Rudolf Steiner

Entitatea umana de Rudolf Steiner Praga, 20 martie 1911 În acest ciclu de conferinţe avem de tratat o temă extrem de apropiată omului. Vom vorbi despre entitatea omului însuşi, despre ceea ce se referă la viaţa omenească. Pe cât de aproape atinge acest subiect omul – deoarece este vorba de el însuşi –, tot pe atât de greu este de abordat. Chiar şi numai o privire asupra imperativului „Cunoaşte-te pe tine însuţi", care a răsunat în toate timpurile, coborât spre om din înălţimi mistic-oculte ne arată că această cerinţă este valabilă pentru toate epocile, că autocunoaşterea, cunoaşterea adevărată a entităţii proprii este un proces foarte greu pentru om. Nu este vorba aici numai de cunoaşterea de sine personală, ci mai cu seamă de cunoaşterea entităţii omeneşti. Eterna repetare a preceptului „Cunoaşte-te pe tine însuti" ne arată că omul este foarte departe de el însuşi, că el trebuie să parcurgă o cale lungă spre propria sa înţelegere. Acesta cste motivul pentru care consideraţiile pe care le vom face în aceste zile vor trata, la rândul lor, lucruri îndepărtate, pentru care vom avea nevoie de multe explicatii. Din această cauză am decis să abordez această temă numai după o lungă pregătire şi după o matură chibzuinţă. Dacă vrem să ajungem la o abordare reală avem nevoie neapărat de ceva ce este adeseori ignorat în abordarea ştiinţifică obişnuită: veneraţia pentru fiinţa umană – nu pentru individ, mai ales când acest individ suntem noi înşine, ci pentru fiinţa umană în general. Va fi o condiţie de bază pentru viitoarele noastre abordări de a avea veneraţie pentnt entitatea umană, în cel mai pur înţeles al acestei expresii. Adevărata veneraţie se va naşte numai dacă vom face abstracţie de felul în care apare fiinţa umană în viaţa de toate zilele. Trebuie - să ne putem ridica până la ideea că omul, cu toată evoluţia lui trecută, nu este aici pentru el însuşi, ci pentru revelarea spiritului întregii lumi, a spiritului divin al întregii lumi: Acest om este revelaţia divinităţii cosmice! Şi dacă el spune că aspiră la cunoaşterea de sine, la a deveni din ce în ce mai desăvârşit – în sensul antroposofic al cuvântului – nu trebuie să rezulte că o face din simplă curiozitate şi nici din dorinta de a afla ce este omul, ci trebuie să simtă ca pe o datorie de a modela cât mai bine această realizare, această revelaţie a spiritului lumilor în om, să operfectioneze din ce în ce mai mult, pentru a găsi un sens în cuvintele: „A rămâne neştiutor înseamnă a păcătui împotriva vocaţiei hotărâtă de divinitate". Căci spiritul lumilor a pus în noi forţa cunoaşterii. Dacă nu vrem să dezvoltăm această cunoaştere, refuzăm să fim revelaţia spiritului divin, ceea ce, de fapt, nu ne este îngăduit, şi în acest caz devenim din ce în ce mai mult caricatura lui. Este de datoria noastră să ne transformăm neîncetat, în asa fel încât să devenim o reflectare a spiritului universal. Numai dacă putem să dăm un înţeles cuvintelor „a deveni o imagine a spiritului universal", dacă devine important pentru noi să spunem „trebuie să cunoaştem, este de datoria noastră să cunoaştem", doar atunci vom putea încerca în mod corespunzător acest sentiment de veneraţie faţă de fiinţa umană. Pentru cel care vrea să cuprindă viaţa şi entitatea omului dintr-un punct de vedere ocult, această pătrundere cu veneraţie fată de natura omenească este o necesitate absolută, pentru că numai ea este capabilă să trezească în noi ochiul spiritual, posibilităţile noastre plenare de viziune spirituală, adică să trezească acele forţe care să ne lase să pătrundem în profunzimile spirituale ale naturii omeneşti. Dacă un cercetător al spiritului, un clarvăzător, nu ar putea să venereze în cel mai înalt grad natura umană, nu ar fi capabil să pătrundă până în cele mai intime fibre ale sufletului, cu veneraţie pentru această natură, i-ar rămâne închis ochiul spiritual pentru tot ce priveşte entitatea mai profundă a omului, oricât de deschis ar fi pentru unele din tainele spirituale ale Universului. Sunt mulţi clarvăzători care pot vedea în ambianţa spirituală a existenţei noastre. Dacă nu au această veneraţie, ei nu pot însă pătrunde în profunzimea firii umane şi nu pot spune nimic corect în ceea ce priveşte entitatea umană. În sens exterior, ştiinţa vieţii se cheamă „fiziologie". Această ştiinţă a vieţii nu va fi abordată aici în felul în care o vede stiinţa exterioară, ci în felul în care ea se oferă privirii spirituale, astfel încât, de la aspectul exterior al omului, de la forma şi funcţiile organelor lui, vom privi mereu spre baza spirituală, suprasensibilă a organelor, a formelor de viaţă, a proceselor vitale. Întrucât nu avem intenţia de a construi aici o „fiziologie ocultă" subiectivă, va fi necesar să facem une]e referiri la lucruri care la început vor suna celor neiniţiaţi ca neverosimile. Trebuie să mentionăm că acest ciclu de conferinţe, mai mult decât altele pe care le-am ţinut până acum, constituie un întreg şi că nu putem nici discuta, nici face critici pe marginea conferinţelor izolate – şi în special a celor de început –, pentru că unele lucruri pe care le vom aborda în acest ciclu de conferinţe va trebui să le spunem fără prejudecăţi şi nimic nu trebuie tratat în mod izolat. Din această cauză fiziologia ocultă trebuie abordată altfel decât o fiziologie exterioară. Principiile de bază pe care le vom expune la început vor fi confirmate de ceea ce va fi spus la sfârşit. Şi nu vom urmări o „linie dreaptă de la început până la sfârşit", ci vom parcurge un drum circular, care ne va conduce, în cele din urmă, de unde am pornit. Ceea ce prezentăm aici este o meditaţie asupra omului. La început omul ne întâmpină prin forma sa exterioară perceptibilă simţurilor exterioare. Ştim că observaţia laică pur exterioară a omului s-a îmbogăţit mult datorită cercetării ştiinţifice. Deci, ceea ce ştim astăzi în mod exterior despre om, prin experienţă şi prin observaţie exterioară, trebuie constituit din ceea ce laicul este capabil să observe la sine şi la alţii şi din ceea ce are de spus ştiinţa în aceste domenii, care obţine rezultate folosind metode şi instrumente demne de toată admiratia. Dacă punem la un loc mai întâi pentru omul exterior tot ce se poate vedea din punct de vedere laic, ceea ce, poate, acesta a învăţat despre fiinţa umană din unele cărţi de popularizare, vom înţelege că de la început se atrage atenţia asupra faptului că prin însăşi forma sa exterioară, aşa cum ne întâmpină în lumea exterioară, el reprezintă o dualitate. Şi este indispensabil ca cel ce vrea să forţeze profunzimile naturii umane să conştientizeze, la rândul lui, că omul exterior, cu aspectul şi conformaţia sa, reprezintă, în fond, o dualitate. Primul lucru ce poate fi distins clar la om este faptul că posedă organe – creierul şi măduva spinării – închise în formaţiuni osoase, care le protejează împotriva lumii exterioare. Văzute din profil, ne putem reprezenta ceea ce aparţine acestor organe în felul următor (vezi figura): a reprezintă ansamblul vertebrelor suprapuse, formând coloana vertebrală, iar b bolta craniană şi oasele capului. În acest canal format prin suprapunerea vertebrelor şi din oasele craniene se găseşte închis tot ce ţine de creier şi de măduvă. Nu putem observa omul fără a ne da seama că tot ce ţine de acest domeniu formează un tot, închis în sine, şi că tot restul corpului omenesc, care poate fi în strânsă legătură cu această primă formatiune – gât, trunchi, membre –, este legat de sistemul nervos prin formaţiuni mai mult sau mai puţin filiforme sau plate (sub formă de bandă). Acestea trebuie să străpungă mai întâi învelişul protector, pentru a realiza o legătură între partea închisă în interiorul acestei formaţiuni osoase şi ceea ce se leagă de ea ca natură umană exterioară. Astfel, putem spune: Chiar pentru observaţia superficială, omul apare ca o dualitate. O parte se găseşte în interiorul formaţiunilor osoase menţionate, în învelişul protector solid şi sigur, iar cealaltă parte în afara acestuia. Trebuie să aruncăm mai întâi o privire sumară asupra a ceea ce se găseşte în interiorul acestei formaţiuni osoase. Putem distinge din nou două organe: marea masă a creierului, închisă în cutia craniană, şi măduva, legată organic de creier, şi care este suspendată în canalul vertebral ca o excrescenţă filiformă a primului. Diferenţiind aceste două formaţiuni, trebuie să atragem atenţia asupra unui lucru pe care ştiinţa exterioară nu este obligată să-l remarce, spre deosebire de ştiinţa ocultă, care trebuie să pătrundă în profunzimea fiinţei, şi anume că tot ceea ce spunem despre om se referă numai la el. În momentul în care pătrundem în profunzimea diferitelor organe, descoperim că, la om, ele pot avea o cu totul altă sarcină, în semnificaţia lor adâncă, decât corespondentele sale din regnul animal. Cel care observă lucrurile prin intermediul ştiintei exterioare, va spune: Ceea ce ai afirmat aici se poate spune şi cu privire la animale. Dar ceea ce se spune despre esenţa unui organ uman nu poate fi spus în acelaşi mod pentru animal, dacă se pătrunde mai adânc în probleme. Observaţia ocultă are sarcina de a privi animalul în sine şi de a vedea apoi dacă ceea ce se poate spune despre măduva şi creierul uman este valabil şi pentru animal. Din faptul că animalele apropiate omului au o măduvă şi un creier nu se poate trage concluzia că, în semnificaţia sa profundă, sarcina acestor organe este aceeaşi. Să folosim o comparape: cu un cutit se poate, la fel de bine, tăia un viţel sau răzui o pată. În ambele cazuri avem de-a face cu un cutit. Cel care priveşte numai forma obiectului, poate gândi că în ambele cazuri este vorba de acelaşi lucru, de un cuţit. Cel ce se află pe tărâmul ştiinţei exterioare va spune că în ambele cazuri este vorba de o măduvă şi de un creier. El va gândi că, de vreme ce ambele organe există atât la animal cât şi la om, ele au aceeaşi funcţie. Dar acest lucru nu este adevărat; este o atitudine care a devenit de uz curent în ştiinţa exterioară şi care a condus la unele inexactităţi care nu vor putea fi corectate decât atunci când ştiinţa exterioară va consimţi să fie de acord cu învăţămintele profunde ale cercetării suprasensibile asupra fiinţelor. Dacă luăm în considerare creierul şi măduva, separat, vom remarca cu uşurinţă un adevăr asupra căruia observatori ai naturii ne-au atras atenţia de acum mai bine de o sută de ani. Se poate spune, cu o anumită justificare: Dacă se contemplă creierul, acesta ne apare ca o măduvă transformată. Să ne amintim că Goethe, Oken şi alţi observatori ai naturii au arătat că este o oarecare asemănare între forma oaselor craniului şi vertebre. De exemplu, Goethe, care a analizat cu atenţie asemănările de formă între organe, a fost de la început frapat de faptul că, dacă ne imaginăm o vertebră transformată, turtită şi umflată, poate apărea forma unui os cranian, astfel încât, dilatând o vertebră în toate sensurile pentru ca ea să capete prin aceasta proeminenţe, devenind însă plată în prelungirile sale, se poate obţine treptat dintr-o vertebră un os cranian. Astfel, oasele craniene pot fi considerate, dintr-un anumit punct de vedere, vertebre transformate. După cum putem aprecia oasele craniene care înconjoară creierul ca vertebre transformate, la fel ne putem imagina masa măduvei, dilatată în diverse feluri, diferenţiată, complicată, şi obtinem într-un anumit sens creierul, prin modificarea măduvei, ca şi când am spune că dintr-o plantă, care nu are la început decât frunze verzi, creşte o floare. Astfel am putea gândi că, prin această modificare, întregul creier este posibil să fie transformat prin ridicarea măduvei la trepte superioare; ea a devenit creier. Vă voi spune mai târziu cum poate fi apreciat în mod ştiinţific acest lucru. Acum, deci, ne putem reprezenta că putem privi creierul nostru ca pe o măduvă diferenţiată. Să analizăm ambele organe din acest punct de vedere. Care din ele ar putea fi considerat ca fiind cel mai tânăr? Aceasta este întrebarea pe care trebuie să ne-o punem. Fără îndoială, nu este cel care are forma derivată, ci acela care prezintă forma originară. Deci măduva, fiind în prima sa etapă de dezvoltare, este mai tânără, în timp ce creierul este în cea de a doua etapă. El a parcurs deja stadiul de măduvă – este o măduvă transformată –, trebuie deci să-l considerăm ca fiind mai vechi. Altfel spus, dacă tinem seamă de această dualitate pe care o întâlnim la om – creier şi măduvă – putem spune: Toate structurile, toate forţele care au dus la formarea creierului trebuie să fie mai vechi, căci într-o etapă anterioară ele au trebuit să contribuie la structurarea măduvei şi apoi au acţionat pentru a transforma această măduvă în creier. Ajungem la încă o concluzie: măduva noastră actuală nu a progresat îndeajuns pentru a atinge al doilea nivel; ea a rămas la etapa de măduvă. Şi, dacă vrem să exprimăm acest lucru în mod pedant, vom spune că în coloana vertebrală avem o măduvă de rangul întâi, iar în creier o măduvă de rangul al doilea, o măduvă transformată, îmbătrânită, devenită creier. Am arătat prin aceasta ce trebuie luat în considerare când privim în mod obiectiv organul închis în acest înveliş osos protector. Acum să examinăm un alt aspect, pe care îl întâlnim la început numai în domeniul ocultismului. Vorbind despre creier şi despre măduvă aşa cum am procedat, se ajunge la o altă problemă. Când are loc o asemenea transformare, adică remodelarea unui organ de la un prim stadiu la un al doilea stadiu, procesul de dezvoltare poate fi progresiv sau regresiv. Adică, evoluţia poate conduce un organ la trepte superioare de perfecţionare sau la degenerare, la atrofiere treptată. Să ne referim la măduvă; ea ne apare ca un organ relativ tânăr, care nu a ajuns încă la stadiul de creier. Putem însă privi lucrurile în două feluri: măduva ar putea avea în ea forţele pentru a deveni, ea însăşi, cândva, creier, ca acesta de acum, dar ar putea, le fel de bine, să nu aibă această predispoziţie şi să nu ajungă la un al doilea stadiu de dezvoltare. Ea ar fi atunci pe drumul decrepitudinii, fiind destinată să atingă doar primul stadiu de dezvoltare şi să nu ajungă la cel de al doilea. Dacă ne gândim cum creierul nostru actual a avut cândva funcţia unei măduve, măduva a avut, fără îndoială, forţa de a se dezvolta şi de a deveni creier. Dar, în ceea ce priveşte măduva actuală, contemplaţia ocultă ne spune că ea nu poartă în sine predispoziţia spre o dezvoltare progresivă, ci se pregăteşte să-şi încheie evoluţia la stadiul atins. Dacă îmi permiteţi să utilizez o exprimare grotescă, aş spune că omul nu trebuie să creadă că actualul cordon medular se va dezvolta cândva ca un creier. Vom vedea care sunt cauzele ce stau la baza consideraţiunilor oculte, pentru a putea face această afirmaţie. Dar, prin simpla comparare a formelor acestui organ la om şi la speciile animale primitive – unde apare pentru prima dată –, se dezvăluie deja o indicaţie exterioară privind cele spuse acum. Dacă luati ca punct de referintă un şarpe, vedeţi cum coloana sa, formată din nenumărate inele, începe în partea posterioară a capului, este umplută de măduvă şi parcurge un drum continuu înainte şi înapoi. La om, în schimb, din locul unde se articulează cu creierul, măduva se depărtează, coborând şi subţiindu-se tot mai mult. Ea prezintă din ce în ce mai puţin distinct forma pe care o avea la capătul de sus. Observaţia exterioară ne arată, de asemenea, că în acest drum spre înapoi, la şarpe, se poate vedea un fel de degenerare. Acesta este modul de comparare exterior, şi vom observa cum lucrează contemplaţia ocultă asupra celor de mai sus. Ţinând seama de cele arătate, vom putea spune că, în formaţiunea osoasă craniană, am închis o măduvă care a devenit creier printr-o dezvoltare progresivă, o măduvă care a ajuns la o a doua treaptă a dezvoltării sale. Dar există şi o a doua încercare de a forma un creier asemănător în măduva spinării; trebuie să repetăm: această încercare arată că nu poate să reuşească, că măduva de acum nu se ridică până la nivelul unui creier adevărat. Să trecem acum la alte aspecte, pe care le putem cunoaşte tot prin observaţia laică, exterioară; să încercăm să aprofundăm sarcina pe care o au de îndeplinit creierul şi măduva. Este mai mult sau mai puţin ştiut că instrumentul activităţilor sufleteşti superioare are o anumită legătură cu creierul, că aceste activităţi sunt dirijate de organele creierului. Oricine ştie, de asemenea, că acţiunile sufleteşti inconştiente sunt dirijate de măduvă, mai precis, este vorba de acea activitate care are loc atunci când impresia exterioară este urmată imediat de acţiune, fără reflecţie. Când vă înţepati, vă retrageţi imediat mâna, tresărind. Între înţepătură şi tresărire nu este timp pentru reflecţie. Aceste activităţi sufleteşti sunt acceptate cu o anumită justificare, chiar şi de către ştiinţa oficială, printre funcţiile medulare. Dar există alte activităţi sufleteşti, în cadrul cărora între impresie şi gest se inserează o reflecţie mai adâncă. Gânditi-vă la artistul care observă natura exterioară, forţându-şi simţurile. El culege nenumărate impresii. După aceea, trece mult timp până când îşi transformă impresiile în activitate sufletească. Şi de-abia după un alt interval de timp fixează printr-o activitate exterioară ceea ce s-a elaborat în sufletul său. Între impresiile exterioare şi ceea ce omul face sub influenţa lor se intercalează o activitate sufletească bogată. Acelaşi lucru se întâmplă în domeniul cercetării ştiinţifice, dar şi în cazul oricărui om care reflectează la ceea ce are de făcut, fără a reacţiona impulsiv la impresiile sale exterioare. El nu se dezlănţuie ca un taur furios la vederea culorii roşii, printr-o mişcare reflexă, ci reflectează la ceea ce are de făcut. De fiecare dată când se intercalează actul reflecţiei, vorbim de creier ca instrument al activităţii sufletesti. Dacă pătrundem şi mai adânc în problemă, ne vom întreba cum se prezintă această activitate sufletească pentru care utilizăm creierul. Noi o percepem în două feluri. O dată, în viaţa de veghe din timpul zilei, când acumulăm impresii exterioare prin simţuri şi le elaborăm, prin reflecţii cât mai raţionale, cu ajutorul creierului. Vorbind în limbajul curent, trebuie să ne reprezentăm aceste impresii exterioare intrând prin porţile simţurilor şi declanşând anumite activităţi în sufletul nostru. Dacă am urmări numai ceea ce se întâmplă în organizarea exterioară, am vedea cum creierul este pus în mişcare de acest aflux nestăvilit de impresii exterioare şi cum el le elaborează prin reflecţie. La acest produs se asociază celelalte urmări ale acestor impresii, mai puţin supuse raţiunii, adică fapte şi gesturi pe care le atribuim mai degrabă măduvei, ca instrument. O a doua activitate care se interferează în viaţa omului, aşa cum este ea în prezent, este cea de imagini a visului, inserată între activitatea conştientă a zilei şi cea a somnului inconştient. Această viaţă de vis se inseră într-un mod uimitor între viaţa conştientă – care utilizează din plin instrumentul creierului – şi viaţa inconştientă din timpul somnului. Să vorbim acum, pe scurt, despre această viaţă de vis, din punctul de vedere al unui cercetător laic. Vedem că întreaga viaţă de vis are o asemănare remarcabilă, pe de o parte, cu acea activitate sufletească subordonată pe care o legăm de măduva spinării. Imaginile de vis nu apar în sufletul nostru ca reprezentări provenind din reflecţie, ci au un caracter de necesitate, asemănător mişcării mâinii care goneşte o muscă aşezată pe faţă. Este o mişcare reflexă, de apărare. În viaţa de vis este vorba de altceva, având de asemenea caracterul de necesitate nemijlocită. Nu apare o acţiune, ci în orizontul nostru sufletesc apare o imagine. Aşa cum în conştienţa de veghe nu avem de-a face cu o influenţă produsă de reflecţie asupra mişcării mâinii, pe care o facem din necesitate, tot atât de puţin putem influenţa imaginile care apar şi dispar în viaţa haotică de vis. Am putea spune că atunci când observăm un om în timpul vieţii conştiente de veghe şi îi vedem mişcările reflexe, totalitatea gesturilor şi a expresiilor fizionomice – realizate fără controlul raţiunii –, avem de-a face cu o sumă de acţiuni sufleteşti care se integrează cu necesitate în acest om. Să privim acum un om care visează. Este vorba de o sumă de imagini care acţionează în fiinţa lui cu caracter de imagine şi nu de acţiune. Vom înţelege deci că, aşa cum în viaţa conştientă din timpul zilei omul are unele gesturi care se declanşează fără reflecţie, tot astfel, într-o lume a imaginilor, apar reprezentări de vis haotice; care se întrepătrund.

