Mari personalități ale lumii - carti biografice

În 1878 la Petersburg stîrnise mare vîlvă un ciclu de prelegeri ţinut de filosoful Vladimir Soloviov. Dostoievski se număra printre auditorii pe care într-o scrisoare îi aproxima „la o mie“. Nu importă dacă au fost chiar atîţia. Reuniunea de la 10 martie s-a dovedit însă cu totul de excepţie, din motive independente de conferenţiar. Detaliile ei ni le relatează Anna Dostoievskaia. Întorcîn- du-se de la conferinţă, Feodor Mihailovici i-a atras atenţia asupra ciudatei reţineri a obişnuitului lor „musafir de duminică“, Strahov. Următoarea duminică, atunci cînd Nikolai Nikolaevici veni să ia masa la ei, Anna Grigorievna l-a întrebat pentru ce i-a ocolit la ultima lecţie a lui Soloviov. Amin­tirile continuă astfel : „— A, a fost o situaţie specială, rîse Strahov. Nu v-am ocolit numai pe dumneavoastră, i-am ocolit pe toţi cunoscuţii. împreună cu mine a venit la lecţie contele Lev Nikolaevici Tolstoi. M-a rugat să nu-i fac cunoştinţă cu nimeni, de asta am şi evitat pe toată lumea. —  Cum ! A fost Tolstoi cu dumneata ? exclamă Feodor Mihailovici cu o uimire amară. Ce rău îmi pare că nu l-am văzut! Bineînţeles, n-aş fi insistat 5 să-i fiu prezentat, dacă omul nu voia. Dar de ce nu mi-ai şoptit că e cu dumneata ? M-aş fi uitat la el ! —  Doar îl ştiţi din fotografii, rîse Nikolai Nikolaevici. —  Ce fotografii, parcă ele redau omul ? E cu totul altceva cînd îl vezi în carne şi oase. Uneori, ajunge şi o privire, ca să-ţi rămînă în inimă un om pentru toată viaţa. N-o să-ţi iert niciodată, Nikolai Nikolaevici, că nu mi l-ai arătat! Şi mai tîrziu Feodor Mihailovici şi-a exprimat nu o dată regretul că nu-1 cunoaşte pe Tolstoi per­sonal.1* Să eliminăm datele secundare. Ca şi accentele personale ale povestitoarei — cu toate că memoria ei afectivă este îndeobşte mai scrupuloasă decît a Sofiei Andreevna Tolstaia. Nici să nu ne punem, deocamdată, întrebări asupra motivelor ascunse care l-au determinat pe Strahov să împiedice în- tîlnirea dintre fostul şi actualul său idol; căci este evidentă zădărnicirea voită a contactului personal tocmai de către acela care i-ar fi fost cel mai ni­merit intermediar... Esenţialul acum este că la 10 martie 1878 s-a ivit un prilej neaşteptat de simplu şi de firesc pentru ca să se cunoască personal Tolstoi şi Dosto- ievski, aflaţi pentru prima şi ultima oară împreună. Şi că, printr-un întîmplător concurs de împrejurări, această cunoştinţă imanentă şi iminentă nu s-a rea­lizat. Oare cu adevărat întîmplător ? Orgoliul lui Strahov nu a jucat aici, precum în tragediile gre­ceşti, un rol mai profund şi mai hotărîtor ? Prin orgoliul de a fi singurul prieten devotat şi tălmăci­tor autorizat cind al lui Dostoievski, cind al lui Tolstoi, şi de a nu-şi lăsa estompate presupusele prerogative printr-un dialog direct între cei doi, care pe el l-ar fi pus într-o paranteză oricînd neglijabilă, nu a fost oare Strahov mesagerul unui adevăr mai important şi de el neştiut ? „Doar îl ştiţi din foto- grafii“, ascunzişul său crispat şi trădător nu trimite oare fără voie la o ştiinţă efectiv mai de preţ ? Ipoteza pe care o avansez este elementară : nici o altă întîmplare nu ar fi avut darul să eviden­ţieze cu atîta pregnanţă o anume necesitate. Iată unica şansă întru totul palpabilă, conturată în fine cu precizie. Şansa care trebuia ratată nu putea să nu fie ratată. Prima relatare naşte prima suspi­ciune : dacă „acum“ şi „mai tîrziu“ Destoievski ar fi vrut într-adevăr să-l cunoască personal pe Tolstoi, de ce nu a întreprins nimic decisiv pentru a-1 cunoaşte ? Şi de ce n-a întreprins nimic hotă- rîtor, nici Tolstoi, de vreme ce şi el şi-a exprimat nu o dată regretul de a nu-1 fi întîlnit pe Dosto­ievski ? In relaţia celor doi e ceva neclar de la începutul aproximărilor. Sigur că argumente, suspect de fi­reşti, la îndemîna tuturor, se pot şi se vor putea găsi pentru fiecare neîmplinire a dorinţei urmărite, chipurile, de amîndoi. Dostoievski era petersbur- ghez pursînge, iar lui Tolstoi nu-i plăcea capitala nordică a imperiului, ordinea ei prea dezordonată, hieratică şi fantastică ; o vizita de aceea cît mai rar cu putinţă. Pendulările lui legau în principal conacul de la Iasnaia Poliana, unde îşi petrecea primăvara şi vara, de casa moscovită, unde se re­trăgea în lunile aspre de iarnă. Şi lui Dostoievski îi plăcea să se refugieze la Staraia Russa, prilej de a mai trece prin Moscova. Dar ca un făcut, aceste itinerarii s-au rînduit în aşa fel ca ele să nu se intersecteze. Sau ca intersectarea de moment să nu se afle de către cei doi decît după ce a fost ratată. Erau multe cunoştinţe comune între literaţi sau între apropiaţii, chiar membrii uneia sau alteia dintre familii. Ele asigurau un du-te-vino al apre­cierilor şi comunicărilor reciproce, pe care nu con­teneau să le transmită oral ori prin scrisori. Adre­santul lua cunoştinţă de păreri pe căi indirecte, Şi de obicei îşi exprima regretul stereotip de a nu fi fost de faţă la rostirea lor. După care totul con­tinua neschimbat. Două linii de viaţă s-au încrucişat pentru o unică oră într-un punct simbolic. Răgaz al unor itinerare geografico-spirituale, de care nici unul nu a luat cunoştinţă. Sau nu a dorit să ia cunoştinţă. Suspiciunea o pot întări şi cele întîmplate doi ani mai tîrziu, cu ocazia pregătirilor pentru cele­brarea memoriei lui Puşkin la scara întregii Rusii. In 8 iunie 1880 Dostoievski a rostit cel mai impor­tant discurs comemorativ al acestor festivităţi. Tolstoi a rămas în schimb la Iasnaia Poliana. Faptul trebuie remarcat. Mai ales în lumina eşecului sufe­rit de Turgheniev, care s-a deplasat în zadar la reşedinţa de vară a lui Tolstoi pentru a mijloci in­vitaţia la sărbătorirea ilustrului predecesor. In ciuda insistenţelor lui, Tolstoi a refuzat să vină la Moscova. El se scuza într-o scrisoare că elogie­rile de acest fel i se par nelalocul lor, că în orice caz ele nu corespund „cerinţelor14 sale „sufleteşti11.   Celor mai recente, se înţelege. Noile lui idei filo­sofice, etice şi religioase aveau să configureze în curînd doctrina „tolstoismului“. Antrenat în elabo­rarea celebrei sale Spovedanii, Tolstoi se pregătea pentru a doua sa ,,naştere“. Turgheniev, minte clasică şi temperament liberal, nu putea să nu considere excentrice şi îngrijoră­toare semnele acestei renaşteri. Cîteva zile înainte de a-şi fi pronunţat discursul, Dostoievski îi scria de la Moscova soţiei sale : „Grigorovici a povestit astăzi că Turgheniev, întors de la Lev Tolstoi, e bolnav, şi că Tolstoi mai că şi-a ieşit din minţi sau poate că şi-a ieşit de-a binelea“. Cu oarecare ac­cente proprii, Dostoievski rezumă aici impresiile re­latate de către Turgheniev după acele două zile pe­trecute în van la Iasnaia Poliana. Biriukov, primul biograf cunoscut al lui Tolstoi, notează şi el că refuzul acestuia l-a şocat pe Turgheniev în aşa măsură, „încît atunci cînd, după celebrarea lui Puşkin, F.M. Dostoievski s-a pregătit să se ducă la Lev Nikolaevici şi s-a sfătuit în acest sens cu Turgheniev, acesta i-a înfăţişat dispoziţia lui Lev Nikolaevici în asemenea culori, încît Dostoievski s-a speriat şi a amînat împlinirea dorinţei sale fier- binţi“. Că lucrurile s-au petrecut cam aşa, reiese şi dintr-o altă scrisoare expediată de Dostoievski tot soţiei sale şi tot din Moscova : „Şi Katkov a confirmat cum că se aude că Lev Tolstoi ar fi înne­bunit de tot. Iuriev m-a îndemnat să mă duc pînâ la el la Iasnaia Poliana : în total, dus şi întors, ar însemna mai puţin de două zile. Dar nu voi merge, cu toate că ar fi foarte interesant". „Liubopîtno“ este în original termenul ultim, ceea ce indică un interes în sens de curiozitate.   O curiozitate cam golită de sentiment, constatativă, în orice caz departe de orice „dorinţă fierbinte". S-ar putea ca ea, dorinţa, să fi fost atît de puter­nică, dar scrisoarea din noaptea de 27 spre 28 mai 1880  este redactată sec şi distant. Şi nu numai atît. Au urmat festivităţile la care Dostoievski şi-a pronunţat discursul, primit cu fre­nezie de către asistenţă şi considerat de atunci un autentic testament al finalelor sale căutări şi pre­viziuni. Acelaşi Strahov va afirma în relatarea sa publicată, că Dostoievski a numit printre femeile ruse remarcabile, descinse din prototipul puşkinian al Tatianei, şi pe Liza din Un cuib de nobili şi pe Nataşa din Război şi pace, dar că numele eroinei lui Turgheniev ar fi fost urmat de un asemenea ropot de aplauze încît invocarea eroinei lui Tolstoi n-a mai fost auzită de nimeni, în afara celor din imediata apropiere a vorbitorului. Şi Strahov va observa că în textul tipărit al cuvîntării referinţa din urmă nu a mai fost inclusă. Fraza menţionată din eseul despre Puşkin, ur- mînd evidenţierii celebrei scene a ultimei întîlniri dintre Tatiana şi Oneghin, sună aşa : „S-ar putea chiar spune că un tip pozitiv al femeii ruse de o asemenea frumuseţe aproape că nu s-a mai repetat în literatura noastră artistică, în afară poate de Liza din Un cuib de nobili“. Şi nimic în plus, nici o referire la Nataşa. Ne putem întreba dacă ea a fost făcută măcar cu viu grai, sau dacă ne aflăm din nou în faţa unei invenţii de a lui Strahov, în măsură să mai semene o discordie între cei doi ; fiindcă în zilele următoare festivităţii, aflat în vi­zită la Iasnaia Poliana, e lesne de presupus că   Strahov a relatat gazdei sale constatările ce le va fi adus ulterior la cunoştinţa publicului cititor. Putem presupune ori că Dostoievski n-a rostit din capul locului numele eroinei tolstoiene, ori că l-a rostit intr-adevăr dar că apoi l-a omis din textul publicat. Prima alternativă e gravă pentru Strahov, mai puţin pentru Dostoievski — deşi, la drept vorbind, în mai sus citata formulă a femeii ruse „de o asemenea frumuseţe“ ea a Tatianei, s-ar fi cuvenit într-adevăr ca alături de Liza să fie amintită şi Nataşa, drept care Strahov, dacă a fan- tazat, a fantazat în conformitate cu adevărul. A doua alternativă ar fi desigur gravă pentru Dostoievski anume. Căci s-ar pune întrebarea de ce a simţit el ne­voia eliminării din text a unei pozitive aprecieri cu privire la eroina tolstoiană ? Poate din cauză că Tolstoi a „înnebunit de tot“ ? Imposibil, de vreme ce scrisoarea a fost trimisă cu zece zile înaintea discursu­lui, şi orice măsură de precauţie de acest gen tre­buia să se fi repercutat asupra cuvîntării, inclusiv asupra variantei sale verbale. Sau să fi intervenit noi elemente agravante între rostirea şi tipărirea ei ? Nu ştim. Fapt e că într-o Notă explicativă cu privire la Cuvîntul despre Puşkin, publicat mai jos, Dostoievski a înserat în unicul număr din 1880 al Jurnalului unui scriitor o formulare potrivit căreia Aleko şi Oneghin au generat în literatura rusă o mulţime de personaje asemănătoare — „după ei au apărut Peciorini, Cicikovi, Rudini şi Lavreţki, Bol- konski (în Război şi pace a lui Tolstoi) şi mulţi alţii, care, prin propria lor apariţie, demonstrează justeţea ideii iniţiale a lui Puşkin“. Andrei Bolkon- ski este introdus, în amintita notă explicativă, în­tr-o enumerare confirmînd descendenţa lui Oneghin,oricum însă cu specificarea romanului şi a autoru­lui, ceea ce sugerează scăzuta, deocamdată, putere asociativă autonomă a numelui, comparativ cu a iluştrilor săi fraţi mai vîrstnici; de ce n-ar fi pro­cedat Dostoievski tot astfel, în textul eseului, cu Nataşa Rostova, pentru a dovedi posteritatea Ta- tianei, cu sau fără paranteze lămuritoare ? Înseamnă, mai mult ca sigur, că lui Strahov cele auzite de el i s-au părut sau că a dorit să i se pară de dragul unei noi mistificări. Ceea ce nu eludează totuşi problema de fond, anume că nici curiozitatea resimţită penti u o even­tuală vizită la Iasnaia Poliama şi cu atît mai puţin presupusa dorinţă arzătoare de a-1 cunoaşte pe Tolstoi, nu l-au îndemnat pe Dostoievski să facă un corespunzător gest public de bunăvoinţă faţă de confratele lui de-a binelea „ieşit din minţi“. Drept care între Tolstoi şi Dostoievski nu a avut loc nici o întâlnire. Peste puţină vreme, la începu­tul anului 1881, Dostoievski a murit. Este o împrejurare şi grotescă şi tristă să fi reuşit nevestele ceea ce nu au obţinut protagoniştii. Vă­duvă devotată memoriei celui ce-i fusese soţ, şi de­cisă totodată ca prin acţiuni întreprinzătoare să apropie valoarea desfacerii cărţilor lui de valoarea lor intrinsecă, Anna Grigorievna Dostoievskaia po­vesteşte cum în 1885 a făcut cunoştinţa contesei Sofia Andreevna Tolstaia, la rîndul ei hotărîtă să reprezinte cu intransigenţă interesele financiare ale celebrului ei soţ, o intransigenţă categoric dezapro­bată de el. Smerita văduvă a lui Dostoievski şi vo­luntara soţie a lui Tolstoi s-au întîlnit aşadar cu ocazia unei călătorii făcută de cea din urmă la Petersburg ; „pentru a-mi cere sfatul în legătură cu problemele de editare“, notează prima. Aceasta, deoarece Anna Grigorievna începuse să editeze cu succes operele bărbatului ei, iar Sofia Andreevna vroia să pătrundă în toate „tainele" acestei îndelet­niciri. Au fost consultate registre de abonamente, anunţurile expediate, şi prevenite greşeli ce s-ar fi putut repeta. Fiind „multe amănunte de discutat14, memorialista i-a întors contesei vizita, iar aceasta a mai trecut de două-trei ori pe la consiliera ei. Sfa­turile — aflăm — au dat un rod măsurabil prin- tr-un „mare venit“, contesa editînd singură, timp de mai bine de două decenii, operele contelui Lev Nicolaevici. Ceea ce nu se mai spune este continua neplăcere pe care i-a provocat-o lui Tolstoi această meticuloasă