Sidney Sheldon carti

Sophie de Sidney Sheldon CAPITOLUL UNU SOPHIE se ghemui lângă cărucior. — Von Lössingen, citi ea, arătând spre literele cizelate în aur care erau împodobite cu un blazon de-a lungul peretelui din sticlă fumurie a clădirii birourilor. Acesta este numele tatălui tău şi, în numai câteva minute, i te voi prezenta, şi neliniştea îi strânse stomacul – o, băiatule, va fi o surpriză. Cu ochii lui albaştri serioşi, băieţelul privi în gol ca şi cum ar fi reflectat la adevărul cuvintelor ei, apoi bolborosi şi sparse o bulă. Ridicând bagajul supraîncărcat pe umerii ei, Sophie îşi luă valiza şi sacul de voiaj şi porni cu hotărâre în josul cărării. Când i-a cerut taximetristului să-i ducă la birourile Von Lössingen pe o proprietate industrială situată la nord de Cologne, n-a avut idee la ce se poate aştepta, dar complexul era impresionant. Pe partea stângă, dincolo de acrii întregi de maşini parcate, se întindea ceva din cărămidă roşie care, judecând după zgomotul înfundat, trebuia să fie fabrica, în timp ce în dreapta ei erau atelierele, depozite şi, în depărtare, se vedeau docurile străjuind Rhinul. Mâna Sophiei se strânse pe bara căruciorului. Acum avea nevoie ca tatăl lui Rudy să fie impresionat de fiul lui, pentru că altfel… Nu, refuză ea să se gândească la asta. Era esenţial să-şi păstreze optimismul. Uşile de sticlă se deschiseră glisând şi cu un pas, în timp ce răceala dimineţii de februarie rămăsese în urmă, ea intră într-o lume calmă care era dată de căldura aerului condiţionat. Lăsând jos valiza şi sacul de voiaj, Sophie îşi trecu nervos degetele prin părul lung şi negru. Holul de intrare, îmbrăcat în marmură, recepţionera cu părul strâns coc, cei trei oameni de afaceri cu mape care ieşeau grăbiţi din lift, toate erau îmbibate cu un aer de sobrietate, dar cu coama ei încurcată de vânt, purtând o haină de ploaie, o jachetă de schi violetă şi pantaloni – prevăzând că s-ar fi putut să ningă, dintr-o dată s-a simţit prea obişnuită, prea prost îmbrăcată, în afara acelei lumi şi, încărcată cu atâtea bagaje, aducea oarecum a hamal. — Aş dori să-l văd pe domnul Von Lössingen, spuse ea în germană, imediat ce ajunse la biroul de recepţie. Acel domn… — Este un singur domn Von Lössingen aici, anunţă fata, întrerupând-o fără posibilitate de replică. Sunteţi programată? Îşi scutură capul. — Nu. — Aveţi nevoie de programare. O agendă de birou fu frunzărită. Domnul Von Lössingen a dat instrucţiuni că nu acceptă nici un vizitator în săptămâna aceasta, deci prima posibilitate ar fi lunea viitoare, dimineaţa. — Lunea viitoare? repetă Sophie, nevenindu-i să creadă. — Da, deşi voi avea nevoie ca secretara lui să-mi confirme aceasta. După toate planurile ei, toate cheltuielile, toate chinurile ei psihice, motivul călătoriei ei devenea de necomunicat pentru următoarele cinci zile! Cum putea el să-i facă una ca asta? se întrebă ea, cu spaimă. Şi de ce? Izbucnea iritarea. Din informaţiile disperate pe care le avea despre Johannes von Lössingen, părea într-adevăr posibil ca indisponibilitatea lui să fie datorată faptului că s-a schimbat de curând, ceea ce însemna că acum el nu are altă alternativă decât să recupereze o seamă de probleme pe care trebuia să le rezolve demult. Ei, aceasta era problema lui, nu a ei. — Am nevoie să-l văd astăzi. Vin de departe şi este important, explică ea. Recepţionera îi acordă un zâmbet programat să fie politicos. — Îmi pare rău. Nu poate fi deranjat. — Este foarte important, insistă Sophie. — Luni dimineaţă la ora nouă este prima posibilitate. Îşi încruntă sprâncenele. În caz de nevoie ar putea, se gândea ea, să amâne confruntarea până săptămâna viitoare, dar de ce s-o facă? Actuala încurcătură nu i se datora ei, şi ea nu putea suporta să stea ca pe ace, din cauza unuia care purta jumătate din vină. — Domnul Von Lössingen şi cu mine suntem prieteni, declară Sophie, făcându-şi în gând cruce cu degetele. De fapt, poziţia ei era de asociată a unei prietene, dar părea îndoielnic că o legătură atât de subţire să poată să zdrobească baricada pe care o construise germanul în jurul lui pentru a se sustrage – şi dacă era necesară o mică deformare a adevărului, fie şi aşa. — Prieteni? La această veste, recepţionera o privi de sus în jos, fapt care a dus la o trecere în revistă a pomeţilor ridicaţi ai obrazului, a părului ei înfoiat şi zburlit de vânt, a figurii mici şi neastâmpărate. În cazul acesta, cred că ar fi mai bine să vorbiţi cu secretara lui, spuse ea, şi închise agenda de birou cu un pocnet. Dacă luaţi liftul, la etajul patru, biroul ei este drept în faţă. Sophie zâmbi. — Mulţumesc. Într-un birou modern plin cu ultimele noutăţi în domeniul aparaturii electronice, găsi o blondă zveltă, îmbrăcată într-un costum de ofiţer de marină, având în jur de 40 de ani, care scotea paginile imediat ce erau trase de un fotocopiator. — Aş dori să vorbesc cu domnul von Lössingen, explică Sophie, după ce reuşi să se introducă, cu bagajele şi cu bebeluşul. — Vă cred, dar din păcate nu se poate. Femeia afişa un zâmbet politicos. Momentan este în toiul unei şedinţe de management şi într-un sfert de oră aşteptăm un grup de vizitatori care sunt programaţi să rămână cu el pentru tot restul zilei. — Nu va fi un spaţiu liber între şedinţă şi sosirea vizitatorilor? întrebă ea. — Ar putea fi câteva minute, dar – aruncă o privire protectoare spre uşa ce, în mod sigur, conducea în biroul şefului ei – mă îndoiesc că l-ar încânta să fie deranjat. — Am să aştept până ce termină, afirmă Sophie hotărâtă, lăsând să cadă valiza şi sacul de voiaj şi dându-şi jos bagajul din spate, se lăsă pe un scaun. Secretara ezită, ca şi cum ar fi vrut să protesteze, dar apoi oftă şi-şi continuă treaba. — E atât de dulce, spuse ea, zâmbind bebeluşului, care-i răspunse cu un zâmbet ştirb. — Şi foarte cuminte, îl lăudă Sophie. Trase fermoarul costumului albastru matlasat şi îi dădu jos gluga. Am venit de la Londra cu avionul în dimineaţa asta, spuse ea, aranjându-i o şuviţă de păr blond într-o buclă în vârful capului şi, în pofida faptului că a fost trezit în zori şi încontinuu dus dintr-un loc în altul, nu protestează. — Sunteţi englezoaică? Germana dumneavoastră practic nu are accent şi n-aş fi ghicit niciodată. Secretara se aplecă deasupra căruciorului să îi vorbească bebeluşului. Îţi place asta? întrebă ea, când bebeluşul întinse o mână şi apucă de pandantivul de porţelan care atârna de un lănţişor la gâtul ei. Mi l-a dat mama vitregă a domnului von Lössingen, îi spuse Sophiei, în timp ce Rudy încerca zadarnic să-şi bage pandantivul în gură. La fiecare Crăciun îi dăruieşte fiecărei femei din personalul biroului un cadou special ales – dar poate ştiţi asta? Sophie scutură din cap. Doamna von Lössingen ne invită pe toţi să luăm cina acasă la dânsa, explică femeia, căreia îi plăcea în mod clar să flecărească. Îmi place atât de mult să merg acolo, de fapt cui nu i-ar plăcea să viziteze o vilă frumoasă pe unul dintre cele mai elegante bulevarde din Bad Godesberg? Mai întâi am servit aperitive, apoi o masă delicioasă şi după aceea… De-a lungul coridorului se închise o uşă şi se auzi zgomotul produs de mai mulţi oameni care se îndreptau. Şedinţa se terminase. Dacă mi-ai spune numele tău, zise ea, desfăcând pandantivul din strânsoarea lui Rudy, m-aş interesa dacă ar fi posibilă o întrevedere rapidă. Scuză-mă. Interfonul de pe biroul ei scoase un bâzâit scurt şi când răspunse, o voce aspră bărbătească îi ceru să-i ducă înăuntru copiile, plus o serie de dosare şi, de asemenea, să ia o notă pe care el o completase şi care trebuia scrisă la maşină. — Am să intru acum, decise Sophie, în timp ce sertarele erau deschise într-un fişier de date şi pliantele căutate în grabă. — Aşteptaţi şi daţi-mi voie să întreb mai întâi. E într-o presiune continuă, aşa că… Pentru a doua oară, interfonul bâzâi. Johannes von Lössingen era sub presiune – dar ea? se gândea Sophie, răzvrătindu-se în gând, în timp ce vocea cerea ca încă un dosar să fie adăugat listei. Tot timpul, de când cu două săptămâni în urmă, a simţit cum i se rupe inima şi i se agită stomacul când şi-a dat seama că, după ce şi-a făcut o carieră din a avea grijă de copii, practic rămăsese să crească ea unul, a fost agitată, nervoasă, chinuită de coşmaruri, care i-au dat zile fără odihnă şi nopţi de insomnii. Nu, nu va amâna confruntarea cu nici o clipă în plus. Ridicându-se, Sophie împinse căruciorul, ciocăni scurt şi deschise uşa de legătură ce dădea într-o încăpere spaţioasă. Ochii ei verzi-căprui se îngustară. La un birou din lemn de nuc din faţa ferestrei stătea un bărbat lat în umeri, capul lui blond fiind aplecat în timp ce scria nişte ultime propoziţii într-un document. Deci acesta era play-boy-ul din Vest? îşi ridică bărbia, trase adânc aer în piept şi începu să-l împingă pe Rudy de-a lungul covorului crem, înspre el. — Halt, halt![1], exclamă secretara, realizând prea târziu ce se întâmpla şi alergând în urma ei. Bărbatul îşi ridică privirea. — Doamnă Gerlach, am crezut că am fost clar atunci când am spus că nu vreau să văd pe nimeni. — Da, domnule von Lössingen, aşa este, aprobă ea tulburată. Oricum, tânăra doamnă a venit din Anglia şi este o… Sophie îşi arătă cel mai ademenitor zâmbet. — Guten Morgen[2], spuse ea în germană. — Bună dimineaţa, i se răspunse în engleză, apoi vorbi din nou în germană. Ai copiile? Secretara se întoarse în biroul ei, apoi trecu în grabă pe lângă Sophie să le predea şi să primească nota. — Aduc nota într-o clipă, spuse repede şi ieşi grăbită, închizând uşa în urma ei. — Vă mulţumesc că-mi acordaţi câteva minute din preţiosul dumneavoastră timp, spuse Sophie, cu o înţepătură ironică pentru că, deşi ajunsese la biroul din lemn de nuc, Johannes von Lössingen studia copia de deasupra şi încă îi ignora prezenţa. El termină de citit, apoi îşi împinse scaunul. — Sunt cam grăbit, spuse el, vorbind cu uşurinţă o engleză curată, cu o voce adâncă, aşa încât, orice ar fi, aţi putea, vă rog, să fiţi cât mai scurtă? Deoarece se îndrepta spre o masă rectangulară de conferinţă, îmbrăcată în piele, care era într-o parte a încăperii, privirea lui Sophie îl urmărea surprinsă. Imaginea pe care şi-o făcuse despre ticălosul din poveste era a unui caracter iresponsabil, sentimental şi uşuratic şi totuşi acest bărbat emana o autoritate înnăscută. Se purta calm şi avea un aer tiranic, într-un costum gri-petrol care-i venea perfect, cămaşă albă şi cravată închisă la culoare, arăta concentrat, inteligent şi profesional. Ochelarii cu rame de aur întăreau această impresie. Ea şi-l imaginase, de asemenea, ca pe un adolescent de douăzeci şi ceva de ani, dar era un bărbat adult, cu un aer de maturitate, care lăsa cu greu să i se ghicească vârsta, deşi ea l-ar fi situat pe undeva pe la mijlocul anilor ’30. Şi vesela, tânăra Lissete a fost atrasă de el? o voce în mintea ei protesta. Dar aparenţele pot înşela, îşi aminti Sophie, în timp ce el se mişca în jurul mesei, punând câte o copie pe fiecare din cele şase suporturi pentru sugativa care, împreună cu uneltele de scris, un pahar de băut şi o sticluţă cu tuş, erau aşezate la distanţe egale. Chiar dacă cuvinte ca „integru” şi „demn de încredere” îi treceau prin cap, urmărindu-l cum se mişcă prin încăpere, i se părea clar că era vorba de o afacere bună, mai puţin important fiind să o privească în ochi şi că nu putea să-l numească Domnul Principii. În acest caz, produsul nu corespundea ambalajului, se gândi ea în mod concis. — Continuă, ordonă el, când ea rămase tăcută. Sophie îşi umezi buzele. Deşi repetase de multe ori ce avea să spună, ea nu prevăzuse că trebuia să se adreseze cuiva atât de stăpân pe sine şi rece, nici atât de puternic, iar acum, înfăţişarea lui o tulbura şi făcea dificilă abordarea subiectului. Intenţia ei fusese să-l ia direct, să-l pună scurt sub acuzaţie şi totuşi aceasta părea aproape o impertinenţă. De asemenea, se îndoia că el ar accepta indiferent şi supus critici de la o străină – n-are importanţă cât de justificate ar putea fi acele critici. Îi aruncă o privire pe sub gene. Să şi-l facă adversar fără a fi nevoie nu i-ar fi convenit. Ceea ce trebuie să facă, se hotărî ea printr-o modificare rapidă a strategiei, era să povestească faptele într-un mod cât mai impersonal şi fără să-l acuze şi să-l lase să ia iniţiativa, mai întâi prin recunoaşterea păcatelor lui şi apoi prin acceptarea obligaţiilor lui. — Cu aproximativ 18 luni în urmă, întreprinderea Von Lössingen a avut un stand la un târg internaţional de comerţ Cologne, începu Sophie, împingând căruciorul după el, deoarece se retrăsese în partea cea mai îndepărtată a mesei şi… — Aşa zisele legi despre „cum se vinde” ar putea predica litania care te învaţă să mergi drept la vârf, dar dacă faci reclamă pentru un spaţiu pentru târgul englez pe care-l aşteptăm, există departamentul de reclamă de care ai nevoie, nu de mine, îi spuse el. Ochii migdalaţi ai Sophiei se deschiseră larg. — Eşti angajat aici? întrebă ea. — Sunt directorul executiv. Ce credeai că sunt, un nume simbolic de familie, căruia i se permite să ocupe un birou, ca indulgenţă şi vitrină? întrebă el sardonic. Răspunsul a fost afirmativ. Deşi ea ştia că tatăl lui, fondatorul întreprinderii, a murit cu câţiva ani în urmă, bănuise că prezenta lui la birou era o favoare de nepotism. În mod clar a-nţeles lucrurile greşit, recunoscu Sophie – câteva dintre ele. Şi totuşi, dacă Johannes von Lössingen era un priceput om de afaceri, atunci, oricare ar fi fost celelalte greşeli ale lui, poate că el avea, de asemenea, potenţialul necesar pentru a fi un părinte bun? Pentru prima dată, de două săptămâni, îngrijorarea care-i strângea pieptul ca o bandă de oţel, slăbi puţin. Orice fel de părinte ar fi mai bun decât nici unul, dar Rudy avea nevoie de un părinte care să i se dedice. — Nu vând spaţiu, spuse Sophie, gândindu-se că, îmbrăcată aşa cum era şi însoţită de un bebeluş, părea o comis-voiajoare foarte ciudată. Sunt aici din cauza… legăturii care a început la târgul comercial. El îi aruncă o privire plină de semnificaţie. — Legătură? întrebă el. Ea îl urmărea în timp ce el continua să împartă hârtiile. El se plimba plin de semnificaţie şi ea avea nevoie să-şi păstreze şirul ideilor. — Relaţie. Relaţie cu fata care a lucrat pentru un participant londonez la târg, spuse Sophie, hotărând că, deşi engleza ei era fără cusur, el ar fi putut să înţeleagă mai greu. Relaţia poate că a fost într-un stadiu de început, dar a fost apropiată şi fata a crezut că va deveni un angajament serios. Aceasta a fost şi impresia pe care a avut-o când a dat un telefon mai târziu pentru a vorbi despre consecinţe. Ea se încruntă când el se îndepărtă. La acea dată, a fost promisă o susţinere totală şi a fost vorba de stabilirea unui cămin împreună şi cadoul voluminos în bani, care a urmat, părea să indice că ceea ce s-a discutat a fost sincer. Sophie încetă să vorbească. Copiile fuseseră distribuite şi acum auditorul ei se îndreptă cu paşi mari către biroul lui unde lovi un buton al interfonului şi îi ceru secretarei să adauge o frază suplimentară la notă. — Continuaţi, mormăi el, lăsându-şi trupul masiv într-un scaun rotitor. Buzele ei se strânseră. Mai întâi, a fost nevoită să-l urmărească de jur împrejur ca un solicitant care cerşeşte o favoare alergând după un potentat şi acum, deşi el s-a aşezat, nu există nici o sugestie cum că ea ar putea face acelaşi lucru. — V-ar deranja dacă aş lua loc? întrebă ea, cu un zâmbet ţeapăn. — Aveţi permisiunea mea să vă întindeţi pe podea cât sunteţi de lungă, dacă doriţi, răspunse el, concentrându-se la o coală de hârtie cu cifre şi deschizând un sertar pentru a scoate un calculator mic, negru, dar vă rog grăbiţi-vă. Sophie lăsă căruciorul, se aşeză pe un scaun şi continuă. — După promisiunea de a rămâne lângă ea, legătura a fost oprită – ceea ce a fost un mod de comportare cam brutal, nu se putu abţine ea să comenteze. Am înţeles că o lungă călătorie de afaceri în Australia a fost menţionată şi, aparent, când aţi încetat să luaţi legătura, când v-aţi reîntors, după cum aţi stabilit, la început, Lissete a crezut că a fost prelungită călătoria, dar când a sunat la numărul dumneavoastră, era deconectat şi scrisorile pe care a continuat să le trimită au fost toate returnate cu specificaţia „plecat”. Atunci ea a cedat şi s-a oprit. Nu e stilul meu, dar… Ea se opri, dându-şi seama de abaterea de la subiect. Conceperea unui copil necesită doi oameni şi aşa ar trebui să necesite şi îngrijirea lui, spuse Sophie cu impertinenţă şi făcu o pauză pentru a măsura efectul vorbelor ei. Aştepta să vadă că vinovatul se ridică în picioare şi că devine atent de acum – să arate ruşinat şi nu puţin necăjit, dar în loc de asta, el îşi înfigea indexul în calculator, în timp ce urmărea lista de cifre de pe coala de hârtie. Petele de smarald din ochii ei căprui scânteiară. Cum putea el să fie atât de blazat şi de detaşat? Ticăloşiile trecutului lui nu-l deranjau? — În ciuda renunţării, urmă Sophie cu încăpăţânare, pentru o lungă perioadă de timp, Lissete continuă să se agaţe de speranţa că, mai devreme sau mai târziu, viitorul tată va reapare. Doar speranţe, remarcă ea, batjocura ascuţindu-i vocea. Probabil aţi crezut că, terminând această relaţie, aceasta va duce şi la încheierea gravidităţii? Ea privi în jos la obrajii roz ai copilului ale cărui pleoape începeau să se închidă. N-a fost aşa. În regulă, aţi fi putut pretinde că păstrarea lui Rudy a fost alegerea Lissetei, dar nu fiecare femeie ar vrea să facă un avort şi banii şi promisiunile au îndemnat-o să se gândească că, într-un fel, lucrurile se vor rezolva şi viaţa i-ar putea fi fericită după aceea, pentru totdeauna. Oricum, acum… — La naiba, înjură el, pierzând şirul adunărilor. Scoase un oftat nervos care arăta că ea era de vină, apoi îşi scoase ochelarii. În clipa în care ochii lui critici şi adumbriţi de gene negre i-au întâlnit pe ai ei, Sophie înlemni. Era pentru prima dată când Johannes von Lössingen s-a liniştit, prima dată când a făcut o pauză pentru a privi în ochi şi i-a dat posibilitatea să-l privească şi ea în faţă. Un frison scurt dat de o senzaţie nedorită şi total neaşteptată a atins-o şi, pentru o