Educatia copilului de Rudolf Steiner Viaţa contemporană pune în discuţie multe din problemele pe care omul le-a moştenit de la înaintaşii săi. De aceea epoca noastră este marcată de atât de multe “chestiuni epocale” şi “cerinţe ale vremii”. Ce fel de “probleme” agită astăzi lumea: Problema socială, problema femeii, problemele educaţiei şi ale şcolii, probleme juridice, problemele sănătăţii ş.a.m.d., ş.a.m.d. Cu cele mai diverse mijloace se încearcă rezolvarea acestor probleme. Numărul celor ce apar cu vreo reţetă, sau cel puţin pentru a contribui cu ceva la rezolvarea acestora, este nemăsurat de mare. Cu acest prilej se manifestă toate nuanţele posibile de atitudini sufleteşti umane: radicalismul, cu ţinuta sa revoluţionară, dispoziţia temperată care, respectând cele existente, vrea să dezvolte ceva nou din acestea, şi conservatorismul ce intră în agitaţie imediat ce sunt atinse vechile instituţii şi tradiţii. Pe lângă aceste orientări principale apar toate treptele intermediare posibile. Cine poate arunca o privire mai profundă în viaţă, acela nu-şi va putea împiedica un sentiment anume faţă de toate aceste manifestări. Este vorba despre faptul că diversele mijloace cu care epoca noastră răspunde cerinţelor ce se pun oamenilor sunt neîndestulătoare. Mulţi doresc să reformeze viaţa fără a-i cunoaşte cu adevărat temeliile. Cine vrea să facă prognoze referitor la ceea ce se va petrece în viitor, acela nu are voie să se mulţumească a cunoaşte viaţa numai la suprafaţa ei. El trebuie să o cerceteze în profunzimile sale. Întreaga viaţă este ca o plantă ce nu conţine numai ceea ce oferă ea privirilor noastre, ci care mai ascunde în adâncimile ei şi un stadiu de viitor. Cine priveşte o plantă ce are numai frunze, acela ştie foarte bine că, după un timp, pe tulpina ce poartă frunze, vor fi şi flori şi fructe. Ascunse privirilor noastre, plante are de pe acum chiar, premisele acestor flori şi fructe. Cum ar însă spune cineva felul în care vor apărea aceste organe, când nu vrea să cerceteze planta decât ceea ce oferă ea acum privirii. Numai acela care a ajuns să cunoască fiinţa-esenţa  plantei ar putea s-o spună. La fel, întreaga viaţă a omului conţine în sine premisele viitorului. Dar pentru a putea spune ceva despre acest viitor, trebuie să pătrundem în natura ascunsă a omului. Epoca noastră însă nu prea are înclinaţia cuvenită s-o facă. Ea se preocupă de ceea ce apare la suprafaţă şi se crede în nesiguranţă când e vorba să pătrundă la ceea ce se sustrage observaţiei exterioare. La plantă, chestiunea este de altfel mult mai simplă. Omul ştie că plante asemănătoare au dat flori şi fructe la un anumit interval de timp. Viaţa omului se desfăşoară numai odată; iar florile pe care le va avea în viitor n-au mai existat înainte niciodată. Cu toate acestea, ele sunt prezente în om, la fel ca florile unei plante ce poartă acum numai frunze. Există o posibilitate de a spune ceva despre acest viitor dacă pătrunzi dincolo de suprafaţa naturii umane, până la esenţa acesteia. Diversele idei reformatoare ale prezentului pot deveni cu adevărat fructuoase şi practice abia atunci când provin dintr-o asemenea cercetare profundă a vieţii omeneşti. Misiunea de a da o concepţie practică despre lume, care să cuprindă esenţa vieţii omeneşti, trebuie să o aibă, conform întregii sale alcătuiri, ştiinţa spirituală. Dacă ceea ce numim astăzi, adeseori ştiinţă spirituală, este îndreptăţit sau nu să ridice o asemenea pretenţie, acesta e un fapt fără importanţă. Este vorba mai mult de esenţa ştiinţei spirituale a ceea ce poate fi ea, conform acestei esenţe. Ea nu trebuie să fie o teorie aridă, care să satisfacă doar curiozitatea de a cunoaşte, şi nici mijlocul prin care unii oameni, din egoism, ar vrea să ajungă, numai ei, pe o treaptă superioară de evoluţie. Ştiinţa spirituală poate contribui la îndeplinirea celor mai însemnate sarcini ale omenirii de azi, la evoluţia ei spre prosperitate [ 1 ]. Dar tocmai asumându-şi o asemenea misiune, ea va trebui să se aştepte la multe atacuri şi suspiciuni. Radicalii şi moderaţii, precum şi conservatorii din toate domeniile vieţii o vor întâmpina, inevitabil, cu o asemenea neîncredere. Deoarece, de la început, ea nu va putea mulţumi nici un partid, premisele sale aflându-se foarte departe de orice agitaţie partizană. Aceste premise îşi au rădăcina numai şi numai în adevărata cunoaştere a vieţii. Cine cunoaşte viaţa îşi va putea asuma sarcini numai extrăgându-le din viaţa însăşi. El nu-şi va asuma programe arbitrare, deoarece ştie că în viitor nu vor domni alte legi fundamentale ale vieţii decât cele ce domnesc astăzi. Astfel, cercetarea spirituală va ajunge în mod necesar la respectul faţă de cele existente. Oricât de multe ar găsi de îmbunătăţit la ceea ce există, ea nu va neglija să vadă în acestea, germenii viitorului. Dar ea mai ştie şi că în orice devenire, există creştere şi dezvoltare. De aceea, în cele existente acum, va desluşi germenii transformării şi creşterii. Ea nu inventează programe, ci le citeşte din ceea ce există. Dar ceea ce citeşte în acest fel, devine, într-un anumit sens, chiar program, întrucât poartă în sine tocmai natura evoluţiei. De aceea, aprofundarea spiritual-ştiinţifică a fiinţei omului, oferă cele mai rodnice şi mai practice mijloace de a rezolva problemele vitale cele mai importante ale contemporaneităţii. Acest fapt îl vom prezenta aici referitor la una din aceste probleme, anume referitor la problema învăţământului. Nu vor fi enunţate cerinţe, nici programe, ci va fi descrisă pur şi simplu natura copilului. Din fiinţa omului în devenire vor rezulta, ca de la sine, punctele de vedere pentru educaţie. Dacă vrem să cunoaştem această fiinţă a omului în devenire va trebui să pornim mai cu seamă de la examinarea naturii ascunse a omului. Ceea ce observaţia senzorială cunoaşte din om, şi ceea ce concepţia materialistă asupra vieţii vrea să o recunoască drept unică, este, pentru investigaţia spirituală, numai o parte, o componentă a naturii umane, şi anume, trupul său fizic. Acest trup fizic se supune aceloraşi legi ale lumii fizice, este alcătuit din aceleaşi substanţe şi forţe ca întreg restul lumii aşa-zis neînsufleţite. de aceea, ştiinţa spirituală afirmă că omul are comun acest rup fizic cu întreg regnul mineral. Şi desemnează drept trup fizic al omului numai ceea ce face ca aceleaşi substanţe care acţionează şi în lumea minerală să fie puse în amestec, în legătură, în formare şi în dezvoltare, după aceleaşi legi. Depăşind acest trup fizic, ştiinţa spirituală cunoaşte încă o entitate a omului: trupul vieţii sau trupul eteric. Fizicienii să nu se împiedice de această denumire “trup eteric”. “Eteric” desemnează aici altceva decât eterul ipotetic al fizicii. Să luăm termenul pur şi simplu ca denumire a ceea ce va fi descris în continuare. Acum câtva timp se considera o întreprindere neştiinţifică faptul de a vorbi despre un asemenea “trup eteric”. La sfârşitul secolului al optsprezecelea, şi în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea, ce-i drept, nu era “neştiinţific”. Se spunea atunci că substanţele şi forţele ce acţionează într-un mineral nu pot plăsmui de la sine fiinţe vii. Acestea trebuie să posede şi o “forţă” aparte, ce era desemnată ca “forţă a vieţii”. Oamenii îşi reprezentau aproximativ faptul că într-o plantă, în animal, în trupul uman acţionează o asemenea forţă şi dă naştere manifestărilor vieţii, aşa cum forţa magnetică din magnet realizează atracţia. În epoca următoare, a materialismului, o asemenea reprezentare a fost dată de o parte. S-a spus atunci că o fiinţă vie se alcătuieşte în acelaşi fel ca una aşa-zis fără viaţă; în organism nu domnesc alte forţe decât cele din mineral; ele acţionează doar mai complicat; ele dau naştere unei formaţiuni combinate. Azi, numai cei încăpăţânaţi materialişti au rămas fixaţi la această negare a “forţei de viaţă”. O serie întreagă de gânditori naturalişti au susţinut faptul că ar trebui acceptat totuşi ceva ca forţă de viaţă sau principii al vieţii. Astfel, ştiinţa mai recentă, se apropie în acest mod, şi într-un anumit sens, de ceea ce spune ştiinţa spirituală în legătură cu trupul vieţii. Totuşi există o deosebire considerabilă între cele două. Ştiinţa contemporană ajunge, pornind de la realitatea percepţiei senzoriale, şi prin supoziţiile înţelegerii raţionale, să accepte un fel de forţă de viaţă. Dar nu aceasta este calea cercetării adevărate, de la care porneşte ştiinţa spirituală şi din ale cărei rezultate sunt alcătuite expunerile sale. Nu putem atrage îndeajuns atenţia asupra felului cum ştiinţa spirituală se deosebeşte în acest punct de ştiinţa obişnuită de astăzi. Aceasta priveşte experienţa senzorială ca bază a oricărei cunoaşteri, iar ceea ce nu poate fi clădit pe acest fundament îl socoteşte incognoscibil. Ea îşi extrage rezultatele şi concluziile din impresii ale simţurilor. Iar ceea ce depăşeşte această sferă, este respins şi se susţine că s-ar afla dincolo de limitele cunoaşterii omeneşti. Pentru ştiinţa spirituală, o asemenea părere se aseamănă celei a unui nevăzător, care nu vrea să ţină seama decât de ceea ce poate fi pipăit, şi de concluziile ce rezultă din cele pipăite, şi care va respinge afirmaţiile văzătorului ca fiind dincolo de capacităţile de cunoaştere ale omului. Însă ştiinţa spirituală arată că omul este capabil de evoluţie, că poate să cucerească noi lumi prin dezvoltarea unor noi organe. Aşa cum culorile şi lumina există în jurul celui nevăzător, doar că el nu le poate percepe, ne-având organe pentru aceasta, tot aşa ştiinţa spirituală arată că există multe lumi în jurul omului iar el, le poate percepe numai dacă îşi dezvoltă organele necesare pentru aceste lumi. Aşa cum orbul priveşte într-o nouă lume, îndată ce este operat, tot aşa şi omul, prin dezvoltarea unor organe superioare, mai poate cunoaşte încă şi cu totul alte lumi decât acelea pe care simţurile obişnuite îl fac să le perceapă. Dacă un orb din naştere poate fi operat sau nu, aceasta depinde de constituţia organelor sale; organele superioare însă. prin care omul poate pătrunde în lumile superioare, există în germen la fiecare om. Oricine şi le poate dezvolta dacă are răbdarea, perseverenţa şi energia de a aplica asupra sa metodele descrise în lucrarea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? [ 2 ]. Ştiinţa spirituală nu spune că omul ar avea, prin organizarea sa, limite în cunoaştere; dar ea afirmă că pentru om există acele lumi pentru care el posedă organele de percepţie corespunzătoare. Ştiinţa spirituală vorbeşte numai de mijloacele prin care se pot extinde limitele amintite. În acest fel situează ea şi referitor la cercetarea trupului vieţii sau eteric la tot ce va fi descris în continuare ca membre (componente) superioare ale naturii omeneşti. Ştiinţa spirituală acceptă faptul că investigaţia prin intermediul simţurilor trupeşti poate avea acces doar la trupul fizic şi că, pornind de la punctele acesteia de vedere, doar cel mult prin deducţie ar putea ajunge investigarea senzorială la o corporalitate superioară. Însă ştiinţa spirituală face cunoscut felul în care poţi avea acces la o lume în care aceste componente superioare ale naturii umane apar observatorului în acelaşi fel în care celui născut orb, după operaţie, îi apar culorile şi luminozitatea obiectelor. Pentru cei care şi-au dezvoltat organele de percepţie superioare, trupul eteric sau al vieţii este un obiect al observaţiei şi nu al înţelegerii sau al deducţiei. Acest trup eteric sau al vieţii, omul îl are comun cu plantele şi animalele. El face ca substanţele şi forţele trupului fizic să se constituie în fenomene de creştere, reproducere, de mişcare internă a umorilor şi aşa mai departe. El este aşadar constructorul şi formatorul trupului fizic, locuitorul şi arhitectul acestuia. De aceea am mai putea numi trupul fizic şi imaginea ori expresia acestui trup al vieţii. În privinţa formei şi mărimii, ambele componente ale fiinţei umane sunt apropiate, însă în nici un caz egale. La animale, şi în mai mare măsură la plante, trupul eteric se deosebeşte considerabil, ca formă şi întindere, de trupul fizic. A treia componentă a fiinţei umane este aşa-numitul trup al senzaţiei (simţirii) sau trup astral. El este purtătorul durerii şi plăcerii, al pornirilor, poftelor şi pasiunilor ş.a.m.d. O fiinţă care constă numai din trup fizic şi trup eteric nu le are pe toate acestea. Putem cuprinde toate cele enumerate mai sus în expresia: simţire. Planta nu are simţire. Dacă astăzi vreun învăţat, pornind de la faptul că multe plante răspund la excitaţii prin mişcări sau într-un alt mod, trag concluzia că plantele ar avea o anumită capacitate de a simţi, el nu arată prin aceasta decât că nu cunoaşte esenţa simţirii. Aici nu este vorba de faptul că fiinţa în cauză răspunde la un excitant exterior, ci mai ales de faptul că excitaţia se reflectă printr-un proces (fenomen) interior, ca de exemplu plăcerea sau durerea, pornirea sau pofta ş.a.m.d. Dacă nu am accepta acest fapt, atunci am putea fi îndreptăţiţi să spunem că şi hârtia de turnesol simte anumite substanţe deoarece, în atingere cu ele, se înroşeşte [ 3 ]. Trupul simţirii, omul îl are comun doar cu lumea animală. El este deci purtătorul vieţii de simţire. Să nu comitem eroarea anumitor cercuri teosofice închipuindu-ne că trupul eteric şi trupul simţirii ar consta dintr-o materie mai subtilă decât cea aflată în trupul fizic ‒ Aceasta ar însemna să materializăm aceste componente superioare ale naturii omeneşti. Trupul eteric este o configuraţie de forţe; el constă din forţe active, iar nu din substanţă; iar trupul astral sau al simţirii, este o configuraţie de imagini mişcându-se în sine, colorate sau luminoase [ 4 ]. Trupul simţirii se deosebeşte ca formă şi mărime de trupul fizic. La om, el se prezintă ca o formaţiune ovoidală (de ou alungit), în care îşi au lăcaşul trupul fizic şi cel eteric. Trupul astral le depăşeşte pe amândouă celelalte, în toate părţile, ca o configuraţie de imagini luminoase. Omul are apoi şi o a patra componentă fiinţială pe care nu o împarte cu nici o altă fiinţă de pe Pământ. Aceasta este purtătoarea “Eului” omenesc. Cuvinţelul “Eu”, aşa cum este el întrebuinţat de exemplu în limba germană, este un nume care se deosebeşte de toate celelalte. Cine cugetă în mod corespunzător asupra naturii acestui nume, acela îşi deschide calea spre cunoaşterea naturii omeneşti. Toate celelalte nume pot fi utilizate de toţi oamenii, în acelaşi fel, referitor la obiectul corespunzător. Oricine poate numi masa “masă”, iar scaunul “scaun”. Lucrurile nu se petrec la fel cu numele “Eu”. Nimeni nu-l poate utiliza ca să desemneze pe un altul; oricine îşi poate zice numai lui însuşi “Eu”. Niciodată nu-mi va putea răsuna la ureche cuvântul “Eu”, ca desemnându-mă pe mine. Prin faptul că omul se desemnează pe sine ca “Eu”, el trebuie să se numească lăuntric pe sine. O fiinţă care îşi poate zice sieşi “Eu”, este o lume în sine. Acele reguli care s-au întemeiat pe ştiinţa spiritului, au simţit întotdeauna aceasta. De aceea ele au afirmat: odată cu “Eul”, “Dumnezeu”, care se revelează fiinţelor inferioare numai din afară, ca fenomene ale realităţii înconjurătoare, începe să vorbească înăuntru. Purtătorul însuşirilor descrise aici este “trupul-Eu”, a patra parte constitutivă a fiinţei omeneşti [ 5 ]. Acest “trup-Eu” este purtătorul sufletului omenesc superior. Prin el omul este încoronarea creaţiunii pământeşti. “Eul” însă nu este câtuşi de puţin, în omul contemporan, o entitate simplă. Putem cunoaşte natura sa dacă vom compara între ei oameni aparţinând diferitelor trepte de evoluţie. Să ne îndreptăm privirea spre sălbaticul necultivat şi spre omul european de medie şi să-i comparăm cu un om de înalte idealuri. Cu toţii au capacitatea de a-şi spune sieşi “Eu”; “trupul Eu” este prezent la toţi. Sălbaticul necultivat îşi urmează cu acest “Eu” patimile, pornirile şi poftele, ca un animal. Cel superior dezvoltat îşi spune, referitor la anumite înclinaţii şi plăceri ale sale: pe acestea ai voie să le urmezi, pe altele însă el şi le va înfrâna, şi le va domina. Idealistul şi-a format pe lângă înclinările şi pasiunile iniţiale, altele superioare. Toate acestea s-au petrecut pentru că “Eul” a lucrat asupra celorlalte componente ale fiinţei omeneşti. Tocmai în aceasta consta misiunea “Eului”, de a înnobila şi purifica celelalte componente, pornind din sine. Astfel, la omul care şi-a depăşit starea în care l-a plasat lumea exterioară, componentele inferioare ale fiinţei sale au fost mai mult sau mai puţin, transformate sub influenţa Eului. În starea în care omul abia s-a ridicat deasupra animalului, prin aceea că “Eul” său a scăpat în el, referitor la componentele inferioare ale fiinţei sale, acestea se aseamănă încă animalului. Trupul său eteric sau al vieţii este doar purtătorul forţelor plăsmuitoare vii de creştere şi reproducere. Trupul său de simţire exprimă doar acele porniri, pofte şi patimi care vor fi stimulate de natura exterioară. Pe măsură ce omul răzbate de pe această treaptă de dezvoltare, de-a lungul vieţilor sau încarnărilor succesive, spre o evoluţie tot mai înaltă, Eul său prelucrează celelalte componente ale fiinţei sale. Astfel trupul de simţire devine purtătorul simţămintelor purificate de plăcere şi neplăcere, al dorinţelor şi poftelor înnobilate (rafinate). De asemenea şi trupul eteric sau al vieţii este transformat. El devine purtătorul obişnuinţelor, al înclinaţiilor de durată, al temperamentului şi al memoriei. Un om al cărui Eu nu a prelucrat încă trupul vieţii, nu are nici o amintire a trăirilor sale. El îşi trăieşte traiul aşa cum natura l-a sădit în el. Întreaga evoluţie culturală se exprimă la om prin acest fel de muncă a Eului asupra componentelor subordonate ale fiinţei umane. Această muncă se coboară până în trupul fizic. Sub influenţa Eului, se modifică fizionomia, gesturile şi mişcările, întreaga înfăţişare a trupului fizic. Se poate distinge chiar şi felul în care diversele mijloace culturale şi de instruire acţionează în mod diferit asupra părţilor constitutive separate ale fiinţei omeneşti. Factorii obişnuiţi acţionează asupra trupului de simţire; ei îi procură acestuia feluri de plăcere ori neplăcere, de porniri ş.a.m.d. decât avea el iniţial. Adâncirea în operele de artă acţionează asupra trupului eteric. Prin faptul că omul dobândeşte prin intermediul operei de artă, bănuiala a ceva superior, mai nobil decât ceea ce îi oferă mediul înconjurător senzorial, el îşi transformă trupul vieţii. Un mijloc puternic de purificare şi înnobilare a trupului eteric este religia. Prin aceasta, impulsurile religioase au o măreaţă misiune de-a lungul evoluţiei omenirii. Ceea ce se numeşte conştiinţă, nu este nimic altceva decât rezultatul muncii Eului asupra vieţii de-a lungul unei serii de încarnări. Dacă omul pricepe că nu trebuie să facă un lucru sau altul, şi dacă această înţelegere face asupra lui o puternică impresie, astfel încât ea se perpetuează până în trupul său eteric, prin aceasta ia naştere tocmai conştiinţa. Această muncă a “Eului” asupra părţilor constitutive subordonate ale fiinţei omeneşti poate fi de aşa natură încât să fie proprie mai mult întregului regn uman, ori poate fi, o realizare a Eului individual asupra sa însuşi. În primul caz, la transformarea omului colaborează oarecum întreaga specie umană; în cazul al doilea transformarea trebuie să se sprijine pe cea mai personală activitate a Eului. Dacă “Eul” devine atât de puternic încât prelucrează prin forţe proprie forţă trupul de simţire, ceea ce Eul face pe această cale din trupul de simţire sau astral, se numeşte: sine spirituală (sau, cu o expresie orientală: Manas). Această transformare se sprijină, în esenţă, pe învăţare, pe o îmbogăţire a spaţiului interior cu iedei şi concepţii (intuiţii) superioare. – Se poate întâmpla însă ca Eul să ajungă la o activitate cu totul originară asupra propriilor părţi constitutive ale fiinţei umane. Aceasta se întâmplă atunci când nu numai trupul uman este îmbogăţit ci este transformat şi trupul eteric sau al vieţii. Omul învaţă multe în viaţă; şi când, dintr-un anumit punct el priveşte înapoi asupra acestei vieţi, îşi poate spune: am învăţat multe; el însă va putea vorbi numai într-o mult mai mică măsură de o transformare a temperamentului, a caracterului, de o îmbunătăţire sau de apreciere a memoriei pe parcursul vieţii. Învăţarea priveşte trupul astral; celelalte transformări pricesc însă trupul eteric al vieţii. De aceea nu este o imagine nepotrivită compararea transformării trupului astral pe parcursul vieţii, cu mersul minutarului unui ceas, iar transformării trupului vieţii, cu mersul orarului. Când omul îşi începe educaţia superioară sau aşa-ocultă, aceasta depinde în primul rând, mai ales, de faptul de a-şi propune transformarea trupului vieţii pornind de la puterea cea mai personală a Eului. El trebuie să lucreze pe deplin conştient şi individual la transformarea obişnuinţelor, a temperamentului, ca caracterului, a memoriei ş.a.m.d. Atâta cât poate el prelucra, în felul acesta, din trupul vieţii, ca fi transformat, în sensul exprimării spiritual-ştiinţifice, în spiritul vieţii (sau, după cum sună expresia orientală: în Buddhi). Pe o şi mai înaltă treaptă, omul ajunge la a dobândi forţe prin care poate acţiona asupra trupului său fizic, transformându-l (de exemplu, modificând tensiunea sanguină sau pulsul). Cât anume din trupul fizic este transformat în acest mod, se va numi om-spirit (expresia orientală: Atama). Transformările pe care omul le realizează în părţile constitutive inferioare ale fiinţei sale, mai ales în sensul întregului regn omenesc, sau în sensul unei părţi a acestuia, de exemplu a unui popor, neam ori a unei familii, poartă în ştiinţa spirituală următoarele nume: Trupul astral sau simţire, transformat pornind de la Eu, se numeşte sufletul simţirii (al senzaţiei), trupul eteric transformat se numeşte sufletul înţelegerii (al înţelegerii raţionale), iar trupul fizic transformat se va numi sufletul conştienţei. Nu trebuie să ne închipuim însă că această transformare a celor trei părţi constitutive ale fiinţei omeneşti s-ar oarecum succesiv. Această transformare de petrece simultan asupra tuturor celor trei componente, începând de la momentul străfulgerării Eului. Într-adevăr, munca Eului nu va fi câtuşi de puţin clar percepută de om până el nu şi-a transformat o parte a sufletului conştienţei. Din cele expune mai sus se vede că, la om, se poate vorbi de patru componente (membre) ale fiinţei sale: trupul fizic, trupul eteric sau al vieţii, trupul astral sau al simţirii şi trupul-Eu. – Sufletul simţirii (al senzaţiei), sufletul înţelegerii (raţionale), sufletul conştienţei, dar de asemenea şi componentele (membrele) superioare ale naturii umane: sinea spirituală, spiritul vieţii, omul spirit apar ca produse ale transformării celor patru componente ale fiinţei umane. Atunci când este vorba de purtătorii însuşirilor omeneşti, în discuţie intră, de fapt, numai cele patru componente ale fiinţei umane.

Dualitatea umana de Rudolf Steiner Praga, 21 martie 1911 În cadrul expunerilor noastre vom intra în mod constant în dificultatea de a putea cuprinde mai exact cu privirea organismul uman exterior, pentru a recunoaşte ce este perisabil, fragil. Vom vedea totodată cum tocmai acest lucru ne va conduce spre cunoaşterea nepieritorului, eternului din natura umană. Şi dacă consideraţiile noastre au acest scop, este necesar să ne amintim ceea ce am mentionat deja, şi anume punctul de vedere din care trebuie considerat organismul exterior fizic, cu întreaga veneraţie cuvenită unei revelări a lumilor spirituale. Dacă suntem pătrunşi în oarecare măsură de noţiunile şi modul de simţire al ştiinţei spiritului, putem avea acces cu uşurinţă la gândul că organismul uman, în uriaşa lui complexitate, trebuie să fie cea mai semnificativă expresie, cea mai mare şi mai importantă revelaţie a forţelor spirituale care structurează lumea şi-i dau viaţă. Oricum, trebuie să pătrundem tot mai mult din afară spre interior. Ieri am văzut cum observaţia exterioară – atât cea laică cât şi cea ştiinţifică – ne obligă să vedem în om o dualitate. Am făcut-o în treacăt, dar, în cele ce urmează, vom aprofunda problema. Am spus despre această dualitate că este închisă în cavitatea osoasă a craniului şi coloanei vertebrale. Pornind de la forma exterioară a acestei părţi a omului, se poate obţine o perspectivă provizorie, legând viaţa de veghe cu cealaltă, la început foarte îndoielnică, desigur – viaţa de vis. Am văzut că formele exterioare ale acestei părţi a naturii omeneşti oferă un gen de imagine, înseamnă un fel de revelaţie: pe de o parte a vieţii de vis, această viaţă haotică a imaginilor, iar pe de alta a vieţii de veghe, cu contururi nete, stabilite prin observaţie. Astăzi vom arunca o privire chiar şi numai fugitivă asupra celeilalte pării a dualităţii omeneşti, care se află în afara domeniului observat ieri. O privire, chiar superficială, asupra acestei a doua părţi a fiinţei umane ne poate lămuri că, dintr-un anumit punct de vedere, ea este opusă celeilalte părţi. Atunci când privim creierul şi măduva, le vedem înconjurate de formaţiuni osoase. Dacă privim cealaltă parte a alcătuirii omeneşti va trebui să spunem că aici formaţiunile osoase sc găsesc angrenate mai mult în interiorul organelor. Dar aceasta ar fi o apreciere foarte superficială. Mai adânc în structura acestei a doua părţi a naturii umane ne va conduce faptul că vom aborda mai întâi separat cele mai importante sisteme de organe, comparându-le apoi cu ceea ce am aflat ieri. Vom analiza la început sistemele de organe, sistemele de instrumente ale organismului uman care aparţin nutriţiei şi pe cele care se găsesc între aparatul digestiv şi acea minunată formaţiune care constituie punctul central al organismului omului: inima. Chiar o privire superficială ne arată că acest sistem de instrumente, şi în primul rând aparatul digestiv, este destinat să preia substanţele din lumea exterioară şi să le pregătească pentru a le prelucra ulterior în organismul fizic al omului. Ştim că aparatul digestiv se întinde – sub forma unui tub – de la orificiul bucal până în stomac. Ştim, de asemenea, că alimentele dirijate prin acest canal sunt cu uşurinţă separate într-o parte inutilizabilă, care este pur şi simplu eliminată, şi o alta, care este transportată în organism prin celelalte organe digestive. Se ştie, de asemenea, că aparatului digestiv propriu-zis i se ataşează sistemul limfatic, al cărui rol este de a duce mai departe substanţele nutritive modificate. Deci de aparatul digestiv, dincolo de stomac, se leagă sistemul limfatic – o sumă de canale ce parcurg întreg corpul, care se încarcă cu substanţele transformate de către aparatul digestiv şi le transportă spre sânge. Avem, prin urmare, a treia componentă a acestui sistem de organe, aparatul circulator, cu canalele sale ramificate, largi sau înguste, care străbat întreg organismul, şi al cărui centru activ este inima. Ştim, de asemenea, că vasele care pleacă de la inimă, numite artere, conduc sângele spre toate părţile organismului nostru, că sângele suferă un anumit proces de transformare şi este readus apoi la inimă, prin alte vase, sub formă de sânge albastru, spre deosebire de sângele roşu. Mai ştim că acest sânge transformat, inutilizabil ca atare pentru viaţă, este condus la plămâni, unde intră în contact cu oxigenul care provine din aerul exterior, cu ajutorul căruia este reînnoit în plămân şi apoi este recondus la inimă, pentru a-şi relua cursa prin întregul organism. Pentru a putea examina toate aceste sisteme, şi pentru a avea, în modul de observare exterior, o bază valabilă şi pentru abordarea ocultă, vrem să ne ocupăm mai întâi de acest sistem care apare de la bun început ca punct central al întregului organism: aparatul circulator. Să analizăm mai întâi sângele: după ce a fost reîmprospătat la nivelul plămânului şi transformat în sânge oxigenat, este dus la inimă, de unde pleacă din nou ca sânge roşu, pentru a fi reutilizat în organism. Vă previn că toate desenele pe care le voi prezenta vor fi schematice. Să ne amintim că inima omului este alcătuită din patru camere, mărginite de pereţi interiori: două camere mari în partea inferioară şi două mai mici în partea superioară. Cele inferioare se numesc ventricule, iar cele superioare auricule. Nu voi vorbi astăzi despre valvule; vă voi prezenta procesul foarte schematic. După ce a curs din auriculul stâng în ventriculul stâng, sângele este transportat de o arteră mare şi purtat în întreg organismul. Să reţinem că acest sânge este utilizat de toate organele corpului, este transformat în sânge albastru şi sub această formă ajunge în auriculul drept, de unde curge în ventriculul drept, pentru a fi dirijat spre plămâni, reînnoit, şi pentru a-şi relua ciclul. Dacă ne reprezentăm acest lucru, este important pentru modul de observaţie ocultă să adăugăm că foarte aproape – pe traiectul arterei principale (aorta – n.tr.) – se separă un curent secundar, care duce sângele oxigenat spre creier şi care revine apoi la auriculul drept. Astfel, sângele trecut prin creier este transformat la fel ca si cel care vine din celelalte părţi ale organismului. Avem deci o mică circulaţie, în care este intercalat creierul, separat de marea circulaiie, care parcurge restul organismului. Este foarte important să reţinem acest fapt, deoarece el ne conduce spre o reprezentare importantă, care ne poate furniza baza pentru tot ce ne face posibilă urcarea spre înăltimile oculte numai dacă ne punem întrebarea: Aşa cum în partea superioară a organismului sunt inserate în mica circulaţie organele superioare, ceva asemănător există şi în marea circulatie? Vom ajunge astfel la un rezultat care ne poate fi furnizat chiar şi de observaţia exterioară superficială, faptul că în marea circulatie sunt inserate trei organe: splina, ficatul şi vezica biliară, care contine bila preparată de ficat. Dacă ne întrebăm care este rolul acestor organe, ştiinţa exterioară ne răspunde că ficatul prepară bila, că bila curge în tubul digestiv şi colaborează la transformarea alimentelor, pentru ca acestea să fie preluate prin vasele limfatice şi să poată intra în sânge. Ştiinţa exterioară ne vorbeşte mai puţin despre al treilea organ, splina. Dacă examinăm aceste organe, trebuie să precizăm că ele sunt în întregime ocupate cu prepararea alimentelor pentru organismul uman. Pe de altă parte, toate trei sunt incluse în circulaţie, şi nu degeaba. Dat fiind faptul că alimentele sunt preluate de sânge, pentru a fi purtate în întregul organism şi pentru a înlocui în permanenţă pierderile, aceste trei organe participă la transformarea integrală a alimentelor. Acum se pune o întrebare: Putem înţelege, după aspectul lor exterior, felul cum aceste organe participă la activitatea generală a organismului uman? Dacă privim din afară, ne apare că ele sunt intercalate în circulaţia inferioară, aşa cum creierul este inclus în circulaţia superioară. Dacă avem în vedere asemenea consideraţii exterioare, pe care este necesar să le aprofundăm mai târziu, trebuie să vedem dacă aceste organe ar putea avea o sarcină asemănătoare celei a creierului şi în ce ar putea consta ea. Să analizăm pentru început părţile superioare ale organismului uman. Ele sunt cele care preiau impresiile senzoriale exterioare culese de organele de simţ şi care elaborează materialul percepţiei noastre senzoriale. Ceea ce se întâmplă în cap, în părţile superioare ale organismului uman, este prelucrarea acelor impresii care intră prin organele de simţ. Putem considera impresiile exterioare drept cauză a tot ce se întâmplă în partea superioară a organismului, şi în timp ce aceste impresii îşi produc efectul, precum şi ceea ce rezultă din acţiunea lor prin elaborare interioară în organele superioare ale omului, modifică sângele, sau contribuie la aceasta; sângele astfel modificat este trimis de către aceste organe spre inimă, la fel ca şi cel din restul organismului. Întrucât partea superioară a organismului uman se deschide lumii exterioare cu ajutorul organelor senzoriale – porţi deschise lumii înconjurătoare – nu este oare natural să gândim că ceea ce lumea exterioară imprimă în creier prin organele de simţ corespunde într-un anume sens cu ceea ce acţionează din interiorul organelor interioare, splină, ficat, bilă, în afară? În timp ce această parte superioară se deschide spre exterior pentru a primi de acolo influenţe şi sângele curge spre această parte pentru a culege influenţele exterioare, în acelaşi timp el curge spre partea inferioară, pentru a primi ceea ce vine de la cele trei organe. Deci, când privim lumea înconjurătoare, vedem că aceasta influenţează structura noastră superioară prin intermediul organelor senzoriale. Imaginaţi-vă că ceea ce pătrunde în noi din exterior prin simţuri ar fi comprimat, concentrat într-un centru. Astfel, ceea ce pătrunde în noi din toate direcţiile trebuie comparat cu ceea ce curge din ficat, din vezica biliară şi din splină, adică lume înconjurătoare transformată. Dacă aprofundaţi această idee, veţi vedea că nu este o reflecţie cu totul stranie. Imaginaţi-vă diversele impresii senzoriale care curg spre interior şi închipuiţi-vă că sunt concentrate, condensate şi formate ca organe dispuse în interior. Astfel, sângele se oferă în interior celor trei organe - ficat, bilă, splină -, aşa cum partea superioară a organismului se oferă lumii din afară. Avem deci lumea exterioară, care ne înconjoară simţurile, concentrată în organe dispuse în interiorul corpului omenesc. Putem spune că, pe de o parte, lumea lucrează în exterior, pătrunde în noi, atinge sângele în organele superioare şi îl influenţează. Pe de altă parte, macrocosmosul influenţează în mod tainic organele pe care le-a concentrat şi, pe această cale, acţionează asupra sângelui nostru, care i se pune de asemenea la dispoziţie. Să reprezentăm aceasta schematic: Să ne imaginăm în primul rând lumea, care acţionează din toate părţile asupra simţurilor noastre, şi sângele, oferindu-se ca o tablă pe care se întipăresc impresiile acestei lumi - este organizarea noastră superioară. Să ne imaginăm apoi că am putea concentra toată această lume exterioară în organe izolate, că am forma din ea un extract pe care l-am putea transpune în interior; astfel, ceea ce acţionează din toate direcţiile acţionează şi de cealaltă parte, a sângelui. Vom avea astfel un tablou al exteriorului şi interiorului organismului uman format într-un fel cu totul aparte. S-ar putea spune, într-un anumit sens, că creierul corespunde organizării noastre interioare în măsura în care ea umple toracele şi cavitatea abdominală. Este ca şi cum lumea din afară ar fi transpusă în interiorul nostru. În această organizare subordonată, care serveşte în principal continuării procesului nutritiv, vom găsi câteva lucruri cu totul tainice, ca de pildă concentrarea întregii lumi înconjurătoare în câteva organe interne, câteva instrumente interioare. Studiind mai îndeaproape aceste organe, splina, ficatul, vezica biliară, observăm că cea care se oferă prima curentului sangvin este splina. Ea are o structură particulară, un ţesut bogat vascularizat, conţinând numeroase granule albe, care contrastează cu roşul fondului. Splina ne apare ca o strecurătoare prin care trece sângele, punându-se la dispoziţia unui organ care este într-un fel o fracţiune concentrată a macrocosmosului. Splina este în legătură şi cu ficatul. Pe treapta următoare observăm cum sângele se oferă ficatului, iar acesta, la rândul său, secretă bila, ca o a treia componentă a acestei serii. Bila este depusă într-un organ special, se amestecă cu substanţele nutritive, şi de aici, împreună cu aceste substanţe transformate, ajunge în sânge. Ne putem imagina această oferire de sine a sângelui către cele trei organe în felul următor: primul organ care se găseşte în calea sângelui este splina, al doilea este ficatul, şi al treilea, care are o relatie foarte complicată cu sângele, cu întregul sistem sangvin, este bila care, pentru că este pusă la dispoziţia alimentelor, participă la elaborarea lor, este considerată un organ aparte. Bazaţi pe acest fapt, ocultiştii tuturor timpurilor au dat anumite denumiri acestor organe. Vă rog să nu vă gândiţi deocamdată la nimic deosebit în legătură cu aceste nume, ci numai la faptul că ele au fost date acestor organe şi să faceţi abstracţie de adevărul că o asemenea asociere a numelor are şi o altă semnificaţie pentru organe. Vom vedea mai târziu pentru ce motive li s-au dat chiar aceste nume. Deoarece splina este prima care se oferă sângelui, vechilor ocultişti li s-a părut că cel mai potrivit nume pentru ea ar fi cel al primei planete care apare în spatiul cosmic al sistemului solar. Din această cauză au numit splina „saturniană" – sau un Saturn interior –, aşa cum ficatul a devenit un Jupiter interior, iar bila un Marte interior. Deocamdată să nu ne gândim la aceste nume, ci numai la faptul că le-am depistat. Şi am făcut aceasta deoarece am înţeles că lumile exterioare, abordabile pentru simţurile noastre, sunt comprimate în aceste organe, care reprezintă pentru noi lumi interioare, aşa cum planetele reprezintă lumi exterioare. Aşa cum lumile exterioare apar simţurilor noastre, prin aceea că pătrund din afară, lumile interioare acţionează activ asupra sângelui, influenţând Eul, al cărui organ este sângele. În orice caz, vom afla o diferenţă importantă între caracteristicile creierului uman, despre care am vorbit ieri, şi ceea ce ne apare ca un fel de sistem cosmic interior. Această diferenţă constă, în primul rând, în faptul că omul nu ştie nimic despre ceea ce se petrece în organismul său interior. El nu percepe influenţa pe care aceste lumi interioare o exercită asupra lui, în timp ce, în mod caracteristic, lumea exterioară îi impresionează conştienţa. Într-un anumit sens, ne este îngăduit să numim aceste lumi interioare o lume a inconştientului, spre deosebire de lumea conştientă, pe care am învăţat să o cunoaştem în activitatea creierului. Vom clarifica conţinutul conştientului şi al inconştientului, luând în considerare şi alt aspect. Ştiti că ştiinţa oficială consideră sistemul nervos, cu tot ce este legat de el, drept organ al conştienţei. Pentru dezvoltarea ulterioară a consideraţiilor noastre oculte, să reţinem o anumită relaţie a sistemului nervos cu sângele - ceea ce am expus azi în mod schematic. Vedem că sistemul nervos este pretutindeni în legătură cu sângele. Să dăm atentie mai întâi unui adevăr pe care ştiinţa oficială îl consideră incontestabil: că regulatorul general al activităţii conştiente, al vieţii sufleteşti, este sistemul nervos. Nu putem însă evita faptul că pentru ocultişti sistemul nervos nu reprezintă decât un fel de substrat al conştienţei. Aşa cum sistemul nervos se inserează în organismul nostru şi intră în contact într-un anumit fel cu sângele, tot astfel se inserează în fiinţa omenească ceea ce noi numim corpul astral şi Eul. În conferinţele mele, am arătat că şi o observare exterioară, pe care am prezentat-o în repetate rânduri, ne poate evidenţia că sistemul nervos este, într-un anumit sens, revelaţia corpului astral. În cadrul unei astfel de abordări, vedem că la început nu le putem atribui corpurilor naturale nevii decât corpul fizic pe care ni-l prezintă. Când urcăm pe scara evoluţiei de la corpurile anorganice, neînsufleţite, la corpurile naturale însufleţite – la organisme –, trebuie să ne imaginăm că acestea sunt pătrunse de corpul eteric sau vital, care conţine în el cauzele manifestărilor vieţii. Vom vedea mai târziu că antroposofia sau ocultismul nu vorbesc despre acest corp vital aşa cum se vorbea pe vremuri despre „forţa vitală". Când antroposofia aminteşte despre corpul eteric, ea vorbeşte despre ceva real, pe care ochiul spiritual îl vede cu adevărat şi care se află la baza corpului fizic. Când contemplăm plantele, trebuie să le atribuim un corp eteric. Dacă ajungem mai sus, la fiinţele dotate cu sensibilitate, la animale, vom găsi elementul sensibilitătii, al vieţii interioare, sau, mai bine zis, al trăirii interioare, care deosebeşte animalele de plante. Pentru ca simpla activitate vitală – care nu se poate încă interioriza şi nu se poate aprinde până la simţire – să ajungă la trăire interioară trebuie ca în organismul animalului să se integreze corpul astral. Sistemul nervos, pe care plantele încă nu-l au, devine pentru noi unealta exterioară a corpului astral, arhetip spiritual al sistemului nervos. Aşa cum arhetipul se comportă faţă de manifestarea sa, de imaginea sa, la fel se comportă şi corpul astral faţă de sistemul nervos.