grijă pecuniară a Sofiei Andreevna, într-o perioadă în care scriitorul dorea să se des­prindă tot mai mult de înrobirea directă sau indi­rectă generată de atare griji. Conflictele dintre soţi, pe probleme financiare, îndeosebi cele legate de va­lorificarea materială a unor scrieri în intenţie des­tinate numai înnobilării spirituale a cititorilor, au devenit din ce în ce mai acute şi mai dureroase. In Amintirile Annei Dostoievskaia aceste tensiuni crescînde sînt trecute cu vederea, se afirmă doar că au mai avut loc şi alte vizite reciproce cu Sofia Andreevna, care „a fost într-adevăr îngerul păzi­tor al genialului ei soţ“. Dacă ar fi luat cunoştinţă de ea, formula i s-ar fi părut lui Tolstoi de-a drep­tul ridicolă, fiindcă în complicatele sale raporturi cu Sofia Andreevna îi displăcea tocmai pretenţia acesteia de a-i fi „înger păzitor". El însuşi nu era un demon, şi nici nu avea nevoie de un înger care să-l apere. In nici un caz în problemele băneşti. Să nu-i luăm însă Annei Grigorievna în nume de rău această inabilă turnură de frază. Ea vrea să fie o indirectă autojustificare, o justificare a propriei sale activităţi febrile în favoarea memoriei pro­priului ei soţ. Căruia i-a intuit de la început ge­nialitatea, cu o străfulgerare a sufletului ce nu avea prea vădite legături cu mintea şi cu înţelegerea exactă a componentelor acestei valori de excepţie. Chiar şi aşa, mai mult simţindu-i decît înţelegîndu-i măreţia, ea i s-a devotat fără vreo pretenţie pro­prie, a acceptat rolul de slujitoare umilă pe lîngă marele om, pînă la sfîrşitul zilelor lui şi pînă la sfîrşitul zilelor ei. Firescul şi consecvenţa acestei slujiri, pe care Anna Grigorievna nu avea s-o tră­deze în nici una dintre faptele ei, chiar mărunte, de mai tîrziu, nu merită desconsiderare. Nici în per­spectiva chinuitoarelor legături anterioare ale lui Dostoievski cu femei care poate că au priceput mai mult din harul său, dar care nu vroiau să i se supună şi să-şi anihileze personalitatea. Şi nici în comparaţie cu Sofia Andreevna însăşi, tovarăşa de viaţă a lui Tolstoi (fără îndoială mai inteligentă, dovadă şi neîncetata confruntare şi înfruntare cu acela pe care negreşit îl venera şi îl iubea, dar a cărei sacră tiranie ţinea neapărat s-o contrabalan­seze cu un gust manifest pentru intoleranţă şi pen­tru dictat). Unii vor spune că cei doi mari scriitori şi-au meritat întocmai soţiile pe care şi le-au ales, cu virtuţile şi cu defectele lor. Aşa trebuie să fie, de vreme ce pînă la urmă şi-au găsit „completările" şi „complementarităţile" potrivite unor mai ascunse porniri de-ale lor : blîndul în aparenţă Tolstoi a avut nevoie de cineva în măsură şi să scoată la iveală şi să încingă pînă la incandescenţă freneziile sale sufleteşti de fapt întotdeauna dominatoare ; iar freneticul Dostoievski, care a avut prilejul să-şi consume această dominantă temperamentală în ful­gerătoare şi mistuitoare trăiri intime, a simţit che­marea adîncă de a găsi apoi în viaţa lui din toate punctele de vedere instabilă un liman liniştitor, în persoana Annei Grigorievna. Spre deosebire de pre­decesoarele sale „demonice14, aceasta nu a ajuns prototipul propriu-zis al nici unui personaj marcant din creaţia dostoievskiană tîrzie ; dacă facem ab­stracţie de tulburătoarea coincidenţă din Smerita, unde diferenţa de vîrstă a eroinei sinucigaşe şi a soţului ei, cămătarul, s-a nimerit (? !) exact aceeaşi cu diferenţa de vîrstă dintre Feodor Mihailovici şi tînăra lui soţie. Cunoaştem însă gustul mazochist al celui care a dat numele de Feodor unora dintre per­sonajele sale cele mai odioase : cuţitarului-ucigaş din Demonii şi netrebnicului părinte senzual al Kara- mazovilor — şi care l-a voit epileptic nu numai pe prinţul Mîşkin, ci şi pe Smerdeakov. Ceva lunecos trebuia să-i fi trecut prin minte şi în elaborarea Smeritei, aceluia care jucător a fost, dar cămătar nu, sau numai într-un superior plan al decantărilor şi transfigurărilor Dimpotrivă, cămătarii l-au hăi­tuit toată viaţa, de pildă tocmai atunci cînd, pen­tru a scăpa de clauza editorului speculant Stellovski, a trebuit să dicteze Jucătorul în numai douăzeci şi şase de zile tinerei dactilografe Anna Grigorievna Snitkina, ce avea în curînd să devină a doua lui soţie. Anna Grigorievna nu a ajuns niciodată cămătă­reasă, dar şi smerenia ei şi-a cunoscut limitele. Ea a administrat cu abilitate bunurile rămase de pe urma soţului ei — cărţile lui — şi a dat sfaturi utile Sofiei Andreevna, mamă a din ce în ce mai mulţi copii, decisă de a-i apăra pe aceştia de prea fante­zistul lor părinte..., se înţelege că tot prin valori­ficarea cărţilor lui. Vizitînd-o pe Sofia Andreevna cu prilejul trece­rilor sale prin Moscova, Anna Grigorievna nu l-a întîlnit pe Tolstoi. S-a întîmplat ca acesta să fie de fiecare dată la Iasnaia Poliana. Pînă într-o zi de iarnă a anului 1902, cînd i s-a ivit prilejul neaştep­tat nu numai să-l vadă pe Lev Nikolaevici, dar să şi stea de vorbă cu el. Slăbit după o criză de ficat, îmbrăcat în binecunoscuta lui bluză lungă şi cenu­şie, Tolstoi se odihnea pe divanul camerei mari şi joase în care a fost poftită vizitatoarea. Discuţia ocupă în Amintiri două pagini. S-o acceptăm ca pe un document cu indirectă valoare probatoare. Fraza de început a lui Tolstoi confirmă o presu­punere pe care tocmai am formulat-o : „— Ce lu­cru uimitor că soţiile scriitorilor noştri seamănă atit de mult cu soţii lor !“ Nu e vorba de înfăţişare, ci de mai mult decît atît, de o similitudine din care nu lipsesc elementele discordante. Discordante în ca­drul aceleiaşi personalităţi, deci şi în raportul dintre două structuri. Tolstoi precizează imediat că „excep- ţionala“ asemănare e receptată şi validată subiectiv, potrivit felului în care şi-a închipuit-o el pe soţia lui Dostoievski. Anna Grigorievna notează cu bun- simţ că, de fapt, între ea şi soţul ei nu era nici o asemănare, dar că Tolstoi nu i-ar fi putut produce cu nimic altceva o bucurie mai mare decît cu „acest neadevăr evident". Nu neapărat neadevăr, dacă ne gîndim la un sens mai sofisticat pe care Tolstoi ar fi putut să-l aibă în vedere, pe lîngă amabilitatea de a face un compliment, şi pe care să-l fi sur­prins ochiul său specializat în fizionomii şi caractere. Urmează alte cîteva amabilităţi în legătură cu o scrisoare adresată de Tolstoi lui Strahov, după moartea lui Dostoievski, prilej pentru Lev Niko- laevici să-şi exprime regretul de a nu-1 fi întîlnit vreodată pe Feodor Mihailovici. Iar cînd vizitatoa­rea i-a relatat ocazia cea mai nimerită pentru o atare întîlnire, la prelegerea lui Vladimir Soloviov, şi supărarea soţului ei pentru faptul că Strahov i-a tăinuit prezenţa lui Tolstoi la conferinţă, acesta a exclamat : „ — Serios ? Şi soţul dumneavoastră a fost la lecţia aceea ? Oare de ce nu mi-o fi spus nimic Nikolai Nikolaevici ? Ce rău îmi pare ! Dosto­ievski a fost un om scump pentru mine, poate sin­gurul pe care l-aş fi putut întreba multe şi care mi-ar fi putut răspunde la multe !“ Mulţi ani de la necazul lui Dostoievski de a nu~l fi întîlnit atunci pe Tolstoi („M-aş fi uitat măcar la el, [...] dacă nu i-aş fi putut vorbi“), o similară părere de rău exprimă de rîndul acesta Tolstoi. Relatarea pare corectă :       „un om scump pentru mine“ sînt aproape aceleaşi cuvinte de care îşi va aminti Valentin Speranski de a i le fi spus Tolstoi („un om foarte important şi scump pentru mine“), o recunoaştere devenită clară anume la moartea lui Dostoievski — lucru ce-1 va confirma şi amin­tita scrisoare către Strahov. Fapt este că la dispa­riţia lui Dostoievski şocul resimţit a echivalat cu înţelegerea valorii lui de excepţie, necenzurată de rezervele şi retractările obişnuite din majoritatea   aprecierilor tolstoiene de pină atunci şi de după aceea. Cât priveşte motivul principal pe care Tolstoi îl invocă pentru a-şi întemeia regretul de a nu-1 fi întîlnit pe acel poate singur om pe care să-l fi putut întreba multe şi care să-i fi putut răspunde la multe, el este plauzibil pentru gînditorul preo­cupat de la o vreme în mai mare măsură de „pro- blemele“ damnate şi insolubile ale vieţii decît de creaţia artistică propriu-zisă ; plauzibil pentru cel ce-şi punea fundamentale „întrebări" şi dădea „răs­punsuri" în jurul cărora, după convingerea sa, tre­buiau să graviteze toate căutările autentic omeneşti —  interogaţii existenţiale cruciale şi pentru Dosto­ievski, răsfrînte printr-o similară prismă moral-re- ligioasă. Cert este că, dacă în ciuda neaderenţelor la felul artistic dostoievskian de a înfăţişa lumea, Tolstoi s-a simţit continuu atras şi fascinat de creaţia confratelui său, acest neslăbit totuşi interes s-a datorat în covîrşitoare măsură tocmai convin­gerii că „multe" interogaţii şi soluţii ar fi putut găsi la Dostoievski. Măcar pentru acest cuvînt dens şi cuprinzător, înserat în amintirile Annei Grigorievna se cuvine să-i fim îndatoraţi, de vreme ce el sugerează un epicentru al obsesiilor celor doi scriitori şi o esenţială punte posibilă deasupra pră- pastiilor ce-i despărţeau. Ceea ce urmează în Amintiri, extatica descriere a lui Dostoievski, o caracterizează mai degrabă pe Anna Grigorievna. Soţul ei defunct ar fi fost chi­purile dăruit „cu cele mai înalte calităţi morale şi spirituale care dau frumuseţe omului", ar fi fost un om bun, generos, milos, drept, dezinteresat, de­licat, săritor, sincer, incoruptibil, gata să dea tutu­ror un sfat, o mîngîiere, un ajutor, un om urmărind numai nobleţea şi dreptatea. Prea multe epitete şi prea multă înflăcărare. Torentul de superlative îm­pletea adevărul cu neadevărul, căci Dostoievski însuşi a făcut parte din categoria celor pe care Gruşenka îi caracteriza a fi „şi răi şi buni, de-a valma, cînd buni, cînd răi...“. Iar Tolstoi ştia ace­laşi lucru despre sine, şi mai ştia că nu altminteri putea să arate Dostoievski. Panegiricului ni se spune că el i-ar fi adăugat „gînditor şi cu convin­gere11 : „ — Asta am crezut întotdeauna şi eu des­pre el“. Şi : „Dostoievski mi s-a părut întotdeauna un om animat de sentimente cu adevărat creştine". „Gînditor şi cu convingere1' face parte din recuzita kitsch a povestitoarei. în rest, atitudinea trebuie interpretată parte ca un tribut plătit bunelor ma­niere, parte ca sugerînd o reală înrudire a lor, rea­firmată şi cu alte prilejuri. Numai că această înru­dire — setea de purificare creştină — nu se redu­cea la un simplu conglomerat de virtuţi, ci implica multă luptă şi neîmplinire. Annei Grigorievna nu avea rost să-i tălmăcească în detaliu dt de „multe" şi de contradictorii lucruri însemnau pentru el acele arzător dorite şi niciodată atinse sentimente „creştine11. Dostoievskaia a plecat de aceea de la scriitorul ei „favorit11 într-o stare euforică, ca de la un bărbat care „ştia să cucerească inimile oamenilor !“. Im­presia ei a fost atît de puternică încît, mergînd spre casă pe străzile pustii ale Moscovei, şi-a dat cuvîntul să nu-1 mai revadă pe Tolstoi „niciodată", pentru a nu-şi risipi — din cauza unei eventuale stări maladive, de iritare sau apatie a acestuia — sentimentul de încîntare produs cu această ocazie. Niciodată este subliniat în text, şi memorialista precizează că s-a ţinut de promisiunea pe care şi-a făcut-o, cu toate că a fost deseori invitată de con­tesă chiar la Iasnaia Poliana. De ce sublinierea ? De la Dostoievski citire, din dramatica înfruntare a lui Nikolai Stavroghin cu părintele Tihon, ştim cît de trădător poate fi stilul. „Blestematul psiholog" Tihon a demontat minciuna sincerităţii pe calea unei aparent blînde analize stilistice a confesiunii. Anna Grigorievna trăise prea mult în preajma „blestematului psiholog" Dostoievski pentru a nu fi preluat ea însăşi ceva din dialectica adevărului şi neadevărului, stilistic mascată şi mărturisită totodată. De ce oare să nu-1 mai revadă „niciodată" pe Tolstoi ? Nu cumva pen­tru că „sentimentul de încîntare" era fragil şi avea de ce să fie fragil — cum se vede şi din replicile lui Tolstoi, destul de neutre în amabilitatea lor, străine în orice caz emfazei solicitate, şi ocolind cu desăvîrşire orice referire la scrisul, la creaţia lui Dostoievski. Tolstoi n-a ieşit din carapacea ambi­guităţii sale, a vorbit puţin şi neangajant Anna Grigorievna Snitkina putea să se încreadă în apa­renţa poleită. Anna Grigorievna Dostoievskaia tre­buia să priceapă ceva din substratul ei mai delicat. Favorabil şi nefavorabil soţului ei. Căci „sîntem şi buni şi răi, de-a valma, cînd buni, cînd răi...". In discuţia pomenită, Anna Grigorievna îi mul­ţumise lui Tolstoi „pentru scrisoarea aceea minu­nată pe care aţi scris-o lui Strahov după moartea soţului meu. Strahov mi-a dat această scrisoare şi o păstrez ca o relicvă". „ — Am scris exact ceea ce am simţit", a răspuns laconic Lev Nikolaevici.   Ce a scris şi ce a simţit el ? Cea mai importantă, probabil, confesie epistolară privind atitudinea sa faţă de Dostoievski, datată 5—10 februarie 1881, a fost trimisă lui Strahov din Iasnaia Poliana. Ea glăsuieşte : „Cît aş dori să pot spune tot ce simt despre Dostoievski. Dumneavoastră, descriindu-vă senti­mentele, aţi exprimat o parte din ale mele. Nu l-am văzut niciodată pe acest om şi n-am avut niciodată legături directe cu el, şi, cind a murit, am înţeles deodată că el mi-a fost omul cel mai apropiat, cel mai drag şi mai necesar. Am fost scriitor şi scrii­torii sînt cu toţii orgolioşi, invidioşi, în orice caz eu sînt un asemenea scriitor. Dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă măsor cu el — niciodată. Toate cîte le-a făcut el (toate cele bune şi adevă­rate) le-am receptat aşa încît cu cît va face mai multe cu atît îmi va fi mie mai bine. Arta îmi pro­voacă invidie, la fel inteligenţa, dar cele ale inimii doar bucurie. — Aşa că l-am şi socotit un prieten de-al meu, şi nici nu mă gîndeam să nu-1 întîlnesc, şi că dacă pînă acum asta nu s-a întîmplat, mai e, totuşi, timp. Şi dintr-odată la masă — prînzeam singur, întîrziasem — citesc : a murit. Şi mi-am pierdut un anume reazăm. M-am zăpăcit, iar apoi mi-am dat seama cît mi-a fost de drag, şi am plîns şi mai plîng şi acum. In zilele dinaintea morţii lui am citit Umiliţi şi obidiţi, şi m-a cuprins duioşia.14  