secundă, ea a fost orbită. Ochii lui, care erau de un albastru indigo intens, alături de o frunte înaltă, bărbia fermă şi gura fermă care aducea a mulţumire de sine, făceau aluzie la senzualitate. Adăugând pielea bronzată uşor şi părul des şi blond, bărbatul era nu numai atrăgător, dar, în acelaşi timp avea şi un puternic sex appeal care trebuia să-i garanteze în orice clipă admiraţia sexului slab. Cum se uita insistent la el, un sentiment de tulburare intensă începu să-i roadă stomacul. Faptul că arăta atât de bine explica ghinionul lui de a fi prea solicitat? Ar putea asta să scuze faptul că a lăsat o fată însărcinată şi după aceea a fugit ca un cerb? S-ar putea să aibă un obicei în a face asta? Cu un gest scurt, Sophie îşi dădu după ureche o şuviţă de păr negru şi strălucitor. Da sau nu, ea era singura persoană care lupta pentru Rudy şi avea de gând să facă tot posibilul pentru a-i obţine drepturile. — Oricum, acum, continuă ea, Lissete a plecat, ceea ce înseamnă… — Dacă această vizită are un scop, v-aş rămâne îndatorat să ajungeţi la el, o întrerupse Johannes von Lössingen tăios. Şi eu ţi-aş fi îndatorată dacă ai fi atent, gândi Sophie plină de iritare în timp ce ochii lui se abăteau din nou spre coloana de cifre. — V-ar ajuta dacă aş vorbi în germană? întrebă ea. — Nu e nevoie, vă înţeleg perfect, mormăi el, cu aerul distrat al unui bărbat care avea lucruri mai importante de făcut. Mă gândeam că, în orice caz, din propria mea experienţă, englezii nu sunt cei mai buni lingvişti, aşa că ar merge mai repede dacă am continua tot în engleză. Sophie scrâşni din dinţi. El şi-a închipuit că germana ei ar avea lipsuri – câtă condescendenţă, câtă aroganţă şi cât de superior o trata! În momentul demonstrării greşelii lui, se opri. În ciuda fluentei, îi era mai uşor să-şi folosească propria limbă şi aşa va face. — Scopul este Rudy. În regulă, n-a fost planificat, dar asta nu înseamnă – spuse ea, apoi trebui să se oprească, când se auzi un ciocănit şi secretara intră. După ce puse pe birou nota şi o jumătate de duzină de dosare, ea aşteptă până ce şeful ei citi ce a scris la maşină. — Ai putea să faci destule copii, în aşa fel încât fiecare persoană de la întâlnire să poată avea câte una? Sofon[3], ceru el. — E plăcut să-ţi reîntâlneşti prietenii, remarcă secretara flecară, în timp ce ieşea pe uşă. Ochii albastru închis se îngustară suspicios. — Scuzaţi? — Ihre Freudin[4], spuse ea, arătând-o cu veselie pe Sophie, cu un semn din cap şi plecă. Johannes von Lössingen îşi lăsă ochelarii şi se ridică în picioare. Vorbise în germană, dar acum schimbă din nou cu engleza. — I-aţi spus lui Frau Gerlach că suntem prieteni? întrebă el, venind din spatele biroului şi aşezându-se în faţa ei. — I-am spus recepţionerei, admise Sophie. A fost singura posibilitate ca să mi se acorde o audienţă. — Nu vi s-a acordat nimic. Aproape ţi-ai forţat intrarea aici. Cine naiba eşti tu? se enervă el, mânia ascuţindu-i vocea şi adăugând atitudinii lui o notă de ameninţare. Ce vrei? Ea se ridică în picioare. La aproape 1,90 în înălţime şi bine făcut, era un adversar formidabil – dar ea refuză să se simtă intimidată. — Numele meu este Sophie Irving şi vreau ca tu să ai grijă de Rudy. El o privi perplex. — Rudy? întrebă el. Sophie scoase un geamăt surd. Ea ştia că atunci când oamenii citesc, se presupune că reuşesc să reţină cum trebuie numai fiecare al şaselea cuvânt, dar acum i se părea îndoielnic ca el să fi înţeles mai mult decât un cuvânt din zece din cuvintele ei. — Ce crezi c-am făcut de când mă aflu aici – am spus o poveste lacrimogenă despre o fată care s-a încurcat cu unul dintre angajaţii tăi? întrebă ea ţâfnoasă. Sau am menţionat o istorie cunoscută înainte de a-ţi cere o donaţie pentru o cauză dreaptă? El se încruntă. — Una din ele, bănuiesc. — Greşeşti. Ţi-am vorbit despre fata ce a avut ghinionul să se încurce cu tine şi care l-a născut pe Rudy. Arătă înspre copilul care adormise. Fiul tău! Bărbatul înalt o privi fix, apoi se uită la copil. Urmă un lung moment de linişte. Sophie îi cercetă faţa, căutând semne de jenă, spaimă poate chiar un început de interes, dar expresia lui nu lăsa să se întrevadă nimic. Şi totuşi, la tâmplă îi pulsa un mic nerv în mod trădător. Privindu-l, ea şi-a dat seama că, deşi se controla cu greu, înlăuntrul lui un vârtej de emoţii făcea ravagii. — Fiul meu? repetă el, în sfârşit, cu o voce fără inflexiuni. — Ţi s-a adus la cunoştinţă sarcina. Şuviţe de păr blond i-au căzut pe frunte şi le dădu înapoi cu degetele nervoase. — N-am idee despre ce vorbeşti. Uite, de ce nu ne faci la amândoi o favoare şi nu te duci acasă să te culci, ca să-ţi revii? — Să mă duc acasă? protestă Sophie. — Pe unde hoinăresc bivolii, — Ştiai că Lissete e însărcinată, protestă ea, indignată aducându-i o sclipire în ochi. Te-a sunat din Anglia şi ţi-a spus. Îmi dau seama că fiind pus dintr-o dată faţă în faţă cu un copil, trebuie să fie un şoc… — Şi unul al naibii de mare. — … dar nu este nevoie să te porţi prosteşte. Nici să intri în panică. Nu am de gând decât să ţi-l las pe Rudy şi să plec. El îi râse batjocoritor în faţă. — Asta mă face să mă simt cu mult mai bine. — Am aranjat să stau cu nişte prieteni din Bonn pentru câteva zile, explică Sophie şi asta îţi va da timp să te obişnuieşti cu copilul şi cu ideea de a avea grijă de el. — Nu, mulţumesc. — Pentru că ai reuşit să eviţi toate responsabilităţile până în acest moment, asta nu înseamnă că vei putea s-o faci şi de acum înainte, îi spuse ea. — Nu am nici o responsabilitate, replică Johannes von Lössingen. La declaraţia lui, groaza începu să se strecoare în ea pe ascuns. Ea a sperat – s-a rugat, că el ar putea să-şi accepte îndatoririle şi să fie de acord să se achite de ele, deşi această idee nu părea să-l încânte. — Tu crezi că plantatorul de seminţe nu trebuie să aibă nici o responsabilitate, îl apostrofă ea. Acel nerv pulsa din nou la tâmpla lui şi ezită înainte de a răspunde. — Este credinţa mea că taţii trebuie să fie acolo pentru copiii lor, spuse el, pe un ton măsurat. — Şi tu vei fi bucuros să fii acolo pentru Rudy, îi spuse Sophie nerăbdătoare. E un copil drăgălaş, plânge rar şi îţi dă foarte puţină bătaie de cap. Iar tu ai în mod clar posibilitatea să ai grijă de el, aşa că… — Mi-a făcut plăcere discuţia noastră, o întrerupse, dând la o parte o manşetă imaculată pentru a se uita la ceasul din aur şi oţel de pe încheietura mâinii lui puternice. Oricum, vizitatorii mei vor fi aici în câteva minute. — O întâlnire de doi bani e mai importantă decât soarta propriului tău copil? protestă ea, zbuciumându-se între mânia produsă de nedreptate şi o senzaţie dureroasă de disperare. Nu exagerezi cu obsesia ta pentru afaceri? — Nu sunt obsedat de afaceri, răspunse Johannes von Lössingen supărat. E numai o lună de când am fost să plonjez în Marea Caraibelor şi, după Paşte, intenţionez să plec. Dintr-o dată s-a oprit, ca şi cum s-ar întreba de ce s-ar justifica în faţa unei străine. Acest copil nu are nimic de-a face cu mine, iar eu nu voi avea nimic de-a face cu el, declară el. Sophie se clătină. Cuvintele lui erau ca nişte cuţite care se învârteau încet în stomacul ei. A existat întotdeauna posibilitatea ca tatăl recalcitrant să poată încerca să nege paternitatea, dar ea nu şi-a imaginat niciodată ca această negare să fie atât de rapidă şi rece. Îi trecu o idee prin minte. — Eşti căsătorit? întrebă ea, gândindu-se că o soţie nou achiziţionată ar putea explica în mare parte această respingere nemiloasă. — Nu, răspunse el tăios. Acum, vrei te rog, să pleci? — Dar dacă eşti celibatar, nu ai nici un motiv care să te oprească să ai grijă de Rudy, insistă Sophie, în timp ce el puse mâna pe cărucior, îl întoarse şi-l împinse în mâinile ei. Trebuie s-o faci. — Cât vrei? întrebă Johannes von Lössingen. — Ce anume? — Ce sumă? înţeleg că şantajul este motivul pentru toate acestea? spuse el, dispreţul întunecându-i ochii de la indigo la negru. Sophie înmărmuri, această afirmaţie nedovedită pe moment luându-i abilitatea de a protesta. — Eu nu – nu intenţionez să te şantajez, reuşi ea să bâlbâie. — Nu te-ai gândit că puţină extorcare ar putea fi ceva distractiv? Nu vrei să fii plătită? — Tot ce vreau este, să preiei răspunderea pentru Rudy, replică Sophie, uluită să se găsească pe poziţia de vânat în loc de cea de vânător. Viclenia şi duplicitatea la care el făcea aluzie nu erau incluse în repertoriul ei emoţional. Într-adevăr, singurul motiv pentru care a venit în Germania era pentru că voia să ajute. Îşi imaginase că, o dată ce avea să-şi revină din surpriza iniţială, tatăl lui Rudy ar putea fi recunoscător. Ce ar fi trebuit să fac, să caut undeva în revistele de afaceri referinţele cum că întreprinderea ta are profituri mari şi să mă gândesc, Evrika! o grămadă de bani!? întrebă ea acră. Poate că Europa este acum o comunitate unită, dar nu crezi că o să mă apuc să vin cu avionul tocmai din Anglia pentru a face un act atât de josnic, este puţin cam exagerat? — Nu e tot atât de exagerat ca şi acuzaţia ta cum că acest copil este al meu. Care nu este! spuse el, cu o voce la fel de tăioasă ca o lovitură de karate. Simţind o durere în inimă, Sophie privi înspre copilul inocent şi somnoros. — Nu poţi să-l renegi pe Rudy, pledă ea. Oricine merită să crească în sânul propriei familii, să-şi cunoască propriii părinţi, atunci când e posibil. Cum crezi că se va simţi el când va fi suficient de mare ca să îşi dea seama că nici unul dintre părinţii lui n-a fost pregătit pentru a – Se opri, simţind că se sufocă şi i se înceţoşează ochii. — Este momentul batistei acum? o luă în derâdere germanul. Nu te poate acuza nimeni că nu ai încercat toate variantele, dar, îmi pare rău, de data asta nu va merge. Deci acum ce mai urmează? întrebă el în timp ce Sophie înghiţea din greu. Vei face streap-tease pe masă? Ochii lui îi urmăreau contururile corpului, dezbrăcând-o ostentativ cu privirea de costumul strâns pe corp şi de fiecare bucată a îmbrăcăminţii sale. Acum, asta ar putea să mă determine să renunţ la câteva mii de mărci, dar poate cu altă ocazie. — Tu poţi nega legătura cu Rudy cât de mult vrei, se repezi la el, dar nu e credibil. Eu am… — Nu mă interesează ce ai, o întrerupse el. — Nu, nu te interesează nimic despre nimeni. Singurul lucru de care îţi pasă eşti tu, spuse Sophie cu amărăciune. În primul rând, tu ignori faptul că prietena ta ţi-a purtat şi ţi-a născut copilul, apoi, chiar şi atunci când eşti pus faţă în faţă cu el, încă refuzi să-ţi recunoşti responsabilitatea. Îşi strânse pumnii. N-a avut niciodată intenţia să se implice într-un asemenea scandal, dar ea nu calculase că ar putea întâlni atâta lipsă de îndurare. O ameninţau din nou lacrimile şi preferă să se înfurie decât să plângă. Tu, Johannes von Lössingen, eşti un individ nesuferit, nesimţit şi egoist! declamă ea. Cum poţi să fii indiferent la situaţia grea a… — Johannes? Nu sunt eu. Sophie îşi puse o mână în cap năucită. — Nu? — Numele meu este Diether von Lössingen. Johannes a fost fratele meu vitreg. Şocată, încercă cu disperare să-şi adune gândurile. Greşeala de identitate explica de ce bărbatul a fost atât de diferit de ceea ce aştepta ea, dar… — A fost? întrebă ea şovăitor. — Johannes a murit într-un accident de maşină cu aproape un an în urmă. Sophie îl privi îngrozită. — Oh, nu! — Dă o nouă înfăţişare lucrurilor, nu-i aşa? spuse el, încrucişându-şi braţele pe piept. — Dar – dar Rudy este totuşi carnea şi sângele tău, apelă ea. E un membru al familiei tale. — Legătura despre care ai menţionat – în realitate a fost o afacere de o noapte? întrebă Diether. Ea îşi scutură capul. — A durat câteva săptămâni. — Şi atunci, cum de l-ai confundat pe Johannes cu mine? OK, el avea păr blond şi ochi albaştri, dar cu asta orice altă asemănare ia sfârşit. Buza i se strâmbă sfidător. Poate tovarăşii de pat, ca şi pisicile, sunt toţi la fel în întuneric, dar se poate să fi avut atât de mulţi încât, chiar la lumina zilei, să ţi se pară greu să-i deosebeşti pe unul de altul? Sophie îl privi aspru. O mânca palma să-l plesnească peste faţa care afişa insolenţă, deşi părea să existe pericolul ca, în cazul în care ar fi făcut-o, să o primească prompt înapoi. — Dacă mi-ai fi acordat mai mult decât o jumătate de ureche mai devreme, spuse ea bosumflându-se, ai fi aflat că nu l-am văzut niciodată pe fratele tău şi că Lissete este fata pe care a întâlnit-o la târgul comercial. Fata care a locuit cu el după aceea pentru un timp şi care, mai târziu, l-a născut pe Rudy. Fata care a închiriat o cameră în casa mea. Fata care, cu două săptămâni în urmă, a plecat cu avionul spre o destinaţie nespecificată în Statele Unite. Fata care a lăsat un bilet în care spunea că nu se va întoarce, i-a replicat ea, vorbind în propoziţii scurte, sacadate şi tăioase. — Nota zece pentru cea mai vie imaginaţie, tărăgănă el. — Pardon? — Oricât de mult detest să-ţi desfiinţez acuzaţia, ea conţine o lacună majoră. Johannes a murit anul trecut în octombrie când, dacă ea i-a spus, această Lissete trebuie să fi fost însărcinată în aproape două luni. — Da, aprobă ea. — Şi totuşi, bebeluşul nu pare să aibă mai mult de cât? — 6 luni? — ceea ce înseamnă că este imposibil ca fratele meu să-i fie tată. Sprâncenele lui Sophie se ridicară datorită surprizei. Pentru un bărbat – mai ales celibatar – să fie în stare să măsoare vârsta unui copil atât de exact era neobişnuit. Majoritatea dintre ei au tendinţa să privească un copil pur şi simplu ca pe un copil. — Poate că Rudy arată de 6 luni, dar de fapt are 9 luni. Când s-a născut a avut sub greutatea normală, apoi a fost grav bolnav de icter, boală urmată de probleme în alimentaţie şi din această cauză este mic, explică ea. Diether îi oferi un râs lipsit de umor. — Îi fuge mintea. — E adevărat! — Tot adevărat este şi că ai minţit când ai intrat aici! replică el învinuind-o, apoi privi în jos, surprins deoarece un scâncet se auzi din cărucior. Rudy se agita, strâmbându-şi faţa şi scoţând în afară buza de jos tremurătoare. — L-ai trezit, îl acuză Sophie. — Eu? — Ai strigat. Dintr-o dată, scâncetul copilului se transformă într-un bocet şi apoi în bocete. În bocete puternice. Faţa lui deveni stacojie, îşi agita braţele în aer şi bătea furios din călcâie. — Parcă spuneai că este un copil drăguţ şi care plânge puţin? protestă Diether. — Dacă este speriat de zgomote puternice şi simte vibraţii ostile, – ea afişă un zâmbet scurt – nu poţi să-l condamni dacă plânge puţin. — Puţin? Zgomotul pe care-l face ar putea să te scoale din morţi, declară el, apoi, deoarece interfonul bâzâi, se aplecă peste birou ca să răspundă. — Domnul Angellino şi colegii dânsului tocmai urcă, îl anunţă secretara. Să-i rog pe domnii Frischer şi Kufer să vină? — Te rog. — Şi cafeaua? — O vom servi imediat. Întrerupse interfonul. Ai vrea să scoţi copilul afară de aici? întrebă el. — Copilul acesta se întâmplă să fie nepotul tău, protestă Sophie, întorcându-se lângă cărucior. Shush, încercă ea să liniştească copilul, dar plânsul lui Rudy continua. Diether îi arătă uşa cu degetul. — Pleacă! ordonă el, devenind rigid. Se puteau auzi paşi, apropiindu-se pe coridor. Ridicând mâna, strânse cu putere braţul lui Sophie cu degetele lui bronzate şi începu s-o conducă împreună cu căruciorul înspre biroul secretarei. — Nu pune mâna pe mine! protestă ea lovindu-l cu furie peste mână, dar el n-o luă în seamă. Împinse uşa şi, cum secretara îi privea surprinsă, a îmbrâncit-o fără amabilitate înăuntru. — La revedere! mormăi el şi uşa se închise cu o bufnitură. — Aţi avut o… ceartă? întrebă Frau Gerlach. — Se poate întâmpla în cele mai bune prietenii, spuse Sophie muşcător; îl dezlegă pe Rudy şi îl luă în braţe. Gata, gata, e în regulă, îl alintă ea, legănându-l în braţe şi, cu un suspin tremurător ţipetele lui s-au potolit şi a încetat să mai plângă. Un minut sau două mai târziu, din cealaltă încăpere venea un murmur de saluturi, apoi îl auzi pe Diether von Lössingen rugându-şi oaspeţii să ia loc. — Trebuie să duc cafeaua, i se adresă secretara şi, după ce îi oferi un zâmbet, Auf Wiedersehen[5] dispăru de-a lungul coridorului. Sophie îl puse pe Rudy înapoi în cărucior şi se pregătea să-şi ia bagajele şi să plece, când deodată şi-a dat seama că-i lipsea copilului un pantof. S-a uitat de jur împrejur, dar fără succes. Atunci când a plâns a dat din picioare, aşa încât, probabil, pantoful a căzut în biroul lui Diether von Lössingen şi, din cauză că au fost aruncaţi afară cu aşa o viteză mare, se gândi ea caustic, nu a observat. Îşi scoase bărbia în afară. Nu avea de gând să plece fără pantof. Îndreptându-se spre uşa de legătură, Sophie ciocăni şi intră. — Îmi cer scuze pentru întrerupere, spuse ea şi, la unison, se întoarseră şase capete s-o privească. Diether se afla la mijlocul introducerii, dar se opri brusc, se ridică de la locul lui din capul mesei şi traversă cu paşi mari şi repezi camera. — Nu-mi face asta, spuse el, printre dinţii strânşi. — Vreau numai să găsesc pantoful copilului, explică ea, zâmbind frumos în direcţia companionilor lui – toţi întorcându-i zâmbetul. — Atunci găseşte-l şi ieşi naibii afară! mârâi el. Contrastul dintre furia lui abia reţinută şi interesul favorabil al celorlalţi bărbaţi aprindea un răspuns în firea poznaşă a Sophiei. — Este alb şi îmblănit, explică ea, vorbind cu voce clară şi jucându-se acum fără jenă cu spectatorii, sunt sigură că este pe aici, pe undeva. Privirea ei străbătea încet încăperea. Iată-l, spuse ea, în cele din urmă şi, lăsându-se în genunchi, se întinse pe sub birou pentru a-l recupera. Succes! exclamă ea, agitând pantoful pentru a fi văzut de bărbaţi şi prelungind satisfăcător enervarea lui Diether, se îndreptă spre uşă. El o urmă. — Mai intră o dată, o avertiză el cu un ton scăzut, plin de furie, şi… — Ai să mă legi? Ai să-mi pui căluş şi ai să mă încui într-un dulap? sugeră ea uşor. — Îmi va face cea mai mare plăcere. — Poate altă dată, spuse Sophie şi, luându-şi rămas bun cu un fluturat de mână de la bărbaţii care priveau, se întoarse veselă spre ieşire.   [1]  opreşte, stai. (N.T.) [2]  bună dimineaţa. (N.T.) [3]  imediat, acum (N.T.) [4]  prietena dumneavoastră (N.T.) [5]  la reverere. (N.T.)