Din Cronica AKASHA de Rudolf Steiner STRĂMOŞII NOŞTRI ATLANTEENI   Strămoşii noştri atlanteeni erau foarte diferiţi de omul actual, mai mult decât îşi poate imagina cineva ale cărui cunoştinţe se mărginesc doar la lumea sensibilă. Această deosebire se referă nu numai la aspectul exterior, ci şi la facultăţile spirituale. Cunoştinţele lor tehnice şi întreaga lor cultură erau altele decât cele pe care le putem observa în prezent. Dacă ne referim la primele începuturi ale umanităţii atlanteene, vom descoperi facultăţi spirituale cu totul diferite de ale noastre. Gândirea logică, facultatea de a face calcule şi combinaţii, pe care se bazează astăzi toate realizările moderne, nu existau la primii oameni atlanteeni. În schimb, ei aveau o memorie extraordinar de dezvoltată, şi aceasta constituia una din facultăţile lor spirituale cele mai remarcabile. De exemplu, ei nu făceau calcule, aşa cum facem noi, aplicând reguli învăţate în prealabil. Nu aveau ceva cum ar fi o tablă a înmulţiri. Nimeni nu îşi întipărise în minte că trei ori patru fac doisprezece: Faptul că atunci când se ivea necesitatea unei asemenea operaţiuni omul atlantean rezolva problema, se datora capacitătii de a-şi aminti alte situaţii identice sau asemănătoare. Îşi reamintea situaţii trăite anterior. Este important de reţinut că de fiecare dată când se dezvoltă o aptitudine nouă o alta, mai veche, pierde din forţă. Prin gândirea logică şi prin capacitatea de a face calcule, omul actual este superior străvechiului om atlantean; în schimb, memoria noastră a regresat, omul gândeşte cu ajutorul ideilor; gândirea omului atlantean se forma cu ajutorul imaginilor. Când o imagine îi apărea în suflet, el îşi amintea perfect numeroase alte imagini asemănătoare pe care le trăise în trecut şi, pe această bază, îşi forma judecata. Din această cauză, orice formă de învăţământ era complet diferit de cel care se va practica în perioade următoare. Nu se urmărea să se imprime copilului reguli, să i se ascută inteligenţa. Dimpotrivă, se urmărea cu insistenţă să i se prezinte viaţa prin intermediul unor imagini evocatoare, pentru ca, mai târziu, în toate situaţiile în care va fi pus să acţioneze să se poată sluji de un vast patrimoniu de amintiri. Când copilul devenea adult şi intra activ în viaţă, în oricare din faptele pe care trebuia să le îndeplinească el îşi amintea că în timpul când era în şcoală i se prezentase ceva asemănător. Se orienta cu atât mai uşor, cu cât noua situaţie care se prezenta semăna mai mult cu o experieniă deja trăită. Când, totuşi, se întâmpla să fie confruntat cu o stare de lucruri cu totul nouă, era nevoit să acţioneze prin tatonări, în timp ce, în prezent, în asemenea situaţii, noi ne folosim de reguli deja învăţate, pe care le punem cu uşurinţă în aplicare în situaţii noi, necunoscute. Un asemenea sistem de educaţie conferea vieţii, în ansamblu, un caracter de monotonie. Perioade lungi de timp, în evoluţia Atlantidei lucrurile s-au petrecut mereu la fel. Prin această puternică dependenţă şi fidelitate faţă de memorie, era imposibilă realizarea unor progrese rapide, comparabile în vreun fel cu cele actuale. Se acţiona la fel cum se „văzuse" întotdeauna mai înainte. Omul nu reflecta, nu gândea, ci îşi amintea. Autoritate avea nu cel care studiase mai mult, ci cel care avea o mai bogată experienţă, respectiv mai multe amintiri. În acele timpuri, în Atlantida, ar fi fost imposibil ca cineva să poată lua o decizie într-o situaţie oarecare importantă, înainte de a fi atins o anumită vârstă. Pentru a câştiga încrederea celor din jur, era indispensabilă o experienţă indelungată. Această caracterizare generală nu se aplică iniţiaţilor şi şcolilor lor. Aceştia devansau gradul de evoluţie normal pentru epoca lor. Pentru a fi admis în aceste şcoli, nu vârsta era criteriul de alegere, ci faptul că cel propus trebuia să fi dobândit, în cursul unor încercări trecute, facultăţile necesare pentru a putea primi o invăţătură mai înaltă. În timpul perioadei atlanteene, respectul care se acorda iniţiaţilor şi discipolilor lor nu se baza pe numărul mare de experienţe personale trăite, ci pe vechimea înţelepciunii lor. Personalitatea nu are nici o importanţă la un iniţiat. El se dedică în întregime înţelepciunii eterne şi, ca urmare, nu este sub influenţa caracteristicilor unei epoci. În timp ce gândirea logică lipsea atlanteenilor (aceasta mai ules la începutul perioadei), ei aveau, în schimb, prin memoria lor atât de perfecţionată, o capacitate care dădea acţiunilor o caracteristică aparte. Prin natura sa, o facultate umană se află întotdeauna in raport cu alta. Memoria se situează mai aproape de natura mai pofundă a omului decât este facultatea intelectuală; totodată, legate de memorie, s-au dezvoltat şi alte forţe, care erau, de asemenea, mai asemănătoare cu fiinţele naturii subordonate decât este energia de care dispune omul în prezent. În felul acesta, atlanteenii au putut să stăpânească ceea ce numim forţa vitală. Aşa cum astăzi noi putem extrage din cărbune energia calorică pentru a o transforma în forţă motrice, pe care o utilizăm în mijloacele de transport, tot astfel, atlanteenii au ştiut să utilizeze forţa de germinaţie a fiinţelor vii, în slujba tehnicii. Ca să înţelegem mai bine toate acestea, să recurgem la următoarea imagine. Să ne gândim la un bob de grâu. El conţine o energie latentă. Această forţă acţionează şi face ca din bob să răsară o tulpină. Natura poate să trezească aceste forţe latente din bob. Omul actual nu poate realiza aceasta prin propria sa voinţă. El seamănă bobul de grâu în pământ şi îl lasă acolo în seama forţelor naturii, pentru a da rod. Omul atlanteean, însă, putea să facă şi altceva. El cunoştea arta de a transforma în forţă tehnică energia cuprinsă într-o cantitate de grâu, aşa cum în prezent se poate face cu forţa calorică pe care o conţine cărbunele. În perioada atlanteeană, plantele nu erau cultivate numai pentru a produce alimente, ci şi într-un scop energetic: forţele latente din plante erau utilizate pentru a servi în industrie şi transporturi. Astăzi noi dispunem de instalaţii care transformă energia cărbunelui în forţa motrice din locomotive; atlanteenii aveau, la rândul lor, instalaţii pe care le puneau în mişcare cu ajutorul, putem spune, al seminţelor de plante, transformând energia lor vitală în forţă energetică, în scopuri tehnice. Atlanteenii au putut pune în mişcare, în felul acesta, unele vehicule care zburau la joasă altitudine. Înălţimea la care zburau era mai mică decât a munţilor existenţi în acea perioadă, dar vehiculele erau prevăzute cu dispozitive de conducere care permiteau să se înalţe deasupra munţilor. Trebuie să avem în vedere că, în decursul timpului, condiţiile terestre s-au modificat în mod considerabil. În prezent, vehiculele atlanteene amintite ar fi cu totul inutilizabile. Dacă pe atunci oamenii se puteau servi de ele, aceasta se datora faptului că stratul de aer care înconjura globul terestru era mult mai dens. Nu trebuie să ne preocupe acum problema de a sti dacă am putea să ne facem o idee despre acea densitate a aerului cu ajutorul conceptelor ştiinţei actuale. Ştiinţa şi gândirea logică, prin esenţa lor, nu sunt în măsură că precizeze ce este şi ce nu este posibil. Singurul lor scop este să explice fapte constatate prin experienţă şi observaţie directă. Dar penfru cercetarea ocultă acea densitate deosebită a atmosferei este o realitate tot atât de sigură ca orice alt fapt stabilit cu ajutorul simţurilor fizice. – Este, de asemenea, sigur, deşi probabil inexplicabil pentru fizica şi chimia moderne, că pe atunci, pe întregul glob pământesc, apa era mult mai puţin densă decât astăzi. Prin fluiditatea sa apa putea servi la unele aplicaţii tehnice, datorită forţei germinative pe care o puteau mânui atlanteenii, lucru cu totul imposibil în prezent. Cu timpul, apa s-a densificat şi dirijarea acelor vehicule nu s-a mai putut face ca mai înainte. Toate acestea ne arată în mod foarte clar că civilizaţia şi cultura atlanteeană erau profund diferite de ale noastre. Aceasta ne permite să înţelegem că şi natura fizică a unui atlanteean era cu totul diferită de aceea a omului contemporan. Apa pe care o bea era asimilată de forţele vitale din corpul său în mod cu totul diferit decât este posibil în corpul nostru fizic actual. Datorită acestui fapt, atunci când era necesar, atlanteanul îşi putea canaliza forţele sale fizice, prin voinţă, în cu totul alt mod decât o poate face omul de azi. El avea, ca să spunem aşa, mijloacele de a-şi dezvolta propriile sale forţe fizice. Pentru a ne face o imagine corectă despre natura omului atlantean, trebuie să ştim că pentru el noţiunile de oboseală şi de efort fizic erau mult diferite de ale noastre. O aşezare socială din perioada atlanteeană avea un caracter – aceasta reiese din toate cele arătate până acum – care nu era cu nimic asemănător unui oraş modern. Totul, în aceste aşezări, era legat de natură. Nu am face decât să prezentăm o slabă imagine arătând că, în primele timpuri ale acelei perioade şi până către mijlocul celei de a treia subrase*, o asemenea aşezare umană avea aspectul unei grădini în care locuinţele erau construite din arbori cu ramurile împletite într-un mod nu numai ingenios, dar şi artistic. Munca pe care omul o îndeplinea cu mâinile sale se îmbina armonios cu natura. Omul însuşi se simţea intim legat cu aceasta. De aceea, însuşi simţul său social era altul decât cel pe care îl avem noi astăzi. Natura era comună tuturor. Ceea ce se construia pe temeiuri naturale era considerat ca un bun comun, în aceeasi măsură în care noi considerăm astăzi că ceea ce rezultă din activitatea îndeplinită cu inteligenţa şi raţiunea noastră este bunul nostru personal. * Perioada atlanteană se împarte în şapte epoci, numite şi subrase sau „rase" (NT). Cine şi-a însuşit ideea că atlanteenii erau înzestraţi cu forţele spirituale şi fizice pe care le-am descris, acela va înţelege că, în acele îndepărtate timpuri, omenirea în ansamblul ei prezenta o imagine care ne aminteşte prea puţin de ceea ce suntem obişnuiţi să vedem azi în jurul nostru şi că nu numai oamenii, ci întreaga natură s-a transformat în mod considerabil de-a lungul vremii. Formele plantelor şi animalelor s-au transformat cu totul. Întreaga natură terestră a suferit modificări. Regiuni care erau înainte populate au fost distruse, iar altele noi au luat fiinţă. - Strămoşii atlanteenilor, la rândul lor, locuiau un continent care este astăzi de mult dispărut; partea sa principală ocupa sudul Asiei de astăzi. Literatura teosofică îi numeşte lemurieni. După ce au străbătut, la rândul lor, diferite etape de evoluţie, cei mai mulţi dintre ei au decăzut. Dar, în anumite zone ale globului, descendenţii acestei populaţii degenerate au supravieţuit sub formă de populaţii sălbatice. Numai o mică parte dintre lemurieni a fost capabilă să continue evoluţia. Din aceştia s-a născut apoi omenirea atlanteeană. - Mai târziu, s-a întâmplat ceva asemănător. Cea mai mare parte a populaţiei atlanteene a decăzut şi iarăşi, dintr-un grup retrâns, s-a format o populaţie din care se trag cei pe care îi numim acum arieni, de care este legată întreaga omenire culturală de astăzi. Lemurienii, atlanteenii, arienii sunt, în terminologia ştiinţei oculte, rase-rădăcină ale omenirii. Lemurienii au fost precedaţi de alte două rase-rădăcină, după cum arienii vor fi urmaţi de încă alte două, în viitor; cu alte cuvinte, există în total şapte rase-rădăcină*. Aşa cum am arătat sumar în cazul lemurienilor, al atlanteenilor şi al arienilor, fiecare rasă-rădăcină provine din cea precedentă. Fiecare rasă-rădăcină posedă calităţi fizice şi spirituale complet diferite de cele precedente. În timp ce atlanteenii, de exemplu, au avut dezvoltată în mod deosebit facultatea memoriei şi tot ce se leagă de aceasta, misiunea arienilor constă în dezvoltarea forţei de gândire şi tot ceea ce este în legătură cu aceasta. * Terminologia utilizată ulterior în scrierile antroposofice nu mai vorbeşte de „rase-rădăcină" şi de „subrase" în cadrul lor, ci de „perioade", pentru rase-rădăcină şi de epoci de cultură, pentru subrase (NT). Dar şi fiecare rasă-rădăcină parcurge diferite stadii de evoluţie, care sunt întotdeauna în număr de şapte. La începutul perioadei în care apare o rasă-rădăcină, trăsăturile sale principale se manifestă, ca să spunem aşa, într-o stare juvenilă, dar, încetul cu încetul, aceste trăsături şi calităţi ating maturitatea pentru ca apoi, în final, să ajungă la decadenţă. Populaţia care compune o rasă-rădăcină se divizează astfel, în timp, în şapte subrase*. Nu trebuie însă să ne imaginăm că o subrasă dispare îndată ce se dezvoltă o alta nouă. Sunt situaţii când apare o rasă nouă, dar coexistă încă mult timp cu cea anterioară. Întotdeauna au locuit pe Pământ, una langă alta, populaţii care prezentau stadii diferite de evoluţie. * Sau, simplu„,rase" (NT). Prima subrasă atlanteeană s-a format pornind de la un grup de lemurieni care atinseseră o treaptă avansată de evoluţie şi care era capabilă să se dezvolte mai departe şi să se transforme. Acest grup avea darul memoriei numai în ultima fază a evoluţiei sale lemuriene, deci îl manifesta de la începutul evoluţiei sale atlanteene. Trebuie să reţinem că un lemurian era apt să-şi formeze reprezentări ale stărilor pe care le vieţuia, dar era incapabil să le păstreze în memorie. El uita imediat tot ceea ce îşi reprezentase. Să notăm că, dacă aceşti oameni trăiau totuşi într-o anumită formă de cultură, putând, de exemplu, să confecţioneze unelte de lucru, să construiască locuinţe etc., toate acestea le făceau nu prin capacitatea lor proprie de reprezentare, ci cu ajutorul unei forţe spirituale care acţiona în ei, forţa pentru care cuvântul potrivit ar fi acela de forţă instinctuală. Nu este, totuşi, vorba de o forţă ca cea pe care o au astăzi animalele, ci de un instinct de o cu totul altă natură. Literatura teosofică numeşte această primă subrasă a atlanteenilor rmoahals*. Memoria acestor oameni se baza mai ales pe senzaţii vii. Culorile pe care le percepea ochiul sau sunetele pe care le înregistra urechea trezeau în sufletul omului o vibraţie prelungă şi avea drept urmare faptul că rmoahalii dezvoltau sentimente pe care înaintaşii lor lemurienii nu le cunoşteau. Ataşamentul faţă de experienţele trecute, de exemplu, făcea parte din aceste sentimente. * Se păstrează aceeaşi ortografie din textul german. În limba română, acest plural ar trebui scris rmoahali (NT). De dezvoltarea memoriei este legată şi dezvoltarea limbajului. Atât timp cât fiinţa umană nu-şi amintea trecutul, nu putea avea loc nici transmiterea, cu ajutorul vorbirii, a experienielor vieţuite. Primele semne ale memoriei au apărut, ca să spunem aşa, în ultima etapă a Lemuriei, şi abia atunci începe să se dezvolte şi facultatea de a da nume la tot ceea ce omul vedea şi auzea în jurul său. Numai oamenii dotaţi cu memorie pot sesiza utilitatea de a da unui lucru un nume. Limbajul se dezvoltă, aşadar, în perioada atlanteană. Prin aceasta, se stabileşte o legătură între sufletul omului şi obiectele exterioare din jurul lui. Omul formulează în interioritatea sa cuvântul pe care îl rosteşte, şi acesta aparţine obiectelor lumii exterioare. Graţie limbajului, se stabileşte o nouă relaţie şi între un om şi altul. Fireşte, limbajul la rmoahali era încă într-un stadiu primitiv, dar el era fundamental diferit de cel al strămoşilor săi lemurieni. Forţele care acţionau în sufletul primilor atlanteeni mai aveau încă ceva ce ţinea de forţele naturii. Oamenii aceştia erau mai apropiaţi, într-un anumit sens, de fiinţele naturii din jurul lor decât urmaşii lor. Cu mult mai mult decât este cazul în prezent, forţele lor sufleteşti erau asemănătoare cu forţele naturii. Tot astfel, şi cuvântul pe care îl rosteau era înzestrat cu forţă naturală. Să luăm un exemplu: când rosteau un cuvânt, acesta aducea ceva din energia elementară a naturii. Ei nu denumeau pur şi simplu un lucru, ci cuvântul conţinea în el şi o putere asupra lucrului şi chiar şi asupra semenilor. Cuvântul rmoahalilor nu exprima doar un sens, ci avea şi o putere. Când se vorbeşte astăzi de o forţă magică a cuvintelor, se subînielege ceva ce pentru acei oameni era mult mai real decât este pentru noi. Cuvântul pronunţat de rmoahal dezvolta o fortă asemănătoare cu forţa însăşi a obiectului numit. Datorită acestui fapt, cuvintele aveau atunci şi o virtute curativă, ceva mai mult, ele puteau stimula creşterea plantelor, puteau să îmblânzească furia animalelor, puteau să producă şi multe alte efecte. Această forţă a început să-şi piardă din intensitate încetul cu încetul la următoarele subrase care s-au perindat în perioada atlanteană. Ea s-a pierdut în mod progresiv. Rmoahalii o resimţeau ca pe un dar înnăscut, un dar al naturii, iar raportul lor cu această forţă avea un caracter religios. Cuvântul avea pentru ei, în primul rând, ceva sacru. Utilizarea în sens rău a unor cuvinte sau sunete ce conţincau în sine puteri deosebite era, la început, ceva de neconceput. Fiecare om simţea că o abatere de genul acesta ar fi putut să-i aducă o mare nenorocire. Efectul magic al cuvintelor s-ar fi întors împotriva lui, căci dacă o folosire corectă a cuvântului aduce o binecuvântare, un sacrilegiu aduce pierderea făptaşului. Dând dovadă de o puritate de sentimente, rmoahalii atribuiau această putere a lor mai puţin lor înşile, cât mai ales unei naturi divine care acţiona în ei. Situaţia devine cu totul alta o dată cu apariţia celei de a doua subrase (aşa-numitele popoare tlavatli). Indivizii care compuneau această a doua subrasă încep să aibă sentimentul propriei lor valori. Ambiţia, care la rmoahali era necunoscută, îşi face acum apariţia. Memoria începe să influenţeze, într-un anumit sens, concepţia lor despre viaţa socială. Cel care putea face faţă unor situaţii grele începea să pretindă celorlalţi să îi acorde respect. El cerea ca faptele sale să fie întipărite în memoria lor. Pe această amintire a unor fapte săvârşite de cineva se baza alegerea conducătorului în cadrul unui grup. Şi, o dată cu aceasta, începe să se dezvolte un fel de demnitate regală, şi această legitimitate se continuă şi după moarte. Se dezvoltă, aşadar, amintirea, pomenirea strămoşilor, sau a acelora care dobândiseră merite în timpul vieţii. Anumite grupuri încep să facă din aceasta un cult religios al morţilor, al strămoşilor. Acesta s-a continuat multă vreme şi apoi, cu timpul, s-a diversificat. La rmoahali, omul nu avea valoare decât în măsura în care ştia, în faţa unei acţiuni, să se impună prin puterea sa. Dacă cineva ar fi pretins să fie respectat pentru ceea ce făcuse altădată, trebuia să probeze – prin fapte noi – că vechea sa forţă rămăsese aceeaşi. El trebuia să reînvie prin noi fapte, ca să spunem aşa, amintirea faptelor trecute. Realizările din trecut erau fără importantă în prezent. Abia mai târziu, în a doua subrasă, începe să se ţină seama de caracterul personal al individului; se ajunge la situaţia nouă ca, în aprecierea unui om, să se ţină seama de realizările sale din trecut. O altă urmare a faptului că în viaţa socială începe să predomine forţa amintirii a fost formarea de grupuri de indivizi legaţi prin amintirea unor fapte săvârşite în comun. Până atunci, orice grup social depindea întru totul de forţele naturale, de originea sa comună. Omul, ca individ, nu aducea nici un aport, prin propriul său spirit, la ceea ce natura făcuse din el. De acum înainte însă, o persorialitate puternică putea să antreneze spre o acţiune comună un anumit număr de oameni, iar amintirea acestor acţiuni săvârşite în comun ducea la formarea unui grup social distinct de altele. Acest mod de convieţuire socială nu s-a concretizat însă decât în decursul celei de a treia subrase (a toltecilor). Indivizii care aparţineau acestei rase au fost primii care au pus bazele unei forme de organizare socială pe care am putea-o considera un fel de fiinţă comună şi care poate fi considerată ca prima etapă a închegării unui stat. Conducerea şi guvernarea acestei comunităţi erau creditare, treceau de la strămoşi la descendenţi. Ceea ce, până aunci, se perpetua numai în memoria contemporanilor, acum se transmitea din tată în fiu. Întregul neam trebuia să nu uite faptele săvârşite de strămoşi. Descendenţii continuau să aprecieze ceea ce realizaseră strămoşii lor. Trebuie să ne fie foarte limpede că, în acea vreme, oamenii aveau în mod real forţa de a transmite însuşirile lor urmaşilor. Educaţia consta în a prezenta viaţa în imagini vii. Efectul produs de acest gen de educaţie depindea de puterea personală care emana de la educator. Acesta nu urmărea să perfecţioneze inteligenţa elevilor săi, ci să dezvolte în ei, mai ales, aptitudini care să fie de natură instinctivă. Sistemul permitea ca aptitudinile părintelui să se transmită, în cele mai multe cazuri, fiilor.