Mistica rugaciunii si a revolverului de Tatiana Niculescu. Viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu   Nota autoarei De ce o biografie a lui Corneliu Zelea Codreanu? Primul răspuns pe care l-aş da acestei întrebări ar fi: de ce nu? Atunci, interlocutorul meu imaginar ar continua: la ce bun o biografie a unui antisemit notoriu, antidemocrat şi xenofob, un apucat mistic şi violent, când s-au văzut deja urmările totalitarismelor fascist şi comunist şi ale rasismului, iar în zilele noastre asistăm la înflorirea organizaţiilor teroriste şi a intoleranţei pe baze religioase? Tocmai de aceea, aş răspunde. Necunoscut sau măsluit, trecutul ar rămâne o veşnică piatră de poticnire dacă nu ar apărea an de an nenumărate cărţi despre personajele întunecate ale istoriei, care să explice fascinaţia colectivă pe care au exercitat-o, la vremea lor, Hitler, Mussolini, Stalin sau alţii ca ei, şi rădăcinile biografice ale cruzimii şi delirului de putere în cazul fiecăruia. Îmi lipsea o biografie a lui Corneliu Zelea Codreanu din care să-mi lămuresc mai bine emoţia admirativă sau, dimpotrivă, oroarea pe care acest om o stârneşte până în zilele noastre. Aşadar i-am scris biografia eu însămi, căutând mai degrabă să înţeleg înainte de a judeca, să descopăr, şi nu să-i induc cititorului opinii gata făcute. Acolo unde nu am avut destule elemente pentru a reconstitui o scenă de viaţă, am pus întrebări, am făcut deducţii, am lansat ipoteze şi am lăsat loc de răspunsuri. Am citit, documentându-mă, memorii şi amintiri ale contemporanilor lui Codreanu, scrierile lui şi ale principalilor săi colaboratori, cărţi şi articole scrise de istorici români şi străini despre fenomenul legionar, ziare şi reviste interbelice. Demersul meu este, în bună măsură, şi unul literar. Am încercat să dau viaţă unei epoci şi unui personaj istoric contradictoriu, prezentându-le cititorilor sursele de inspiraţie ale gândirii şi acţiunilor lui Zelea Codreanu, unele dintre ele certe, dar nemenţionate până acum în analizele istoricilor. Titlul acestei cărţi e împrumutat dintr-un text de sertar al lui Emil Cioran, Mon pays. A fost scris la începutul anilor ’50 şi publicat postum, în 1996, la Editura Humanitas. El rezumă cel mai bine vâltoarea anilor ’30 în România, acea epocă pe care Cioran o numeşte a „martirilor sângeroşi” sau a „visătorilor sanghinari”, întemeietori ai unei „mişcări crude, amestec de preistorie şi profeţie, de mistică a rugăciunii şi a revolverului”. O epocă, spune Cioran, care „fusese întemeiată pe idei feroce” şi care „a dispărut în ferocitate”. De aceea, povestea lui Corneliu Zelea Codreanu este, într-un fel, povestea României interbelice. Ea ar putea fi cu greu înţeleasă în afara contextului istoric în care acesta a trăit, a oamenilor pe care i-a cunoscut, a experienţelor pe care le-a parcurs, a şcolilor prin care a trecut, a lecturilor care l-au format şi a unei Europe răvăşite, aflate între două războaie devastatoare şi în căutarea unei speranţe de supravieţuire. Această biografie se adresează, în primul rând, publicului larg. Ea este, în esenţă, o încercare de a desluşi chipul unor vremuri care, amestecând politica cu religia, au sfârşit în sânge şi barbarie. Dacă n-ar fi fost om în carne şi oase, Corneliu Zelea Codreanu ar fi făcut parte dintr-o galerie a personajelor distopice, pe care realitatea, în aparenţele ei de raţionalitate, nu e pregătită să le primească. Deopotrivă adulat şi demonizat, profilul lui se pierde adesea în interpretări şi reinterpretări tributare, în mod fatal, unei mize ideologice sau unei emoţii partizane. Această carte povesteşte viaţa lui Codreanu, desigur, aşa cum am înţeles-o eu, încercând să trădez cât mai puţin adevărul şi contradicţiile personajului. E o experienţă aparte, filosemit fiind, să refaci parcursul unui antisemit. Sper ca deopotrivă, prietenii mei evrei şi ceilalţi cititori să înţeleagă că, în aceste pagini, am încercat să-l redau, aşa cum va fi fost el, trecutului şi istoriei. Ţin să le mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat să înţeleg mai bine chestiunile de natură istorică, religioasă şi lingvistică ale României Mari, pentru amabilitatea cu care au răspuns nenumăratelor mele întrebări. Le sunt îndatorată în mod special lui Gabriel Liiceanu, Lidiei Bodea şi lui Radu Gârmacea, care au sprijinit constant, cu observaţii şi sugestii, redactarea textului şi fără de care nu aş fi dus niciodată la capăt proiectul acestei cărţi.   TATIANA NICULESCU O familie din Bucovina Cu mai bine de un secol în urmă, Igeşti era un cătun din raionul Storojineţ, înregistrat pe hărţile Austro-Ungariei în ţinutul Bucovinei, ducat cu populaţie amestecată, cuprins între Galiţia şi Moldova. Sătenii erau care ortodocşi, care greco-catolici, romano-catolici, protestanţi sau evrei. Religia oficială era catolicismul, dar administraţia era tolerantă şi binevoitoare faţă de alte credinţe. Un tânăr pe nume Nicolae Zielinski (scris când Zilinski, Zelinski, când Zilinschi/Zelinschi) s-a însurat cu o fată pe care o chema Agafia Antek (scris Antec). După nume, să fi fost amândoi de origine poloneză. În limbile slave, rădăcina zel/zil a numelui lui de familie înseamnă „verde”. Pe româneşte, l-ar fi chemat, poate, „verdeţ” sau „vărzar”. De altfel, era, se pare, pădurar. Numele ei, Antek, era Anton/Antonie în polonă. Nicolae şi Agafia au avut curând un fiu pe care, dacă l-au botezat Jan, la şcoală va fi fost înregistrat ca Johan, iar apoi va deveni Ion Zilinski/Zelinski. În vremea în care micuţul Johan mergea la şcoala din sat, pe harta Bucovinei se desenau linii de cale ferată şi gări noi. La inaugurarea lor, se aduna puhoi de lume ca să vadă locomotivele cu aburi, pufăind ca nişte zimbri cu spinări lucioase, împodobite cu coroniţe de brad, cu drapele şi cu portretul împăratului Franz Joseph, deschizând calea, în spatele fanfarei şi la un pas respectuos de oficialităţile Societăţii Bukowinaer Lokalbahnen, pe lângă germani aflaţi în Bucovina la a doua ori a treia generaţie, se înghesuiau români bucovineni din tată-n fiu, fermieri unguri veniţi din Transilvania, ucraineni, slovaci, raskolnici fugiţi de persecuţiile din ţara lor, polonezi refugiaţi din Galiţia, armeni, evrei din provinciile vecine… Fiecare îşi păstrase portul, obiceiurile, religia, limba şi tradiţiile. Negustori, artişti, profesori, ingineri de drumuri şi poduri, dulgheri, pietrari, sticlari, fierari veneau în Bucovina de pe tot cuprinsul Austro-Ungariei, în timp ce localnicii călătoreau până la Viena şi Budapesta. Pe la 1890, familia Zelinski se urca, din gara Storojineţ, într-un tren cu destinaţia Suceava (Suczawa), orăşel bucovinean de la graniţa cu regatul României. Căsnicia lui Nicolae cu Agafia se încheiase cumplit, cu o criză de gelozie şi o crimă. La beţie, bănuind că-l înşală cu altul, soţul îşi omorâse soţia. Îşi luase apoi altă femeie (cu nume ucrainean, Evdochia), dar trăia cu frica-n sân să nu cumva să se afle cum ajunsese el văduv de pe o zi pe alta şi să fie arestat. Gândul lui era să-şi piardă urma, trecând în ţara vecină. La Suceava, tocmai se deschidea un gimnaziu în limba română, la care părinţii erau încurajaţi să-şi înscrie copiii, prin ajutoare băneşti date de Mitropolia Bucovinei. Predarea limbilor clasice, latină şi greacă, a religiei, matematicii, geografiei şi istoriei naturale se făcea în limba română de către dascăli şcoliţi la Viena. Nicolae Zelinski şi-a înscris băiatul la această şcoală românească, iar el va fi trecut în regatul României împreună cu noua lui soţie, ca să-şi facă un rost. Cum şcoala nu avea încă internat, Ion a stat în gazdă la o familie de origine germană, pe nume Brauner. La Suceava, ca şi la Şiret, Cernăuţi ori Câmpulungul Bucovinei, locuiau pe-atunci largi comunităţi de germani (cei mai mulţi sudeţi), atraşi de politica de colonizare a Austro-Ungariei, prin care, în localităţile de graniţă, li se oferiseră locuri de muncă, facilităţi fiscale, terenuri, case şi grădini. Braunerii erau, probabil, catolici sau protestanţi din Moravia lui Jan Hus. Poate că şi originile lui Zelinski/Zilinski se aflau tot în Moravia, în târgul Zilina, nod de cale ferată, căci locuitorii Zilinei se numeau „zilinski”. Nişte „zilinski” fuseseră, cu sute de ani în urmă, şi unii dintre urmaşii lui Jan Hus, mercenari rătăcitori refugiaţi la Zilina, de unde s-au răspândit apoi în ţările învecinate, ca să scape de prigoana regilor catolici. Husiţii, cunoscuţi şi ca „fraţii” ori „moravienii”, au ajuns şi în Moldova şi s-au aşezat între Iaşi şi Bârlad, într-un târg care le poartă de atunci numele: Huşi. La Huşi se va stabili, sub un alt nume, şi familia Zelinski/Zilinski. Dar, până atunci, la gimnaziul din Suceava, elevul Ion Zelinski era reclamat conducerii şcolii pentru propagandă socialistă, agresiuni verbale şi ameninţarea unor colegi cu bătaia. În urma unei anchete, a fost exmatriculat. I s-ar fi permis totuşi să-şi dea examenele în particular. Ar fi urmat apoi cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Germană de la Cernăuţi. La nici 20 de ani, năbădăios, încăpăţânat, clocotind de răzvrătiri, Ion Zelinski s-a logodit cu nepoata gazdei sale de la Suceava, Eliza Brauner, cu trei ani mai în vârstă decât el. Împreună au trecut graniţa în regatul României, unde era nevoie de profesori. Recent, intrase în vigoare Legea învăţământului secundar şi superior propusă de ministrul liberal al instrucţiei publice, Spira Haret. Învăţământul era sprijinit şi subvenţionat cum nu fusese niciodată până atunci în România. Se construiau şcoli la sate, se deschideau gimnazii şi licee în târguri şi oraşe, se moderniza programa şcolară, erau încurajate institutele de învăţământ privat, se luau măsuri pentru educarea ţărănimii. Cum şcolile normale care pregăteau dascăli fuseseră desfiinţate, tinerii doritori să lucreze în învăţământ erau îndrumaţi către seminarul pedagogic din cadrul Universităţii din Iaşi. Pentru o rapidă integrare în societatea românească şi o carieră sigură, orice imigrant avea de făcut trei lucruri: să-şi găsească un protector printre oamenii influenţi ai locului, să-şi schimbe numele, căpătând cât mai curând cetăţenie română, şi să se afirme ca bun creştin ortodox. Aşa că Zelinski s-a înscris la seminarul pedagogic, îmbrăcând, după moda studenţilor teologi ai vremii, redingotă închisă la gât şi purtând potcap în formă de „ţilindru”, s-a însurat cu Eliza şi s-au mutat pe uliţa Golia. Acum era în căutarea unui protector stimat de românimea din Iaşi. În penultimul an al secolului al XIX-lea, pe străzile întortocheate, urcând şi coborând ale Iaşiului se făceau lucrări de îndreptare şi aliniere a curţilor şi gardurilor pentru introducerea şinelor de tramvai electric. Curând, intra în funcţiune o „uzină de lumină” fabricată la Nürnberg, ca să alimenteze oraşul cu electricitate şi, în scurtă vreme, pe uliţa Golia era trasă prima linie de tramvai electric. Călătorii traversau cartierul aşezaţi pe băncuţele de lemn ale tramvaiului şi priveau din mers casele cu un nivel şi pe cele cu etaj, ferestrele înalte, bolţile, prăvăliile, drogheriile, băcăniile, magazinele de nimicuri utile, banca, florăria La Buchet, librăria Junimea şi tutungeria lui Ion Creangă, clădiri lipite unele de altele şi văruite fiecare după gustul proprietarilor. Nu departe, îşi înălţa turlele biserica mănăstirii Golia, de pe care tânărul diacon Ion Creangă alungase cândva ciorile trăgând cu puşca. Clădirile cele mai arătoase aparţinuseră până nu demult lui Dimitrie Sturza-Scheianu, om de cultură şi colecţionar de carte veche românească. Acum aparţineau unui proprietar evreu. La un an şi patru luni de la căsătoria lor, pe 13 septembrie 1899, lui Ion şi Elizei li s-a născut primul dintre cei şapte copii, un băiat. I-au pus numele Corneliu. Naşterea lui era un bun prilej de apropiere de unul dintre reprezentanţii românismului vremii, profesorul universitar A.C. Cuza, înrudit cu domnitorul Unirii, un om politic matur, cu 20 de ani mai în vârstă decât Ion Zelinski, şi care publicase deja câteva dintre cărţile sale de referinţă: Generaţia de la ’48 şi Era Nouă, Meseriaşul român, Ţăranii şi clasele dirigente, Despre poporaţie. A.C. Cuza era xenofob, dar franţuzit, antisemit furibund, dar politicos, în particular, cu evreii, şi de un naţionalism delirant care îi atrăgea multe simpatii, deşi el era, la origini, mai mult grec-armean decât român. Făcuse studii secundare la Dresda, îşi luase bacalaureatul la Paris, era doctor în ştiinţe politice şi administrative şi doctor în drept la Universitatea din Bruxelles. Făcuse parte din grupul socialist al revistei Contimporanul, activase în societatea Junimea, devenind conservator naţionalist şi „puţin” francmason. Junimiştii i se păruseră prea toleranţi faţă de populaţia evreiască venită în valuri în regat şi se despărţise şi de ei, scriind mai târziu că refuzase să aplice evreilor principiile umaniste şi liberale ale junimiştilor. Îi considera pe „jidani” un corp străin infiltrat în trupul societăţii româneşti şi, în cabinetul său plin de cărţi de pe strada Teodor Codrescu nr. 3, elabora tot felul de teorii despre metodele prin care ar fi trebuit ei eliminaţi. A.C. Cuza a primit vizita lui Zelinski, unul dintre nenumăraţii studenţi care îi sorbeau discursurile antisemite, în conacul său boieresc din cartierul select din apropierea parcului Copou, şi a fost de acord să-i boteze băiatul. Era obicei vechi şi chiar o îndatorire de onoare ca boierii să boteze, mai cu seamă cu prilejul unor mari sărbători creştine, zeci de copii ai ţăranilor şi slujbaşilor de pe moşiile lor. Nu aceasta pare să fi fost însă relaţia dintre Zelinski şi A.C. Cuza. În cazul lor, era vorba mai curând despre un botez ideologic şi politic, căci tânărul tată va prelua, împreună cu întreaga sa familie, aşa-numita doctrină cuzistă şi va rămâne mulţi ani ucenicul lui Cuza. Ion Zelinski nu avea încă acte de naturalizare. Poate de aceea au evitat un botez la biserică. Profesorul ieşean, la rândul lui, nu ţinea neapărat la ritualul bisericesc. Nu demult publicase o declaraţie de ateism în versuri:   La mormântul meu, prieteni, lăsaţi popii toţi să vie, Dar le spuneţi că în viaţă gândul meu a fost ateu, C-am privit religiunea ca o simplă comedie, Parastasul o minciună şi prohodul o prostie Şi că cerul pentru mine a fost fără Dumnezeu.