Unu           Pat conducea încet, atentă la numărul fiecărei străduţe pe care trecea. În Georgetown, cerul era acoperit de nori şi luminile felinarelor se amestecau cu ale becurilor ce ornau intrarea fiecărei case. Luminile lor se reflectau palid pe zăpada îngheţată de ger. Era un Crăciun ca în poveştile despre America de altădată. Vira pe strada N, cu privirea fixată asupra numerelor fiecărei case, apoi traversă la fel de încet intersecţia. „Asta trebuie să fie”, îşi spuse privind casa ce se înălţa maiestuoasă în colţul străzii. În sfârşit, ajunsese acasă. Opri maşina lângă trotuar, dar nu coborî, dornică să privească puţin casa de la depărtare. Era singura care nu era deloc luminată şi, în întuneric, i se distingeau cu greu liniile elegante. Ferestrele mari ale faţadei erau ascunse de o perdea de plante agăţătoare de care nu se mai îngrijise nimeni de câtva timp. Se simţea grozav de obosită după nouă ore de drum, dar descoperi surprinsă că nu e deloc grăbită să deschidă uşa şi să intre înăuntru. „Din cauza acelui blestemat de telefon, îşi spuse. Nu trebuia să mă las impresionată!” Cu câteva zile înainte de a-şi fi părăsit postul de la televiziunea din Boston, telefonista îi spuse: „E un nebun care insistă să-ţi vorbească. Îţi fac legătura?” Ridicase receptorul, se prezentase şi o voce masculină groasă, dar clară, îi şoptise. — „Patricia Traymore, nu trebuie să pleci la Washington! Nu trebuie să realizezi emisiunea despre doamna senator Jennings! Şi, mai ales, nu trebuie să te instalezi în acea casă!” Auzi brusc pe cineva ţinându-şi respiraţia. Telefonista? — Cine e? întrebă ea. Răspunsul, şoptit cu o voce guturală, o înfioră. Palmele i se umeziseră. — Sunt îngerul distrugerii, al eliberării şi al răzbunării! Pat încercase să nu se mai gândească la acest telefon. Nu era prima dată când avea de-a face cu aşa ceva. Era un lucru normal în lumea oamenilor de televiziune. Şi, cu toate astea, acest apel nu-i dădea pace. Plecarea ei pentru a realiza o serie de emisiuni despre „Femeile de guvern” fusese anunţată în presă, într-o mulţime de articole referitoare la programele viitoare ale televiziunii. Le recitise pe toate pentru a verifica dacă menţiona vreunul adresa unde va locui, dar nu găsi nimic. „Washington Tribune” publicase cel mai amănunţit articol: „Patricia Traymore, cunoscuta prezentatoare cu părul roşcat, cu vocea joasă şi ochi căprui a fost recrutată pentru o serie de emisiuni realizate de postul „Antena Potomac”. Portretele celebrităţilor prezentate la televiziunea din Boston au fost de două ori selecţionate pentru premiile Emmy. Pat are acest har de a-i face pe ceilalţi să-şi descopere sufletul. Primul subiect al emisiunilor sale va fi misterioasa Abigail Jennings, senator al Virginiei. După părerea lui Luther Pelham, redactor-şef la Informaţii în cadrul „Antenei Potomac”, emisiunea va puncta cele mai importante momente din viaţa publică şi privată a doamnei senator. Washington-ul aşteaptă cu nerăbdare să vadă dacă Pat Traymore va reuşi să spulbere misterul frumoasei Abigail. Amintirea telefonului o irita pe Pat. Mai ales intonaţiile vocii bărbăteşti când spusese „casa aceea” nu-i ieşeau din minte. Cine putea să ştie unde va locui ea? În maşină, se făcu frig. Pat îşi dădu seama că şi motorul se oprise de câteva minute. Un bărbat cu un diplomat trecu grăbit pe lângă maşină, se opri o secundă văzând-o, apoi, îşi continuă drumul. „Aş face mai bine să intru, înainte ca cineva să apuce să anunţe poliţia…”, îşi spuse. Poarta de fier de la capătul aleii ce ducea spre casă era deschisă. Pat parcă maşina pe aleea asfaltată şi îşi căută cheia în poşetă. Se opri în faţa uşii, încercând să treacă printr-un filtru raţional ceea ce simţea. Crezuse că-i va fi teamă. Dar, în loc de teamă, acum avea un chef nebun să intre, să-şi desfacă bagajele, să-şi pregătească o gustare şi să-şi facă o cafea. Învârti cheia în yală, deschise uşa, aprinse lumina. Casa era destul de curată. Dalele lucioase ale holului de la intrare reflectau lumina plăcută răspândită de aplice. Zugrăveala nu era prea recentă şi, chiar pe lângă lambriuri se putea întrezări culoarea anterioarei zugrăveli. O mare parte a mobilierului fusese restaurat, iar o altă parte lipsea. Probabil că a doua zi va primi mobilierul ei, rămas în garajul casei din Concord. Inspectă fără grabă parterul. Sufrageria clasică, largă şi luminoasă, era imediat pe stânga. La şaisprezece ani, în timpul unei excursii organizate de şcoală, ajunsese în Washington şi trecuse prin faţa acestei case, dar nu reuşise să-şi dea seama că toate camerele sunt atât de mari. De afară, casa părea mai mică. Masa lungă era pătată din loc în loc, ca şi cum de multe ori până atunci platourile cu mâncăruri fierbinţi ar fi fost aşezate direct pe lemnul lustruit. Dar Pat ştia că tot mobilierul din stejar masiv era moştenire de familie şi că ar fi meritat să ajungă pe mâna unor restauratori buni. Aruncă o privire în bucătărie, apoi în bibliotecă, dar nu zăbovi prea mult. Cunoştea destul de bine planul casei, aşa că porni spre salon, a doua cameră pe dreapta. Pe măsură ce se apropia, simţea că i se strânge stomacul de emoţie: ce caută aici? înnebunise? De ce se întoarse aici, când era mai bine să uite aceste locuri? Uşa salonului era deschisă. Ezită o clipă cu mâna pe clanţă, apoi deschise uşa. Cu degetele tremurând pe perete, căută întrerupătorul. Camera era mare şi frumoasă, înaltă, cu o draperie grea, asortată cu canapeaua de lângă fereastră. În rest, era goală, cu excepţia unui pian de concert, din lemn lucios, aşezat în partea dreaptă a şemineului. Şemineul… Pat se apropie de el. Mâinile şi picioarele îi tremurau. Pe frunte, îi apăruseră broboane de sudoare, iar palmele i se umeziseră. I se aşezase un nod în gât. Camera începuse să se învârtă cu ea. Alergă spre fereastra de pe peretele din stânga, deschise uşa de la terasă şi ieşi afară, fără să ţină cont de stratul gros de zăpadă care o îngheţa. Respiră adânc şi aerul rece îi îngheţă plămânii. Simţea că-şi pierde echilibrul şi se sprijini de peretele casei pentru a nu cădea. Ameţeala care o cuprinse făcea ca siluetele întunecate ale arborilor să-i danseze în faţa ochilor. Zăpada îi ajungea până la glezne. Umezeala îi ajunsese până la piele, dar nu voia încă să se întoarcă în casă. Mai trecură câteva minute lungi. Apoi intră, închise uşa, ezită, apoi – cu un pas hotărât – se îndreptă spre cămin. Cu degetele tremurânde, atinse cărămida rece şi se înfioră. Mult timp, secvenţe aparent fără legătură îi apăreau în minte, uneori în vis… Era copil din nou şi era în această casă. Invariabil, se trezea înspăimântată, încercând să ţipe, dar nereuşind să scoată niciun sunet. Dar, nu era numai teama… Se simţea abandonată… Oftă. „Adevărul e ascuns în casa asta!” îşi spuse.   * * *   Găsise fragmente de articole din ziare de pe atunci. Îşi amintea perfect titlurile: Deputatul de Wisconsin, Dean Adams – îşi ucide prea frumoasa soţie, apoi se sinucide. Fiica lor, în vârstă de numai trei ani, între viaţă şi moarte. Citise şi recitise de atâtea ori aceste articole că le învăţase pe de rost. „Profund întristat, senatorul John F. Kennedy a declarat: „Nu pot să înţeleg. Dean era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Niciodată nu am crezut că va fi capabil de un asemenea gest violent”. Ce l-ar fi putut împinge pe cunoscutul deputat la crimă şi la sinucidere? Circulase zvonul că el şi soţia lui erau pe cale de a divorţa. Dean Adams cedase nervos aflând că soţia lui a hotărât să-l părăsească? Probabil că se luptaseră până când unul dintre ei reuşise să pună mâna pe revolver. Pentru că – pe armă – amprentele lor se amestecau. Fiica lor fusese găsită lângă cămin, cu capul spart şi piciorul drept rupt. Veronica şi Charles Traymore îi spuseră lui Pat că fusese înfiată. Dar adevărul nu-l aflase decât în ziua în care intrase la universitate. Considera că e destul de matură pentru a-şi cunoaşte adevăraţii părinţi. Tulburată, aflase că mama ei era sora Veronicăi. — Ai fost în comă aproape un an. Niciun doctor nu credea că mai ai şanse să trăieşti, îi povestise Veronica. Când, în sfârşit, ai redevenit conştientă, erai ca un nou-născut ce trebuia să pornească de la zero. Mama mea – bunica ta – a dat un anunţ mortuar în presă. Nu voia ca scandalul să te urmărească toată viaţa. Eu şi Charles locuiam în Anglia pe atunci. Te-am adoptat şi toţi prietenii au ştiut că provii dintr-o familie de origine engleză. Pat îşi aminti cât de furioasă fusese Veronica atunci când îi ceruse să locuiască în casa din Georgetown. — Pat, nu are rost să te întorci acolo îi spusese. Ar fi trebuit să vindem casa aceea demult şi nu s-o tot închiriem. Ai ajuns cineva! De ce vrei să-ţi compromiţi viitorul răscolind trecutul? Rişti să întâlneşti oameni care te-au cunoscut când erai mică. Ar putea să-şi dea seama! Dar rămăsese hotărâtă şi nu cedase rugăminţii Veronicăi. — Am făcut tot ce a fost omeneşte posibil pentru a o putea lua de la capăt. Dacă ţii atât de mult, poţi să pleci… Dar nu uita! Eu te-am prevenit! La plecare, se îmbrăţişaseră, la fel de emoţionate şi tulburate amândouă. — Ascultă-mă şi pe mine, se apărase Pat. Munca mea e să scot adevărul la lumină. Încerc să găsesc binele şi răul din viaţa celorlalţi; cum crezi că voi putea trăi liniştită dacă nu aş face-o şi pentru mine însămi?   * * *   Intră în bucătărie şi ridică receptorul. Încă de mică se obişnuise să le spună pe nume Veronicăi şi lui Charles, şi doar foarte rar – mamă şi tată. Dar se îndoia de faptul că acest lucru i-ar deranja sau i-ar răni. Veronica răspunse imediat. — Salut! Am ajuns vie şi nevătămată. Drumul nu a fost foarte aglomerat. — Ai ajuns unde? — Acasă în Georgetown. Veronica o sfătui să stea câteva zile la hotel, până când vor aduce mobilele. Fără să-i lase destul timp pentru a protesta, Pat continuă în grabă: — Te asigur că e mai bine aşa. Voi lucra liniştită în bibliotecă, iar mâine voi fi cât se poate de pregătită pentru interviul cu senatorul Jennings. — Eşti sigură că eşti liniştită acolo? — Sigur! Îşi putea imagina figura îngrijorată a Veronicăi. Apoi continuă pe un ton vesel: — Nu te nelinişti din cauza mea! Mai bine pregăteşte-te pentru călătorie. Ţi-ai făcut bagajele? — Bineînţeles. Pat, nu-mi place să te ştiu singură în seara de Crăciun. — Voi fi foarte ocupată cu emisiunea mea ca să mai am şi timp să mă gândesc. Şi noi am sărbătorit deja Crăciunul. Bun, acum trebuie să-mi aduc bagajele din maşină. Bucură-te de această a doua lună de miere şi fă dragoste cu Charles până te plictiseşti! — Pat! În vocea ei se amestecau dezaprobarea şi amuzamentul. Dar, înainte de a închide, îi mai dădu un sfat: — Încuie bine uşile! Pat îşi luă haina şi ieşi în aerul îngheţat al nopţii. În următoarele zece minute, îşi aduse tot bagajul în casă. Valiza în care avea lenjeria şi cuverturile era grea şi trebui să-şi tragă sufletul la fiecare două trepte urcate. Întotdeauna când ducea o greutate, avea impresia că piciorul ei drept va ceda. „Ar fi mai bine să aştept să mă ajute cineva mâine”, îşi spuse ea cu un regret. Dar cum putea fi sigură că ar fi cineva care să o ajute? Tocmai se schimbase şi se pregătea să bea o cafea, când auzi telefonul sunând. Zgomotul strident al soneriei răsună ca o explozie în liniştea casei. Pat tresări şi câteva picături de cafea i se prelinseră pe mână. Apoi, mai calmă, lăsă ceaşca pe bufet şi ridică receptorul. — Pat Traymore. — Alo? Pat? Strânse receptorul în mână, sperând ca vocea să nu o trădeze. — Alo, Sam? Samuel Kingsley, deputat în districtul 26 – Pennsylvania, bărbatul pe care îl iubea – celălalt motiv pentru care se hotărâse să se instaleze la Washington.

PARTEA ÍNTÍI tmunder se şterse la'nas.   -  Domnule director,  spuse el, nici  nu vă puteţi închipui cît de mult apreciez ceea ce aţi făcut pentru mine!  Neştiind ce să facă cu batista  de  hîrtie, o păstră, făcută ghemotoc, în palmă.   Muctorul  Outes îi adresă un zîmbet, se ridică şi înconjură biroul pentru a se apropia de  Dortmunder,îl bătu pe umăr, răspunzîndu-i:    -  Cei pe  care îi pot salva îmi oferă cele mai mari satisfacţii.   genul  de  funcţionar modern, proaspăt ieşit de pe băncile colegiului, atletic, energic,  animat de spi- ritul reformei, idealist şi prietenos. Dortmunderîl ura.   — Te însoţesc pînă la poartă, adăugă directorul.   — Nu vă osteniţi, domnule Outes.   Şerveţelul din palmă era rece şi lipicios.   — Dar îmi face plăcere! insistă directorul. Voi fi fericit să te văd ieşind  pe poartă, ştiind că niciodată n-ai  să mai faci un pas  greşit, că niciodată nu vei reveni între aceste ziduri. Şi, cînd mă gîndesc că am jucat şi eu un rol în reabilitarea ta,  nici nu-ţi închipui cîtă plăcere îmi face.   Dortmunder, în ceea ce-l privea, nu simţea nici o plăcere. îşi vînduse propria celulă pentru trei sute de dolari  — doar avea un robinet de apă caldă care funcţiona şi era legată printr-un tunel de Infirmerie;  pentru aşa ceva,  preţul era de-a binelea modest — iar banii urma să-i ia în momentul  ieşirii. Nu  reuşise să-i ia înainte, pentru că ar fi fost găsiţi asupra lui  la ultima percheziţie.  Dar  cum  ar mai fi putut  să-şi încaseze dreptul dacă directorul stătea lîngă el?   Disperat, mai făcu o încercare:   — Domnule director, în acest birou v-am văzut  întotdeauna, în acest birou v-am ascultat...   — Hai, Dortmunder, hai să mergem! i-o tăie direc- torul. Las' că mai vorbim noi pe drum.   Se îndreptară deci, unul lîngă altul, spre poartă.  în timp ce traversau curtea, Dortmunder îl văzu  pe Creasev, cel care trebuia să-i dea banii, făcînd  cîţiva paşi  spre el, apoi încremenind. După cîteva clipe, fă- cu un gest care însemna: nu se poate  face nimic.   în poartă, directorul îi întinse mîna, spunînd:   — Succes, Dortmunder! Şi îndrăznesc să sper că n-o să ne revedem niciodată.   Era, de bună seamă, o glumă — pentru că imediat începu să chicotească.   Dortmunder transferă şerveţelul în mîna  stîngă. Batista din hîrtie,  complet udă, i se lipise de palmă. Apoi apucă mîna directorului şi răspunse:   — Şi eu sper să nu ne mai vedem niciodată, dom- nule director!   Nu era o glumă, dar chicoti şi el.   Expresia directorului se schimbă brusc.   — Da, spuse el. Da...   Dortmunder se întoarse, dar, în urma  lui, direc- torul îşi studia încruntat palma.   Poarta cea mare se deschise. Dortmunder ieşi, iar poarta se închise. Era liber, îşi plătise datoria către societate. în  plus, mai pierduse trei sute de parai — fir-ar să fie! — bani munciţi,  pe care contase. Nu  mai avea în buzunar decît zece dolari şi un bilet de tren.   Amărît, azvîrli zdreanţa de hîrtie umedă pe trotuar. Numai pentru plăcerea de a-l murdări. strice  plăcerea lui  Dortmunder, dar cînd acesta o  porni de-a lungul trotuarului,  Kelp  demară şi  se luă  după el.   Maşina rula discret,  pe lîngă trotuar, în urma lui  Dortmunder. Cadillac-ul lung şi negru, pe care-l fura-  se cu o zi înainte de la un medic oarecare, zdrobea  sub pneuri macadamul slinos al străzii. Kelp visa la  bucuria pe care  avea să  o  simtă Dortmunder la vederea  unui prieten, imediat după eliberare. Tocmai se pregătea să claxoneze discret,  cînd, brusc, Dortmunder se întoarse, privi spre maşina neagră şi silenţioasă, cu geamuri opace, care îl urmărea şi, panicat, o zbughi la fugă. Aplecat în faţă, alerga pe trotuar, pe lîngă zidul cenuşiu al închisorii.   Pe portiera şoferului era  un  tablou de control cu patru  butoane, care comandau deschiderea feres- trelor laterale ale Cadillac-ului.  Singura problemă pentru Kelp era  că nu prea îşi amintea care buton comanda fiecărei ferestre. Apăsă pe unul dintre ele, la întîmplare şi culisă fereastra din dreapta spate.   — Dortmunder! strigă el, apăsînd pedala de acce- leraţie, iar Cadillac-ul  făcu un salt înainte şi o porni în zig-zag, de la un trotuar la altul, în timp ce Kelp se străduia să găsească butonul de care avea nevo- ie. Geamul din stînga spate coborî şi el, iar Kelp mai strigă  încă o dată numele lui  Dortmunder, însă Dortmunder continua să nu-l audă. Degetele lui Kelp găsiră  un  alt buton şi  geamul din stînga  spate se ridică.   Cadillac-ul lovi bordura  trotuarului,  o escaladă, derapa şi  apoi porni hotărît asupra lui  Dortmunder. Acesta se oprise, cu spatele lipit de  zid, cu braţele depărtate, urlînd  de teroare.   