Sidney Sheldon carti

Prolog     Într-o dimineaţă de sâmbătă din noiembrie 1969, la bordul vasului de croazieră cu deplasament de 55 de mii de tone S.S.Bretagne, s-au petrecut o serie de fapte bizare şi inexplicabile, chiar când acesta se pregătea să pornească din portul New York către Le Havre. Claude Dessard, trezorierul-şef de pe Bretagne, un om capabil şi meticulos, conducea, după cum îi plăcea să spună, „o navă la patru ace”. În cei 15 ani de când servea la bordul navei, nu întâlnise nici o situaţie pe care să nu o rezolve cu eficienţă şi discreţie. Având în vedere că Bretagne era o navă franceză, asta însemna într-adevăr foarte mult. Oricum, în această zi, totul era ca şi cum o mie de draci ar fi conspirat împotriva lui. Pentru sensibila lui mândrie galică, nu era nici o consolare, că toate investigaţiile făcute mai târziu, de birourile franceze şi americane ale Interpolului, precum şi de departamentul de securitate al vasului, nu reuşiseră să găsească nici o explicaţie plauzibilă, pentru întâmplările extraordinare ale acelei zile. Din pricina celebrităţii persoanelor implicate, povestea făcuse înconjurul lumii, cu titluri de-o şchioapă, dar misterul rămăsese nerezolvat. Cât despre Claude Dessard, se pensionase de la Compania Transatlantică şi deschisese un bistro la Nisa, unde nu obosea niciodată să retrăiască, alături de clienţii săi, acea zi de noiembrie, stranie şi de neuitat. Începuse, îşi amintea Dessard, cu o livrare de flori din partea Preşedintelui Statelor Unite. Cu o oră înaintea plecării, o limuzină neagră oficială, cu număr de înmatriculare guvernamental, oprise la Cheiul 92 de pe râul Hudson. Un bărbat în costum gri-cenuşiu, coborâse din maşină, ţinând în braţe un buchet cu 36 de trandafiri Sterling Silver. Îşi croise drum către pasarelă şi schimbase câteva vorbe cu Alain Safford, ofiţerul de serviciu de pe Bretagne. Florile fuseseră ceremonios transferate lui Janin, un tânăr subofiţer de punte, care le livrase şi apoi îl căutase pe Claude Dessard. — M-am gândit că poate doriţi să ştiţi, raportase Janin. Trandafiri de la Preşedinte pentru doamna Temple. Jill Temple. În cursul ultimului an, fotografia ei apăruse pe prima pagină a cotidianelor şi pe coperţile tuturor revistelor, de la New York la Bangkok şi de la Paris la Leningrad. Claude Dessard citise că ea ocupase locul întâi într-un sondaj despre cele mai admirate femei ale lumii, şi că un mare număr de fetiţe nou-născute fuseseră botezate Jill. Statele Unite îşi avuseseră întotdeauna eroinele lor. Acum, Jill Temple devenise una dintre ele. Curajul ei, fantastica bătălie pe care o câştigase şi apoi, ca o ironie a sorţii, o pierduse, acaparaseră imaginaţia lumii întregi. Era o superbă poveste de dragoste, dar era mai mult de-atât: conţinea toate elementele tragediei clasice greceşti. Lui Claude Dessard nu-i plăceau americanii, dar de data aceasta era încântat să facă o excepţie. O admira imens pe doamna Temple. Era — şi acesta era cel mai mare compliment pe care îl putea face Dessard — galant. Era hotărât să-i facă de neuitat voiajul pe vasul lui. Trezorierul şef îşi întoarse gândurile de la Jill Temple şi se concentră asupra verificării finale a listei de pasageri. Era colecţia obişnuită de ceea ce americanii numeau VIP, acronim pe care Dessard îl detesta, mai ales pentru că americanii aveau idei atât de barbare despre ceea ce face ca o persoană să fie importantă. Remarcă faptul că soţia unui industriaş bogat călătorea singură. Dessard zâmbi şi căută pe listă numele de Matt Ellis, un celebru fotbalist de culoare. Când îl găsi, clătină satisfăcut din cap. Dessard fu de asemenea interesat de faptul că, în cabine alăturate, se aflau un senator important şi Carlina Rocca, o dansatoare de strip-tease sud-americană, şi că cele două nume fuseseră de curând menţionate împreună, în diverse bârfe. Îşi plimbă ochii în josul listei. David Kenyon. Bani. În cantităţi imense. Mai călătorise pe Bretagne. Dessard şi-l amintea pe David Kenyon ca pe un bărbat frumos, bronzat, cu o siluetă suplă, atletică. Un bărbat tăcut, impresionant. Dessard notă masa căpitanului, lângă numele lui David Kenyon. Clifton Lawrence. O rezervare de ultimă oră. Pe fruntea trezorierului apăru o cută de îngrijorare. A, da, asta era o problemă delicată. Ce să faci cu domnul Lawrence? Cândva întrebarea nici nu s-ar fi pus, ar fi fost aşezat automat la masa căpitanului, unde ar fi regalat pe toată lumea cu anecdote amuzante. Clifton Lawrence era agent teatral şi cândva, reprezentase multe nume mari din lumea scenei. Dar, vai, faima domnului Lawrence era de domeniul trecutului. Dacă, pe vremuri, agentul insista să aibă luxoasa Cabină a Prinţesei, pentru acest voiaj, rezervase o singură cameră pe puntea de jos. Clasa întâi, bineînţeles, totuşi… Claude Dessard hotărî să-şi amâne decizia, până când va fi văzut toate numele. Se aflau la bord şi doi membri mai puţin însemnaţi ai unei case regale, o celebră cântăreaţă de operă şi un romancier rus, care refuzase un Premiu Nobel. Un ciocănit în uşă întrerupse concentrarea lui Dessard. — Da, ce-i? întrebă Claude Dessard. Antoine îl privi cu ochi obosiţi. — Aţi ordonat cumva să se încuie sala de cinema? Dessard se încruntă: — Cum adică? — Am crezut că aţi fost dumneavoastră. Cine altcineva? Acum câteva minute, am verificat dacă totul este în regulă. Părea că cineva se află în sală şi priveşte un film. — Nu prezentăm niciodată filme când suntem în port, spuse Dessard ferm. Iar uşile nu se închid niciodată. O să verific. În mod normal, Claude Dessard ar fi investigat problema pe loc, dar acum era hărţuit de zeci de detalii de ultim moment, care trebuiau rezolvate înaintea plecării de la ora 12. Rezerva de dolari americani nu era suficientă, una din cele mai bune cabine fusese rezervată din greşeală de două ori, iar darul de nuntă trimis de căpitanul Montaigne, fusese livrat unui alt vas. Căpitanul avea să fie furios. Dessard se opri să asculte sunetul familiar al celor patru motoare puternice ale vasului. Simţi mişcarea cu care S.S.Bretagne se desprinse de chei, pornind cu spatele prin canal. Apoi Dessard se adânci din nou în problemele sale. O jumătate de oră mai târziu, intră Leon, stewardul şef de pe puntea-terasă. Dessard îşi ridică privirea, iritat. — Da, Leon? — Scuzaţi-mă, domnule, dar cred că ar trebui să ştiţi… — Da?… Dessard asculta numai cu jumătate de ureche, ocupat cu delicata sarcină a completării aranjamentelor pentru masa căpitanului. Acesta nu era un om cu talente sociale şi a lua masa cu pasagerii, în fiecare seară, era pentru el un chin. Sarcina lui Dessard era să se asigure că persoanele erau agreabile. — Este vorba de doamna Temple… Dessard lăsă imediat creionul din mână şi ridică privirea, alertat. — Da? — Am trecut pe lângă cabina ei acum câteva minute şi am auzit voci ridicate şi un ţipăt. Era dificil să aud clar prin uşă, dar mi s-a părut că spune: „M-ai omorât, m-ai omorât”. M-am gândit că mai bine e să nu mă amestec, aşa că am venit să vă spun. Dessard clătină din cap. — Bine ai făcut. O să verific, ca să mă asigur că doamna e în regulă. Dessard îl privi pe steward plecând. Era de necrezut că cineva i-ar putea face vreun rău unei femei ca doamna Temple. Era o insultă pentru cavalerismul galic al lui Dessard. Îşi puse chipiul de la uniformă, aruncă o privire în oglinda din cabină şi porni către uşă. Sună telefonul. Trezorierul ezită, apoi ridică receptorul. — Dessard. — Claude? Era vocea ofiţerului de rangul trei: Pentru numele lui Dumnezeu, trimite pe cineva în sala de proiecţii cu o cârpă, bine? E plin de sânge aici. Dessard simţi un nod în stomac. — Imediat, promise. Închise telefonul, aranjă să trimită un om de serviciu, apoi formă numărul doctorului de bord. — André? Sunt Claude. Încerca să aibă un ton normal. Mă întrebam, dacă n-ai avut cumva pe cineva în tratament… Nu, nu. Nu mă gândeam la pastile pentru răul de mare. Persoana sângerează, destul de tare, probabil… Da, înţeleg. Mulţumesc. Închise, simţindu-se din ce în ce mai îngrijorat. Ieşi din birou, îndreptându-se spre apartamentul doamnei Temple. Era pe la jumătatea drumului, când se întâmplă cel de-al doilea eveniment ciudat. Când ajunse pe punte, Dessard simţi că ritmul mişcării vasului se schimbă. Privi către ocean şi văzu că ajunseseră la farul Ambrose, unde trebuiau să se despartă de remorcher şi să se îndrepte spre larg. Dar, în loc de asta, Bretagne încetinea. Dessard se grăbi către balustradă şi privi în larg. Remorcherul se apropiase de Bretagne şi doi mateloţi transferau bagaje de pe vas pe remorcher. Dessard nu văzu decât spatele persoanei, dar era convins, că nu putea fi cine i se păruse. Pur şi simplu nu putea fi adevărat. De fapt, plecarea unui pasager în acest fel era un eveniment atât de extraordinar, încât Dessard simţi un frison de alarmă. Se întoarse şi se grăbi către cabina doamnei Temple. Ciocăni, dar nu primi nici un răspuns. Bătu din nou, ceva mai tare. — Doamnă Temple… Sunt Claude Dessard, trezorierul şef. Vroiam să ştiu dacă nu vă pot fi de folos. Nici un răspuns. Deja sistemul de alarmă interioară al lui Dessard declanşase sirena. Ceva era teribil de nelalocul său, îi spunea instinctul şi presimţirile lui erau legate, într-un fel sau altul, de această femeie. Îi treceau prin cap tot felul de gânduri îngrozitoare. Fusese ucisă sau răpită sau… Încercă clanţa. Uşa era deschisă. Încet, Dessard o împinse. Jill Temple era în picioare, la celălalt capăt al cabinei, privind prin hublou, cu spatele la el. Dessard deschise gura să vorbească, dar ceva din atitudinea ei îl opri. Rămase acolo, stingherit, întrebându-se dacă să se retragă în tăcere, când, brusc, cabina răsună de un sunet neomenesc, ca un geamăt de animal rănit. Neajutorat în faţa unei dureri atât de mari, Dessard se retrase, închizând cu grijă uşa în urma sa. Rămase în faţa uşii, ascultând strigătul fără cuvinte, care răzbătea dinăuntru. Apoi, profund zguduit, se întoarse şi se îndreptă către sala de proiecţie a vasului, pe puntea principală. Un om de serviciu ştergea cu o cârpă urma de sânge. „Mon Dieu”, se gândi Dessard. „Ce urmează?” Încercă uşa sălii. Era descuiată. Intră în sala mare şi modernă, cu o capacitate de 600 de persoane. Era goală. Un impuls îl făcu să se ducă spre cabina de proiecţie. Uşa era încuiată. Doar doi oameni aveau cheia, el şi tehnicianul. Dessard descuie cu cheia şi intră. Totul părea normal. Se îndreptă către cele două proiectoare — Century de 35 mm — şi puse mâna pe ele. Unul era cald. În cabinele personalului de pe puntea D, Dessard îl găsi pe tehnician, care-l asigură că nu ştie nimic. În drum către biroul său, Dessard trecu prin bucătărie. Bucătarul şef îl opri, furios. — Uită-te la asta! Uită-te şi tu ce a putut să facă un idiot! Pe o masă se afla un superb tort de nuntă, cu şase etaje, încununat cu două figurine delicate, de zahăr ars, reprezentând un mire şi o mireasă. Cineva strivise capul miresei. — În acel moment, le povestea Dessard clienţilor săi de la bistro, care-l ascultau fascinaţi, în acel moment am ştiut că urma să se întâmple ceva îngrozitor.     CARTEA ÎNTÂI   1   În 1919, Detroit — Michigan, era singurul oraş industrial de succes din lume. Primul război mondial se terminase şi Detroit-ul jucase un rol important în victoria Aliaţilor, furnizându-le tancuri, camioane şi avioane. Acum, când ameninţarea teutonă încetase, uzinele de automobile îşi concentrau din nou energiile asupra producţiei de maşini. În curând, patru mii de autoturisme erau produse, asamblate şi exportate de aici zilnic. Muncitorii calificaţi şi necalificaţi veneau din toate ţările lumii pentru a-şi căuta de lucru, în industria constructoare de automobile. Italieni, irlandezi, nemţi — toţi veneau potop. Printre noii-veniţi, se găseau şi Paul Templarhaus şi soţia sa Frieda. Paul fusese ucenic de măcelar la München. Cu dota pe care o primise, când se căsătorise cu Frieda, emigraseră la New York şi deschisese o măcelărie, care în curând, începuse însă să meargă în pierdere. S-a mutat apoi la St. Louis, la Boston şi, în final, la Detroit, eşuând spectaculos în fiecare din aceste oraşe. Într-o epocă în care afacerile înfloreau şi creşterea demografică însemna o cerere sporită de carne, Paul Templarhaus reuşi să piardă bani peste tot, unde deschidea un magazin. Era bun ca măcelar, dar era total incompetent ca om de afaceri. De fapt, era mult mai interesat să scrie poezie, decât să facă bani. Petrecea ore în şir, gândindu-se la rime şi imagini poetice. Le punea pe hârtie şi le trimitea la ziare şi reviste, dar nici unul nu-i cumpără vreuna din capodopere. Pentru Paul, banii nu erau importanţi. Vindea pe credit oricui şi zvonul se răspândise repede: dacă nu ai bani şi vrei să mănânci carne din cea mai bună, du-te la Paul Templarhaus. Soţia lui Paul, Frieda, era o fată urâtă, care nu mai avusese de-a face cu bărbaţi, înainte ca Paul să vină s-o ceară de soţie de la tatăl ei. Frieda se rugase de acesta să accepte cererea lui Paul, dar bătrânul nu avea nevoie să fie convins, pentru că se temuse să nu rămână cu Frieda pe cap, pentru toată viaţa. Mai mult, mărise zestrea, pentru ca Frieda şi soţul ei să poată părăsi Germania, pentru a pleca în Lumea Nouă. Frieda se îndrăgostise cu timiditate de soţul ei, la prima vedere. Nu mai văzuse niciodată un poet. Paul era subţire, avea figură de intelectual, ochi miopi şi un început de chelie, şi Friedei îi trebuiră luni de zile pentru a se convinge că bărbatul acela arătos îi aparţinea cu adevărat. Nu avea iluzii despre propria ei frumuseţe. Avea o siluetă greoaie, de forma unui cartof mare. Cea mai frumoasă trăsătură a ei erau ochii vii, de culoarea genţianei. Restul feţei ei părea să aparţină altor persoane. Nasul era al bunicului, mare şi borcănat, fruntea a unui unchi, înaltă şi teşită, iar bărbia era de la tatăl său, pătrată şi morocănoasă. Undeva înăuntrul ei, se găsea o fată frumoasă, prinsă în capcana unui trup, pe care Dumnezeu i-l dăduse ca într-un fel de glumă cosmică. Dar oamenii nu puteau vedea decât exteriorul îngrozitor. Cu excepţia lui Paul. Paul al ei. Spre norocul ei, Frieda nu află niciodată că atracţia fusese zestrea ei, pe care Paul o văzuse ca o scăpare, din măcelăria plină de sânge şi creier de porc. Visul lui Paul fusese să intre în afaceri de unul singur şi să facă destui bani, pentru a se putea devota mult iubitei sale poezii. Frieda şi Paul şi-au petrecut luna de miere la un han lângă Salzburg, într-un superb castel vechi, la marginea unui lac fermecător, înconjurat de lunci şi păduri. În mintea Friedei, scena din noaptea nunţii se derulase de sute de ori. Paul avea să încuie uşa şi să o ia în braţe şi să-i murmure în urechi vorbe frumoase, în timp ce începea să o dezbrace. Buzele lui aveau să le întâlnească pe ale ei, şi apoi să se mişte încet de-a lungul trupului ei gol aşa cum se întâmpla în toate cărţile pe care le citise ea în secret. Organul lui avea să fie tare şi ridicat şi mândru, ca steagul german, şi Paul avea să o ducă în braţe până la pat (deşi poate ar fi fost mai cuminte s-o ducă de mână) şi s-o aşeze acolo cu tandreţe. „Mein Gott, Frieda”, ar fi spus el. „Îmi place trupul tău. Nu eşti ca fetele alea, numai piele şi oase. Tu ai trup de femeie.” Realitatea fu şocantă. Este adevărat că, odată ajunşi în cameră, Paul încuie uşa. După aceea, realitatea fu foarte diferită de vis. În timp ce Frieda privea, Paul îşi scoase repede cămaşa, arătându-şi pieptul scofâlcit şi spân. Apoi îşi scoase pantalonii. Între picioare îi atârna un penis mic şi bleg. Nu semăna deloc cu imaginile încântătoare pe care şi le făurise Frieda. Paul se întinse pe pat, aşteptând-o. Frieda înţelese că aştepta să se dezbrace singură; încet, începu să-şi scoată hainele. „Nu contează, mărimea nu-i totul”, se gândea Frieda. „Paul va fi un amant minunat.” Peste câteva clipe, mireasa şovăitoare se alătură mirelui în patul de nuntă. În timp ce ea aştepta să audă ceva romantic, Paul se aruncă peste ea, făcu câteva mişcări înăuntrul ei şi apoi se dădu la o parte. Pentru uluita mireasă, totul se terminase, înainte de a începe. Cât despre Paul, puţinele lui experienţe sexuale anterioare fuseseră cu târfe din München, şi tocmai întindea mâna după portofel, când îşi aminti că de-acum înainte nu mai trebuia să plătească. De acum înainte era pe gratis. Mult după ce Paul adormise, Frieda rămase trează în pat, încercând să nu se gândească la dezamăgirea ei. „Sexul nu e totul”, îşi spunea ea. „Paul al meu va fi un soţ minunat.” Avea să se dovedească că greşea din nou. Puţin după luna de miere, Frieda începu să-l vadă într-o lumină mai realistă. Frieda fusese crescută în tradiţia germană a unei Hausfrau, aşa încât îşi asculta soţul fără obiecţii, dar era totuşi departe de a fi proastă. Pe Paul nu-l interesa nimic în viaţă, în afara poeziilor sale, şi Frieda începu să înţeleagă, că şi acelea erau foarte proaste. Nu putea să nu bage de seamă că Paul lăsa mult de dorit în aproape orice direcţie. Acolo unde Paul era indecis, Frieda era fermă, iar dacă Paul era nepriceput în afaceri, Frieda era isteaţă. La început, se ţinu deoparte, suferind în tăcere, în timp ce capul familiei irosea frumoasa ei zestre pentru aiurelile lui. Când s-au mutat la Detroit, Frieda nu mai putu suporta. Intră în măcelăria soţului ei într-o zi şi preluă casa de marcat. Primul lucru pe care-l făcu, fu să pună un afiş mare: Nu vindem pe credit. Soţul ei fu îngrozit, dar acesta nu era decât începutul. Frieda ridică preţurile la carne şi începu să facă reclamă, sufocându-şi vecinii cu pamflete, şi afacerea se extinse peste noapte. Din acel moment, Frieda fu cea care luă toate deciziile importante şi Paul le duse la îndeplinire. Dezamăgirea o transformase pe Frieda într-un tiran. Observă că avea talentul de a conduce şi deveni neînduplecată. Frieda decidea cum trebuie învestiţi banii, unde să locuiască şi, când veni momentul, să aibă un copil. Îi anunţă lui Paul hotărârea ei într-o seară şi-l puse la treabă, până când bietul om aproape făcu o depresie nervoasă. Se temea că prea mult sex îi putea dăuna sănătăţii, dar Frieda era o femeie foarte hotărâtă. — Bag-o, comanda ea. — Nu pot! protesta Paul. Frieda îi lua penisul chircit şi trăgea de el, şi pentru că nu se întâmpla nimic, îl luă în gură („Mein Gott! Frieda! Ce faci?") până când, fără voia sa, penisul se întărea, şi atunci ea i-l băga între picioare, până când simţea sperma lui Paul înăuntrul ei. Trei luni după ce începuseră, Frieda îşi anunţă bărbatul că se putea odihni. Era însărcinată. Paul dorea o fată şi Frieda dorea un băiat, deci prietenii nu se mirară când copilul se născu băiat. La insistenţele Friedei, copilul se născu acasă, cu ajutorul unei moaşe. Totul merse perfect până spre sfârşit. Abia atunci, cei adunaţi în jurul patului avură un şoc. Nou-născutul era absolut normal, cu excepţia penisului. Organul copilului era monstruos, atârnând ca un apendice supradimensionat, între picioruşele copilului. „Tatăl lui nu e făcut aşa”, se gândi Frieda cu mândrie sălbatică. Îl numi Tobias, după numele unui consilier municipal, care locuia în cartier. Paul îi spuse Friedei că avea să preia el educaţia copilului. În definitiv, întotdeauna tatăl e cel care trebuie să educe un băiat. Frieda ascultă şi zâmbi, şi numai rareori îl lăsă pe Paul să se apropie de copil. Frieda fu cea care-l educă pe băiat. Îl conduse cu o mână de fier teutonică, fără să se obosească să-şi pună mănuşi de catifea. La cinci ani, Toby era un copil slab, cu picioare ca de păianjen, cu o faţă melancolică şi cu ochi strălucitori, de culoarea genţianei, ca ai mamei sale. Toby o adora şi se străduia mereu să fie lăudat de ea. Îşi dorea ca ea să-l ia în braţe, ca să-şi poată adânci capul la pieptul ei mare. Dar Frieda nu avea timp de aşa ceva. Era ocupată să facă bani pentru familie. Îl iubea pe micul Toby şi era hotărâtă să nu ajungă un prăpădit ca tatăl său. Frieda cerea perfecţiunea în tot ce făcea Toby. Când a început şcoala, îi supraveghea temele, iar dacă vreuna îi dădea de furcă, mama sa îl admonesta: „Haide, copile, suflecă-ţi mânecile!” Şi stătea lângă el până când îi dădea de capăt temei. Cu cât Frieda era mai dură, cu atât o iubea Toby mai tare. Tremura la gândul că ar putea să o supere. Frieda pedepsea uşor şi lăuda greu, dar simţea că e spre binele lui Toby. Din clipa când i-l puseseră în