[1]   Numele copilului a fost ales după sfântul din calendarul bisericesc pomenit în ziua naşterii lui. Pe 13 septembrie era amintit în sinaxar centurionul roman Corneliu. În Faptele Apostolilor se spunea că sutaşul Corneliu fusese un comandant de viţă nobilă din Roma, în misiune în provincia Cezareea din Palestina, în vremea în care apostolii le vorbeau evreilor despre noua învăţătură lăsată de Iisus. Militarului Corneliu i se arătase un înger de lumină şi îi spusese să-l cheme la el pe apostolul Petru. În timp ce îi vorbea despre Patima şi învierea lui Hristos, apostolul a văzut, cu uimire, că Duhul Sfânt s-a coborât asupra romanului şi a casei sale. Până atunci, Petru fusese încredinţat că mesajul lui Hristos era destinat exclusiv poporului lui Israel. Minunea l-a convins să-l boteze pe Corneliu întru Hristos şi astfel centurionul roman a devenit primul ne-evreu convertit la credinţa creştină. Va fi avut A.C. Cuza conştiinţa că a convertit nişte tineri din Bucovina austriacă la antisemitismul lui visceral? Orice ar fi gândit, sub binecuvântarea lui s-a petrecut un dublu botez, căci, în aceeaşi perioadă, Ion Zelinski şi-a schimbat numele de familie. Iaşii lui Eminescu (poetul se stinsese din viaţă cu 10 ani în urmă) musteau de celebrităţi locale cu nume amintind de versul eminescian „codrul frate cu românul”: Codreanu, Codrescu, Codru… Toate aceste nume vor fi trezit o adâncă dorinţă de emulaţie în sufletul bucovineanului Zelinski: de la Teodor Codrescu, care dădea numele străzii naşului, la vestitul boier patriot şi latinist Gheorghe Roşca-Codreanu, ctitor al unuia dintre primele licee româneşti, şi la poetul şi publicistul ieşean Mihai Codreanu. Acesta din urmă avea o reputaţie de rebel, simpatizat de unii, înfierat de alţii. În 1899, anul naşterii lui Corneliu, era pe buzele tuturor îndrăzneala lui fără seamăn de a fluiera şi bate din picioare în timpul unui spectacol de sfârşit de an prezentat pe scena Conservatorului ieşean, în tăcerea uluită a studenţilor care umpleau sala. Ulterior, se făcuse o anchetă, şi Codreanu îşi asumase faptele, nelăsând ca acuzaţiile să cadă asupra unor studenţi nevinovaţi. Biografia şcolară a lui Mihai Codreanu era plină, ca şi aceea a lui Zelinski, cu doi ani mai mic decât el, de obrăznicii, revolte şi mutări de la o şcoală la alta. În actul de naştere, tatăl l-a declarat aşadar pe întâiul său născut cu numele de familie Codreanu şi, de îndată ce a luat în primire un post de profesor suplinitor la gimnaziul „Anastasie Panu” din Huşi, a adresat autorităţilor şi o cerere de naturalizare. În baza unei legi din 1879, străinii aspiranţi la împământenire puteau trimite guvernului o scrisoare doveditoare despre ocupaţie şi venituri, îşi exprimau dorinţa de a-şi stabili domiciliul pe teritoriul României şi, după 10 ani de şedere în ţară şi o activitate utilă noii patrii, sau în condiţiile înrolării în armată în slujba ţării, primeau naturalizarea, printr-o decizie publicată în Monitorul Oficial. Copiii născuţi pe teritoriul ţării de adopţie reprezentau, de asemenea, un argument favorabil. Graţie influenţei şi relaţiilor politice ale lui A.C. Cuza, familia Zelinski a obţinut repede naturalizarea, iar la începutul anului 1902, profesorul Zelinski a făcut şi o cerere de schimbare a numelui în toate actele anterioare. Spre deosebire de alţi contemporani care îşi schimbau numele şi religia ca să devină cetăţeni români, precum, în aceeaşi perioadă, evreul ieşean Nahum Grunberg (devenit Nicolae Lupescu), tatăl Elenei Lupescu, viitoarea amantă a regelui Carol II, Ion Zelinski a ţinut să păstreze ceva din amintirea originilor sale slave, luându-şi numele Zelea Codreanu. Următorul copil al familiei, o fată, a primit un nume şi mai puţin românesc, dar semnificativ pentru viziunea tatălui ei asupra unităţii românilor de pretutindeni: a fost botezată Iridenta (de la italianul irredenta, cu referire la teritoriile locuite de italieni, dar care se aflau sub jurisdicţie austriacă, asemenea bucovinenilor şi ardelenilor români ori aromâni răspândiţi în toată Peninsula Balcanică, depinzând de administraţii străine etniei şi culturii lor). Numele celorlalţi copii ai familiei vor ilustra, de asemenea, harta aspiraţiilor tatălui lor, având rezonanţă istorică (Horea, Decebal), eminesciană (Cătălin) şi latinizantă (Silvia). Noul nume, Ion Zelea Codreanu, închidea astfel în el premisele unui destin: Ion purta pecetea ţăranului român, Zelea amintea de originile slave/polone, iar Codreanu îl înscria pe purtătorul lui deopotrivă în tradiţia boierilor moldoveni luminaţi şi a haiduciei codrilor. Sub această nouă identitate a început viaţa familiei la Huşi, aşezare înconjurată de podgorii şi păduri din judeţul Fălciu, veche cetate domnească, şi, la începutul secolului XX, un amalgam de etnii şi religii.   [1] G. Călinescu, Istoria literaturii române dela origini până în prezent, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941, p. 482.

 

 

 

Albert Einstein carte biografica

CONTEMPORANII AU TRUDIT DIN GREU SĂ EXPLICE ÎNDELUNGATA ȘI AUTORITARA DOMNIE A LUI ION C. BRĂTIANU ÎN ZORII ROMÂNIEI MODERNE. CONSTANTIN BACALBAȘA SE OPREȘTE, ÎN BUCUREȘTII DE ALTĂDATĂ, LA DOUĂ DINTRE POLITICILE ATOTPUTERNICULUI ȘEF AL LIBERALILOR. PRIMA: NEÎNCETATA PREOCUPARE DE A ATRAGE ÎN PARTID ȘI LA GUVERNARE TOT CE AVEA EXCELENT ROMÂNIA MOMENTULUI CA PROFESIONALISM. Astfel, zice Bacalbașa, Ion C. Brătianu îi pândea pe cei mai buni studenți români de la Paris pentru a-i atrage de partea sa: „Pe vremea de care mă ocup, liberalii – adică Brătianu – aveau în programul lor să atragă în partid pe toți tinerii de valoare care se distingeau la studii și aveau talent. La Paris aveau un fel de agenție de recrutare. Când un student se afirma ca o inteligență sau ca un mare talent, agenția raporta la București; și astfel, tânărul era angajat din vreme, mai înainte de a-și termina studiile, după cum a fost o vreme obiceiul ca să fie închiriate casele în construcție încă de când erau de roșu. Agenția oferea tânărului, și cu anticipație chiar, o situație întotdeauna foarte rentabilă”. Sub același semn, premierul caută oameni valoroși și în țară, chiar și în rândul Opoziției. Bacalbașa crede că era o politică împotriva adversarilor politici: „Ion Brătianu era un maestru în arta de a dezorganiza opoziția. Ori de câte ori vedea că se organizează un centru opoziționist, îl cucerea, ori de câte ori un om de valoare se manifesta împotriva guvernului, îl lua în minister (guvern n.n.)”. Adversarii primeau lovituri năprasnice. Nu însă și țara. În definitiv, aducând în guvern valori din Opoziție, Ion C. Brătianu asigura o bună administrare a țării. El nu promova lingăi, clienți politici, mediocrități incapabile să-l concureze. Promova valori. Autorul Bucureștilor de altădată vede în asta o constantă a politicii lui Ion C. Brătianu: „Este de observat că în tot timpul guvernării sale, de 12 ani, Brătianu a urmat o linie de purtare uniformă; s-a silit să atragă în partidul său toate valorile active care se manifestau și cu aceasta făcea o îndoită lovitură: pe de o parte își îmbogățea partidul cu oamenii cei mai însemnați, pe de altă parte își dezorganiza sistematic adversarii. Acesta a fost secretul lungei sale guvernări”. O altă politică definitorie pentru Ion C. Brătianu: să nu-și facă adversari. C. Bacalbașa surprinde în asta o deosebită sensibilitate la real. Fondatorul dinastiei brătieniste nu era bolnav de autosuficiență, nu se credea infailibil. De mirare, dacă ne gândim că guvernase doisprezece ani întruna, dominând zdrobitor scena politică a României mici: „Cu toată popularitatea mare ce avea, cu tot sprijinul regelui Carol, deși războiul, independența și înălțarea țărei la rangul de regat îi dădeau o mare superioritate asupra tuturor celorlalți bărbați politici din țară, totuși el nu se simțea sigur pe putere atât timp cât multe inteligențe superioare îi erau potrivnice și se organizau spre a-l combate”. De aceea, Brătianu Bătrânul își făcuse un drapel din a nu-și crea inutil adversari: „Brătianu avea ca dogmă să nu supere pe nimeni și să nu silească pe nici un om ca să treacă în opoziție. Toată grija lui era să-și atragă partizani, dar niciodată să nu-și creeze adversari.” Pentru ilustrarea acestui adevăr, Constantin Bacalbașa redă felul prin care Ion C. Brătianu a rezolvat așa-zisa problemă Politimos. Constantin G. Politimos era președintele Tribunalului din Târgoviște, „un om de o mare corectitudine și de un caracter inflexibil”. Liberalii vor să scape de acest personaj incomod, care le încurca toate socotelile. Şi cele ținând de matrapazlâcuri, și cele ținând de promisiunea făcută unui client politic că va primi postul de președinte al Tribunalului. Toate încercările de a-l muta într-o altă parte dau greș. În vremurile de azi, și nu numai, chiar și în vremurile de ieri și de mâine, un om de puterea lui Ion C. Brătianu, ba chiar și unul la început de autoritate, s-ar fi silit să-l înlăture pe C. Politimos. Ce face Ion C. Brătianu? Scena povestită de Constantin Bacalbașa merită reprodusă în întregime, deoarece poate fi o lecție pentru politicienii români din toate veacurile: „Într-o zi de vară, Politimos primi la Târgoviște o telegramă directă de la Ion Brătianu, prin care-l ruga să ia primul tren și, de la gară, să vină direct la dânsul acasă. În fața invitațiunii urgente, Politimos, în adevăr, luă primul tren, veni la București, se urcă într-o birjă și trase drept la casa primului ministru. Brătianu își calculase toate efectele. Trenul de Târgoviște ajungea în Gara de Nord la ora 7 și un sfert, deci Politimos trebuia să fie la dânsul tocmai în timpul mesei de seară. În adevăr, Brătianu, înconjurat de familie, era la masă, când sergentul îl anunță că Politimos a sosit. Primul ministru nu ordonă ca Politimos să fie introdus, ci se sculă de la masă și se duse să-l primească în persoană. Bietul Politimos era aiurit. Cu sila Brătianu îl luă de braț, îl împinse în sala de mâncare și ordonă să i se puie un tacâm la masă. Bine-înțeles totul era pregătit mai dinainte. După ce masa se sfârși, Politimos încântat că fusese primit ca un intim amic al familiei, fu introdus în cabinetul de lucru. Şi aci, Brătianu jucă scena cea mare: – Dragă Politimos, te-am chemat ca să-mi faci un serviciu mare, mare de tot! Dar te conjur să nu mă refuzi! – Domnule Brătianu, spuneți!… – Am intrat într-o mare încurcătură din care numai tu mă poți scăpa. Făgăduiește-mi că nu mă vei refuza. – Domnule prim-ministru, sunt la ordinele dvs.! – Iată despre ce e vorba. A rămas vacant postul de director general al închisorilor, dar sunt zece candidați. Pe unul îl susține beizadea Milică, pe altul generalul Leca, pe al treilea Slătescu, pe al patrulea Cîmpineanu! Pe cine să numesc, pe care să-l satisfac? Şi atunci m-am gândit la tine. Ori pe care candidat ași numi mulțumesc pe unul și supăr pe toți ceilalți. Dar când voiu numi pe Politimos toți își vor pleca capetele. Politimos era zăpăcit. Pe vremea aceea direcția închisorilor era una din cele mai înalte funcții în stat, de aceea Politimos era încântat de ceea ce i se întâmpla. Şi firește, primi. Cu chipul acesta toată lumea fu mulțumită: politicienii de la Târgoviște că au scăpat de Politimos, Politimos că a primit o slujbă așa de înaltă, iar Brătianu că a rezolvat așa de fericit, o chestie care putea să-i provoace neplăceri politice într-un județ. Aceasta era maniera lui Ion Brătianu de a mânui oamenii”. În notele competente la ediția din anul 2000 de la Albatros, Tiberiu Avramescu ține să pună lucrurile la punct: „Relatarea lui Bacalbașa, astăzi destul de greu de verificat, pare a fi reală, nu însă în toate detaliile”. La vremea numirii sale ca director general al Penitenciarelor, Politimos nu era președinte de Tribunal, ci prefect de Dâmbovița. Indiferent dacă scena a avut sau nu loc, ea joacă rolul faptului exemplificator. Pentru a-și rezolva interesele, Ion C. Brătianu știa să fie și modest.