Cunoasterea lui Hristos de Rudolf Steiner ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM CONFERINŢA I Kassel; 16 iunie 1907 Scopul acestor conferinţe este acela de a oferi o vedere de ansamblu asupra a ceea ce numim în mod curent teosofie. Teosofia trebuia să devină, într-un sens cuprinzător, un nou impuls cultural; ea este un lucru la care aspiră omenirea dintotdeauna şi care trebuie să răspundă la întrebarea arzătoare în toate privinţele pe care aceasta o pune. Totusi, astăzi teosofia este privită frecvent ca ceva ce este îndoielnic, ca o nebunie, ca reveriile unor capete inventive. Fără îndoială, dacă-i întrebăm pe aceşti „inventivi" ce urmăresc, răspunsuI lor este relativ cuprinzător. Înainte de toate, ceea ce se consideră în prezent a fi reverie este privită de cel care face din aceasta punctul central al vieţii sale ca ceva ce peste douăzeci sau cincizeci de ani va avea o semnificaţie considerabilă pentru sentimentul, gândirea, voinţa şi activitatea omenească. Nu există domeniu în care teosofia să nu poată aduce, în calitate de impuls, lumina sa şi să nu aibă chemarea de a ilumina. Se ştie că epoca noastră are cele mai variate probleme: de sănătate, sociale, ale femeilor, ale educaţiei. Răspunsurile sunt încă şi mai numeroase. Când se examinează în mod obiectiv ansamblul acestor probleme şi rezolvările oferite, se observă că ele sunt puse corect prin înseşi condiţiile timpului actual, dar că soluţiile nu pot fi date nemijlocit acum. Celui care nu vrea să vadă nici să audă care sunt problemele actuale, îi vor apărea pretutindeni obstacole în cale. Va veni o epocă când oamenii îşi vor da seama că există mult mai multe probleme: războaie interioare şi exterioare ale omenirii, dureri şi suferinţe, speranţe frânte în toate domeniile. Numai teosofia este în măsură să răspundă în mod corespunzător acestor probleme. Sunt tot mai numerosi cei care se resemnează, care, de fapt, îşi fac datoria, dar nu ştiu de ce muncesc, al căror moral distrus ajunge până la disperare, alterându-le chiar sănătatea fizică şi provocând apariţia neurasteniei. Acestea nu sunt decât câteva aspecte, pe care le amintim aici. Gândul călăuzitor care trebuie să ne cuprindă sufletele este acela că teosofia nu este ceva care să preocupe capete fără ocupaţie, care n-au altceva mai bun de făcut; ea trebuie să-şi exercite influenţa în viaţa practică. Desigur, în cursul celor treizeci de ani de existenţă, Societatea teosofică [1] a cunoscut bolile copilăriei şi a suferit tot felul de avataruri, care au provocat îndoieli cu privire la importanţa ei, dar ea îşi va reveni şi va face dovada aptitudinilor sale. Teosofia trebuie să devină o problemă generală, un fapt universal, căci ea poate răspunde la chestiunile fundamentale ale întregii existenţe şi poate indica cum trebuie să fie percepute de omul actual; el trebuie să înţeleagă de ce există religii şi stiinţe în lume. Oricare ar fi activităţile noastre artistiee, stiinţifice sau practice, ele se învârt în jurul câtorva probleme fundamentale, care trebuie rezolvate într-un fel oarecare. Toate religiile au fost încercări de a da răspuns la aceste probleme, un răspuns totdeduna adaptat la intelectul şi la treapta de cultură a popoarelor. Teosofia nu vrea să fie o religie, ea nu are nimic de-a face cu o sectă, nu provoacă agitaţie. După cum ştiţi, religia este tot atât de veche ca şi aspiraţia omului către progres. Dacă examinăm religiile diferitelor popoare, vom ajunge la certitudinea că toate au încercat să răspundă la mai multe întrebări: în primul rând, care este esenţa omului, în al doilea rând, care este destinul său şi, în al treilea rând, ce există dincolo de existenţa fizică. Cu privire la aceste întrebări, trebuie să spunem că tocmai noi, oamenii epocii actuale, avem un trecut uimitor în urma noastră, care a dus pe mulţi în eroare în ceea ce priveşte religia. Să ne punem întrebarea: Câte fiinţe omeneşti au nevoie efectiv de religie, dar nu o pot avea? Unii dintre noi mai pot privi înapoi la epoci când religia era resimţită eu adevărat ca viaţă, ca ceva perceput mult mai intens decât de naturile actuale cele mai predispuse la religie. La acestea din urmă mai există încă o parte din sentimentul cald care a străbătut mileniile. Setea, nostalgia pentru ceea ce se numeşte lumea spirituală, adică aspiraţia la religie mai există încă; la naturile cele mai autentiee această nevoie s-a amplificat fără încetare. Astfel de persoane vor spune: Când eram copil mai aveam încă adevărata credinţă. Apoi această credinţă s-a schimbat. Am cunoscut ceea ce se cheamă stiinţa şi principiile sale şi a trebuit, mai ales în virtutea modului în care mi-a fost dezvăluită crearea lumii, să mă îndoiesc profund de ceea ce crezusem în copilărie. Apoi m-a cuprins o tristeţe profundă, sufletul pare să fie sfâşiat, când, pustiit, priveşte în lume fără a găsi o explicaţie la această contradicţie interioară. De aici, ruptura între aspiraţia religioasă şi satisfacţia sufletului, de aici, tragismul epocii actuale. Poate că ceea ce se instalează în aceste suflete este totuşi preferabil celeilalte atitudini, cea în care omul nu mai pune întrebări; când el pierde obiceiul de a pune întrebări, devine superficial, trăindu-şi pur si simplu existenţa cotidiană. Cauza acestei situaţii ţine de religii? Nu! Este evident că nu e nimic din toate acestea, căci orice religie, chiar vechile mituri şi legende, sunt în măsură să reînnoiască inima, să dea viaţă oricărui suflet, dacă el vrea. Cine ar fi crezut că din vechile mituri, care păreau vlăguite de milenii, ducând o existentă aproape ascunsă, necunoscută, ar putea reînvia impulsuri atât de puternice ca cele întâlnite în dramele lui Richard Wagner? [2] Nu este necesar să întemeiem o religie nouă, momentul pentru aceasta a trecut, dar a devenit necesară o nouă luare de poziţie faţă de religie, o nouă înţelegere. Ceea ce s-a schimbat este spiritul uman, sufletul uman, inima omenească. Să încercăm să ne transpunem în procesul evolutiv al sufletului omenesc; ne vom convinge, în cursul acestor conferinţe, că sufletele noastre au fost în mod repetat aici, jos, pe planul fizic, că ele s-au dezvoltat încetul cu încetul urcând la treapta actuală a evoluţiei. La început acest lucru vă poate părea grotesc, totuşi asemenea adevăruri, aşa cum ne sunt prezentate astăzi, le-am auzit adesea în cursul existenţelor noastre trecute. Astfel, veţi face cunoştinţă cu învăţătura reincarnării. La fel cum mă ascultaţi astăzi, sufletele dumneavoastră au ascultat odinioară pe acel druid care trăia şi învăţa chiar în această regiune a noastră. Vechii druizi cultivau pentru cercuri restrânse învăţătura despre reincarnare, această înţelepciune foarte veche despre enigmele vieţii. Ei se adresau celor care simţeau în sufletul lor setea unei cunoaşteri mai profunde. Dar dacă aceşti învăţători ar fi utilizat limbajul de care mă folosesc eu astăzi, el nu ar fi fost inteligibil pentru sufletele dumneavoastră de atunci, căci spiritul nu era suficient dezvoltat pentru aceasta. În acel timp, spiritul omenesc nu dispunea încă de gândirea logică, dar avea facultatea de a înţelege prin intermediul imaginilor. De aceea aceste învăţături se exprimau prin imagini pe care le regăsim astăzi sub formă de poveşti şi mituri. Dacă sufletele noastre nu ar fi primit această învăţătură, ele ar fi incapabile să înţeleagă acum adevărul transmis sub o formă nouă. Astfel, în cursul secolelor, sufletele noastre fac progrese uriaşe, iau forme noi şi din această cauză adevărul trebuie să fie prezentat, anunţat de fiecare dată sub o formă nouă. Să vă dau un al doilea exemplu. Să ne întoarcem pe firul evoluţiei umane până la egipteni, caldeeni, babilonieni. Pe vremea când erau purtătorii culturii, ei nu considerau soarele şi stelele ca fiind corpuri pur fizice. Astăzi, când un astronom materialist observă corpurile cereşti, el nu vede în ele decât corpuri fizice, nimic mai mult. De asemenea, pentru el Pământul nu este decât un corp fizic pe care omul umblă încoace şi încolo, ca un ţânţar pe mână. Cu totul altfel stăteau lucrurile cu astronomii egipteni. Când vechiul astrolog egiptean contempla o stea, el nu vedea numai un corp fizic, ci pentru el steaua avea o realitate cu totul diferită decât pentru omul actual. Când pronunţa, de exemplu, numele Mercur el o făcea cu o profundă veneraţie. Nici nu se gândea să se adreseze corpului ceresc fizic; după cum nici dumneavoastră nu vă gândiţi să vă adresaţi unui obiect de carton presat. Tot ce percepea ochiul atunci nu era decât expresia unei realităţi spirituale. Astfel, pentru astronomul de odinioară corpul ceresc al lui Mercur nu reprezenta decât manifestarea spiritului său. Dumneavoastră nu trebuie să înţelegeţi acest lucru pe cale raţională, ci să-l cuprindeţi cu sufletul, altfel nu veţi avea nici o idee despre conţinutul sufletesc al unui asemenea astronom. Pentru el nu exista nimic care să nu fie expresia spiritualului. El spunea: Totul este spirit, şi eu însumi, în calitate de spirit, sunt o parte a acestui spirit. Dumneavoastră trebuie să aveţi în vedere asemenea trăire. Trebuie să-i înţelegem bine pe înţelepţii epocilor trecute. Trebuie să înţelegem ce ştiau ei despre ceea ce se desfăşura în spaţiul spiritual. Şi cel ce se adânceşte în aceste vieţuiri ştie cât de infinit mai sublimă era această concepţie faţă de cea a materialismului actual. Înţelepţii de odinioară trebuie să fie mai întâi înţeleşi, trebuie să aprofundăm ceea ce ei au cunoscut despre spaţiul spiritual; abia atunci apare cât de importante erau acele vechi învăţături. Aceasta poate părea ridicol simţului materialist actual, care nu cunoaşte decât aspectul pur fizic al astronomiei, dar aşa stau lucrurile. Cum se face că în prezent simţul pentru viaţa spirituală care stă la baza oricărei vieţi fizice a pierit? Şi de ce trebuia să se întâmple aceasta? Să aruncăm o privire asupra anturajului nostru imediat. Dacă aţi putea compara ceea ce, în trecut, înconjura la fiecare pas omul cu ceea ce constituie mediul omului modern, aţi constata că el nu avea la dispoziţie decât mijloacele strict necesare pentru a-si putea duce existenţa pe Pământ; în schimb, avea un mai accentuat simţ al spiritualului. Acest simţ al spiritualului a trebuit să regreseze, pentru ca omul să aibă posibilitatea să obţină stăpânirea actuală asupra Pamântului. Toate progresele tehnice şi industriale au fost posibile doar datorită concepţiei noastre materialiste despre lume şi datorită faptului că spiritul, lumea suprasensibilă s-au estompat. Asadar, prin renunţarea la concepţia spiritualistă asupra lumii, omul a dobândit stăpânirea asupra lumii fizice. Este o lege eternă a omenirii aceea că facultăţile dobândite într-un domeniu nu pot apărea decât prin reducerea facultăţilor din alt domeniu. Omul nu ar fi putut obţine niciodată posibilităţile actuale de comunicare dacă n-ar fi regresat celelalte facultăţi ale sale. Pentru a dobândi tot ceea ce constituie anturajul nostru actual a trebuit să regreseze simţul pentru spiritual. Pentru ca omul să poată cuceri lumea fizică, a trebuit să regreseze conţinutul conştienţei omului de odinioară. Vedem astfel, cu începere din secolul al XVI-lea, cum se pierde înclinaţia pentru lumea spirituală şi cum pune stăpânire pe omenire simţul materialist. Şi cel care-şi imaginează că el însuşi nu se află în plin materialism se înşeală. Misiunea ştiinţei spiritului nu este de a nega ceva, ea nu critică lumea actuală; mai mult decât atât, ea arată cum coborârea în materie a fost o necesitate. Pentru un timp trebuia să se şteargă vastul orizont al vieţii spirituale al omenirii; aceasta implică dispariţia vechiului mod de a sesiza spiritualul. Adevărurile se prezentau atunci sub vechea lor formă. Ştiinţa spiritului îşi propune să arate cum pot fi ele apropriate înţelegerii omului actual. Aceasta este ceea ce o preocupă. Astfel, teosofia nu este decât instrumentul prin care se pot face accesibile gândirii omeneşti contemporane adevărurile profunde, pentru ca ele să fie sesizate în toată amploarea lor. La ora actuală atenţia trebuie să fie îndreptată din nou spre spirit. Nu trebuie să ne mulţumim a spune: „Cât de departe am dus lucrurile".[3] Adevărul este întotdeauna accesibil şi există diferite moduri de a-l înţelege. Să ne întoarcem privirea spre vechea Indie, spre Egipt, spre Grecia, spre epoca întemeierii creştinismului: mereu aceleaşi adevăruri se manifestă sub diferite forme. Întotdeauna au existat ghizi ai omenirii care au vegheat la faptul că, în acele epoci, adevărurile care se estompau datorită declinului culturilor să fie comunicate omenirii sub o formă nouă. Dintre acesti ghizi fac parte toţi marii întemeietori de religii. Înaintea epocii actuale, înainte de Copernic şi secolul al XVI-lea, chiar în Europa s-a vegheat la punerea bazelor unei reînnoiri a răspândirii adevărului. În acea epocă, unii oameni erau capabili să înţeleagă semnele timpului. Încă din 1459, o individualitate spirituală de un grad superior, cunoscută exterior sub numele de Christian Rosenkreutz [4], a întemeiat cu încă câţiva o şcoală esoterică pentru dezvoltarea înţelepciunii, nu a unei noi înţelepciuni, ci a celei vechi, dar sub o formă corespunzătoare nevoilor oamenilor. Aceasta este înţelepciunea rosicruciană, asa cum a fost ea cultivată atunci pentru prima oară. Aşa cum am spus, nu este nimic nou în această înţelepciune, este înţelepciunea veşnică, dar în forma de care are nevoie omenirea actuală. Cum se prezintă această înţelepciune a rosicrucienilor faţă de creştinism? Nu există nici o diferenţă între adevărata învăţătură creştină şi aceea a rosicrucienilor. Este suficient să înţelegi miezul creştinismului şi ai în faţă teosofia rosicrucienilor. Nu este nevoie să întemeiezi o religie nouă, trebuie să înţelegi creştinismul cum au făcut-o primii creştini. Dar foarte puţini oameni mai ştiu ceva despre tainele începuturilor evoluţiei creştinismului. Chiar teologia oficială nu mai are despre aceasta nici cea mai mică idee. Aici îl întâlnim pe însuşi apostolul Pavel [5], cel mai profund cunoscător al tainelor creştine, propovăduind acele profunde adevăruri care trebuiau să ghideze omenirea timp de milenii. El este cel care a întemeiat o scoală la Atena, al cărei rector a fost Dionisie Areopagitul [6], adevărat discipol al său. Învăţăturile lui Dionisie au fost mereu vii şi au fost transmise în particulat celor care trebuiau să ducă Verbul viu al lui Hristos pe tot Pământul. Dacă oamenii ar fi rămas fideli învăţăturii lui Dionisie nu ar fi fost necesară o nouă formă. Dar au venit timpurile noi şi crestinismul a trebuit să capete baze solide, pentru ca nici o ştiinţă să nu-i poată fi opusă. Din această cauză, teosofia rosicruciană este forma religioasă adaptată la epoca noastră. Numai acela care înţelege creştinismul în mod corect poate să-şi facă o idee despre conţinutul său veşnic viu. Dacă am fi puşi astăzi în situaţia de a auzi ce are de spus teosofia rosicruciană despre adevăratul creştinism, datele ştiinţifice nu ar contrazice procesele pe care ea le descrie. Este vorba de faptul că religia nu s-ar putea afla în contradicţie cu datele ştiinţifice şi că acestea trebuie să fie în armonie cu religia.

Cum il gasesc pe Hristos de Rudolf Steiner                                  Zürich, 16 octombrie 1918      În legătură cu reflecţiile pe care le-am expus aici săptămâna trecută cu privire la participarea la lumea spirituală la care sufletul omenesc trebuie să năzuiască în viitor, aş dori să aprofundez unele aspecte care sunt legate de acel mod de a trăi Misteriul lui Hristos ce trebuie pregătit prin idealuri spirituale cum sunt cele pe care le-am analizat de curând.   Dacă cercetăm omul de pe poziţii antroposofice, vom aduce în cursul expunerii de azi o oarecare iluminare a acestui enunţ – aşadar, dacă cercetăm omul în viaţa sa sufletească, aşa cum o putem face în prezent cu mijloacele ştiinţei spiritului, putem spune că în măsura în care ea este legată, pe de o parte, de viaţa corporală, iar pe de altă parte, de viaţa spirituală, are loc o înclinaţie triplă pentru lumea suprasensibilă. Această înclinaţie trebuie să fie contestată atunci când nu vrei să ştii nimic despre lumea suprasensibilă. Omul are o înclinaţie pentru a recunoaşte ceea ce poate fi numit, în general, divinul. O a doua înclinaţie este aceea pentru recunoaşterea lui Hristos; vorbim, desigur, despre omul aflat în ciclul actual de evoluţie. O a treia înclinaţie este aceea pentru recunoaşterea a ceea ce se numeşte în mod curent Duhul sau Sfântul Duh. Ştiţi, desigur, că există oameni care contestă aceste trei înclinaţii. Am trăit suficient contestarea divinităţii în lume, în cursul secolului al XIX-lea, când cel puţin în cadrul culturii europene lucrurile au atins o culme.   Întrucât în cadrul ştiinţei spiritului nu există îndoială cu privire la dumnezeiescul care se află în suprasensibil, dacă ne este îngăduit să ne exprimăm astfel, ne putem întreba acum din punctul de vedere al ştiinţei spiritului: Ce-i determină pe oameni să conteste dumnezeiescul în general, ceea ce în Sfânta Treime este numit Dumnereu-Tată1? Ştiinţa spiritului ne arată că în fiecare caz în care omul neagă pe Dumnezeu-Tatăl, aşadar existenţa unui dumnezeiesc în lume, acel dumnezeiese care este recunoscut, de exemplu, şi în religia israelită, există o îmbolnăvire, o deficienţă fizică în corpul uman. Pentru antroposof, a fi ateu înseamnă a fi bolnav. Bineînţeles, este o boală pe care medicii nu o tratează; ei înşişi suferă adeseori de această boală, care nu este cunoscută de medicina actuală. Dar este o boală pe care ştiinţa spiritului o descoperă în om când acesta contestă ceea ce trebuie să simtă în prezent, nu prin constituţia sa sufletească, ci prin cea corporală. Dacă neagă ceea ce-i dă un sentiment sănătos despre trupul său, că lumea este străbătută de ceva dumnezeiesc, atunci, conform conceptelor ştiinţei spiritului, el este bolnav, trupeşte bolnav.   Există foarte mulii oameni care îl neagă pe Hristos. Negarea lui Hristos trebuie să fie considerată de ştiinţa spiritului o problemă de destin, care priveşte viaţa sufletească umană. Contestarea lui Hristos, ştiinţa spiritului trebuie s-o considere o nenorocire. Aşadar, negarea lui Dumnezeu este o boală, negarea lui Hristos o nenorocire. A-l putea găsi pe Hristos este o problemă de destin, este, într-un anumit sens, ceva care trebuie să intervină în karma omului. Este o nenorocire să nu ai nici o relaţie cu Hristos. A nega Duhul Sfânt constituie o lipsă de sensibilitate a propriului spirit. Omul este alcătuit din trup, suflet şi spirit sau Duh. El poate manifesta o anumită neînţelegere faţă de toate trei. O boală fizică adevărată prezintă ateismul faţă de divinitate. A nu găsi în viaţă acea legătură cu lumea care să permită recunoaşterea lui Hristos reprezintă o nenorocire. A nu găsi Duhul în interioritatea ta este o slăbiciune, într-un anume sens o idioţie, chiar dacă o idiotie mai rafinată şi nerecunoscută.   Acum se pune problema: Cum îl găseşte omul pe Hristos? Şi tocmai despre găsirea lui Hristos vrem să vorbim azi, acea găsire a lui Hristos care poate avea loc în cursul vieţii cu ajutorul sufletului – propriu. Se aude adeseori din partea unor suflete care sunt cu adevărat căutătoare punându-se întrebarea: Cum îl găsesc pe Hristos? Dacă doreşti un răspuns cât mai corect la această întrebare cercetarea trebuie realizată într-un anumit context istoric. Să punem în faţa sufletului un anumit context istoric, care ne va conduce apoi, în final, în consideraţiile noastre de azi, la răspunsul căutat pentru întrebarea: Cum îl găsesc pe Hristos?   Ştim că perioada istorică actuală a început, aşa cum consideră antroposofia, în secolul al XV-lea. Dacă vrem să ne referim la un an mediu, se poate lua 1413. Dar dacă nu se caută neapărat un an anume, putem spune: În secolul al XV-lea viaţa sufletească a omenirii a devenit aşa cum este în prezent. Dacă acest lucru nu este acceptat de istoria mai nouă, motivul se află în faptul că se iau în conisiderare numai evenimentele exterioare şi nu se are în vedere că, de îndată ce ne întoarcem înapoi, dincolo de secolul al XV-lea, vedem că oamenii gândeau altfel, simţeau altfel, acţionau, prin impulsurile lor, într-un mod diferit, erau radical diferiţi în viaţa lor sufletească faţă de oamenii actuali. Perioada care se încheia atunci, în 1413, începuse în 747 î.Hr., deci în secolul al VIII-lea precreştin, astfel încât ceea ce numim în sens antroposofic perioada culturală greco-latină o cuprindem între anii 747 î.Hr. şi 1413 d.Hr. În acest interval de timp a avut loc după cum ştim, şi anume, în prima treime a acestei perioade, Misteriul de pe Golgota.   Misteriul de pe Golgota a fost, timp de secole, pentru mulţi oameni punctul de ancorare a întregii lor simţiri, a întregii lor gândiri. Acest Misteriu este cuprins, mai ales prin sentiment, în acele timpuri care au premers secolelor XV-XVI etc. Atunci a început citirea evangheliilor în cercuri largi ale populaţiei. Dar tot atunci a început şi disputa în jurul chestiunii dacă evangheliile sunt cu adevărat documente istorice. Iar această dispută a crescut, până la atingerea unei culmi în zilele noastre. Nu vrem să ne ocupăm azi de diferitele etape ale acestei dispute, care joacă un rol atât de mare mai cu seamă în cercurile teologiei protestante, vrem doar să aducem în fata sufletelor noastre ceea ce se poate spune azi referitor la ce se urmăreşte, de fapt, prin această dispută asupra Misteriului de pe Golgota.   În perioada materialistă s-a încetăţenit obiceiul de a dovedi orice lucru pe cale materialistă. În istorie, „dovedit" înseamnă că ceva este atestat documentar. Dacă se găsesc acte, se admite că un eveniment istoric despre care vorbesc acele acte s-a întâmplat cu adevărat. O asemenea forţă doveditoare nu ar putea fi probabil atribuită evangheliilor. Din cartea mea Creştinismul ca fapt mistic ştiţi ce sunt evangheliile. Ele sunt orice altceva în afară de documente istorice, ele sunt cării inspirate, cărţi iniţiatice. Mai de mult ele erau socotite documente istorice; apoi, prin cercetare adevărată, s-a dovedit că nu sunt documente istorice. S-a ajuns chiar la concluzia că toate documentele aflate în Biblie nu sunt documente istorice. Iar un cercetător american, pe nedrept considerat a fi teolog, Adolf Harnack*, a stabilit, ca rezultat al cercetării mai noi a Bibliei, că ceea ce s-ar putea afla în mod istoric despre personalitatea lui Iisus Hristos se poate scrie pe o pagină in-quarto. Numai că nici ceea ce s-ar scrie pe acea pagină in-quarto nu poate fi susţinut din punct de vedere istoric! Real este numai faptul că nu există documente cu adevărat valabile cu privire la Misteriul de pe Golgota. Dacă, ca cercetător, îţi pui întrebarea dacă poate fi dovedit azi din punct de vedere istoric Misteriul de pe Golgota, trebuie spus că acest lucru nu poate fi realizat cu mijloace exterioare.   * Adolf von Harnack, 1851–1930, spune textual: "Sursele noastre despre prezenţa lui Iisus sunt – făcând abstracţie de unele informaţii importante venite de la apostolul Pavel – primele trei evanghelii. Tot ce mai ştim independent de aceste evanghelii despre viaţa şi propovăduirile lui Iisus se poate scrie comod pe o pagină in-quarto, atât sunt de puţine". Esenţa creştinismului, Leipzig, 1901, p.13.   Este un lucru bine motivat. Misteriul de pe Golgota nu poate, potrivit înţelepciunii dumnezeieşti, să fie dovedit în mod exterior, materialist, din simplul motiv că, fiind cel mai important fapt petrecut în succesiunea evenimentelor Pământului, nu poate să fie intuit decât pe cale suprasensibilă. Cel care vrea să găsească aici o dovadă materialistă, prin critica pe care o face, ajunge la concluzia că nu există o astfel de dovadă. Omenirea trebuie să fie pusă în faţa deciziei de a recunoaşte că pentru a putea înţelege un eveniment ca Misteriul de pe Golgota este necesar să urmeze calea care duce la suprasensibil. Sufletul uman trebuie cumva forţat să găsească drumul spre suprasensibil, plecând de la toate dovezile sensibile. Există, aşadar, un bun motiv pentru ca Misteriul de pe Golgota să nu poată fi dovedit nici prin metodele ştiinţelor naturale şi nici ale istoriei. Tocmai acest lucru va fi partea importantă a ştiintei mai noi a spiritului; în timp ce orice ştiinţă exterioară bazată pe ceea ce cade sub simţuri va trebui să admită că nu mai are acces la Misteriul de pe Golgota, când însăşi teologia, în măsura în care este critică, se va manifesta în mod necreştin, ştiinţa spiritului va fi cea care va conduce omul spre Misteriul de pe Golgota, dar pe calea suprasensibilă pe care am descris-o în mai multe rânduri.   Acum ne putem întreba: Care este situaţia omenirii în cea de a patra epocă culturală postatlanteană, cea greco-romană, când a survenit Misteriul de pe Golgota? Ştiţi ce a înseamnat acea epocă. Omenirea se dezvoltă în timp, în aşa fel încât ea parcurge în acelaşi timp diferitele etape ale evoluţiei naturii umane. În epoca egipteano-caldeană care a premers anului 747 î.Hr;, omul a fost introdus, prin evoluţia sa, în ceea ce se numeşte sufletul senzaţiei; în epoca greco-romană în sufletul raţiunii, iar în anul 1413, în epoca a cincea postatlanteană, care este epoca noastră, în aşa-numitul suflet al conştienţei. Astfel încât putem spune: Esenţa culturii greco-latine între anii 747 î.Hr. şi 1413 d.Hr. constă în aceea că omenirea a fost educată – dacă ne este îngăduită această expresie a lui Lessing* – să-şi folosească în mod liber sufletul raţiunii.   * Educarea neamului omenesc, 1780   Să ne punem acum întrebarea: Care a fost mijlocul acestei epoci? Putem admite că o epocă a cărei durată s-a întins de la 747, înainte de Misteriul de pe Golgota, până la 1413 a avut o perioadă de mijloc, până la care s-a dezvoltat în mod crescător sufletul raţiunii, iar după aceea a regresat sau a evoluat în mod descendent. Acest moment, uşor de calculat, este anul 333 după naşterea lui Hristos. 333 este, aşadar, un moment foarte important în evoluţia umanităţii, mijlocul epocii culturale greco-romane. Cu 333 de ani mai devreme se situează naşterea lui Hristos, aşadar ceea ce a condus la Misteriul de pe Golgota.   Putem evalua în mod corect întreaga situaţie a omenirii numai dacă ne întrebăm: Ce s-ar fi întâmplat, dacă nu ar fi survenit Misteriul de pe Golgota? Desigur, omenirea ar fi ajuns la mijlocul epocii a patra postatlanteene, în anul 333, numai prin forţele elementare proprii. Ea ar fi dezvoltat din sine însăşi toate facultăţile care aparţin sufletului raţiunii. În consecinţă, acestea sunt forţele pe care le-ar fi avut în secolele următoare.   Acest adevăr a fost modificat în mod esenţial prin faptul că a avut loc Misteriul de pe Golgota. S-a întâmplat ceva de o deosebită măreţie. Pcntru a caracteriza acest eveniment special, care dă un sens întregului Pământ, trebuie să considerăm ca fiind cel mai important punct de vedere faptul că nu există decât un acces suprasensibil la Misteriul de pe Golgota, că nu se poate ajunge la el decât pe cale suprasensibilă.   