-
0Replies
-
114Views
Threads
Recent Discussions
PARTEA I.
BIBLIOTECILE ÎN ANTICHITATE.
I. DELIMITĂRI TERMINOLOGICE ALE CONCEPTULUI DE BIBLIOTECĂ.
Pentru toţi aceia care şi-au pus întrebarea de la ce număr de cărţi adunate la un loc se poate vorbi de o bibliotecă sau în ce măsură acest concept se identifică mai mult cu instituţia numită astfel decât cu o colecţie de manuscrise şi cărţi cu caracter privat, parcurgerea capitolului ce urmează va putea fi lămuritoare.
Istoria scrisului şi a cărţii în antichitate conduce în mod nemijlocit spre conceptul de “bibliotecă”, desemnând în principiu instituţia care le-a tezaurizat spre a face posibilă promovarea şi circulaţia valorilor culturii umane. Triada scriere –carte-bibliotecă constituie un produs cu rol de propulsare în evoluţia civilizaţiei umane, dar dacă începuturile scrierii se situează în depărtatele timpuri ale societăţii primitive, istoria bibliotecii se identifică în bună parte cu cea a cărţii Cuvântul “bibliotecă” provine din grecescul „biblos” care înseamnă carte şi „theke” care semnifică dulap de cărţi. Asupra etimologiei acestui cuvânt s-a vorbit îndelung emiţându-se diferite ipoteze, dintre care una a persistat şi anume că “biblion” ar fi diminutiv din cuvântul provenit de la „biblos” care semnifică scoaţă. Desigur că sensul folosit astăzi este clar, biblioteca este clădirea în care se depozitează cărţi şi publicaţii; este încăperea în care se păstrează cărţile; este mobila cu rafturi consacrată păstrării cărţilor, sau este titlul unor colecţii de carte (ca şi Biblioteca şcolarului). Ca sens îndepărtat metaforic cuvântul apare în titlurile unor cărţi. În 1978 Laurenţiu Ulici şi-a numit o carte Biblioteca Babel. Eseuri. Mai cunoscut este romanul Biblioteca din Alexandria semnat de Petru Sălcudean. Sonia Iarian a scris Biblioteca fantastică, iar Iarin George a creat Biblioteca pierdută ca volum de versuri, recurgând tot la acest termen.
Gheorghe Tomozei îşi numea un volum de poezii Biblioteci fericite, după cum Alexandru Călinescu îşi intitula un volum de studii Biblioteci deschise. Se ştie că în antichitate Iodor din Sicilia a scris Biblioteca istorică. De la acest termen s-a constituit familia de cuvinte spre a se exprima şi alte sensuri derivate ca: bibliolatrie (adoraţie a cărţilor), biblioclept (hoţ de cărţi), bibliofobie (teamă de cărţi, pe care le urăşti), bibliografie (enumerare de scrieri), bibliomanţie (divinaţie prin deschiderea la întâmplare a unei cărţi), ca bibliopegul să fie legătorul de cărţi.
Definiţia consacrată bibliotecii ca instituţie s-a dat în 196, când s-a precizat că biblioteca este o colecţie organizată de carte, documente grafice şi audio-vizuale cât şi serviciile prin care poate să se pună la dispoziţie aceste materiale în scopul satisfacerii nevoilor de cercetare şi de informare ale consumatorilor.
În Franţa s-a insistat asupra importanţei documentare a instituţiei, căci documentaristul a fost dintre cei dintâi care au descoperit importanţa informaticii pentru a realiza de acum înainte bănci de date bibliografice, indiferent de natura lor.
Aceste bănci oferă instantaneu cercetătorului pe ecran într-o imagine bogată şi coerentă, fişiere tematice. În vremurile moderne, oricât progres am face, scopul bibliotecii rămâne acelaşi.
Paul Otlet spunea că bibliotecile sunt: ”depozite şi instrumente ale naturii „.
J. W. Goethe îşi amintea în spiritul aceluiaşi respect faţă de carte că a asistat la arderea unei cărţi printr-un ritual identic cu cel folosit în cazul vrăjitoarelor. Carlyl considera că biblioteca este o adevărată universitate în epoca noastră pentru că stăpânirea unei colecţii de cărţi echivalează cu absolvirea unei facultăţi.
În romanul intitulat Numele trandafirului de Umberto Ecco biblioteca ocupă locul esenţial în dezlegarea misterului pentru că acei călugări existenţi în cartea sa considerau că biblioteca era în acelaşi timp un rai, un Ierusalim ceresc şi o lume subpământeană la marginea dintre pământul cunoscut şi infern, de unde şi concluzia: ”nu mă miram că taina nelegiuirilor se învârtea în jurul bibliotecii”.
Între cei mai recenţi specialişti care au nuanţat definiţia conceptului de bibliotecă se numără Louis Holtz, directorul unui institut francez de cercetare şi de istorie a textelor. El a conceput Histoire des bibliotheques francaises, ca lucrare ştiinţifică a unei întregi echipe compuse din 30 de profesori universitari, cercetători specializaţi, directori de biblioteci şi arhivişti*- paleografi, primul volum fiind apărut la Paris în 1989 sub coordonarea lui Andre Vernet. Noţiunea de bibliotecă în accepţia lui Holtz „ nu presupune numai existenţa scrierii şi utilizarea ei curentă, de exemplu în administraţie şi drept; ea nu poate lua fiinţă decât dacă există cărţi, indiferent de forma şi conţinutul lor sau, mai bine spus, o lume a cărţii. Or, în vreme ce latinii aveau termeni pentru carte (liber, volumen, codex), ei au împrumutat de la greci termenul bibliotheca desemnând la origine rafturile în care se puneau cărţile, apoi, prin extensia sensului din epocile mai vechi, colecţia de cărţi şi în fine, clădirea care le adăposteşte» (ibidem, Des bibliotheques antiques aux bibliotheques medievales, p.3-l) Oprindu-se asupra unei mutaţii decisive înregistrată în evoluţia conceptului de la un sens restrâns la unul mai larg, instituţional, Richard Figuier în publicaţia La bibliotheque, apărută la Paris în 191 şi subintitulată deloc întâmplător „miroir de l’ame, memoire du monde”, el aprecia că istoria bibliotecii începe de fapt atunci când prin termenul acesta nu se mai înţelege doar cufărul sau cutia cu manuscrise, adică armarium-ul cum va fi numit mai târziu ceea ce grecii înţelegeau prin biblion-theke.
Conceptul de bibliotecă se extinde acum desemnând un loc, aşa cum pentru prima dată în antichitate fusese spaţiul bibliotecii din Alexandria. Desigur că sensurile diverse ale conceptului nu se exclud unul pe celălalt, ci au o anumită complementaritate, ele radiind spre ideea de unitate pe care le-o conferă personalitatea, domeniile de interes, gustul şi cultura posesorului unei colecţii de cărţi.
Un alt criteriu ce întăreşte ideea de unitate este sfera utilizatorilor cărora le este adresată cartea colecţionată în acea bibliotecă. Conceptul nu poate fi perceput cu adevărat decât dacă este urmărit într-o perspectivă socio-culturală, ca o componentă inalienabilă a istoriei omenirii înseşi, aflată în legătură permanentă cu istoria ideilor din fiecare epocă.
Leonardo da Vinci de Vallentin Antonina volumul I
Viata lui Cezanne de Henri Perruchot