Amundsen carte biografica

 

Benito Mussolini carte biografica

Capitolul 1 ORAȘUL ZEULUI CU DOUĂ FEȚE Când timpul deschide o cale nouă, săpând noi brazde pe faţa pământului, vechile drumuri – asemenea zbârciturilor de pe un obraz smochinit – îşi pierd urmele de altădată. Drumurile, pe care istoria le croieşte între diferite ţări, au parte de năstruşnice prefaceri. Unele te uimesc prin prospeţimea, lărgimea şi viaţa lor clocotitoare; altele, căutând să-şi păstreze măreţia de veacuri, se pustiesc, totuşi, şi se cufundă în tihna paraginilor. Iarba începe să răsară printre lespezile de piatră, iar rădăcinile copacilor – șuvoi vânjos de viaţă nouă – urnesc pietrele din loc. Până şi păsările şi dihăniile uită că, pe aceste drumuri, s-au perindat odinioară care triumfale sau a umblat picior de om. Multe din drumurile croite să dureze veacuri de-a rândul îşi mai păstrează trăinicia de odinioară, dar rămân de izbelişte. Oraşele, aşezate de-a lungul marilor drumuri ale istoriei, poartă şi ele urmele acestor prefaceri. Unele cad în paragină, altele, dimpotrivă, se umplu de o larmă pe care nu o cunoscuseră mai înainte. Unele se lăţesc, înghiţindu-şi periferiile şi ajungând hăt departe cu străzile lor, în timp ce, pe caldarâmurile desfundate ale altora, încolţesc seminţele aduse de vânturile pornite din crângurile şi câmpiile învecinate… Bisericile părăsite de la marginile oraşelor sunt tăinuite de frunzişul sălbăticit al copacilor; pe clopote se aşterne colbul, iar pânza urzită de păianjeni, între limba şi gura lor, licăreşte în bătaia soarelui. Nici numele oraşelor nu s-au dat la întâmplare. Astfel, nu întâmplător, şi-a luat numele de Genova oraşul în care s-a născut Paganini, omul condamnat din pricina genialităţii sale şi blestemat pentru talentul pe care l-a avut. În evul mediu, cetatea se numea Janua, cuvânt care, pe latineşte, înseamnă „uşă“. Dar nu chiar o uşă cu canaturi şi balamale, ci poartă sau prag, care desparte lumea largă de locuinţa strâmtă a omului. Janua însemna, deopotrivă, întâmpinarea zilei ce va veni – prag între ziua de ieri şi începutul zilei de mâine – ca şi privirea aţintită înspre viitor, neuitând însă trecutul. Zeul roman Janus era păzitorul pragurilor de casă şi al porţilor oraşelor, întruchipare a unei himere geometrice, care statornicea hotarul dintre trecut şi viitor, locul unde prezentul devine mai subţire ca umbra pânzei de păianjen. De aceea, zeul roman era înfăţişat printr-un cap cu două feţe. Cu o faţă privea înainte şi cu alta îndărăt, deşi amândouă feţele erau ale aceluiaşi cap. Să nu uităm că prima lună a anului poartă numele de ianuarie, fiindcă, odată cu venirea ei, se încheie ultimele clipe ale anului care s-a scurs, iar prin ger şi vifor străbat glasurile apropiatei primăveri din noul an. Odinioară, Mediterana – această gigantică elipsă – era împodobită cu o cunună de oraşe strălucitoare. În apusul îndepărtat, dincolo de Coloanele lui Hercule, se întindea Oceanul Atlantic. Vechile inscripţii greceşti pomenesc de călătoriile fenicienilor în partea cealaltă a Coloanelor lui Hercule şi despre expediţia lui Jason, care a purces să caute lâna de aur. Platon, în „Timeu“ şi „Criton“, povesteşte că, dincolo de Coloanele lui Hercule, era odinioară un drum care ducea înspre Atlantida. Aceasta a pierit în valurile oceanului, dar rămăşiţele vechilor ei popoare le mai întâlnim şi astăzi pe faţa pământului. Aşa cum Arhimede vorbeşte de firicele de nisip, tot aşa Platon povesteşte despre lumile vechi, despre dispariţia lor şi naşterea altora noi. Lumea veche n-a depăşit Coloanele lui Hercule. Îndrăzneţii marinari care au pornit spre soare-răsare, deschizând drumuri spre Orient, au avut mai mult noroc decât cei care au călătorit spre soare-apune. Spre Răsărit, se aţinteau atât privirile celor ce râvneau la aurul Indiei, cât şi gândurile celor mistuiţi de dorinţa de a vedea focul nestins al candelelor Ierusalimului. O pafta strălucitoare la cingătoarea de oraşe din jurul Mediteranei, cheie a porţilor pământului – iată ce era Genova în veacurile acelea. În Genova, a văzut lumina zilei omul care a năzuit să închidă uşa spre lumea veche şi să deschidă poarta spre lumea nouă. La Genova, s-a născut Columb. Când aurul Americii a potopit Europa şi când vechii Indii din Levant i-au luat locul Noile Indii, s-a stins viaţa drumurilor ce treceau pe la poarta genoveză, legând Europa cu străvechiul Orient. În secolul XIV, Genova a pierdut Ciprul; peste patru veacuri, a pierdut şi Corsica. Această insulă genoveză a fost cotropită de francezi. Iar mai apoi ofiţerul corsican Bonaparte a pornit spre Italia, coborând din nord, împreună cu Masséna, şi s-a îndreptat spre Genova. Oraşul cucerit a încercat să-şi păstreze neatârnarea şi, chiar sub ocupaţia lui Bonaparte, Republica genoveză continua să-şi aleagă dogii. Pe timpul lui, au mai existat încă douăsprezece guvernăminte şi opt prefecturi. Aristocraţia din consiliul celor zece cârmuia oraşul. Orăşenii bogaţi şi nobilimea – trei sute la număr – alcătuiau Consiliul cel mare al cetăţii.   Capitolul 2 LEGENDA NAŞTERII Din gangul care se strecura printre case, dând într-altă uliţă, trei trepte tocite şi murdare te duceau la clădirea cenuşie din Passo di Gatta Mora. Pe aceste trepte, spune legenda, alunecase o moaşă… Poticnindu-se, ea pomeni numele dracului. În aceeaşi clipă uşa se deschise şi se auzi scâncetul răguşit şi piţigăiat al noului născut, care era Paganini. Copilul a plâns toată noaptea, a plâns şi dimineaţa. Plângea, tânguindu-se parcă împotriva cruzimii părinţilor, care-l chemaseră la viaţă într-o noapte atât de neagră şi furtunoasă, când marea înfuriată se izbea de cele două diguri genoveze, bubuind ca o gură de tun. Era în noaptea de 27 octombrie a anului 1782.   Capitolul 3 MIZERIE În apropiere de Passo di Gatta Mora, se afla, în anii aceia, o clădire lunguiaţă, care atrăgea privirile trecătorilor prin cercevelele înnegrite ale ferestrelor, prin petele de igrasie, prin tencuiala scorojită şi înverzită. Era un han pentru săraci – Albergo dei poveri. În ceata de copii zdrenţăroşi, ce năvăleau în stradă tocmai din acea clădire, ca să se joace cu corăbioare de lemn sau de hârtie, făcându-le să plutească pe băltoacele din preajmă, sau care se încăierau în mijlocul uliţei, umplând-o de ţipete şi larmă, puteai zări un băieţaş cu frunte lată, cu un nas foarte lung, cu păr negru, încârlionţat, şi cu falca atât de ieşită în afară, încât avea înfăţişarea unei maimuţe. Doi ochi mari, negri, te izbeau în mod ciudat, dacă-i priveai chipul slut. Faţă de întreaga arătare a copilului – braţe lungi, picioare subţiri, cu labe enorme, degete prelungi la nişte mâini deşirate – ochii aceştia, neobişnuit de frumoşi, te surprindeau. Când ochii îi scânteiau de curiozitate, i se schimba întreaga faţă, pierzându-şi, ca prin farmec, urâţenia. Dar impresia aceasta trecătoare se destrăma într-o clipă şi mica făptură, rânjind, ţipând şi înjurând sălbatic, se năpustea, laolaltă cu alţi tovarăşi de joacă, asupra celorlalţi copii, şterpelindu-le corăbioarele şi bărcuţele purtate pe şuvoaiele repezi ale apei de pe marginea străzii. În gangurile întunecoase şi înguste ale „Hanului”, copiii se jucau de-a v-aţi-ascunselea. Duminica după-amiază, se strângeau ca să caşte gura la vreun olog bătrân, care, după ce se îmbăta bine, îşi bătea baba cu cârja. Copiii se cocoţau pe ultima treaptă a scării şi, de acolo, priveau pe geamul de deasupra uşii şi se desfătau în voie cu scenele acestea de familie. Adesea, apropiindu-se tiptil de uşa odăiţei în care cerşetorii jucau zaruri, ei aşteptau cu răbdare clipa când păgubaşii se luau la bătaie cu câştigătorii. Una dintre primele lovituri pe care viaţa i le-a hărăzit lui Niccolo a fost o boală lungă şi grea. A zăcut trei săptămâni cu fierbinţeli mari, aiurind şi sărind din pat, încât a trebuit să i se lege mâinile şi picioarele şi să i se pună pe cap, tot timpul, ştergare udate în apă rece. Boala îl vlăguise. Pentru multă vreme, rămase departe de joaca celor de aceeaşi vârstă. Ceasuri întregi cânta din lăută, în timp ce mamă-sa cârpea, spăla, călca şi pregătea cina sărăcăcioasă. Începu să cânte şi din chitara lui taică-său. Niccolo creştea sub ochii grijulii ai mamei. Pe fratele mai mare, Francesco, mai că nu-l zărea pe acasă: el vorbea totdeauna în taină cu bătrânii care veneau la taclale pe la signor Antonio. Francesco era, pentru Niccolo, un străin, ba mai mult încă – un om nesuferit. La rându-i, signor Antonio dădea tot mai rar pe acasă. Trezindu-se intr-o noapte, Niccolo văzu pe maică-sa îngenunchiată în faţa crucifixului şi rugându-se. Tată-său nu era acasă. Mama aruncă o privire feciorului şi, apropiindu-se de pat, îi spuse: — De ce nu dormi? O să vină şi tata îndată, că nu-i departe. Joacă şi pierde; speră să ne aducă fericire, dar ne căşunează numai necazuri!… Abia a doua zi, pe la amiază, se întoarse acasă Antonio Paganini. Băiatul cânta din lăută. Era atât de absorbit, încât nu băgă de seamă când intră tatăl. Acesta rămase locului şi îl ascultă zâmbind. În spatele lui, chiar în prag, se oprise şi mama. Când băiatul sfârşi de cântat, tatăl începu să-l aplaude şi apropiindu-se de dânsul, puse, poate pentru prima dată, palma lui mare pe capul negru şi cârlionţat al copilului. Micul maimuţoi deschise larg gura cu dinţii gălbejiţi, ridicându-şi privirea speriată şi linguşitoare înspre chipul aspru al bătrânului. — Vai, cât eşti de slut! – rosti deodată signor Antonio. Duioşia i se irosise de pe obraz. Apoi, întorcându-se către nevastă-sa, îi zise: — Hai, Tereza, fugi şi cumpără ceva de-ale mâncării! Mi-i o foame de lup. Azi ni se cuvine să ne veselim puţintel. Luă chitara, se aşeză în faţa băiatului şi-i făcu semn din cap. — Carmagnola! Tatăl cânta bine, băiatul încerca, sfios, să-i ţină isonul. Apoi, Antonio Paganini lovi coardele, dădu la o parte chitara şi, cu paşi mari, hotărâţi, trecu în camera de alături. Ieşi de acolo cu o vioară veche şi spuse băiatului: — Niccolo, am să te învăţ să cânţi la vioară! Am să fac din tine o minunăţie! Ai să câştigi bani mulţi! Ştii tu ce-i asta? E vioara care a aparţinut unui străbunic al nostru, înmormântat la Capua, chiar în biserica Sfânta Anna. Ceea ce am pierdut eu la bursă, va trebui să câştigi tu, cu vioara. Azi e o zi norocoasă. Vezi maşina aceea? – şi arătă cu mâna spre nişte tabele de carton, ce se aflau pe masa de scris. Asta-i invenţia mea! Am în mână secretul succesului. Discurile astea simple, de carton, se învârtesc şi-mi arată taina câştigului… În clipa aceea, signora Paganini intră cu un coş în mână: — Pot să plec, Antonio? — Da! Da! Du-te! Scoase din buzunarul vestei ura teanc de bancnote şi, alegând-o pe cea de valoare mai mică, i-o întinse. După cum vezi, Terezo, zise el, treburile merg mai bine. Maşina mea de ghicit nu m-a înşelat. Acum ştiu precis ce numere de loterie trebuie să cumpăr, ca să câştig!… — Nu te mai osteni degeaba! – îl întrerupse nevasta. Nu-i nevoie să mă minţi: ştiu doar că joci cărţi… — Ba tu minţi! – tună bătrânul. Hai, cară-te! Vezi-ţi de treabă… Şi astfel începu prima lecţie de vioară. Bucăţica de om pricepea cu greu cele ce dorea taică-său. Acesta se înfuria şi, la fiecare greşeală, îl plesnea peste ceafă. Apoi luă de pe masă o linie lungă, colţuroasă, şi se apucă s-o folosească la fiecare greşeală a băiatului. Cu lovituri dibace şi aparent uşoare, îi dădea peste mâini, umplându-i-le de vânătăi. Când Tereza Paganini reveni cu cele târguite, signor Antonio se afla în culmea mâniei. Zăvorâse copilul în cămară, poruncindu-i să execute acolo primul exerciţiu de vioară. Timp de un ceas răsunară din încăperea aceea strâmtă sunetele sălbatice şi stridente, în timp ce Antonio Paganini şedea la masă cu nevastă-sa, cinstindu-se cu vinul adus. Se lăuda cu câştigurile sale şi îl blestema pe signor Law, care ruinase băncile franceze şi invadase toată Franţa cu bancnote fără valoare, în locul monedei sunătoare de mai înainte, bună şi trainică. Îi blestema pe acţionarii italieni, care se înţeleseseră cu negustorii francezi. În zilele în care „nemernicii ăia“ de francezi puseseră mâna pe fortăreaţa cea mare a Parisului şi, lepădându-se de sfânta biserică şi de Dumnezeu, vârâseră pe rege la închisoare – mările erau bântuite de uragane, care nu mai semănau nici pe departe cu furtunile de altădată… Dar nicio furtună nu pricinuise atâta pagubă comerţului maritim ca răscoala gloatei franceze. Englezii popriseră vasele comerciale ale Franţei. Negustorii francezi încetaseră plăţile către băncile italiene. Bursa îşi încetase activitatea. Ale cui păcate trebuia să le ispăşească el, Antonio Paganini, vechi şi cinstit misit? De ce tocmai el trebuia să îndure atâtea din cauza răscoalei norodului din Franţa? — Şi gloata asta blestemată, defilând pe uliţe cu bonete roşii şi cu hârci înfipte în vârful suliţelor, intonează cântecul nostru genovez Carmagnola! Cum de nu le e ruşine să batjocorească frumoasele noastre cântece!