M-am întîlnit cu cîţiva din bancherii de acolo. Am discutat despre problemele economice inter-naţionale. Robert scoase un caiet de însemnări şi începu să-şi noteze. - Aţi avut timp şi pentru a vă distra? - Nu prea. Oh, am făcut un mic tur al Alpilor cu unul din autobuzele de acolo. Nu mai văzusem Alpii. Robert mai scrise ceva. - Un tur. Este exact ceea ce noi căutăm, spuse Robert încurajator. Presupun că aţi întîlnit o mulţime de oameni interesanţi în acel autobuz. - Interesanţi? Se gîndi la texanul care încercase să împrumute bani de la el. Nu prea. - Nu? Mann îl privi. Reporterul aştepta ca el să spună mai multe. Veţi avea un rol proeminent. - Era o tînără rusoaică. Robert scrise ceva. - Da? Povestiţi-mi despre ea. - Ei bine, am început să discutăm şi i-am explicat cît de înapoiată este Rusia şi ce-probleme grave vor avea dacă nu se schimbă ceva. - Probabil a fost foarte impresionată, spuse Robert. - Oh, da. Părea o tînără isteaţă. Pentru o rusoaică, adică. Ştiţi, sînt aşa de izolaţi. - V-a spus numele ei? - Nu... ba da. Olga şi încă ceva. - Nu v-a spus de unde anume vine? - Ba da. Lucrează ca bibliotecară la biblioteca principală din Kiev. Era prima ei călătorie peste hotare. Cred că din cauza glasnostului. Dacă vreţi să ştiţi părerea mea... Se opri pentru a se asigura că Robert îşi notează. Gorbaciov a distrus Rusia, Germania de Est a fost dată pe tavă Bonn-ului. Pe plan politic Gorbaciov s-a mişcat prea repede, iar pe pian economic mult prea încet. - Este fascinant, murmură Robert. Mai petrecu încă o jumătate de oră în compania bancherului, as-cultînd comentariile sale dogmatice despre o mulţime de lucruri, de la Piaţa Comună !a controlul armelor. Nu reuşi să obţină şi alte informaţii referitoare la ceilalţi^pasageri. Reîntorcîndu-se la hotel, Robert îi telefona generalului Hilliard. -    O ciipă, comandante Beliamy. Auzi mai multe pocnituri, apoi vocea generalului. -    Da, comandante? -    Am mâi găsit un pasager, generale. -    Numele?         . — William Mann. Deţine o bancă în Fort Smith, Canada, -    Mulţumesc, comandante. Voi aranja ca autori tăţile canadiene să vorbească imediat cu el. -    Şi mi-a dat o nouă urmă. Voi pleca în Rusia în seara asta. Voi avea nevoie de o viză de la Inturist. -    De unde sunaţi? -Fort Smith. -    Oprit i-vă la Visigoth Hotel din Stocii ol m. La recepţie vă va aştepta un plic. -    Mulţumesc.     Mesaj fulger Strict confidenţial NSA Către director CGHQ Exemplarul unu din (unu) exemplare Subiect: Operaţiunea Judecata de Apoi 7. William Mann - Fort Smith Sfîrşitul mesajului   La ora unsprezece în acea seară, se auzi soneria de la casa lui Wiiliam Mann. Nu aştepta pe nimeni şi nu-i plăceau vizitatorii neaşteptaţi. Menajera plecase deja, iar soţia dormea în dorrnitorul de la etaj. Supărat, Mann deschise uşa de la intrare. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume negre stăteau în pragul uşii. -William Mann? - Da. Unul din cei doi îi prezentă o legitimaţie. - Sîntem de la Banca Canadei. Putem intra? Mann se încruntă, -    Despre ce e vorba? -    Am prefera să discutăm înăuntru, dacă nu aveţi nimicjmpotrivă. -în regulă. îi conduse pe cei doi în sufragerie. -    Aţi fost de curînd în Elveţia, nu-i aşa? -   întrebarea îl luă prin surprindere. -    Poftim? Da, dar ce anume... -    Cît timp aţi fost plecat v-am controlat registrele, domnule Mann. Sînteţi la curent cu faptul că lipseşte un milion de dolari din banca dumneavoastră? Mann îi privi înspăimîntat. -    Despre ce vorbiţi? Eu însumi controlez în fiecare săptămînă acele registre. Niciodată nu a lipsit nici măcar un penny! -    Un milion de dolari, domnule Mann. Noi credem că i-aţi delapidat. Faţa lui Mann se făcu roşie ca racul. Vorbi repede şi incoerent. -    Cum.., cum îndrăzniţi! Plecaţi de aici pînă nu chem poliţia. -    Nu v-ar ajuta cu nimic. Vrem să vă căiţi. Se holba la ei, perplex. -    Să mă căiesc? Pentru ce? Sînteţi nebuni! -    Nu, şir. Unul dintre ei scoase un pistol. -    Luaţi loc, domnule Mann. Oh, Dumnezeule! Voi fi jefuit! -    Uite,, spuse Mann, luaţi tot ce vreţi, Nu e nevoie de violenţă şi... -    Luaţi loc, vă rugăm. Cel de-al doilea bărbat se îndreptă spre dulapul cu băuturi. Era încuiat. Sparse sticla şi îl deschise. Luă un pahar mare de apă, îl umplu cu scotch şi îl duse spre scaunul pe care stătea Mann. -    Beţi-l. Vă va relaxa. -    Eu.., eu niciodată nu beau după cină. Doctorul mi-a... Celălalt bărbat puse pistolul la tîmpla lui Mann. -    Bea-! sau paharul se va umple cu creierii tăi.  