De ce ţine, de fapt, acest lucru? El este legat de faptul că omul, deşi s-a apropiat în a patra perioadă postatlanteană, către anul 333 d.Hr., de înflorirea maximă a sufletului raţiunii, între naştere şi moarte în corpul său fizic el era departe de a putea înţelege natura Misteriului de pe Golgota cu forţe umane obişnuite. Este vorba de faptul că ne putem dezvolta şi putem deveni foarte bătrâni, dar cu forţele pe care le desfăşurăm în noi, ca urmare a dezvoltării noastre corporale între naştere şi moarte, nu putem înţelege Misteriul de pe Golgota.   Din această cauză şi contemporanii lui Hristos, cei care-l iubeau, apostolii, puteau înţelege, atât cât trebuiau să înţeleagă, cum stau lucrurile cu Iisus Hristos numai datorită faptului că erau înzestraţi, într-un anumit sens, cu clarviziune atavică şi prin aceasta aveau o idee vagă despre cel care era printre ei. Dar acest lucru nu-l puteau realiza prin forţele umane proprii. Şi apoi, evangheliştii care s-au folosit şi de cărţi iniţiatice vechi au scris acele evanghelii grandioase cu ajutorul clarviziunii atavice vechi şi nu al forţelor care se dezvoltaseră în mod natural, din forţe umane corespunzătoare naturii. Dar sufletul uman se dezvoltă şi după ce a trecut de poarta morţii. Forţele sale raţionale continuă să crească şi după moarte. El învaţă să înţeleagă din ce în ce mai mult.   Acum survine ceva deosebit, şi anume contemporanii lui Hristos care se pregătiseră prin iubirea lor faţă de Hristos pentru o viaţă in Christo după moarte au înţeles pe deplin Misteriul de pe Golgota prin forţe umane proprii abia în secolul al III-lea după consumarea evenimentului. Aşadar, cei care trăiseră în acelaşi timp cu Hristos în calitate de apostoli şi învăţăcei au murit, şi în timp ce trăiau în lumea spirituală forţele lor au crescut exact cum cresc aici, pe Pămant. În momentul în care murim, noi nu deţinem aceeaşi înţelegere pe care o avem două sute de ani după moarte. Abia în secolul al II-lea, către al III-lea, oamenii au ajuns să înţeleagă, în împărăţia spirituală, ceea ce trăiseră cu două-trei secole mai înainte pe Pământ. Şi atunci ei au inspirat, cu experienţa lor din lumea spirituală, pe cei care se aflau pe Pământ.   Citiţi, din acest punct de vedere, ce au scris aşa-numiţii părinţi ai Bisericii în secolele al II-lea şi al III-lea, atunci cănd a început inspiraţia în sens corect, şi vă veţi da seama cum se poate înţelege ce au spus ei despre Iisus Hristos. Ceea ce a fost inspirat de contemporanii morţi ai lui Iisus Hrtistos a început să fie scris în secolul al III-lea. Acesti oameni ai secolului al III-lea, referindu-se la Iisus Hristos, au folosit un limbaj care, în parte, este de neînţeles pentru omul actual. Vom vorbi îndată despre acest om actual.   Vreau să citez pe cineva, aş putea cita şi alt nume, care vorbeşte dispreţuitor despre cultura materialistă actuală şi despre care cultura materialistă spune că ar fi exprimat o sintagmă înfiorătoare: Credo quia absurdum est – cred ceea ce este nebunesc, absurd, şi nu ceea ce este raţional. Vreau să mă refer la Tertulian*.   *Tertulian, aprox. 160–aprox. 220, scriitor bisericesc cartaginez. Opera sa privind apărarea creştinilor: Apologeticum   Când îl citezi pe Tertulian, care a trăit aproximativ în timpul în care a început să se manifeste inspiraţia venită de la contemporanii morţi ai lui Iisus Hristos şi care se afla sub această inspiraţie, atât cât putea să se afle ca om, ai o impresie specială. Desigur, el scria aşa potrivit constituţiei sale umane. Poţi, desigur, să ai inspiraţii, dar ele sunt în funcţie de felul în care le poţi primi. Astfel, nici Tertulian nu a redat inspiraţiile într-un mod foarte exact, ci aşa cum le putea da expresie în creierul său uman: mai întâi, pentru că trăia într-un trup uman, muritor, iar în al doilea rând, pentru că într-o anumită privinţă era pătimaş şi fanatizat. El scria aşa cum îi venea inspiraţia, dar rezultatul era uimitor, dacă îl examinezi corect.   Din acest punct de vedere, Tertulian ne apare ca un roman fără o formaţie literară deosebit de înaltă, dar ca un autor cu o forţă de exprimare extraordinară. Se poate chiar spune: Tertulian este cel care a dat primul limbii latine posibilitatea de a exprima creştinismul. El este primul care a găsit posibilitatea de a pătrunde cu atâta căldură această limbă, cea mai prozaică şi lipsită de poezie, această limbă retorică, limba latină, datorită unui temperament aprins şi unei asemenea sfinte patimi, încât în opera sa trăieşte cu adevărat viaţa sufletească nemijlocită, mai cu seamă în De carne Christi sau şi în acea lucrare în care încearcă să respingă toate acuzaţiile aduse creştinilor. Ele sunt scrise cu o patimă sfântă şi cu o forţă de exprimare extraordinară. Tertulian, deşi roman, era lipsit de prejudecăţi faţă de propria sa romanitate – aceasta se poate vedea în lucrarea De carne Christi. El a găsit cuvinte extraordinare pentru a-i apăra pe creştini de persecuţiile romanilor, a condamnat maltratarea creştinilor pentru a-i determina să-şi renege apartenenţa la Iisus Hristos, spunând: Oare comportarea voastră ca judecători faţă de creştini nu dovedeşte suficient că sunteţi nedrepţi? Trebuie să vă schimbaţi total procedeul pe care-l aplicaţi de obicei ca judecători, să nu-l folosiţi împotriva creştinilor. În alte situaţii, voi obligaţi prin maltratare un martor să mărturisească ceea ce este adevărat, ceea ce el crede cu adevărat. Faţă de creştini vă comportaţi exact invers. În general, vreţi să aflaţi prin tortură adevărul; în cazul creştinilor, vreţi să obţineţi minciuna. În mod asemănător, Tertulian a vorbit despre multe lucruri, în cuvinte care produceau efectul unui cui bătut în ţeastă.   La toate acestea se mai poate adăuga că pe lângă faptul că era un bărbat curajos, puternic, care percepea deşertăciunea slujbei romane făcute în cinstea zeilor, era şi un om care dovedea relaţiile sale cu lumea suprasensibilă. El scria în aşa fel, încât se vedea că omul ştie ce înseamnă să vorbeşti despre lumea suprasensibilă. El vorbea despre demoni aşa cum vorbea despre ceilalţi oameni. Tertulian spune: Întrebaţi-i pe demoni dacă Hristos, cel despre care creştinii afirmă că ar fi un zeu adevărat, este un zeu real! Puneţi faţă în faţă un creştin adevărat şi un posedat din care vorbeşte un demon şi veţi vedea că, dacă îl veţi face cu adevărat să vorbească, vă va mărturisi el însuşi că este un demon, căci el spune adevărul. Tertulian ştie că demonii nu mint, dacă sunt întrebaţi. Dar, tot demonii, atunci când creştinul îi întreabă din propria sa conştienţă, vă spun şi că Hristos este zeul adevărat. Numai că ei îl urăsc, pentru că îl combat. Veţi afla de la demoni că acesta este adevăratul Dumnezeu. Aşadar, Tertulian nu se referă numai la mărturia oamenilor, ci şi la aceea a demonilor. El se referă la demoni ca la martori care nu doar vorbesc, ci care şi mărturisesc că Hristos este Dumnezeu adevărat. Toate acestea Tertulian le spune din propria-i conştienţă.   Dacă îl cunoşti pe Tertulian ca scriitor, ai toate motivele să întrebi: Care era crezul său sufletesc adânc, cuprins de inspiraţia pe care tocmai v-am descris-o? Acest crez este foarte instructiv. Căci Teriulian avea o idee care trebuia să devină manifestă pentru omenire mult după vremea sa. El se mărturisea, în fond, ca aparţinând la trei principii privind natura umană. Mai întâi, natura umană se poate încărca, în prezent – este vorba de vremea lui Tertulian, sfârşitul secolului al II-lea d.Hr. –, cu ruşinea de a contesta cel mai mare eveniment de pe Pământ. Dacă omul se urmează numai pe sine, el nu ajunge la cel mai mare eveniment de pe Pământ. În al doilea rând, sufletul său este prea slab pentru a înţelege acest eveniment. În al treilea rând, dacă urmăreşte numai ceea ce face posibil corpul său muritor, omului îi este absolut imposibil să obţină o relaţie cu Misteriul de pe Golgota. Aceste trei lucruri constituie mărturisirea de credinţă a lui Tertulian. El a rostit cuvintele: „Crucificat a fost Fiul lui Dumnezeu*; trebuie s-o credem, pentru că este ruşinos. El a şi murit; este credibil tocmai pentru că este o inepţie". „Prorsus credibile est, quia inaptum est". Această frază a fost rostită de Tertulian. Cealaltă frază care îi este atribuită – „Credo quia absurdum est" – nu se găseşte nicăieri, nici la Tertulian, nici la alt părinte al Bisericii. Cei mai mulţi oameni îi atribuie lui Tertulian numai această frază, care nu este adevărată. În al treilea rând, „Iar cel îngropat a înviat"; Tertulian spune: „Trebuie s-o credem, pentru că este imposibil".   * "Crucificat a fost Fiul lui Dumnezeu", Tertulian, în De carne Christi (după Istoria idealismului de Willmann, vol. 2, p. 133).   Este de la sine înţeles că această exprimare a lui Tertulian apare oamenilor moderni ca ceva de neacceptat. Să ne imaginăm că unul dintre cei pătrunşi în prezent de gândirea materialistă aude că cineva spune: Hristos a fost răstignit; trebuie s-o credem pentru că este ruşinos. Hristos a murit; trebuie s-o credem pentru că este o inepţie. Hristos a înviat cu adevărat; trebuie s-o credem pentru că este imposibil. Să ne reprezentăm ce relaţie poate dobândi un astfel de scrutător al lumii cu adevărat monist de azi cu astfel de afirmaţii.   Dar ce voia să spună Tertulian? El a devenit, chiar prin inspiraţia sa, un adevărat cunoscător de oameni pentru vremea sa, încât a recunoscut pe ce cale se afla natura umană. Oamenii se îndreptau spre secolele următoare ale celei de a patra perioade postatlanteene, cea greco-romană. Cu acelaşi număr de ani cu care Misteriul de pe Golgota premersese mijlocului acestei epoci (333 de ani), tot cu atâţia ani după această dată anumite forţe spirituale intenţionau să conducă evoluţia pământeană pe cu totul alte căi decât cele deschise de Misteriul de pe Golgota. 333 de ani după anul 333 înseamnă 666; acesta este numărul despre care vorbeşte autorul Apocalipsei*. Citiţi pasajele în care se referă la 666! Atunci trebuia să se întâmple, potrivit intenţiei anumitor forţe spirituale, ceva cu omenirea, şi s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi survenit Misteriul de pe Golgota. Ar fi fost folosită calea descendentă care ar fi fost hotărâtă pentru omenire începând cu anul 333, ca moment de vârf al culturii sufletului raţiunii, în scopul aducerii omenirii în cu totul altă direcţie decât trebuia, potrivit intenţiei acelor entităţi dumnezeieşti de care era legată de la început, din perioada saturniană. Sufletul conştienţei, care trebuia să apară în lume mult mai târziu, ar fi fost dat umanităţii printr-un fel de revelaţie încă din anul 666. Dacă acest lucru ar fi devenit realitate, dacă s-ar fi împlinit intenţiile acelor entităti opuse evoluţiei umane, dar care doreau să acapareze în beneficiul lor această evoluţie, omenirea anului 666 ar fi fost înzestrată cu sufletul conştienţei, aşa cum se va întâmpla mult după timpul nostru.   Entitătile adverse zeilor iubitori de oameni vor să transpună într-un moment incipient, în care omenirea încă nu era matură pentru aşa ceva, ceea ce entităţile spirituale favorabile oamenilor vor realiza mult mai târziu. În felul acesta, ceea ce ar trebui să se întâmple la mijlocul perioadei noastre, deci cu 1080 de ani după anul 1413, adică în anul 2493 – abia atunci omul va fi avansat în ceea ce priveşte cuprinderea conştientă a propriei sale personalităţi –, ar fi fost inoculat omului în anul 666 de către forţe ahrimanic luciferice.   Ce urmăreau aceste fiinţe? Ele voiau să dea omului sufletul conştienţei, dar i-ar fi implantat astfel o natură care i-ar fi făcut imposibilă găsirea căii spre sinea spirituală, spre spiritul vieţii şi spre omul-spirit. Li s-ar fi închis oamenilor calea spre viitor şi ar fi fost îndrumaţi spre cu totul alte căi de evoluţie.   Istoria nu s-a derulat aşa cum s-a intenţionat, în acest mod fenomenal, extraordinar, dar diabolic, însă urmele acestei încercări se regăsesc totuşi în istorie. Ele s-au putut manifesta prin aceea că s-au petrecut lucruri despre care se poate spune că oamenii le fac pe Pământ, pentru că execută ce le indică anumite entităţi spirituale. Şi împăratul Iustinian* a fost sluga anumitor entităţi atunci când el, care era un duşman al tuturor lucrurilor transmise din înalta înţelepciune a culturii greceşti, a închis în anul 529 şcoala filosofilor de la Atena, astfel încât tot ce mai rămăsese din erudiţia greacă a fost expulzat împreună cu înalta ştiinţă platonician-aristotelică şi a emigrat în Persia. Mai înainte, când Zeno Isauricus**, în secolul al V-lea, gonise, de asemenea, pe înţelepţii greci din Edessa, învăţaţii sirieni au fugit la Nisibis. În felul acesta, la apropierea anului 666 se adunase la academia persană de la Gondishapur cea mai aleasă clasă de erudiţi proveniţi din vechea cultură greacă şi care nu dăduse nici o atenţie Misteriului de pe Golgota. În cadrul academiei din Gondishapur propovăduiau învăţături cei ce erau inspiraţi de forţele luciferic-ahrimanice.

Cum actioneaza Karma de Rudolf Steiner Somnul a fost adesea denumit fratele mai mic al morţii. Această asemănare vorbeşte despre căile spiritului omului, mai mult decât ar fi înclinat să admită cineva, la o observaţie superficială. Deoarece ea ne oferă o idee despre felul în care sunt legate între ele diferitele întrupări prin care trece spiritul omului.  În articolul „Reîntrupare şi karma, din perspectiva reprezentărilor necesare ale ştiinţei moderne a naturii“ a fost arătat că modul de reprezentare naturalist ştiinţific din prezent, dacă se înţelege pe sine cu adevărat, conduce la străvechea învăţătură despre dezvoltarea spiritului veşnic al omului prin mai multe vieţi. În mod necesar, din această cunoaştere urmează întrebarea: cum se leagă între ele aceste vieţi diferite? În ce sens este viaţa unui om efectul întrupărilor sale trecute şi cum devine această viaţă cauză pentru întrupările ulterioare? O imagine a legăturii dintre cauză şi efect în acest domeniu o oferă asemănarea cu somnul [ 1 ]. Dimineaţa mă trezesc. Noaptea activitatea mea obişnuită este întreruptă. Eu nu pot relua dimineaţa această activitate oricum, dacă vreau să existe anumite reguli şi legături în viaţa mea. Prin ceea ce am făcut ieri am creat condiţiile pentru ceea ce am de făcut astăzi. Trebuie să mă conectez la rezultatul activităţii mele de ieri. Este pe deplin valabilă expresia: faptele mele de ieri sunt destinul meu de astăzi. Eu însumi mi-am creat cauzele la care trebuie să adaug efectele. Şi mă întâlnesc cu aceste cauze după ce un anumit răstimp m-am distanţat de ele. Ele îmi aparţin, chiar dacă pentru o perioadă am fost despărţit de ele. Efectele evenimentelor prin care am trecut ieri ţin de  mine şi într-un alt sens. Eu însumi m-am schimbat prin ele. Să presupunem că am întreprins ceva care mi-a reuşit numai pe jumătate. Am reflectat la cauza acestei nereuşite parţiale. Când voi mai avea de realizat ceva asemănător, atunci voi evita greşeala pe care am recunoscut-o. În acest fel mi-am însuşit o nouă capacitate. Prin aceasta întâmplările mele de ieri sunt cauzele capacităţilor mele de azi. Trecutul meu rămâne legat de mine; trăieşte mai departe în prezentul meu; şi mă va urma în continuare în viitor. Prin trecutul meu mi-am creat situaţia în care mă aflu astăzi. Iar sensul vieţii cere ca eu să rămân legat cu această situaţie. Ar fi lipsit de sens în general să-mi construiesc o casă în care apoi să nu locuiesc. Dacă efectele faptelor mele de ieri nu ar trebui să fie destinul meu de astăzi, atunci eu nu ar trebui să mă trezesc dimineaţa, ci să mă creez din nou din nimic. Iar spiritul omului ar trebui să fie creat din nou, să apară din Nimic, dacă rezultatele vieţilor sale anterioare nu ar rămâne legate cu vieţile sale de mai târziu. Da, omul nu poate să trăiască în nici o altă situaţie în afară de cea care a fost creată prin viaţa sa din trecut. El ar putea să facă aceasta la fel de puţin ca animalele care, după ce şi-au pierdut capacitatea de a vedea prin migrarea în grotele din Kentucky, nu ar putea trăi în altă parte decât în aceste grote. Prin fapta lor, ca o consecinţă a migrării, ele şi-au creat condiţiile pentru viaţa lor de mai târziu. O fiinţă  care odată a fost activă, nu poate să rămână în continuare separată; ea s-a transpus pe sine însăşi în faptele sale. Şi tot ceea ce ea devine este pe mai departe legat cu ceea ce rezultă din faptele sale. Această legătură dintre o fiinţă şi rezultatele faptelor sale reprezintă karma, legea care stăpâneşte întreg universul. Activitatea care a devenit soartă este karma. Şi de aceea este somnul o imagine bună pentru moarte ‒ pentru că în timpul somnului, omul este retras de fapt de pe scena pe care îl aşteaptă destinul său. În timp ce noi dormim evenimentele se desfăşoară mai departe pe această scenă. O perioadă nu avem nici o influenţă asupra acestei desfăşurări. Apoi regăsim efectele faptelor noastre şi trebuie să ne conectăm cu ele. În realitate personalitatea noastră se întrupează din nou în fiecare dimineaţă în lumea faptelor noastre. Ceea ce peste noapte a fost separat de noi, ne înconjoară peste zi. La fel stau lucrurile şi cu faptele întrupărilor noastre anterioare. Rezultatele lor sunt încorporate în lumea în care noi ne-am întrupat. Ele ne aparţin însă nouă, aşa cum viaţa din grote aparţine animalelor care şi-au pierdut capacitatea de a vedea prin acest mod de viaţă. Aşa cum aceste animale pot trăi numai dacă regăsesc mediul pentru care sunt adaptate, la fel şi spiritul omului poate trăi numai în mediul pe care şi l-a format prin faptele sale, corespunzător lui însuşi. În fiecare dimineaţă corpul omului este ca însufleţit din nou. Cercetarea naturii admite că aici este vorba de un proces pe care ea nu îl poate înţelege atunci când se slujeşte numai de legile pe care le-a dobândit în lumea fizică. Se vedem ce a spus despre aceasta naturalistul Du Bois-Reymond în discursul său „Die Grenzen des Naturerkennens“ („Limitele cunoaşterii naturii“): „Un creier lipsit de conştienţă,  de exemplu, aflat în timpul somnului fără vise, nu ar conţine nici un secret, observat fiind într-un mod naturalist ştiinţific (Du Bois Reymond spune „astronomic“); iar dacă am adăuga aici şi cunoştinţele naturale despre restul corpului, atunci întreaga maşină umană cu respiraţia sa, cu bătăile inimii, cu metabolismul, cu căldura sa şi aşa mai departe, ajungând până la esenţa materiei şi a forţei, ar fi pe deplin descifrate. Putem înţelege omul aflat într-un somn fără vise, aşa cum putem înţelege şi universul înainte să apară conştienţa. Dar aşa cum universul a devenit de două ori incomprehensibil odată cu apariţia primelor semne de conştienţă, la fel devine şi omul care doarme, odată cu apariţia în el a primei imagini de vis“. Lucrurile nu pot sta altfel. Pentru că ceea ce aici naturalistul descrie drept om aflat în somn lipsit de vise, reprezintă partea din om care este supusă numai legilor fizice. De fiecare dată însă când apare din nou însufleţit, omul ascultă de legile vieţii sufleteşti. În somn corpul omului urmează legile fizice: omul se trezeşte iar lumina acţiunii raţionale izbucneşte ca o scânteie în existenţa pur fizică. Vorbim exact în sensul naturalistului Du Bois-Reymond atunci când spunem: putem cerceta un corp aflat în stare de somn pe toate părţile; nu vom putea găsi sufletescul în el. Însă acest sufletesc îşi continuă cursul faptelor sale raţionale de acolo de unde a fost întrerupt prin adormire.  Astfel omul aparţine – chiar şi pentru această examinare – de două lumi. Într-una dintre lumi el duce o viaţă trupească, care poate fi urmărită mergând pe calea legilor fizice. În cealaltă lume el trăieşte spiritual-raţional, iar despre această viaţă nu putem afla nimic prin intermediul legilor fizice. Dacă vrem să cercetăm pe prima dintre aceste două vieţi, atunci trebuie să ne îndreptăm spre legile fizice ale ştiinţei naturii; dacă însă vrem să înţelegem cea de a doua viaţă, atunci trebuie să facem cunoştinţă cu legile acţiunii raţionale, de exemplu, cu logica, dreptul, ştiinţele economice, estetica etc. Trupul unui om care doarme şi care este supus numai legilor fizice nu poate înfăptui niciodată ceva în sensul legilor raţiunii. Însă spiritul omului aduce aceste legi ale raţiunii în lumea fizică. Şi cu cât le-a adus mai mult, cu atât mai mult le va regăsi atunci când, după o întrerupere, îşi va relua firul activităţilor sale. Să mai rămânem puţin la imaginea somnului. Personalitatea trebuie să se lege astăzi de faptele sale de ieri, pentru ca viaţa să nu fie lipsită de sens. Ea nu ar putea face acest lucru, dacă nu s-ar simţi unită cu aceste fapte. Nu aş putea să preiau astăzi rezultatul activităţii mele de ieri, dacă în mine însumi nu ar fi rămas ceva din această activitate. Dacă astăzi aş uita tot ceea ce am experimentat ieri, atunci aş fi un om nou şi nu m-aş putea uni cu nimic. Memoria mea este cea care îmi face posibilă legătura cu faptele mele de ieri. Această memorie mă leagă cu efectele faptei mele. Ceea ce ţine  cu adevărat de viaţa mea raţională, de exemplu logica, este astăzi aceeaşi ca şi ieri. Acest lucru este valabil şi pentru ceea ce ieri şi niciodată până acum nu a intrat deloc în câmpul meu vizual. Memoria mea leagă fapta mea logică de astăzi de fapta mea logică de ieri. Dar dacă ar fi vorba numai de logică, atunci am putea cu adevărat ca în fiecare dimineaţă să începem o viaţă nouă. Însă în memorie este păstrat ceea ce ne leagă de destinul nostru. Aşadar dimineaţa mă regăsesc de fapt ca o fiinţă întreită. Îmi regăsesc trupul, care în timpul somnului a ascultat numai de legile sale fizice. Mă regăsesc pe mine însumi, spiritul meu omenesc, care astăzi este acelaşi cu cel de ieri şi care astăzi are darul acţiunilor raţionale, ca şi ieri. Şi regăsesc păstrat în memorie tot ceea ce ziua de ieri – tot ceea ce întreg trecutul meu – a făcut din mine. Cu aceasta avem totodată şi o imagine a fiinţei întreite a omului. În fiecare întrupare nouă omul se găseşte într-un organism fizic supus legilor naturii exterioare. Şi în fiecare întrupare el este acelaşi om spiritual. În acest fel este el veşnicul din diferitele întrupări. Trupul şi spiritul îşi stau unul altuia faţă în faţă. Între ele două trebuie să existe ceva, aşa cum memoria se află între faptele mele de ieri şi cele de astăzi. Şi acesta este sufletul [ 2 ]. El păstrează efectele faptelor mele din vieţi anterioare. El face ca într-o nouă întrupare spiritul să apară ca fiind ceea ce vieţile trecute au făcut din el. În acest fel sunt corelate trupul, sufletul şi spiritul. Spiritul este veşnic; naşterea şi moartea stăpânesc în trup după legile lumii fizice; cele două sunt unite iar şi iar de către suflet în timp ce acesta întreţese din fapte  soarta. Şi pentru asemănarea sufletului cu memoria se poate face apel la ştiinţa naturală din prezent. În anul 1870 naturalistul Ewald Hering a publicat un studiu cu titlul: „Ueber das Gedaechtnis als eine allgemeine Funktion der organisierten Materie“ („Despre memorie ca funcţie generală a materiei organizate“). Iar Ernst Haeckel este de acord cu părerile lui Hering. În lucrarea sa „Ueber die Wellenzeugung der Lebensteilchen“ („Despre naşterea undelor în particulele vii“), el spune următoarele: „În realitate fiecare reflectare mai profundă ne convinge că cele mai importante funcţii vitale rămân inexplicabile fără presupunerea existenţei unei memorii inconştiente a materiei vii. Capacitatea de reprezentare şi de creare de concepte, gândirea şi conştienţa, exersarea şi deprinderile, hrănirea şi creşterea se bazează pe funcţia unei memorii inconştiente, a cărei activitate este nesfârşit mai mare în comparaţie cu cea a memoriei conştiente. Hering are dreptate când spune că „memoriei îi datorăm aproape tot cea ce suntem şi avem“.  