braţe, Frieda ştiuse că fiul ei avea să ajungă un om celebru şi important. Nu ştia când şi cum, dar ştia că avea să fie aşa. Era ca şi cum Dumnezeu îi murmurase asta la ureche. Chiar înainte ca fiul ei să fie destul de mare pentru a înţelege, Frieda îi vorbea despre măreţia pe care o va atinge şi continuă mereu să-i vorbească. Şi astfel, Toby crescu încredinţat că are să fie celebru, dar fără să aibă vreo idee cum sau de ce. Tot ce ştia era că mama lui nu se înşela niciodată. Cele mai fericite momente ale lui Toby, se petrecuseră în bucătăria imensă, făcându-şi temele, în timp ce mama sa gătea la soba veche şi demodată. Făcea supe de fasole, cu frankfurteri întregi plutind în ele, mirosind minunat şi bratwurst suculent şi budinci de cartofi, cu marginile ca o dantelă cafenie. Sau stătea la masa mare din mijlocul bucătăriei, frământând aluatul cu mâinile ei groase, puternice, presărând apoi un praf de făină deasupra, transformându-l prin miracol, într-un Pflaumenkuchen sau Apfelkuchen, care te făceau să-ţi lase gura apă. Toby se ducea lângă ea şi-i cuprindea trupul mare cu braţele, cu feţişoara ajungându-i până la talie. Mirosul ei de femeie devenise parte integrantă din mirosurile bucătăriei, trezind în el o sexualitate timpurie. În acele clipe, Toby ar fi murit bucuros pentru ea. Pentru tot restul vieţii, mirosul merelor proaspete coapte în unt, îi aducea în minte imaginea vie a mamei. Într-o după-amiază, când Toby avea 12 ani, veni în vizită doamna Durkin, bârfitoarea din vecini. Doamna Durkin era o femeie osoasă, cu ochi atenţi şi cu o limbă care nu obosea niciodată. Când plecă, Toby o imită atât de bine, încât mama lui se tăvăli de râs. Lui Toby i se părea că e prima oară când o auzea râzând. Din acel moment, Toby începu să caute căi s-o distreze. Îi imita formidabil pe clienţii care intrau în măcelărie şi pe propriii săi colegi, iar mama sa se prăpădea de râs. Toby descoperise în sfârşit o cale pentru a câştiga aprobarea mamei sale. Dădu o probă pentru o piesă şcolară şi primi rolul principal. La premieră, mama lui stătu în rândul întâi şi aplaudă succesul fiului ei. În clipa aceea, Frieda ştiu că promisiunea Domnului avea să se adeverească. Era începutul anilor ’30, începutul Marii Depresiuni, şi cinematografele din toată ţara încercau orice stratagemă pentru a-şi umple sălile goale. Dădeau ca premii veselă şi radiouri sau ţineau seri de bingo şi keno, în care pianişti angajaţi special acompaniau sunetul bilei care se învârtea, în timp ce publicul cânta în cor. Şi organizau concursuri de amatori. Frieda verifica cu grijă pagina teatrală din ziare, ca să vadă unde se ţineau concursurile. Apoi îl ducea pe Toby acolo şi stătea în primul rând în timp ce el îi imita pe Al Jolson, James Cagney şi pe Eddie Cantor, strigând: „Mein Himmel! Ce băiat talentat!” Aproape întotdeauna Toby câştiga premiul întâi. Crescuse înalt, dar era încă subţirel, un copil sincer cu ochi albaştri, inocenţi, şi o faţă de heruvim. Când te uitai la el, primul gând era „inocenţă”. Când îl vedeau, oamenii aveau impulsul de a-l lua în braţe şi de a-l proteja de Viaţă. Îl iubeau şi-l aplaudau pe scenă. Pentru prima oară, Toby înţelese ce îi era sortit să devină; avea să ajungă un star, mai întâi pentru mama lui, şi apoi pentru Dumnezeu.   Libidoul lui Toby începu să se manifeste când avea 15 ani. Se masturba în baie, singurul loc unde avea asigurată intimitatea, dar nu era suficient. Îi trebuia o fată. Într-o seară Clara Connors, sora măritată a unei colege, îl aduse acasă cu maşina. Clara era o blondă drăguţă, cu un piept mare şi, stând lângă ea, Toby începu să simtă că are o erecţie. Nervos, întinse mâna în poala ei şi începu s-o pipăie pe sub fustă, gata să se retragă imediat dacă ar fi ţipat. Clara era mai mult amuzată decât furioasă, dar când Toby îşi scoase penisul şi îi văzu dimensiunile, îl invită la ea şi în după-amiaza următoare. Îl iniţie în plăcerile amorului fizic. Se dovedi o experienţă fantastică. În locul unei mâini săpunite, Toby găsise un receptacul cald, vibrant, care-i înghiţea penisul. Gemetele şi ţipetele Clarei îi provocau erecţie după erecţie, aşa că avu un orgasm după altul, fără să părăsească vreo clipă cuibul cald şi umed. Dimensiunile organului său fuseseră întotdeauna o sursă de nemărturisită ruşine. Acum devenise brusc mândria sa. Clara nu putu să ţină pentru ea un asemenea fenomen; şi curând, Toby se trezi făcând servicii similare la o jumătate de duzină de femei măritate. În următorii doi ani, Toby reuşi să le defloreze pe jumătate din colegele lui de clasă. Unii din băieţii din clasa lui erau eroii terenului de fotbal, alţii erau mai arătoşi ca el sau erau mai bogaţi, dar unde ei dădeau greş, Toby reuşea. Era cel mai drăguţ şi mai fermecător băiat pe care-l văzuseră fetele vreodată şi era imposibil să spui nu figurii aceleia inocente şi ochilor lui plini de candoare. Când era în ultimul an de liceu, la 18 ani, Toby fu chemat în biroul directorului. Acolo o găsi pe mama lui, încruntată, pe o fată de 16 ani pe nume Eileen Henegan şi pe tatăl acesteia, sergent de poliţie. Din clipa când intră în cameră, Toby ştiu că intrase într-o mare încurcătură. — Nu te iau pe ocolite, Toby, spuse directorul. Eileen e însărcinată. Spune că tu eşti tatăl copilului. Ai avut relaţii fizice cu ea? Lui Toby i se uscase gura. Nu se putea gândi decât la plăcerea pe care o simţise Eileen, cum gemuse şi ceruse mai mult, mai mult. Şi acum asta. — Răspunde, nemernicule! urlă tatăl lui Eileen. Te-ai atins de fata mea? Toby îi aruncă o privire mamei sale. Faptul că ea era acolo, martoră a ruşinii lui, îl întrista mai mult decât orice altceva. O dezamăgise, o făcuse de ruşine. Toby îşi jură că, dacă prin vreun miracol, Dumnezeu l-ar ajuta să scape din asta, nu avea să se mai atingă de vreo fată câte zile mai avea. O să se ducă la doctor să-l castreze, ca să nu se mai gândească la sex niciodată, şi… — Toby! Vorbea mama sa, cu voce aspră şi rece. Te-ai culcat cu fata asta? Toby înghiţi în sec, trase aer adânc în piept şi mormăi: — Da, mamă. — Atunci te însori cu ea. Mama lui Toby privi către fata cu ochii umflaţi, înecată în suspine. — Nu asta vrei? — D-da, oftă Eileen. Îl iubesc pe Toby. Se întoarse către Toby. M-au obligat să spun. N-am vrut să le spun numele tău. Tatăl ei, sergentul de poliţie, anunţă: — Fiica mea are 16 ani. Ăsta e viol. Ar putea să înfunde puşcăria, pentru tot restul vieţii lui nenorocite. Dar dacă se însoară cu ea… Toţi se întoarseră să-l privească pe Toby. Acesta înghiţi din nou în sec şi spuse: — Da, domnule. Îmi pare rău de ce s-a întâmplat. Tot drumul spre casă, făcut în tăcere, Toby stătu lângă mama sa, nenorocit, ştiind cât de mult o rănise. Acum trebuia să găsească o slujbă ca să-i întreţină, pe Eileen şi pe copil. Probabil avea să muncească la măcelărie şi să dea uitării visele şi planurile de viitor. Când ajunseră acasă, mama lui îi spuse: — Vino sus cu mine. Toby o urmă în camera lui, aşteptându-se la-o predică. O privi cum scoate o valiză şi începe să-i împacheteze lucrurile. Toby se uita la ea, uluit. — Ce faci, mamă? — Eu? Eu nu fac nimic. Tu ai să faci. Pleci de aici. Se opri şi-l privi. — Credeai că am să te las să-ţi ratezi viaţa cu prăpădita aia? Te-ai culcat cu ea şi o să aibă un copil. Asta dovedeşte două lucruri: că tu eşti om, şi că ea e o proastă. A, nu — nimeni nu-l leagă pe fiul meu cu o verighetă. Dumnezeu vrea să te facă cineva, Toby. Te duci la New York şi, când o să ajungi un star, o să mă chemi. Luptă să-şi stăpânească lacrimile şi i se aruncă în braţe, iar ea îl strânse la pieptul ei imens. Brusc, Toby se simţi pierdut şi îngrozit la gândul de a o părăsi. Şi totuşi, simţea în el o agitaţie, încântarea de a începe o viaţă nouă. Avea să fie un star, avea să fie celebru. Aşa spusese mama sa.     2   În 1939, New York City era o Mecca a teatrului. Depresiunea se terminase. Preşedintele Franklin Roosevelt promisese poporului că nu mai are de ce să se teamă şi că America avea să fie cea mai prosperă naţiune de pe pământ, şi aşa şi era. Toată lumea avea bani de cheltuit. Pe Broadway, se jucau 30 de spectacole şi toate păreau să fie succese. Toby sosi la New York cu o sută de dolari în buzunar, daţi de mama lui. Ştia că o să fie bogat şi celebru. O să o cheme pe mama lui la el şi aveau să trăiască într-o casă frumoasă, iar ea avea să vină la teatru, în fiecare seară, să vadă publicul cum îl aplaudă. Între timp, însă, el trebuia să-şi găsească o slujbă. Se prezentă la toate teatrele de pe Broadway şi le povesti despre toate concursurile de amatori pe care le câştigase şi despre cât de talentat era. Îl aruncară afară. În toate săptămânile cât dură căutarea, se strecură în teatre şi cluburi de noapte şi îi privi la lucru pe toţi marii actori, în special pe comici, îi văzu pe Ben Blue, pe Joe E. Lewis şi pe Frank Fay. Şi în tot acest timp, ştia că într-o zi, o să fie mai bun ca toţi. Terminându-i-se banii, îşi luă o slujbă ca spălător de vase. Îi telefona mamei sale în fiecare duminică dimineaţă, când tarifele erau mai mici. Ea îi povesti lui Toby despre furia produsă de fuga lui. — Ar fi trebuit să-i vezi, spuse ea. Poliţistul vine cu maşina de patrulă în fiecare seară. După cum se poartă, ai zice că suntem toţi gangsteri. Tot întreabă unde eşti! — Şi ce le spui? întrebă Toby îngrijorat. — Adevărul. Că te-ai furişat noaptea, ca un hoţ, şi că dacă dau de tine îţi sucesc gâtul cu mâna mea. Toby se cutremură de râs.   În timpul verii, Toby reuşi să obţină o slujbă ca asistent al unui magician, un munte de om, cu ochi porcini şi complet lipsit de talent, care dădea spectacole sub numele de Marele Merlin. Dădură reprezentaţii la hoteluri de mâna a doua în Catskills, şi sarcina principală a lui Toby era să descarce şi să încarce decorurile grele din şi în rulota lui Merlin şi să aibă grijă de accesorii, care constau în şase iepuri albi, trei canari şi doi hamsteri. Din cauza grijii lui Merlin că accesoriile ar putea fi mâncate, Toby trebuia să trăiască cu animalele în cămăruţe de mărimea unor debarale, astfel încât impresia lui despre întreaga vară se reducea la o duhoare atotcuprinzătoare. Era într-o stare de totală epuizare fizică din cauza căratului de dulapuri grele, cu pereţi şi funduri false şi a alergăturii după animalele care fugeau tot timpul. Era singur şi dezamăgit. Stătea privind la tavanul cămăruţelor prăpădite, întrebându-se ce caută el acolo — şi cum avea asta să-l ajute să intre în lumea spectacolului. Îşi exersa imitaţiile în faţa oglinzii, iar publicul lui consta în animalele urât mirositoare ale lui Merlin. Într-o duminică, pe când vara se apropia de sfârşit, Toby dădu telefonul săptămânal acasă. De data aceasta îi răspunse tatăl lui. — E Toby, tată. Ce mai faci? Urmă o tăcere. — Alo! Eşti acolo? — Sunt aici, Toby. Ceva din vocea tatălui său îl îngheţă pe Toby. — Unde-i mama? — Au dus-o la spital noaptea trecută. Toby strânse receptorul atât de tare, încât aproape îl sfărâmă. — Ce i s-a întâmplat? — Doctorii spun că a fost un atac de cord. Nu! Nu mama lui! — E în regulă? întrebă Toby. Nu-i aşa? urla în receptor. Spune-mi că o să fie bine, fir-ar să fie! De la un milion de kilometri, îl auzi pe tatăl său plângând. — A… a murit acum câteva ore. Cuvintele căzură asupra lui Toby ca o lavă fierbinte, arzându-l, topindu-i carnea, până când tot trupul îi luă foc. Tatăl lui minţea. Nu putea fi moartă. Ei doi aveau un pact. Toby trebuia să fie celebru şi mama lui avea să fie alături de el. O aştepta un apartament frumos, o limuzină şi un şofer şi blănuri şi diamante… Suspina atât de tare, încât abia mai putea respira. De undeva, de departe, auzi o voce: — Toby! Toby! — Vin acasă. Când e înmormântarea? — Mâine, spuse-tatăl său. Dar nu trebuie să vii aici. Te aşteaptă, Toby. Eileen o să nască în curând. Tatăl ei vrea să te omoare. Or să te caute la înmormântare. Deci, nu putea nici măcar să-şi ia rămas bun de la singura persoană, pe care o iubise pe lume. Toby zăcu în pat toată ziua, amintindu-şi. Imaginea mamei sale era atât de vie. Era în bucătărie, gătind, spunându-i ce om important avea să fie, şi la teatru, în primul rând, strigând: „Mein Himmel! Ce băiat talentat!” Şi râzând la imitaţiile şi glumele lui. Şi pregătindu-i valiza. „Când o să fii un actor celebru, o să mă chemi”. Zăcea în pat, împietrit de durere, gândindu-se: „N-am să uit niciodată ziua asta. Cât am să trăiesc. August, 14, 1939. Asta e cea mai importantă zi din viaţa mea.” Avea dreptate. Nu pentru că îi murise mama, ci din cauza unui eveniment care se petrecea la Odessa, Texas, la 1500 de mile depărtare.   Spitalul era o clădire oarecare, cu patru etaje. Pe dinăuntru era o vizuină plină de cămăruţe, gândite ca locuri unde se diagnosticau, se tratau şi erau vindecate, iar uneori chiar îngropate bolile. Era un supermarket medical şi în el se găsea câte ceva pentru fiecare. Era ora patru dimineaţa, ora morţii tăcute sau a somnului pe apucate. Moment de răgaz, înainte de luptele de a doua zi. Echipa de obstetrică din sala de operaţie numărul 4, avea necazuri. Ceea ce începuse ca o naştere de rutină, devenise o urgenţă. Până la naşterea propriu-zisă a copilului doamnei Karl Czinski, totul decursese normal. Doamna Czinski era o femeie sănătoasă, în floarea vârstei, cu şolduri late, ţărăneşti — visul oricărui obstetrician. Începuseră contracţiile accelerate şi lucrurile decurgeau conform programului. — Naştere pelviană, anunţă doctorul Wilson, obstetricianul. Cuvintele nu provocară nici o alarmă. Deşi numai trei procente din naşteri erau pelviene — copilul ieşea cu picioarele înainte — de obicei nu erau probleme. Există trei tipuri de naşteri pelviene: spontane, când nu e nevoie de nici un ajutor; asistate, când obstetricianul trebuie să dea o mână de ajutor naturii şi cazurile disperate, când copilul e complet răsucit în pântecele mamei. Doctorul Wilson observă cu satisfacţie că aceasta avea să fie o naştere spontană, de tipul cel mai simplu. Urmări picioarele copilului ieşind. Mama făcu încă o contracţie şi ieşiră şi şoldurile. — Aproape am terminat, spuse doctorul Wilson, încurajator. Încă o dată. Doamna Czinski încercă. Nici un rezultat. Doctorul se încruntă. — Încercaţi din nou. Mai tare. Nimic. Doctorul Wilson apucă picioarele copilului şi trase încet. Nici o mişcare. Strecură o mână pe lângă copil, în canalul strâmt al uterului, şi începu să exploreze. Pe frunte îi apărură broboane de transpiraţie. Sora se apropie şi îi şterse fruntea. — Avem o problemă, spuse doctorul Wilson, cu voce joasă. Doamna Czinski auzi. — Ce se întâmplă? — Totul e în regulă. Doctorul Wilson îşi strecură mâna mai adânc, încercând să împingă uşurel copilul în jos. Nu se mişca. Simţea cordonul ombilical, care presa între trupul copilului şi pelvisul mamei, blocând accesul aerului la copil. — Fetoscop! Sora apucă instrumentul şi îl aplică pe burta mamei, ascultând cum bate inima copilului. — A scăzut la 30, anunţă ea. Şi cu aritmie pronunţată. Degetele doctorului erau în pântecele mamei, ca nişte sensibile prelungiri ale creierului, pipăind, căutând. — Pierd bătaia de inimă… Vocea surorii era alarmată. E negativă! Copilul murea în uter. Mai exista o şansă, slabă, de a-l aduce la viată, dacă îl scoteau la timp. Aveau cel mult patru minute pentru a-l scoate, a-i curăţa plămânii şi a-i pune din nou în mişcare inima. După patru minute leziunile creierului erau masive şi ireversibile. — Cronometraţi, ordonă doctorul. Toată lumea din cameră privi instantaneu la ceasul electric de pe perete; ora era 12, iar secundarul îşi începea prima rotaţie. Echipa operatorie porni la lucru. O unitate respiratorie fu împinsă lângă masă, în timp ce doctorul încerca să dizloce copilul de pe podeaua pelviană. Începu manevra Bracht, răsucind umerii copilului, aşa încât să elibereze deschiderea vaginală. Inutil. În faţa uşii de la sala de naşteri, se afla Karl Czinski, răsucindu-şi nervos pălăria în mâinile sale mari şi bătucite. Era cea mai fericită zi din viaţa lui. Era tâmplar, un om simplu, care credea în căsătorii de tinereţe şi în familii mari. Acest copil era primul şi de-abia îşi putea controla agitaţia. Îşi iubea foarte mult soţia şi ştia că fără ea ar fi fost pierdut. La soţia sa se gândea, când asistenta ieşi în fugă din sala de naşteri. O întrebă: — Cum este? Sora, înspăimântată şi neatentă, cu mintea la copil, strigă: — E moartă, e moartă! şi se grăbi către toaletă, să vomite. Faţa domnului Czinski se albi. Îşi duse mâna la piept şi-şi pierdu răsuflarea. Când îl duseră la urgenţă, deja nu mai putea fi ajutat. În sala de naşteri, doctorul Wilson lucra disperat, încercând să învingă cronometrul. Putea să bage mâna în uter şi să atingă cordonul ombilical şi locul unde se răsucea, dar nu-l putea elibera. Înăuntrul lui ceva striga să scoată cu forţa copilul pe jumătate născut, dar ştia din experienţă ce se întâmpla cu copiii născuţi astfel. Doamna Czinski gemea acum, aproape de limita delirului. — Împinge, doamnă Czinski. Mai tare! Haide! Era inutil. Doctorul Wilson privi la ceas. Trecuseră două minute preţioase, în care creierul copilului nu fusese deloc irigat. Doctorul Wilson avea acum o altă problemă: ce să facă dacă copilul era salvat după cele patru minute? Să îl lase să trăiască şi să devină o legumă? Ori să-l lase să moară de-o moarte rapidă şi nedureroasă? Îşi alungă gândul din minte şi începu să se mişte mai repede. Închise ochii şi lucră pe pipăite, concentrându-se intens asupra a ceea ce se petrecea în trupul femeii. Încerca manevra Mauricenu-Smelhe-Veit, o serie de mişcări complicate menite să elibereze corpul copilului. Brusc simţi o schimbare. Începuse să mişte. — Forceps! Sora îi întinse repede forcepsul special şi doctorul Wilson îl aşeză pe capul copilului. O clipă mai târziu, acesta ieşi la iveală. Copilul se născuse. La fiecare naştere exista acel moment de glorie, miracolul unei vieţi nou create, copilul cu faţa roşie, urlând, plângându-se de nedreptatea de a fi forţat să iasă din pântecul acela calm şi întunecos şi aruncat în lumea rece şi luminoasă. Dar nu şi acest copil. Acest copil era alb-albăstrui şi nemişcat. Era fată. Ceasul. Mai era un minut şi jumătate. Acum fiecare mişcare era mecanică, rapidă, rezultat al unor ani lungi de experienţă — degete înmănuşate curăţau faringele copilului, aşa încât, aerul să pătrundă în laringe. Doctorul Wilson aşeză copilul pe spate. Sora îi întinse un laringoscop minuscul, pe care îl conectă la un aparat electric de aspiraţie. El îl aşeză cum trebuia şi sora îl declanşă. Se auzi sunetul ritmic al maşinii de aspiraţie. Doctorul Wilson privi la ceas. Încă douăzeci de secunde. Bătaia inimii — negativ. Cincisprezece… Paisprezece… Bătaia inimii — negativ. Era momentul deciziei. Putea fi deja prea târziu, pentru a preîntâmpina leziunile creierului. Nu puteai fi niciodată sigur de asemenea lucruri. Văzuse saloane de spital, pline de astfel de creaturi patetice, cu trupuri de adult şi minţi de copii, sau chiar mai rău. Zece secunde. Şi nici un fel de puls, nimic care să-i dea vreo speranţă. Cinci secunde. Luă decizia, sperând că Dumnezeu îl va înţelege şi-l va ierta. Avea să deconecteze aparatul şi să spună că copilul nu putuse fi salvat. Nimeni nu avea să se îndoiască. Mai pipăi o dată pielea copilului. Era rece şi lipicioasă. Trei secunde. Privi bebeluşul şi îi veni să plângă. Ce păcat. Era un copil frumos. Ar fi putut deveni o femeie frumoasă. Se întrebă cum ar fi fost viaţa ei. S-ar fi măritat? Ar fi avut copii? Sau poate ar fi devenit artistă, sau profesoară, sau om de afaceri? Ar fi fost bogată sau săracă? Fericită sau nefericită? O secundă. Bătaia inimii — negativ. Zero. Întinse mâna către întrerupător, şi în clipa aceea, inima copilului începu să bată. Era un spasm neregulat, nesigur, apoi altul, şi apoi deveni o bătaie puternică, regulată. În cameră izbucniră urale şi se auziră felicitări. Însă doctorul Wilson nu asculta. Privea fix la ceasul de pe perete. Mama ei o numi Josephine, după bunica ei de la Cracovia. Un al doilea nume ar fi fost prea pretenţios pentru fiica unei croitorese poloneze din Odessa, Texas. Din motive pe care doamna Czinski nu le înţelegea, doctorul Wilson insistă ca Josephine să fie adusă la spital pentru control din şase în şase săptămâni. De fiecare dată concluziile erau aceleaşi: părea normală. Dar numai timpul avea să decidă.