… Limba bătrânului Paganini se împleticea tot mai mult. Tot mai des folosea Antonio cuvinte grele. Îi înjura pe toţi, vorbea de necinstea nobilimii, de falimentul negustorilor. Din senin, se apucă să-şi laude maşina de ghicit numerele câştigătoare. Nu-şi dădea seama că soţia sa tace, nici nu vedea suferinţa întipărită pe chipul ei. Tocmai când se lăuda mai tare, lovi cu pumnul în masă: — Mii de draci! Auzi cum cântă băiatul? O să ajungă departe!… Abia atunci îndrăzni Tereza să-i aducă aminte că băiatul fusese bolnav nu demult, că era primejdios să i se ceară sforţări atât de grele şi de îndelungate şi că era timpul să stea şi el la masă. Signor Antonio îi tăie cu grosolănie şirul vorbelor. — Nu va îmbuca nimic până ce nu va cânta primul exerciţiu fără nicio greşeală!   Capitolul 4 RĂZBOI La „Han“ se povesteau lucruri ciudate. Francezii aşezaseră pe una din marile pieţe ale Parisului un fel de estradă, iar pe estradă puseseră nişte stâlpi, între care prinseseră un triunghi mare de oţel, care luneca de-a lungul scobiturilor şi cădea cu vârful ascuţit în jos. Într-un cuvânt, francezii imitaseră maşina folosită de bătrânii măcelari din Milano pentru a ucide vitele la abator. Maşina lor, însă, era pentru capete de oameni. L-au scos pe rege din turnul în care-l ţinuseră prizonier, l-au pus sub maşină şi au lăsat să-i cadă pe ceafă triunghiul cel greu de oţel. Ridicară apoi căpăţâna despărţită de trup şi, ţinând-o de plete, o arătară poporului parizian strâns în preajmă, strigând: „Iată adevăratul rege al Franţei!“ Niccolo asculta cu uimire toate aceste vorbe, ce umblau din gură în gură. Se spunea că regele fusese un ticălos şi un trădător al poporului, aşa încât uciderea lui era o pedeapsă meritată pentru crimele de care se făcuse vinovat în faţa ţării. Se mai spunea că chemase în ajutor oşti străine, pentru a trece Franţa prin foc şi sabie; se vorbea despre satele franceze, cuprinse de flăcări, despre grozăviile foametei îndurate de cei mulţi, despre coaliţia împărăţiilor vecine, unite pentru a salva pe Ludovic al XVI-lea şi despre războiul ce l-au pornit împotriva poporului francez răsculat. — … Ai auzit? Francezii cântă Carmagnola noastră… Micul Paganini cânta acum destul de bine. Învăţase notele. Iar când lipsea de acasă bătrânul, încerca să compună singur mici cântece. În închipuirea lui, îi vedea pe francezii cu bonete roşii, avântându-se cu drapele ca să cucerească fortăreaţa Parisului! „Bastia, Bastillo”, parcă aşa-i zice, se căznea să-şi amintească micul Paganini, şi sunetele ce îi veneau de la sine le reda în cântecul viorii lui vechi şi prea mari pentru el. Carmagnola suna melodioasă, plină de viaţă. Părea alt cântec, altă Carmagnolă. Într-o zi, profitând de lipsa tatălui, micul Paganini plecă pentru prima dată de acasă, cu gândul să împărtăşească şi altora cântecul lui. El păşi prin gangul întunecos al „Hanului”, parcă dosind o pradă. Aici îşi făcu Niccolo debutul în faţa lumii. Simţi o mândrie deosebită când glasului viorii lui i se alăturară şi vocile oamenilor care-l ascultau. Femeile şi bărbaţii, strânşi împrejur, cântau în cor o nouă Carmagnolă. O cântau acum cu toată bogăţia de nuanţe pe care i-o dăruise arcuşul lui Paganini. Ca şi înainte, soarele strălucea viu deasupra Genovei. Ca şi înainte, valurile mării susurau blând, scăldând digul de la Darsena Reale. Ca şi înainte, arborii înfloriţi din grădina publică, se legănau ritmic, în timp ce monumentele de marmoră din cimitirul Genovei sclipeau albe în bătaia razelor, străjuind, neclintite în măreţia lor, vechile morminte ale aristocraţilor genovezi. Nimeni, în afară de consiliul cetăţii, nu ştia că uraganul ce smulgea acoperişurile palatelor bate de la nord spre sud şi din apus spre răsărit şi că, poate, peste noapte, cerul senin al Genovei se va acoperi de nori. Umblau zvonuri nelămurite că, undeva, în Alpii apuseni, prin trecătorile munţilor, apăruseră uniforme roş-albastre şi că armata de cavalerişti, ce se îndreaptă spre Castel-Franco şi cetatea Bard, poartă în frunte nişte flamuri tricolore. Dar acestea nu erau decât zvonuri. Se rostea un nume italienesc, un nume vestitor de viaţă fericită şi norocoasă pentru cel care-l purta. Buonaparte – soartă bună – era numele omului care venea dinspre nord, îndreptându-se către sud, în fruntea unei întregi oştiri de răsculaţi. — Cine-i omul acesta? – spunea bătrânul Paganini, şezând la masă. E feciorul unui simplu sindic[1] corsican. Cum dracu îşi îngăduie canalia asta să poarte uniformă de general, când nu-i nici măcar nobil francez? Cum o să fie în stare să se împotrivească armatelor regulate ale împăratului austriac? Se apropie sfârşitul lumii, adăugă el, sfârşind de băut a patra sticlă de vin. În curând n-o să mai avem unde fugi! Bursa genoveză se redeschisese de două ori şi, de fiecare dată, signor Paganini câştigase bănet, nu glumă. Avea noroc şi la cărţi, ca şi în năstruşnicele sale afaceri cu loteria. Vecinii şuşoteau că n-ar fi tocmai lucru curat cu numerele acelea de loterie, că roţile maşinii ar fi unse cu ulei de aur… Bătrânului îi mergea ca-n poveşti. Când, pe uliţele Genovei, se porniră vânturile reci ale iernii, lumea începu să fie tare îngrijorată: se vorbea pe faţă despre înaintarea trupelor franceze dinspre apus, dinspre Nisa. Bătrânul Paganini, însă, părea că nu vede şi nu aude nimic. Era cu totul absorbit în operaţiunile nespus de complicate ale unei noi… loterii. Acum, nu mai avea ochi să vadă maşina – cu discurile ei de carton, cu planşetele de lemn, cu acele, săgeţile şi indicatorul ei de oţel. Biata maşină zăcea într-un ungher plin de praf, şi nici motanul n-o mai băga în seamă. Acum nu mai avea nevoie să facă, noaptea, calculele acelea nebuneşti. Hârşâitul acelor de oţel pe discuri de carton, asemănător ronţăitului unui şoarece, încetase. Limbile ceasornicului alergau, de data aceasta, singure pentru signor Paganini – timpul lucra pentru el. Paganini se lăsa în voia soartei. Curentul vremii îi mâna paşii. Apele erau tulburi şi, tocmai în aceste ape tulburi, fostul misit genovez avea să prindă un peşte gras. În nord, lucrurile mergeau prost. Puternicele şi solidele întreprinderii financiare din oraşe începeau să se clatine. Corăbiile nu mai plecau pe mare. „Piraţii militari” ai Angliei ajunseră stăpânii Mediteranei. Romanelli şi Spiro, proprietarii unei bănci din Genova, chemară la ei, dis-de-dimineaţă, pe misitul Antonio Paganini. Citiră împreună proclamaţia generalului Bonaparte: „Soldaţi! Aţi fost prost hrăniţi, sunteţi aproape goi! Guvernul republican vă datorează totul, dar nu poate face nimic pentru voi. Răbdarea şi curajul eroic, de care daţi dovadă, vă fac cinste, dar din aceste virtuţi nu vă puteţi făuri nici glorie şi nici nu puteţi dobândi câştiguri. De aceea, am luat hotărârea de a vă scoate din munţi, spre a vă duce într-una din văile cele mai roditoare din lume. În faţa voastră se deschid drumuri largi, cu oraşe mari; o să vedeţi o provincie înfloritoare, o ţară nouă. Acolo vă aşteaptă onoarea, gloria, bogăţia!” — Aşadar! – exclamă bancherul Spiro, fluturând sub nasul lui Paganini fiţuica de hârtie albastră. Aşadar, soldăţoiul ăsta necioplit a şi trecut la înfăptuirea celor promise armatei lui de tâlhari cu care vine dinspre Nisa? — Da! – îşi răspundea tot el singur. Secătuieşte oraşele cu jafurile şi supune populaţia unui tribut mai greu decât moartea! — Ne-am hotărât să închidem banca! – rosti mai departe asociatul său, adresându-se lui Antonio Paganini. Iar tie, care ne-ai fost un ajutor credincios, îţi facem o propunere, care nu poate decât să te onoreze: vei pleca în nord, luând cu tine şi oarecare bagaj, anume nişte saci cu actele băncii: ipoteci, poliţe, chitanţe, acţiuni şi rente. Numerarul îl lăsăm deocamdată aici. Închidem banca şi plecăm pentru câtva timp din Genova, undeva mai departe, iar tu vei duce la Cremona sufletul şi inima băncii noastre. Antonio rămase multă vreme pe gânduri. Chipul i se posomorî din ce în ce mai mult. Cu pleoapele neclintite, urmărea prin oglindă expresia de pe faţa celorlalţi. În sfârşit, îşi ridică privirea plină de o spaimă prefăcută. Pe chipul bancherilor se ivi nedumerirea. — Noi ţi-am încredinţat tranzacţii însemnate, ai fost mijlocitorul nostru în toate afacerile maritime ale băncii. Spune-ne: cum am putea să te răsplătim dinainte pentru cele ce vei face? Romanelli vorbise mai mult decât se cuvenea. Spiro se încruntă şi rosti răspicat: — Ştii? La nevoie, mă pot învoi cu frate-meu care tocmai e gata să plece în nord, dacă treaba aceasta e prea grea pentru dumneata, signor Paganini! Atunci bătrânul misit se hotărî să dea lovitura. El cunoştea relaţiile dintre cei doi fraţi. Ştia că se despărţiseră, în urma unei afaceri necurate. Ştia că nu din sentimente familiale renunţase signor Spiro să mai amestece poliţia austriacă în relaţiile dintre el şi propriul său frate, căutând să facă uitată cât mai degrabă toată povestea. Paganini îi măsură cu privirea şi, luând o înfăţişare şi mai jalnică, zise: — Prea stimaţii mei domni, nu uitaţi că am nevastă şi copii! Nu-i pot lăsa în voia soartei! Dacă părăsesc oraşul în care m-am născut, trebuie să-i iau cu mine. Trebuie să-mi cumpăr o trăsură bună. Caii mă vor costa mai mult decât pe alţi călători, căci trebuie să-i obţin fără complicaţii. În acelaşi timp, trebuie să trec numaidecât drept un călător sărac. Recunoaşteţi, ca să fim drepţi, că ceea ce-mi cereţi este tot una cu a mă azvârli chiar în gura leului Se făcu tăcere. Scena aceasta se repetă încă de trei ori, după care, signor Spiro, cu inima strânsă ca într-un cleşte, fixă suma de cinci mii de lire. Paganini se ridică şi, ţinându-şi pălăria în mână, le spuse: — Domnilor, mă aşteaptă familia, daţi-mi voie să plec! Vă rog să mă credeţi că… eu… din toată inima… Dar Romanelli îl opri cu un gest brusc: — Ia mai las-o şi tu, ce naiba! Hai, spune suma care să-ţi acopere nevoile familiei! Dar ce zor-nevoie să cari cu tine nevasta şi copiii? — Nu, domnilor, vă rog să mă iertaţi, dar… Paganini se îndreptă către uşă, signor Spiro îi tăie repede drumul, apropiindu-se de raftul pe care erau rânduite catastifele băncii. Luând un registru gros, se propti în uşă cu picioarele depărtate şi-i spuse: — Gândeşte-te şi tu, încăpăţânatule, ce putem face, când suntem aproape ruinaţi! — Tocmai de aceea nu vreau să vă mai sporesc pierderile, domnii mei… – zise Paganini. Voi trăi şi eu, sărmanul de mine, din cei câţiva gologani agonisiţi cu sudoarea frunţii, în vremea din urmă. — Hai, spune, odată, ce pretenţii ai, ce aştepţi de la noi? Atunci Paganini, aplecându-şi privirile în pământ, zise: — Procente din toate afacerile maritime ale băncii, de îndată ce domniile voastre vă veţi relua operaţiunile. Printre actele pe care le voi duce la Cremona, stimaţii domni vor fi într-atât de buni ca să adauge şi angajamentul prin care mă fac părtaş la veniturile băncii şi îmi plătesc douăzeci de mii de lire peşin, în ziua plecării.   [1] Reprezentantul unei instituţii, obşti sau corporaţii (n. tr.).