Iar acum Haeckel încearcă să atribuie acestei memorii inconştiente procesele de ereditate din fiinţele vii. Faptul că fiinţa-fiică seamănă cu fiinţa-mamă, că însuşirile celei din urmă sunt moştenite de către prima, trebuie să aibă la bază o memorie inconştientă a viului, care în cursul creşterii păstrează amintirea formelor precedente. Nu vom cerceta aici ce anume din expunerile lui Herings şi Haeckel poate fi susţinut din perspectivă naturalist ştiinţifică; pentru scopurile urmărite aici este important numai faptul că naturalistul se vede constrâns ca, acolo unde el merge dincolo de naştere şi moarte, acolo unde trebuie să presupună ceva care să supravieţuiască morţii, acolo el admite o existenţă pe care o gândeşte ca fiind asemănătoare memoriei. El recurge în mod natural la o forţă suprasensibilă acolo unde legile naturii fizice nu sunt suficiente. Trebuie să observăm totuşi că atunci când aici vorbim de memorie avem de a face numai cu o asemănare, cu o imagine. Nu trebuie să se creadă că prin suflet înţelegem ceva echivalent unei memorii conştiente. Chiar şi în viaţa obişnuită nu intră în joc întotdeauna memoria conştientă atunci când ne folosim de întâmplările din trecut. Roadele acestor întâmplări le purtăm în noi, chiar dacă nu avem în conştienţă amintirea celor vieţuite. Cine îşi aminteşte toate detaliile experienţelor prin care a învăţat să scrie şi să citească? Chiar, cui i-au ajuns vreodată în conştienţă toate aceste detalii? Obişnuinţa, de exemplu, este un fel de memorie inconştientă. Prin asemănarea memoriei cu sufletescul am urmărit doar să indic faptul că acesta din urmă se inserează între trup şi spirit şi constituie mediatorul între ceea ce este veşnic şi ceea ce, ca fizic, este întreţesut în curentul naşterii şi morţii. Aşadar spiritul care se reîntrupează găseşte înlăuntrul lumii fizice rezultatele faptelor sale, ca soartă a sa; iar sufletul care este ataşat lui mijloceşte legătura spiritului cu destinul său. Acum poate fi pusă întrebarea: cum poate să găsească spiritul rezultatele faptelor sale, de vreme ce totuşi în noua întrupare el este transpus într-o lume cu totul diferită de cea din întruparea sa precedentă? Această întrebare se întemeiază pe o reprezentare foarte exterioară despre înlănţuirea destinului. Dacă îmi schimb locuinţa din Europa în America, atunci mă voi găsi într-un mediu pe deplin nou. Şi totuşi, viaţa mea din America va depinde întru totul de viaţa mea anterioară petrecută în Europa. Dacă în Europa am fost mecanic, atunci viaţa mea din America se va desfăşura cu totul altfel decât dacă aş fi fost funcţionar bancar. Într-un caz în America voi fi probabil înconjurat de maşini, în celălalt de acte de bancă. În fiecare caz, viaţa mea din trecut îmi determină mediul, atrăgând din întreg mediul înconjurător acele lucruri care îi sunt înrudite. Astfel se petrec lucrurile şi cu sufletul-spirit. El se înconjoară în mod necesar cu cele înrudite vieţii sale din trecut. Acest lucru nu poate să vină în contradicţie cu asemănarea dintre somn şi moarte pentru nici un om care este conştient de faptul că aici are de a face numai cu o asemănare – chiar dacă cu una dintre cele mai izbitoare. Ca eu să găsesc dimineaţa situaţia pe care tot eu am creat-o în zilele precedente, de acest lucru se îngrijeşte cursul nemijlocit al evenimentelor. Ca eu să găsesc, atunci când mă reîntrupez, un mediu care să corespundă rezultatelor faptelor mele din viaţa trecută: de aceasta se îngrijeşte înrudirea sufletului meu spiritual renăscut cu lucrurile din acest mediu înconjurător. Ce anume mă conduce în acest mediu? Nemijlocit, însuşirile sufletului meu spiritual ce se reîntrupează. Însă eu am aceste însuşiri numai pentru că faptele vieţii mele anterioare s-au impregnat în sufletul-spirit. Aceste fapte sunt deci adevărata cauză pentru care mă nasc în circumstanţe precise. Iar ceea ce fac astăzi va fi de asemenea o cauză pentru care într-o viaţă viitoare voi întâlni anumite circumstanţe. Aşa îşi modelează în realitate omul propriul destin. Acest lucru pare de neînţeles doar atâta timp cât ne îndreptăm privirea numai asupra acestei vieţi şi nu o vedem ca o verigă din înşiruirea vieţilor succesive. Astfel se poate spune că omul nu poate întâlni nimic în viaţă pentru care el însuşi să nu-şi fi creat anterior condiţiile. Abia prin observarea legii sorţii, a karmei, înţelegem de ce „adeseori omul bun trebuie să sufere, iar cel rău poate să ducă o viaţă fericită“. Această aparentă lipsă de armonie a unei singure vieţi dispare atunci când privirea se lărgeşte şi cuprinde mai multe vieţi. Nu este permis totuşi să ne reprezentăm legea karmei într-un mod simplist, ca pe un judecător obişnuit sau ca o instituţie publică de justiţie. Aceasta ar fi ca şi cum ni l-am reprezenta pe Dumnezeu ca pe un bătrân cu barbă albă. Mulţi cad în această greşeală. Iar opozanţii ideii de karma pleacă exact de la astfel de reprezentări. Aceştia luptă împotriva reprezentării pe care ei o atribuie susţinătorilor karmei şi nu împotriva reprezentării pe care o au adevăraţii cunoscători. În ce raport se găseşte omul cu mediul fizic, atunci când el intră într-o nouă întrupare? Acest raport rezultă pe de o parte din faptul că în perioada dintre două întrupări, omul nu a avut nici o contribuţie în lumea fizică; iar pe de altă parte, datorită evoluţiei prin care a trecut omul în acest răstimp. Este limpede din capul locului că în această dezvoltare nu poate pătrunde nimic din lumea fizică, pentru că sufletul-spirit se află fără îndoială în afara acestei lumi fizice. De aceea, acum, el poate sa formeze numai din sine însuşi, adică din lumea supra-fizică, tot ceea ce se produce în sufletul său. Aşa cum în timpul unei întrupări el este întrepătruns cu lumea lucrurilor fizice, la fel după dez-trupare influenţa nemijlocită a acestei lumi îi este luată. Iar din aceasta îi rămâne numai ceea ce noi am asemănat cu memoria. Acest „rest de memorie“ se compune din două părţi. Aceste părţi reies dacă se ia în considerare ce anume a contribuit la formarea sa. Spiritul a trăit în trup şi prin acest trup a intrat în legătură cu lumea corporală înconjurătoare. Această relaţie şi-a găsit expresia în faptul că prin intermediul trupului s-au dezvoltat impulsuri, dorinţe şi patimi, iar prin acestea au fost împlinite acţiuni exterioare. Pentru că are un trup, omul acţionează sub influenţa impulsurilor, a dorinţelor şi a patimilor. Iar acest lucru este important în două direcţii. Pe de o parte ele îşi pun pecetea asupra acţiunilor exterioare pe care omul le realizează. Şi pe de altă parte, ele formează caracterul lui personal. Acţiunea pe care o fac este urmare a dorinţei mele; şi eu însumi sunt, ca personalitate, ceea ce exprimă această dorinţă. Acţiunea trece în lumea exterioară. Dar dorinţa rămâne în sufletul meu, aşa cum reprezentarea îmi rămâne în memorie. Şi aşa cum reprezentarea iniţială din memoria mea se întăreşte cu fiecare nouă impresie asemănătoare, la fel se întâmplă şi cu dorinţa, prin fiecare nouă acţiune pe care o realizez sub influenţa ei. Astfel că datorită existenţei trupeşti, în sufletul meu trăieşte o sumă de impulsuri, dorinţe şi patimi. Această sumă de impulsuri este denumită drept „corpul dorinţelor“ (kama rupa). Acest „corp al dorinţelor“ trăieşte în strânsă legătură cu existenţa fizică. Pentru că îşi face apariţia sub influenţa corporalităţii fizice. Prin urmare, din momentul în care spiritul nu mai este întrupat, el nu va mai putea fi cultivat mai departe. Spiritul trebuie să se elibereze de el, în măsura în care prin el s-a conectat la viaţa fizică individuală. Viaţa fizică este urmată de o alta, în care are loc această eliberare. Poate apărea acum întrebarea: Odată cu moartea nu se distruge şi acest „corp al dorinţelor“? Răspunsul este : Nu, în fiecare moment din viaţa fizică, în măsura în care dorinţa depăşeşte satisfacţia, în această măsură dorinţa rămâne şi după ce posibilitatea satisfacţiei a încetat. Numai un om care care nu mai doreşte nimic legat de lumea fizică nu mai are nici un surplus al dorinţei faţă de satisfacţie. Numai omul lipsit de dorinţe moare fără ca în spiritul său să mai fie reţinut un număr de dorinţe. Iar aceste dorinţe trebuie ca după moarte într-un fel să se stingă. Starea aceasta de stingere este numită „Şederea în regiunea dorinţei“ (în Kamaloka). Se înţelege de la sine că această situaţie trebuie să dureze cu atât mai mult, cu cât omul s-a simţit mai legat cu viaţa fizică. A doua parte a „restului de memorie“ este formată într-un alt mod. Aşa cum dorinţa atrage spiritul spre viaţa trecută, la fel, această a doua parte a memoriei îl conduce spre viitor. Prin activitatea sa în trup, spiritul s-a familiarizat cu lumea de care aparţine acest trup. Fiecare nouă strădanie, fiecare nouă trăire îi sporeşte această cunoaştere. De regulă omul face orice lucru mai bine a doua oară decât la prima încercare. Experienţa, trăirea se imprimă asupra spiritului ca o sporire a capacităţilor sale. În acest fel, experienţa noastră ne modelează viitorul şi atunci când nu mai avem posibilitatea de a face experienţe, rezultatul experienţelor prin care am trecut rămâne ca un „rest de memorie“. Însă nici o experienţă nu ar putea acţiona asupra noastră, dacă nu am avea capacitatea de a trage foloase din ea. Felul în care putem asimila o experienţă, ce anume suntem capabili să facem din ea, de acest lucru depinde ce anume înseamnă ea pentru viitorul nostru. O anumită experienţă însemna pentru Goethe altceva decât pentru servitorul lui; iar aceasta avea pentru primul cu totul alte urmări decât pentru ultimul. Ce capacităţi dobândim printr-o experienţă, depinde deci de munca spirituală pe care o desfăşurăm în legătură cu experienţa respectivă. Întotdeauna, în fiecare moment al vieţii mele, am în mine o sumă de rezultate ale experienţei mele. Şi această sumă constituie potenţialul pentru capacităţi care se pot manifesta în viitor. Când îşi părăseşte trupul, spiritul omului posedă o astfel de sumă de experienţe. El le ia pe acestea dincolo, în viaţa suprasensibilă. Când nu mai este legat de existenţa fizică prin nici o legatură corporala şi s-a lepădat şi de dorinţele care îl înlănţuiau de această existenţă fizică, atunci spiritului omenesc îi rămâne fructul experienţelor sale. Şi aceste roade sunt pe deplin eliberate de influenţa nemijlocită a vieţii trecute. Spiritul poate acum să privească numai spre ceea ce se lasă modelat pentru viitor. Astfel, după ce a părăsit „regiunea dorinţelor“, spiritul se află în situaţia în care transformă experienţele vieţii trecute în germeni – aptitudini, capacităţi etc. pentru viitor. Viaţa spiritului în această stare este enumită « şederea în „regiunea beatitudinii“ » (Deva-chan). („Beatitudinea“ poate desemna o dispoziţie în care este făcută uitată orice grijă faţă de trecut, iar inima bate numai pentru viitor). Se înţelege de la sine că această situaţie durează în general cu atât mai mult, cu cât în momentul morţii perspectiva pentru dobândirea de noi capacităţi este mai mare.  Aici evident că nu se poate pune problema să dezvoltăm toate cunoştinţele referitoare la spiritul omului. Se arată numai cum acţionează legea karmei în viaţa fizică. Pentru aceasta este suficient să ştim ce anume ia cu sine spiritul din această viaţă fizică în domeniile suprasensibile şi ce anume aduce cu sine înapoi din acestea din urmă într-o nouă întrupare. El aduce din aceste domenii capacităţile rezultate din prelucrarea experienţelor făcute în viaţa trecută. Pentru a ne da seama de importanţa acestui fapt, sa ne clarificăm procesul printr-un exemplu separat Kant spune: “Două lucruri umplu inima cu o admiraţie mereu crescândă: cerul înstelat de deasupra mea şi legea morală din mine“. Fiecare gânditor e de accord cu faptul că cerul înstelat nu a apărut din nimic, ci s-a format în mod treptat. Kant însuşi este cel care în 1755, într-o lucrare fundamentală, a căutat să  explice formarea treptata a unui cosmos. Însă la fel de puţin avem dreptul să acceptăm şi realitatea legii morale fără nici o explicaţie. Această lege morală, de asemenea, nu a apărut din nimic. În primele întrupări prin care a trecut omul, legea morală nu vorbea în el, aşa cum a vorbit în Kant. Omul primitiv se comportă potrivit poftelor sale. Şi el ia cu el dincolo, în stările suprasensibile experienţele pe care le-a trăit cu acest comportament. Aici acestea se transformă în capacităţi superioare. Iar într-o întrupare ulterioară nu mai acţionează în el simpla poftă, ci ea este deja influenţată de efectele experienţelor făcute anterior. Şi  multe întrupări sunt necesare până ce omul dăruit la început cu totul poftelor sale, confruntă lumea sa înconjurătoare cu legea morală rafinată, pe care Kant o indica drept ceva spre care omul priveşte cu aceeaşi admiraţie, aşa cum priveşte spre cerul înstelat.

Crestinismul ca fapt mistic si misteriile antichitatii de Rudolf Steiner CUVÎNT ÎNAINTE LA CEA DE A DOUA EDIŢIE   Creştinismul ca fapt mistic este titlul dat de autor acestei scrieri în urmă cu opt ani, cînd a adunat în ea conferinţele pe care le ţinuse în anul 1902. Acest titlu trebuia să releve caracterul deosebit al cărţii. Nu era vorba doar de încercarea de a prezenta din perspectivă istorică conţinutul mistic al creştinismului, ci trebuia înfăţişată apariţia creştinismului din viziunea mistică. La bază se afla ideea că în această apariţie au acţionat realităţi spirituale care pot fi văzute numai printr-o asemenea contemplare. Conţinutul cărţii este singurul care poate justifica faptul că autorul ei numeşte „mistică” nu o viziune care ţine mai mult de cunoştinţe imprecise de provenienţa afectivă decît de „expunerea riguros ştiinţifică”. Căci acesta este sensul în care este înţeleasă astăzi „mistica” ui cercuri largi, fiind, prin urmare, considerată de mulţi ca domeniu al vieţii sufleteşti umane, care nu poate avea nimic a face cu „o veritabilă ştiinţă”. În sensul acestei cărţi însă cuvîntul „mistică” este folosit pentru descrierea unei realităţi spirituale care poate fi cunoscută în esenţa ei numai atunci cînd cunoaşterea provine din izvoarele vieţii spirituale înseşi. Cine respinge un mod de cunoaştere care soarbe din asemenea izvoare nu se va putea apropia de conţinutul acestei cărţi. Numai cel pentru care în „mistică” poate domni claritatea expunerii logice proprie ştiinţei va admite felul mistic în care este înfăţişat aici conţinutul creştinismului ca mistică. Căci ceea ce importă este nu numai conţinutul scrierii, ci - şi aceasta înainte de toate - mijloacele gnoseologice prin care a fost dobîndit. În vremea de azi, mulţi au încă o aversiune violentă faţă de asemenea modalităţi de cunoaştere. Ei le consideră ca fiind în contradicţie cu adevăratul spirit ştiinţific. Şi acesta este cazul nu numai cu aceia care nu vor să admită decît o concepţie despre lume pe care ei o cred aşezată pe solul „unor adevărate cunoştinţe ştiinţifice”, ci şi cu aceia care vor să cerceteze natura creştinismului ca adepţi ai acestuia. Autorul acestei scrieri porneşte de la concepţia potrivit căreia cuceririle ştiinţelor naturii din zilele noastre cer ridicarea la adevărata mistică. Această concepţie poate arăta că o altă atitudine faţă de cunoaştere vine chiar în contradicţie cu tot ceea ce oferă aceste cuceriri ale ştiinţelor naturii. Realităţile ştiinţelor naturii nu pot fi cuprinse prin acele modalităţi de cunoaştere, pe care ar dori să le folosească mulţi din cei care se consideră situaţi pe temelia sigură a acestor ştiinţe. Numai cel care poate recunoaşte că aprecierea pe deplin corectă a minunatelor noastre cunoştinţe de astăzi despre natură este compatibilă cu adevărata mistică, numai acela nu va respinge această carte. Prin ceea ce este numit aici „cunoaştere mistică” se va arăta în carte cum izvorul creştinismului şi-a creat premizele în misteriile perioadei precreştine. În această „mistică precreştină” este dat solul în care creştinismul se dezvoltă ca un germene de sine stătător. Acest punct de vedere face posibilă înţelegerea creştinismului în esenţa sa de sine stătătoare, cu toate că se urmăreşte dezvoltarea sa din mistica precreştină. Nesocotind acest punct de vedere, poţi foarte uşor să nu realizezi această autonomie, deoarece îţi închipui că creştinismul n-a făcut decît să dezvolte mai departe ceea ce exista deja în mistica precreştină. În această greşeală cad multe concepţii actuale, care compară conţinutul creştinismului cu concepţiile precreştine şi apoi cred că cele creştine ar fi numai o perfecţionare a celor precreştine. Cartea de faţă vrea să arate că creştinismul presupune mistica de altădată, după cum germenul plantei îşi presupune solul. Prin cunoaşterea felului cum a apărut, ea vrea să sublinieze şi nicidecum să pună în umbră originalitatea esenţei creştinismului. Autorul poate menţiona cu profundă satisfacţie că, prezentînd astfel „esenţa creştinismului”, el şi-a atras recunoaşterea unei personalităţi care, prin importantele sale scrieri asupra vieţii spirituale a omenirii, a îmbogăţit în sensul cel mai adînc cultura timpului nostru. Edouard Schuré [Eduard Şiure], autorul Marilor iniţiaţi, a fost în asemenea măsură de acord cu punctele de vedere ale acestei cărţi, încît s-a îngrijit el însuşi de traducerea ei în limba franceză (sub titlul: Le mystère chrétien et les mystères antiques). Amintim în plus ca un simptom al nevoii resimţite în prezent de a înţelege esenţa creştinismului în sensul acestei cărţi, că prima ediţie este tradusă, în afara limbii franceze, şi în alte limbi europene. La pregătirea acestei a doua ediţii, autorul n-a considerat necesar să opereze modificări esenţiale în prima ediţie. În schimb, vom găsi în cea de acum, dezvoltate mai amplu, idei expuse în urmă cu opt ani. De asemenea, el a căutat ca unele lucruri să fie exprimate mai exact şi mai amănunţit decît a fost posibil la vremea respectivă. Din păcate, autorul s-a văzut silit de nenumăratele sale preocupări să lase mult timp să se scurgă între momentul epuizării primei ediţii şi apariţia acestei a doua ediţii.   Scris în mai 1910 Rudolf Steiner   PUNCTE DE VEDERE   Gîndirea marcată de ştiinţele naturii a influenţat profund viaţa spirituală modernă. Este din ce în ce mai greu să vorbeşti despre nevoile spirituale, despre „viaţa sufletului”, fără a te confrunta cu reprezentările şi cunoştinţele ştiinţelor naturii. Desigur, există încă mulţi oameni care-şi satisfac aceste trebuinţe fără a îngădui ca viaţa lor spirituală să fie tulburată de curentul impus de ştiinţele naturii. Cei care simt însă pulsul timpului nu pot aparţine acestei categorii. Minţile îşi însuşesc cu iuţeală crescîndă ideile provenite din cunoaşterea naturii, iar inimile se supun, chiar dacă fără prea mult zel, chiar dacă, adeseori, fără curaj şi şovăitoare. Nu e vorba doar de numărul celor care sînt cîştigaţi, ci de faptul că gîndirii ştiinţifice îi este inerentă o forţă care-i insuflă celui care o cercetează convingerea că această gîndire conţine ceva, pe lîngă care o concepţie actuală despre lume nu poate trece fără să se îmbogăţească cu impresii de mare importanţă. Anumite vicii ale acestei gîndiri obligii la o îndreptăţită respingere a reprezentărilor ei. Nu poţi rămîne însă prizonierul unei asemenea atitudini într-o epocă în care cercuri largi se interesează de acest mod de gîndire şi sînt atrase de el ca de o putere magică. Nu se schimbă nimic prin faptul că diferite personalităţi înţeleg că ştiinţa adevărată a depăşit „de mult” prin ea însăşi „înţelepciunea plată despre forţă şi materie” a materialismului. Mult mai demni de luat în consideraţie par să fie cei care declară cu îndrăzneală: reprezentările ştiinţifice sînt cele pe care trebuie construită şi o nouă religie. Chiar dacă asemenea oameni îi apar celui care cunoaşte interesele spirituale mai adînci ale omenirii ca fiind plaţi şi superficiali, el trebuie totuşi să ţină seama de ei; căci spre ei se îndreaptă atenţia prezentului şi există temeiuri de a considera că în viitorul cel mai apropiat se vor bucura de tot mai multă atenţie. Şi mai sînt unii care trebuie luaţi în consideraţie şi anume cei care au rămas cu interese” le inimii lor în urma celor ale capetelor lor. Aceştia sînt cei cărora puterea lor de înţelegere nu le permite să se sustragă reprezentărilor ştiinţifice. Ei sînt striviţi sub greutatea argumentelor. Dar nevoile religioase ale sufletului lor nu pot fi satisfăcute de aceste reprezentări, care dau şi o perspectivă prea dezolanta. Trebuie oare ca sufletul omenesc sa se extazieze în fala culmilor Frumosului, Adevărului şi Binelui, pentru ca de fiecare dată, la sfîrşit, să fie aruncat în nefiinţă ca un balon de spumă umflat de creierul material? Este o senzaţie care apasă asupra multora ca un coşmar. Dar şi reprezentările ştiinţifice apasă asupra lor, impunîndu-se cu o puternică forţă autoritară. Asemenea oameni, atît timp cît pot s-o facă, par a fi orbi în faţa conflictului din sufletul lor. Ba chiar se consolează spunînd că, în asemenea lucruri, sufletului omenesc i-ar fi refuzată o claritate deplină. Ei gîndesc ştiinţific, cîtă vreme le-o cer experienţa simţurilor şi logica raţiunii; ei îşi păstrează însă simţămintele lor religioase dobîndite prin educaţie şi rămîn, cu cea mai mare plăcere, într-o obscuritate care le înceţoşează mintea în legătură cu acele lucruri. Nu au curajul să răzbată spre limpezime. Nu mai încape astfel nici o îndoială: modul de gîndire naturalist-ştiinţific este cea mai puternică forţă din viaţa spirituală a epocii moderne. Iar cine vorbeşte despre interesele spirituale ale omenirii nu are voie să treacă nepăsător pe lîngă acest fel de gîndire. Dar tot atît de neîndoios este şi faptul că modul în care această gîndire satisface în primul rînd nevoile spirituale este superficial şi plat. Ar fi dezolant dacă acest mod ar fi cel corect. Sau n-ar fi oare umilitor, dacă ar trebui să fii de acord cu cineva care spune: „Gîndul este o formă a forţei. Mergem cu ajutorul aceleiaşi forţe cu care gîndim. Omul este un organism, care transformă diferite forme ale forţei în forţă a gîndului, un organism pe care îl menţinem în activitate cu ajutorul a ceea ce numim «hrană» şi cu ajutorul căruia producem ceea ce numim gînduri. Ce proces chimic minunat este acela care a putut să transforme o simplă cantitate de hrană în divina tragedie a lui Hamlet?” Aceste lucruri sînt scrise într-o broşură a lui Robert G. Ingersoll ce poartă titlul Amurgul modern al zeilor.[*] Faptul că asemenea gînduri, atunci cînd sînt exprimate de unul sau de altul, pot găsi în afară un slab ecou este absolut indiferent. Important este că nenumăraţi oameni se văd constrînşi prin felul de gîndire ştiinţific să se situeze faţă de fenomenele lumii în sensul frazelor de mai sus, chiar dacă lor li se pare că n-o fac. Aceste lucruri ar fi desigur dezolante, dacă însăşi ştiinţa naturii ar constrînge la mărturisirea de credinţă, pe care o propovăduiesc mulţi din profeţii ei mai noi. Cel mai dezolant ar fi pentru cel pe care conţinutul acestei ştiinţe a naturii 1-a condus la convingerea că pe tărîmul naturii modul ei de gîndire este valabil, metodele ei sînt de nezdruncinat. Căci un asemenea om trebuie să-şi spună: oamenii n-au decît să se certe încă mult în legătură cu tot felul de probleme; pot fi scrise volume peste volume, pot fi adunate observaţii peste observaţii în legătură cu „lupta pentru existenţă” şi lipsa ei de importanţă, în legătură cu „atotputernicia” sau „neputinţa” „selecţiei naturale”: ştiinţa naturii însăşi se mişcă într-o direcţie care, înăuntrul anumitor graniţe, trebuie să găsească adeziune într-un grad tot mai înalt.[†] Sînt însă cerinţele ştiinţelor naturii într-adevăr acelea de care vorbesc cîţiva din reprezentanţii lor? Că nu sînt, o demonstrează însăşi comportarea acestor reprezentanţi. Această comportare a lor în domeniul propriu nu este asemenea cu cea pe care mulţi o descriu şi o reclamă pentru alte domenii. Sau ar fi realizat oare vreodată Darwin şi Ernst Haeckel marile lor descoperiri pe tărîmul evoluţiei vieţii dacă, în loc să observe viaţa şi structura fiinţelor vii, s-ar fi închis în laborator ca să facă experienţe chimice pe o bucata de ţesut tăiată dintr-un organism? Ar fi putut Lyell să-şi reprezinte evoluţia scoarţei Pămîntului, dacă n-ar fi cercetat straturile Pămîntului şi conţinutul lor, ci s-ar fi mărginit să examineze nenumărate pietre după proprietăţile lor chimice? Să mergem dar într-adevăr pe urmele acestor cercetători, care se vădesc figuri monumentale în evoluţia modernă a ştiinţei! Ne vom comporta deci în domeniile superioare ale vieţii spirituale aşa cum s-au comportat ei în cîmpul observării naturii. Nu vom crede deci că a fost sesizată esenţa „divinei” tragedii a lui Hamlet atunci cînd se spune: un minunat proces chimic a transformat o cantitate de hrană în această tragedie. Vom crede acest lucru tot atît de puţin ca un cercetător oarecare al naturii care poate crede cu toată seriozitatea că a înţeles rolul căldurii în evoluţia Pămîntului, dacă i-a studiat acţiunea asupra sulfului în retorta chimică. El nu încearcă să înţeleagă structura creierului omenesc luînd o bucăţică din cap şi analizînd felul cum acţionează asupra ei un alcalin, ci întrebîndu-se cum s-a format el în decursul evoluţiei din organele vietăţilor inferioare. Este deci totuşi adevărat: cel care cercetează esenţa spiritului are doar de învăţat de la ştiinţele naturii. Doar că el trebuie s-o facă într-adevăr aşa cum o fac acestea. Nu numai că nu are voie să se lase indus în eroare de ceea ce vor să-i prescrie anumiţi reprezentanţi ai ştiinţelor naturii. El trebuie să cerceteze în domeniul spiritual aşa cum cercetează ei în cel fizic; nu trebuie să preia însă părerile pe care aceştia, derutaţi de însuşi felul lor de a gîndi, şi le formează intr-un mod pur fizic despre lumea spirituală. Procedezi în sensul ştiinţelor naturii numai dacă analizezi evoluţia spirituală a omului tot atît de nepărtinitor ca cercetătorul naturii care observă lumea simţurilor. Eşti condus atunci, fără îndoială, pe tărîmul vieţii spirituale, spre un mod de cercetare care se deosebeşte de cel pur ştiinţific aşa cum cel geologic se deosebeşte de cel pur fizic, aşa cum analiza evoluţiei vieţii se deosebeşte de studierea legilor pur chimice. Eşti condus spre metode superioare care, ce-i drept, nu pot fi cele ştiinţifice, dar care totuşi sînt alcătuite pe de-a-ntregul în spiritul acestora. În felul acesta, unele concepţii unilaterale ale cercetării naturii vor putea fi modificate sau corectate de un alt punct de vedere, ceea ce înseamnă doar o continuare a ştiinţelor naturii; nu se păcătuieşte împotriva lor. Asemenea metode sînt singurele care ne pot într-adevăr ajuta să pătrundem în dezvoltări spirituale, cum e cea a creştinismului sau a altor lumi de reprezentări religioase. Cine foloseşte asemenea metode poate provoca dezacordul unor personalităţi care cred că gîndesc ştiinţific: el ştie însă că se află în deplină concordanţă cu un mod de reprezentare cu adevărat ştiinţific. Cercetătorul de asemenea factură trebuie să se ridice şi deasupra examinării pur istorice a documentelor vieţii spirituale. Trebuie s-o facă tocmai din cauza convingerilor sale dobîndite din observarea evenimentelor naturale. Pentru expunerea unei legi chimice descrierea retortelor, vaselor şi pensetelor care au contribuit la descoperirea legii contează prea puţin. Dar exact tot atît de mult sau tot atît de puţin contează în prezentarea genezei creştinismului stabilirea acelor izvoare istorice din care s-a inspirat evanghelistul Luca; sau din care a apărut „revelaţia tainică” a lui Ioan.[‡] „Istoria” poate fi deci doar anticamera cercetării propriu-zise. Dacă vrei să afli ceva despre reprezentările dominante din scrierile lui Moise sau din tradiţiile miştilor greci, nu urmăreşti apariţia istorică a documentelor. Reprezentările despre care este vorba şi-au găsit în aceste documente doar o expresie exterioară. Naturalistul care vrea să cerceteze natura „omului” nu urmăreşte cum a apărut cuvîntul „om” şi cum s-a dezvoltat mai departe în limbă. El se preocupă de obiect, nu de cuvîntul în care obiectul îşi găseşte expresia. In viaţa spirituală va trebui să ne preocupăm de spirit şi nu de documentele sale exterioare.   