CARTEA ÎNTÂI   Capitolul unu   Joi, 10 septembrie 1992 8:00 p.m.   „727” era rătăcit în largul unei mări de nori cumulus care îl răsuceau ca pe un fulg argintiu. Vocea îngrijorată a pilotului se auzi în difuzor: — V-aţi pus centura de siguranţă, domnişoară Cameron? Nu se auzi nici un răspuns. — Domnişoară Cameron… Domnişoară Cameron… Ea se dezmetici dintr-o profundă stare de reverie. — Da. Gândurile îi plutiseră spre vremuri şi locuri mai fericite. — Vă simţiţi bine? O să ieşim din furtuna asta cât de curând. — Mă simt bine, Roger. „Poate avem noroc şi ne prăbuşim”, îşi spuse Lara Cameron. Ar fi fost un sfârşit potrivit. Undeva, cumva, totul ieşise prost. „Destinul”, îşi spuse Lara. „Nu te poţi împotrivi Destinului.” În anul care trecuse, viaţa ei scăpase complet de sub control. Exista pericolul de a pierde totul. „Cel puţin nu mai are ce să meargă prost” îşi spuse ea cu tristeţe. „Nu mai e absolut nimic”. Uşa de la carlingă se deschise şi pilotul apăru în cabină. Se opri o clipă pentru a-şi admira pasagera. Era frumoasă, cu un păr negru strălucitor strâns ca o coroană, un ten fără cusur, şi ochi inteligenţi de o culoare cenuşie caracteristică pisicilor. Îşi schimbase hainele după ce decolaseră din Reno, aşa că acum purta o rochie albă de seară Scaasi căzută pe umeri, care îi scotea în evidenţă silueta subţire şi seducătoare. „Cum poate fi atât de calmă când întreaga ei lume se prăbuşeşte în jur?” se întrebă el. În cursul lunii ce trecuse, ziarele o atacaseră fără milă. — Telefonul funcţionează, Roger? — Mă tem că nu, domnişoară Cameron. Sunt mulţi paraziţi din cauza furtunii. O să ajungem pe aeroportul La Guardia cu vreo oră întârziere. Îmi pare rău. „O să întârzii la petrecerea mea de aniversare”, îşi spuse Lara. „Toată lumea o să fie acolo. Două sute de invitaţi, printre care şi vicepreşedintele Statelor Unite, guvernatorul statului New York, primarul, celebrităţi de la Hollywood, renumiţi sportivi şi personalităţi din cercurile bancare din vreo şase ţări.” Doar ea însăşi aprobase lista invitaţilor. Parcă şi vedea Sala Mare de Bal de la Cameron Plaza, unde avea să aibă loc petrecerea. Candelabre de cristal Baccarat atârnau de tavan reflectând o lumină sclipitoare şi orbitoare ca a unor diamante. Douăzeci de mese erau aranjate pentru cei două sute de invitaţi. Cele mai scumpe pânzeturi, porţelanuri, argintării şi pahare înalte vor împodobi fiecare loc, iar în centrul fiecărei mese se va afla câte un aranjament floral din orhidee şi frezii albe. Afară, la ambele capete ale imensei încăperi, se afla câte un bar. În mijlocul sălii va fi un bufet lung, cu o sculptură în gheaţă întruchipând o lebădă şi, în jurul ei, caviar Beluga, creveţi, homari, crabi şi şampanie la gheaţă. Un tort cu zece etaje va aştepta în bucătărie. Chelneri, bucătari şi paznici trebuiau să se afle deja la posturi. În sala de bal, orchestra se afla la locul ei, gata să îmbie oaspeţii să danseze toată noaptea sărbătorind cea de a patruzecea aniversare a ei. Totul era pregătit. Masa avea să fie delicioasă. Alesese meniul ea însăşi. Pentru început pate de ficat, apoi o supă cremă de ciuperci cu o crustă subţire deasupra, file John Dory, după care urma felul principal de mâncare: miel cu rozmarin şi sufleu de cartofi cu mazăre franţuzească şi salata cu ulei de alune. Vor urma brânză şi struguri, după care se vor aduce tortul şi cafeaua. Avea să fie o petrecere spectaculoasă. Iar ea va ţine capul sus şi îşi va privi oaspeţii ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar era Lara Cameron. Avionul ateriză în sfârşit pe aeroportul La Guardia cu o oră şi jumătate întârziere. Lara se întoarse spre pilot: — Mai târziu ne înapoiem la Reno, Roger. — Voi fi aici, domnişoară Cameron. Limuzina şi şoferul ei o aşteptau la ieşire. — Începusem să-mi fac griji pentru dumneavoastră, domnişoară Cameron. — Am trecut printr-o zonă cuprinsă de furtună, Max. Hai să mergem la Plaza cât mai repede posibil. — Am înţeles. Lara luă telefonul din maşină şi formă numărul lui Jerry Townsend. El făcuse toate aranjamentele pentru petrecere. Lara voia să fie sigură că totul se derulase perfect. Nu răspunse nimeni, însă. „O fi în sala de bal deja” îşi spuse ea. — Grăbeşte-te, Max. — Da, domnişoară Cameron. Priveliştea imensului hotel Cameron Plaza îi dăduse totdeauna satisfacţie Larei ca fiind o mare realizare a ai, dar în seara aceea era prea grăbită pentru a se mai gândi la acest lucru. Toată lumea o aştepta în Sala Mare de Bal. Împinse uşa turnantă şi trecu repede prin holul vast şi spectaculos. Carlos, directorul adjunct, o văzu şi alergă spre ea. — Domnişoară Cameron… — Mai târziu, spuse Lara fără să se oprească. Ajunse la uşa închisă a Sălii Mari de Bal şi se opri puţin pentru a trage aer în piept. „Sunt pregătită să dau ochii cu ei,” îşi spuse ea. Deschise uşa larg cu un zâmbet pe chip, dar rămase şocată. Încăperea se afla într-o beznă totală. Aveau oare de gând să-i facă vreo surpriză? Întinse mâna spre întrerupătorul din spatele uşii şi aprinse lumina. Acea încăpere imensă era scăldată într-o lumină incandescentă. Nu era nimeni. Nici măcar o singură persoană. Lara rămase locului împietrită de uimire. Ce naiba li s-ar fi putut întâmpla celor două sute de invitaţi? Pe invitaţii era menţionată ora opt. Iar acum era deja aproape zece. Cum putuseră atâţia oameni să se evapore dintr-odată? Era extrem de ciudat. Îşi roti privirile prin uriaşa sală de bal şi se cutremură. Cu un an în urmă, la petrecerea ei de aniversare, aceeaşi încăpere era plină cu prietenii ei, muzică şi râsete. Îşi amintea acea zi atât de bine…     Capitolul doi   Cu un an în urmă, programul Larei Cameron pentru ziua aceea nu conţinea nimic deosebit. „10 septembrie 1991” 5: a.m. Gimnastică 7:00 a.m. Apariţia la „Bună dimineaţa, America” 7:45 a.m. Întâlnire cu bancherii japonezi 9:30 a.m. Jerry Townsend 10:30 a.m. Faxuri, telefoane în străinătate, corespondenţă 11:30 a.m. Întâlnire 12:30 p.m. Întâlnire S&L 1:00 p.m. Dejun — interviu pentru revista Fortune — Hugh Thompson 2:30 p.m. Bancherii de la Metropolitan Union 4:00 p.m. Comisia de Urbanistică 5:00 p.m. Întâlnire cu primarul — Vila Gracie 6:15 p.m. Întâlnire cu arhitecţii 6:30 p.m. Departamentul Construcţiilor de Locuinţe 7:30 p.m. Cocktail cu grupul de învestitori din Dallas 8:00 p.m. Petrecere de aniversare în Sala Mare de Bal — Cameron Plaza   * * *   Era îmbrăcată în costumul de gimnastică şi aştepta nerăbdătoare când sosi instructorul ei, Ken. — Ai întârziat. — Vă rog să mă iertaţi, domnişoară Cameron, dar ceasul meu deşteptător nu a sunat şi… — Am o zi foarte plină, aşa că hai să începem odată. — Gata. După o jumătate de oră de încălzire, trecură la exerciţii de gimnastică aerobică. „Are un corp ca o fetişcană de douăzeci de ani”, îşi spuse Ken. „Sigur mi-ar plăcea să o am în patul meu”. Îi plăcea să vină în fiecare dimineaţă numai pentru a o privi, pentru a fi aproape de ea. Oamenii îl întrebau adesea cum era Lara Cameron, iar el le spunea: — De nota 10. Lara execută exerciţiile cu uşurinţă, dar gândurile îi erau în altă parte în dimineaţa aceea. La sfârşitul şedinţei, Ken spuse: — O să mă uit să vă văd la „Bună dimineaţa, America”. — Poftim? Pentru moment, Lara uitase complet de emisiune. Se gândea la întâlnirea cu bancherii japonezi. — Pe mâine, domnişoară Cameron. — Să nu mai întârzii, Ken. Făcu apoi un duş şi luă micul dejun singură pe terasa apartamentului ei, un mic dejun compus din grapefruit, fulgi de ovăz şi ceai de plante. După ce termină, se duse în biroul ei, de unde îşi sună secretara. — Voi da telefoanele peste hotare din birou, spuse Lara. Trebuie să fiu la ABC la ora şapte. Spune-i lui Max să aducă maşina.   * * *   Interviul la „Bună dimineaţa, America” a mers bine. Joan Lunden l-a realizat şi a fost amabilă ca întotdeauna. — Ultima dată când aţi apărut în cadrul emisiunii noastre, tocmai puneaţi bazele celui mai înalt zgârie-nori din lume, spuse Joan Lunden, acest lucru se întâmpla cu patru ani în urmă. Lara încuviinţă. — Exact. Turnul Cameron va fi terminat anul viitor. — Cum este să fii în postura în care vă aflaţi dumneavoastră, să fi realizat atâtea lucruri incredibile şi să fiţi atât de tânără şi frumoasă? Reprezentaţi un model pentru multe femei. — Mă flataţi, spuse Lara râzând. Nu am timp să mă gândesc la mine ca la un model. Sunt mult prea ocupată. — Sunteţi una din cele mai mari personalităţi în domeniul afacerilor imobiliare, care, de obicei, se consideră că ar aparţine în întregime bărbaţilor. Cum faceţi? Cum hotăraţi, de exemplu, unde să construiţi o clădire? — Nu eu aleg locul, spuse Lara. Ci locul mă alege pe mine. Trec de exemplu pe lângă un teren viran, dar nu asta văd eu, ci o clădire frumoasă cu birouri sau cu apartamente minunate unde oamenii pot trăi confortabil într-o atmosferă plăcută. Visez. — Şi faceţi în aşa fel ca aceste vise să devină realitate. Revenim imediat după această reclamă publicitară.   * * *   Bancherii japonezi erau programaţi pentru ora opt fără un sfert. Sosiseră de la Tokio cu o seară înainte, şi Lara fixase întâlnirea la acea oră matinală tocmai pentru ca ei să nu îşi revină complet după zborul de douăsprezece ore şi zece minute. La protestele lor, Lara spusese: — Regret, domnilor, dar mă tem că este singura oră la care sunt liberă. Imediat după întâlnire trebuie să plec în America de Sud. Până la urmă acceptaseră. Erau patru, mărunţi şi politicoşi şi cu nişte minţi ascuţite ca săbiile samurailor. Mai înainte, comunitatea oamenilor de finanţe îi subestimase foarte mult pe japonezi. Acum nu mai făcea această greşeală. Întâlnirea avu loc la Cameron Center de pe Avenue of the Americas. Veniseră să investească o sută de milioane de dolari într-un nou complex hotelier pe care Lara îl avea în plan. Au fost conduşi în marea sală de conferinţe. Fiecare din ei adusese câte un dar. Lara le mulţumi şi le oferi la rândul ei câte un cadou, îşi instruise secretara să aibă grijă ca acestea să fie împachetate în hârtie maron sau gri. Albul pentru japonezi reprezenta moarte, iar hârtia de împachetat ţipătoare era de neacceptat. Asistenta Larei, Tricia, aduse ceai pentru japonezi şi cafea pentru Lara. Japonezii ar fi preferat şi ei cafea, dar erau prea politicoşi pentru a spune acest lucru. După ce îşi băură ceaiul, Lara avu grijă să li se umple ceştile din nou. Howard Keller, asociatul Larei, îşi făcu şi el apariţia. Era un bărbat de vreo cincizeci şi ceva de ani, palid şi slab, cu un păr de culoarea nisipului, care purta un costum şifonat şi reuşea să arate ca şi cum de abia s-ar fi dat jos din pat. Lara făcu prezentările, iar Keller le oferi câte o copie a proiectului de investiţii. — După cum vedeţi, domnilor, spuse Lara, am rezolvat deja problema ipotecii. Complexul va conţine şapte sute douăzeci de încăperi pentru oaspeţi, aproximativ zece mii de metri pătraţi de spaţiu şi un garaj de parcare cu o capacitate de o mie de maşini… Vocea Larei era plină de energie. Bancherii japonezi studiau proiectul făcând eforturi să nu adoarmă. Întâlnirea a durat mai puţin de două ore şi a fost un succes absolut. Lara învăţase demult că era mai uşor să închei un acord în valoare de o sută de milioane decât să ceri împrumut cincizeci de mii. De cum plecă delegaţia de japonezi, Lara se văzu cu Jerry Townsend. Fostul agent publicitar de la Hollywood se ocupa de relaţiile cu publicul pentru Cameron Enterprises. — A fost nemaipomenit interviul de la Bună dimineaţa, America de azi-dimineaţă. Am primit o mulţime de telefoane. — Şi Forbes? — Totul e aranjat. Revista People o să te aibă pe copertă săptămâna viitoare. Ai văzut articolul din The New Yorker despre tine? Nu e extraordinar? Lara se duse la birou. — Nu-i rău. — Interviul pentru Fortune este programat pentru după-amiaza aceasta. — Am schimbat asta. El se arătă surprins. —De ce? — Voi lua masa de prânz aici cu reporterul lor. — Vrei să-l mai îmbunezi? Lara apăsă pe butonul interfonului. —Vino puţin, Kathy. — Da, domnişoară Cameron, răspunse un glas. Lara Cameron îşi ridică privirea. — Asta-i tot, Jerry. Aş vrea ca tu şi echipa ta să vă concentraţi forţele asupra Turnului Cameron. — Dar deja facem… — Hai să facem mai mult. Vreau să se scrie în toate ziarele şi revistele despre el. Pentru numele lui Dumnezeu, va fi cea mai înaltă clădire din lume. Din lume! Vreau că oamenii să vorbească despre el. Până când îl vom deschide, vreau ca oamenii să implore să intre în acele apartamente şi magazine. Jerry Townsend se ridică. — Am înţeles. Kathy, asistenta executivă a Larei, intră în birou. Era o negresă atrăgătoare, îmbrăcată îngrijit, în vârstă de până în treizeci şi cinci de ani. — Ai aflat ce-i place să mănânce? — Individul e un gurmand. Îi place mâncarea franţuzească. Am sunat la Le Cirque şi i-am spus lui Sirio să trimită aici un prânz pentru două persoane. — Bine. Vom lua masa în sufrageria mea particulară. — Aveţi idee cât va dura această întrevedere? Pentru că, la două şi jumătate aveţi o întâlnire cu bancherii de la Metropolitan în oraş. — Fixeaz-o la ora trei şi spune-le să vină aici. Kathy notă pe un carneţel. — Doriţi să vă citesc mesajele? — Dă-i drumul. — Fundaţia Copiilor doreşte să fiţi invitata sa de onoare pe douăzeci şi opt. — Nu. Spune-le că sunt măgulită. Trimite-le un cec. — Întâlnirea din Tulsa de joi a fost fixată la… — Anuleaz-o. — Sunteţi invitată la un dineu vinerea viitoare la Grupul Femeilor din Manhattan. — Nu. Dacă vor bani, trimite-le un cec. — Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă ar dori să vorbiţi ia un dineu pe patru. — Vezi dacă reuşim. — Sunteţi invitată ca oaspete de onoare la o petrecere pentru adunare de fonduri în scopul ajutorării celor distrofici muscular, dar există o coincidenţă de date. Atunci veţi fi la San Francisco. — Trimite-le un cec. — Soţii Srb organizează o petrecere sâmbăta viitoare. — La asta o să încerc să ajung, spuse Lara. Kristian şi Deborah Srb erau nişte prieteni buni, amuzanţi, în a căror companie îi plăcea să se afle. — Kathy, în câte exemplare mă vezi? — Poftim? — Uită-te bine. Kathy o privi. — Unul, domnişoară Cameron. — Exact. Sunt numai una. Cum ţi-ai închipuit mă pot întâlni cu bancherii de la Metropolitan la două şi jumătate, cu Comisia de Urbanistică la patru, cu primarul la cinci, cu arhitecţii la şase şi un sfert, cu cei de la Departamentul Construcţiilor de Locuinţe la şase şi jumătate, că mă pot duce la un cocktail la şapte şi jumătate şi la petrecerea pentru aniversarea zilei mele de naştere la ora opt? Data viitoare când mai alcătuieşti un program încearcă să-ţi pui mintea la contribuţie. — Vă rog să mă iertaţi, dar aţi vrut să… — Am vrut să gândeşti. N-am nevoie de proşti lângă mine. Reprogramează întâlnirile cu arhitecţii şi cu cei de la Departamentul Construcţiilor de Locuinţe. — Am înţeles, spuse Kathy înţepată. — Ce face copilul? Întrebarea o luă pe secretară prin surprindere. — David? E… e bine. — Probabil că e mare acum. — Are aproape doi ani. — Te-ai gândit la vreo şcoală pentru el? — Nu încă. E prea devreme pentru… — Greşeşti. Dacă vrei să urmeze o şcoală decentă în New York, trebuie să te gândeşti chiar înainte să se nască. Lara notă atunci ceva pe o hârtie. — Îl cunosc pe directorul de la Dalton. O să vorbesc cu el ca David să fie înscris acolo. — Vă… mulţumesc. Lara nici nu se sinchisi să ridice privirea. — Asta-i tot. — Am înţeles, spuse Kathy şi ieşi din birou, neştiind dacă să îşi iubească şefa sau să o urască. Când venise să lucreze ia Cameron Enterprises, Kathy fusese prevenită în privinţa Larei Cameron. — Fluturele de Fier este o adevărată căţea, i se spusese. Secretarele ei nu îşi socotesc angajarea acolo după calendar, ci după cronometre. Te va mânca de vie. Kathy îşi aminti de prima întâlnire cu ea. Îi văzuse fotografiile în jumătate de duzină de reviste, dar nici una nu semăna cu realitatea. În carne şi oase, femeia era răpitor de frumoasă. Lara Cameron tocmai citea autobiografia lui Kathy. Îşi ridică privirea şi îi spuse: — Ia loc, Kathy. Avea o voce răguşită care vibra şi radia o energie aproape copleşitoare. — Un adevărat curriculum vitae. — Mulţumesc. — Cât din el este real? — Poftim? — Majoritatea celor care îmi ajung pe birou sunt pure scorneli. Te pricepi la ceea ce faci? — Mă pricep foarte bine la ceea ce fac, domnişoară Cameron. — Două din secretarele mele tocmai şi-au dat demisia. Totul e în continuă mişcare aici. Te poţi descurca în situaţii tensionate? — Cred că da. — Acesta nu este un concurs de ghicitori. Te poţi descurca sau nu? În clipa aceea, Kathy nu mai era sigură că voia postul. — Da, pot. — Bun. O să lucrezi o săptămână de probă. Va trebui să semnezi o hârtie pe care scrie că absolut niciodată nu vei discuta despre mine sau despre Cameron Enterprises. Asta înseamnă nu interviuri, nu cărţi, nimic. Tot ce se întâmplă aici este absolut confidenţial. — Înţeleg. — Bine. Aşa începuse totul cu cinci ani în urmă. În tot acel timp, Kathy învăţase să îşi iubească, să îşi urască, să îşi admire şi să îşi dispreţuiască şefa. La început, soţul ei o întrebase: — Cum arată legenda? Era o întrebare dificilă. — E extraordinară, spuse Kathy. E superbă. Munceşte mai mult decât am văzut s-o facă cineva vreodată. Numai Dumnezeu ştie când se odihneşte. Este o perfecţionistă, aşa încât îi chinuie pe toţi cei din jurul ei. În felul ei, este un geniu. Poate fi meschină, răzbunătoare şi incredibil de generoasă. Soţul ei zâmbise. — Cu alte cuvinte, este o femeie. Kathy îşi ridicase privirea spre el şi spusese fără să zâmbească: — Nu ştiu ce este. Uneori mă sperie. — Eh, draga mea, exagerezi. — Ba nu, sincer cred că, dacă cineva i-ar sta în cale, Lara Cameron… ar fi în stare să-l ucidă. După ce termină cu faxurile şi telefoanele peste, graniţă, Lara îl sună pe Charlie Hunter, un tânăr ambiţios care răspundea de contabilitate.. — Vino până la mine, Charlie. — Am înţeles, domnişoară Cameron. Un minut mai târziu intra în biroul ei. — Da, domnişoară Cameron. — Am citit interviul pe care l-ai dat la The New York Times şi care a apărut azi-dimineaţă, spuse Lara. El se lumină la chip. — Eu nu l-am văzut. Cum a ieşit? — Ai vorbit despre Cameron Enterprises şi unele probleme cu care ne confruntăm. El se încruntă. — Ăăăă, ştiţi; poate că reporterul acela a interpretat greşit… — Eşti concediat. — Poftim? De ce? Eu… — Când ai fost angajat, ai semnat o hârtie în care erai de acord să nu dai nici un fel de interviu. Aş vrea să pleci imediat. — Eu… dar nu puteţi face una ca asta. Cine va veni în locul meu? — Am şi aranjat acest lucru, îi spuse Lara.   * * *   Masa de prânz era pe sfârşite. Reporterul de la Fortune, Hugh Thompson, era un bărbat viguros, cu un aspect de intelectual şi nişte ochi ageri, căprui, în spatele unei perechi de ochelari cu rame negre de baga. — A fost un dejun excelent, spuse el. Toate mâncărurile mele preferate. Mulţumesc. — Mă bucur că v-a plăcut. — Nu trebuia să vă deranjaţi atât de mult pentru mine. — Nu a fost nici un deranj, zise Lara zâmbind. Tata obişnuia să spună că drumul spre inima unui bărbat trece prin stomac. — Şi aţi vrut să ajungeţi la inima mea înainte de interviu? — Exact, spuse ea zâmbind. — Ce dificultăţi întâmpină de fapt, compania dumneavoastră? Zâmbetul de pe chipul Larei dispăru. — Poftim? — Haideţi, doar nu o să puteţi să ţineţi aşa ceva secret. Lumea spune că unele proprietăţi ale dumneavoastră s-ar afla în pragul falimentului din cauza unor datorii. Aţi apelat foarte mult la mecanismul de pârghii şi, datorită faptului că piaţa nu e prea bună, Cameron Enterprises trebuie să fi întârziat destul de mult cu achitarea datoriilor. Lara începu să râdă. — Aşa vorbeşte lumea? Crede-mă, domnule Thompson, ar fi mult mai bine dacă nu aţi da ascultare zvonurilor. Să vă spun eu ce o să facem. Vă voi trimite o copie a raportului meu financiar. Corect? — Corect. Apropo, nu l-am văzut pe soţul dumneavoastră la inaugurarea noului hotel. Lara oftă. — Philip ar fi vrut atât de mult să vină şi el, dar, din păcate, a trebuit să plece într-un turneu concertistic. — Am fost odată la unul din recitalurile sale cu vreo trei ani în urmă. Este extraordinar. Sunteţi căsătoriţi de un an, nu? — Cel mai fericit an din viaţa mea. Sunt o femeie foarte norocoasă. Călătoresc foarte mult, ca şi Philip, dar când sunt departe de el, îi pot asculta discurile oriunde m-aş afla. — Şi el vă poate vedea clădirile oriunde s-ar afla, spuse Thompson zâmbind. — Mă flataţi. — Dar e adevărat, nu? Aţi înălţat clădiri peste tot în această frumoasă ţară a noastră. Posedaţi clădiri de apartamente, de birouri, un lanţ de hoteluri… Cum reuşiţi? — Cu oglinzi, spuse ea zâmbind. — Sunteţi un adevărat mister. — Într-adevăr? De ce? — În acest moment sunteţi cu siguranţă constructorul cel mai încununat de succes din New York. Numele vă este tipărit pe jumătate din proprietăţile imobiliare din acest oraş. Ridicaţi cel mai înalt zgârie-nori din lume. Rivalii dumneavoastră vă numesc Fluturele de Fier. Aţi reuşit într-un domeniu care prin tradiţie aparţine bărbaţilor. — Acest lucru vă deranjează, domnule Thompson? — Nu. Ceea ce mă deranjează, domnişoară Cameron este că nu-mi dau seama cine sunteţi. Dacă întreb două persoane despre dumneavoastră, aflu trei opinii. Toată lumea însă este de acord că sunteţi o femeie de afaceri inteligentă. Adică… n-aţi cunoscut succesul peste noapte. Ştiu o mulţime de lucruri despre echipele de constructori — sunt nişte oameni foarte duri şi grosolani. Cum reuşeşte o femeie ca dumneavoastră să îi stăpânească? Ea zâmbi. — Nu există aşa ceva pentru femei ca mine. Pur şi simplu, angajez oamenii cei mai buni în meserie şi îi plătesc bine. „Prea simplist”, îşi spuse Thompson. „Mult prea simplist. Adevărata poveste este cea pe care nu mi-o spune.” Se hotărî să schimbe direcţia interviului. — Fiecare revistă de pe rafturi a scris despre cât de mult succes aveţi. Eu aş dori să ofer o poveste mult mai personală. S-a scris foarte puţin despre originea dumneavoastră. — Sunt foarte mândră de originea mea. — Bun. Atunci haideţi să vorbim despre aceasta. Cum aţi început afacerile în domeniul imobiliar? Lara zâmbi şi el observă că era un zâmbet natural. Părea deodată o fetiţă. — E o chestiune de gene. — Ale dumneavoastră? — Ale tatălui meu, spuse ea şi arătă spre un tablou de pe perete din spatele ei, în care se vedea un bărbat foarte prezentabil cu un păr, bogat argintiu. Acesta e tatăl meu — James Hugh Cameron, spuse ea cu un glas slab. El e răspunzător de succesul meu. Am fost singurul copil la părinţi. Mama a murit când eu eram foarte mică şi tata a fost cel care m-a crescut. Familia mea a părăsit Scoţia cu foarte multă vreme în urmă, domnule Thompson, şi a emigrat în Nova Scotia — Noua Scoţie, Glace Bay. — Glace Bay? — Este un sătuleţ de pescari la nord-est de Cape Breton, pe ţărmul Atlanticului. Numele i l-au dat primii exploratori francezi. Înseamnă „golful de gheaţă”. Mai doriţi puţină cafea? — Nu mulţumesc. — Bunicul meu poseda destul de mult pământ în Scoţia, iar tata a adunat şi mai mult. Era un om foarte bogat. Încă mai avem castelul nostru de lângă Loch Morlich. La opt ani aveam calul meu, rochiile mi se cumpărau de la Londra şi trăiam într-o casă imensă cu o mulţime de servitori. Era ca o adevărată poveste pentru o fetiţă. Glasul ei era înviorat de amintirea acelor vremuri atât de îndepărtate. — Iarna mergeam să patinăm şi să urmărim partide de hochei, iar vara să înotăm în lacul Big Glace Bay. Se dădeau petreceri la Forum şi în Grădinile Veneţiene. Reporterul lua notiţe. — Tata a construit clădiri în Edmonton, Calgary şi Ontario. Afacerile imobiliare erau ca un joc pentru el şi îi plăceau foarte mult. Când eram foarte mică, m-a învăţat şi pe mine acest joc şi am învăţat şi eu să-mi placă foarte mult. Glasul îi era plin de pasiune. — Trebuie să înţelegeţi ceva, domnule Thompson. Ceea ce fac eu nu are nici o legătură cu banii, cărămizile sau oţelul care alcătuiesc o clădire. Pentru mine oamenii sunt cei care contează. Sunt capabilă să le ofer un loc confortabil unde să muncească şi unde să trăiască, un loc unde să întemeieze familii şi unde să ducă un trai decent. Asta considera tatăl meu important şi a devenit important şi pentru mine. Hugh Thompson îşi ridică privirea. — Vă mai amintiţi care a fost prima afacere? Lara se aplecă puţin înainte. — Bineînţeles. Când am împlinit optsprezece ani, tata m-a întrebat ce aş dori să-mi dăruiască. Multă lume începuse să vină în Glace Bay şi începuse să fie prea înghesuit. Simţeam că oamenii aveau nevoie de locuri unde să trăiască. I-am spus tatei că aş fi vrut să construiesc o clădire micuţă cu apartamente. Mi-a dăruit bani şi peste doi ani am putut să i-i dau înapoi. După aceea am împrumutat bani de la o bancă pentru a ridica o a doua construcţie. Când aveam douăzeci şi unu de ani, posedam trei clădiri şi toate se bucurau de succes. — Tatăl dumneavoastră trebuie să fi fost foarte mândru. Pe chipul ei se ivi din nou un zâmbet cald. — A fost. El mi-a dat numele de Lara. Este un nume vechi scoţian care provine din latină şi înseamnă „bine cunoscut” sau „celebru”. Încă de când eram mică, tata îmi spunea că, într-o bună zi, voi fi celebră, adăugă ea şi zâmbetul i se stinse. A murit în urma unui infarct, mult prea tânăr, continuă ea după aceea, dar făcu o pauză. În fiecare an mă duc în Scoţia la mormântul lui. Mi-era… foarte greu să continui să locuiesc în casa aceea fără el. M-am hotărât să mă mut la Chicago. Mi-a venit ideea de a construi nişte hoteluri micuţe acolo şi l-am convins pe un bancher să mă finanţeze. Hotelurile au ieşit foarte bine, spuse ea şi dădu din umeri. Restul, aşa cum se spune, se ştie. Bănuiesc că un psihiatru ar spune că nu am construit acest imperiu numai pentru mine, într-un fel este un tribut plătit tatei. James Cameron a fost cel mai minunat om pe care l-am cunoscut vreodată. — Trebuie să-l fi iubit foarte mult. — Aşa este. Şi el m-a iubit la fel de mult, spuse, ea şi un zâmbet îi flutură pe buze. Am auzit că, în ziua când m-am născut, tata a dat de băut tuturor locuitorilor din Glace Bay. — Deci, de fapt, totul a început în Glace Bay, spuse Thompson. — Exact, zise Lara încet, totul a început în Glace Bay. Acolo a început totul, cu aproape patruzeci de ani în urmă…