VORBESC DIN MORMlNT...   (fără dată)                         Î   n această autobiografie voi avea tot timpul în minte faptul că vorbesc din mormînt. Vorbesc efectiv din mormînt, întrucit nu voi mai fi în viaţă cind va ieşi de sub tipar. Vorbesc din mormînt mai degrabă decît cu  graiul meu viu dintr-un motiv bine întemeiat: în felul acesta pot vorbi liber. Cînd un om scrie o carte despre viaţa lui particulară o carte menită   să fie citită chiar în timpul vieţii lui — se fereşte să-şi exprime gîndurile cu toată sinceritatea; orice încercare de a fi sincer dă greş, deoarece îşi dă seama că încearcă un lucru peste puterile ome­neşti. Cel mai sincer, mai liber şi mai intim rod al cugetului şi inimii omeneşti este o scrisoare de dra­goste; cel care-o scrie dobîndeşte o neţărmurită libertate de gîndire şi de exprimare prin însăşi con­ştiinţa faptului că nici un străin nu va vedea ce anume scrie. Uneori se mai întîmplă şi cîte un abuz de încredere, şi atunci, văzîndu-ţi tipărită scrisoa­rea, te simţi groaznic de stingherit şi-ţi spui; de-aş               fi ştiut că scriu pentru public, niciodată nu mi-aş fi descărcat sufletul în aşa măsură şi cu atita sin­ceritate. Deşi nu găseşti nimic neadevărat, necins­tit şi nevrednic de respect, îţi dai seama, totuşi, că ai fi fost cu mult mai rezervat dacă ai fi ştiut că scrii pentru tipar. Mi s-a părut că dac-aş şti că scrierile mele nu  vor cădea sub ochii nimănui, înainte de a muri şi de a deveni, astfel, nesimţitor şi indiferent, aş putea atinge sinceritatea, spontaneitatea şi naturaleţea unei scrisori de dragoste. D I N   C O P I L Ă R I E   Rugăciunea pentru turtă dulce (15 august 1906) A   m început să merg la şcoală cînd aveam vreo patru ani şi jumătate. În acele zile de demult, la Hannibal[1], în Missouri[2] nu existau şcoli de stat, ci numai două şcoli particulare, la care se cerea o taxă de douăzeci şi cinci de cenţi pe săp- tămînă pentru fiecare elev, deşi plata se făcea pe apucate. Miss Horr îi dăscălea pe copiii mai mititei într-o şandrama de scînduri, aflată la capătul dinspre miazăzi al Străzii Mari. Mister Sam Cross preda copiilor ceva mai măricei într-o hardughie de lemn, cocoţată pe-un deal. Pe mine m-au dat la şcoala domnişoarei Horr, şi îmi amintesc de prima mea zi de şcoală în şandramaua aceea de scînduri ca şi cum ar fi fost ieri, deşi au trecut mai bine de şaizeci şi cinci de ani de atunci; în orice caz, îmi amintesc de o întîmplare petrecută în prima zi. Călcasem nu ştiu ce regulă şi mi s-a atras atenţia să nu mai fac niciodată aşa ceva, spunîndu-mi-se că pedeapsa pentru recidivă este bătaia cu biciul. Totuşi, am greşit din nou, şi miss Horr mi-a porun­cit să mă duc să caut o nuia şi să i-o aduc. Am  fost bucuros că mi-a încredinţat mie sarcina asta, fiindcă mă socoteam în stare să aleg o nuia potri­vită cu mai mult discernămînt decît oricare altul. Scormonind în ţărînă, am găsit o aşchie veche  de stejar, lată de două degete, groasă de un sfert de deget şi îndoită uşor la un capăt, lăsată pesemne de un dogar. Mai erau pe-acolo cîteva aşchii fru­muşele, de acelaşi soi, dar am ales-o tocmai pe asta, cu toate că era putredă. I-am adus-o domni­şoarei Horr, i-am înmînat-o şi am rămas în faţa ei, cu o mutră smerită şi resemnată, menită să-mi cîş- tige îngăduinţă şi simpatie, ceea ce însă nu s-a întîmplat. Dumneaei ne-a aruncat, atît mie cît şi aşchiei, o lungă privire, de straşnică dezaprobare, apoi m-a strigat pe numele meu întreg: Samuel Langhorne Clemens — îmi auzeam, cred, pentru prima oară numele rostit în întregime şi dintr-o dată — şi mi-a spus că-i este ruşine de mine. Aveam să învăţ în curînd că atunci cînd un dascăl îl strigă pe un elev cu numele lui întreg e semn   de bucluc. Miss Horr mi-a zis apoi că are să tri­mită un băiat mai priceput la nuiele decît mine, şi mă apucă şi acuma jalea cînd îmi amintesc cîte chipuri s-au luminat de speranţa că vor primi această misiune. De primit, a primit-o Jim Dunlap, iar cînd s-a întors cu nuiaua aleasă de el, a trebuit să recunosc că era un expert. Miss Horr era o femeie de vîrstă mijlocie, ori­ginară din Noua Anglie[3], avea obiceiurile şi prin­cipiile celor din Noua Anglie, şi îşi începea întot­deauna ora cu cîte o rugăciune şi cu citirea cîte unui capitol din Noul Testament, pe care ni-l ex-plica apoi pe scurt. Într-unul din aceste scurte co­mentarii, miss Horr a dezvoltat ideea cuprinsă în textul: „Cere, şi ţi se va da”, spunînd că oricine   se roagă din toată inima şi cu dorinţa fierbinte de a căpăta vreun lucru poate fi sigur că rugăciunea îi va fi împlinită. Am fost atît de impresionat şi atît de încîntat    de posibilităţile pe care mi le oferea această re-ţetă, încît cred că auzeam pentru întîia oară de    ea. Şi m-am gîndit să încerc şi eu. Avînd deplină încredere în miss Horr, nu mă îndoiam cîtuşi de puţin de rezultate. M-am rugat, aşadar, să capăt niţică turtă dulce. Margaret Kooneman, fiica bru­tarului, venea în fiece dimineaţă la şcoală cu o bucată de turtă dulce; de obicei o ţinea ascunsă, dar în ziua aceea, cînd mi-am sfîrşit rugăciunea şi am ridicat privirea, am băgat de seamă că turta  era la îndemînă şi că fetiţa se uita în altă parte. Cred că toată viaţa mea nu m-am bucurat de vreun răspuns la rugăciune mai mult decît m-am bucurat de răspunsul primit în clipa aceea; şi m-am con­vertit de îndată. Aveam nenumărate dorinţe de tot felul, care pînă atunci rămăseseră totdeauna neîm­plinite, însă în clipa aceea m-am hotărît să mi le împlinesc singur, şi încă din belşug, acum, că afla­sem calea. Dar visul acesta, la fel ca mai toate celelalte  vise cu care ne legănăm în viaţă, nu avea nici un temei. În următoarele două sau trei zile m-am tot rugat, cum nu s-a mai rugat, cred, nimeni în tîr- guşorul nostru; m-am rugat din inimă şi cu toată seriozitatea; dar nu m-am ales cu nimic. Am băgat de seamă atunci că nici cea mai fierbinte rugă­ciune nu e în stare să-mi mai facă rost de turtă dulce, şi am ajuns la încheierea că dacă un om îşi păzeşte bine bucata de turtă dulce şi nu-şi ia ochii de la ea, nu are de ce să-şi bată capul cu rugă­-ciuni. Pe maică-mea a îngrijorat-o nu ştiu ce anume în atitudinea şi în purtările mele, încît m-a luat la o parte şi a început să mă descoasă cu multă bunăvoinţă. De teamă să nu-i amărăsc sufletul atît de bun, n-am vrut să-i dezvălui schimbarea ce se petrecuse în sufletul meu, dar în cele din urmă     i-am destăinuit, cu lacrimi în ochi, că am încetat să fiu creştin. Cu inima zdrobită, m-a întrebat     de ce. I-am arătat cum îmi dădusem seama că nu fuse­sem creştin decît de dragul cîştigului şi că nu mai puteam suporta acest gînd, prea era mare ti­-căloşia. Atunci, m-a strîns la piept şi m-a consolat. Din ceea ce mi-a apus am priceput că dacă voi con­tinua să fiu astfel, nu voi rămîne niciodată singur.   „Menestrelii” (30 noiembrie 1906)   Pe unde o mai fi acum Billy Rice? Era o în­cîntare pentru mine; şi nu numai el, ci şi celelalte stele ale „trupelor de menestreli” — Billy Birch, David Wambold, Backus şi cei zece-doisprezece confraţi ai lor, care m-au înveselit în urmă cu pa­truzeci de ani şi mai încoace. Birch, Wambold şi Backus s-au prăpădit demult, şi, o dată cu ei, a dispărut, cred, pentru totdeauna, adevăratul mins- trel-show[4], spectacolul negru autentic şi extrava­gant, care, în ochii mei, era fără seamăn şi, pe cîte ştiu, a rămas fără pereche pînă în ziua de azi. Avem, desigur, opera, şi eu, unul, am gustat cu mare plăcere primul act al fiecăreia dintre operele lui Wagner, dar efectul asupra mea a fost de fie­care dată atît de puternic, încît întotdeauna un singur act mi-a ajuns; ori de cîte ori am ascultat două acte, am părăsit sala sleit fiziceşte; şi ori de cîte ori am ascultat o operă întreagă, rezultatul a fost echivalent cu o sinucidere. Dacă aş putea, însă, să revăd spectacolul cu ,,menestreli” în puritatea  şi perfecţiunea lui originară, n-aş mai avea nevoie de operă. Am impresia că pentru o minte cultivată şi pentru un suflet simţitor, orga şi spectacolul cu „menestreli” reprezintă o culme la a cărei înălţime ameţitoare celelalte forme ale artei muzicale nu pot spera să ajungă. Ţin minte primul spectacol-concert la care am asistat. Cred că era pe la începutul celui de al cin­cilea deceniu al secolului trecut. Pe atunci era un lucru cu totul nou. În tîrguşorul nostru, la Hanni- bal, nici nu auzisem, de aşa ceva înainte, de aceea a fost pentru noi o surpriză plăcută şi năucitoare. Trupa a rămas la noi o săptămînă, dînd specta­cole în fiece seară. Oamenii evlavioşi n-au asistat la reprezentaţii, dar toţi dezmăţaţii din tîrg s-au îmbulzit şi au rămas încîntaţi. Pe vremea aceea, credincioşii nu se duceau la spectacole. Cîntăreţii apăreau cu mîinile şi feţele mînjite cu funingine, iar costumele lor parodiau în mod extravagant şi ţipător îmbrăcămintea purtată pe atunci de sclavii de pe plantaţii; de fapt, nu zdrenţele bietului sclav erau parodiate, căci aşa ceva ar fi fost cu nepu­tinţă — parodia n-ar fi putut adăuga nimic extra­vagant la jalnica adunătură de zdrenţe şi petice care alcătuiau îmbrăcămintea lui — doar forma şi culoarea lor erau parodiate. Pe vremea aceea erau la modă gulerele tari, iar cîntăreţul apărea cu un guler care-i acoperea jumătate din cap şi ale cărui colţuri îl împiedicau să vadă lateral. Haina, croită uneori din stambă de perdele, avea o coadă ce-i atîrna aproape pînă la călcîie; şi era încheiată cu nişte nasturi mari cît o cutie de cremă de ghete. Purta pantofi murdari şi scîlciaţi, cu vreo cinci- şase numere mai mari decît măsura respectivului. Existau numeroase variante ale acestui costum, toate extravagante, ba chiar caraghioase, după pă­rerea multora. Cîntăreţul folosea cel mai vulgar dialect negru; îl folosea cu pricepere şi cu uşurinţă, şi avea haz, un haz încîntător. Trupele de „menestreli” de odi­nioară cuprindeau totuşi şi cîte un protagonist, care nu purta costum extravagant şi nu folosea dialectul negrilor. El arbora ţinuta de seară ire­proşabilă a albilor din înalta societate şi vorbea acea limbă pompoasă, aleasă, artificială şi de o pe­nibilă corectitudine gramaticală pe care naivii tîr- goveţi o luau drept adevăratul limbaj folosit în înalta societate de la oraş, şi-l admirau peste mă­sură, pizmuindu-l pe acest om care se pricepea  să-l folosească atît de spontan şi într-un stil atît de curgător şi artistic. Bones[5] şedea la un capăt al şi­rului de cîntăreţi, Banjo[6] şedea în capătul celălalt, iar gentleman-ul sclivisit, pe care l-am descris adi­neauri, şedea în centrul grupului. Acesta era com- perul spectacolului. Curăţenia şi eleganţa veşmin­telor, politeţea studiată a manierelor şi vorbirii, precum şi simetria trăsăturilor sale naturale îl fă­ceau să se deosebească net de restul trupei şi mai ales de Bones şi de Banjo. Bones şi Banjo erau principalii comici ai trupei şi foloseau la maximum toate efectele hazlii ce se pot scoate din grimă şi din extravaganţa vestimentară. Buzele le erau în­groşate şi alungite cu fard roşu strălucitor, încît păreau nişte felii de harbuz copt. Vreme de mulţi ani, decorul spectacolului cu „menestreli” a rămas neschimbat. La început nu se folosea cortină; în timp ce aşteptau, spectatorii    n-aveau pur şi simplu la ce să se uite, avînd în faţă doar un şir de scaune goale, aşezate în bătaia luminilor rampei; apoi se iveau, unul cîte unul, cîntăreţii, care erau primiţi cu ovaţii şi îşi ocupau locurile, fiecare cu respectivul instrument muzical în mînă după care, filfizonul, aşezat în mijlocul grupului, începea cu o remarcă de acest gen: „— Domnilor, am plăcerea să vă văd, sper, să­nătoşi tun, ca de obicei, şi mai sper că, de cînd am avut fericirea să ne întîlnim ultima oară, prospe­ritatea dumneavoastră a sporit mereu.” Atunci Bones se băga pe fir şi spunea o poveste despre nu ştiu ce mare noroc de care avusese parte în ultima vreme; dar în mijlocul acestei poveşti era întrerupt de Banjo, care-şi îngăduia să se în­doiască de spusele sale; între cei doi izbucnea atunci o delicioasă discuţie în contradictoriu, iar cearta lor se înteţea, glasurile deveneau din ce în ce mai puternice, mai mînioase şi mai aprige, pînă cînd cei doi se ridicau de pe scaun şi se apropiau unul de celălalt, cu pumnii strînşi, agitînd instru­mentele şi ameninţînd că vor face moarte de om, ]n vreme ce gentleman-ul curtenitor din mijlocul scenei îi implora să se împace şi să păstreze buna- cuviinţă — fireşte, în zadar. Uneori cearta asta ţinea cinci minute: cei doi parteneri, stînd aproape nas în nas, îşi aruncau unul altuia ameninţări în­fricoşătoare, în vreme ce sala se prăpădea de rîs în faţa acestei izbutite şi amuzante parodii a obiş­nuitelor certuri dintre negri; apoi, cei doi zurbagii începeau să se depărteze unul de celălalt, spunînd fiecare ce-ayea de gînd să facă „rîndul viitor” dacă celălalt va avea nenorocul de a-i ieşi în cale; pe urmă se aşezau la locurile lor şi mormăiau unul la altul peste capetele celorlalţi cîntăreţi, dînd ast­fel spectatorilor putinţa să se liniştească şi să-şi tragă sufletul după atîta rîs. Filfizonul din centrul grupului arunca atunci o vorbă menită să amintească unuia dintre cei doi cîntăreţi aşezaţi la capetele şirului de o păţanie hazlie şi să-l îndemne să o povestească, ceea ce se şi întîmpla, fără greş. Era de obicei o anecdotă răsuflată şi cu barbă, de-o vîrstă cu America. Una dintre aceste snoave care au încîntat publicul de pe atunci, pînă ce cîntăreţii au tocit-o de-a bine- lea, era o istorioară despre niscai primejdii înfrun­tate cîndva de Bones în timpul unei furtuni pe mare. Furtuna durase atît de mult, încît se