MISTERIILE ŞI ÎNŢELEPCIUNEA LOR   Ceva ca un văl tainic este aşternut asupra felului cum, în vechile culturi, îşi satisfăceau nevoile spirituale cei care năzuiau spre o viaţă religioasă şi de cunoaştere mai profundă decît cea pe care o puteau oferi religiile populare. Dacă mergem pe urmele satisfacerii unor asemenea nevoi, ajungem în bezna unor culte enigmatice. Fiecare personalitate care găseşte o asemenea satisfacere scapă pentru o vreme observaţiei noastre. Vedem mai întîi cum religiile populare nu-i pot da ceea ce caută inima sa. Ea recunoaşte zeii, dar ştie că marile enigme ale existenţei nu se dezvăluie în concepţiile obişnuite despre zei. O asemenea personalitate caută înţelepciunea, pe care o păzeşte cu grijă o comunitate de înţelepţi-preoţi. Ea caută la această comunitate un refugiu pentru sufletul său năzuitor. Dacă înţelepţii găsesc că este matură, o conduc - într-un mod care scapă privirii celui din afară - din treaptă în treaptă, spre o înţelegere superioară. Ceea ce se petrece acum cu ea rămîne ascuns celor neiniţiaţi. Pentru o vreme ea pare cu totul smulsă din lumea pămîntească şi transpusă într-o lume tainică. - Şi cînd este redată luminii zilei, înaintea noastră se află o altă personalitate, complet schimbată. O personalitate care nu găseşte cuvinte destul de înalte pentru a exprima cît de important a fost pentru ea ceea ce a trăit. Are impresia, şi nu numai în sens figurat, ci şi în sensul unei foarte înalte realităţi, că a trecut prin moarte şi s-a deşteptat la o viaţă nouă, superioară. Şi este convinsă că cine n-a trăit ceva asemănător nu-i poate înţelege corect cuvintele. Este vorba de persoanele iniţiate în misterii, în acel tainic conţinut sapienţial, care era refuzat poporului şi care arunca lumină asupra celor mai înalte probleme. Alături de religia populară exista această „tainică” religie a celor aleşi. Obîrşia ei se pierde pentru privirea noastră istorică în negura obîrşiei popoarelor. O aflăm pretutindeni la vechile popoare, în măsura în care putem dobîndi o înţelegere a acestor lucruri. Înţelepţii acestor popoare vorbesc cu cea mai mare veneraţie despre misterii. - Ce era învăluit în ele? Şi ce dezvăluiau ele celui iniţiat? Caracterul enigmatic al apariţiei lor sporeşte cînd afli că, în acelaşi timp, misteriile erau considerate de antici drept ceva primejdios. Drumul spre tainele existenţei ducea printr-o lume plină de grozăvii. Şi vai de cel care voia, nevrednic fiind, să ajungă la ele. - Nu exista o crimă mai mare decît „a trăda” unui neiniţiat tainele. „Trădătorul” era pedepsit cu moartea şi confiscarea bunurilor. Se ştie că poetul Eshil a fost acuzat de a fi adus pe scenă cîteva din misterii. El a putut scăpa de moarte numai prin fuga sa la altarul lui Dionysos şi prin confirmarea juridică a faptului că nu era iniţiat. Este elocvent, dar şi echivoc, ceea ce spun anticii despre aceste taine. Iniţiatul este convins că el păcătuieşte spunînd ceea ce ştie şi că, de asemenea, neiniţiatul păcătuieşte ascultînd. Plutarh vorbeşte despre groaza celor ce aspirau la iniţiere şi aseamănă starea acestora cu pregătirea pentru moarte. Iniţierile trebuiau să fie precedate de un regim de viaţă deosebit. Acesta era în aşa fel alcătuit, încît să aducă viaţa simţurilor sub stăpînirea spiritului. Posturile, viaţa solitară, mortificările şi anumite exerciţii spirituale trebuiau să slujească atingerii acestui ţel. Lucrurile de care omul se ataşează în viaţa obişnuită trebuiau să-şi piardă pentru el orice valoare. Întreaga lui viaţă senzorială şi afectivă trebuia să capete o altă direcţie. - Nu te poţi îndoi de sensul unor asemenea exerciţii şi probe. Înţelepciunea de care urma să aibă parte viitorul iniţiat putea vădi o bună înrîurire asupra sufletului său numai dacă mai înainte el îşi transformase lumea senzorială inferioară. Era introdus în viaţa spiritului. Trebuia să privească o lume superioară. Fără exerciţii şi probe anterioare el nu putea intra în nici o relaţie cu ea. Această relaţie era esenţialul. Cine vrea să gîndească în mod corect asupra acestor lucruri trebuie să aibă experienţa realităţilor intime ale vieţii cognitive. El trebuie să simtă că există două feluri de raportări, foarte deosebite între ele, la ceea ce oferă cunoaşterea supremă. - Mai întîi, pentru om este reală lumea care-1 înconjoară. El îi pipăie, îi aude şi îi vede procesele. O numeşte reală pentru că o percepe cu simţurile sale. Şi cugetă asupra ei pentru a-şi lămuri corelaţiile ei. - Dimpotrivă, ceea ce se înalţă în sufletul său nu este la început pentru el, în acelaşi sens, o realitate. Sînt doar „simple” gînduri şi idei. În ele vede cel mult imagini ale realităţii sensibile. Ele însele n-au nici o realitate. Căci nu le poţi pipăi; nu le poţi auzi şi vedea.   [*] Cuvintele lui Ingersoll sînt redate în acest loc al cărţii nu numai cu referire la oamenii care le redau textual drept convingere a lor. Nu sînt mulţi cei care vor face acest lucru, şi totuşi ei au asemenea reprezentări despre fenomenele din natură şi despre om, încît, dacă ar fi într-adevăr consecvenţi, ar trebui să ajungă la aceste cuvinte. Nu este vorba de ceea ce cineva exprimă teoretic drept convingere a lui, ci de faptul dacă această convingere decurge într-adevăr din întregul său fel de a gîndi. Se prea poate ca cineva chiar să deteste cuvintele de mai sus sau să le găsească ridicole: dacă el, fără să se ridice la substraturile spirituale ale fenomenelor din natură, îşi elaborează o explicaţie care ţine seamă doar de cele exterioare, atunci celălalt, ca urmare logică, va face din aceasta o filosofie materialistă.   [†] Din realităţile cărora li se aplică în prezent lozincile „lupta pentru existenţă”, „atotputernicia selecţiei naturale” ş.a.m.d., celui care poate percepe corect îi grăieşte cu tărie „spiritul naturii”. Nu însă din opiniile pe care ştiinţa şi le formează astăzi în această privinţă. În primul caz se află ca temei faptul că ştiinţele naturii vor ţine de cercuri tot mai largi. Din cel de-al doilea caz urmează că părerile ştiinţei n-ar trebui luate ca şi cînd ele ar ţine în mod necesar de cunoaşterea faptelor. Posibilitatea de a fi ispitit spre ultimul /caz/ este însă, în prezent, nemărginit de mare. [‡] Din asemenea observaţii, cum este cea referitoare la sursele de informaţie ale lui Luca ş.a.m.d., nu trebuie conchis că cercetarea pur istorică ai fi subapreciată de autorul acestei cărţi. Nu acesta este cazul. Ea este pe deplin îndreptăţită, doar că n-ar trebui să fie intolerantă faţă de felul de reprezentare care pleacă de la punctele de vedere spirituale. În această carte nu se dă importanţă faptului de a aduce în orice împrejurare citate despre tot ceea ce este posibil; dar cel care vrea poate pe deplin să vadă că o apreciere generală, cu adevărat nepărtinitoare, nu va găsi cele spuse aici niciodată în contradicţie cu cele constatate într-adevăr istoric. Desigur, cine nu vrea să fie universal, ci consideră o teorie sau alta drept ceea ce „s-a” stabilit ca lucru cert, poate găsi că afirmaţiile acestei cărţi „nu se lasă urmărite” din punctul de vedere „ştiinţific”, ci sînt „fără nici o bază obiectivă”.

Crestinism si ezoterism de Rudolf Steiner IMPULSUL LUI HRISTOS ÎN DEVENIREA ISTORICĂ Prima conferinţă Lugano, 17 septembrie 1911 Deoarece ne vedem aici atât de rar, vom aduce în discuţie, mai întâi, unele generalităţi. Şi pentru că suntem reuniţi într-un cerc atât de restrâns, de intim, am putea conveni să vorbim şi despre diverse alte chestiuni, pe care le vor formula unii dintre dumneavoastră. Ar fi bine să vorbim câte ceva despre fiinţa omului în raport cu întreaga existenţă a lumii noastre, a lumii întregi, în mod general. În această oră, vom discuta mai puţin despre fiinţa omului, aşa cum am făcut-o, de exemplu, în lucrarea mea Theosophia* – în care fiecare va putea găsi suficiente informaţii şi cunoştinţe –, ci vom încerca să ne aruncăm privirea asupra entităţii umane, mai ales din perspectiva interiorităţii omului. * Rudolf Steiner, Teosofta, Introducere în cunoaşterea suprasensibilă despre lume şi menirea omului. Lucrare apărută şi în limba română. (Nota trad.) Când ne gândim, uneori, la noi, ca oameni, trebuie să sesizăm de la bun început faptul că percepem lumea din jur cu ajutorul simţurilor, că primim impresii despre ea şi apoi gândim asupra lumii. Aceste două elemente ale entităţii umane apar în mod constant în faţa sufletului nostru. Cănd, de exemplu, seara stingem lumina şi, înainte de a adormi, lăsăm ca impresiile zilei să se perinde din nou prin suflet, ştim eu siguranţă că, în timpul zilei, lumea a acţionat asupra noastră. Acum, se pot mişca în sufletul nostru numai imaginile amintirilor lăsate de impresiile zilei. În momentul acela – şi ştim aceasta – noi gândim; acum suntem în rezonanţă cu sufletul. Dacă facem abstracţie de raporturile curente, obişnuite, vom desemna ceea ce se petrece în sufletul nostru, în reverberaiţile a ceea ce se desfăşoară astfel în noi în urma impresiilor exterioare primite ca amintire a zilei, ca fiind de ordin individual. Prin faptul că suntem fiinţe umane individuale şi inteligente, fiinţe dotate cu intelect, numai prin aceasta suntem în stare să facem ca lumea să se perinde în noi sub formă de imagini, aşa cum am arătat mai înainte. Aşadar, pentru viaţa noastră spirituală, caracterul individual este intim legat cu impresiile primite din lumea exterioară. Când observăm, în timpul zilei, lumea, impresiile senzoriale şi gândurile pe care le avem se întrepătrund în mod continuu. Iar seara, când nu mai avem impresii senzoriale, ci lăsăm ca sufletul să fie străbătut de impresii, noi ştim cu exactitate că acestea sunt imaginile a ceea ce am trăit în lumea exterioară. Impresiile venite din această lume sunt confluente cu ceea ce suntem ca oameni individuali. Totul se uneşte într-un singur curent. Noi ştim însă cu toţii că există o posibilitate de a da acestui element individual intim o formă tot mai vie, tot mai exactă. Şi aceasta se întâmplă datorită acelor mijloace deja cunoscute nouă, descrise, de exemplu, în lucrarea mea Wie erlangt man Erkenntnisse der höheren Welten?* Aceasta este o primă experienţă pe care o putem face în viaţa noastră interioară, şi anume faptul că simţim că gândurile noastre nu mai sunt neapărat dependente de lumea exterioară. Atunci când cineva îşi poate făuri o imagine despre, de exemplu, ceea ce s-a petrecut pe Saturn, pe Soare si pe Lună, el are asemenea gânduri elevate. Căci, bineînţeles, nimeni nu poate primi impresii exterioare despre ceea ce s-a petrecut pe vechiul Saturn, pe vechiul Soare şi pe vechea Lună. Nu este nevoie să mergem atât de departe. Când, într-un moment de linişte, ne punem întrebarea: Câte dintre noţiunile mele nu s-au schimbat din tinereţe şi până în prezent?, este deja o atitudine de independentă a elementului individual faţă de lume. Când ne formăm opinii despre viaţă, maxime, simţim că devenim mai independenţi cu elementul nostru individual. Această independenţă se dezvoltă în elementul nostru intelectual şi are o importanţă deosebită pentru fiinţa umană. Căci ce înseamnă câştigarea independenţei? Ce înseamnă faptul că omul, prin trăirea proprie a anumitor situaţii, îşi însuşeşte maxime de viaţă chiar despre chestiuni care sunt independente de impresiile exterioare şi nu prin cunoştinte dobândite, nu prin teorii? Aceasta înseamnă că el devine mai independent în corpul eteric. Este începutul unui lung proces, început care este de aşa natură, încât omul nici nu observă că el îşi înalţă puţin corpul eteric; sfârşitul constă în aceea că el îl poate face complet independent de corpul fizic. * Rudolf Steiner, Cum se dobândeşte cunoaşterea lumilor superioare (scrisă în 1904/1906). Tradusă în limba română cu titlul Treptele iniţierii. (Nota trad.) În timp ce începutul este doar o foarte slabă autonomie, finalul va fi o deplină desprindere a corpului eteric şi obţinerea de percepţii cu ajutorul acestuia. Vom percepe, deci, cu acest corp eteric independent mediul înconjurător. Putem avea aceste percepţii chiar dacă nu am ajuns foarte departe în trăirea mistică interioară. Putem face ca acest lucru să devină clar pentru noi şi până la un anumit punct îl putem chiar înţelege, dacă ne amintim cum este percepţia noastră în corpul fizic. Cu corpul fizic, noi avem percepţii datorită simţurilor noastre, care sunt independente. Ochii sunt independenţi, urechile sunt independente. Putem percepe independent atât lumea culorilor, cât şi lumea sunetelor. În schimb, nu putem percepe aceste lumi cu inteligenţa noastră. În cazul inteligenţei, totul formează o unitate, nimic nu este împărţit în sectoare. Nu putem percepe cu ochi eterici şi urechi eterice aşa cum o facem în lumea senzorială, pe sectoare, ci privim lumea eterică în ansamblul său. Şi când începem să spunem ceva despre aceasta, atunci putem arăta cât de unitar şi cuprinzător acţionează trăirea noastră eterică. Nu doresc să vorbim acum despre faptul că trăirea noastră interioară poate merge mult mai departe, ci vreau doar să atrag atenţia că omul când percepe îşi formează maximele despre viaţă; el poate să perceapă atunci ceva din elementele eterice. Cine contemplă lumea eterică şi se convinge din ce în ce mai mult că o asemenea lume superioară există, poate obţine în sinea sa certitudinea că la baza corpului fizic se află un corp eteric. De îndată ce este clar că există ceva cum este corpul eteric, trebuie să dobândim în plus şi convingerea, dată de lămuriri şi de situaţii importante, a existentei unor lucruri pe care le trăim întrucâtva. De îndată ce se ştie că un corp eteric impregnează corpul fizic, nu se va mai considera de neînţeles că ocultistul se exprimă în felul său asupra a ceea ce este, de pildă, paralizia: producerea în mod anormal a ceea ce altminteri se obţine printr-o instrucţie normală. Se poate întâmpla ca unui om să i se desprindă corpul eteric de cel fizic. Corpul fizic devine atunci independent. În acest caz este posibilă apariţia paraliziei, deoarece corpul fizic este lipsit de corpul său eteric, vitalizator. Dar nici nu trebuie să ajungem până la punctul când se declanşează paralizia, ci putem să înţelegem mai bine viaţa şi în manifestările ei de zi cu zi. Ce este, de exemplu, un leneş? Este o fiinţă ale cărei forţe eterice sunt slabe încă de la naştere, sau care le-a slăbit prin neglijare. Se încearcă atunci corijarea acestei stări prin aceea că se eliberează corpul fizic de greutatea sa de plumb, făcându-l, într-un fel sau altul, mai uşor. Dar o adevărată terapie nu se poate obţine decât pornind de la corpul astral, care stimulat acţionează asupra corpului eteric, însufleţindu-l. Dar trebuie să înţelegem tot aşa de bine şi altceva. Corpul eteric este, de fapt, purtătorul intelectului în totalitatea lui. Seara, când adormim, în corpul eteric rămân toate reprezentările şi toate amintirile noastre. Omul îşi depune în corpul eteric toate gândurile şi le regăseşte abia dimineaţa. Când părăsim corpul eteric, pierdem o dată cu el şi întregul edificiu al experienţelor noastre trăite. Acest corp eteric este însă astfel constituit, încât putem să percepem cu adevărat limpede în el, dacă îl examinăm din perspectiva ştiintei spirituale, că fiinţa umană suferă în decursul timpului cu mult mai multe transformări decât se crede de obicei. Este adevărat, şi ştim aceasta cu toţii, că omul a trecut prin multe perioade de incarnări. Şi nu este cu nimic lipsit de sens dacă spunem că ne vom mai incarna şi în viitor. Privirea omului este mioapă. Există credinţa că oamenii au fost întotdeauna aşa cum sunt astăzi. Organizarea omului suferă modificări cu fiecare secol care trece, numai că nu este posibil să urmărim acest proces la nivelul realităţilor exterioare. În encefal, se găseşte un organ, ascuns în mijlocul unor circumvoluţiuni extrem de fine, care nu s-a format decât începând din secolele al XIV-lea şi al XV-lea. Este o formă organică ce serveşte pentru dezvoltarea vieţii pur intelectuale din epoca noastră. Ne putem foarte bine reprezenta că este imposibil ca un asemenea element izolat să se modifice în creier fără ca, deşi într-o proporţie redusă, să nu se transforme şi ansamblul organismului uman. Astfel că, de fapt, din secol în secol organizarea umană prezintă modificări. În această privinţă, totuşi, modificarea se poate constata numai urmărind Cronica Akasha. Acolo se pot urmări cel mai bine transformările corpului eteric. Putem vedea în felul acesta că în vechea Grecie sau în vechiul Egipt oamenii aveau cu totul altfel de corpuri eterice. Ansamblul curentilor era atunci diferit. Aş dori acum, pentru a ajunge la un gând ce poate fi util pentru noi, să fac o digresiune, atrăgând atenţia asupra faptului că deja, în viaţa obişnuită, se poate admite că există o pluralitate de lumi. Omul se cufundă în somn, fără să ştie că se află într-o altă lume. Faptul că atunci când doarme nu ştie nimic despre asta nu este o dovadă că această altă lume nu există. Iar într-un anumit fel, în această lume pătrund şi celelalte lumi. Când omul se găseşte în lumea fizică, el percepe lumea prin simţurile sale, dacă se retrage în sinea lui, nu mai percepe nimic; el se află atunci într-o lume intelectuală, care ea însăşi se găseşte la confluenţa cu cea fizică. Dar omul găseşte în sine, în afara elementului intelectual, deja dezvoltat, alte două elemente, cu totul diferite. Întrebarea care se pune este: Poate omul să dezvolte aceste alte elemente? O simplă reflectie ne poate arăta că exista o lume a vieţii interioare şi mai aparte decât aceea a simplei gândiri. Această lume există, este prezentă atunci când suntem în măsură să ne spunem: Ca fiinţe umane, noi simţim în mod moral. Este lumea în care asociem sentimente de simpatie sau de antipatie cu anumite trăiri foarte precise. Acest fapt trece dincolo de trăirea noastră intelectuală. Cineva manifestă faţă de un altul bunăvoinţă şi aceasta ne produce plăcere, sau, dimpotrivă, manifestă rea-voinţă şi aceasta ne displace. Este cu totul altceva decât simpla cunoaştere intelectuală. Simpla reflecţie nu poate provoca în noi sentimentul că un fapt este moral sau imoral. Pot exista firi extrem de dotate ca facultate de înţelegere intelectuală care să nu aibă nici o sensibilitate pentru repulsia pe care o poate provoca o acţiune pur egoistă. Este o lume de sine stătătoare, aceeaşi pe care o percepem când admirăm frumosul şi măreţia în operele de artă, sau când simtim repulsie faţă de ceea ce este urât. Ceea ce face ca o operă de artă să trezească în noi un sentiment de înălţare sufletească nu este sesizabil cu intelectul, ci doar cu viaţa noastră sufletească. În acest sens, suntem îndreptăţiţi să spunem: În viaţa noastră pătrunde ceva ce depăşeşte nivelul intelectului. Când un cercetător spiritual observă sufletul unei fiinţe într-un anumit moment, când are sentimente de repulsie în faţa unei acţiuni imorale, sau plăcere în faţa unui act moral, acel suflet atinge deja o treaptă superioară a vieţii psihice. Simplul act al gândirii este o treaptă inferioară a vieţii sufleteşti faţă de plăcerea sau neplăcerea pe care o provoacă faptele morale sau cele imorale. Când un om dobândeşte în corpul său eteric fortificat un sentiment mai intens faţă de ceea ce este moral sau imoral, se poate constata nu numai o fortificare constantă a corpului eteric, ci şi a corpului astral, o stimulare deosebită a forţelor astrale. Iată de ce putem spune: Un om care are o sensibilitate faţă de comportamentele morale sau imorale primeşte în corpul său astral forţe deosebit de viguroase, în timp ce un altul, care nu-şi cultivă corpul eteric decât cu intelectul – de exemplu, cu exerciţii care dezvoltă memoria – poate obţine progrese însemnate în clarvedere, dar nu va putea depăşi lumea eterică-astrală, pentru că în el este activ numai elementul intelectual. Dacă dorim să trecem dincolo de lumea astrală, trebuie să practicăm exerciţii în care să se manifeste simpatie faţă de acţiuni morale şi antipatie faţă de actiuni imorale. În acest caz, noi ne înălţăm efectiv până la nivelul unei lumi care se află în spatele lumii noastre, pe o altă poziţie decât simpla lume astrală. Ne înălţăm atunci în lumea cerească. Astfel încât putem spune: În nemărginita lume nevăzută, lumea cerească a macrocosmosului corespunde cu ceea ce trăieşte în noi când venim în contact cu impresii morale sau imorale, iar lumea astrală a macrocosmosului cu ceea ce este în noi în perceperea fizică-intelectuală a lumii fizice. Ceea ce se dezvoltă prin elementul intelectual corespunde cu lumea astrală, iar ceea ce se dezvoltă faţă de acţiunile morale sau imorale corespunde lumii cereşti, lumea Devachanului. Mai există, apoi, şi un alt element în sufletul omului. Este încă o deosebire între acţiunea morală care ne face plăcere şi faptul de a ne simţi obligaţi să îndeplinim noi înşine o acţiune morală care ne place sau de a ne abţine de la ceea ce nu este moral. Faptul de a se simţi dator reprezintă pentru om nivelul cel mai înalt pe care îl poate atinge astăzi în lume. Iată ce putem considera a fi, ca gradaţie a sufletului omenesc: 1. Omul dotat cu simţuri. 2. Omul intelectual. Este cel care stă în faţa primei lumi invizibile. 3. Omul estetic, care simte ceea ce este moral, care simte plăcere faţă de faptele morale şi neplăcere sau nemulţumire faţă de cele imorale. Ceea ce îi corespunde în exterior este lumea Devachanului inferior. 4. Omul care acţionează moral. Omului care pune şi în practică ceea ce simte ca fiind un impuls de cea mai înaltă moralitate îi corespunde în afară lumea Devachanului superior lumea raţiunii, unde domnesc entităţile care reprezintă în lume tot ce este absolut raţional. Când omul sesizează că în lumea impulsurilor sale morale se proiectează o umbră venită din lumile superioare, din care el însă a ieşit, atunci a ajuns să înţeleagă foarte mult din macrocosmos. Avem, deci, lumea fizică şi lumea raţiunii, lumea morală sau lumea cerească a Devachanului inferior şi lumea înţelepciunii sau lumea Devachanului superior. Lumile cosmice îşi proiectează în noi umbrele lumii sensibile: lumea intelectului, clarviziunea intelectuală; lumea esteticului, sensibilitatea morală; lumea întelepciunii: impulsuri morale de a acţiona. Printr-un fel de cunoaştere de sine, omul poate percepe aceste trepte diferite în propria sa fiinţă. Întreagă această configuraţie a omului a suferit modificări în decursul timpului. În antichitatea greacă sau în timpul vechiului Egipt, omul nu era aşa cum este astăzi. În trecut, în perioada Greciei antice, omul era astfel constituit încât entităţi înalte dirijau în el elementul sufletesc, din care cauză omul din acele vremuri simţea în el ceva ca un fel de obligaţie de la sine înţeleasă faţă de aceste entităţi. Astăzi, noi ne aflăm într-o etapă când fiinţa umană este condusă de elementul intelectual şi de aceea simte în el ceva ca un fel de obligaţie moral-estetică. Înainte vreme însă, ar fi fost imposibil ca cineva să fi gândit în prezenţa unui impuls moral că ar fi fost posibil să acţioneze altcumva. Chiar şi în Grecia, omul simţea, faţă de sentimentele de plăcere sau de neplăcere, că este obligat să acţioneze în conformitate cu aceste sentimente. Apoi au venit timpurile mai apropiate de noi, în care omul nu se mai simte nici măcar obligat faţă de elementul estetic, ceea ce se exprimă foarte sugestiv în dictonul „Despre gusturi nu se discută"*. Dar cu cei care şi-au format gustul ne putem înţelege foarte bine. * De gustibus et coloribus non disputandum (Despre gusturi şi culori nu se discută), maximă folosită de scolastici în evul mediu. (Nota trad.) Ceea ce se simţea altădată pentru domeniul moral şi estetic se simte, în prezent, ca o necesitate, în domeniul intelectual: să avem o anumită călăuză pentru a nu putea gândi după cum dorim, ci să ne conformăm legilor gândirii logice. Numai că, în felul acesta, am trecut pe o treaptă inferioară, cea mai de jos, care există în câmpul experienţelor de viaţă ale omului. Astăzi ne aflăm într-un punct de tranziţie şi acest lucru se poate remarca foarte bine. Dacă luăm în considerare ultimele milenii, vom vedea cum corpul fizic al omului devine din ce în ce mai sec, mai uscat, că omul însuşi a devenit altul. În urmă cu un mileniu şi jumătate, corpul fizic era vădit mai suplu, mai mlădios. El a devenit tot mai dur. Dimpotrivă, în corpul eteric s-a produs ceva cu totul diferit, ceva ce omul a putut să vieţuiască mai puţin, tocmai pentru că acest corp eteric a parcurs o evoluţie ascendentă. Este important că ne aflăm într-un moment crucial, când omul trebuie să devină conştient că în corpul său eteric urmează să aibă loc o schimbare. Acest eveniment se va produce chiar în acest secol. În timp ce, pe de o parte, se manifestă o fortificare a elementului intelectual, pe de altă parte corpul eteric devine independent în aşa măsură, încât oamenii vor fi obligati să observe acest fenomen. Un anumit timp după Hristos, oamenii nu au gândit încă într-un mod atât de intelectualist cum o fac în prezent. Această gândire cu o tentă intelectuală are ca efect o autonomie tot mai largă a corpului eteric, încât acesta va putea fi utilizat ca instrument de sine stătător. Şi mai putem adăuga faptul că acest corp a străbătut în secret o evoluţie care face posibilă conştientizarea lui Hristos în corpul eteric. Aşa cum la vremea ceea Hristos a fost văzut sub înfăţişarea sa fizică, la fel va putea fi văzut acum în eteric. Chiar acum, în secolul al XX-lea, apare ca un fenomen natural vederea lui Hristos, la fel cum l-a văzut şi Pavel. Un anumit număr de oameni vor avea posibilitatea să vadă pe Hristos în eteric. Situaţia va fi de aşa natură, încât oamenii îl vor putea cunoaşte pe Hristos, chiar dacă toate Bibliile ar fi arse şi ar dispărea. Atunci nu vom mai avea nevoie de tradiţie, căci Îl vom vedea, Îl vom contempla chiar pe El. Acest eveniment are aceeaşi importanţă ca şi celălalt mare eveniment care s-a consumat pe Golgota. Din ce în ce mai mulţi oameni vor ajunge, în veacurile următoare, să poată vedea pe Hristos. Următoarele trei milenii vor fi consacrate unei asemenea evoluţii pe Pământ, încât corpul eteric să devină tot mai sensibil şi anumiţi oameni vor putea trăi personal acest eveniment, ca şi altele. Acum, eu vreau să vă mai amintesc numai un eveniment: vor exista din ce în ce mai mulţi oameni care vor dori să acţioneze într-un fel şi apoi se vor simţi îndemnati să retracteze, să nu mai acţioneze. Atunci va apărea o viziune şi oamenii vor deveni tot mai conştienţi: Ceea ce va apărea în viitor este urmarea karmică a ceea ce am săvârşit. În prezent, unii înaintemergători sunt deja suficient de avansaţi pentru a simţi acest lucru. Fenomenul se poate observa, cu precădere, la copii. Este o mare deosebire între ceea ce trăieşte un clarvăzător antrenat şi ceea ce descriu eu aici, adică ceea ce se va vieţui în mod natural. Clarvăzătorul care a atins această stare pe baza unei îndelungate pregătiri îl vieţuieşte pe Hristos cel din timpuri imemoriale, datorită pregătirii la care s-a supus. Pe plan fizic, când întâlnesc un om el este prezent în faţa mea; prin clarvedere, îl pot percepe chiar dacă se află în cu totul alte locuri, nu este nevoie să mă găsesc nemijlocit în faţa lui. A percepe pe Hristos prin clarvedere a fost dintotdeauna posibil. Dar a-l întâlni acum, pentru că are un cu totul alt raport cu omenirea, şi anume ajută pe cineva din lumea eterică, aceasta este ceva care – în afara noastră – este un fapt independent de dezvoltare a clarvederii noastre. Începând din secolul al XX-lea şi în următoarele trei milenii, anumiţi oameni îl vor putea întâlni, dar atunci, în mod obiectiv, sub formă eterică. Este cu totul altceva decât atunci când o persoană se înalţă până la o contemplare directă, printr-o pregătire interioară. Prin aceasta, Fiinţa superioară, pe care noi o numim Hristos, se află într-un alt lanţ evolutiv decât dacă am vorbi despre Buddha. Acel Bodhisattva care a devenit Buddha s-a născut în palatul regal al lui Suddhodana, iar la vârsta de 28 de ani a devenit Buddha, adică a atins o treaptă de evoluţie după care nu mai are nevoie să se reincameze pe Pământ într-un corp fizic. Când o asemenea entitate, un Bodhisattva, devine Buddha sau Maestru, are loc o dezvoltare interioară de o natură superioară, pe care orice fiinţă umană o poate urma. Pregătirea esoterică a omului este numai începutul unui drum care, în final, îl va face să devină Buddha. Aceasta nu are nici o legătură cu ceea ce se întâmplă în jurul oamenilor. Asemenea fiinţe apar la anumite epoci şi au misiunea să contribuie la mersul înainte al lumii. Acestea sunt evenimente diferite de evenimentul-Hristos. Hristos nu provine dintr-o altă individualitate umană, ci vine din macrocosmos, în timp ce toţi Bodhisattvii sunt întotdeauna legaţi de Pământ.