CARTEA ÎNTÂI   JAMIE 1883-1906     PROLOG   KATE 1982   Salonul cel mare era plin de fantome cunoscute, care veniseră să o ajute să-şi sărbătorească aniversarea. Kate Blackwell le urmărea cum se amestecau printre cei în carne şi oase şi în mintea ei se formase o imagine fantastică, în care vizitatorii din alt timp şi alt spaţiu alunecau pe ringul de dans alături de oaspeţii în costume şi rochii lungi, sclipitoare, care nu bănuiau absolut nimic. Veniseră vreo sută de oaspeţi la petrecerea de la Cedar Hill House, la Dark Harbor, Maine. „Fără să mai socotim şi stafiile”, îşi spuse în gândul ei, absentă, Kate Blackwell. Era o femeie slăbuţă, minionă, dar avea o ţinută maiestuoasă care o făcea să pară mai înaltă. Avea un chip care nu se uita. O structură osoasă minunată, ochi cenuşii ca zorile şi bărbie încăpăţânată, o combinaţie de la strămoşii ei scoţieni şi olandezi. Avea un păr alb, minunat, care fusese odată o bogată cascadă neagră, iar sub cutele delicate ale rochiei de catifea de culoarea fildeşului, pielea avea acea transparenţă uşoară pe care, uneori, o dă bătrâneţea. „Nu simt că am nouăzeci de ani”, îşi spuse Kate în sinea ei. „Unde s-or fi dus toţi aceşti ani?” Privea fantomele care dansau. „Ei ştiu. Ei au fost acolo. Au făcut parte din aceşti ani, din viaţa mea.” Îl vedea pe Banda, al cărui chip negru şi mândru strălucea. Şi era şi David, dragul de David, înalt, tânăr şi frumos, aşa cum fusese când se îndrăgostise de el, şi îi zâmbea, iar ea se gândea: „Curând, dragul meu, curând.” Şi-ar fi dorit ca David să fi trăit să-şi vadă strănepotul. Îşi plimbă privirea prin încăpere până îl văzu. Stătea lângă orchestră, urmărindu-i pe instrumentişti. Era un băieţel foarte frumos, de aproape opt ani, blond, purtând o haină neagră de catifea şi pantaloni de stofă ecosez. Robert era copia stră-străbunicului lui, Jamie McGregor, cel din tabloul de deasupra căminului din marmură. Parcă simţindu-i privirea aţintită asupra lui, Robert se întoarse şi Kate îi făcu semn să vină la ea cu o uşoară mişcare a degetelor, diamantul de douăzeci de carate pe care tatăl ei îl scosese din nisipul unei plaje cu aproape o sută de ani în urmă strălucind în lumina orbitoare a candelabrului de cristal. Kate îl urmări cu plăcere cum îşi făcea drum printre dansatori. „Eu reprezint trecutul”, se gândi Kate. „El este viitorul. Strănepotul meu va reuşi într-o zi să preia conducerea firmei Kruger-Brent Limited.” Când ajunse lângă ea, îi făcu loc să stea pe scaunul ei. — Te simţi bine, bunico? — Da, îţi mulţumesc, Robert. — E o orchestră nemaipomenită. Dirijorul e, pur şi simplu, dat naibii. Kate îl privi o clipă nedumerită, după care se lumină. — Ah, bănuiesc că asta-nseamnă că e bun. Robert îi zâmbi. — Exact. Sigur nu pari de nouăzeci de ani. Kate Blackwell râse. — Sinceră să fiu, nu-i simt. El îşi strecură mâna într-a ei şi rămaseră aşa într-o tăcere plăcută, cei optzeci şi doi de ani diferenţă dându-le o confortabilă afinitate. Kate se întoarse să-şi privească nepoata dansând. Împreună cu soţul ei alcătuiau cu siguranţă cea mai frumoasă pereche de pe ring. Mama lui Robert îşi văzu fiul stând cu bunica lui şi îşi spuse în sinea ei: „Ce femeie incredibilă. N-are vârstă. Nimeni nu şi-ar da seama prin câte a trecut.” Muzica se opri, iar dirijorul spuse: — Doamnelor şi domnilor, am plăcerea să vi-l prezint pe micuţul maestru Robert. Robert strânse mâna bunicii lui, se ridică şi se îndreptă spre pian. Se aşeză, cu un aer serios şi atent, după care degetele începură să-i alerge pe claviatură. Interpretă Scriabin, semănând cu lumina lunii căzută pe apă. Mama lui îl asculta spunându-şi: „E un geniu. Va ajunge un mare muzician.” Nu mai era copilul ei. Avea să aparţină lumii întregi. Când termină, Robert primi aplauze pline de entuziasm şi sinceritate. Mai devreme, cina fusese servită afară. Grădina mare, în stil englezesc, fusese împodobită cu becuri, panglici şi baloane. Orchestra cânta de pe terasă, în timp ce servitori şi servitoare se învârteau printre mese, tăcuţi şi pricepuţi, convingându-se că paharele Baccarat şi farfuriile de Limoges erau tot timpul pline. A fost citită şi o telegramă din partea preşedintelui Statelor Unite. Un Tribunal suprem toasta pentru Kate. Guvernatorul o elogie: — … Una dintre cele mai remarcabile femei în istoria acestei naţiuni. Sutele ei de acte de caritate în întreaga lume sunt legendare. Fundaţia Blackwell a contribuit foarte mult la sănătatea şi bunăstarea oamenilor din mai mult de cincizeci de ţări. Parafrazându-l pe răposatul Sir Winston Churchill, am putea spune: „Niciodată să nu datoreze cineva atât de mult unei singure persoane.” Am avut şi eu onoarea de a o cunoaşte pe Kate Blackwell… „Fir-ar să fie!” îşi zise Kate în sinea ei. „Nimeni nu mă cunoaşte. Parcă vorbeşte de cine ştie ce sfântă. Oare, ce-ar spune toţi aceşti oameni dacă ar cunoaşte-o pe adevărata Kate Blackwell? Fiică de hoţ şi răpită înainte de a avea un an. Ce-ar spune ei, oare, dacă le-aş arăta urmele de gloanţe de pe trupul meu?” Întoarse capul şi îl privi pe cel care încercase o dată să o ucidă. Privirea îi trecu dincolo de el pentru a zăbovi asupra unei siluete din umbră, un văl ascunzându-i chipul. Pe fundalul unui tunet îndepărtat, Kate îl auzi pe guvernator încheindu-şi cuvântarea şi prezentând-o. Se ridică şi îşi privi invitaţii. Glasul îi era ferm şi puternic. — Am trăit mai mult decât oricare din voi. Tinerii de azi ar spune „Mare scofală”. Dar eu mă bucur că am ajuns la această vârstă, pentru că altfel n-aş fi putut fi aici cu voi, dragii mei prieteni. Ştiu că mulţi aţi călătorit venind din ţări depărtate ca să fiţi cu mine în seara asta şi trebuie să fiţi obosiţi. N-ar fi drept din partea mea să pretind tuturor să aibă energia mea. Izbucniră în râs şi o aplaudară. — Vă mulţumesc pentru această seară memorabilă, pe care nu o voi uita niciodată. Pentru aceia dintre voi care vor să se odihnească, odăile sunt pregătite. Pe ceilalţi îi invit să continue dansul. Tună iar. — Sunt de părere să intrăm cu toţii înainte să fim prinşi într-una din cunoscutele furtuni din această regiune.   *   De acum, cina şi dansul se încheiaseră, oaspeţii se retrăseseră, iar Kate rămăsese singură cu fantomele ei. Stătea în bibliotecă, plutind în trecut, simţindu-se dintr-odată foarte deprimată. „Nu mai e nimeni care să-mi spună Kate”, îşi zise ea. „S-au dus toţi.” Lumea ei dispăruse. Oare nu Longfellow spusese: „Frunzele amintirilor mele foşnesc sumbru în întuneric”? Avea să intre şi ea curând în întuneric, dar nu încă. „Mai am de făcut cei mai important lucru din viaţa mea”, se gândi ea. „Mai ai răbdare, David. O să fiu cu tine în curând.” — Bunico… Deschise ochii. Familia intrase în încăpere. Se uită la ei, rând pe rând, ochii ei transformându-se într-un aparat de fotografiat nemilos, căruia nu-i scăpa nimic. „Familia mea”, îşi spuse Kate. „Nemurirea mea. Un criminal, o fiinţă grotescă şi un bolnav psihic. Scheletele Blackwell. Oare atât a rămas din toţi aceşti ani de speranţă, de durere şi de suferinţă?” Nepoata ei i se aşezase alături. — Te simţi bine, bunico? — Sunt doar puţin obosită, copii. Mă duc la culcare. Se ridică şi se îndreptă spre scări şi tocmai în acea clipă se auzi un tunet puternic, după care izbucni furtuna, ploaia răpăind în geamuri ca o mitralieră. Cei din familie o urmăriră cu privirile cum ajunge în capul scărilor, o siluetă dreaptă şi mândră. Un fulger fu urmat câteva secunde mai târziu de un tunet puternic. Kate Blackwell se întoarse să-i privească pe toţi şi când vorbi, în glasul ei se simţi accentul strămoşilor ei. — În Africa de Sud îi spuneam „donderstorm”. Trecutul şi prezentul începeau să se confunde din nou, în timp ce ea se îndrepta spre dormitor, însoţită de cunoscute şi dragi fantome.     1   — Dumnezeule, dar asta-i o adevărată „donderstorm”, zise Jamie McGregor. Crescuse în mijlocul furtunilor sălbatice din Scoţia, dar nu mai văzuse niciodată ceva atât de violent. Cerul amiezei fusese acoperit dintr-odată de nişte nori de nisip enormi, făcând ziua ca noaptea. Cerul, plin de praf, era aprins de fulgere — „weerlig”, cum le spuneau africanii — care ardeau aerul, fiind urmate de „donderstorm” — tunet. După care veni potopul. Căderi de apă care loveau în mulţimea de corturi şi barăci de metal, transformând străzile murdare ale Klipdrift-ului în adevărate albii de noroi. Cerul vuia de tunete, care se succedau ca nişte rafale de artilerie în cine ştie ce război ceresc. Jamie McGregor se dădu repede la o parte când o casă din cărămidă se prăbuşi în noroi şi se întrebă în sinea lui dacă oraşul Klipdrift avea să supravieţuiască. De fapt, Klipdrift nu era un oraş în adevăratul sens al cuvântului. Era mai curând un sătuc din pânză, o mulţime de corturi, barăci şi căruţe îngrămădindu-se pe malurile râului Vaal, pline de visători cu ochi sălbatici veniţi în Africa de Sud din toată lumea cu aceeaşi obsesie: diamantele. Jamie McGregor era unul din aceştia. Nu avea decât optsprezece ani şi era un tânăr bine clădit, înalt, blond, cu nişte ochi de un gri foarte deschis. Avea o oarecare candoare, o dorinţă de a se face plăcut care atrăgea lumea. Era bine dispus mereu şi plin de optimism. Făcuse aproape opt mii de mile de la ferma tatălui său din nordul Scoţiei, prin Edinburgh, Londra, Cape Town şi, în sfârşit, Klipdrift. Renunţase la drepturile asupra fermei de care el şi fraţii lui se îngrijiseră împreună cu tatăl lor, dar nu regreta nimic. Era convins că avea să fie răsplătit de zeci de mii de ori mai mult. Lăsase siguranţa singurului mod de viaţă pe care îl cunoscuse şi venise în acest loc depărtat şi pustiu pentru că visa să ajungă bogat. Nu se temea de muncă grea, dar nu prea câştiga nimic muncind la acea fermă stâncoasă la nord de Aberdeen. Muncea din zori până seara alături de fraţii săi, sora sa Mary, mama sa şi tatăl său, dar nu se vedea mai nimic. Fusese odată la un târg în Edinburgh şi văzuse ce lucruri minunate se puteau cumpăra cu bani. Banii îţi fac viaţa uşoară şi te ajută când eşti la ananghie. Jamie văzuse prea mulţi prieteni şi vecini trăind şi murind în sărăcie. Îşi amintea cât de tulburat fusese când auzise prima oară de ultima lovitură cu diamante din Africa de Sud. Cel mai mare diamant din lume fusese găsit acolo, în nisip, şi se spunea că toată regiunea era doar un coş cu bogăţii care aştepta să fie deschis. Le spusese vestea alor lui într-o sâmbătă seara, după cină. Stăteau cu toţi în jurul mesei încă nestrânse, în bucătărie, când Jamie le spuse cu o voce timidă dar mândră în acelaşi timp: — Plec în Africa de Sud să caut diamante. Chiar săptămâna viitoare. Cinci perechi de ochi îl fixau de parcă ar fi fost nebun. — Te duci să cauţi diamante? îl întrebă tatăl atunci. Trebuie să fii nebun, băiete, astea-s doar poveşti — o tentaţie de-a diavolului ca să nu lase oamenii să-şi vadă de treaba lor. — Şi de unde o să iei bani de drum? îl întrebă şi fratele lui, Jan. Trebuie să-nconjori juma’ de lume şi tu n-ai bani. — Dacă aş avea bani, n-ar mai trebui să mă duc după diamante, nu? îi răspunse Jamie tăios. Acolo nimeni n-are bani, o să fiu la fel ca toţi ceilalţi. Capul mă duce şi am un spate puternic. N-o să dau greş. Sora lui, Mary, îi spuse: — Annie Cord o să fie dezamăgită. Aşteaptă să o iei de nevastă într-o zi, Jamie. Jamie îşi adora sora. Era mai mare ca el. Avea douăzeci şi patru de ani, dar părea de patruzeci. Nu avusese niciodată un inel frumos. „O să schimb eu toate astea”, îşi promise Jamie în sinea lui. Mama lui luă încet platoul cu rămăşiţele de mâncare şi se duse spre chiuveta din fier. Noaptea târziu, veni lângă patul lui Jamie. Îi atinse umărul uşor cu mâna transmiţându-i lui întreaga ei putere. — Faci cum crezi tu, fiule. N-am de un’ să ştiu dacă sunt diamante acolo, da’ dacă sunt, o să le găseşti. Scoase la iveală o punguţă de piele tocită. — Am reuşit să pun deoparte câteva lire. Să nu le spui nimic celorlalţi. Dumnezeu să te binecuvânteze, Jamie. Când a plecat spre Edinburgh, nu avea decât cincizeci de lire în pungă.   *   A fost o călătorie dificilă până în Africa de Sud, durând aproape un an. A lucrat ca ospătar la restaurantul unui muncitor în Edinburgh, până a mai strâns cincizeci de lire. După aceea a plecat spre Londra. Îl ului mărimea oraşului, mulţimea de oameni, zgomotul şi omnibuzele mari trase de cai cu cinci mile pe oră. Peste tot se vedeau birje transportând femei frumoase cu pălării cu boruri mari, fuste umflate şi botine elegante încheiate cu nasturi în sus pe picior. Le privea uimit cum coborau din birje sau trăsuri ca să facă cumpărături de la Burlington Arcade, un extraordinar corn al abundenţei, cu argintărie, vase, îmbrăcăminte, blănuri, ceramică şi farmacii pline de sticluţe şi borcănaşe misterioase. Jamie găsi adăpost într-o casă de pe strada Fitzroy 32. Îl costa zece şilingi pe săptămână, dar era cel mai ieftin loc pe care îl găsise. În fiecare zi se ducea în port, căutând un vas care să-l ducă în Africa de Sud, iar seara admira minunăţiile Londrei. Într-una din seri l-a zărit pe Edward, prinţul de Wales, intrând într-un restaurant de lângă Covent Garden, cu o tânără frumoasă la braţ. Aceasta purta o pălărie mare, înflorată şi Jamie se gândi cât de bine i-ar fi stat surorii lui cu ea. A fost la un concert la Crystal Palace, construit pentru Marea Expoziţie în 1851. A vizitat Drury Lane şi, când şi când, s-a mai strecurat şi în teatrul Savoy, care era prima clădire publică britanică iluminată electric. Unele străzi erau şi ele iluminate electric şi Jamie auzise că se putea vorbi cu cineva din partea cealaltă a oraşului cu ajutorul unui aparat nou minunat, telefonul. Avea senzaţia că se afla cu faţa la viitor. În ciuda tuturor inovaţiilor şi activităţii sale, Anglia se afla în acea iarnă într-o criză economică din ce în ce mai accentuată. Străzile erau pline de şomeri şi înfometaţi, demonstraţii şi lupte de stradă, „Trebuie să plec de aici”, îşi spunea Jamie. „Am venit aici să scap de sărăcie”. A doua zi, Jamie se înregistra ca steward pe vasul Walmer Castle, care se îndrepta spre Cape Town, Africa de Sud.   *   Călătoria pe mare a durat trei săptămâni, cu opriri la Madeira şi Sf. Elena pentru a mai lua cărbune. A fost o călătorie grea şi furtunoasă în toiul iernii, iar Jamie a avut rău de mare chiar din clipa, când vasul a ridicat ancora. Nu şi-a pierdut, însă, buna dispoziţie, pentru că fiecare zi îl apropia şi mai mult de coşul lui cu bogăţii. Pe măsură ce vaporul se apropia de Ecuator, clima se schimba. În chip miraculos, iarna se transforma în vară şi, apropiindu-se de coasta africană, zilele şi nopţile deveneau din ce în ce mai fierbinţi şi umede. Walmer Castle a ajuns la Cape Town în zori, strecurându-se cu grijă prin canalul îngust care despărţea marea aşezare a leproşilor din insula Robben de continent, în cele din urmă aruncând ancora în Table Bay. Jamie se afla pe punte dinainte să răsară soarele. Privea ca vrăjit ceaţa specifică zorilor, oferind măreţul spectacol al muntelui Table care trona sus deasupra oraşului. Ajunsese.   *   În clipa când vaporul trase la docuri, punţile au fost invadate de oameni cu aspectul cel mai ciudat pe care Jamie îl văzuse vreodată. Se făceau reclame pentru tot felul de hoteluri, oameni negri, galbeni, cafenii şi roşii se ofereau frenetic să care bagaje, în timp ce băieţii alergau încoace şi încolo vânzând ziare, fructe şi dulciuri. Birjari metişi sau negri îşi strigau în gura mare dorinţa de a fi angajaţi. Vânzători ambulanţi şi oameni împingând cărucioare cu băuturi răcoritoare atrăgeau atenţia asupra mărfurilor lor. Aerul era îmbâcsit de muşte mari şi negre. Marinari şi hamali se grăbeau făcându-şi drum printre oameni, în timp ce călătorii încercau în zadar să aibă grijă de bagaje stând cu ochii pe ele. Era un amestec de glasuri şi zgomote. Oamenii îşi vorbeau într-o limbă pe care Jamie nu o auzise niciodată. — Yulle Kom van de Kaap, neh? — Het yulle mine papa zyn wagen gezien? — Wat bedni’di? — Huistoe! Nu pricepea nici un cuvânt.   *   Cape Town era foarte deosebit de ceea ce văzuse Jamie în viaţa lui. Nu erau două case la fel. Lângă un depozit mare de vreo două sau trei etaje, din cărămidă sau piatră, era un mic bufet îmbrăcat în fier, apoi prăvălia unui bijutier cu ferestre din sticlă de oglinzi care se învecina cu un mic aprozar şi cu o tutungerie dărăpănată. Jamie era uluit de bărbaţii, femeile şi copiii care umpleau străzile. Văzu un cofru îmbrăcat cu o pereche de pantaloni ecosez din lână scoţieni din 78, având în loc de haină un sac tăiat pentru braţe şi cap. Mergea în urma a doi chinezi, care se ţineau de mână, şi care purtau nişte salopete bleumarin şi ale căror codiţe erau prinse cu grijă sub pălăriile lor conice din pai. Mai erau fermieri buri îndesaţi, cu feţele roşii şi părul ars de soare, cu căruţele încărcate de cartofi, ovăz şi legume cu multe frunze. Bărbaţi în pantaloni şi haine din diftină maron, cu pălării moi cu boruri mari, având în gură pipe lungi din argilă, mergeau înaintea soţiilor lor, „vrews”, îmbrăcate în negru, cu văluri groase şi negre şi cu bonete mari negre. Spălătorese cu legături mari de rufe murdare pe cap treceau pe lângă soldaţi în uniforme roşii şi cu coifuri. Era un spectacol fascinant. Primul lucru a fost să caute o pensiune ieftină pe care i-o recomandase un marinar de pe vapor. Proprietăreasa era o văduvă plinuţă, de vârstă mijlocie. L-a măsurat din cap până-n picioare şi a zâmbit. — Zoek yulle goud? El a roşit. — Îmi pare rău, nu înţeleg. — Ah, englez? Ai venit după aur? Sau diamante? — Diamante. Da, doamnă. Îl trase înăuntru. — O să-ţi placă aici. Am tot ce-i trebuie unui tânăr ca tine. Jamie se întrebă în sinea lui dacă nu era cumva dintre acelea. Spera să nu fie. — Eu sunt doamna Venster, dar prietenii îmi spun Dee-Dee, zise ea timidă şi, zâmbind, lăsă să se vadă un dinte de aur în faţă. Presimt eu că vom fi foarte buni prieteni. Poţi să-mi ceri orice. — Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, spuse Jamie. Îmi puteţi spune unde aş putea găsi o hartă a oraşului?   *   Cu harta în mână, Jamie şi-a început cercetarea. Într-o parte a oraşului erau suburbiile Rondbosch, Claremont şi Wynberg, întinzându-se pe nouă mile de plantaţii şi vii. În partea cealaltă erau suburbiile marine Sea Point şi Green Point. Jamie trecu prin bogata regiune prezidenţială, o luă în jos pe Strand Street şi Bree Street, admirând clădirile mari, cu două nivele şi acoperişuri plate, cu faţade tencuite, terase abrupte pornind chiar din stradă. A tot mers până când muştele l-au obligat să intre în casă, părând să aibă ceva în mod deosebit cu el. Erau mari şi negre şi atacau în roiuri. Când se întoarse în camera lui, o găsi plină de muşte. Acopereau pereţii, masa şi patul. Se duse imediat la proprietăreasă. — Doamnă Venster, nu puteţi face nimic cu muştele din camera mea? Sunt… Ea izbucni în râs şi îl ciupi uşor de obraz. — My magtig. O să te obişnuieşti cu ele. Ai să vezi.   *   Condiţiile sanitare erau şi primitive şi neadecvate în Cape Town, iar după apusul soarelui, un abur urât mirositor se lăsa asupra oraşului ca o cuvertură. Era insuportabil. Jamie, însă, ştia că avea să suporte. Avea nevoie de mai mulţi bani înainte să plece mai departe. — Nu poţi să supravieţuieşti pe câmpurile de diamante dacă n-ai bani, i se spusese. Te taxează şi pentru răsuflare. A doua zi găsi de lucru, făcea nişte transporturi pentru o firmă de aprovizionare. A treia zi începu să lucreze într-un restaurant după cină, la spălatul vaselor. Trăia numai cu ce mai ciugulea de acolo şi ce mai lua acasă, dar mâncărurile îi păreau ciudate la gust şi îi era dor de turtele de ovăz şi alte bunătăţi făcute de mama lui. Nu se plângea nici măcar faţă de el însuşi şi continua să sacrifice şi hrană şi confort numai pentru a aduna ceva mai mult. Se hotărâse şi nimic nu-l putea opri, nici munca grea, nici aerul greu pe care îl respira, nici muştele care îi ţineau treaz aproape toată noaptea. Se simţea îngrozitor de singur. Nu cunoştea absolut pe nimeni în acel loc ciudat şi îi era dor de prieteni şi de ai lui. Îi plăcea izolarea, dar singurătatea era dureroasă. În cele din urmă, a sosit şi ziua magică. Avea în pungă magnifica sumă de două sute de lire. Era gata. Avea să plece din Cape Town spre câmpurile de diamant chiar a doua zi dimineaţă.   *   Rezervările pentru căruţele de pasageri, care se îndreptau spre câmpurile de diamant din Klipdrift erau făcute de Inland Transport Company într-o baracă din lemn de lângă chei. La ora 7.00 când ajunse Jamie, baraca era deja atât de plină, încât nici nu se putea apropia. Sute de căutători de noroc se băteau pe locurile din căruţe. Veniseră tocmai din Rusia, America, Australia, Germania şi Anglia. Strigau într-o duzină de limbi, rugându-se de vânzătorii de bilete să le găsească locuri. Jamie se uită cum un irlandez voinic îşi făcea loc să iasă din mulţime. — Scuzaţi-mă, zise Jamie. Ce se-ntâmplă acolo? — Nimic, răspunse irlandezul încruntându-se dezgustat. Nenorocitele alea de căruţe sunt rezervate deja pentru următoarele şase săptămâni, adăugă el şi văzând dezamăgirea de pe chipul lui Jamie, continuă: Nu asta-i problema, băiete, nenorociţii cer cincizeci de lire de om. Era de necrezut! — Trebuie să mai existe o cale de a ajunge la câmpurile de diamant. — Mai sunt două căi. Cu Expresul Olandez sau pe jos. — Ce-i ăla Expresul Olandez? — O căruţă trasă de boi. Face două mile pe oră. Până ajungi tu, se duc naibii toate diamantele. Jamie McGregor nu avea deloc de gând să aştepte până când nu mai era nici un diamant. Îşi petrecu restul dimineţii tot căutând alt mijloc de transport. Îl găsi abia înainte de prânz. Tocmai trecea pe lângă un grajd unde se închiriau cai, care avea o firmă: Magazia poştei. Într-o clipă intră înăuntru, unde cel mai slab om pe care îl văzuse vreodată încărca saci mari cu scrisori într-o căruţă. Jamie îl urmări câteva clipe. — Scuzaţi-mă, zise el. Duceţi poşta la Klipdrift? — Exact. Tocmai încarc acum. Jamie simţi atunci o undă de speranţă. — Luaţi şi pasageri? — Uneori. Ridică privirea şi îl măsură. — Câţi ani ai? „O întrebare ciudată.” — Optsprezece. De ce? — Nu luăm pe nimeni peste douăzeci şi unu sau douăzeci şi doi. Eşti sănătos? „O întrebare şi mai ciudată.” — Da, domnule. Omul cel slab se îndreptă. — Cred că eşti bun. Eu plec într-o oră. Te costă douăzeci de lire. Lui Jamie nu-i venea să creadă ce noroc avea. — Minunat! Îmi iau valiza şi… — Fără valiză. Nu-i loc decât pentru o cămaşă şi o periuţă de dinţi. Jamie se uită mai bine la docar. Era mic şi prost făcut. Era format dintr-o cavitate unde intrau scrisorile, deasupra fiind un loc foarte îngust, unde o persoană putea să stea spate în spate cu vizitiul. Avea să fie o călătorie foarte incomodă. — S-a făcut, zise Jamie. Îmi aduc cămaşa şi periuţa. Când se întoarse văzu un cal legat la căruţă. Alături, doi tineri solizi: unul scund şi brunet, celălalt înalt şi blond. Îi dădeau vizitiului nişte bani. — Staţi puţin, îi strigă Jamie. Aţi spus că mă luaţi pe mine! — Mergeţi toţi, zise vizitiul. Hai, sus. — Toţi trei? — Exact. Jamie habar n-avea cum voia vizitiul să-i urce pe toţi, dar ştia că trebuia să fie sus în clipa când căruţa avea să pornească. Se prezentă celorlalţi doi pasageri. — Mă numesc Jamie McGregor. — Wallach, zise cel scund şi brunet. — Pederson, răspunse cel blond. — Am avut noroc că am găsit asta, nu? zise Jamie. E bine că nu ştie nimeni. — Eh, mulţi ştiu de căruţele de poştă, McGregor, zise Pederson. Dar nu sunt destul de potriviţi sau de disperaţi ca să călătorească cu ele. Înainte ca Jamie să apuce să-l întrebe ce voise să spună, vizitiul zise: — Să mergem. Cei trei — Jamie la mijloc — se înghesuiră unul într-altul, cu genunchii strânşi şi cu spatele apăsând tare în spătarul de lemn al vizitiului. Nu se putea nici mişca, nici respira. „Nu-i rău” se îmbărbăta Jamie în sinea lui. — Ţineţi-vă bine! strigă vizitiul şi o clipă mai târziu, alergau pe străzile Cape Town-ului îndreptându-se spre Klipdrift. Cu căruţa cu boi călătoria era relativ confortabilă. Cele care transportau pasagerii de la Cape Town la câmpurile de diamant erau mari şi încăpătoare, acoperite pentru a ţine departe soarele orbitor de iarnă. În fiecare încăpeau o duzină de oameni şi erau trase de doi cai sau catâri. Gustări erau pregătite la fiecare oprire, iar călătoria dura zece zile. Cu căruţa poştei era cu totul altceva. Nu se oprea deloc, decât când trebuia să schimbe caii sau vizitiii. În galop trecea pe străzi proaste, peste câmpuri şi brazde de pământ. Nu avea arcuri, aşa că fiecare zdruncinătură era ca izbitura unei copite de cal. Jamie strângea din dinţi şi se gândea: „Mai rezist până ne oprim la popasul de noapte. O să mănânc ceva, o să dorm puţin şi mâine dimineaţă o să mă simt foarte bine.” Dar au oprit doar zece minute, ca să schimbe caii şi vizitiul, după care au pornit din nou în galop. — Când oprim să mâncăm? întrebă Jamie. — Nu oprim, îi răspunse încruntat noul vizitiu. Mergem fără nici o oprire. Trebuie să ducem scrisorile, domnule. Au alergat astfel toată noaptea, pe drumuri pline de praf şi de hârtoape, urcând povârnişuri, coborând în viteză la vale, mâncând pământul pe drum drept. Fiecare părticică din trupul lui Jamie era lovită şi învineţită în urma atâtor zgâlţâituri. Era epuizat, dar era imposibil să poată dormi. De câte ori aţipea, era brusc readus la realitate. Trupul îi era amorţit şi nu avea loc să se întindă câtuşi de puţin. Era mort de foame şi i se făcuse rău de atâta mers. Habar nu avea peste câte zile avea să mănânce. Era un drum de şase sute de mile şi Jamie McGregor nu era sigur că avea să reziste până la capăt. Nu mai era sigur nici dacă mai voia acest lucru. Către sfârşitul celei de a doua zile şi nopţi, suferinţa se transformă în agonie. Tovarăşii lui de drum se aflau în aceeaşi stare jalnică, nefiind capabili nici măcar să se mai plângă. Acum îşi dădu el seama de ce se insistase ca pasagerii să fie tineri şi zdraveni. Ziua următoare intrară în Great Karroo, de unde începea adevărata sălbăticie. Întinzându-se la infinit, monstruoasa savană apărea crudă sub un soare nemilos. Pasagerii erau torturaţi de căldură, praf şi muşte. Din când în când, ca prin ceaţă, Jamie vedea grupuri de oameni mergând pe jos. Mai erau călăreţi solitari şi duzini întregi de căruţe trase de optsprezece sau douăzeci de boi, mânaţi de vizitii sau „voorlopers”, cu „sjamboks”-urile lor, bice cu curele lungi din piele, şi strigând „Trek! Trek!” Erau încărcate cu mii de kilograme de produse, corturi şi echipament de săpat, cuptoare de ars lemne, făină, cărbune şi lămpi cu ulei. Mai duceau cafea şi orez, pânză rusească, zahăr şi vinuri, whisky, ghete şi lumânări de Belfast, pături. Toate acestea însemnau salvarea căutătorilor de comori din Klipdrift.   *   Abia după ce trecură râul Orange interveni o schimbare în teribila monotonie a savanei. Tufele erau din ce în ce mai înalte şi puţin verzi. Pământul era mai roşu, petece de iarbă se aplecau uşor în adierea uşoară a vântului şi muri mici începură să apară. „O să reuşesc”, îşi spuse Jamie plictisit. „O să reuşesc”. Şi simţi cum speranţa începea să i se strecoare iar în trupul vlăguit. Făcură patru zile şi patru nopţi până ajunseră la marginea Klipdrift-ului. Tânărul Jamie McGregor nu ştia la ce ar fi trebuit să se aştepte, dar priveliştea ce apăru înaintea ochilor lui obosiţi şi roşii era ceva ce nu îşi închipuise în viaţa lui. Klipdrift era un tablou uriaş cu corturi şi căruţe aliniate pe străzile principale şi pe malurile râului Vaal. Pe şosea erau o mulţime de cofri, goi, doar cu nişte jachete viu colorate, prospectori bărboşi, măcelari, brutari, hoţi şi profesori. În centrul Klipdrift-ului, şiruri de barăci din lemn şi fier erau pe post de magazine, bufete, săli de biliard, pensiuni, birouri ale cumpărătorilor de diamante şi ale avocaţilor. Într-un colţ se afla şi nenorocitul de hotel Royal Arch, care nu era decât un şir de camere fără ferestre. Jamie se dădu jos din căruţă, căzând imediat la pământ, căci picioarele amorţite refuzară să-l susţină. Rămase acolo, capul vuindu-i, până când îşi recapătă puterile îndeajuns ca să se ridice. Merse clătinându-se până la hotel, trecând printre mulţimile de oameni care forfoteau pe străzi. Camera pe care i-o dădură era mică, sufocant de fierbinte şi plină de muşte. Dar avea un pat, pe care Jamie căzu imediat, complet îmbrăcat, adormind în clipa următoare. Dormi optsprezece ore întregi.   *   Când se trezi, trupul îi era incredibil de ţeapăn şi îl durea peste tot, dar sufletul îi era plin de bucurie. „Sunt aici! Am reuşit!” Murind de foame, s-a dus imediat să caute ceva de mâncare. La hotel n-a găsit nimic, în schimb peste drum era un mic restaurant unde a mâncat peşte prăjit, carbonaatje, carne de oaie friptă deasupra unui foc de lemne, iar ca desert, „Kocksister”, cocă coaptă bine şi îmbibată cu sirop. Stomacul lui Jamie, care atâta vreme nu digerase nimic, începu să dea anumite semne alarmante. Aşa că se hotărî să-l lase să se mai odihnească înainte de a continua să mai mănânce, şi îşi îndreptă atenţia asupra împrejurimilor. La mesele din jurul lui, prospectorii discutau aprins problema cea mai arzătoare: diamantele. — … Mai sunt nişte diamante pe lângă Hopetown, dar cel mai mult e la New Rush… — … Kimberley are o populaţie mai mare decât Joburg… — … Ce zici de descoperirea de la Dutoitspan de săptămâna trecută? S-aude că acolo sunt diamante pe care un singur om nu le poate căra… — … S-a mai dat o lovitură la Christiana. Mă duc şi eu mâine acolo. Deci era adevărat. Se găseau diamante peste tot! Tânărul Jamie era atât de tulburat încât abia a mai avut răbdare să-şi termine de băut uriaşa cană de cafea. A rămas cu gura căscată când a văzut nota. Două lire şi trei şilingi. Pentru o singură masă! „Va trebui să fiu mai grijuliu”, îşi spuse în sinea lui, ieşind în strada aglomerată şi zgomotoasă. Auzi o voce în spate întrebându-l: — Tot mai vrei să te-mbogăţeşti, McGregor? Se întoarse. Era Pederson, suedezul cu care călătorise. — Bineînţeles, îi răspunse Jamie. — Atunci, hai să mergem unde-s diamante. Râul Vaal e-n partea aceea, îi zise el arătându-i direcţia. Porniră amândoi într-acolo. Klipdrift era aşezat într-o vale înconjurata de dealuri şi, din câte putea să vadă Jamie, peste tot era pustiu, nici un fir de iarbă. Un strat de praf roşu se ridica în aer, făcându-l foarte greu de respirat. Râul Vaal se afla la o distanţă de un sfert de milă şi, pe măsură ce se apropiau, aerul devenea mai rece. Sute de prospectori erau înşiraţi pe amândouă malurile, unii săpând după diamante, alţii strângând pietrele în site, alţii sortându-le pe mese. Echipamentul varia de la aparate pentru spălarea pământului, până la cutii vechi şi ciubere. Oamenii erau arşi de soare, nebărbieriţi şi îmbrăcaţi într-o ciudată combinaţie de cămăşi din flanel în dungi, fără guler şi colorate, pantaloni reiaţi şi cizme de cauciuc, bretele şi jambiere şi pălării din fetru cu boruri largi sau numai pălăriuţe. Toţi aveau centuri late din piele cu buzunare pentru diamante sau bani. Jamie şi Pederson merseră până la margine şi se uitară cum un băiat şi un bărbat mai în vârstă se chinuiau să îndepărteze un bolovan uriaş ca să ajungă la pietrişul din jur. Cămăşile le erau ude leoarcă de transpiraţie. În apropiere, altă echipă încărca pietriş într-o căruţă pentru a-l cerne. Unul din cei care săpau mişca sita în timp ce un altul turna găleţi de apă. După aceea, pietricelele mai mari erau vărsate pe o masă de sortare improvizată, unde erau cercetate cu emoţie. — Pare destul de uşor, zise Jamie. — Nu fi atât de sigur, McGregor. Am vorbit cu câţiva dintre cei care au tot săpat aici un timp. Cred că n-au făcut nimic. — Ce vrei să spui? — Ştii câţi sunt pe-aici, toţi sperând să se îmbogăţească? Douăzeci de mii de nenorociţi! Şi nu-s deloc prea multe diamante, băiete. Şi chiar dacă ar fi, am început să mă întreb dacă merită, într-adevăr, atâta osteneală. Te coci iarna, îngheţi vara, te usuci în blestematele alea de „donderstormen”, şi-ncerci să te obişnuieşti cu praful, muştele şi putoarea. Nu poţi să faci o baie sau să dormi într-un pat decent şi nu există nici un fel de condiţii sanitare în oraşul ăsta nenorocit. În fiecare săptămână se îneacă cineva în râul Vaal. Uneori din greşeală, dar mi s-a spus că, pentru unii e un fel de evadare din infernul ăsta. Nu pot să-nţeleg de ce mai continuă. — Eu da, zise Jamie uitându-se la băiatul cu cămaşa udă. Pentru următoarea lopată de pământ. Dar, întorcându-se în oraş, Jamie trebui să admită că Pederson avea dreptate. Trecură pe lângă schelete de boi, oi şi capre măcelărite şi lăsate să putrezească lângă corturi, lângă barăci deschise, care serveau drept spălătoare. Peste tot puţea îngrozitor. Pederson îl urmărea cu privirea. — Ce-ai de gând să faci acum? — Să fac rost de echipament.   *   În centrul oraşului se afla o prăvălie cu o firmă ruginită pe care scria: Salomon Van Der Merwe, Magazin Universal. Un negru înalt, cam de vârsta lui Jamie, descărca o căruţă în faţa magazinului. Era lat în umeri şi musculos, unul din cei mai bine clădiţi bărbaţi pe care îi văzuse Jamie. Avea ochi ca funinginea, un nas acvilin şi o bărbie mândră. Degaja un aer demn, un fel de răceală. Ridică pe umăr o cutie grea de lemn plină cu puşti şi, întorcându-se, alunecă pe o foaie de varză. Jamie întinse instinctiv braţul ca să-l susţină. Negrul nici măcar n-a băgat de seamă prezenţa lui. Se întoarse şi intră în magazin. Un prospector bur care lega un catâr scuipă şi zise dispreţuitor; — E Banda, din tribul Barolong. Lucrează pentru domnul Van der Merwe. Habar n-am de ce-l ţine pe negrul ăsta. Nenorociţii ăştia de bantuşi au impresia că stăpânesc toată lumea. În prăvălie era răcoare şi întuneric, o adevărată plăcere pe lângă aerul fierbinte de afară şi se simţeau diverse mirosuri exotice. Jamie avu impresia că fiecare centimetru era ocupat cu mărfuri. Înainta prin magazin minunându-se la tot pasul. Unelte agricole, bere, cutii cu lapte, unt, ciment, fitile, dinamită şi praf de puşcă, oale, mobilă, arme, mărunţişuri, ulei, vopsea, şuncă, fructe uscate, şei, piese de harnaşament, seu de oaie şi săpun, alcool, hârtie, zahăr, ceai, tutun, trabucuri… O duzină de sertare erau pline cu cămăşi din flanel, pături, pantofi, berete găurite şi şei. „Cine are aşa ceva, nu poate fi decât bogat”, îşi spuse Jamie în sinea lui. Un glas dulce se auzi în spatele lui: — Cu ce vă pot ajuta? Se întoarse şi văzu o tânără. Să fi avut vreo cincisprezece ani. Avea un chip interesant, cu oase fine, în formă de inimă, un nas obraznic şi ochi de un verde închis. Părul îi era negru şi ondulat. Privind-o mai bine, Jamie se gândi că ar fi putut avea chiar şaisprezece ani. — Sunt prospector, spuse ei. Şi am venit aici să-mi cumpăr echipament. — De ce aveţi nevoie? Fără să ştie de ce, Jamie simţi că trebuia să o impresioneze. — Eu… ştiţi… ca de obicei. Ea zâmbi şi un fel de neastâmpăr i se citi în ochi. — Şi de obicei de ce e nevoie, domnule?. — Păi… zise el ezitând. O lopată. — Asta să fie tot? Jamie îşi dădu seama că îl necăjea. Zâmbi şi mărturisi: — Ca să fiu sincer, nu mă pricep. Habar n-am de ce am nevoie. Ea îi zâmbi şi era un zâmbet de femeie. — Depinde de locul unde vreţi să prospectaţi, domnule…? — McGregor. Jamie McGregor. — Eu sunt Margaret Van der Merwe, zise ea privind cu nervozitate spre spatele magazinului. — Încântat să vă cunosc, domnişoară Van der Merwe. — Abia aţi sosit? — Da. Ieri. Cu căruţa poştei. — Cineva ar fi trebuit să vă fi avertizat. Unii pasageri au murit în timpul drumului, îi zise ea cu furie în priviri. Jamie zâmbi. — Nu mă mir, dar eu sunt cât se poate de viu, mulţumesc. — Şi plecaţi să căutaţi „mooi Klippe”. — „Mooi Klippe”? — Aşa le spunem noi în olandeză la diamante. Pietricele frumoase. — Sunteţi olandeză? — Familia mea e din Olanda. — Eu sunt din Scoţia. — Eram sigură, zise ea continuând să privească îngrijorată spre spatele magazinului. Se găsesc diamante, domnule McGregor, dar trebuie să ştii să-ţi alegi locul unde să le cauţi. Mulţi se-nvârtesc aiurea. Când vreunul dă o lovitură, ceilalţi năvălesc şi scormonesc după el. Dacă vrei să te-mbogăţeşti, trebuie să-ţi cauţi un loc al tău. — Şi cum să fac? — Tatăl meu ţi-ar putea fi de ajutor. El ştie tot. Va fi liber peste o oră. — Mă-ntorc atunci, spuse Jamie. Vă mulţumesc, domnişoară Van der Merwe. Ieşi în soare plin de bună dispoziţie, uitând de dureri. Dacă Salomon Van der Merwe îi spunea unde putea să găsească diamante, nu avea cum să dea greş. Avea să-i întreacă pe toţi. Râse tare, bucuros că era tânăr, în viaţă şi pe drumul spre bogăţie.   *   O porni în jos pe strada principală, trecând pe lângă o fierărie, un salon de biliard şi o jumătate de duzină de baruri. Ajungând în faţa unui hotel cu aspect de ruină, se opri. Pe firmă scria: R-D Miller, băi calde şi reci. Deschis zilnic între orele 6 a.m. şi 8 p.m., cu confort. „Când am făcut eu, oare, ultima dată baie?”, se întrebă Jamie atunci în sinea lui. „Pe vapor când m-am spălat în găleată. Da, atunci a fost…” Îşi dădu seama deodată cum trebuia să miroasă. Îşi aminti de băile săptămânale în bucătărie acasă şi parcă o auzea pe mama lui strigând: — Ai grijă să te speli până jos, Jamie. Intră în clădirea aceea. Erau două uşi, una pentru femei, una pentru bărbaţi. Jamie intră în partea destinată bărbaţilor şi îl întrebă pe un individ mai vârstnic: — Cât costă o baie? — Zece şilingi una rece, cincisprezece una fierbinte. Jamie ezită. Perspectiva unei băi calde după acea lungă călătorie era aproape irezistibilă. — Rece, zise el. Nu îşi putea permite să arunce banii pe plăceri. Avea de cumpărat echipamentul. Băieşul îi dădu o bucăţică de săpun şi un prosop, după care îi spuse: — Acolo, băiete. Jamie intră într-o încăpere mică unde nu era nimic altceva decât o cadă mare din fier galvanizat în mijloc şi câteva cuiere pe pereţi. Băieşul începu să umple cada dintr-o găleată uriaşă din lemn. — Totul e gata, domnule. Agăţaţi-vă hainele în cuierele acestea. Jamie îl aşteptă să iasă ca să se dezbrace. Îşi privi trupul murdar, după care intră cu un picior în cadă. Apa era rece, aşa cum i se spusese. Strânse din dinţi şi intră cu totul, săpunindu-se cu furie din cap până-n picioare. Când ieşi din cadă, apa era neagră. Se şterse cum putu cu prosopul uzat şi începu să se îmbrace. Pantalonii şi cămaşa erau ţepene de murdare şi îi era scârbă să se mai îmbrace cu ele. Trebuia să-şi cumpere un alt rând de haine, ceea ce îl făcea să-şi reamintească ce puţini bani avea. Şi i se făcuse iar foame. Ieşi din clădire şi porni pe strada aglomerată spre un bar numit Sundowner. Comandă bere şi masa de prânz. Cotlet de miel cu roşii, cârnat, salată de cartofi şi murături. În timp ce mânca, asculta discuţiile pline de speranţă din jurul lui. — … Am auzit că au găsit unul lângă Colesberg care cântăreşte douăzeci şi unu de karate. Vă daţi seama, dacă e unul, trebuie să mai fie şi altele… — … S-a mai găsit ceva la Hebron. Mă gândesc să plec într-acolo… — Eşti un prost. Diamante mari sunt în râul Orange… La bar, un client bărbos, cu o cămaşă cu dungi din flanel, fără guler şi pantaloni reiaţi, bea ceva dintr-un pahar mare. — Eu am terminat cu Hebron, îi mărturisi el barmanului. Am nevoie de echipament. Barmanul era un bărbat solid şi chel, cu nasul rupt şi strâmb şi ochi vicleni. Râse. — Doamne, omule, cine crezi că n-a făcut-o? De ce crezi că m-am făcut eu barman? De cum strâng nişte bani, o şi întind la Orange şi eu, îi spuse el ştergând tejgheaua cu o cârpă murdară. Dar să-ţi spun eu ce să faci, domnule. Du-te la Salomon Van der Merwe. Ţine magazinul universal şi jumătate din oraş. — Ce bine ar putea el să-mi facă? — Dacă te place, te ajută. Clientul se uită la el. — Zău? Chiar crezi că ar putea? — A mai făcut-o pentru câţiva din câte ştiu. Tu-ţi pui în joc munca, el banii. Împărţiţi juma-juma. Gândurile lui Jamie McGregor începură să o ia înainte. Era sigur că o sută douăzeci de lire pe care le mai avea, aveau să-i ajungă pentru a-şi procura echipamentul şi hrana necesară pentru a putea să supravieţuiască, dar preţurile în Klipdrift erau, pur şi simplu, uluitoare. Observase că în magazinul lui Van der Merwe un sac de o sută de livre de făină australiană, costa cinci lire. O livră de zahăr, un şiling. O sticlă de bere, cinci şilingi. O livră de biscuiţi, trei şilingi şi o duzină de ouă proaspete, şapte şilingi. Aşa stând lucrurile, banii nu aveau să-i ajungă prea mult timp. „Dumnezeule, acasă am fi trăit un an cu cât costă aici trei mese”, îşi spuse Jamie în sinea lui. Dar dacă ar fi avut în spate pe cineva bogat, ca domnul Van der Merwe, de exemplu… Plăti repede şi o luă iute înapoi spre magazin. Salomon Van der Merwe se afla în spatele tejghelei, scoţând nişte puşti dintr-o ladă de lemn. Era un individ mărunt, cu o faţă ascuţită, încadrată de nişte favoriţi stil Dundreary. Părul, de culoarea nisipului, ochi mici şi negri, un nas bulbos şi buze ţuguiate. „Fiică-sa trebuie să-i semene mamei”, îşi zise Jamie. — Vă rog să mă scuzaţi, domnule… Van der Merwe îşi ridică privirea. — Ja? — Domnul Van der Merwe? Numele meu e Jamie McGregor, domnule şi vin din Scoţia. Caut diamante. — Ja? Aşa? — Am auzit că puteţi ajuta prospectorii. Van der Merwe bombăni: — Myn magtig! Cine răspândeşte asemenea poveşti? Am ajutat câţiva şi acum toată lumea mă ia drept Moş Crăciun. — Am strâns o sută douăzeci de lire, zise Jamie sincer. Dar văd că n-o să fac cine ştie ce cu ei aici. Aş pleca doar cu o sapă, dacă aş fi nevoit, dar cred că aş avea mai multe şanse dacă aş avea un catâr şi echipament adecvat. Van der Merwe îl studie cu ochii lui mici şi negri. — Wat denk je? Ce te face să crezi că o să găseşti diamante? — Domnule Van der Merwe, am călătorit jumătate de lume şi nu voi pleca de aici altfel decât bogat. Dacă aici se găsesc diamante, o să găsesc şi eu. Dacă mă ajutaţi, o să fim amândoi bogaţi. Van der Merwe se încruntă, îi întoarse spatele lui Jamie şi continuă să descarce puştile. Jamie rămase locului nedumerit, neştiind ce să mai spună. Când Van der Merwe vorbi din nou, întrebarea lui îl luă pe Jamie prin surprindere. — Ai venit aici cu căruţa trasă de boi, fa? — Nu, cu cea a poştei. Bătrânul se întoarse iar să-l studieze. În cele din urmă, spuse: — Mai vorbim noi.   *   Mai vorbiră la cină, în seara aceea, în încăperea din spate unde locuia Van der Merwe. Era o încăpere mică, ce servea drept bucătărie, sufragerie şi dormitor, o perdea despărţind două paturi. Jumătatea inferioară a pereţilor era din pământ şi piatră, cea superioară fiind acoperită cu cutii de carton care, odată, fuseseră pline. O gaură pătrată, unde o bucăţică din perete fusese tăiată, servea drept fereastră. Pe timp umed, putea fi închisă aşezând un carton în dreptul ei. Masa consta în două scânduri lungi aşezate peste două lăzi de lemn. O cutie mare, pusă pe o latură, era folosită ca dulap. Jamie îşi dădu seama că Van der Merwe nu era prea darnic cu banii săi. Fiica lui Van der Merwe se mişca tăcută, pregătind masa. Din când în când, îi arunca priviri iuţi tatălui ei, dar niciodată nu se uită la Jamie. „De ce o fi aşa speriată?”, se întrebă Jamie. Când se aşezară la masă, Van der Merwe zise: — Să ne rugăm. Îţi mulţumim Ţie, Doamne, pentru bunătăţile ce le primim din mâna Ta. Îţi mulţumim că ne-ai iertat greşelile, arătându-ne calea cea dreaptă şi ferindu-ne de tentaţiile vieţii. Îţi mulţumim pentru o viaţă lungă şi fructuoasă şi pentru înlăturarea celor care Te jignesc. Amin. Şi, imediat îi zise fiicei lui: — Dă-mi carnea. Cina a fost frugală: o mică friptură de porc, trei cartofi fierţi şi nişte verdeaţă. Porţia lui Jamie era foarte mică. Cei doi bărbaţi au vorbit puţin în timpul mesei, iar Margaret nu a scos nici măcar un cuvânt. Când terminară de mâncat, Van der Merwe, zise cu mândrie în glas: — A fost bun, fiica mea. După care se întoarse spre Jamie. — Trecem la afaceri, ja? — Da, domnule. Van der Merwe luă o pipă de pământ de pe dulap şi o umplu cu un tutun cu miros dulceag dintr-o punguţă, după care o aprinse. Ochii lui pătrunzători îl cercetară pe Jamie prin perdeaua de fum. — Toţi ăştia care sapă aici în Klipdrift sunt nişte proşti. Prea puţine diamante, prea mulţi oameni. Poţi să-ţi rupi spinarea aici un an întreg şi să nu arăţi decât „schlenters". — Mă… mă tem că nu ştiu ce-nseamnă, domnule. — Diamantele proştilor. Fără nicio valoare. Eşti atent? — Da… da, domnule, cred. Şi care ar fi soluţia, domnule? — Griqnas. Jamie îl privi nedumerit. — Este un trib de africani în nord. Ei găsesc diamante — mari — şi mi le aduc uneori, iar eu le dau materiale, zise olandezul şi apoi, în şoaptă, conspirativ: ştiu eu unde le găsesc. — Dar nu puteţi să vă duceţi după de dumneavoastră personal, domnule Van der Merwe? Van der Merwe oftă. — Nu. Nu pot lăsa magazinul. M-ar fura toţi. Îmi trebuie cineva de încredere, care să se ducă acolo să-mi aducă pietrele. Când o să-l găsesc, o să-l echipez cu tot ce trebuie, zise el şi făcu o pauză ca să tragă din pipă. Şi o să-i spun şi unde sunt diamantele. Jamie sări în picioare, inima bătându-i să-i spargă pieptul. — Domnule Van der Merwe, eu sunt omul de care aveţi nevoie. Vă rog să mă credeţi, domnule, o să muncesc şi zi şi noapte, îi spuse el cu glasul încărcat de emoţie. O să vă aduc atâtea diamante, de n-o să le puteţi număra. Van der Merwe îl studie tăcut, atâta, încât lui Jamie se păru o eternitate. Când Van der Merwe vorbi din nou, nu spuse decât un cuvânt. — Ja.   *   Jamie semnă contractul a doua zi de dimineaţa Era scris în africană. — Va trebui să ţi-l explic, îi zise Van der Merwe. Scrie că suntem asociaţi egali. Eu pun în joc capitalul — tu pui munca. Împărţim totul perfect egal. Jamie se uită la contractul din mâna lui Van der Merwe. Printre toate cuvintele acelea de neînţeles, nu recunoscu decât o sumă: două lire. Arătându-i acest lucru, îl întrebă: — Asta pentru ce e, domnule Van der Merwe? — Înseamnă că, în afară de partea ta de diamant din cele pe care le vei găsi, vei mai primi încă două lire pentru fiecare săptămână de lucru. Chiar dacă sunt sigur că diamantele se află acolo, este foarte posibil să nu găseşti nimic, băiete. Aşa, cel puţin iei ceva pentru munca ta. Era mai mult decât cinstit. — Vă mulţumesc. Vă mulţumesc foarte mult domnule, ; îi zise Jamie gata să-l îmbrăţişeze. — Eh, acum hai să te echipez, spuse Van der Merwe.   *   A fost nevoie de două ore pentru alegerea echipamentului pe care Jamie avea să-l ia cu el: un cort mic, lucruri pentru dormit, ustensile de gătit, două site şi un recipient pentru spălare, un târnăcop, două lopeţi, trei găleţi, un schimb de ciorapi şi lenjerie de corp. Un topor, o lampă şi ulei de parafină, chibrituri şi un săpun arsenic. Mai erau şi cutii de mâncare, fructe, zahăr, cafea şi sare. Totul era gata. Banda, servitorul negru, îl ajută în tăcere pe Jamie să le împacheteze pe toate. Uriaşul nu-i aruncă nici o privire lui Jamie şi nu-i spuse nici măcar un cuvânt. „N-o vorbi engleza”, îşi zise Jamie. Margaret era în magazin unde servea clienţii, dar, chiar dacă ştia că el se afla acolo, nu arăta prin nimic acest lucru. Van der Merwe veni lângă Jamie. — Catârul e-n faţă, îi zise el. Banda o să te ajute să încarci. — Vă mulţumesc, domnule Van der Merwe, spuse Jamie. Eu… Van der Merwe se uită atunci pe o bucăţică de hârtie plină de cifre. — Totul face o sută douăzeci de lire. Jamie îl privi uluit. — C-cum? Dar asta intră-n înţelegerea noastră. Noi… — Wat bedui’di? Chipul tras al lui Van der Merwe se întunecă de furie. — Credeai că o să-ţi dau toate astea şi un excelent catâr, să te iau şi asociat, să-ţi mai dau şi două lire pe săptămână, în plus? Dacă vrei să faci ceva pe degeaba, ai greşit locul, îi zise el şi începu să descarce unul din pachete. Jamie spuse repede: — Nu! Vă rog, domnule Van der Merwe. Doar. Doar că n-am înţeles. E foarte bine. Uitaţi banii. Şi, zicând acestea, scoase din pungă ultimele sale economii şi le puse pe tejghea. Van der Merwe ezită. — Bine, zise el încruntat. Poate a fost o neînţelegere, nu? Oraşul ăsta-i plin de tâlhari. Trebuie să am mare grijă cu cine fac afaceri. — Aşa e, domnule. Aveţi perfectă dreptate, zise Jamie. În tulburarea lui, înţelesese greşit lucrurile. „Am noroc că-mi mai dă o şansă”, îşi spuse el în sinea lui. Van der Merwe scoase apoi din buzunar o hartă mică, mototolită, desenată de mână. — Uite, aici o să găseşti „mooi Klippe”. La nord de aici, la Magerdam, pe ţărmul nordic al râului Vaal. Jamie studie harta şi inima începu să-i bată şi mai tare. — Câte mile sunt? — Aici distanţa se măsoară în timp. Cu catârul, poţi să ajungi în patru, cinci zile. La întoarcere va fi mai greu, din cauza diamantelor. Jamie zâmbi. — Ja. Când Jamie McGregor ieşi din nou pe străzile oraşului Klipdrift, nu mai era un simplu turist. Era un prospector, un căutător în drumul său spre comoară. Banda terminase de încărcat proviziile pe spinarea unui catâr cu aspect foarte fragil, legat de un stâlp în faţa magazinului. — Mulţumesc, îi zise Jamie zâmbind. Banda se întoarse şi îl privi drept în ochi, după care se depărta încet. Jamie desfăcu hăţurile şi îi spuse catârului: — Hai să mergem, asociatule. A venit vremea să mergem după „mooi Klippe”. Plecară îndreptându-se spre nord.   *   Odată cu lăsarea serii, Jamie îşi făcu tabără lângă un izvor, descarcă lucrurile, adăpă şi hrăni catârul, după care îşi scoase şi pentru el nişte carne de vită, caise uscate şi cafea. Noaptea era plină de tot felul de zgomote ciudate. Auzea mormăituri, urlete şi mers de animale sălbatice care se îndreptau spre apă. Era lipsit de apărare şi înconjurat de cele mai periculoase animale din lume, într-o ţară ciudată şi primitivă. Tresărea la fiecare zgomot. Se aştepta în fiecare clipă să fie atacat de colţi sau gheare sărind la el din întuneric. Mintea începu să i se tulbure. Se gândea la patul lui de acasă; la confortul şi siguranţa pe care le avusese totdeauna. Dormi în răstimpuri, visele fiindu-i pline de lei şi elefanţi care îl atacau şi bărboşi care încercau să-i fure un diamant enorm. Când se trezi în zori, găsi catârul mort.