în ultima clipă, Kelp apăsă pînă la refuz pedala de frînă.  Cadillac-ul avea  frîne cu disc,  aşa că se opri brusc,  izbindu-l pe Kelp de volan.   Dortmunder întinse mîna tremurătoare pentru a se rezema de capota încinsă a maşinii.     Kelp încercă să coboare din maşină, dar, în graba lui, apăsase  pe  un alt buton, cel care bloca toate portierele.   — Tu-i maica mă-sii! bodogăni Kelp care,  după ce apăsă pe toate butoanele posibile, reuşi să ţîşnească din maşină, asemenea unui scafandru ce încearcă să scape de îmbrăţişarea unei caracatiţe.   Dortmunder continua să stea lîngă zid, puţin aple- cat în faţă. Se sprijinea în mîna aşezată  pe capota maşinii. Era palid ca un mort  şi  nu doar  din cauza aerului de puşcărie.   Kelp se apropie de el.   — De ce fugi, Dortmunder? Sunt eu, vechiul tău prieten, Kelp.   îi întinse mîna.   Dortmunder îi izbi un pumn în nas.   — Asta voiam,  replică Kelp, dar m-am zăpăcit. în sfîrşit, bine că s-a  rezolvat.   Se aflau pe  autostrada ce ducea spre New York, iar maşina mergea cu viteza fixată automat la o sută pe oră.  Dortmunder era cam  nervos. Trei  sute de dolari plecaţi pe apa sîmbetei, o emoţie care-i tăiase picioarele,'cînd imbecilul de alături era să-l calce cu Cadillac-ul şi pe deasupra îşi mai şi zdrelise pumnul în dinţii imbecilului — şi toate astea într-o singură zi.   — La urma urmei, de ce-ai venit? întrebă el. îmi dădu- seră un bilet de tren,  n-aveam nevoie să vii tu să mă iei.   — Dar aş putea  paria  că ai nevoie de ceva de lucru, i-o întoarse Kelp. Numai dacă n-ai găsit deja ceva.    --  Nu, n-am găsit, răspunse Dortmunder şi acum,  că se gîndea la asta, simţea cum îi creşte iritarea.    —  Ei bine, am o lovitură trăsnet pentru tine, decla-  ră Kelp, surăzător.    Curios, Dortmunder hotărî să nu mai facă mofturi  degeaba.    —  Bine. Poţi să-mi povesteşti. Dă-i drumul.    — Ai auzit vorbindu-se de un loc numit Talabwo?    Dortmunder se încruntă.    — E vorba de vreo insulă prin Pacific?    — Nu, de o ţară. în Africa.    — Nu. N-am auzit. Dar am auzit de Congo.    — E cam tot pe-acolo. Cred...    — Nu-i cam fierbinte, prin regiunea aia?  Vreau să  spun... din punct de vedere al temperaturii.   — Mda, aşa cred... De fapt, nu ştiu, n-am fost nici-  odată.   —- Cred că nici n-aş  avea chef  să mă duc, conti-  nuă Dortmunder. Au o mulţime de boli pe acolo şi  am auzit că obişnuiesc să cam taie gîturile albilor.   — Numai  pe ale misionarilor, răspunse Kelp. Dar  lovitura  nu acolo trebuie s-o dăm, ci aici, în  bătrîna Americă. Ai auzit vorbindu-se de Akinzi?   —  E un doctor care a scris o carte trăznet  despre sex. Am încercat s-o iau de  la bibliotecă, cînd eram la  mititica, dar era  o listă de aşteptare de douăzeci de ani. M-am înscris şi eu, totuşi, pentru cazul în  ca- re  mi-ar fi refuzat eliberarea pe cuvînt, dar n-am mai apucat s-o citesc. E mort, nu?   — Nu despre asta vorbeam, spuse Kelp. Vor- beam de o altă ţară. Care se numeşte Akinzi.   Spusese ultimul cuvînt rar,  pe  silabe, ca  pentru a-i pune în lumină importanţa.   Dortmunder scutură din cap. •  — E tot în Africa?  . — Da, e o altă ţară  din Africa. Era colonie britanică pe vremuri, dar, după ce-au devenit independenţi, a ieşit scandal mare, pentru că  în ţară erau două triburi importante şi amîndouă voiau să guverneze, aşa că s-a lăsat cu război civil şi, pînă la urmă, au hotărît să taie ţara în două. Despre astea vorbeam: Talabwo şi Akinzi. S-ar părea că unul  dintre aceste două triburi avea o bijuterie, un smarald şi, pe vremuri, se închi- nau la  el ca la un zeu, iar acum e simbolul lor. Un fel de mascotă,  ceva ca mormîntul  soldatului necunos- cut sau cam pe-acolo.   — Un smarald?   — Face, în principiu, cam juma' de milion de dolari.   — Destul de mult, fluieră Dortmunder apreciativ.   — Sigur, n-am putea plasa un asemenea obiect- e prea cunoscut. Şi ar costa  şi prea mult.  Dar avem un cumpărător, un tip dispus  să ne plătească treizeci de mii de dolari de căciulă dacă-i aducem smaraldul.   Dortmunder scoase din buzunar  un  pachet de Camei şi-şi strecură o ţigară în gură.   — Cîţi ar trebui să fim?   — Cam cinci, am socotit  noi.   — Asta înseamnă o sută cinzeci de  mii pentru  o piatră care valorează juma' de milion. Face o aface- re, tipul ăsta al tău.   — Iar noi luăm, fiecare, cîte treizeci de mii, remar- că Kelp.   — Cine-i tipul ăsta? întrebă Dortmunder.'în timp ce-şi aprindea ţigara de la bricheta  de bord. Vreun colecţionar?   —- Nu. E ambasadorul statului Talabwo la O.N.U., deci e cineva, nu?   Dortmunder întoarse capul spre Kelp.   — Cine?   Kelp repetă răspunsul.   — Explică, zise Dortmunder.   — OK! Atunci cînd colonia engleză  s-a spart în două, oraşul unde se păstra smaraldul a nimerit în Akinzi. Dar tribul  care fusese dintotdeauna  proprie- tarul smaraldului  a  nimerit în  Talabwo. O.N.U.  a trimis nişte experţi să rezolve  problema şi Akinzi s-a oferit să plătească despăgubiri serioase pentru sma- rald. Problema e că Talabwo nu vrea nici  un  ban, ci vrea smaraldul.   — Dacă  luăm smaraldul pentru Talabwo, observă Dortmunder, ce-i împiedică pe cei  din Akinzi  să dea fuga la O.N.U. şi să se plîngă acolo? îi şi aud stri- gînd: «Puneţi-i să ne dea smaraldul înapoi!»   — Talabwo nu intenţionează să strige în gura ma- re că are smaraldul. Nu vor să-l  expună sau  mai ştiu eu ce, pentru ei important e să-l aibă. Are o valoare simbolică.  Ca pentru  scoţienii  ăia care  au furat Piatra din Scone acum cîţiva ani.   — Cine? Şi ce-au furat?  ■ — E o chestie care s-a întîmplat în Anglia. Ei, te interesează smaraldul ăsta?   — Depinde, răspunse Dortmunder. Unde  e acum?   — în clipa de faţă, e la Coliseumul din New York. E acolo o expoziţie pan-africană, tot soiul de  chestii aduse din Africa,  iar smaraldul face parte din standul Akinzi.   — Şi de acolo ar trebui să-l luăm?   — Nu neapărat. Peste cinşpe zile, expoziţia plea- că în turneu. Va trece printr-o mulţime de locuri şi va călători în tren şi în camion. Vor fi suficiente ocazii.   — Bun, recapitula Dortmunder. Deci  ideea e să furăm smaraldul, să-l dăm tipului cu pricina...   — Iko, zise Kelp, accentuînd prima silabă.   Dortmunder miji ochii.   — E un aparat de fotografiat japonez?   — Nu, e numele  ambasadorului statului Talabwo la O.N.U. şi, dacă  afacerea  te  interesează, cu el mergem să vorbim.   — Ştie că vin? întrebă Dortmunder.   — Sigur că da. i-am spus că ceea ce ne trebuie e un organizator, un tip în stare să stabilească un plan şi i-am mai spus că Dortmunder e cel mai bun în meseria asta şi, dac-avem baftă, ţi-am putea cere să organizezi treaba pentru noi. Nu  i-am spus că ieşi din puşcărie.   — Bine, făcu Dortmunder.   Comandantul Patrick Iko, pătrăţos, negru, mus- tăcios, studia un dosar pe care tocmai îl primise, referitor la John Archibald Dortmunder, şi scutura din  cap cu dispreţ amuzat, înţelegea că lui Kelp nu-i prea venise să mărturisească de unde ieşea prie- tenul  său, dar cum de nu-i trecuse prin  minte  că, automat, comandantul verifica antecedentele  tuturor oamenilor pe care se gîndea să-i folosească?   Uşa imensă din lemn masiv se deschise şi  secre- tarul comandantului, un tînăr  de abanos,  subţire şi discret, ai cărui ochelari reflectau lumina,  intră şi spuse:   — Vă caută doi domni. Dl. Kelp şi un alt domn.   — Să intre!   — Bine, domnule, zise secretarul şi ieşi de-a-nd..ă- rătelea.   Comandantul închise dosarul şi îl puse în sertarul biroului său. Apoi se ridică în picioare şi un zîmbet larg se desenă pe chipul lui, văzîndu-i pe cei doi albi care înaintau spre el, păşind pe imensul covor orien- tal care acoperea podeaua.   — Domnule Kelp, spuse el, Sunt fericit să vă revăd.   — Şi eu, domnule comandant. Vi-l prezint pe John Dortmunder.   Comandantul se înclină discret şi spuse:   — Luaţi loc, vă rog.   Se aşezară  cu toţii şi comandantul începu  să-l examineze  pe Dortmunder. I se părea întotdeauna fascinant să vadă în carne şi oase un om căruia  nu-i cunoştea decît  dosarul. Dacă ne-am referi strict la fapte, comandantul  Iko ştia destul de  multe despre John Archibald Dortmunder. Ştia că  are treizeci şi şapte de  ani, că se născuse într-un orăşel pierdut de prin  llinois,  crescuse într-un orfelinat, făcuse războ- iul din  Coreea, dar, de atunci, se aflase întotdeauna de partea cealaltă a baricadei. Fusese chiar de două ori în puşcărie,  pentru  furt, iar a doua pedeapsă o terminase chiar în  dimineaţa aceea, prin eliberarea pe cuvînt. Ştia  că Dortmunder nu fusese niciodată arestat pentru crimă şi că nimic nu lăsa de bănuit că ar fi fost vreodată amestecat în crime, incendieri, violuri sau răpiri.   Ce s-ar fi putut spune despre acest bărbat, privin- du-l? Stătea în lumina soarelui,  care intra în valuri prin ferestrele dinspre parc şi avea mai degrabă aerul unui convalescent. Tenul puţin cenuşiu, aerul obosit, faţa ridicată, corpul subţire, destul de şubred ca aspect. Judecînd după hainele lui, ar fi putut spu- ne că e un bărbat obişnuit să trăiască bine, dar care avusese probleme de curînd. Ochii  lui Dortmunder, care susţineau privirea comandantului,  erau  reci, atenţi şi lipsiţi de  expresie. Era un bărbat  care-şi ţinea propriile  afaceri pentru el însuşi, gîndi coman- dantul, un bărbat care  ia hotărîri greu şi după o în- delungată gîndire, dar o dată luate, nu renunţă la ele pentru nimic în lume.   îşi va  ţine oare şi cuvîntul? Comandantul  gîndi că merită să-şi asume acest risc.   — Daţi-mi voie să vă  urez bun venit înapoi la civili- zaţie, domnule Dortmunder! spuse el. îmi închipui că acum libertatea trebuie să vă pară tare dulce.   Dortmunder şi Kelp schimbară o privire.   Comandantul zîmbi şi preciza:   — Dl. Kelp nu mi-a spus nimic.   — Ştiu,  zise  Dortmunder. V-aţi informat.   — Natural, răspunse comandantul. în locul meu, n-aţi face  la fel?   — S-ar  putea să obţin şi eu informaţiile mele.   — E foarte posibil, spuse comandantul. Cei de la O.N.U. vor fi foarte fericiţi să vă dea toate informaţiile de care aţi putea avea nevoie. Sau, mai bine, căutaţi-le la  Serviciul dumneavoastră de Relaţii  Externe. Sunt convins că au şi ei un dosar despre mine.   Dortmunder ridică din umeri:   — Nu ăsta e lucrul cel mai important.  Ce-aţi des- coperit despre mine?   —- Că pot avea, probabil, încredere. Kelp spune că faceţi cele mai bune planuri.   — încerc.   — Ce s-a întîmplat ultima dată?   — A scîrţîit ceva, răspunse Dortmunder.   Kelp, năpustindu-se în apărarea prietenului său, interveni:   — Domnule comandant, n-a fost vina lui,  a fost Pur şi simplu ghinionul. El socotise că...   — Am citit raportul şi ştiu, îl informă  comandantul. Mulţumesc. Era un plan excelent şi aţi avut cu ade- vărat ghinion, dar mă bucur să constat că  nu vă pierdeţi timpul  cu justificări.   — E o lovitură pe care n-o mai pot încerca,  spuse, Dortmunder. Să vorbim,  mai bine, despre smaraldul acela.   — Bine. Puteţi pune mîna pe el?   — Nu ştiu. Ce ajutor ne puteţi furniza?   Comandantul se încruntă:   — Ajutor? Ce fel de ajutor?   — Probabil că vom avea nevoie de pistoale. Poa- te  o maşină sau  două, poate şi un camion, depinde cum se prezintă afacerea. S-ar putea să  avem nevoie şi de alte chestii.   — înţeleg. Pot, cu  siguranţă, să vă procur tot ma- terialul de care veţi avea nevoie.   — Bine.   Dortmunder înclină din cap şi scoase,din buzunar un pachet boţit de Camei. îşi aprinse o ţigară şi  se aplecă în faţă  pentru  a lăsa să cadă  chibritul în scrumiera de pe biroul comandantului.   — Acum banii. Kelp îmi spune că e vorba de trei- zeci de mii de căciulă, spuse el.   — Treizeci de mii de dolari, da.   —- Care este limita?   — Dl.Kelp mi-a vorbit de cinci oameni.   — Foarte  bine. înseamnă o sută cinzeci de mii  de parai. Şi dacă dăm lovitura cu mai puţini băieţi?   — Vor fi tot cîte treizeci de mii de fiecare.   — De ce?   — N-aş vrea  să vă încurajez  să încercaţi această lovitură cu o echipă prea redusă. Aşa că vă dau trei- zeci de mii fiecăruia,  fie  că Sunteţi mulţi, fie că Sunteţi puţini.   — Cinci fiind limita.   — Dacă-mi veţi spune  că e absolut necesar să fiţi şase, voi plăti pentru şase.   Dortmunder încuviinţă.   — Plus cheltuielile, zise el.   — Pardon?   — Va fi vorba  de o normă întreagă, timp de o lună sau, poate, şase săptămîni.  Trebuie  să trăim şi noi, în timpul ăsta.   — Adică vreţi un avans din cei 30.000 de dolari?   — Nu. Vreau să spun că vrem  nişte bani cu care să trăim între timp, în afară de cei treizeci de mii.   Comandantul scutură din cap.   — Nu, nu, îmi pare rău, dar nu aşa ne-am înţeles. Treizeci de mii de dolari pentru fiecare şi atît.   Dortmunder se ridică şi-şi strivi ţigara în scrumiera comandantului.   — Salut şi sănătate! spuse el. Hai, Kelp, vino!   Şi se îndreptă spre uşă. Comandantul  nu  reuşea să-şi revină.   — Plecaţi? lansă el.   Ajuns la uşă, Dortmunder se opri şi se întoarse:   — Da.   — De ce?   — Sunteţi prea strîns la pungă. Aş fi crispat,  lu- crînd pentru dumneavoastră. Dacă v-aş cere o armă, aţi refuza să-mi daţi mai mult de un glonţ, răspunse Dortmunder, cu mîna pe clanţa uşii.   — Aşteptaţi! zise comandantul.   Dortmunder aşteptă, cu mîna tot pe clanţa uşii.   Comandantul reflectă, făcînd nişte socoteli rapide.   — Vă dau  cîte o sută de  dolari de persoană,  pe săptămînă,  pentru cheltuieli.   — Două sute. Nimeni nu poate trăi la New York cu o sută de dolari pe săptămînă.   — O sută cinzeci, zise comandantul.   Dortmunder ezită o clipă.  Kelp, care rămăsese  pe scaun fără  a  spune nimic, de la începutul discuţiei, interveni:   — E un  preţ rezonabil,  Dortmunder.  La urma ur- mei, e vorba doar de cîteva săptămîni.   Dortmunder ridică din umeri şi lăsă din mînă clanţa uşii.   — De acord, spuse el şi, întorcîndu-se, se aşeză. Ce-mi puteţi spune despre felul cum este  păzit sma- raldul şi despre locul unde  se află?   — Tot ceea ce ştiu, răspunse  comandantul,  este că Akinzi îl supraveghează foarte îndeaproape. Am încercat să aflu  amănunte, numărul paznicilor,  etc, dar toate informaţiile Sunt secrete.   — Dar se află la Coliseum acum, nu?   — Da. Face parte din standul Akinzi.   — Bine. Vom merge să aruncăm o privire. Cînd ne putem lua banii?   —- Banii? repetă comandantul nedumerit.   — Cei o sută cinzeci pe săptămînă.   — Aha! (Toate acestea erau  puţin  prea rapide pentru el.) Sun eu jos, la contabilitate, şi puteţi să vă opriţi în drum, cînd ieşiţi.   — Perfect.  (Dortmunder se ridică şi Kelp îl imită, după o clipă.)  Vă contactăm noi  dacă avem nevoie de ceva.   Comandantul nu se îndoia de acest lucru.   — Nu s-ar zice că face juma' de milion, remarcă Dortmunder.   — Las' să facă treizeci de mii, răspunse  Kelp. De căciulă...   Smaraldul era o  piatră verde închis, cu nume- roase faţete, ceva mai mică decît o minge de  golf. Era aşezată pe un mic trepied alb, care stătea pe o ţesătură de mătase roşie, acoperind o masă complet închisă într-un cub de  sticlă de  doi metri pătraţi. în plus, o coardă de catifea roşie, plasată la  un metru şi jumătate de masă, ţinea curioşii la  o  distanţă  res- pectuoasă. La fiecare unghi al pătratului delimitat de coardă, pe interior, stătea cîte o santinelă în unifor- mă de culoare bleumarin, cu pistol la centură. O mică pancartă, pe un pupitru, anunţa SMARALDUL BALABOMO cu litere majuscule şi  preciza istoricul pietrei, cu date, nume şi locuri.   —- Am văzut destul, declară Dortmunder, după cîteva clipe.   — Şi eu, zise Kelp.   Ieşiră din Coliseum şi traversară Columbus Circle pentru a ieşi în Central Park.   — O să fie nasol să-l umflam, începu Dortmunder.   — Mda, cu siguranţă.   — Mă gîndeam dacă n-ar fi mai bine să aşteptăm pînă pleacă la drum...   — Asta n-o  să se întîmple mîine, remarcă Kelp. La o sută cinzeci pe om şi săptămînă, Iko n-o să sară în sus de bucurie dacă stăm fără să facem nimic.   — Lasă-I pe Iko. Dacă ne hotărîm, eu comand. Şi atunci mă ocup eu de Iko, nu-ţi fă probleme.   — De acord, Dortmunder. Cum vrei tu...   Se instalară pe o bancă,  pe malul  lacului. Era luna iunie şi Kelp studia anatomia fetelor care treceau. Dortmunder se mulţumea să privească lacul. Nu prea ştia ce  să creadă despre afacere, nu ştia dacă îi place sau nu. Căzuse deja, de două ori, şi n-avea  nici un chef să i se mai întîmple încă o dată. Nu se vedea petrecîndu-şi restul vieţii clefăind mîncarea statului.   —  Ce crezi despre Iko? întrebă el,  brusc.   Kelp, surprins, îşi întoarse privirea de la fetele cu ciorapi verzi.   — Cred că e OK. De ce?   — Crezi că va plăti?   Kelp izbucni  în rîs.   — Sigur că va plăti. Dacă vrea smaraldul, va tre- bui să plătească.   — Şi dacă refuză? Alt cumpărător nu mai găsim.   — Dar compania de asigurări? îi sugeră Kelp. Ar putea plăti  o sută  cinzeci de  dolari pentru o  piatră care face juma' de  milion.   — Poate, încuviinţă Dortmunder. De altfel, cred că ar fi mai bine aşa.   — Cum adică?   — îl lăsăm  pe Iko să finanţeze  lovitura, explică Dortmunder. Iar, cînd avem piatra, o vindem compa- niei de asigurări.   — Nu-mi place.   — De ce?   — Pentru că Iko ştie cine Suntem, iar,  dacă  piatra asta e nu ştiu  ce mare chestie simbolică acolo la ei, s-ar putea să-i înfuriem teribil dac-o luăm pentru noi — şi zău că nu ţin  să am o întreagă ţară africană pe urmele mele, conchise Kelp.   — Bine, bine. Vom vedea, după caz.   — O ţară întreagă pe urmele noastre! repetă Kelp, înfiorat. Nu mi-ar plăcea deloc.   — Bine.   — Sarbacane şi săgeţi otrăvite! insistă Kelp, încă înfiorat.   — Cred că, totuşi, s-au modernizat.    Kelp se întoarse spre el.    — Şi crezi că asta mă linişteşte? Mitraliere şi avioane...    — Bine, repetă agasat Dortmunder. Bine. (Prefera să schimbe subiectul.) După părerea ta, cu cine ar trebui să lucrăm?    — Restul echipei? (Kelp ridică din umeri.) Nu prea ştiu. Ce fel de tipi ne-ar trebui?    — Greu de spus. Nici un specialist, în afară, poa- te, de un lăcătuş. Dar nu un spărgător de seifuri.    — Trebuie să fim cinci sau şase?    — Cinci, spuse Dortmunder, care enunţă apoi una dintre regulile existenţei  sale. Dacă  o treabă  nu se poate face în cinci, nu se poate face deloc.    — Bine. Atunci ne trebuie un şofer, un lăcătuş şi un om la toate.    — Aşa-i, încuviinţă Dortmunder. Ca lăcătuş, era bă- iatul acela din Des Moines. Ştii despre cine vorbesc?    — Parcă Wise? Wiseman? Welsh?    — Whistler! făcu Dortmunder.    — El  e! sări Kelp, apoi dădu din cap. E la mititica. L-au băgat la pîrnaie pentru c-a dat drumul unui leu.    Dortmunder se smulse din contemplarea lacului şi se întoarse spre Kelp.   — Ce-a făcut?!    Kelp ridică din umeri.   — Nu-i  o vrăjeală de-a mea...  Chiar asta  am  auzit spunîndu-se. îşi dusese copiii la grădina zoologică, se plictisea şi,  din reflex,  a  început să se joace cu broaştele de la cuşti — aşa cum tu sau eu  am măz- gîli un capăt de hîrtie — şi, în doi timpi şi trei mişcări, a dat drumul unui leu.   — încîntător! zise Dortmunder.   — îmi pare rău... Dar Chefwick? îl ştii?   — Cel cu trenuleţele? E complet diliu.   — Dar e un  lăcătuş nemaipomenit. Şi e disponibil.   —-Bun. Dă-i un telefon.   — De acord. Şi acum, ne trebuie un şofer.   — Ce-ai spune de Larz? îţi aminteşti de el?   — Las-o baltă! E la spital.   — De cînd?   — De două săptămîni. A lovit un avion.   Dortmunder îl privi lung şi insistent.   — Ce-a făcut?!   — Nu e vina mea! zise Kelp. Din cîte am auzit, ple- case la nunta  unui văr,  undeva prin Işland, şi, cînd se întorcea în oraş a nimerit pe autostrada Van Wyck pe sens invers, din greşeală, şi, de  acolo, a ajuns direct pe aeroportul Kennedy. Era puţin machit, cred, şi...   — Mda, făcu Dortmunder.   — Mda..., repetă celălalt. L-au zăpăcit pancartele, a nimerit pe pista  de  aterizare şaptesprezece şi  a lovit un avion care venea de la Miami.   — Pista de  aterizare şaptesprezece...   — Asta am  auzit spunîndu-se.   — Bun... Şi atunci şoferul... ia spune-mi, ai auzit să i se fi întîmplat ceva ciudat lui Murch, în ultimul timp?   — Stan? Nu. Ce i s-a întîmplat?   Dortmunder îl mai privi o dată.   — Te întrebam, pur şi simplu.   Kelp, nedumerit, ridică din umeri.   — Din cîte ştiu eu, era bine.   — Şi atunci de ce nu l-am folosi?   — Dacă tu crezi că-i potrivit...   Dortmunder suspină.   — îl sun eu. Şi Ernie  Danforth, ca om la toate?   Kelp scutură din cap:   —- S-a pensionat.   — Pensionat?   —- Da. S-a făcut popă. Ştii, din  cîte am auzit, pri- vea un film la televizor, într-o seară...   — Bine, de acord! Te cred! (Dortmunder se ridică şi-şi expedie ţigara în apa lacului.) Vreau să ştiu ce se  întîmplă  cu Alan Greenwood,  zise el  cu  o voce încordată, şi tot ce vreau e un da sau  un nu!   încă o dată, Kelp fu uimit peste măsură.  Clipind mărunt, el întrebă:   — Cum adică, un  da sau un nu?   — îl putem folosi?   — Sigur că-l putem folosi.  De ce nu? Greenwood e un tip OK.   -- îl sun eu! se răsti Dortmunder.   — Te aud, zise Kelp.  Nu Sunt surd.   Dortmunder aruncă o privire în jur.   — Hai să bem ceva! zise.   — De  acord, spuse Kelp, ridicîndu-se dintr-un salt. Tot ce vrei tu. De acord... De acord... zînd la maxim centura de siguranţă, ca pentru a-şi îndemna maşina să meargă mai repede. Urmărea cu atenţie cum  botul  ei ascuţit se apropia tot mai mult de tipul care  mergea în faţa lui.  Voia să-l depă- şească pe dreapta, apoi şoseaua era numai a lui.   Dar celălalt îşi dăduse seama că  distanţa dintre ei scădea şi Murch  simţi cum  maşina cealaltă acce- Ierează, pentru a scăpa de primejdie.    Dar nu...  Nici vorbă... Murch  aruncă o privire în  oglindă şi văzu că, în spate, totulmerge bine. Apăsă  pe acceleraţie şi Mustang-ul depăşi  ca o săgeată  Pontiac-ul roşu, apoi străbătu în curmeziş două piste  şi ridică piciorul de pe pedală. Pontiac-ul trecu mu-  gind prin dreapta, dar lui Murch nu-i păsa. Dovedise  că era mai bun şi apoi, oricum, ajunsese înaintea lui  la ieşirea de pe autostradă.   Murch locuia, împreună cu mama lui, pe auto-  strada 99 Est,  în apropiere de perifericul Rockway.  Viră la dreapta, apoi la  stînga, încetini,  constată că  taxiul  mamei sale se află pe alee şi continuă să  meargă pînă la colţul străzii, unde găsi un loc de  parcare. Luă de pe bancheta din spate noul disc  cumpărat — Ambianta de la  Indianapolis în Stereo  şi Hi-Fi — şi se întoarse  pe jos spre casă.   — Mamă!  strigă el, o dată intrat în bucătărie.   Mama  lui  era în camera de la subsol pe care o  transformase în dormitor pentru Murch. Urcă repede  scările, auzindu-şi fiul strigînd-o.   — Te-ai întors?   — Ia uite ce am aici, spuse Murch, arătîndu-i  discul.   — Ei bine, pune-l.   — Imediat.   Intrară amîndoi în living şi, în timp ce Murch aşeza discul pe pick-up, întrebă:   — Cum de eşti acasă la ora asta?   — Aahh! făcu ea dezgustată. Un puţoi de presar, la aeroport.   — Iar ai luat mai mult de un singur client o dată.   — Şi  de ce  nu? se ambala ea. Niciodată nu Sunt destule  taxiuri, nu-i aşa? Ar trebui să vezi cum stau bieţii oameni, la aeroport, cîte o jumătate de oră sau o oră. Ar  ajunge mai repede cu un avion înapoi în Europa, decît cu un taxi în Manhattan. Şi atunci fac şi eu ce pot. Pe clienţi îi doare-n cot, pentru că ori- cum plătesc cursa. Şi mie-mi convine, pentru că o singură  cursă îmi  aduce de două sau de trei ori mai mult. Şi e  bine şi pentru oraş, pentru reputaţia lui de căcat. Dar încearcă să-i explici asta unui presar.  Dă drumul la  disc.   — Pentru cîttimp eşti suspendată?   — Două zile. Dă drumul la  disc.   — Mamă, spuse el, cu mîna deasupra discului, greşeşti că-ţi asumi asemenea riscuri. Nu prea stăm bine cu  banii, acum.   — Ai destui ca să-i cheltui pe discuri, replică ea. Dă  drumul la disc.   — Dac-aş fi  ştiut că te suspendă două zile...   — Ai  putea să-ţi cauţi o slujbă. Dă drumul la  disc.   Atins  din plin, Murch aşeză braţul pick-up-ului lor vechi înapoi pe suport.   — Asta vrei? întrebă el. Să-mi găsesc o slujbă la poştă?   — Ei, stai puţin, sigur că nu! protestă mama  lui, brusc pocăită,  apropiindu-se şi mîngîindu-l pe  obraz. Ştiu că vei găsi ceva, cît de repede. Şi atunci cînd ai  bani, Stan, nu-i nimeni pe-aici care  să-i cheltuiască  atît de regeşte ca tine.    — Perfect, zise Murch calmat, dar  tot morocănos.    — Hai, pune discul, să-l ascultăm.    — De acord.    Murch  aşeză acul pe primele şanţuri ale discului.  Camera se umplu  cu scrîşnete de  frînă, urlete de  motor, scîrţîit de schimbări de viteză.    Ascultară în tăcere o faţă a discului şi, cînd se ter-  mină, Murch declară:    — Ei da, ăsta zic şi eu disc mişto!    — Unul dintre cele mai bune pe care le-am ascul-  tat, Stan. Zău că da!  Pune şi faţa cealaltă.    Murch se îndreptă spre pick-up şi  luă discul, dar,  în aceeaşi clipă se opri. Suna telefonul.    — Rahat! zise el.    — Dă-I naibii! spuse şi  mama lui. Pune-I pe partea  cealaltă.    — De acord.    Murch puse faţa cealaltă şi  soneria telefonului fu  acoperită de urletul  a douăzeci de motoare dema-  rînd în acelaşi timp.    Dar persoana care suna nu  se descuraja uşor. în  timpul părţilor mai puţin zgomotoase  ale discului, se  putea auzi soneria stridentă a telefonului ca o pre- zenţă jenantă.  Un pilot de curse care  ia un viraj cu o sută optzeci la oră n-ar trebui să fie nevoit  să răs- pundă la telefon.   în cele din urmă, Murch, dezgustat, ridică din u- meri şi, clătinînd din cap, răspunse la telefon.   — Cine-i? întrebă el aproape urlînd, pentru a aco- peri zgomotul discului.   O voce îndepărtată întrebă:   — Stan Murch?   — în persoană.   Vocea îndepărtată mai spuse ceva.   — Cum?   Vocea îndepărtată răcni:   — Aici Dortmunder!   — Aha! Ce mai faci?   — Bine!  Da' unde stai, în  mijlocul unei piste de încercări?   — Aşteaptă o clipă! urlă Murch, care  lăsă recep- torul jos şi plecă să oprească pick-up-ul. Las' că-i dau drumul imediat, îi spuse-mamei sale. E un tip pe care-l cunosc şi poate are ceva pentru mine.   — Ţi-am spus  eu  că  trebuie să apară ceva.  Fie- care perete are o parte însorită.   — Alo, Dortmunder?   — Acum e mai bine, zise Dortmunder.  Ce-ai făcut, ai închis fereastra?   — Nu, era un disc. L-am oprit.   Urmă o lungă tăcere.   — Dortmunder?   — Aici Sunt, spuse Dortmunder, dar cu o voce mai slabă decît înainte. (Apoi  reluă, cu un ton ferm:) Mă întrebam dacă n-ai fi interesat într-o treabă de şofer.   — Sigur, şi-ncă cum!   — Hai să ne întîlnim deseară la O.J. Bar and Grill de pe strada Amsterdam, zise Dortmunder.   — OK. La ce oră?   — Zece.   — Voi fi acolo. Pe deseară, Dortmunder!   Murch închise şi-i declară mamei sale:   — Ei, s-ar părea c-o să avem parale în curînd.   — Cu atît mai bine. Hai, pune discul!      De acord.   Murch se apropie de pick-up şi puse faţa a doua de la început.   — Tuu-tuu, spuse Roger Chefwick.   Cele trei trenuleţe electrice  se aflau toate pe acelaşi circuit. Se mişcau de ici-colo prin subsol, se declanşau macazuri, sunau semnale  electrice —  în general, se întîmplau tot felul de chestii. Micuţii feroviari ieşeau din cabinele lor şi agitau steguleţe. Vagoanele-platformă se opreau în  locurile special amenajate pentru a fi um- plute cu grîu, apoi porneau  mai departe şi ultima oprire o făceau pentru a fi descărcate. Sacii cu scrisori  erau aruncaţi în vagoanele poştale. La trecerile de nivel sunau mai  multe sonerii, se  lăsau barierele  care se ridicau  apoi, după ce trecea trenul. Vagoanele se cu- plau şi se decuplau. Domnea o activitate intensă.    — Tuu-tuu, zise Roger Chefwick.    Micuţ, slăbuţ, între două vîrste, Chefwick stătea pe  un scăunel în faţa vastului său circuit, iar degetele  lui agile alergau pe bateria de transformatoare şi pe  manetele speciale.    — Tuu-tuu, spuse Roger Chefwick.    — Roger! strigă soţia lui.    Chefwick se întoarse şi o zări pe Maud la mijlocul  scărilor. Mereu agitată, inimoasă, cu un caracter plă-  cut, Maud era pentru el o parteneră ideală, iar el ştia  prea bine ce şanse are să trăiască cu ea.    —  Da, dragă.    —  Telefonul, Roger!    —  Of, Doamne! suspină Chefwick. Spune-le că  vin acum.    Apăsă maneta  principală şi urcă la parter.    Bucătăria, minusculă, albă şi răcoroasă,  mirosea a  cremă de ciocolată. Maud stătea  în faţa  chiuvetei,  spălînd vasele.    — Mmmm, ce bine miroase!    — în cîteva clipe, se răceşte şi e  numai bună.    — îmi lasă gura apă de pe acum, mai  adăugă el,  pentru a-i face ei plăcere, apoi traversă holul pentru  a ajunge în living, unde se afla telefonul şi spuse:   — Alo?   O voce dură întrebă:   — Chefwick?   — în persoană.   — Aici Kelp. îţi aminteşti de mine?   — Kelp? (Numele îi spunea într-adevăr ceva, dar nu reuşea să-şi amintească exact ce.) îmi pare rău, dar...   — La brutărie, spuse vocea.   Atunci îşi aminti: sigur, lovitura de la brutărie!   — Kelp! exclamă el, încîntat că i se împrospătase memoria. Ce mulţumit Sunt că te aud! Ce mai faci?   — Ei, ştii tu, mai una, mai alta. Aş fi vrut...   — Ei, oricum, mă bucur tare mult că te aud. De cînd nu ne-am mai văzut?   — De doi ani. Ceea ce aş fi vrut...   — Nemaipomenit, cum  trece timpul! se minună Chefwick.   — Da, nu-i aşa? Ceea ce aş fi vrut...   — Dar, cu siguranţă,  nu-ţi uitasem numele. Proba- bil mă gîndeam la altceva.   — Ei, nu-i nimic. Ceea ce aş fi vrut...   — Dar eu te împiedic să-mi spui de ce m-ai sunat. Te  ascult.   La celălalt capăt al firului se lăsă linişte.   — Alo? făcu Chefwick.   —  Da, spuse Kelp.   — A, mai eşti acolo?   —  Mda.   —  Voiai să-mi spui ceva? întrebă Chefwick.    I se păru că-l aude pe Kelp suspinînd înainte de a  răspunde:    — Da. Voiam să-ţi spun ceva. Voiam să te întreb  dacă eşti disponibil.    — O clipă, te rog.   Chefwick aşeză receptorul pe masă, se ridică şi se îndreptă spre bucătărie, pentru a-şi întreba soţia:   — Draga mea, ştii cum mai stăm cu banii?   Maud îşi şterse mîinile de şorţ, cu un  aer gînditor, apoi răspunse:   — Cred că ne-au mai rămas în  cont doar vreo şapte mii de dolari.   — Nu mai e nimic în subsol?   — Nu.  Ultimele trei  mii le-am luat la sfîrşitul lui aprilie.   — Mulţumesc.   Se întoarse în living, se aşeză pe canapea,  luă receptorul şi spuse:   — Alo?   — Mda, zise Kelp, care părea  obosit.   — Mă interesează, spuse Chefwick.   — Perfect, răspunse Kelp, care  părea  la fel de obosit. Ne întîlnim deseară, la zece, la O.J. Bar and Grill de pe strada Amsterdam.   — Perfect. Pe curînd!   Chefwick  închise telefonul, se ridică şi reveni în bucătărie.   — Voi ieşi puţin, deseară.   — Să nu întîrzii.   — în seara asta, nu  cred. Ne întîlnim doar ca  să discutăm. Ei, ce se mai aude cu  crema aia?   Maud îi adresă un zîmbet indulgent:   — Acum,  cred că poţi să guşti.   — Deci ăsta e apartamentul tău, zise fata.   — Aăă... da, răspunse Alan Greenwood zîmbind şi încuind uşa.   Apoi băgă cheia în buzunar, adăugănd:   — Fă-te comodă.   Fata rămase în mijlocul camerei, de unde aruncă  o privire circulară, cu un aer admirativ.   — Ei bine, trebuie să recunosc că-i drăguţ, pentru  un apartament de burlac.    — Fac şi eu ce pot, răspunse Greenwood, îndrep-  tîndu-se spre bar. Dar îmi dau seama că lipseşte o  mînă de femeie.    — Ei,  nu se cunoaşte chiar aşa de tare.    Greenwood aprinse şemineul.    — Ce vrei să bei? întrebă el.    — Oh, flutură ea din umeri mîţîindu-se, ceva uşor.    — Poftim, spuse el.    Deschise barul din bibliotecă şi-i pregăti  un Rob  Roy suficient de  dulce pentru  a masca tăria scotch-  ului.    Cînd se întoarse, o găsi admirînd un tablou agăţat  între două ferestre  mascate de draperii din catifea  cafenie.    — E foarte interesant! zise ea.    — E Răpirea Sabinelor,  îi explică el. Poftim  paharul tău.    — Mulţumesc.    îl ridică pe al său (avusese mîna mai uşoară la  scotch şi mai grea la apă) şi spuse:    — în sănătatea ta! (Apoi, după o pauză impercep-  tibilă, adăugă:)... Miranda....    Miranda  lăsă privirea în jos, jenată  şi încîntată în  acelaşi timp:    — în sănătatea noastră! şopti ea.    El zîmbi:    — în sănătatea noastră!    Băură amîndoi.   — Vino să te aşezi, spuse el, ducînd-o spre un pat acoperit cu blană albă.   îşi aşeză braţul pe  umerii ei. Ea îşi ridică bărbia. Soneria telefonului răsună în liniştea camerei.    Greenwood închise  ochii, apoi îi deschise.   — Nu-i da atenţie, zise el.   Telefonul continua să sune.   — Dar s-ar putea să fie ceva important, zise fata.   —  M-am înscris la abonaţi absenţi. Va răspunde centrala.   Telefonul sună în continuare.   —  M-am gîndit să fac şi eu chestia asta, zise fata. (Se ghemuise pe pat, cu un picior sub ea.) Costă mult?   Telefonul sună pentru a patra oară.   — Douăzeci şi cinci de dolari pe lună, răspunse el, cu un surîs cam  crispat. Dar merită.   A cincea oară...