Mann înţelese că se afla în mîinile a doi maniaci. Luă paharul cu mîini care tremurau şi bău o înghiţitură. -Bea-ltot. Mann mai luă o înghiţitură. -    Ce... ce anume doriţi? Ridică vocea sperînd că soţia îl va auzi şi va coborî, dar era o speranţă deşartă. Ştia că doarme foarte adînc. Cei doi veniseră probabil să-i jefuiască locuinţa. De ce nu se apucă de treabă? -    Aveţi tot timpul, spuse el. Eu nu vă voi opri. -    Termină ce e în pahar. -    Nu e necesar. Eu... Bărbatul îl lovi peste ureche. Mann ameţi de durere. -    Bea tot ce e în pahar. Mann înghiţi restul băuturii dintr-p singură sorbitură şi simţi cum îl arde pe dinăuntru, începea să se îmbete. -    Seiful meu este sus în dormitor, spuse el. Pronunţa tot mai greu cuvintele. Vi-I deschid dacă vreţi. Poate că asta o va trezi pe soţia lui şi va chema poliţia. -    Nu e nici o grabă, spuse cel cu arma. Mai ai timp suficient pentru încă un pahar. Al doilea bărbat se îndreptă din nou spre dulap şi umplu paharul pînă sus. -    Poftim. -    Nu, nu mai... protestă Mann. Nu mai vreau să beau. Paharul îi fu pus în mînă. - -    Bea-l tot. -    Dar, nu mai... -Bea. Păi dacă aşa vor, de ce nu? Cu cît se termina mai repede acest coşmar cu atît mai bine. Bău o înghiţitură zdravănă şi se înecă. -    Dacă beau mai mult mi se va face rău. Bărbatul spuse calm: -    Dacă ţi se face rău, te omor. Mann ridică ochii şi îl privi, apoi îl privi şi pe partenerul iui. Parcă erau-doi din fiecare. -    Ce vreţi toţi de la mine? mormăi el. -    Ţi-am spus deja. Vrem să te căleşti. William Mann dădu din cap, ameţit de băutură. -    O.K., mă căiesc. Omul zîmbi. -    Vezi, asta e tot ce-ţi cerem. Acum... Puse o foaie de hîrtie în mîna lui Mann. Nu trebuie decît să sprii „îmi pare rău. lartă-mă." Mann îl vedea ca prin ceaţă. -    Asta-i tot? -    Da, tot. Şi apoi plecăm. Mann se linişti brusc. Deci despre asta era vorba. Sînt nişte fanatici religioşi. Şi de îndată ce vor pleca va chema poliţia şi va cere să fie arestaţi. Voi avea grijă ca ticăloşii să fie spînzuraţi. -    Scrie, domnule Mann. îi era greu să se concentreze. -    Ce aţi spus că trebuie să scriu? -    Scrie doar „îmi pare rău. lartă-mă." -    în regulă. Nu putea să ţină stiloul jn mînă. Se concentra foarte tare şi începu să scrie, „îmi pare rău. Iartă-mă."     Bărbatul luă hîrtia din mîna lui, apucînci-o de un colţ. -    Foarte bine, domnule Mann. A fost uşor, nu-i aşa? Camera începea să se învîrtească. -    Da. Mulţumesc. M-am căit. Acum vreţi să plecaţi? -    Văd că eşti stîngaci. -    Poftim? -    Eşti stîngaci. -Da. -    Au avut loc multe jafuri prin preajmă, domnule Mann. îţi vom da o armă. Simţi cum i se pune-un pisto!4n mîna stîngă. -    Ştii cum să foloseşti un pistol? -Nu. -    E foarte simplu. Se procedează aşa... Bărbatul ridică pistolul la tîmpla lui Mann şi apăsă degetul bancherului P© trăgaci. Se auzi un zgomot înfundat, Hîrtia pătată de sînge căzu pe podea.   ' -    Aşa trebuie procedat, spuse unul dintre bărbaţi. Noapte bună, domnule Mann. Mesaj fulger   : Strict confidenţial'. CGQO către director NSA Exemplarul unu din (unu) exemplare Subiect: Operaţiunea Judecata de Apoi 7. WilHam Mann - Fort Smith - eliminat Sfîrşitul mesajului   Sidney Sheldon   Ziua a zecea Foit Smith, Canada în dimineaţa următoare judecătorul de instrucţie raportă că lipseşte un milion de dolari din banca lui Mann. Poliţia înregistra moartea lui Mann ca sinucidere. Banii nu au fost găsiţi niciodată.      Capitolul Douăzeci şi Nouă Ziua a unsprezecea Bruxelles, orele 03:00 Generalul Shipley, comandantul forţelor NATO, a fost trezit de aghiotantul său. -    îmi pare rău că vă deranjez, generale, dar se pare că avem o problemă. Generalul se ridică în pat, frecîndu-şi ochii pentru a-şi alunga somnul. Se culcase tîrziu pentru că se ocupase de un grup de senatori americani veniţi în vizită. -    Ce fel de problemă, Billy? -    Tocmai am primit un telefon de la turnul radar, şir. Ori tot echipamentul nostru s-a defectat, ori avem nişte vizitatori străini.