Coactionarea dualitatii umane de Rudolf Steiner Praga, 22 martie 1911 Aceste prime trei conferinţe – incluzând-o şi pe cea de azi – sunt destinate să ne orienteze în general asupra a ceea ce trebuie luat în considerare pentru viaţă, pentru fiinţa omului. Din această cauză sunt prezentate mai întâi câteva idei şi notiuni importante, care datorită faptului că expunerile mai detaliate abia trebuie să urmeze, „plutesc", într-un anumit sens, „în aer". Este mai bine însă să avem la început o vedere de ansamblu, să abordăm omul în sens ocult, pentru a include în ceea ce considerăm a fi, la început, ipotetic, ceea ce ne apar a fi motivele mai profunde. Ieri, la sfârşitul conferinţei, am spus că, prin anumite exerciţii sufleteşti, prin concentrarea puternică a sentimentelor şi ideilor, omul poate face să răsară în conştienţa sa o viaţă diferită de viaţa lui obişnuită. În viaţa de veghe avem o relaţie normală între nerv şi sânge. În mod schematic, s-ar putea spune că ceea ce se petrece în nerv se înscrie pe tăbliţa sângelui. Prin exerciţii sufleteşti se ajunge la a pune nervul într-o asemenea tensiune, încât activitatea lui nu mai pătrunde în sânge, ci este respinsă în căile nervoase. Întrucât sângele este unealta Eului, un om, care, prin concentrarea simţirii şi gândurilor, şi-a eliberat sistemul nervos de căile sangvine se simte străin faţă de fiinţa lui obişnuită, scos din sine. Se simte ca şi cum şi-ar sta sieşi în faţă, şi nu mai poate spune „acesta sunt eu", ci „acesta eşti tu", căci se simte ca un străin faţă de personalitatea sa care trăieşte în lumea fizică. Dacă înţelegem câtuşi de puţin care este condiţia vieţii unui astfel de om, devenit clarvăzător într-un anumit fel, îţi spui că el se simte atunci ca şi cum o entitate superioară ar pătrunde în viaţa sa sufletească. Este un cu totul alt sentiment decât cel pe care îl ai atunci când eşti în faţa lumii obişnuite. Când te afli în prezenţa lumii înconjurătoare te simţi străin faţă de fiinţele şi lucrurile lumii exterioare – animale, plante şi aşa mai departe –, te simţi trăind undeva lângă ele şi în afara lor. Se ştie că atunci când ai în faţă o floare gândeşti: Floarea este acolo şi eu sunt aici. Altceva simţi atunci când te urci în lumea spirituală în felul descris, smulgându-ţi sistemul nervos, ridicându-te din Eul tău. Acum nu mai simţi că ai în faţă o fiinţă străină; este ca şi cum cealaltă fiinţă intră în tine şi te-ai simţi una cu ea. Este îngăduit să spunem că clarvăzătorul învaţă să cunoască lumea spirituală prin observarea avansată a acelei lumi spirituale de care suntem legati, şi care ajunge la noi, în parte, prin sistemul nervos, chiar dacă în viaţa normală ea ni se revelează mai întâi pe calea ocolită a impresiilor senzoriale. Aceasta este lumea spirituală despre care, în starea sa de conştienţă normală, omul nu ştie nimic la început. Este aceeaşi lume care se înscrie, totuşi, pe tăbliţa sângelui nostru, adică în Eul nostru. Putem spune că la baza a tot ce ne înconjoară în lumea exterioară există o lume spirituală. O vedem ca printr-un văl, ţesut de înseşi impresiile noastre senzoriale. În conştienţa normală, orizontul Eului se întinde până la acest văl şi nu vedem lumea spirituală care este în spatele lui. Dar în momentul în care ne eliberăm de Eul nostru, impresiile senzoriale se sting, nu le mai avem, ne ridicăm pentru a vieţui într-o lume spirituală. Este aceeaşi lume spirituală care se găseşte în spatele impresiilor senzoriale, lume cu care ne unim atunci când scoatem sistemul nervos din organismul obişnuit sangvin. Prin aceste consideraţii am urmărit viaţa omului, aşa cum este ea excitată din afară şi cum acţionează prin nervi şi sânge. Ieri v-am atras atenţia asupra faptului că, în viaţa interioară organică, fizică a omului, putem vedea ceva asemănător cu o lume exterioară comprimată în ficat, vezica biliară şi splină. Din această cauză, putem spune că, aşa cum sângele străbate creierul, în partea de sus a organismului – unde intră în contact cu lumea exterioară –, şi aceasta se întâmplă deoarece impresiile senzoriale acţionează asupra creierului, tot aşa, circulând prin corp, sângele intră în legătură cu organele interne, dintre care am luat în considerare în primul rând ficatul, vezica biliară şi splina. Dacă în aceste organe sângele nu vine în contact cu o lume exterioară, este din cauză că ele nu se deschid spre exterior, ca organele de simţ, ci sunt închise înăuntru, sunt acoperite din toate părţile, în aşa fel încât nu desfăşoară decât o viaţă interioară. Ficatul, splina, bila pot acţiona asupra sângelui în funcţie de propria lor natură. Ele nu primesc impresii exterioare, ca urechea sau ochiul, şi nu pot, aşadar, nici să transmită sângelui informaţii venite din afară; îşi pot exprima doar propria natură, în acţiunile lor asupra sângelui. Când contemplăm lumea interioară, în care parcă se află comprimată o lume exterioară, putem să spunem: Aici acţionează o lume exterioară interiorizată asupra sângelui, dacă poate acţiona. Să desenăm o linie AB care să reprezinte cele două părţi ale sângelui. Să reprezentăm ca fiind interiorizat tot ceea ce vine, într-un fel oarecare, din afară, şi pătrunde până în sânge, înscriindu-se pe una din părţile lui. Să reprezentăm apoi ceea ce vine din partea cealaltă, din interior, şi se înscrie pe cealaltă parte a sângelui. Dacă vrem să exprimăm lucrurile mai putin schematic, putem spune că organele senzoriale îşi înscriu informaţiile în sângele care străbate capul omului şi că activitatea creierului îl transformă aşa cum îl transformă şi organele interne, la rândul lor. Căci aceste trei organe – splina, ficatul, bila – îşi înscriu activitatea în cealaltă parte a sângelui, care curge prin vasele lor. Sângele ar putea astfel primi în el radiaţia, activitatea organelor interioare şi – în calitate de instrument al Eului – ar putea transmite până la Eu această expresie a organelor interioare, aşa cum în activitatea creierului este exprimat ceea ce vine din lumea înconjurătoare. Pentru ca aceste acţiuni ale organelor asupra sângelui să aibă loc, trebuie să mai intervină ceva. Am spus deja că numai în interactiunea dintre sânge şi sistemul nervos există posibilitatea să se poată înscrie ceva în sânge, să se exercite o acţiune asupra sângelui. Dinspre interior – de asemenea – trebuie să se intercaleze ceva asemănător sistemului nervos, pentru ca sistemul „cosmic interior al omului" să poată actiona asupra sângelui. Trebuie ca „lumea interioară" să acţioneze mai întâi asupra unui sistem nervos, pentru ca actiunea lui să poată fi transmisă sângelui. Comparând partea superioară şi partea inferioară a organismului, suntem obligaţi să formulăm premisa existenţei unui sistem nervos intercalat între circulaţie şi organele interne, reprezentate prin ficat, splină şi bilă. Observaţia exterioară ne confirmă existenţa acestui element; este intercalat sistemul nervos vegetativ sau simpatic, care umple cavitatea trunchiului. Relaţiile lui cu lumea interioară şi circulaţia se aseamănă cu relaţiile pe care le are sistemul nervos central cu lumea exterioară şi cu viaţa omului – şi cu circulaţia. Sistemul neurovegetativ însoţeşte la început coloana vertebrală, apoi se extinde şi străbate diferitele părti ale organismului. În cavitatea trunchiului, el prezintă formaţiuni reticulare – una dintre acestea este cunoscută sub numele popular de plex solar. Trebuie să ne aşteptăm ca sistemul vegetativ să se deosebească într-un anumit sens de celălalt sistem nervos. Ar fi interesant să ne întrebăm – chiar dacă aceasta serveşte ca o dovadă – cum ar putea fi structurat acest sistem neuro-vegetativ în comparaţie cu sistemul nervos central, dacă condiţiile ipotetice puse sunt satisfăcute. Aţi putea înţelege că, la fel cum sistemul nervos central trebuie să se deschidă faţă de ambianţa spaţială, sistemul nervos simpatic trebuie să aibă afinităţi pentru ceea ce este concentrat în organizarea interioară. Pentru ca supoziţiile noastre să fie corecte, aceste două sisteme nervoase sunt legate între ele, aşa cum s-ar comporta razele (a) care, plecând de la circumferinţa unui cerc, ar radia în toate direcţiile, cu cele (b) care pleacă din centru spre periferia cercului. Aşadar, într-un anumit fel, ar trebui să avem aici un contrast între sistemul nervos central şi sistemul vegetativ. Acest contrast există în realitate; şi vedem că sunt multe lucruri pe care suntem în stare să le probăm. Dacă supoziţiile noastre sunt corecte, observaţia, experienţa trebuie să le confirme. Întoarcem privirea spre realitatea obiectivă şi vedem că observaţia confirmă premisele noastre. În timp ce sistemul vegetativ formează un fel de ganglioni, care sunt formaţiuni importante, şi în timp ce filetele nervoase care se detaşează din ei sunt fine şi puţin însemnate, comparativ cu ganglionii, sistemul nervos central ne prezintă contrariul: fibrele nervoase sunt partea importantă, în timp ce ganglionii au o însemnătate secundară. Astfel, observaţia ne confirmă supoziţiile şi putem spune că din cele de mai sus reiese că sarcina sistemului neurovegetativ trebuie să fie de a înscrie pe tabla sângelui viaţa interioară a organismului, care se exprimă prin nutriţie şi termogeneză şi care se regăseşte în nervii simpatici, la fel cum se înscriu în sânge impresiile exterioare, prin intermediul sistemului nervos central. Astfel, sistemul vegetativ este intermediarul care aduce, pe cale ocolită, impresiile propriului nostru interior corporal la instrumentul Eului, sângele. Dar cum interiorul corpului nostru, la fel cu tot ceea ce este fizic, este construit pornind de la spirit, primim în Eul nostru, prin intermediul sistemului vegetativ, ceea ce lumea spirituală a comprimat în organele corespunzătoare ale cosmosului interior omenesc. În mod uimitor, vedem încă o dată exprimându-se într-un mod foarte precis această dualitate omenească, de la care am pornit în consideraţiile noastre. Vedem lumea o dată în afară şi o dată înăuntru; de fiecare dată, această lume utilizează, pentru a acţiona, instrumentul unui sistem nervos. Vedem cum sângele este interpus între lumea exterioară şi lumea interioară şi cum se lasă înscris din două direcţii, ca o tablă, o dată din afară şi o dată dinăuntru. Am spus ieri – şi repet astăzi, pentru mai multă limpezime – că omul este în măsură să-şi elibereze nervii de acţiunea lor asupra sângelui în măsura în care ei conduc spre exterior. Să ne întrebăm acum dacă este posibil să se realizeze ceva asemănător şi în direcţia opusă. Vom înţelege mai târziu că într-adevăr există exerciţii sufleteşti care permit realizarea, în direcţia opusă, a aceleiaşi acţiuni, despre care am vorbit ieri şi astăzi. Dar există o diferenţă în ceea ce priveşte acţiunea spre interior. Ne putem separa sistemul nervos central de sânge prin exerciţii oculte, prin concentrarea gândirii şi a sentimentului. Prin exerciţii de concentrare dirijate spre interior (exprimate în denumirea de „viaţă mistică") putem intra atât de profund în noi, încât trebuie să ţinem cont, în mod obligatoriu, de Eul nostru şi de instrumentul lui – sângele. Ştim că prin cufundarea mistică (în interior) – vom reveni mai târziu asupra acestor lucruri – plonjăm în propria noastră entitate divină, în propria spiritualitate, în măsura în care ea vieţuieşte într-un om. Această cufundare mistică nu este, la început, o ridicare din Eu, ci mai degrabă o coborâre în propriul Eu, o întărire, o intensificare a senzatiei Eului. Ne putem convinge de aceasta când intrăm în relaţie cu vechii mistici, făcând abstracţie de ceea ce spun actualii mistici. Misticii mai vechi – nu are importanţă să ştim dacă au o bază mai reală sau mai puţin reală – erau preocupati de a pătrunde în propriul lor Eu, făcând abstracţie de tot ce le oferea lumea exterioară, pentru a se elibera de toate impresiile exterioare şi pentru a se cufunda în întregime în ei înşişi. Întoarcerea în sine, această coborâre în propriul Eu, este, la început, ca o concentrare a întregii puteri şi energii a Eului în propriul organism. Ea actionează mai departe asupra întregii organizări umane, şi putem spune: Această coborâre interioară, această „cale mistică" propriu-zisă – în contrast cu calea macrocosmică – nu întrerupe relaţia sângelui cu nervul, ci îl leagă şi mai mult de nervi, de nervii vegetativi. Pe când prin procedeul descris ieri slăbim legătura dintre nerv şi sânge, prin coborârea mistică în noi înşine întărim legătura dintre sânge şi sistemul neurovegetativ. Aceasta este replica fiziologică opusă, făcând să aflueze mai mult sânge spre sistemul neurovegetativ, în timp ce prin celălalt procedeu, prin care se urmăreşte atingerea lumii spirituale, se suprimă legătura dintre nerv şi sânge. Deci, prin coborârea mistică lăsăm o amprentă sangvină în sistemul neurovegetativ. Să facem deocamdată abstracţie de ceea ce se întâmplă atunci când intri în tine însuţi, astfel încât nu te desprinzi de Eu, ci, din contră, pătrunzi în Eul tău însoţit de calităţile tale mai puţin bune: atunci când ieşi din Eul tău, îl laşi în urma ta, cu toate calităţile mai puţin bune. Dar când te afunzi în Eul tău nu eşti sigur la început că nu împingi aceste calităţi rele în acest Eu devenit mai energic. Cu alte cuvinte, tot ceea ce în domeniul pasionalului este sânge este împins în sistemul neurovegetativ. Dar să admitem că am mai putea face abstracţie încă un moment de acest lucru, şi să spunem: Înainte de a ajunge la o astfel de cufundare mistică în el însuşi misticul a avut o grijă deosebită să atenueze din ce în ce mai mult aceste calităţi rele, astfel încât în locul egoismului au apărut sentimente altruiste, dezvoltând în sine compasiune pentru toate fiinţele, paralizând tendinţa de a face speculaţii asupra lui însuşi, prin dezvoltarea compasiunii pentru toate fiinţele. Admiţând că omul s-ar fi pregătit suficient pentru a coborî în interiorul său, el îşi duce cu sine şi Eul, prin intermediul sângelui, în lumea sa interioară. Atunci se întâmplă ceva, şi anume acest sistem neurovegetativ interior, despre care omul nu ştie nimic prin conştienta normală, se revarsă în conştienţa Eului său. El începe să ştie că există ceva în sinea sa care îi poate revela cunoştinţe despre lume în mod asemănător cu celălalt sistem nervos, care îi revelează lumea exterioară. Aşadar, omul coboară în sine şi îşi conştientizează în oarecare măsură sistemul neurovegetativ. Şi aşa cum lumea înconjurătoare poate fi cunoscută prin intermediul sistemului nervos central, acum îl întâmpină lumea interioară care s-a constituit aici. Şi aşa cum noi nu vedem nervul – căci nimeni nu-şi poate vedea nervul optic – ci ceea ce trebuie perceput prin nervi, adică lumea exterioară care pătrunde în conştienţa noastră, tot astfel, în coborârea mistică, în conştienţă nu pătrund mai întâi nervii interiori, care nu sunt perceputi, căci omul conştientizează numai că are în aceştia un instrument prin intermediul căruia poate privi în interiorul său. Se întâmplă însă un lucru: capacităţii de cunoaştere a omului, devenită clarvăzătoare spre interior, îi apare lumea interioară. Aşa cum lumea exterioară se desfăşoară în faţa privirilor noastre fără să devenim conştienţi de existenţa nervilor, la fel şi sistemul vegetativ nu intră în conştienţă, ci lumea interioară este cea care ni se înfătişează. Numai că această lume interioară care pătrunde în conştienţa noastră suntem noi înşine, ca persoane fizice. Trebuie să vă spun că un gânditor materialist ar putea fi cuprins de oroare la gândul că îşi poate vedea organismul dinăuntru. El ar putea însă gândi şi astfel: Văd şi ceva corect în faptul că atunci când devin clarvăzător prin sistemul meu neurovegetativ îmi văd ficatul, vezica biliară, splina. Acesta este un adevăr! Cred că nu este cu totul probabil, dar se poate totuşi întâmpla. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. De fapt, omul îşi vede din afară ficatul, bila, splina, la fel cum vede şi celelalte obiecte exterioare. În viaţa de toate zilele, trebuie să ne examinăm organismul prin simţuri, prin nervii noştri. Ceea ce cunoaşteti prin anatomia şi fiziologia obişnuită – şi anume ceea ce numim ficat, vezică biliară, splină – sunt organe văzute din exterior, prin intermediul sistemului nervos, al creierului şi al măduvei spinării. Le vedeţi din exterior, aşa cum vedeţi toate celelalte lucruri. Dar cu totul alta este situaţia când poţi deveni clarvăzător şi când priveşti spre interior prin intermediul sistemului neurovegetativ sau simpatic. Vezi lucrurile pentru care clarvăzătorii tuturor timpurilor au ales nume atât de ciudate, pe care vi le-am citat în conferinţa a doua. Sistemul nervos central prezintă organele în Maya, iluzia exterioară. Aspectul lor exterior nu le dezvăluie importanţa interioară esenţială. În realitate se vede cu totul altceva atunci când lumea interioară poate fi urmărită din cealaltă parte, adică cu ochiul clarvăzător întors spre interior. Se conştientizează astfel din ce în ce mai bine de ce clarvăzătorii tuturor timpurilor au pus în relaţie activitatea splinei cu cea a lui Saturn, activitatea ficatului cu cea a lui Jupiter şi cea a bilei cu activitatea lui Marte. Ceea ce se vede astfel în propriul interior este, de fapt, cu totul diferit de ceea ce poate oferi privirea exterioară. Se conştientizează aici că, în organe interioare limitate, te afli în faţa unor enclave ale lumii exterioare. Astfel devine clar ceva ce trebuie să ne servească drept exemplu pentru acest mod de a ajunge la cunoaştere. Vedem cum această lume a cunoaşterii, care conduce deasupra observaţiei obişnuite, trebuie să se aplice, de asemenea, vietii organismului. Te poti convinge, de exemplu, că splina este un organ extrem de important. El apare contemplării interioare ca şi cum nu ar fi alcătuit din substanţă exterioară, carnală, şi, dacă este îngăduită expresia, deşi ea nu poate să redea decât aproximativ realitatea, splina se prezintă ca un corp ceresc luminos în miniatură, cu o viaţă interioară foarte complicată. V-am atras ieri atenţia asupra faptului că splina – văzută din afară – poate fi descrisă ca un ţesut foarte vascularizat, având incluşi corpusculii albi despre care am vorbit. Plecând de la o astfel de examinare exterioară, se poate spune că sângele care se răspândeşte în interiorul splinei trece prin ea ca printr-o sită. Dar, dacă se observă splina dinăuntru, ea apare în primul rând ca un organ care are o mişcare interioară ritmică, datorită diverselor forţe pe care le-am mentionat. Referindu-ne la un asemenea organ, ne convingem că ritmul are o importanţă enormă. Putem avea un fel de presentiment al importanţei ritmului în existenţa generală a lumii atunci când recunoaştem în mod exterior ritmul în pulsul sangvin. Îl recunoaştem însă aici, din exterior, şi tot dinspre exterior îl putem urmări raportat de asemenea la splină. Este destul de uşor să-l urmărim exact, şi îi putem căuta confirmarea prin observaţia exterioară. Pentru privirea clarvăzătoare întoarsă spre interior, toate modificările splinei, care se petrec ca într-un corp luminos, există pentru a-i imprima un anumit ritm în viaţă. Acest ritm al splinei diferă considerabil de alte ritmuri pe care le percepem în viaţă: este mult mai putin regulat decât celelalte, despre care vom mai vorbi. Acest lucru se întâmplă pentru că splina este în vecinătatea aparatului digestiv şi are de-a face cu el. Mă veţi înţelege dacă veţi da atenţie uniformităţii ritmului sângelui uman, care trebuie să fie cât se poate de regulat pentru ca viaţa să se poată menţine într-o formă concretă. Dar există şi un alt ritm, şi acesta este mai puţin regulat, deşi ar fi de dorit ca el să devină din ce în ce mai regulat, printr-o autoeducare a omului, în primul rând a copilului: este vorba despre ritmul ingurgitării hranei şi a apei. Un om cât de cât ordonat ia mesele la ore fixe, şi prin aceasta se supune unui anumit ritm. Dar se poate şi să nu ţinem seama de acest obicei; din păcate, aşa este. Se întreţine lăcomia unor copii, cărora li se dă să mănânce în momentul când cer, făcându-se abstracţie de orice ritmuri. Nici adulţii nu menţin un ritm corect în ceea ce priveşte băutul şi mâncatul – nu trebuie să luăm totuşi aceste învăţăminte într-un mod pedant, căci viaţa modernă nu le face posibile întotdeauna. Se ştie de multă vreme cât de neregulat se înfulecă hrana şi cât de neregulat se bea. Aceste obiceiuri nu trebuie deci blamate, ci doar menţionate. Ceea ce realizăm într-un mod atât de deficitar din punct de vedere al ritmului trebuie să fie reglementat treptat, pentru a se putea integra în ritmul regulat al organismului nostru. Iregularitatea cea mai mare trebuie eliminată. Dar se poate întâmpla ca o persoană care şi-a făcut un obicei din a-şi lua micul dejun la ora opt şi prânzul la două să fie nevoită să meargă la un bun prieten, unde, dintr-o lăudabilă politeţe, i se impune să servească ceva între mese. Astfel, ritmul organismului său este considerabil deranjat, printr-o acţiune precisă. În acest caz trebuie să existe un organ care să întărească ceea ce este regulat în aportul alimentar şi care să slăbească ceea ce se introduce în mod neregulat, pentru a echilibra neregularitatea cea mai importantă. Astfel, la trecerea alimentelor în ritmul sangvin se impune să existe inserat un organ care echilibrează iregularitatea hrănirii, prin raportare la regularitatea necesară a ritmului sangvin. Şi acest organ este splina! Putem ajunge astfel la anumite procese ritmice obţinând pentru splină cu rol de coordonator pentru reglarea neregularităţilor din tractul digestiv, pentru ca ele să devină regularităţi în circulaţia sângelui. În cursul anilor de studiu, de exemplu, ar fi fatal ca ingestia neregulată a alimentelor să-şi poată prelungi acţiunea până în sânge. Trebuie realizat un echilibru printr-un „şoc de retur", „şoc de întoarcere". Sângele nu trebuie încărcat decât până la limita lui de toleranţă. Aceasta este sarcina splinei, inserată în circulaţie, iradiindu-şi acţiunea ritmicizantă în întreg organismul uman. Prin observaţia exterioară, prin cercetarea fiziologică, este foarte greu să descoperi rolul splinei, pe care îl observă ochiul devenit clarvăzător spre înăuntru. Şi pentru cercetarea exterioară reiese că splina prezintă un anumit ritm: volumul său creşte în orele de după ingestia unui prânz copios şi revine la dimensiunile normale după un oarecare timp. Pentru cercetările fiziologice exterioare este foarte greu să se stabilească sarcina splinei. Găsiţi aici o expansiune şi o retracţie ale acestui organ. Dacă sunteţi conştienţi de faptul că organismul nu este suma organelor sale - aşa cum este descris adesea -, ci că toate aceste organe trimit cele mai discrete acţiuni ale lor în toate părţile organisinului, vă veţi putea reprezenta şi că mişcările ritmice ale splinei, dependente însă de lumea exterioară, şi anume, declanşate de ingestia hranei, pot acţiona în sensul echilibrării în întregul organism. Acesta este numai unul din modurile în care acţionează splina. Este imposibil să le enumerăm pe toate. Pentru că nu toată lumea poate deveni clarvăzătoare, ar fi extrem de interesant dacă aceste lucruri ar fi acceptate de către fiziologia exterioară ca „idee exterioară"; de exemplu: Aş vrea să-mi reprezint că rezultatele investigării prin clarvedere nu sunt atât de false pe cât se presupune atât de des şi să cercetez ceea ce poate verifica fiziologia exterioară, dacă afirmaţiile ocultiştilor pot fi confirmate prin observare exterioară.