Mostenire blestemata de Sidney Sheldon Prolog     1937   Când bunicul Lysandrei, Mandarinul Lai Tsin, a ştiut că nu mai are mult de trăit pe acest pământ, a luat-o cu el pentru a vizita Hong-Kong-ul. Avea 70 de ani, sau poate chiar mai mult, era scund, slab şi foarte demn, cu o piele asemănătoare pergamentului, cu pomeţii proeminenţi şi ochii negri lucioşi, migdalaţi. Lysandra avea 7 ani, un păr de culoarea aurului, cârlionţat, ce îi trecea peste umeri ca o cascadă; avea ochii ca două boabe de safir şi tenul delicat, dar nu i se părea ciudat că nu era deloc asemănător cu al lui. El era Bunicul, iar ea, Lysandra; era cât se poate de simplu. — Sunt un om bătrân, a spus el, în timp ce avionul se înălţa greoi de pe aeroportul din Manilla, în ultima parte a călătoriei. Nu voi avea onoarea să te urmăresc de-a lungul drumului tău în viaţă, ca femeie. Îţi dau tot ceea ce ţi-ai putea dori pe pământ, bogăţii, putere şi succes, în speranţa că viaţa îţi va fi binecuvântată de fericire. Ţi-am spus totul, Lysandra, cu excepţia unui singur Adevăr. Acest Adevăr este secretul meu. Este scris şi încuiat în safe-ul meu personal din biroul din Hong Kong. Numai când deznădejdea te va copleşi, iar calea de urmat ţi se va părea neclară, va trebui să-l citeşti. Şi dacă acea zi va veni, Nepoată, atunci mă rog ca acest Adevăr al meu să te ajute să alegi drumul cel bun spre fericire şi sper că mă vei ierta. Lysandra încuviinţă mirată: câteodată Mandarinul era foarte confuz, dar ea îl iubea atât de mult, încât acele „adevăruri” nu păreau nici pe departe atât de importante faţă de faptul că el o alesese pe ea să-i fie însoţitoare. Când ajunseră la Hong Kong, au fost conduşi imediat la Repulse Bay, în minunata casă albă, ce domina împrejurimile, unde au fost primiţi de o mulţime de servitori chinezi cu încălţări moi, care nu conteneau să admire extraordinarul păr blond şi ochii albaştri ai fetei, precum şi statura impunătoare a bătrânului. După ce s-au refăcut cu băi şi mâncare, Mandarinul a cerut să-i fie adus automobilul, un elegant Rolls Royce de culoare verde, şi a condus-o pe Lysandra la reşedinţa Lai Tsin, o clădire dominantă, ca un pilon, ce făcea delimitarea între blocurile din Queens şi Des Voeux Roads. Luând copilul de mână, Mandarinul i-a arătat leii de bronz de-o parte şi de alta a intrării, magnificul hol de la intrare, cu pereţii şi pardoseala de marmură diferit colorată, coloanele înalte, statuetele din jad, mozaicurile şi sculpturile. Apoi a intrat, împreună cu ea, în fiecare birou, prezentând-o fiecărui membru al personalului, de la cel mai mic om de serviciu până la cel mai mare taipan din puternicul imperiu Lai Tsin. Lysandra i-a salutat respectuos pe fiecare, fără să spună ceva şi ascultând cu atenţie în timp ce era instruită de bunicul său. La sfârşitul zilei, ochii ei erau osteniţi şi fără expresie, dar încă nu se terminase totul. Ignorându-şi şoferul, Mandarinul a chemat o ricşă şi urmaţi încet de elegantul automobil, ei au parcurs străzile aglomerate. Omul cu ricşa şi-a făcut cu uşurinţă drum printr-un labirint de alei înguste spre cheiurile ponosite, lăsându-l pe şofer cu maşina cu mult în urmă. În sfârşit, după un ceas care Lysandrei i se păru o eternitate, se opri în faţa unei uşi de lemn, acoperită cu o tablă ruginită. Ea-şi privi bunicul întrebător, păşind afară din ricşă şi ţinându-l de mână. — Vino, Micuţă Nepoată, spuse el calm, acesta este locul pentru care am făcut atâta drum. De aici începe întreaga avere a imperiului Lai Tsin. Ea îi ţinea mâna strâns, în timp ce mergea spre uşa de lemn dărăpănată, observând că, deşi i se părea a fi şubredă, aceasta era prinsă într-o mulţime de balamale şi închisă cu lacăte solide. Structura fusese acoperită cu zidărie şi reparată cu lemn de curând, iar ferestrele mici, aşezate în partea de sus a clădirii, aveau zăbrele metalice ascuţite. — Numai focul poate distruge acest „godown” Lai Tsin, a spus Mandarinul cu o voce caldă şi tainică, şi asta nu se va întâmpla niciodată. Lysandra ştia că vechiul depozit nu va arde niciodată, pentru că ghicitoarea, cu care el se sfătuia în fiecare săptămână, îi spusese cu mult timp în urmă că, deşi vor fi incendii, nimic din ce-i aparţinea lui nu va mai fi vătămat. Mandarinul a bătut uşor în uşa de lemn de două ori. După câteva secunde s-au auzit zăvoarele deschizându-se şi poarta s-a deschis încet înspre interior. Un chinez zâmbitor de vreo patruzeci de ani făcu o plecăciune adâncă în timp ce-i poftea să intre. — Onorabile Tată, te rog intră cu Micuţa Nepoată, a spus el în limba chineză. Faţa Mandarinului s-a luminat de un zâmbet când l-a îmbrăţişat pe bărbat, apoi amândoi s-au dat puţin înapoi şi s-au cercetat reciproc. — Mă bucur să te văd, a spus Mandarinul, dar din tristeţea ochilor lui, amândoi au ştiut că era pentru ultima oară. — Acesta este fiul meu, Philip Chen, i-a spus el Lysandrei. Îl numesc „fiul meu” pentru că a venit în familia noastră pe când era chiar mai mic decât tine. Era orfan şi pe lângă asta tânăr şi needucat şi a devenit ca propriul meu copil. Acum este Compradorul meu. Are grijă de toate afacerile imperiului Lai Tsin aici, în Hong Kong, şi este singurul om din lume în care am încredere. Ochii albaştri ai Lysandrei s-au mărit, şi ea şi-a întors privirea stăruitoare, interesată, înapoi spre bărbatul ce-i primise, în timp ce Mandarinul a luat-o de mână şi au traversat împreună depozitul lung şi îngust. Interiorul era gol şi prăfuit, luminat doar de un singur bec fără abajur ce se legăna uşor, la capătul unui fir lung. Lysandra străpungea cu privirea înfricoşată colţurile întunecate, şi deodată a sărit înapoi, când ochii ei au întâlnit o altă pereche de ochi; dar nu erau ai vreunui şobolan sau ai vreunui dragon înspăimântător, aşa cum s-ar fi aşteptat; erau ai unui băieţel chinez. Philip Chen a spus atunci plin de mândrie: — Domnule, am onoarea să vă prezint pe fiul meu, Robert. Băiatul făcu o plecăciune adâncă, în timp ce bătrânul îl studia. — Când te-am văzut ultima oară, aveai trei ani, spuse Mandarinul în şoaptă, şi acum ai zece – aproape un adolescent. Privirea-ţi este fermă, iar fruntea lată. Vei fi îndreptăţit să moşteneşti aceeaşi încredere acordată tatălui tău până acum. Lysandra l-a privit insistent, curioasă; era scund şi îndesat, cu braţele şi picioarele puternice şi musculoase; era îmbrăcat în stil western, cu pantaloni de postav în dungi de culoare crem, cămaşă albă şi un jerseu cenuşiu cu emblema şcolii pe el. Când Mandarinul s-a întors, ochii curioşi ai băiatului, pe jumătate ascunşi în spatele ochelarilor rotunzi cu ramă metalică, i-au întâlnit pe ai ei pentru o clipă. Apoi a făcut o plecăciune şi s-a întors pentru a-şi urma tatăl şi pe Mandarin spre uşă. — Speram să vă avem oaspeţi astăzi, spuse Philip trist, dar sunteţi atât de obosiţi. — Că te-am văzut fie şi aceste câteva momente, pentru mine a fosf suficient, a replicat Lai Tsin, în timp ce Philip îşi lăsase capul pe umărul său într-o îmbrăţişare de despărţire. Îţi mulţumesc pentru că îmi eşti un atât de bun fiu, şi te rog să conduci mai departe familia Lai Tsin şi afacerile ei, aşa cum ai făcut-o întotdeauna, chiar dacă eu nu voi mai fi aici. — Ai cuvântul meu, Onorate Tată. Philip s-a retras, iar faţa i s-a înăsprit, încercând cu efort să-şi ascundă emoţiile. — Atunci pot muri liniştit, a răspuns Mandarinul în şoaptă, şi luând-o pe Lysandra de mână s-a îndreptat încet spre ricşa ce îi aştepta. În timp ce traversau înapoi strada îngustă, i-a atras atenţia fetei să privească în spate, la vechiul „godown” de lemn. — Trebuie să nu ne uităm niciodată începuturile umile, i-a spus cu voce blândă. Dacă uităm, am putea crede că suntem prea deştepţi, prea bogaţi sau prea importanţi, şi asta va aduce „joss”, nenoroc în familie. O comoară delicată de cadouri din partea mai multor parteneri de afaceri ai Mandarinului o aştepta pe Lysandra la întoarcerea în clădirea mare de pe Repulse Bay. În timp ce desfăcea pachetele şi exclama încântată la fiecare colier de perle perfecte şi la fiecare figurină minunat sculptată în jad, la rochiile de mătase şi evantaiele pictate, el a avertizat-o din nou: — Ţine minte, aceşti oameni ţi-au făcut cadouri pentru că eşti o Lai Tsin şi nu pentru că-ţi sunt prieteni. Mulţi ani după aceea Lysandra a avut motive să-şi amintească vorbele lui. În sfârşit, când Mandarinul zăcea între viaţă şi moarte, într-o zi friguroasă de octombrie în San Francisco, numai Francie, minunata femeie din vest, recunoscută ca fiindu-i concubină a avut dreptul să-i fie alături. I-a spălat fruntea înfierbântată cu pânze reci, i-a ţinut mâinile într-ale ei şi i-a şoptit cuvinte de alinare. El a deschis ochii şi a privit-o lung şi tandru. — Ştii ce ai de făcut? A şoptit el. Ea încuviinţă: — Ştiu! O lumină plină de pace i-a traversat faţa şi apoi s-a stins. Osemintele Mandarinului Lai Tsin n-au fost trimise înapoi în China pentru a fi îngropate lângă cele ale strămoşilor lui, aşa cum era obiceiul. În schimb, Francie a închiriat un splendid iaht alb pe care l-a împodobit festiv cu ghirlande roşii. Însoţită doar de Lysandra, ce purta haine de doliu albe, i-a împrăştiat cenuşa undeva departe în golful San Francisco. Era ceea ce-şi dorise Mandarinul.   Partea întâi Francie & Annie   Capitolul 1 1937 Marţi, 3 octombrie Annie Aysgarth era o femeie scundă şi durdulie, cu ochi căprui şi expresivi, păr şaten strălucitor, tuns după ultima modă şi pieptănat cu cărare pe mijloc. „Adunat pentru zile negre”, era vorba ei. Avea cincizeci şi şapte de ani şi era prietena lui Francie Harrison de peste treizeci de ani, şi ştia tot ceea ce putea ştii despre ea. Annie era proprietara hotelului de lux „Aysgarth Arms” din Union Square, pe care-l şi conducea. Era atât de repezită ca un câine temer, încăpăţânată ca un catâr şi bună la inimă ca o ciocolată cu frişcă. Era de altfel şi preşedinta corporaţiei internaţionale de hoteluri Aysgarth, o filială a marii corporaţii Lai Tsin, ce avea hoteluri în şase ţări. Pentru o fetişcană din Yorkshire, Annie Aysgarth ajunsese departe. A trecut repede prin coridoarele mochetate şi aglomerate ale hotelului ei din San Francisco, uitându-se în holul tip Dale, aşa cum o făcea în fiecare zi, fíe iarnă, fíe vară, să vadă dacă focul ardea în uriaşul şemineu elizabetan din piatră, şi dacă chelnerii în jachete stacojii de vânătoare şi pantaloni de călărie erau pregătiţi să îndeplinească imediat cerinţele oaspeţilor, cu coniac sau cafea. A verificat barul din crom şi malachit, salutându-i pe cei cinci barmani ocupaţi, mulţumită de starea lucrărilor, ca de obicei; peste tot era plin de tinerii bogaţi şi strălucitori din oraş. S-a plimbat apoi agale prin opulenta sufragerie poleită cu oglinzi, oprindu-se din loc în loc pentru a schimba câte o amabilitate cu mesenii cunoscuţi sau pentru a saluta câte o figură familiară. A zâmbit când a auzit din întâmplare obişnuitele şoapte despre faptul că ea trebuia să fie faimoasa Annie Aysgarth, că acesta era primul ei hotel şi favoritul ei, că era o femeie ce arăta al naibii de bine şi care valora milioane, spuneau ei. Simţurile ei erau atât de ascuţite după toţi aceşti ani, încât ar fi remarcat şi dacă o carpetă ar fi fost deplasată doar cu un centimetru de la locul ei, o scrumieră negolită sau un client care aştepta prea mult să i se onoreze comanda, îşi iubea hotelul; practic îl construise cu propriile mâini, ridicându-l de la zece camere la două sute. Ştia fiecare centimetru şi cunoştea cum funcţionează, de la kilometrii de cablu electric, până la complicatul sistem de încălzire prin aburi. Îţi putea spune cu precizie câte cearşafuri erau în camerele de la fiecare etaj şi câte kilograme de carne de vită de primă calitate comandase bucătarul-şef în acea săptămână, câţi chelneri de room-service erau în tură în acea noapte, şi numele oaspeţilor care se perindaseră pe-aici. Ea personal le spusese muncitorilor de la spălătoria de la subsol cât de mult apret ar fi trebuit să folosească pentru feţele de masă din damasc roz şi de asemenea cameristelor, cum să cureţe căzile de baie. Ea personal alesese culorile, materialele şi mobila pentru fiecare din cele douăzeci de apartamente şi supraveghease decorarea întregului hotel, alegând stilul de interior englezesc pentru camerele comune şi modemul stil Art Deco verde, cu decor de oglinzi argintate pentru bar. Întotdeauna supraveghea meniurile, iar vinurile şi cafeaua cumpărate erau mereu pe gustul ei. Niciodată „Aysgarth Arms” nu fusese lăsat pe mâna unui manager oarecare. Annie era obsedată de curăţenie şi calitate, şi conducea frumosul hotel aşa cum condusese şi treburile în casa tatălui ei din Yorkshire, atâţia ani pierduţi. Satisfăcută că totul era aşa cum trebuia să fie, se întoarse pe holul de marmură, şi cu micuţa cheie de aur deschise uşa liftului personal care o ducea direct la mansardă. Zâmbi cu plăcere, în timp ce liftul o purta încet în sus, întrebându-se de ce oamenii considerau că e un lucru rău să trăieşti în lux. Liftul se opri, uşa se dădu în lături, iar ea intră în lumea ei. Lăsând haina de catifea să cadă pe un scaun, se îndreptă direct spre fereastră, aşa cum o făcea mereu. Mansarda începea de la etajul douăzeci, şi de la vitrine până la camera ei era o înălţime de circa optzeci de metri, iar priveliştea oraşului noaptea era minunată. Traficul era intens pe străzile de jos, dar aici, sus, totul era tăcut, iar oraşul se desfăşura în faţa ei într-un milion de puncte de lumină strălucitoare. Ea zâmbi cu satisfacţie, încântată de faptul că toate acestea îi dădeau aceeaşi emoţie de fiecare dată, ca şi cum ar fi văzut totul pentm prima oară. Apoi se întoarse şi privi în jurul ei zâmbind. Dorise ca propria ei casă să fie diferită faţă de orice văzuse înainte şi consultase un cunoscut decorator de interioare. Decoratorul, o femeie slabă şi urâtă, era talentată, iar Annie era deasemenea talentată, plină de succes, extrem de plăcută, aşa că se plăcură imediat. — Priveşte-mă! Îi ceru Annie luând o poziţie drumatică în mijlocul camerei imense şi goale. Poate că arăt mică, plinuţă, cu părul castaniu, o femeie de o anumită vârstă, tipică din Yorkshire, dar înlăuntrul meu mă simt înaltă, blondă şi strălucitoare. Şi cu zece ani mai tânără. Pentru acest tip de femeie vreau să faci designul apartamentului. Decoratoarea zâmbi şi spuse că ştia exact ce dorea Annie, şi cree un apartament în alb şi argintiu, mătase şi satin, sticlă şi cristal, exact ca în filmele hollywoodiene. Podelele erau placate cu marmură albă şi acoperite cu covoare din pluş crem, enormele ferestre erau acoperite de sute de metri de draperii din mătase crem, pereţii erau plini de oglinzi şi ornamentaţi cu aplice de argint filigranat, canapelele opulente erau acoperite cu brocart alb, mai erau măsuţe din sticlă şi alabastru, lămpi de crom şi cristal şi lămpi cu abajururi de mătase. Patul uriaş al lui Annie avea o tapiţerie de satin crem şi privindu-l Annie spusese în glumă că semăna cu o tartă. Restul dependinţelor erau zugrăvite-n alb şi dotate cu vaze mari pe care ea le ţinea umplute cu trandafiri albi indiferent de anotimp. Decoratoarea îi spusese că folosise cel puţin cincizeci de nuanţe de alb pentru a crea efectul acesta şi întreg apartamentul îi conferea lui Annie un sentiment de lumină, lux şi bunăstare, în contrast cu sentimentul acela apăsător al maroniului şi al carpetelor turceşti din tinereţea ei. Şi deasemenea, ştia că nu ar fi avut nimic din toate acestea dacă nu erau Mandarinul şi Francie. Şi bineînţeles Josh, care a fost începutul tuturor acestor lucruri. Era destinul, şansa întâmplătoare – aşa cum ei denumeau destinul în Yorkshire, dar acum toate i se păreau atât de îndepărtate de locul care-i fusese casă timp de douăzeci şi şase de ani. Dar în acea seară nu se gândea la trecutul ei, nici la somptuosul decor, şi nici la priveliştea minunată a oraşului noaptea. Se gândea la Francie. Luând o copie a ziarului Chronicle, se adânci în sofa, recitind o coloană pe care o citise deja de zeci de ori în acea zi. Avea titlul „Moartea Mandarinului Lai Tsin”. „Misteriosul om de afaceri de notorietate, „Mandarinul” Lai Tsin, a murit ieri la vârsta estimată de şaptezeci de ani, deşi se pare că nimeni nu-i ştie vârsta cu exactitate. Se spune că s-a născut într-un mic sat de pe malurile fluviului Yangtze din China şi nimeni nu ştie deasemenea cum a ajuns în Statele Unite, doar că a sosit în San Francisco la începutul secolului, încropindu-şi prima avere ca negustor, folosind sistemul de rotaţie a creditului. A avut o legătură scandaloasă cu Francesca Harrison, fiica milionarului din Nob Hill, Harmon Harrison, fondatorul uneia din cele mai importante bănci ale noastre, un om de primă mărime al San Francisco-ului, ce i-a permis Mandarinului să penetreze zone impracticabile chinezilor în acele zile. Francie Harrison a supravegheat toate legăturile de afaceri ale lui Lai Tsin, atât în Statele Unite, cât şi în Hong Kong, şi mulţi au spus că ea era forţa călăuzitoare ce l-a transformat pe Mandarin în Milionar. Lai Tsin a fost generos cu averea lui, a creat fundaţii pentru finanţarea şcolilor în favoarea copiilor chinezi, acordând burse şcolilor şi universităţilor naţiunii lui şi a construit spitale şi orfelinate. S-a spus că-şi ia revanşa pentru copilăria lui deprimantă şi lipsa de educaţie. Dacă e aşa, n-a reuşit să-şi ia nici o diplomă de la vreun colegiu pe care l-a fondat şi nici n-a fost membru în consiliul vreunei şcoli sau spital. Mandarinul nu era o persoană publică, viaţa lui în afara legăturii lui foarte cunoscute cu aşa numita „concubină” a rămas un secret. Dar cel mai mare secret este dacă tânăra şi încă frumoasa Francesca Harrison va moşteni averea lui, şi la cât se ridică aceasta. San Francisco aşteaptă cu răsuflarea tăiată să afle un nou episod din epopeea celui mai misterios, notoriu şi bogat om al oraşului.” Annie se întreba dacă Francie citise asta şi cât de mult o duruseră cuvintele. Nu se aşteptase ca Mandarinul să aibă parte de o înmormântare de tipul celeia pe care o avusese şi deşi îl cunoştea şi îl iubea la fel de mult ca Francie, înţelesese că era o ultimă dorinţă a bătrânului, un fel personal de a spune adio. Aruncând nerăbdătoare ziarul pe podea, ridică telefonul, sună la recepţie şi ordonă să i se aducă Packard-ul verde-închis în faţa hotelului. Îşi aruncă o haină de catifea moale pe umeri, introduse exemplarul