Sophie de Sidney Sheldon CAPITOLUL UNU SOPHIE se ghemui lângă cărucior. — Von Lössingen, citi ea, arătând spre literele cizelate în aur care erau împodobite cu un blazon de-a lungul peretelui din sticlă fumurie a clădirii birourilor. Acesta este numele tatălui tău şi, în numai câteva minute, i te voi prezenta, şi neliniştea îi strânse stomacul – o, băiatule, va fi o surpriză. Cu ochii lui albaştri serioşi, băieţelul privi în gol ca şi cum ar fi reflectat la adevărul cuvintelor ei, apoi bolborosi şi sparse o bulă. Ridicând bagajul supraîncărcat pe umerii ei, Sophie îşi luă valiza şi sacul de voiaj şi porni cu hotărâre în josul cărării. Când i-a cerut taximetristului să-i ducă la birourile Von Lössingen pe o proprietate industrială situată la nord de Cologne, n-a avut idee la ce se poate aştepta, dar complexul era impresionant. Pe partea stângă, dincolo de acrii întregi de maşini parcate, se întindea ceva din cărămidă roşie care, judecând după zgomotul înfundat, trebuia să fie fabrica, în timp ce în dreapta ei erau atelierele, depozite şi, în depărtare, se vedeau docurile străjuind Rhinul. Mâna Sophiei se strânse pe bara căruciorului. Acum avea nevoie ca tatăl lui Rudy să fie impresionat de fiul lui, pentru că altfel… Nu, refuză ea să se gândească la asta. Era esenţial să-şi păstreze optimismul. Uşile de sticlă se deschiseră glisând şi cu un pas, în timp ce răceala dimineţii de februarie rămăsese în urmă, ea intră într-o lume calmă care era dată de căldura aerului condiţionat. Lăsând jos valiza şi sacul de voiaj, Sophie îşi trecu nervos degetele prin părul lung şi negru. Holul de intrare, îmbrăcat în marmură, recepţionera cu părul strâns coc, cei trei oameni de afaceri cu mape care ieşeau grăbiţi din lift, toate erau îmbibate cu un aer de sobrietate, dar cu coama ei încurcată de vânt, purtând o haină de ploaie, o jachetă de schi violetă şi pantaloni – prevăzând că s-ar fi putut să ningă, dintr-o dată s-a simţit prea obişnuită, prea prost îmbrăcată, în afara acelei lumi şi, încărcată cu atâtea bagaje, aducea oarecum a hamal. — Aş dori să-l văd pe domnul Von Lössingen, spuse ea în germană, imediat ce ajunse la biroul de recepţie. Acel domn… — Este un singur domn Von Lössingen aici, anunţă fata, întrerupând-o fără posibilitate de replică. Sunteţi programată? Îşi scutură capul. — Nu. — Aveţi nevoie de programare. O agendă de birou fu frunzărită. Domnul Von Lössingen a dat instrucţiuni că nu acceptă nici un vizitator în săptămâna aceasta, deci prima posibilitate ar fi lunea viitoare, dimineaţa. — Lunea viitoare? repetă Sophie, nevenindu-i să creadă. — Da, deşi voi avea nevoie ca secretara lui să-mi confirme aceasta. După toate planurile ei, toate cheltuielile, toate chinurile ei psihice, motivul călătoriei ei devenea de necomunicat pentru următoarele cinci zile! Cum putea el să-i facă una ca asta? se întrebă ea, cu spaimă. Şi de ce? Izbucnea iritarea. Din informaţiile disperate pe care le avea despre Johannes von Lössingen, părea într-adevăr posibil ca indisponibilitatea lui să fie datorată faptului că s-a schimbat de curând, ceea ce însemna că acum el nu are altă alternativă decât să recupereze o seamă de probleme pe care trebuia să le rezolve demult. Ei, aceasta era problema lui, nu a ei. — Am nevoie să-l văd astăzi. Vin de departe şi este important, explică ea. Recepţionera îi acordă un zâmbet programat să fie politicos. — Îmi pare rău. Nu poate fi deranjat. — Este foarte important, insistă Sophie. — Luni dimineaţă la ora nouă este prima posibilitate. Îşi încruntă sprâncenele. În caz de nevoie ar putea, se gândea ea, să amâne confruntarea până săptămâna viitoare, dar de ce s-o facă? Actuala încurcătură nu i se datora ei, şi ea nu putea suporta să stea ca pe ace, din cauza unuia care purta jumătate din vină. — Domnul Von Lössingen şi cu mine suntem prieteni, declară Sophie, făcându-şi în gând cruce cu degetele. De fapt, poziţia ei era de asociată a unei prietene, dar părea îndoielnic că o legătură atât de subţire să poată să zdrobească baricada pe care o construise germanul în jurul lui pentru a se sustrage – şi dacă era necesară o mică deformare a adevărului, fie şi aşa. — Prieteni? La această veste, recepţionera o privi de sus în jos, fapt care a dus la o trecere în revistă a pomeţilor ridicaţi ai obrazului, a părului ei înfoiat şi zburlit de vânt, a figurii mici şi neastâmpărate. În cazul acesta, cred că ar fi mai bine să vorbiţi cu secretara lui, spuse ea, şi închise agenda de birou cu un pocnet. Dacă luaţi liftul, la etajul patru, biroul ei este drept în faţă. Sophie zâmbi. — Mulţumesc. Într-un birou modern plin cu ultimele noutăţi în domeniul aparaturii electronice, găsi o blondă zveltă, îmbrăcată într-un costum de ofiţer de marină, având în jur de 40 de ani, care scotea paginile imediat ce erau trase de un fotocopiator. — Aş dori să vorbesc cu domnul von Lössingen, explică Sophie, după ce reuşi să se introducă, cu bagajele şi cu bebeluşul. — Vă cred, dar din păcate nu se poate. Femeia afişa un zâmbet politicos. Momentan este în toiul unei şedinţe de management şi într-un sfert de oră aşteptăm un grup de vizitatori care sunt programaţi să rămână cu el pentru tot restul zilei. — Nu va fi un spaţiu liber între şedinţă şi sosirea vizitatorilor? întrebă ea. — Ar putea fi câteva minute, dar – aruncă o privire protectoare spre uşa ce, în mod sigur, conducea în biroul şefului ei – mă îndoiesc că l-ar încânta să fie deranjat. — Am să aştept până ce termină, afirmă Sophie hotărâtă, lăsând să cadă valiza şi sacul de voiaj şi dându-şi jos bagajul din spate, se lăsă pe un scaun. Secretara ezită, ca şi cum ar fi vrut să protesteze, dar apoi oftă şi-şi continuă treaba. — E atât de dulce, spuse ea, zâmbind bebeluşului, care-i răspunse cu un zâmbet ştirb. — Şi foarte cuminte, îl lăudă Sophie. Trase fermoarul costumului albastru matlasat şi îi dădu jos gluga. Am venit de la Londra cu avionul în dimineaţa asta, spuse ea, aranjându-i o şuviţă de păr blond într-o buclă în vârful capului şi, în pofida faptului că a fost trezit în zori şi încontinuu dus dintr-un loc în altul, nu protestează. — Sunteţi englezoaică? Germana dumneavoastră practic nu are accent şi n-aş fi ghicit niciodată. Secretara se aplecă deasupra căruciorului să îi vorbească bebeluşului. Îţi place asta? întrebă ea, când bebeluşul întinse o mână şi apucă de pandantivul de porţelan care atârna de un lănţişor la gâtul ei. Mi l-a dat mama vitregă a domnului von Lössingen, îi spuse Sophiei, în timp ce Rudy încerca zadarnic să-şi bage pandantivul în gură. La fiecare Crăciun îi dăruieşte fiecărei femei din personalul biroului un cadou special ales – dar poate ştiţi asta? Sophie scutură din cap. Doamna von Lössingen ne invită pe toţi să luăm cina acasă la dânsa, explică femeia, căreia îi plăcea în mod clar să flecărească. Îmi place atât de mult să merg acolo, de fapt cui nu i-ar plăcea să viziteze o vilă frumoasă pe unul dintre cele mai elegante bulevarde din Bad Godesberg? Mai întâi am servit aperitive, apoi o masă delicioasă şi după aceea… De-a lungul coridorului se închise o uşă şi se auzi zgomotul produs de mai mulţi oameni care se îndreptau. Şedinţa se terminase. Dacă mi-ai spune numele tău, zise ea, desfăcând pandantivul din strânsoarea lui Rudy, m-aş interesa dacă ar fi posibilă o întrevedere rapidă. Scuză-mă. Interfonul de pe biroul ei scoase un bâzâit scurt şi când răspunse, o voce aspră bărbătească îi ceru să-i ducă înăuntru copiile, plus o serie de dosare şi, de asemenea, să ia o notă pe care el o completase şi care trebuia scrisă la maşină. — Am să intru acum, decise Sophie, în timp ce sertarele erau deschise într-un fişier de date şi pliantele căutate în grabă. — Aşteptaţi şi daţi-mi voie să întreb mai întâi. E într-o presiune continuă, aşa că… Pentru a doua oară, interfonul bâzâi. Johannes von Lössingen era sub presiune – dar ea? se gândea Sophie, răzvrătindu-se în gând, în timp ce vocea cerea ca încă un dosar să fie adăugat listei. Tot timpul, de când cu două săptămâni în urmă, a simţit cum i se rupe inima şi i se agită stomacul când şi-a dat seama că, după ce şi-a făcut o carieră din a avea grijă de copii, practic rămăsese să crească ea unul, a fost agitată, nervoasă, chinuită de coşmaruri, care i-au dat zile fără odihnă şi nopţi de insomnii. Nu, nu va amâna confruntarea cu nici o clipă în plus. Ridicându-se, Sophie împinse căruciorul, ciocăni scurt şi deschise uşa de legătură ce dădea într-o încăpere spaţioasă. Ochii ei verzi-căprui se îngustară. La un birou din lemn de nuc din faţa ferestrei stătea un bărbat lat în umeri, capul lui blond fiind aplecat în timp ce scria nişte ultime propoziţii într-un document. Deci acesta era play-boy-ul din Vest? îşi ridică bărbia, trase adânc aer în piept şi începu să-l împingă pe Rudy de-a lungul covorului crem, înspre el. — Halt, halt![1], exclamă secretara, realizând prea târziu ce se întâmpla şi alergând în urma ei. Bărbatul îşi ridică privirea. — Doamnă Gerlach, am crezut că am fost clar atunci când am spus că nu vreau să văd pe nimeni. — Da, domnule von Lössingen, aşa este, aprobă ea tulburată. Oricum, tânăra doamnă a venit din Anglia şi este o… Sophie îşi arătă cel mai ademenitor zâmbet. — Guten Morgen[2], spuse ea în germană. — Bună dimineaţa, i se răspunse în engleză, apoi vorbi din nou în germană. Ai copiile? Secretara se întoarse în biroul ei, apoi trecu în grabă pe lângă Sophie să le predea şi să primească nota. — Aduc nota într-o clipă, spuse repede şi ieşi grăbită, închizând uşa în urma ei. — Vă mulţumesc că-mi acordaţi câteva minute din preţiosul dumneavoastră timp, spuse Sophie, cu o înţepătură ironică pentru că, deşi ajunsese la biroul din lemn de nuc, Johannes von Lössingen studia copia de deasupra şi încă îi ignora prezenţa. El termină de citit, apoi îşi împinse scaunul. — Sunt cam grăbit, spuse el, vorbind cu uşurinţă o engleză curată, cu o voce adâncă, aşa încât, orice ar fi, aţi putea, vă rog, să fiţi cât mai scurtă? Deoarece se îndrepta spre o masă rectangulară de conferinţă, îmbrăcată în piele, care era într-o parte a încăperii, privirea lui Sophie îl urmărea surprinsă. Imaginea pe care şi-o făcuse despre ticălosul din poveste era a unui caracter iresponsabil, sentimental şi uşuratic şi totuşi acest bărbat emana o autoritate înnăscută. Se purta calm şi avea un aer tiranic, într-un costum gri-petrol care-i venea perfect, cămaşă albă şi cravată închisă la culoare, arăta concentrat, inteligent şi profesional. Ochelarii cu rame de aur întăreau această impresie. Ea şi-l imaginase, de asemenea, ca pe un adolescent de douăzeci şi ceva de ani, dar era un bărbat adult, cu un aer de maturitate, care lăsa cu greu să i se ghicească vârsta, deşi ea l-ar fi situat pe undeva pe la mijlocul anilor ’30. Şi vesela, tânăra Lissete a fost atrasă de el? o voce în mintea ei protesta. Dar aparenţele pot înşela, îşi aminti Sophie, în timp ce el se mişca în jurul mesei, punând câte o copie pe fiecare din cele şase suporturi pentru sugativa care, împreună cu uneltele de scris, un pahar de băut şi o sticluţă cu tuş, erau aşezate la distanţe egale. Chiar dacă cuvinte ca „integru” şi „demn de încredere” îi treceau prin cap, urmărindu-l cum se mişcă prin încăpere, i se părea clar că era vorba de o afacere bună, mai puţin important fiind să o privească în ochi şi că nu putea să-l numească Domnul Principii. În acest caz, produsul nu corespundea ambalajului, se gândi ea în mod concis. — Continuă, ordonă el, când ea rămase tăcută. Sophie îşi umezi buzele. Deşi repetase de multe ori ce avea să spună, ea nu prevăzuse că trebuia să se adreseze cuiva atât de stăpân pe sine şi rece, nici atât de puternic, iar acum, înfăţişarea lui o tulbura şi făcea dificilă abordarea subiectului. Intenţia ei fusese să-l ia direct, să-l pună scurt sub acuzaţie şi totuşi aceasta părea aproape o impertinenţă. De asemenea, se îndoia că el ar accepta indiferent şi supus critici de la o străină – n-are importanţă cât de justificate ar putea fi acele critici. Îi aruncă o privire pe sub gene. Să şi-l facă adversar fără a fi nevoie nu i-ar fi convenit. Ceea ce trebuie să facă, se hotărî ea printr-o modificare rapidă a strategiei, era să povestească faptele într-un mod cât mai impersonal şi fără să-l acuze şi să-l lase să ia iniţiativa, mai întâi prin recunoaşterea păcatelor lui şi apoi prin acceptarea obligaţiilor lui. — Cu aproximativ 18 luni în urmă, întreprinderea Von Lössingen a avut un stand la un târg internaţional de comerţ Cologne, începu Sophie, împingând căruciorul după el, deoarece se retrăsese în partea cea mai îndepărtată a mesei şi… — Aşa zisele legi despre „cum se vinde” ar putea predica litania care te învaţă să mergi drept la vârf, dar dacă faci reclamă pentru un spaţiu pentru târgul englez pe care-l aşteptăm, există departamentul de reclamă de care ai nevoie, nu de mine, îi spuse el. Ochii migdalaţi ai Sophiei se deschiseră larg. — Eşti angajat aici? întrebă ea. — Sunt directorul executiv. Ce credeai că sunt, un nume simbolic de familie, căruia i se permite să ocupe un birou, ca indulgenţă şi vitrină? întrebă el sardonic. Răspunsul a fost afirmativ. Deşi ea ştia că tatăl lui, fondatorul întreprinderii, a murit cu câţiva ani în urmă, bănuise că prezenta lui la birou era o favoare de nepotism. În mod clar a-nţeles lucrurile greşit, recunoscu Sophie – câteva dintre ele. Şi totuşi, dacă Johannes von Lössingen era un priceput om de afaceri, atunci, oricare ar fi fost celelalte greşeli ale lui, poate că el avea, de asemenea, potenţialul necesar pentru a fi un părinte bun? Pentru prima dată, de două săptămâni, îngrijorarea care-i strângea pieptul ca o bandă de oţel, slăbi puţin. Orice fel de părinte ar fi mai bun decât nici unul, dar Rudy avea nevoie de un părinte care să i se dedice. — Nu vând spaţiu, spuse Sophie, gândindu-se că, îmbrăcată aşa cum era şi însoţită de un bebeluş, părea o comis-voiajoare foarte ciudată. Sunt aici din cauza… legăturii care a început la târgul comercial. El îi aruncă o privire plină de semnificaţie. — Legătură? întrebă el. Ea îl urmărea în timp ce el continua să împartă hârtiile. El se plimba plin de semnificaţie şi ea avea nevoie să-şi păstreze şirul ideilor. — Relaţie. Relaţie cu fata care a lucrat pentru un participant londonez la târg, spuse Sophie, hotărând că, deşi engleza ei era fără cusur, el ar fi putut să înţeleagă mai greu. Relaţia poate că a fost într-un stadiu de început, dar a fost apropiată şi fata a crezut că va deveni un angajament serios. Aceasta a fost şi impresia pe care a avut-o când a dat un telefon mai târziu pentru a vorbi despre consecinţe. Ea se încruntă când el se îndepărtă. La acea dată, a fost promisă o susţinere totală şi a fost vorba de stabilirea unui cămin împreună şi cadoul voluminos în bani, care a urmat, părea să indice că ceea ce s-a discutat a fost sincer. Sophie încetă să vorbească. Copiile fuseseră distribuite şi acum auditorul ei se îndreptă cu paşi mari către biroul lui unde lovi un buton al interfonului şi îi ceru secretarei să adauge o frază suplimentară la notă. — Continuaţi, mormăi el, lăsându-şi trupul masiv într-un scaun rotitor. Buzele ei se strânseră. Mai întâi, a fost nevoită să-l urmărească de jur împrejur ca un solicitant care cerşeşte o favoare alergând după un potentat şi acum, deşi el s-a aşezat, nu există nici o sugestie cum că ea ar putea face acelaşi lucru. — V-ar deranja dacă aş lua loc? întrebă ea, cu un zâmbet ţeapăn. — Aveţi permisiunea mea să vă întindeţi pe podea cât sunteţi de lungă, dacă doriţi, răspunse el, concentrându-se la o coală de hârtie cu cifre şi deschizând un sertar pentru a scoate un calculator mic, negru, dar vă rog grăbiţi-vă. Sophie lăsă căruciorul, se aşeză pe un scaun şi continuă. — După promisiunea de a rămâne lângă ea, legătura a fost oprită – ceea ce a fost un mod de comportare cam brutal, nu se putu abţine ea să comenteze. Am înţeles că o lungă călătorie de afaceri în Australia a fost menţionată şi, aparent, când aţi încetat să luaţi legătura, când v-aţi reîntors, după cum aţi stabilit, la început, Lissete a crezut că a fost prelungită călătoria, dar când a sunat la numărul dumneavoastră, era deconectat şi scrisorile pe care a continuat să le trimită au fost toate returnate cu specificaţia „plecat”. Atunci ea a cedat şi s-a oprit. Nu e stilul meu, dar… Ea se opri, dându-şi seama de abaterea de la subiect. Conceperea unui copil necesită doi oameni şi aşa ar trebui să necesite şi îngrijirea lui, spuse Sophie cu impertinenţă şi făcu o pauză pentru a măsura efectul vorbelor ei. Aştepta să vadă că vinovatul se ridică în picioare şi că devine atent de acum – să arate ruşinat şi nu puţin necăjit, dar în loc de asta, el îşi înfigea indexul în calculator, în timp ce urmărea lista de cifre de pe coala de hârtie. Petele de smarald din ochii ei căprui scânteiară. Cum putea el să fie atât de blazat şi de detaşat? Ticăloşiile trecutului lui nu-l deranjau? — În ciuda renunţării, urmă Sophie cu încăpăţânare, pentru o lungă perioadă de timp, Lissete continuă să se agaţe de speranţa că, mai devreme sau mai târziu, viitorul tată va reapare. Doar speranţe, remarcă ea, batjocura ascuţindu-i vocea. Probabil aţi crezut că, terminând această relaţie, aceasta va duce şi la încheierea gravidităţii? Ea privi în jos la obrajii roz ai copilului ale cărui pleoape începeau să se închidă. N-a fost aşa. În regulă, aţi fi putut pretinde că păstrarea lui Rudy a fost alegerea Lissetei, dar nu fiecare femeie ar vrea să facă un avort şi banii şi promisiunile au îndemnat-o să se gândească că, într-un fel, lucrurile se vor rezolva şi viaţa i-ar putea fi fericită după aceea, pentru totdeauna. Oricum, acum… — La naiba, înjură el, pierzând şirul adunărilor. Scoase un oftat nervos care arăta că ea era de vină, apoi îşi scoase ochelarii. În clipa în care ochii lui critici şi adumbriţi de gene negre i-au întâlnit pe ai ei, Sophie înlemni. Era pentru prima dată când Johannes von Lössingen s-a liniştit, prima dată când a făcut o pauză pentru a privi în ochi şi i-a dat posibilitatea să-l privească şi ea în faţă. Un frison scurt dat de o senzaţie nedorită şi total neaşteptată a atins-o şi, pentru o secundă, ea a fost orbită. Ochii lui, care erau de un albastru indigo intens, alături de o frunte înaltă, bărbia fermă şi gura fermă care aducea a mulţumire de sine, făceau aluzie la senzualitate. Adăugând pielea bronzată uşor şi părul des şi blond, bărbatul era nu numai atrăgător, dar, în acelaşi timp avea şi un puternic sex appeal care trebuia să-i garanteze în orice clipă admiraţia sexului slab. Cum se uita insistent la el, un sentiment de tulburare intensă începu să-i roadă stomacul. Faptul că arăta atât de bine explica ghinionul lui de a fi prea solicitat? Ar putea asta să scuze faptul că a lăsat o fată însărcinată şi după aceea a fugit ca un cerb? S-ar putea să aibă un obicei în a face asta? Cu un gest scurt, Sophie îşi dădu după ureche o şuviţă de păr negru şi strălucitor. Da sau nu, ea era singura persoană care lupta pentru Rudy şi avea de gând să facă tot posibilul pentru a-i obţine drepturile. — Oricum, acum, continuă ea, Lissete a plecat, ceea ce înseamnă… — Dacă această vizită are un scop, v-aş rămâne îndatorat să ajungeţi la el, o întrerupse Johannes von Lössingen tăios. Şi eu ţi-aş fi îndatorată dacă ai fi atent, gândi Sophie plină de iritare în timp ce ochii lui se abăteau din nou spre coloana de cifre. — V-ar ajuta dacă aş vorbi în germană? întrebă ea. — Nu e nevoie, vă înţeleg perfect, mormăi el, cu aerul distrat al unui bărbat care avea lucruri mai importante de făcut. Mă gândeam că, în orice caz, din propria mea experienţă, englezii nu sunt cei mai buni lingvişti, aşa că ar merge mai repede dacă am continua tot în engleză. Sophie scrâşni din dinţi. El şi-a închipuit că germana ei ar avea lipsuri – câtă condescendenţă, câtă aroganţă şi cât de superior o trata! În momentul demonstrării greşelii lui, se opri. În ciuda fluentei, îi era mai uşor să-şi folosească propria limbă şi aşa va face. — Scopul este Rudy. În regulă, n-a fost planificat, dar asta nu înseamnă – spuse ea, apoi trebui să se oprească, când se auzi un ciocănit şi secretara intră. După ce puse pe birou nota şi o jumătate de duzină de dosare, ea aşteptă până ce şeful ei citi ce a scris la maşină. — Ai putea să faci destule copii, în aşa fel încât fiecare persoană de la întâlnire să poată avea câte una? Sofon[3], ceru el. — E plăcut să-ţi reîntâlneşti prietenii, remarcă secretara flecară, în timp ce ieşea pe uşă. Ochii albastru închis se îngustară suspicios. — Scuzaţi? — Ihre Freudin[4], spuse ea, arătând-o cu veselie pe Sophie, cu un semn din cap şi plecă. Johannes von Lössingen îşi lăsă ochelarii şi se ridică în picioare. Vorbise în germană, dar acum schimbă din nou cu engleza. — I-aţi spus lui Frau Gerlach că suntem prieteni? întrebă el, venind din spatele biroului şi aşezându-se în faţa ei. — I-am spus recepţionerei, admise Sophie. A fost singura posibilitate ca să mi se acorde o audienţă. — Nu vi s-a acordat nimic. Aproape ţi-ai forţat intrarea aici. Cine naiba eşti tu? se enervă el, mânia ascuţindu-i vocea şi adăugând atitudinii lui o notă de ameninţare. Ce vrei? Ea se ridică în picioare. La aproape 1,90 în înălţime şi bine făcut, era un adversar formidabil – dar ea refuză să se simtă intimidată. — Numele meu este Sophie Irving şi vreau ca tu să ai grijă de Rudy. El o privi perplex. — Rudy? întrebă el. Sophie scoase un geamăt surd. Ea ştia că atunci când oamenii citesc, se presupune că reuşesc să reţină cum trebuie numai fiecare al şaselea cuvânt, dar acum i se părea îndoielnic ca el să fi înţeles mai mult decât un cuvânt din zece din cuvintele ei. — Ce crezi c-am făcut de când mă aflu aici – am spus o poveste lacrimogenă despre o fată care s-a încurcat cu unul dintre angajaţii tăi? întrebă ea ţâfnoasă. Sau am menţionat o istorie cunoscută înainte de a-ţi cere o donaţie pentru o cauză dreaptă? El se încruntă. — Una din ele, bănuiesc. — Greşeşti. Ţi-am vorbit despre fata ce a avut ghinionul să se încurce cu tine şi care l-a născut pe Rudy. Arătă înspre copilul care adormise. Fiul tău! Bărbatul înalt o privi fix, apoi se uită la copil. Urmă un lung moment de linişte. Sophie îi cercetă faţa, căutând semne de jenă, spaimă poate chiar un început de interes, dar expresia lui nu lăsa să se întrevadă nimic. Şi totuşi, la tâmplă îi pulsa un mic nerv în mod trădător. Privindu-l, ea şi-a dat seama că, deşi se controla cu greu, înlăuntrul lui un vârtej de emoţii făcea ravagii. — Fiul meu? repetă el, în sfârşit, cu o voce fără inflexiuni. — Ţi s-a adus la cunoştinţă sarcina. Şuviţe de păr blond i-au căzut pe frunte şi le dădu înapoi cu degetele nervoase. — N-am idee despre ce vorbeşti. Uite, de ce nu ne faci la amândoi o favoare şi nu te duci acasă să te culci, ca să-ţi revii? — Să mă duc acasă? protestă Sophie. — Pe unde hoinăresc bivolii, — Ştiai că Lissete e însărcinată, protestă ea, indignată aducându-i o sclipire în ochi. Te-a sunat din Anglia şi ţi-a spus. Îmi dau seama că fiind pus dintr-o dată faţă în faţă cu un copil, trebuie să fie un şoc… — Şi unul al naibii de mare. — … dar nu este nevoie să te porţi prosteşte. Nici să intri în panică. Nu am de gând decât să ţi-l las pe Rudy şi să plec. El îi râse batjocoritor în faţă. — Asta mă face să mă simt cu mult mai bine. — Am aranjat să stau cu nişte prieteni din Bonn pentru câteva zile, explică Sophie şi asta îţi va da timp să te obişnuieşti cu copilul şi cu ideea de a avea grijă de el. — Nu, mulţumesc. — Pentru că ai reuşit să eviţi toate responsabilităţile până în acest moment, asta nu înseamnă că vei putea s-o faci şi de acum înainte, îi spuse ea. — Nu am nici o responsabilitate, replică Johannes von Lössingen. La declaraţia lui, groaza începu să se strecoare în ea pe ascuns. Ea a sperat – s-a rugat, că el ar putea să-şi accepte îndatoririle şi să fie de acord să se achite de ele, deşi această idee nu părea să-l încânte. — Tu crezi că plantatorul de seminţe nu trebuie să aibă nici o responsabilitate, îl apostrofă ea. Acel nerv pulsa din nou la tâmpla lui şi ezită înainte de a răspunde. — Este credinţa mea că taţii trebuie să fie acolo pentru copiii lor, spuse el, pe un ton măsurat. — Şi tu vei fi bucuros să fii acolo pentru Rudy, îi spuse Sophie nerăbdătoare. E un copil drăgălaş, plânge rar şi îţi dă foarte puţină bătaie de cap. Iar tu ai în mod clar posibilitatea să ai grijă de el, aşa că… — Mi-a făcut plăcere discuţia noastră, o întrerupse, dând la o parte o manşetă imaculată pentru a se uita la ceasul din aur şi oţel de pe încheietura mâinii lui puternice. Oricum, vizitatorii mei vor fi aici în câteva minute. — O întâlnire de doi bani e mai importantă decât soarta propriului tău copil? protestă ea, zbuciumându-se între mânia produsă de nedreptate şi o senzaţie dureroasă de disperare. Nu exagerezi cu obsesia ta pentru afaceri? — Nu sunt obsedat de afaceri, răspunse Johannes von Lössingen supărat. E numai o lună de când am fost să plonjez în Marea Caraibelor şi, după Paşte, intenţionez să plec. Dintr-o dată s-a oprit, ca şi cum s-ar întreba de ce s-ar justifica în faţa unei străine. Acest copil nu are nimic de-a face cu mine, iar eu nu voi avea nimic de-a face cu el, declară el. Sophie se clătină. Cuvintele lui erau ca nişte cuţite care se învârteau încet în stomacul ei. A existat întotdeauna posibilitatea ca tatăl recalcitrant să poată încerca să nege paternitatea, dar ea nu şi-a imaginat niciodată ca această negare să fie atât de rapidă şi rece. Îi trecu o idee prin minte. — Eşti căsătorit? întrebă ea, gândindu-se că o soţie nou achiziţionată ar putea explica în mare parte această respingere nemiloasă. — Nu, răspunse el tăios. Acum, vrei te rog, să pleci? — Dar dacă eşti celibatar, nu ai nici un motiv care să te oprească să ai grijă de Rudy, insistă Sophie, în timp ce el puse mâna pe cărucior, îl întoarse şi-l împinse în mâinile ei. Trebuie s-o faci. — Cât vrei? întrebă Johannes von Lössingen. — Ce anume? — Ce sumă? înţeleg că şantajul este motivul pentru toate acestea? spuse el, dispreţul întunecându-i ochii de la indigo la negru. Sophie înmărmuri, această afirmaţie nedovedită pe moment luându-i abilitatea de a protesta. — Eu nu – nu intenţionez să te şantajez, reuşi ea să bâlbâie. — Nu te-ai gândit că puţină extorcare ar putea fi ceva distractiv? Nu vrei să fii plătită? — Tot ce vreau este, să preiei răspunderea pentru Rudy, replică Sophie, uluită să se găsească pe poziţia de vânat în loc de cea de vânător. Viclenia şi duplicitatea la care el făcea aluzie nu erau incluse în repertoriul ei emoţional. Într-adevăr, singurul motiv pentru care a venit în Germania era pentru că voia să ajute. Îşi imaginase că, o dată ce avea să-şi revină din surpriza iniţială, tatăl lui Rudy ar putea fi recunoscător. Ce ar fi trebuit să fac, să caut undeva în revistele de afaceri referinţele cum că întreprinderea ta are profituri mari şi să mă gândesc, Evrika! o grămadă de bani!? întrebă ea acră. Poate că Europa este acum o comunitate unită, dar nu crezi că o să mă apuc să vin cu avionul tocmai din Anglia pentru a face un act atât de josnic, este puţin cam exagerat? — Nu e tot atât de exagerat ca şi acuzaţia ta cum că acest copil este al meu. Care nu este! spuse el, cu o voce la fel de tăioasă ca o lovitură de karate. Simţind o durere în inimă, Sophie privi înspre copilul inocent şi somnoros. — Nu poţi să-l renegi pe Rudy, pledă ea. Oricine merită să crească în sânul propriei familii, să-şi cunoască propriii părinţi, atunci când e posibil. Cum crezi că se va simţi el când va fi suficient de mare ca să îşi dea seama că nici unul dintre părinţii lui n-a fost pregătit pentru a – Se opri, simţind că se sufocă şi i se înceţoşează ochii. — Este momentul batistei acum? o luă în derâdere germanul. Nu te poate acuza nimeni că nu ai încercat toate variantele, dar, îmi pare rău, de data asta nu va merge. Deci acum ce mai urmează? întrebă el în timp ce Sophie înghiţea din greu. Vei face streap-tease pe masă? Ochii lui îi urmăreau contururile corpului, dezbrăcând-o ostentativ cu privirea de costumul strâns pe corp şi de fiecare bucată a îmbrăcăminţii sale. Acum, asta ar putea să mă determine să renunţ la câteva mii de mărci, dar poate cu altă ocazie. — Tu poţi nega legătura cu Rudy cât de mult vrei, se repezi la el, dar nu e credibil. Eu am… — Nu mă interesează ce ai, o întrerupse el. — Nu, nu te interesează nimic despre nimeni. Singurul lucru de care îţi pasă eşti tu, spuse Sophie cu amărăciune. În primul rând, tu ignori faptul că prietena ta ţi-a purtat şi ţi-a născut copilul, apoi, chiar şi atunci când eşti pus faţă în faţă cu el, încă refuzi să-ţi recunoşti responsabilitatea. Îşi strânse pumnii. N-a avut niciodată intenţia să se implice într-un asemenea scandal, dar ea nu calculase că ar putea întâlni atâta lipsă de îndurare. O ameninţau din nou lacrimile şi preferă să se înfurie decât să plângă. Tu, Johannes von Lössingen, eşti un individ nesuferit, nesimţit şi egoist! declamă ea. Cum poţi să fii indiferent la situaţia grea a… — Johannes? Nu sunt eu. Sophie îşi puse o mână în cap năucită. — Nu? — Numele meu este Diether von Lössingen. Johannes a fost fratele meu vitreg. Şocată, încercă cu disperare să-şi adune gândurile. Greşeala de identitate explica de ce bărbatul a fost atât de diferit de ceea ce aştepta ea, dar… — A fost? întrebă ea şovăitor. — Johannes a murit într-un accident de maşină cu aproape un an în urmă. Sophie îl privi îngrozită. — Oh, nu! — Dă o nouă înfăţişare lucrurilor, nu-i aşa? spuse el, încrucişându-şi braţele pe piept. — Dar – dar Rudy este totuşi carnea şi sângele tău, apelă ea. E un membru al familiei tale. — Legătura despre care ai menţionat – în realitate a fost o afacere de o noapte? întrebă Diether. Ea îşi scutură capul. — A durat câteva săptămâni. — Şi atunci, cum de l-ai confundat pe Johannes cu mine? OK, el avea păr blond şi ochi albaştri, dar cu asta orice altă asemănare ia sfârşit. Buza i se strâmbă sfidător. Poate tovarăşii de pat, ca şi pisicile, sunt toţi la fel în întuneric, dar se poate să fi avut atât de mulţi încât, chiar la lumina zilei, să ţi se pară greu să-i deosebeşti pe unul de altul? Sophie îl privi aspru. O mânca palma să-l plesnească peste faţa care afişa insolenţă, deşi părea să existe pericolul ca, în cazul în care ar fi făcut-o, să o primească prompt înapoi. — Dacă mi-ai fi acordat mai mult decât o jumătate de ureche mai devreme, spuse ea bosumflându-se, ai fi aflat că nu l-am văzut niciodată pe fratele tău şi că Lissete este fata pe care a întâlnit-o la târgul comercial. Fata care a locuit cu el după aceea pentru un timp şi care, mai târziu, l-a născut pe Rudy. Fata care a închiriat o cameră în casa mea. Fata care, cu două săptămâni în urmă, a plecat cu avionul spre o destinaţie nespecificată în Statele Unite. Fata care a lăsat un bilet în care spunea că nu se va întoarce, i-a replicat ea, vorbind în propoziţii scurte, sacadate şi tăioase. — Nota zece pentru cea mai vie imaginaţie, tărăgănă el. — Pardon? — Oricât de mult detest să-ţi desfiinţez acuzaţia, ea conţine o lacună majoră. Johannes a murit anul trecut în octombrie când, dacă ea i-a spus, această Lissete trebuie să fi fost însărcinată în aproape două luni. — Da, aprobă ea. — Şi totuşi, bebeluşul nu pare să aibă mai mult de cât? — 6 luni? — ceea ce înseamnă că este imposibil ca fratele meu să-i fie tată. Sprâncenele lui Sophie se ridicară datorită surprizei. Pentru un bărbat – mai ales celibatar – să fie în stare să măsoare vârsta unui copil atât de exact era neobişnuit. Majoritatea dintre ei au tendinţa să privească un copil pur şi simplu ca pe un copil. — Poate că Rudy arată de 6 luni, dar de fapt are 9 luni. Când s-a născut a avut sub greutatea normală, apoi a fost grav bolnav de icter, boală urmată de probleme în alimentaţie şi din această cauză este mic, explică ea. Diether îi oferi un râs lipsit de umor. — Îi fuge mintea. — E adevărat! — Tot adevărat este şi că ai minţit când ai intrat aici! replică el învinuind-o, apoi privi în jos, surprins deoarece un scâncet se auzi din cărucior. Rudy se agita, strâmbându-şi faţa şi scoţând în afară buza de jos tremurătoare. — L-ai trezit, îl acuză Sophie. — Eu? — Ai strigat. Dintr-o dată, scâncetul copilului se transformă într-un bocet şi apoi în bocete. În bocete puternice. Faţa lui deveni stacojie, îşi agita braţele în aer şi bătea furios din călcâie. — Parcă spuneai că este un copil drăguţ şi care plânge puţin? protestă Diether. — Dacă este speriat de zgomote puternice şi simte vibraţii ostile, – ea afişă un zâmbet scurt – nu poţi să-l condamni dacă plânge puţin. — Puţin? Zgomotul pe care-l face ar putea să te scoale din morţi, declară el, apoi, deoarece interfonul bâzâi, se aplecă peste birou ca să răspundă. — Domnul Angellino şi colegii dânsului tocmai urcă, îl anunţă secretara. Să-i rog pe domnii Frischer şi Kufer să vină? — Te rog. — Şi cafeaua? — O vom servi imediat. Întrerupse interfonul. Ai vrea să scoţi copilul afară de aici? întrebă el. — Copilul acesta se întâmplă să fie nepotul tău, protestă Sophie, întorcându-se lângă cărucior. Shush, încercă ea să liniştească copilul, dar plânsul lui Rudy continua. Diether îi arătă uşa cu degetul. — Pleacă! ordonă el, devenind rigid. Se puteau auzi paşi, apropiindu-se pe coridor. Ridicând mâna, strânse cu putere braţul lui Sophie cu degetele lui bronzate şi începu s-o conducă împreună cu căruciorul înspre biroul secretarei. — Nu pune mâna pe mine! protestă ea lovindu-l cu furie peste mână, dar el n-o luă în seamă. Împinse uşa şi, cum secretara îi privea surprinsă, a îmbrâncit-o fără amabilitate înăuntru. — La revedere! mormăi el şi uşa se închise cu o bufnitură. — Aţi avut o… ceartă? întrebă Frau Gerlach. — Se poate întâmpla în cele mai bune prietenii, spuse Sophie muşcător; îl dezlegă pe Rudy şi îl luă în braţe. Gata, gata, e în regulă, îl alintă ea, legănându-l în braţe şi, cu un suspin tremurător ţipetele lui s-au potolit şi a încetat să mai plângă. Un minut sau două mai târziu, din cealaltă încăpere venea un murmur de saluturi, apoi îl auzi pe Diether von Lössingen rugându-şi oaspeţii să ia loc. — Trebuie să duc cafeaua, i se adresă secretara şi, după ce îi oferi un zâmbet, Auf Wiedersehen[5] dispăru de-a lungul coridorului. Sophie îl puse pe Rudy înapoi în cărucior şi se pregătea să-şi ia bagajele şi să plece, când deodată şi-a dat seama că-i lipsea copilului un pantof. S-a uitat de jur împrejur, dar fără succes. Atunci când a plâns a dat din picioare, aşa încât, probabil, pantoful a căzut în biroul lui Diether von Lössingen şi, din cauză că au fost aruncaţi afară cu aşa o viteză mare, se gândi ea caustic, nu a observat. Îşi scoase bărbia în afară. Nu avea de gând să plece fără pantof. Îndreptându-se spre uşa de legătură, Sophie ciocăni şi intră. — Îmi cer scuze pentru întrerupere, spuse ea şi, la unison, se întoarseră şase capete s-o privească. Diether se afla la mijlocul introducerii, dar se opri brusc, se ridică de la locul lui din capul mesei şi traversă cu paşi mari şi repezi camera. — Nu-mi face asta, spuse el, printre dinţii strânşi. — Vreau numai să găsesc pantoful copilului, explică ea, zâmbind frumos în direcţia companionilor lui – toţi întorcându-i zâmbetul. — Atunci găseşte-l şi ieşi naibii afară! mârâi el. Contrastul dintre furia lui abia reţinută şi interesul favorabil al celorlalţi bărbaţi aprindea un răspuns în firea poznaşă a Sophiei. — Este alb şi îmblănit, explică ea, vorbind cu voce clară şi jucându-se acum fără jenă cu spectatorii, sunt sigură că este pe aici, pe undeva. Privirea ei străbătea încet încăperea. Iată-l, spuse ea, în cele din urmă şi, lăsându-se în genunchi, se întinse pe sub birou pentru a-l recupera. Succes! exclamă ea, agitând pantoful pentru a fi văzut de bărbaţi şi prelungind satisfăcător enervarea lui Diether, se îndreptă spre uşă. El o urmă. — Mai intră o dată, o avertiză el cu un ton scăzut, plin de furie, şi… — Ai să mă legi? Ai să-mi pui căluş şi ai să mă încui într-un dulap? sugeră ea uşor. — Îmi va face cea mai mare plăcere. — Poate altă dată, spuse Sophie şi, luându-şi rămas bun cu un fluturat de mână de la bărbaţii care priveau, se întoarse veselă spre ieşire.   [1]  opreşte, stai. (N.T.) [2]  bună dimineaţa. (N.T.) [3]  imediat, acum (N.T.) [4]  prietena dumneavoastră (N.T.) [5]  la reverere. (N.T.)

Si daca maine va veni de Sidney Sheldon CARTEA ÎNTÂI   1   New Orleans Joi, 20 februarie — ora 11 noaptea   S-a dezbrăcat cu mişcări încete, visătoare, şi când a fost complet goală, a ales un capot roşu aprins, în care s-a înfăşurat ca să nu se vadă sângele. Doris Whitney a aruncat o ultimă privire de jur-împrejurul dormitorului, pentru a se asigura că încăperea aceasta plăcută, pe care o îndrăgea de peste treizeci de ani, era ordonată şi pusă la punct. Apoi a deschis sertarul noptierei şi a scos cu grijă revolverul. Era negru, strălucitor şi îngrozitor de rece. L-a aşezat lângă telefon şi a format numărul fiicei ei, în Philadelphia. A ascultat ecoul ţârâitului îndepărtat. În cele din urmă s-a auzit un glas slab: — Alo? — Tracy… Am simţit nevoia să-ţi aud vocea, iubita mea. — Mamă, ce surpriză! — Sper că nu te-am trezit din somn. — Nu. Citeam. Ca să-mi vină somnul. Trebuia să ies astă-seară cu Charles să mâncăm în oraş, dar e o vreme oribilă. Ninge de-o să ne troienim. La voi cum e timpul? „Dumnezeule mare, vorbim despre vreme! se gândi Doris Whitney. Vorbim despre vreme, când aş avea atâtea să-i spun. Şi nu pot”. — Mamă! Eşti pe fir? Doris Whitney privi pe fereastră. — Aici plouă. Şi în sinea ei îşi spuse: „Un decor melodramatic tocmai potrivit. Ca într-un film de Alfred Hitchcock”. — Ce-i zgomotul ăsta care se aude? întrebă Tracy. „Tună”. Doris, cufundată în gândurile ei, nici nu observase că la New Orleans se dezlănţuise o furtună. „Ploaie continuă, se anunţase la buletinul meteorologic. Şaisprezece grade la New Orleans. Spre seară, ploaia se va transforma într-o furtună cu descărcări electrice. Nu uitaţi să vă luaţi umbrelele. Ea nu va mai avea nevoie de umbrelă”. — Tună, Tracy. Încercă să imprime o notă veselă tonului ei. Şi la Philadelphia ce se mai întâmplă? — Mamă, mă simt ca o prinţesă dintr-o poveste cu zâne. N-am crezut niciodată că poate exista atâta fericire. Mâine seară o să-i cunosc pe părinţii lui Charles, îşi îngroşă vocea ca pentru a face o declaraţie solemnă: Familia Stanhope din Chestnut Hill, spuse cu un oftat. O adevărată instituţie. Am nişte emoţii… — Nu-ţi face griji. O să te placă, drăguţo! — Charles spune că n-are nici o importanţă dacă o să le plac sau nu. El mă iubeşte. Şi eu îl ador. Abia aştept să-l cunoşti. E fantastic. — Nu mă îndoiesc. Nu avea să-l cunoască niciodată pe Charles. Nu avea să legene niciodată un nepoţel în poală. „Nu. Nu trebuie să mă gândesc la lucrul ăsta”. — Spune-mi, fetiţo, Charles îşi dă seama ce noroc a avut să întâlnească o fată ca tine? — Nu-l las eu să uite, râse Tracy. Dar să nu mai vorbim despre mine. Spune-mi ce se mai aude pe acolo? Cum te simţi? „Cu sănătatea stai perfect, Doris, îi spusese doctorul Rush. Ai să trăieşti o sută de ani”. Una din micile ironii ale sorţii. — Mă simt minunat. „Pentru că vorbesc cu tine”, îşi spuse Doris în gând. — Ţi-ai găsit şi tu, în sfârşit, un prieten? o tachină Tracy. De când murise tatăl lui Tracy, cu cinci ani în urmă, lui Doris Whitney nici prin gând nu-i mai trecuse să iasă cu un alt bărbat, în ciuda îndemnurilor fiicei ei. — N-am nici un prieten. Schimbă subiectul. Cum îţi merge cu slujba? Continuă să-ţi placă? — La nebunie. Charles n-are nimic împotrivă să lucrez şi după căsătorie. — Ăsta-i un lucru foarte bun, fetiţo. Charles pare să fie un om înţelegător. — Aşa şi e. Ai să te convingi singură. Se auzi o rafală puternică de tunete, ca un ecou din culise. Era timpul să încheie. Nu mai avea nimic să-i spună, decât un ultim rămas bun. — La revedere, scumpa mea. Se strădui să-şi stăpânească tremurul vocii. — Ne vedem la nuntă, mamă. Te sun de îndată ce eu şi Charles stabilim data. — Da. Mai exista un lucru pe care voia să i-l spună: Te iubesc foarte, foarte mult, Tracy. Doris Whitney aşeză cu grijă receptorul în furcă. Apoi luă revolverul în mână. „Nu există decât o singură cale de a o face. Repede!” Îşi lipi ţeava de tâmplă şi apăsă pe trăgaci.     2   Philadelphia Vineri, 21 februarie, ora opt dimineaţa   Tracy Whitney ieşi din holul blocului în care locuia şi plonjă în ploaia cenuşie, amestecată cu lapoviţă, care biciuia imparţial limuzinele lucioase, conduse de şoferi în uniformă, ce lunecau pe Market Street, ca şi casele mizere, părăsite, îngrămădite ciorchine în mahalalele din nordul Philadelphiei. Ploaia spăla limuzinele, curăţindu-le, şi muia maldărele de gunoi din faţa caselor părăginite, prefăcându-le în grămezi de murdărie mustind de apă soioasă. Tracy Whitney se ducea la serviciu. Străbătu cu un pas săltăreţ Chestnut Street, în drum spre bancă, înfrânându-se cu greu să nu înceapă să cânte în gura mare. Purta un impermeabil de un galben luminos, cizme, şi o pălărie de ploaie, galbenă, care abia de-i stăvilea coama de păr castaniu, strălucitor. Tracy avea douăzeci şi cinci de ani, o faţă vioaie, inteligentă, cu o gură cărnoasă, senzuală, ochi scânteietori care într-o clipă îşi puteau schimba culoarea de la un verde proaspăt, de muşchi reavăn, la un verde de jad întunecat, şi un trup zvelt, atletic. Şi culoarea tenului varia, parcurgând toate nuanţele dintre un alb translucid până la un trandafiriu cald, după cum îi fluctuau stările de spirit între mânie, oboseală sau emoţie. Mama ei îi spusese odată: — Zău aşa, fetiţo, uneori nu te recunosc. Porţi în tine toate culorile vântului. Acum, în timp ce Tracy cobora cu pas iute strada, trecătorii întorceau capul după ea zâmbind, invidiindu-i fericirea care-i radia pe chip. Şi Tracy le întorcea zâmbetul. „E aproape indecent să se simtă cineva atât de fericit, îşi spunea în gând. Sunt pe cale să mă mărit cu bărbatul pe care-l iubesc şi îi port pruncul în pântece. Ce altceva mi-aş mai putea dori?” Când se apropie de clădirea băncii, Tracy se uită la ceas. Opt şi douăzeci. Banca „Philadelphia Trust and Fidelity” nu avea să-şi deschidă porţile pentru funcţionari decât peste zece minute, dar Clarence Desmond, vicepreşedintele băncii care răspundea de departamentul internaţional, se şi găsea în faţa uşii, închizând butonul exterior de alarmă. Lui Tracy îi plăcea ritualul matinal. Rămase în ploaie, aşteptând, în timp ce Desmond pătrunse în bancă şi încuie iarăşi uşa după el. Pretutindeni în lume, băncile au sisteme secrete de securitate, şi „Philadelphia Trust and Fidelity Bank” nu făcea excepţie. Rutina era mereu aceeaşi, în afara semnalului de siguranţă care varia de la o săptămână la alta. În această săptămână semnalul consta într-o jaluzea pe jumătate coborâtă, care indica funcţionarilor ce aşteptau afară că înăuntru se proceda la uzuala percheziţie menită să verifice dacă nu cumva se ascunsese pe undeva vreun intrus, cu intenţia de a-i lua ostateci pe angajaţi. Clarence Desmond inspecta toaletele, depozitele, subsolul, şi aripa ce adăpostea seifurile. Numai după ce avea să se asigure pe deplin că nu se pitise nimeni, jaluzeaua urma să se ridice în semn că totul e în perfectă ordine. Prima care intra în bancă era întotdeauna contabila şefă. Îşi lua locul în picioare lângă semnalul de alarmă, până ce se adunau toţi ceilalţi salariaţi, şi apoi uşa se încuia din nou în urma lor. La opt treizeci, Tracy Whitney intră împreună cu colegii ei în holul împodobit, îşi dezbrăcă impermeabilul, cizmele şi pălăria şi, cu un tainic amuzament, trase cu urechea la văicărelile celorlalţi, legate de vremea de afară. — Vântul ăsta blestemat mi-a smuls umbrela din mână, se plânse o fată. Sunt muiată până la piele. — Am trecut pe lângă două raţe care înotau pe Market Street, glumi casierul şef. — S-a anunţat la buletinul meteorologic că vremea asta mai ţine două săptămâni. Ce n-aş da să fiu acum în Florida! Tracy continuă să zâmbească şi se aşeză la masa ei de lucru. Era şefa departamentului de transfer prin computer. Până de curând, transferul sumelor de bani de la o bancă la alta sau dintr-o ţară în alta constituise un proces greoi, lent, ce presupunea o sumedenie de formalităţi şi formulare poştale naţionale şi internaţionale. Odată cu introducerea computerelor însă, situaţia cunoscuse o spectaculoasă schimbare şi sume imense puteau fi transferate instantaneu. Prima misiune a lui Tracy consta în a extrage din computere comenzile de transfer sosite peste noapte şi de a transfera sumele, tot pe calea computerului, la alte bănci. Toate tranzacţiile se făceau pe baza unui cod care se schimba periodic pentru a se evita accesul unor persoane neautorizate. Zi de zi, prin mâinile lui Tracy treceau milioane de dolari electronici. Era o muncă fascinantă, sângele vital care hrănea arterele sistemului bancar de pe întreg globul, şi, până în momentul în care Charles Stanhope III apăruse în viaţa lui Tracy, slujba la bancă însemnase pentru ea lucrul cel mai atrăgător din lume. Banca „Philadelphia Trust and Fidelity” avea o vastă reţea internaţională şi, în pauza de prânz, Tracy şi colegii ei obişnuiau să discute despre activităţile desfăşurate în dimineaţa respectivă. Era conversaţia de bază. Deborah, contabila şefă, anunţă: — Tocmai am perfectat împrumutul de o sută de milioane de dolari acordat Turciei… Mae Trenton, secretara vicepreşedintelui, le comunică pe un ton confidenţial: — La şedinţa de comitet de azi-dimineaţă s-a hotărât să se extindă noile facilităţi financiare şi în Peru. Avansul e de peste cinci milioane de dolari. Jon Creighton, fanaticul băncii, interveni: —După câte ştiu, contribuim şi la fondul de salvare a Mexicului cu cincizeci de milioane. Nevolnicii ăia nu merită o para chioară… „E nostim, îşi spuse Tracy, ca tocmai ţările care atacă America pentru că ar fi preocupată exclusiv de bani sunt întotdeauna primele care ne cerşesc împrumuturi”. Era subiectul în legătură cu care ea şi Charles avuseseră primul lor conflict de vederi. Tracy îl întâlnise pe Charles Stanhope III la un simpozion economic unde acesta din urmă fusese invitat să vorbească. Charles conducea casa de investiţii fondată de străbunicul lui şi compania sa, făcea afaceri pe scară mare cu banca la care lucra Tracy. După discursul lui Charles, Tracy l-a abordat pentru a-şi exprima dezaprobarea faţă de analiza lui cu privire la posibilitatea ţărilor din lumea a treia de a achita sumele uriaşe împrumutate de la băncile comerciale şi de la guvernele ţărilor occidentale. La început, Charles a fost amuzat şi apoi intrigat de argumentele pătimaşe ale frumoasei tinere care i se adresa. Discuţia lor s-a prelungit şi pe parcursul dineului pe care i l-a oferit la vechiul restaurant al Legătorilor de Cărţi. În primele momente, Tracy n-a fost prea impresionată de Charles Stanhope III, deşi ştia bine că acesta era partida cea mai râvnită de fetele din Philadelphia. Charles, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, bogat şi plin de succes, făcea parte dintr-una din cele mai vechi familii din Philadelphia. Înalt de un metru şaptezeci şi cinci, cu un păr nisipiu, rărit, ochi căprui, şi un fel de a fi amabil şi pedant, îi făcuse lui Tracy impresia unui bogătaş plicticos. Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Charles se aplecase peste masă şi-i spusese: — Tatăl meu e convins că la maternitate i s-a schimbat copilul. — Cum aşa? — Mă consideră un înapoiat. Pentru că eu nu cred că banii înseamnă totul, că banul e buricul pământului. Dar, te rog, să nu mă spui vreodată tatei că ţi-am divulgat secretul. Avea un aer de fermecătoare modestie şi Tracy se pomeni privindu-l cu mai multă căldură. „Mă întreb cum m-aş simţi în chip de nevastă a unui astfel de om — să fii măritată cu puterea de stat!” Tatălui lui Tracy îi trebuise aproape o viaţă întreagă pentru a pune pe picioare o întreprindere care, celor din familia Stanhope, li s-ar fi părut cu totul neînsemnată. „Cei din familia Stanhope nu se vor amesteca niciodată cu cei din familia Whitney, se gândi în continuare Tracy. Ca untdelemnul şi apa. Familia Stanhope reprezintă untdelemnul. Dar ce tot stau eu şi depăn visuri ca o idioată? Mă gândesc numai la mine. Un bărbat mă invită la masă şi eu mă şi întreb dacă aş vrea să-i fiu soţie. Probabil că n-am să-l mai văd a doua oară în viaţa mea”. Şi în acest timp Charles îi spunea: — Sper că eşti liberă mâine seară, să luăm cina împreună. Philadelphia e un adevărat corn al abundenţei în ce priveşte lucrurile de văzut şi de făcut. În serile de sâmbătă Tracy şi Charles se duceau să vadă câte un balet sau să-l asculte pe Ricardo Muti dirijând orchestra „Philadelphia”. În zilele lucrătoare explorau New Market sau colecţia unică de magazine din Society Hill. Mâncau caşcaval pane la măsuţele de pe trotuar de la Geno, şi cinau la Café Royal, unul dintre cele mai exclusiviste restaurante din Philadelphia. Făceau cumpărături în Head House Square şi hoinăreau prin Muzeul de Artă din Philadelphia şi prin Muzeul Rodin. Tracy se oprise în faţa statuii numite „Gânditorul”, se uitase râzând la Charles şi îi spusese: „Ăsta eşti tu”. Pe Charles nu-l atrăgeau exerciţiile fizice, dar lui Tracy îi plăceau, aşa încât în dimineţile de duminică făceau împreună jogging pe West River Drive sau pe faleza râului Schuylkill. Tracy se înscrisese la un curs de t’ai chi ch’uan, care avea loc sâmbăta după-amiaza, şi, după o oră de antrenament, ostenită dar plină de însufleţire, se întâlnea cu Charles în apartamentul acestuia. Charles avea pasiunea gătitului şi un gust foarte rafinat şi îi plăcea să prepare mâncăruri exotice, ca de pildă bistilla marocane şi guo bu li, adică găluşti din China de Nord, sau tahine de poulet au citron, doar pentru Tracy şi el. Charles era persoana cea mai pedantă pe care o cunoscuse Tracy vreodată. Odată, când întârziase un sfert de oră la o întâlnire pentru a merge împreună la un restaurant, nemulţumirea pe care o manifestase Charles îi stricase întreaga seară. După aceea făcuse un legământ să fie cât se poate de punctuală în relaţiile cu el. Tracy avusese prea puţină experienţă sexuală, dar se gândea că Charles făcea dragoste în acelaşi fel în care-şi trăia şi viaţa: meticulos şi foarte cuviincios. Odată, când Tracy încercase să fie ceva mai cutezătoare şi mai neconvenţională în pat, Charles se arătase atât de şocat, încât biata fată începuse să se întrebe singură dacă nu cumva e o maniacă sexuală. Se trezise pe neaşteptate însărcinată şi, când se întâmplase acest lucru Tracy se simţise cuprinsă de îndoieli. Charles nu-i vorbise despre căsătorie şi nu voia să-l oblige s-o ia de nevastă din cauza copilului. Pe de altă parte, nu se simţea în stare să facă un avort, dar şi alternativa era la fel de dureroasă. Ar putea ea să crească un copil fără ajutorul unui tată şi, pe de altă parte, ar fi drept faţă de copil? Hotărî să-i împărtăşească lui Charles vestea într-o seară, după cină. Îi pregătise un cassoulet în apartamentul ei, şi din pricina nervozităţii arsese mâncarea. Când îi pusese în faţă carnea scorojită şi fasolea pârlită, uită pe dată frazele îngrijite pe care le repetase în gând, şi izbucnise sălbatic: — Charles, îmi pare foarte rău, sunt… însărcinată. Urmase o tăcere insuportabil de lungă, şi când Tracy se pregăti să o spargă, îl auzi pe Charles spunând: — Bineînţeles, o să ne căsătorim. Tracy simţise o uşurare fără de margini: — Nu vreau să crezi că eu… Nu eşti obligat să te însori cu mine, ştii… Ridicase mâna ca să o oprească. — Tracy, vreau să mă însor cu tine. Sunt convins că ai să fii o soţie minunată. Apoi adăugase: Desigur, tata şi mama vor fi cam surprinşi. După care îi zâmbise şi o sărutase. — De ce-or să fie surprinşi? întrebase Tracy cu mult calm. Charles oftase: — Iubito, cred că nu-ţi dai seama în ce te vâri. Cei din familia Stanhope se căsătoresc întotdeauna — scuză-mă, dar citez între ghilimele — „cu cei egali cu ei”. Cercul cel mai de sus din Philadelphia. — Şi, probabil, ţi-au şi ales soţia, ghicise Tracy. Charles o luase în braţe. — Asta nu are nici o importanţă. Important este pe cine am ales eu. Vinerea viitoare vom lua masa cu mama şi cu tata. A sosit timpul să-i cunoşti. La nouă fără cinci, Tracy deveni conştientă de o modificare a nivelului de zgomot din bancă. Salariaţii începuseră să vorbească ceva mai repede şi să se mişte mai alert. Peste cinci minute uşile băncii aveau să se deschidă pentru public şi totul trebuia să fie gata pregătit. Pe fereastra din faţă se şi vedeau clienţii înşiraţi pe trotuar, aşteptând în ploaia rece. Tracy îl urmări pe paznicul care termina distribuirea formularelor de depunere şi a celor de retragere în cutiile de metal rânduite pe cele şase mese aliniate în centrul sălii principale. Clienţii obişnuiţi aveau formulare de depunere speciale, cu un cod magnetic personal imprimat la bază, astfel încât de câte ori făceau câte o depunere, computerul o înregistra automat la contul respectiv. Dar adeseori clienţii veneau fără formularele speciale şi urmau să le completeze pe cele albe, uzuale. Paznicul aruncă o privire la ceasul de pe perete şi cum minutarul ajunsese la cifra nouă, se îndreptă spre uşă şi o descuie ceremonios. Ziua bancară începuse. Următoarele câteva ore Tracy a fost prea prinsă de operaţiunile ei la computer pentru a se mai putea gândi şi la altceva. Fiecare transfer trebuia controlat de două ori pentru a se verifica înscrierea codului corect. În cazul transferării unei sume, trebuia să înregistreze numărul contului, suma şi banca la care urma să se efectueze transferul. Fiecare bancă avea propriul ei număr de cod, marcat într-un registru confidenţial ce conţinea codurile tuturor băncilor importante din lume. Dimineaţa trecu în zbor. Tracy avea de gând să folosească pauza de prânz pentru a se coafa şi îşi rezervase o oră la Larry Stella Botte. Era un coafor foarte scump, dar merita, pentru că părinţii lui Charles trebuiau s-o vadă în cea mai bună formă. „Trebuie să-i fac să mă placă, se gândi Tracy. Nu-mi pasă ce noră şi-au ales ei. Nimeni nu-l poate face pe Charles mai fericit decât am să-l fac eu”. La ora unu Tracy îşi îmbrăcă impermeabilul. Clarence Desmond îi făcu semn să vină în biroul lui. Desmond era însăşi întruchiparea importanţei directoriale. Dacă banca ar fi folosit reclame televizate, el ar fi oferit imaginea perfectului purtător de cuvânt. Îmbrăcat într-o manieră conservatoare, cu aerul lui de autoritate solidă şi demodată, era omul menit să inspire încredere. — Ia loc, Tracy, i se adresă Desmond. Se mândrea cu faptul de a cunoaşte numele de botez ale tuturor funcţionarilor. A naibii de urâtă vreme, nu? — Da. — Mă rog, totuşi oamenii trebuie să-şi regleze problemele bancare. Desmond îşi epuizase preambulul. Se aplecă peste birou. Înţeleg că eşti logodită cu Charles Stanhope. Tracy rămase surprinsă. — Încă nu am anunţat logodna. Cum de…? — Nimic din ceea ce se petrece în familia Stanhope nu poate rămâne secret, zâmbi Desmond. Sunt foarte bucuros pentru dumneata, Tracy. Presupun că şi după căsătorie vei continua să lucrezi la noi. După luna de miere, bineînţeles. N-am vrea să te pierdem. Eşti una dintre cele mai valoroase funcţionare ale noastre. — Am discutat această chestiune cu Charles şi am căzut de acord că ar fi mai bine pentru mine dacă aş continua să lucrez. Desmond zâmbi satisfăcut. „Stanhope şi Fiii” era una dintre cele mai importante case de investiţii din domeniul financiar şi ar fi fost o achiziţie grozavă dacă ar fi reuşit să-i atragă să-şi efectueze toate tranzacţiile exclusiv prin banca lor. Se rezemă de spătarul scaunului. — Când ai să te întorci din luna de miere, Tracy, o să te aştepte o frumoasă promovare în muncă şi o substanţială creştere de salariu. — O, vă mulţumesc, e minunat. Tracy ştia bine că merita acest lucru şi simţi un fior de mândrie. Ardea de nerăbdare să-l anunţe pe Charles. Avea senzaţia că zeii se uniseră pentru a o copleşi de fericire.   * * *   Familia Charles Stanhope Senior locuia într-o impozantă reşedinţă în Rittenhouse Square. Era un punct de cotitură al oraşului, pe lângă care Tracy trecuse adeseori, „Şi acum, îşi spuse ea, va face parte din viaţa mea”. Era nervoasă. Frumoasa coafură i se pleoştise din cauza umezelii aerului. De patru ori îşi schimbase rochia. Să se îmbrace simplu? Elegant? Avea şi ea o rochie Yves Saint Laurent pe care şi-o cumpărase cu mari sacrificii la Wanamaker. „Dacă îmbrac rochia asta, or să-şi închipuie că sunt o risipitoare. Pe de altă parte, dacă-mi pun una din rochiile mele cumpărate la solduri la Post Horn, or să-şi spună că fiul lor se însoară cu cineva de rang inferior. Ah, Doamne, aşa ceva or să-şi spună oricum!” În cele din urmă se hotărî pentru o fustă gri de lână şi o bluză albă de mătase şi îşi puse în jurul gâtului lănţişorul de aur pe care mama ei i-l trimisese de Crăciun.   * * *   Uşa reşedinţei îi fu deschisă de un fecior în livrea. — Bună seara, domnişoară Whitney. „Valetul îmi cunoaşte numele. Să fie un semn bun? Un semn rău?” — Îmi permiteţi să vă iau pardesiul? Picurau din el stropi de apă pe covorul persan. O conduse printr-un hol de marmură care părea de două ori mai spaţios decât banca. Tracy se gândi panicată: „Doamne, m-am îmbrăcat complet nepotrivit. Trebuia să-mi fi pus rochia Yves Saint Laurent”. Când intră în bibliotecă, simţi cum i se duce un fir de la ciorapii colanţi, şi se trezi faţă-n faţă cu părinţii lui Charles. Charles Stanhope Senior era un bărbat de vreo şaizeci şi cinci de ani, cu o înfăţişare severă. Arăta întocmai ca omul de succes care era; proiecţia a ceea ce va fi fiul lui peste treizeci de ani. Avea ochi căprui, ca şi Charles, o bărbie hotărâtă, un franj de păr alb pe frunte, şi lui Tracy îi plăcu pe dată. Era bunicul perfect pentru copilaşul lor. Mama lui Charles avea o înfăţişare impresionantă. Era mai curând scundă şi îndesată, dar în ciuda staturii avea un aer regal. „Pare demnă şi serioasă, se gândi Tracy. O să fie o bunică minunată”. Doamna Stanhope îi întinse mâna: — Draga mea, apreciem faptul că ai venit. I-am cerut lui Charles să ne lase câteva minute singuri cu dumneata. Sper că nu ai nimic împotrivă? — Bineînţeles că nu are nimic împotrivă, declară tatăl lui Charles. Ia loc… Tracy, nu-i aşa? — Da, domnule. Amândoi se aşezară pe o canapea în faţa ei. „De ce am senzaţia că trebuie să trec prin inchiziţie?” se gândi Tracy. Parcă auzea glasul mamei ei: „Fetiţo, Dumnezeu n-o să-ţi trimită niciodată în cale ceva ce nu vei putea rezolva. Încearcă numai să înaintezi pas cu pas”. Primul pas al lui Tracy a fost un zâmbet slab care a ieşit cam strâmb pentru că în acea clipă simţi cum firul scăpat de la ciorap îi înaintează până la genunchi, încercă să-l ascundă cu mâinile. — Aşa! începu domnul Stanhope, cu o voce pe care şi-o voia binevoitoare. Deci dumneata şi Charles doriţi să vă căsătoriţi. Cuvântul doriţi o supără pe Tracy. „Fără îndoială că Charles i-a anunţat că suntem gata să ne căsătorim.” — Da, răspunse Tracy. — Dumneata şi Charles nu vă cunoaşteţi de prea multă vreme, nu-i aşa? interveni doamna Stanhope. Tracy încercă să-şi înăbuşe resentimentul. „Am avut dreptate, îşi spuse ea. Voi fi supusă la o inchiziţie”: — De suficientă vreme încât să ştim că ne iubim, doamnă Stanhope. — Iubire? murmură domnul Stanhope. — Ca să fiu sinceră, domnişoară Whitney, interveni din nou doamna Stanhope, vestea pe care ne-a dat-o Charles a însemnat un şoc pentru tatăl lui şi pentru mine. Zâmbi cu îngăduinţă. Desigur că Charles ţi-a vorbit despre Charlotte? Când văzu expresia feţei lui Tracy, adăugă: înţeleg. Ei bine, Charles şi Charlotte au copilărit împreună. Au fost întotdeauna foarte apropiaţi, şi… mă rog, sincer, toată lumea se aştepta ca anul acesta să-şi anunţe logodna. Nu era necesar să i-o descrie pe Charlotte. Tracy ar fi putut să-i deseneze portretul. Locuia în casa de alături. Bogată, cu aceleaşi rădăcini sociale ca şi Charles. Absolventă a celor mai bune şcoli. Iubea caii şi câştiga trofee. — Vorbeşte-ne despre familia dumitale, sugeră domnul Stanhope. „Dumnezeule, asta-i o scenă dintr-un film melodramatic, se gândi Tracy, furioasă. Eu sunt eroina interpretată de Rita Hayworth, care-i întâlneşte pentru prima oară pe părinţii lui Cary Grant. Simt nevoia să beau ceva. În filmele vechi valetul vine întotdeauna în ajutor aducând o tavă cu băuturi”. — Unde te-ai născut, draga mea? începu doamna Stanhope. — În Louisiana. Tatăl meu era mecanic. Nu fusese necesar să facă această precizare, dar Tracy nu putuse rezista. Să-i ia dracu! Ea era mândră de tatăl ei. — Mecanic? — Da. Şi-a deschis un mic atelier la New Orleans, care s-a dezvoltat apoi într-o fabrică destul de mare. La moartea tatei, în urmă cu cinci ani, mama a preluat afacerile. — Şi ce anume… fabrică? — Ţevi de eşapament şi alte piese de maşină. Domnul şi doamna Stanhope schimbară între ei o privire şi apoi spuseră într-un glas: — Înţeleg. Tonul lor o făcu pe Tracy să se încordeze. „Mă întreb cât o să dureze până când or să înceapă să mă îndrăgească?” se întrebă ea. Se uită la cele două chipuri ostile din faţa ei şi, fără voie, începu să bâiguie la întâmplare. — Sunt sigură că mama mea o să vă placă. E frumoasă, şi inteligentă, şi fermecătoare. E din Sud. E foarte scundă, cam de statura dumneavoastră, doamnă Stanhope… Tracy îşi reteză cuvintele, strivite de tăcerea celor doi. Râse prosteşte, un râs care se stinse sub privirea doamnei Stanhope. Domnul Stanhope sparse tăcerea, rostind cu o voce lipsită de expresie: — Charles ne-a informat că eşti însărcinată. Oh, cât ar fi dorit Tracy să nu-i fi informat! Atitudinea lor era net dezaprobatoare. De parcă fiul lor n-ar fi avut nici un amestec în ceea ce se întâmplase. O făceau să se simtă stigmatizată. „Acum ştiu ce ar fi trebuit să port, se gândi Tracy. Litera roşie care stigmatiza femeile de moravuri uşoare”. — Nu pot să înţeleg cum în ziua de azi, şi cu… începu doamna Stanhope, dar nu-şi putu duce fraza la capăt pentru că în acea clipă Charles îşi făcu apariţia în încăpere. În viaţa ei Tracy n-a fost mai fericită să vadă pe cineva. — Ei, rosti Charles, cum vă înţelegeţi între voi? Tracy sări de pe scaun şi i se aruncă în braţe. — Foarte bine, iubitule. Se lipi de el, gândind: „Slavă Domnului că Charles nu seamănă cu părinţii lui. El nu s-ar purta niciodată în felul ăsta. Sunt nişte oameni înguşti şi snobi şi reci”. Se auzi o tuse discretă în spate şi, în sfârşit, valetul se înfăţişă purtând o tavă cu băuturi. „O să fie bine, se încuraja Tracy singură. Filmul o să se termine cu un happy end”.   * * *   Cina era excelentă dar Tracy se simţea prea nervoasă ca să poată mânca. Discutară probleme bancare, politică, starea jalnică a omenirii, discuţii foarte impersonale şi politicoase. Nici unul dintre părinţi nu rosti cu glas tare: „L-ai prins pe fiul nostru în capcană". „De fapt, îşi spuse Tracy, au perfectă dreptate să fie îngrijoraţi de femeia cu care se va căsători fiul lor. Într-o bună zi, Charles va deveni proprietarul firmei şi e important să aibă alături o soţie potrivită". Şi Tracy îşi făgădui în gând: „Voi fi o soţie potrivită". Charles îi luă cu blândeţe mâna cu care mototolea şervetul pe sub masă, îi zâmbi şi îi făcu un uşor semn cu ochiul. Tracy simţi că inima ei îşi ia zborul. — Tracy şi cu mine preferăm o nuntă intimă, spuse Charles, şi după aceea… — Prostii, îl întrerupse doamna Stanhope. În familia noastră nu se fac nunţi intime, Charles. Sunt zeci şi zeci de prieteni care vor voi să te vadă căsătorit. Apoi cântări din priviri silueta lui Tracy. Poate că ar trebui să expediem cât mai curând invitaţiile de nuntă. Şi apoi, ca o reacţie lentă: Desigur dacă şi dumneata eşti de acord. — Da. Da, fireşte. Deci va avea loc o nuntă. „De ce oare m-am îndoit?” se întrebă Tracy. Doamna Stanhope continuă: — Unii dintre musafiri vor veni din străinătate. O să fac pregătirile necesare ca să locuiască aici, în casa noastră. Iar domnul Stanhope întrebă: — Aţi hotărât unde o să vă petreceţi luna de miere? — Asta-i o informaţie secretă, tată, răspunse Charles, zâmbind şi strângându-i mâna lui Tracy. — Dar cât vreţi să prelungiţi luna de miere? se interesă doamna Stanhope. — Vreo cincizeci de ani, răspunse Charles şi Tracy îl adoră pentru acest răspuns. După cină intrară să ia un coniac în bibliotecă şi Tracy îşi plimbă privirile prin încăperea frumoasă, lambrisată în lemn de stejar vechi, cu rafturile încărcate de volume legate în piele, şi pereţii împodobiţi cu două peisaje de Corot, un mic Copley şi un Reynolds. Pentru Tracy n-ar fi avut nici o importanţă dacă Charles ar fi fost sărac lipit pământului, totuşi trebui să recunoască în sinea ei că felul lui de viaţă era deosebit de plăcut. Sunase aproape miezul nopţii când Charles o conduse pe Tracy la micul ei apartament din Fairmount Park. — Tracy, sper că seara asta n-a fost prea neplăcută pentru tine. Mama şi tata ştiu să fie uneori cam înţepaţi. — O, nu, au fost foarte drăguţi, minţi Tracy. Se simţea epuizată de tensiunea prin care trecuse întreaga seară, dar când ajunseră la uşa apartamentului, îl întrebă: — Nu vrei să intri, Charles? Simţea nevoia să se cuibărească în braţele lui. Ar fi vrut să-l audă spunându-i: „Te iubesc, scumpa mea. Nimeni pe lumea asta nu o să ne poată despărţi”. Dar Charles îi răspunse: — În seara asta, nu. Mâine am o dimineaţă grea. Tracy îşi ascunse dezamăgirea. — Sigur că da, te înţeleg, iubitule. — Îţi telefonez mâine. O sărută în grabă şi apoi Tracy îl urmări din priviri în timp ce ieşea din holul blocului.   * * *   Apartamentul era în flăcări şi vuietul obsesiv al sirenei spărgea cu brutalitate tăcerea. Tracy sări în capul oaselor în pat, buimăcită de somn, încercând să simtă mirosul fumului în camera cufundată în beznă. Sirena continua să ţipe şi-i trebui un timp până să-şi dea seama că de fapt suna telefonul. Ceasul de pe noptieră indica ora două şi jumătate noaptea. Primul ei gând speriat a fost că i s-a întâmplat ceva lui Charles. Smulse receptorul din furcă. — Alo? O voce bărbătească, foarte îndepărtată, întrebă: — Tracy Whitney? Şovăi. Dacă era o chemare obscenă… — Cine e? — Locotenentul Miller de la poliţia din New Orleans. Sunteţi Tracy Whitney? — Da. Inima începu să-i bată cu putere. — Mă tem că trebuie să vă dau o veste proastă… Mâna lui Tracy încleşta cu forţă telefonul. — În legătură cu mama dumneavoastră… — Mama… mama a avut vreun accident? — A murit, domnişoară Whitney. — Nu! A sunat ca un strigăt. Era într-adevăr o chemare obscenă. Un ţicnit care voia să o sperie. Nu se întâmplase nimic cu mama ei. Mama ei trăia. „Te iubesc foarte, foarte mult, Tracy” îi spusese. — Îmi pare rău că trebuie să vă dau vestea în felul ăsta, spunea vocea. Era adevărat. Era un coşmar, dar se petrecuse de-adevăratelea. Nu putea vorbi. Mintea şi limba îi îngheţaseră. Vocea locotenentului stăruia: — Alo… Domnişoară Whitney? Alo…? — Sosesc cu primul avion.