ziarului în buzunar şi luă liftul înapoi spre hol, oprindu-se pentru a schimba câteva cuvinte cu managerul de serviciu. — Senatorul şi doamna Wingate au plecat deja? Întrebă ea trăgându-şi mănuşile. — Da, doamnă, în urmă cu aproape o jumătate de oră. Strecurându-se prin uşile de sticlă, l-a salutat pe portar şi urcîndu-se la volanul micului Packard verde, Annie era sigură de un singur lucru. Nu-i va spune celei mai bune prietene, Francie, faptul că Buck Wingate era în oraş însoţit de soţia sa Maryanne, şi că ei cinaseră în seara aceea cu fratele vitreg al lui Francie, Harry. Ah Fong, servitorul chinez care era în serviciul lui Francie de peste douăzeci de ani, i-a deschis uşa şi i-a spus că Francie era la etaj, încercând s-o aline pe Lysandra. — Spune-i să nu se grăbească din cauza mea, o voi aştepta, îi comunică Annie traversând holul spre micuţa cameră de zi a lui Francie. Şi-a turnat singură un pahar de coniac, s-a aşezat comod şi a privit împrejur, cântărind totul din priviri. Casa avea trei săli mari de recepţii, ca şi o bibliotecă ticsită de mai mult de douăzeci de mii de cărţi şi de studiile Mandarinului – la fel de pustie şi austeră ca o chilie de călugăr. Dar micuţa cameră a lui Francie era feminină şi frumoasă. Tablourile pe care ea le culesese din toată lumea umpleau spaţiul de pe pereţi, o colecţie de jad alb era încrustată într-un cabinet de lemn de tip Sheraton, iar cărţi şi reviste zăceau împrăştiate pe scaune şi mese. Carpetele vechi erau în stilul Imperiului Otoman, iar draperiile grele de mătase aurie cădeau în falduri împotrivindu-se parcă nopţii din San Francisco. S-a uitat în sus întrebător, în timp ce uşa s-a deschis şi Francie a intrat înăuntru. — Lysandra a adormit în sfârşit, spuse ea oftând. O să-i lipsească mult, Annie. — N-o să-i simţim cu toţii lipsa? Spuse Annie tristă. Sunt mulţi cei care-i sunt recunoscători. A fost un om minunat. Îi zvârli apoi ziarul lui Francie. — Ai citit asta? Este din Chronicle – dar este la fel ca în toate celelalte. — L-am citit. Annie o urmări pe Francie îngrijorată; arăta calmă şi liniştită, dar minunata ei faţă în formă de inimă îşi pierduse culoarea şi observă că mâinile îi tremurau în timp ce lua cu grijă ziarul şi îl punea undeva pe masă. S-a gândit că Francie era la fel de minunată ca în ziua în care a cunoscut-o, ochii ei albaştri erau întunecaţi de tristeţe, dar aveau încă aceeaşi intensitate hipnotică a safirului, ca în tinereţe. Părul ei lung de aur era prins în sus cu piepteni scânteietori, preţioşi, şi încolăcit într-un coc la spate, iar rochia albă din crepe-de-Chine fină îi accentua silueta zveltă şi graţioasă. — Ţi-ar prinde bine un pahar de coniac, îi sugeră Annie, adăugând deschis: Nu arăţi prea bine. Francie dădu din umeri. Refuzând coniacul, se afundă înapoi în pernele moi de pe canapea. — L-am rugat să nu-mi lase mie banii, a spus ea. Am mai mult decât pot cheltui, fără să socotim casa asta şi ferma. I-a lăsat mult moştenire clanului lui Chen, şi un important cont – zece milioane de dolari, dar marea majoritate a averii lui a lăsat-o Lysandrei. O avere personală de trei sute de milioane de dolari şi o afacere ce valorează cel puţin încă de trei ori pe atât. Îşi trecu degetele peste şiragul de perle enorme de la gât, îngrijorată. Clădirea de pe Repulse Bay şi toate comorile sale de artă, precum şi antichităţile preţioase sunt donate Hong Kong-ului ca muzeu de artă, cu o dotare pentru viitoare achiziţii. Şi bineînţeles, Fundaţia Mandarinului este deja autonomă. Annie privi şocată. — N-am realizat până acum cât de mulţi bani avea. Adică vreau să spun, ştiam că era bogat... dar... — Oh, Annie, exclamă Francie, ochii ei albaştri umplându-se de durere, cel mai trist lucru este că aceştia nu l-au ajutat să-şi cumpere ceea ce şi-a dorit cu adevărat. O educaţie, cultură şi acceptarea lui în sânul societăţii. Strada a fost cea care i-a dat experienţa vieţii, dar cultura a obţinut-o prin instinctul lui către frumos. Dar n-a fost acceptat niciodată. Mă învinuesc pentru asta. Dacă nu existam eu în viaţa lui, măcar chinezii l-ar fi acceptat. — Aici poate că ai dreptate, perora Annie, dar societatea din San Francisco n-ar fi făcut-o niciodată. Şi asta este ceea ce el şi-ar fi dorit. De dragul tău. Francie luă un pergament legat sul cu o panglică roşie, de pe micuţul şi elegantul pupitru stil Empire de lângă fereastră şi, în timp ce-l desfăcea, Annie văzu semnul lui Lai Tsin. Sigiliul mare de aur. — Şi-a scris testamentul cu mâna în limba chineză, i-a spus Francie. Vreau să auzi şi tu ce a scris. „Aceasta este dorinţa mea, scrisese Mandarinul, fiecare trăsătură de penel a caracterelor chinezeşti fiind teribil de perfectă, ca şi o pictură în miniatură – ca nici-un bărbat moştenitor din familia Lai Tsin să nu ocupe niciodată cea mai înaltă funcţie în cadrul Corporaţiei. În schimb, ei vor fi recompensaţi cu bani cu care să-şi clădească propriile companii, să-şi continue propriile interese în afaceri şi să-şi croiască propriul drum în viaţă, aşa cum trebuie s-o facă orice bărbat. De-a lungul anilor, mi s-a dovedit în multe ocazii că femeile sunt cu mult mai valoroase decât bărbaţii. Prin urmare, am hotărât ca femeile să fie cele care vor conduce de acum înainte afacerile familiei Lai Tsin. Femeile Lai Tsin vor fi tot atât de puternice ca şi împărătesele Dowager ale Dinastiei Chineze. Dar ele vor fi întotdeauna modeste, nu vor permite celor din clanul Lai Tsin să-şi păteze reputaţia şi nu vor aduce niciodată dizgraţie în familie, şi nici în afaceri sau în viaţa lor personală. Acelea care vor încălca aceste reguli vor fi izgonite imediat de către familie şi nu vor mai fi reprimite vreodată. Aşadar, atunci când va împlini vârsta de optsprezece ani, prin porunca mea, Lysandra Lai Tsin va deveni proprietara şi taipanul Corporaţiei Lai Tsin. Şi până la acea dată, Francesca Harrison va avea controlul total al Corporaţiei, puterea supremă şi ultimul cuvânt în orice decizie majoră.” — Nu-i drept să împovărezi o fetiţă cu atâtea responsabilităţi, exclamă Annie. Lysandra e încă un copil; noi nici nu ştim încă dacă va fi destul de deşteaptă, destul de puternică sau dacă-şi va dori vreodată să conducă Corporaţia Lai Tsin. Francie, va fi din nou vechea poveste; va fi o femeie într-o lume a bărbaţilor. Şi tu ştii, mai bine decât noi toţi, cât este de greu. Francie închise ochii, nedorind să-şi amintească. — Crede-mă, Annie, eu n-am dorit niciodată ca Lysandra să fie moştenitoarea lui Lai Tsin. O să vezi, imediat ce ziarele vor afla vreun zvon despre această istorie, va fi etichetată drept „Cea mai bogată fetiţă din lume”. O vor transforma într-un capriciu, într-o curiozitate! Eu nu mi-am dorit pentru ea decât să aibă parte de o copilărie obişnuită, să se mărite, să aibă copii – să fie fericită. Mandarinul i-a programat destinul. Când va termina şcoala, va părăsi San Francisco şi va pleca la Hong Kong. Va locui împreună cu familia Compradoailui şi va începe să înveţe despre Lai Tsin şi despre cum trebuie să fie conduse afacerile. Va învăţa cum să fie TAIPANUL uneia dintre cele mai mari companii comerciale din lume. Annie îşi strânse buzele. — N-o poţi lăsa să plece la Hong Kong. Şi, pe lângă asta, când ai de gând să-i spui adevărul? Francie nu-i răspunse. Traversă camera până la fereastră, trase draperia grea de mătase şi-şi pironi privirea undeva, în noapte. Luminile oraşului San Francisco sclipeau jos în ceaţă, dar ea n-avea ochi pentru ele; în schimb văzu faţa Mandarinului, aşa cum stătuse el pe patul de moarte, rugând-o să-i repete promisiunea făcută. — Annie, spuse ea încet, nici chiar tu nu ştii tot adevărul. Annie sări de pe canapea, netezindu-şi bluza peste şoldurile pline. — Francie Harrison, spuse nervoasă, am fost prietene toţi aceşti ani şi nu există vreun secret din viaţa mea pe care să nu-l fi aflat şi tu. Şi acum tu-mi spui că mi-ai ascuns unele lucruri. Dar asta nu mai are importanţă – cu excepţia faptului că dacă secretele o privesc pe Lysandra – atunci e şi dreptul meu să le cunosc. Pergamentul subţire pocni în timp ce Francie îi băgă sub nas testamentul Mandarinului. — Ştii tot ceea ce se poate ştii despre Lysandra. Poftim, citeşte singură... — Ştii bine că nu pot citi în chineză... şi oricum, nu asta am vrut să spun. — Atunci, nu mai este nimic de spus la acest capitol. Mandarinul ne-a ghidat vieţile şi noi ştim că a avut întotdeauna dreptate. Acum o va îndruma pe cea a Lysandrei şi e de datoria mea să supraveghez ca dorinţele lui să se îndeplinească. Smulgându-şi haina de catifea, Annie o aruncă peste umeri, şi-şi potrivi gulerul de blană în jurul gâtului. — Nu vreau să mă cert cu tine, Francie Harrison, dar nu sunt de acord cu tine şi nu voi fi niciodată. Şi mă voi asigura că Lysandra va ştii unde să vină dacă treburile vor merge rău – la naşa ei, la mătuşa Annie, aici! Se agită în drum spre uşă, apoi şovăi cu mâna pe clanţă. — Oh, Francie, oftă plină de remuşcări, am venit să te consolez şi tot ceea ce fac este să te întristez şi mai rău. Ce fel de femeie mai sunt şi eu? Francie zâmbi printre lacrimi, în timp ce se îmbrăţişau una pe alta. — Eşti aceeaşi femeie din totdeauna, Annie Aysgarth, şi nici n-aş vrea să te schimbi. — Ţine minte, Francie, trecutul e trecut. Acum doar viitorul contează. Francie negă. — Pentru chinezi trecutul este o parte integrantă a vieţii. — Asta-i nesemnificativ, mormăi Annie Aysgarth printre dinţi în drum spre uşă. Francie urmări farurile maşinii lui Annie dispărând în noaptea ceţoasă. Era numai ora nouă, dar California Street era pustie. Sus pe deal putea să vadă luminile strălucind de-a lungul trotuarului din faţa casei unde copilărise. Bineînţeles, nu mai era aceeaşi casă, pentru că aceea fusese distrusă de puternicul cutremur din 1906, dar fratele ei, Harry Harrison, a reconstruit clădirea imediat, pentru a demonstra oraşului San Francisco şi întregii Americi, că nimic – nici măcar mâna lui Dumnezeu – nu-i putea înfrânge pe cei din familia Harrison, spusese el. „Numai Francie fusese în stare s-o facă”. S-a uitat de sus la luminile înceţoşate din San Francisco, gândindu-se la oamenii fericiţi care ieşiseră la masă, la dans sau la un spectacol, şi singurătatea o învălui ca şi ceaţa cenuşie şi apăsătoare, pătrunzându-i până în măduva oaselor şi făcând-o să tremure. Grăbindu-se înăuntru, mai aruncă un buştean pe foc şi se cuibări pe canapea, învelindu-se de jur împrejur cu cuvertura moale. Liniştea se aşternu peste ea ca o pâclă; buştenii trosneau şi ceasul ticăia, dar în rest nici un alt sunet nu se mai auzea. Părea că doar ea mai rămăsese în viaţă pe pământ. Aşa se simţise mereu, pe când era copilă, în singurătatea camerei ei din uriaşa casă a familiei Harrison din Nob Hill. Minutele de singurătate treceau cu greu şi ea îşi privi ceasul de mână. Era de aur, mic, simplu; îi fusese adus cu ani în urmă de Buck Wingate – şi acesta era un alt nume din trecutul ei, la care n-ar fi frebuit să se gândească în noaptea asta. Dar se gândea. Frumoasa lui faţă măslinie şi suplă pluti ca o vedenie în mintea ei, la fel de perfectă şi clară ca o fotografie. Trecuseră deja opt ani şi ea încă se mai gândea la el în fiecare zi şi în fiecare noapte. Micul portret de copil pe care i-l adusese cadou într-o zi de Crăciun stătea încă pe noptiera de lângă patul ei, ceasul de la el era încă pe mâna ei şi amprenta trupului lui pe trupul ei. Era îndrăgostită de el, fără nici-o speranţă, şi spera să nu-l mai vadă niciodată. Nu-i spusese Mandarinului, înainte de a muri, că trebuie să uite tot ceea ce se întâmplase în trecutul ei, şi să meargă mai departe? Că trebuia să nu se mai uite niciodată înapoi? Îşi scutură neputincioasă capul; era uşor de spus, dar foarte greu de pus în practică. Se ridică brusc strângându-şi rochia albă şi moale în jurul şoldurilor, apoi se îndreptă nesigură spre fereastră şi trase la loc draperiile. Sus pe deal, fiecare fereastră a fratelui ei strălucea de lumină, iar un şir de automobile, conduse de şoferi, aşteptau afară. Harry dădea iar una din faimoasele lui petreceri. Ea ştia că, în ciuda mult disputatelor lui probleme financiare, nici o cheltuială nu era prea mare, în dorinţa de a obţine perfecţiunea, în vârful ierarhiei, loc pe care şi-l revendica. Preparatele culinare trebuie să fi fost pregătite de bucătarul-şef francez; vinurile şi şampaniile erau fără îndoială din cele mai bune recolte, cele mai vestite sere trebuie să le fi trimis cele mai alese flori, aranjate în buchete minunate, de-ţi tăiau răsuflarea, de către o echipă de stilişti. Valetul purta desigur livreaua de culoarea vinului de Bourgogne, iar majordomul englez, care lucrase odată pentru un duce şi despre care se spunea că era chiar mai snob decât însuşi Harry, anunţa oaspeţii pe măsură ce soseau. Ştia cu siguranţă că erau femei de viţă nobilă purtând haine de satin şi togi dantelate de la Mainbocher, cu bijuterii de la Cartier, iar bărbaţii trebuie să fi arătat distinşi, cu papillon şi frac. Şi fără îndoială Harry avea alături, la braţ, cea mai la modă starletă de cinema, în plină ascensiune. Şi era evident că ea se va strădui din greu să-i fie pe plac, pentru că în ciuda celor două divorţuri şi a unei reputaţii tot atât de discutate ca şi cea a tatălui său, fratele ei, cu poziţia lui socială şi cu milioanele lui, reprezenta o foarte bună partidă. Ea trase draperiile, gândindu-se cu amărăciune că ocazia era perfectă; aproape că păreau să sărbătorească faptul că în sfârşit Mandarinul Lai Tsin murise şi nu mai putea umbri numele Harrison.    

Prins in capcana de Sidney Sheldon Partea întâi Alter Ego   Prolog   Către Ministerul Apărării al URSS Mareşalului Uniunii Sovietice D.F.Ustinov Strict secret: Vă rog să informaţi Comisia Industriei de Război a CC al PCUS, Biroul Politic al CC al PCUS şi personal pe tovarăşul L.I.Brejnev că, în scopul asigurării superiorităţii noastre militare asupra forţelor armate ale statelor NATO, oamenii de ştiinţă şi inginerii militari ai Institutului de Marină (căsuţa poştală nr. 16), ai Institutului de Energetică al Ministerului Construcţiilor de Maşini (căsuţa poştală nr. 78) şi al Comandamentului detaşamentului special al submarinelor din Flota Militară a Mării Baltice, au încheiat cu unsprezece zile înainte de termen lucrările pregătitoare privind proiectul "EMMA ". Experimentele de probă desfăşurate în condiţii terestre, în Jakuţia şi Pamir şi experimentele maritime din raionul peninsulei Dickson au demonstrat eficacitatea superioară a noii arme strategice chiar şi în condiţii de tectonică montană şi de glaciaţiune perenii Consider util ca grupul de oameni de ştiinţă care a creat noua armă strategică şi echipamentele submarinelor "U-L37" şi "U-202", care au desfăşurat experimentele şi au instalat dispozitivele, să fie propuse pentru recompensă guvernamentală. Producţia de serie a noii arme strategice şi termenele de punere în practică depind acum în întregime de hotărârile Guvernului. Şeful Marelui Stat-Major al Armatei Sovietice N. Oparkov Moscova 17 august 1981   Capitolul 1   — Vă numiţi Stavinski? Roman Stavinski? — Da. — Aţi primit cetăţenia americană? — Da, acum două luni. — Dar vă este dor de Rusia? Stavinski îl privi o clipă, apoi zâmbi. La urma urmelor, nu dădea doi bani pe nimic din ce cred despre el cei de la CIA. Pur şi simplu, nu dădea doi bani. Trăia în gaura asta de patru ani de zile; şi ce le pasă lor de ce îi este lui dor? Era american, american cu drepturi depline şi nu dădea doi bani pe CIA. — Da, mi-e dor de Rusia, răspunse el provocator. Şi ce? — Vreţi să vă întoarceţi în Rusia? — Nu. — De ce? — De la aeroport m-ar duce direct la puşcărie. — Pentru ce? — Pentru acele interviuri despre Uniunea Sovietică pe care le-am dat posturilor voastre de radio imediat după sosirea în America. — Dar v-aţi adresat apoi Ambasadei Sovietice ca să vă permită întoarcerea. — Atunci eram mai tânăr. Aş fi stat la răcoare cinci ani şi acum aş fi ieşit. Ce vreţi de la mine? — Nimic deosebit. Un mic serviciu. Dacă nu vă place America... — Am spus eu că nu îmi place America? — Mă rog, dacă vă este atât de dor de Rusia... — Asta nu înseamnă că nu-mi place America. Este o ţară minunată, iar aici nu urăsc decât un om, un singur om.  — Pe preşedinte? Pentru că a înrăutăţit relaţiile cu ruşii? — Nu. Pe mine însumi. Mă urăsc pe mine în această ţară. Dar asta nu-i priveşte pe cei de la CIA. Pentru ce aţi venit? — Ca să vă ajutăm să vă întoarceţi în Rusia. El îi privi uimit — Trebuie să scoatem de acolo un om, spuse unul dintre ei. Luaţi avionul până acolo şi... rămâneţi. El va veni în America pe baza documentelor dumneavoastră. Asta-i tot Fireşte, o să vă dăm documente sovietice pe alt nume de familie, ca să puteţi locui în Rusia. Şi bani... Stavinski "dezvirgină", cum îi plăcea să spună, un pachet de Marlboro, scoase o ţigară, o aprinse şi trase din ea cu sete. Ii aşteptase şase ani şi iată că veniseră. Nu din cer, nu din pământ, ci de la CIA. Mai trase o dată din ţigară, adânc, cu sete. — De ce m-aţi ales pe mine? — Pentru că semănaţi cu acea persoană. Sau el seamănă cu dumneavoastră. Poate că nu perfect, dar o să facem din dumneavoastră o sosie identică, asta nu e o problemă. Principalul e forma craniului, culoarea ochilor şi încă vreo câteva detalii. — Priviţi, spuse al doilea interlocutor şi puse în faţa lui Stavinski un evantai de fotografii. Primele îl arătau pe el, Roman Stavinski, din faţă şi din profil (Stavinski recunoscu fotografiile pe care le făcuse cu trei luni în urmă pentru primirea cetăţeniei americane), iar în următoarele, retuşate, era parcă tot el, dar puţin diferit tuns scurt, niţel mai cam, cu urechile parcă altfel. — Vedeţi? Se poate contraface puţin şi va fi un alt chip. Veţi deveni chiar mai tânăr, vreţi? — Dar el cine e? întrebă Stavinski. E vreo persoană importantă? Un spion? Sau un disident? — Nu am convenit încă nimic, spuse primul. Deocamdată nu este nevoie să cunoaşteţi mai multe. Ei? Ce spuneţi? Stavinski se foi în fotoliu şi se uită la ei. "Amândoi vorbesc bine ruseşte, leprele! De bună seamă că au fost în Rusia şi nu o singură dată." — Şi dacă la Moscova merg direct la KGB şi ciripesc totul? — E puţin probabil. Fiica dumneavoastră rămâne aici. — Dar ea este cetăţean american şi nu răspunde pentru faptele tatălui ei. Şi se va căsători cu un american. Ce îi veţi putea face? — Mda..., spuse unul dintre cei doi. Cu o asemenea stare de spirit, ar fi mai bine să nu plecaţi. Avem şi alţi candidaţi, zise el şi dădu să se ridice. — O clipă, rânji Stavinski. Sunt şi alte dubluri? — Nu e vorba de dubluri... Trebuie pur şi simplu să ajustăm copia la original. Am studiat în arhiva FBI-ului şase mii de emigranţi ruşi de vârsta dumneavoastră şi am ales trei. Dacă dumneavoastră refuzaţi, mai avem două rezerve. — Nu trebuie să mă şantajaţi, zâmbi nervos Stavinski. Deci, dacă accept, trebuie să rămân acolo. Dar dacă vreau să mă întorc? Cei doi dădură din umeri a mirare. — De ce? Când v-aţi adresat Ambasadei Sovietice, aţi cerut să rămâneţi acolo pentru totdeauna. Eraţi gata să faceţi chiar şi închisoare, şi asta numai ca să trăiţi în iubita dumneavoastră Rusie. Iar noi vă propunem acest lucru fără închisoare. Cheltuielile le suportăm noi, plus paşaportul sovietic adevărat şi toate celelalte documente. Desigur, acolo nu veţi mai fi Stavinski, ci... Ivanov, Egorov, cum vreţi. Veţi găsi de lucru, o să vă aranjaţi undeva. Tehnicienii dentari trăiesc bine oriunde, nu-i aşa? Unul dintre vizitatori se ridică şi spuse: — Iar în ceea ce priveşte trădarea... şi noi avem oameni în Uniunea Sovietică. Trădătorul este căutat însă noi vă propunem o afacere cinstită... Gândiţi-vă până miercuri. Aveţi aici numărul nostru de telefon. Dacă nu ne sunaţi până miercuri, înseamnă că nu sunteţi de acord. Şi, în acest caz, ar fi mai bine să uitaţi discuţia noastră. Numai bine! — Staţi! Telefonul ăsta... Nu are prefixul statului nostru. — 202 este prefixul Washington-ului. Puteţi să ne telefonaţi cu taxă inversă. — Nu-i vorba de asta! Deci aţi venit special tocmai de la.... — O cer interesele ţării noastre, care este, deocamdată, şi a dumneavoastră. Mă refer la America, spuse unul din ei şi zâmbiră amândoi. — Acum o săptămână v-am văzut la pescuit.. — Ne mai puteţi vedea şi în barul de vizavi, şi la dumneavoastră la clinică, şi în multe alte locuri. Ne-am cunoscut mai demult. Mai aveţi întrebări? — Da. Mii. — Vă vom răspunde la Washington, dacă ne veţi suna până miercuri. La revedere! Cei doi ieşiră. Stavinski se apropie de fereastră şi îi văzu cum urcă, fără să se uite în jur, într-un Chevrolet albastru care porni lin, cu un fâşâit uşor. Deci aşa! Bine că Olea nu era acasă. Deşi, dacă cei doi l-au urmărit atâta timp, cunoşteau programul ei. De fapt unde-i stă gândul? Rusia! Moscova! După ce a emigrat, a visat trei ani la rând parfumul florilor de liliac de la fereastra apartamentului său din Moscova. Iar după şase ani visa tot fetele din Moscova. Nici o americancă nu-i apărea în visuri, deşi, după toate aparenţele, prostituatele din America nu sunt cu nimic mai prejos de cele de la Moscova; fac acelaşi lucru şi, totuşi... Calm, calm! Are patruzeci şi şase de ani, o casă, un serviciu bun, două maşini şi încă ce maşini! în Rusia nici nu poţi visa la asemenea maşini; acolo, Jiguli şi Lada sunt culmea eleganţei. Aici are o fiică pe care o iubeşte. Dar ce altceva mai iubeşte? Casa aceasta în care se plictiseşte când Olea e plecată şi, în curând, va fi mereu plecată? Sau pe Barbara, vânzătoarea de patruzeci de ani de la magazinul 7/11, la care petrecea două nopţi pe săptămână? Ce să iubească în această ţară? A venit aici prea târziu, mult prea târziu. De acolo, din Rusia, America părea ideală, feerică. Tot ce nu exista în Rusia exista aici: maşini elegante, hoteluri, milionari, călătorii în întreaga lume, avioane şi iahturi personale, însă... aici nu e nimic din tot ce era el în Rusia. Aici este nimeni şi nimic, un laborant într-o clinică de stomatologie, care meştereşte proteze pentru babe! Şi asta pentru că, slavă Domnului, tatăl lui l-a învăţat această meserie încă de când era copil, iar mama l-a silit să urmeze un institut de medicină. Altfel s-ar fi împotmolit aşa cum se împotmolesc ziariştii emigranţi, oricât de talentaţi ar fi ei acolo, în Rusia. Cine are nevoie de ei aici, cu engleza lor ciudată, pe care nu ştiu să o folosească? Da, a venit târziu aici, prea târziu. Bine spun emigranţii: la început, America pare ţara tuturor posibilităţilor, dar apoi vezi că aceste posibilităţi nu sunt pentru tine. Aici trebuie să te naşti sau să vii ca Olea, la doisprezece ani. Dar să vii la patruzeci de ani e o afacere proastă, aproape sinucidere. Aşadar, să se întoarcă? Ce ocazie! O asemenea ocazie vine o singură dată în viaţă; nu, o dată la şase mii de vieţi, căci ei au verificat şase mii de emigranţi. Dar s-o lase pe Olea? Să trăiască acolo sub un alt nume? Temându-se tot timpul că va fi arestat? Orice detaliu, orice fleac putea să-i vină de hac. Americanii ăştia nici nu-şi imaginează ce sistem de verificări există în URSS. Livretul militar, cartea de muncă, certificatul de naştere... E de ajuns să se verifice fiecare aliniat, să se trimită o cerere la ultimul loc de muncă şi gata. Iar KGB-ul te bate până îţi plesnesc ficaţii şi plămânii, îţi scoate fiecare dinţişor, iar la sfârşit te împuşcă fără să stea prea mult pe gânduri, ca trădător de ţară şi spion. Şi nu te va ajuta nici o Americă, iar Rusia nu te va compătimi... Îşi turnă un pahar de brandy şi-l bău până la fund.   Capitolul 2   — Crezi că va accepta? întrebă Robert Carol. Mac Carrie tăcea. De unde să ştie el dacă Stavinski va accepta sau nu? Ei au făcut tot ce le stătea în puteri şi au conştiinţa curată. L-au urmărit o săptămână întreagă, i-au învăţat pe de rost toate traseele prin Portland, s-au lămurit că nu are aici prieteni, nici apropiaţi. În general, emigranţii ruşi nu se întâlnesc între ei. Singurele pasiuni ale lui Stavinski erau iaht-clubul de sâmbăta, pescuitul de duminica şi Barbara, vânzătoarea de la magazinul 7/11, la care înnopta lunea şi miercurea. În restul timpului liber, stătea acasă, lucra şi se uita la televizor. Fata învăţa la universitate şi-şi petrecea acolo aproape tot timpul; îşi găsise un prieten american şi în zilele libere mergeau cu maşina într-un camping. Singurătatea, iată ce trebuia să-l forţeze pe Stavinski să accepte. Nu banii, ci singurătatea. Judecând după biografia lui, cândva fusese un reporter de televiziune energic, cutreierase toată Rusia, locuise la Moscova, la Leningrad, la Kazahstan şi chiar în Siberia. Pentru un asemenea om de acţiune, să îl obligi să stea la Portland ca tehnician laborant, la numai patruzeci şi şase de ani, este ca şi cum l-ai îngropa de viu într-un mormânt. Trebuie să accepte, trebuie! Dar, naiba să-l ia... Dacă refuză, se duce de râpă toată operaţiunea, care şi aşa atârnă de un fir de păr. Nu mai sunt alţi candidaţi. Mac Carrie dăduse chix cu ceilalţi doi: nici unul nu voia să se întoarcă în URSS. Cu trei săptămâni în urmă, mai precis pe 28 august 1981, corespondentul ziarului Washington Herald la Moscova, Jacob Stevenson, fotografia la cimitirul Novodevicie monumentul lui Nikita Hruşciov. Nu departe, pe alee, lângă un mormânt modest, stătea un bărbat în civil, de vârstă mijlocie. Jacob Stevenson se gândi că o fi vreun beţivan, lucru obiş­nuit pe străzile Moscovei, şi hotărî să-l fotografieze. N-ar fi rea o fotografie cu un chefliu în cimitir. Însă, imediat ce Stevenson îşi îndreptă aparatul de fotografiat spre bărbat, acesta se ridică brusc şi se apropie de Jacob. —  Documentele dumneavoastră, spuse el răguşit. Nu aveţi dreptul să mă fotografiaţi fără permisiunea mea. — Iar dumneavoastră nu aveţi dreptul să-mi cereţi docu­mentele. Abia acum văzu Stevenson faţa îngrijită şi autoritară, privi­rea oţelită, ţinuta sportivă —  Documentele dumneavoastră! Sau chem miliţia şi veţi rămâne fără peliculă şi fără aparat. Deşi răguşită, vocea acestui rus era inflexibilă; în Rusia vorbesc aşa numai reprezentanţii puterii. Stevenson învăţase acest lucru în cei trei ani de când se afla în Moscova. —  Sunt ziarist american, spuse el. Iată permisul meu de co­respondent. Bărbatul îl privi în ochi, apoi luă permisul, compară foto­grafia cu chipul ziaristului şi pufni: —  Cine s-a fript o dată... Beţi? În acelaşi timp, aruncă o privire scurtă prin cimitir. în jur era pustiu, nici ţipenie de om. Zi obişnuită, ora nouă diminea­ţa, cine să fie acum în cimitir? — Mulţumesc, spuse jenat Stevenson. Eu... eu nu beau direct din sticlă. — Păcat, zâmbi bărbatul. Bine, poate că o să bem în alt loc. Aici este înmormântat fiul meu; astăzi se împlinesc două luni de când a murit. Uite ce-i, zise el privind cercetător în ochii lui Stevenson. Ascultă-mă cu atenţie. Mă numesc Iurâşev, sunt adjunctul şefului Marelui Stat-Major al Armatei Sovietice în probleme strategice. După cum îţi dai seama, eu ştiu tot ce poate interesa CIA şi chiar mai mult. Aşa că transmite la CIA că vreau să fug în Occident. Deţin atâtea secrete încât nu am voie să ies din URSS, iar ca să fug pe cont propriu, nu pot. De aceea, propun o afacere: dacă mă vor scoate din URSS, vor primi toate informaţiile, cele mai secrete date... — Eu nu lucrez la CIA, sunt ziarist.. — Las-o baltă! Eşti american şi înţelegi ce înseamnă pentru ţara ta planurile militare sovietice. Cum o să le transmiţi propunerea mea, asta e o problemă care te priveşte. Numai să ai grijă să nu faci acest lucru prin Ambasada Americană. Acolo totul este ascultat de KGB, chiar şi ceea ce se discută în dormitorul ambasadorului. M-ai înţeles? — Am înţeles, spuse Stevenson, dar există o problemă. De unde să ştiu eu că nu sunteţi agent KGB? Le place să îi provoace pe ziariştii străini, mai ales pe cei americani. Şi chiar dacă nu sunteţi agent KGB şi nu este vorba de o provocare, ce garanţii am că mâine nu o să vă răzgândiţi? Acum... aţi băut jumătate din sticlă. Iurâşev se uită cu reproş în ochii lui Stevenson. — Da, ai dreptate... spuse el gânditor, cântărind ceva în minte. Bine. Ca să intre într-o asemenea afacere, CIA trebuie să fie convinsă că eu sunt eu şi că ştiu ceva, zâmbi el mijindu-şi ochii. Bine! Iată ce să le transmiţi: la începutul lui octombrie, lângă ţărmurile Suediei se va împotmoli la mică adâncime un submarin de-al nostru. Nu va fi un accident, ci o înscenare, o operaţiune planificată. Ce înseamnă această acţiune, voi spune când voi ajunge în Occident Şi multe altele, adăugă el pe un ton calm, perfect echilibrat. Mai târziu, când i-a transmis lui David Mac Carrie amănuntele acestei convorbiri, Jacob Stevenson a remarcat că prima impresie despre Iurâşev (dată de sticla de votcă şi de glasul răguşit, care te duceau cu gândul la o "sugativă" rusească tipică) s-a schimbat chiar în momentul în care "sugativa" a început să vorbească. Acest Iurâşev era înzestrat cu o voinţă ieşită din comun şi cu o putere interioară excepţională, pentru care o jumătate de coniac echivalează cu un pahar de apă. Stevenson s-a mai gândit atunci la cimitir viaţa îi oferise un subiect fantastic pentru un roman poliţist. Ce ziarist nu visează să scrie un bestseller? De multe ori, totul depinde de un subiect original, iar acum, iată-l! Chiar dacă s-ar dovedi o provocare a KGB-ului, în roman totul se poate preface. — Bine, spuse Stevenson. Voi face tot ce îmi cereţi. Cum să ţin legătura cu dumneavoastră? — Nu, cu mine nu trebuie să ţii legătura, spuse Iurâşev. Nu trebuie să-mi telefonezi, iar adresa mea este secretă. Dar nici nu avem de ce să ne întâlnim, ţi-am spus deja totul. — Dar cum să vă găsesc dacă... — Dacă ei acceptă propunerea mea? Vor accepta. Când submarinul se va împotmoli în Suedia, vor accepta. De aceea spuneţi-le că de îndată ce submarinul îşi va îndeplini misiunea în Suedia şi va pleca acasă, eu voi pleca în concediu. Voi pleca în Viatka, în rezervaţie, să vânez şi să mă odihnesc. De acolo pot să mă cheme. Printr-o simplă scrisoare sau printr-o telegramă trimisă în numele fostei mele soţii, Galina. Un text oarecare şi locul întâlnirii. Pentru ca în cursul acestui concediu să pot dispărea, e clar? Ţine minte adresa asta: regiunea Kirov, rezervaţia "Codrul hoţilor", către pădurarul Amikin, pentru Iurâşev. Repetă. Stevenson repetă ascultător adresa. — Pe curând, spuse Iurâşev. Transmite-le: dacă nu voi primi acolo scrisoare sau telegramă, afacerea se anulează. Gata. Apoi se îndreptă cu pas hotărât spre ieşirea cimitirului, dar se întoarse brusc: — Stop! Acum poţi să mă fotografiezi, le va fi de folos... Peste cinci zile, Mac Carrie era la Stockholm. După încă o zi, a sosit de la Moscova şi Stevenson. Ruşii stăteau ca un spin în Afganistan, masau trupe la graniţa poloneză şi la cea iraniană, înarmau făţiş Siria, Libia şi pe Arafat, iar submarinele lor atomice îşi iţeau periscoapele pe lângă bazele NATO. Cine ştie ce mai născoceau, ce mai plănuiau?... Ştiau să ţină în secret chiar şi o informaţie pescuită din presa americană, nu numai din a lor. În această situaţie, o figură precum cea a adjunctului şefului Marelui Stat-Major în probleme de strategie, era pur şi simplu un dar pentru CIA, iar conducerea instituţiei americane se hotărî să nu scape ocazia. Şeful departamentului rus, Daniel Cooper, îl chemă la el pe David Mac Carrie şi pe Robert Carol şi le ordonă să se ocupe personal de această sarcină. — S-o ţineţi secretă chiar şi faţă de CIA, zâmbi el. în rest, acţionaţi în numele meu. Toate posibilităţile noastre vă stau la dispoziţie. Dacă submarinul sovietic eşuează într-adevăr la mică adâncime lângă Suedia, înseamnă că acest Iurâşev nu este o cursă a KGB-ului, ci un bărbat de cuvânt: a transmis o informaţie secretă, practic fără risc pentru el, iar cheia secretului a rămas la el în buzunar. De aceea nu putem să ne dăm la o parte la sfârşitul lui septembrie, trebuie să fim gata să scoatem această "cheie" din Rusia. Trebuie să ne întâlnim imediat cu ziaristul ăsta, Stevenson, să lămurim cu el toate detaliile întâlnirii lui cu Iurâşev. Dar cel mai important e să ne gândim cum să-l scoatem pe Iurâşev din Rusia. Cu vaporul pe la Riga? Pe la Odesa? Sau Vladivostok? Ocupaţi-vă de toate acestea şi peste o săptămână aştept planul operaţiunii în câteva variante. Mac Carrie şi Carol au ridicat de la arhivă toate materialele privind personalul Marelui Stat-Major sovietic. Dar informaţiile despre Iurâşev erau foarte vagi: câţiva transfugi îşi aminteau vag numele lui printre tinerii militari de mare viitor. În 1968, rusul terminase Academia Marelui Stat-Major, apoi l-au găsit la Statul-Major al Regiunii Militare din Extremul Orient, în timpul conflictului militar sovieto-chinez, după care a fost transferat la Moscova, la Marele Stat-Major. Asta era tot. Dar însuşi faptul că acest Iurâşev a fost transferat la patruzeci de ani din provincie la Marele Stat-Major, spunea multe. Desigur, ar fi fost minunat să meargă ca turist la Moscova, să îl vadă pe Iurâşev, şi mai bine ar fi fost să îl întâlnească şi să stabilească amănuntele fugii cu el. Dar Mac Carrie hotărî să nu rişte. După informaţiile CIA şi ale ziariştilor, după Olimpiadă, Moscova rămăsese ticsită de miliţie şi agenţi secreţi ai KGB. Filarea tuturor străinilor rămăsese practic valabilă. De aceea, Mac Carrie nu a luat avionul spre Moscova, ci spre Stockholm, unde Stevenson i-a confirmat presupunerile. Faptul că în acea zi Stevenson s-a aflat singur în cimitir nu a fost o simplă întâmplare. în trei ani de serviciu la Moscova, Jacob se plictisise de KGB-işti în asemenea măsură încât, în ultimul timp, după ce ieşea din casă, se apropia de maşina lor, le spunea traseul din ziua respectivă, iar apoi îl respecta cu scrupulozitate; astfel, a reuşit să le capete încrederea. KGB-iştii trimişi să îl fileze alcătuiau din timp rapoarte despre deplasările lui Stevenson prin Moscova şi, în loc să îl urmărească pas cu pas, se duceau acasă ori la rând la carne, la coadă la cabanos, sau se duceau la amante. În acea zi, s-a întâmplat acelaşi lucru: Stevenson le-a comunicat că vrea să tragă o fugă până la cimitir să fotografieze mormântul lui Nikita Hruşciov, apoi va merge la deschiderea expoziţiei pictorilor tineri de pe strada Bolşaia Gruzinskaia, apoi va face cumpărături la magazinul pe valută de pe Malaia Gruzinskaia. Băieţii de la KGB l-au rugat să le cumpere de la magazin un cartuş de ţigări americane, l-au condus până la poarta cimitirului şi apoi au plecat la treburile lor. Peste două ore, îl aşteptau la Bolşaia Gruzinskaia. O asemenea încredere a fost posibilă numai după doi ani de cunoştinţă, însă ca Mac Carrie să meargă acum la Moscova era absurd: niciodată nu ştii dacă eşti filat, iar a-l întâlni pe Iurâşev ar fi practic imposibil: nu i se ştie adresa, nu are număr în cartea de telefon. Lui Stevenson îi rămânea doar să facă de pază la intrarea în Marele Stat-Major şi să îi înmâneze lui Mac Carrie fotografiile cu Iurâşev. După discuţia cu ziaristul, Mac Carrie hotărî să acţioneze pe căi ocolite. Zece variante de scoatere în secret a lui Iurâşev la bordul unui vas străin prin Odesa, Riga sau Vladivostok au fost trecute ca soluţii de rezervă. Pericolul era prea mare, îndeosebi dacă lua în calcul meticulozitatea vamei sovietice. Nici vasele americane nu prea îşi mai lăsau ancorele în apele URSS, iar ca să ai încredere în japonezi sau olandezi... Mac Carrie şi Carol propuseră conducerii alt plan, simplu şi frumos: să îl înlocuiască pe Iurâşev cu un alt om. în ultimii zece ani, în SUA au venit peste o sută de mii de emigranţi sovietici. Dintre aceştia, la nici o lună după ce au emigrat, două mii s-au dus la Ambasada Sovietică din Washington cu cererea de a li se permite întoarcerea în URSS, dar, fireşte, au fost refuzaţi. În afară de cei două mii de oameni, de bună seamă că nu sunt puţini nici aceia care nu au riscat un asemenea pas, cunoscând experienţa celorlalţi. Astfel, Mac Carrie şi Carol s-au gândit că vor găsi un om care, printr-o operaţie plastică, să devină sosia lui Iurâşev, iar restul era treaba tehnicii şi calculului exact. Şeful a aprobat ideea; Mac Carrie şi Carol au răscolit arhivele FBI-ului şi, după o săptămână, au stabilit trei candidaţi. Alte trei zile s-au pierdut zadarnic cu doi candidaţi care au refuzat propunerea. De aceea nu s-au repezit asupra lui Stavinski şi studiat vreme de o săptămână. Însă acum, tot planul genial era în aer şi se putea prăbuşi dacă şi acest emigrant, Stavinski, refuza să se întoarcă în URSS. Va trebui să se întoarcă la ideea de a-l scoate pe Iurâşev pe mare, dacă... Dacă submarinul sovietic se va împotmoli la adâncime mică, în apele Suediei. Era 19 septembrie. Până la termenul comunicat de Iurâşev mai rămăseseră două săptămâni... La aeroportul din Portland, Mac Carrie şi Carol înapoiară Chevrolet-ul închiriat şi luară avionul spre Washington.