ispră­viseră toate proviziile. În clipa aceea, personajul din centrul grupului întreba cum de supravieţuiseră. „— Păi, ne hrăneam cu ouă”, răspundea Bones. „— Cu ouă? Da’ de unde făceaţi rost de ele?” „— În fiece zi, cînd era mai afurisită furtuna, că­pitanul ne făcea cu ou şi cu oţet...” În primii cinci ani gluma asta a făcut să se cu­tremure de rîs spectatorii, dar după aceea popu­laţia Statelor Unite, auzind-o de atîtea ori, n-a mai fost în stare să o guste şi a început să întîmpine cu o tăcere adîncă, mustrătoare şi indignată nu numai această glumă, ci şi altele de acelaşi cali­bru, care căzuseră în dizgraţie după o folosire în­delungată. Cîntăreţii aveau voci frumoase, şi atît soliştii cît şi corurile lor au fost o încîntare pentru mine cît timp a dăinuit „spectacolul cu menestreli”. La în­ceput cîntecele erau pline de un haz cam grosolan, bunăoară Fetiţele din Buttalo, Cursele din Camp- town, Moş Dan Tucker şi altele; ceva mai încolo au fost incluse în repertoriu şi romanţe sentimen­tale, ca Turtureaua albastră, Frumoasa Ellen Bayne, Nelly Bly, O viaţă pe talazurile oceanu­lui, De cart la babord etc. „Spectacolul cu menestreli” a luat naştere la în­ceputul celui de al cincilea deceniu al secolului tre­cut şi a propăşit vreme de aproape treizeci şi cinci de ani, după care a degenerat într-un fel de spec­tacol de varietăţi, în care erau amestecate la întîmplare cîteva numere cu negri. Se împlinesc trei­zeci de ani de cînd adevăratul minstrel-show a murit de-a binelea. După părerea mea, era un spec­tacol cu adevărat încîntător şi plin de haz şi re­gret că nu mai există. După cum spuneam, la Hannibal, cei care s-au dus să vadă primul „spectacol cu menestreli” au fost dezmăţaţii tîrgului. Zece sau doisprezece ani mai tîrziu, „spectacolul cu menestreli” avea să fie un lucru la fel de obişnuit în America precum este sărbătoarea de 4 Iulie[7], dar maică-mea nu văzuse niciodată un asemenea spectacol. Avea pe atunci vreo 60 de ani şi se dusese la Saint Louis împreună cu o femeie simpatică şi drăguţă, de vîrsta ei, mă­tuşa Betsey Smith, o veche cetăţeancă a Hanniba- lului. Nefiind de fapt mătuşa nimănui, ea era mă­tuşa întregului tîrguşor, din pricina firii ei blajine, generoase şi mărinimoase şi din pricina naivităţii ei cuceritoare. Ca şi maică-mea, mătuşa Betsey Smith nu văzuse niciodată un „spectacol cu menestreli”. Atît ea, cît şi maică-mea erau foarte vioaie, în ciuda vîrstei lor venerabile; erau dornice de emoţii, de noutăţi, gata să alerge la orice spectacol la care se putea duce, păstrînd cuviinţa, o femeie drept-credincioasă. Se trezeau totdeauna cu noaptea-n cap, ca să fie de faţă cînd îşi făcea intrarea în tîrguşor vreo trupă de circ, şi le părea rău că principiile lor nu le în­găduiau să asiste la reprezentaţiile circului; de asemenea, erau totdeauna gata să urmeze corte- giile de 4 Iulie, să ia parte la procesiunile elevilor şcolii duminicale, să participe la conferinţe, la în­trunirile religioase în aer liber, la reuniunile evan­ghelice organizate în biserici de mişcarea „reviva- listă”[8], pe scurt, la orice divertisment despre care nu se putea spune că ar avea ceva potrivnic reli­giei, şi, fireşte, nu lipseau de la nici o înmormîn­tare. La St. Louis, fiind setoase de noutăţi, mi-au cerut să le dau o mînă de ajutor. Voiau ceva distractiv şi cuviincios în acelaşi timp. Le-am spus că nu cu­nosc nimic în acest gen, cu excepţia unei adunări care urma să se ţină în marea sală a Bibliotecii Co­merciale, avînd în program o expunere cu exem­plificări asupra muzicii africane autohtone, expu­nere făcută de paisprezece misionari reîntorşi de curînd dintr-o călătorie pe Continentul Negru.   Le-am mai spus că, dacă vor într-adevăr ceva instructiv şi edificator, le-aş recomanda această adunare, dar că dacă vor de fapt un spectacol mai uşor, voi căuta să găsesc unul. Ele, însă, au fost încîntate de ideea de a merge la adunarea aceea. Nu le spuse­sem adevărul adevărat, cu toate că-l cunoşteam: la drept vorbind, nu merită să-ţi calci pe inimă pen­tru a spune adevărul unor oameni care au obiceiul de a privi cu neîncredere tot ceea ce le spui, fie că e adevărat sau nu. Aşa-zişii misionari erau o trupă de cîntăreţi, una din cele mai vestite trupe de acest gen şi una din cele mai bune de pe vremea aceea. Ne-am dus de­vreme şi am ocupat locuri în rîndul din faţă. Era o sală încăpătoare, cu vreo mie şase sute de locuri, şi pînă la urmă n-a rămas gol nici unul. În clipa cînd negrii aceia caraghioşi au apărut unul după altul pe scenă, în straiele lor fistichii, bătrînele au rămas aproape mute de uimire. Le-am explicat că în Africa misionarii se îmbracă totdeauna aşa. Dar mătuşa Betsey mi-a spus, cu mustrare în glas: „— Dar ăştia sînt nişte negri ticăloşi!” ,,— N-are a face, i-am răspuns. Într-un fel, sînt şi ei americani, fiindcă lucrează pentru Asociaţia americană a misionarilor.” După aceea au început să discute amîndouă dacă e sau nu cuviincios să asiste la reprezentaţiile unei trupe de negri, fie ei misionari sau nu, însă eu     le-am spus că ajunge să se uite în jur ca să vadă  că cei mai distinşi cetăţeni din St. Louis erau de faţă, ceea ce ar fi fost, desigur, cu neputinţă în ca­zul unui spectacol necuviincios.                                                                                                      % S-au liniştit şi am văzut chiar cum se bucurau fără pic de ruşine că veniseră la spectacol. Erau fe­ricite şi încîntate de noutatea situaţiei; avuseseră nevoie doar de un pretext oarecare pentru a-şi po­toli conştiinţa, iar conştiinţa lor era acum liniştită, destul de liniştită ca să nu le mai tulbure. Priveau, aşadar, cu ochi lacomi, lungul şir de măscărici. Gentleman-ul din mijloc începu să sporovăiască. La un moment dat, ajunse şi la gluma aceea stră­veche, despre care am pomenit. Toată lumea din sală, cu excepţia celor două novice, o auzise de o sută de ori; o tăcere îngheţată, solemnă şi indig­nată s-a aşternut asupra celor o mie şase sute de spectatori, iar bietul Bones a fost nevoit să-şi spună gluma în această atmosferă deprimantă. Pentru ve­nerabilele mele novice, însă, gluma era nouă, iar cînd individul a ajuns la final, spunînd: „Ne hră­neam cu ouă”, şi a explicat apoi că în fiece zi, în timpul furtunii, căpitanul îi făcea „cu ou şi cu oţet”, cele două bătrîne, dîndu-şi capul pe spate, s-au por-­ nit pe chicoteli şi hohote de rîs, care au uimit şi au încîntat în aşa măsură întreaga sală, încît s-a ri­dicat, ca un singur om, să vadă ce se întîmplă, să vadă cine-s cei care n-auziseră gluma aceea pînă atunci. Rîsul novicelor mele a ţinut mult, pînă cînd ilaritatea lor a devenit molipsitoare, şi toţi cei o mie şase sute de spectatori li s-au alăturat, făcînd să se cutremure sala de tunetele veseliei lor. În seara aceea, mătuşa Betsey şi maică-mea au asigurat un strălucit succes trupei de cîntăreţi, pen­tru că toate glumele li s-au părut pe atît de noi pe cît li se păreau de vechi celorlalţi spectatori. Ele au întîmpinat cu hohote de rîs aceste glume şi i-au molipsit şi pe ceilalţi, astfel încît publicul a părăsit sala sleit de atîta rîs şi plin de recunoştinţă faţă   de cele două bătrîne naive care prilejuiseră sufle­telor lor ostenite o veselie atît de rară şi preţioasă.   [1] Orăşel pe malul fluviului Mississippi; aici şi-a petrecut Mark Twain copilăria şi adolescenţa (1839—1853). [2] Stat în regiunea centrală a S.U.A. [3] Regiune din nord-estul S.U.A., unde Anglia a înfiinţat la începutul secolului al XVII-lea unele din primele ei colonii de pe teritoriul Americii de Nord [4] Spectacol de estradă tipic american, interpretat de trupe de comici grimaţi ca negri, care împleteşte dialogul glumeţ cu elemente de folclor negru. Spectacolul cu „menestreli”, (Minstrel-Show) apărut în deceniul al 5-lea al secolului al XIX-lea, a contribuit la valorificarea folclorului negru şi la dezvoltarea muzicii de jaz. [5] Bones — „Castaniete”, unul dintre personajele clasice ale spectaco­lului cu „menestreli”; se numeşte astfel fiindcă acompaniază dansurile şi cîntecele cu o pereche de castaniete. [6] Banjo — „Banjo”, alt personaj clasic al spectacolului cu „menestreli”, care acompaniază dansurile şi cîntecele la banjo. [7] Sărbătoarea naţională a S.U.A., instituită în amintirea zilei de 4 iu­lie 1776, cînd cel de al doilea Congres al S.U.A., a adoptat Declaraţia de Independenţă a coloniilor engleze din America de Nord. [8] Mişcare religioasă înjghebată în ţările anglo-saxone în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea; îşi propunea să restabilească in­fluenţa mereu mai scăzută a bisericii.  

Aristotel si furnicarul merg la Washington de Thomas Cathcar THOMAS WILSON CATHCART s-a născut în 1940, a absolvit Liceul Needham din Massachusetts în 1957 și Harvard College în 1961. A urmat cursuri la diverse seminarii teologice, printre care University of Chicago Divinity School, McCormick Theological Seminary și Bangor Theological Seminary. După încheierea studiilor a lucrat în asistența socială, ocupându-se de membri ai grupărilor din Chicago, a fost șef al comitetului executiv al Spitalului Mercy din Portland și a manageriat un cămin filantropic pentru persoanele infectate cu HIV/SIDA. Platon și ornitorincul… scrisă împreună cu prietenul său de o viață Daniel Martin Klein, a fost inițial refuzată de patruzeci de edituri. Acceptată spre publicare de Harry N. Abrams, a devenit la scurt timp bestseller internațional, fiind tradusă în peste douăzeci de limbi.   DANIEL MARTIN KLEIN s-a născut în 1939 și a studiat împreună cu Thomas Wilson Cathcart la Liceul Needham din Massachusetts și la Harvard College. A lucrat ca scenarist pentru emisiuni umoristice și concursuri televizate, scriind texte pentru comici ca Flip Wilson, Lily Tomlin și David Fry. A publicat peste treizeci de volume, atât ficțiune, cât și non-ficțiune, printre care și o serie polițistă cu Elvis în rol de detectiv. După succesul volumului Platon și ornitorincul… și al continuării intitulate Aristotel și furnicarul… el și Cathcart au căpătat porecla „Tipii cu filosofia”. În prezent lucrează la cel de-al treilea volum de filosofie prin bancuri, intitulat Heidegger and a Hippo Walk through Those Pearly Gates. Ambii trăiesc în New England alături de soțiile lor.     În amintirea acelui extraordinar glumeț politic de odinioară, Will Rogers, care a pus punctul pe „i” când a spus: „Nu e mare brânză să fii umorist atunci când întregul guvern lucrează pentru tine.”     INTRODUCERE Asta-i abureală în toată regula! Aceste cuvinte ne vin în minte – și uneori pe buze – de fiecare dată când auzim vreun politician ținând un discurs, susținând o conferință de presă ori turuind la cine știe ce talk-show televizat, duminică dimineața. De foarte multe ori însă, nu ne putem da seama ce anume califică spusele lui drept o abureală categorică. Știm sigur că omul vorbește aiurea, dar habar n-avem în ce constă mai exact aiureala. E clar că uneori spusele politicianului nu au sens prin simplul fapt că reprezintă o minciună crasă. Vorbitorul este un ipocrit, un individ care dezinformează, un vânzător de gogoși. Așa cum delicat ar formula chestiunea un om de știință ori un epistemolog, afirmațiile respectivului nu corespund cu faptele reale. Noi însă nu vom urma acest fir – în parte fiindcă nu avem la dispoziție un număr suficient de pagini pentru a reda cele mai flagrante „bărbi” politice puse în ultimii zece ani (72 383, după estimarea noastră neoficială). În plus, de câte ori puteți striga „Mincinosul! Mincinosul roade osul!” fără a răguși? Nu, pe noi ne lasă perplecși o altă chestiune, mai subtilă: frazele abil formulate pentru a părea că au o semnificație – una importantă și convingătoare –, dar care la o analiză atentă se dovedesc a nu fi altceva decât abureală. Adesea, așa cum a constatat senatorul din istorioara următoare, la mijloc nu-i decât un mic pas în ceva puțin mai solid decât aburul: A venit din nou vremea alegerilor, așa că un candidat la fotoliul senatorial a decis să facă o vizită în rezervația indienilor din zonă, pentru a-i convinge să-l voteze. Toți s-au reunit în sala de consiliu, pentru a-i asculta discursul. Pe măsură ce candidatul se pregătește să-și încheie perorația, mulțimea devine tot mai agitată. — Vă promit mai multe oportunități de educație! strigă el. Iar ascultătorii se dezlănțuie, urlând: — Hoya! Hoya! încurajat de entuziasmul lor, candidatul continuă, mai tare: — Vă promit reforme în domeniul jocurilor de noroc, pentru a putea construi un cazinou în rezervație! — Hoya! Hoya! răcnesc ascultătorii, tropăind. — Vă promit mai multe reforme sociale și oportunități de angajare! Mulțimea atinge apogeul și strigă frenetic: — Hoya! Hoya! Hoya! După încheierea discursului, politicianul face un tur al rezervației și, la un moment dat, vede o cireada de vite. Prefăcându-se interesat de zootehnie, îl întreabă pe șeful de trib dacă se poate apropia de vaci. — Sigur, răspunde acesta, numai să aveți grijă să nu călcați într-un hoya din care ies aburi. Așa cum remarca filosoful Harry Frankfurt, un pionier al aburologiei, abureala este de fapt mai insidioasă decât minciuna pe față, tocmai fiindcă e mai greu de detectat. La fel ca Frankfurt, și noi ne-am lăsat ghidați în misiunea noastră de principalele discipline ale domeniului filosofic: logica, epistemologia, puțină retorică aristoteliană pe ici, pe colo, plus un dram din fosta anexă a filosofiei, cunoscută azi ca psihologie. Se pare că orele acelea de curs de la școală, care pe atunci nu păreau să aibă vreo utilitate altundeva decât în cafenelele slab luminate, sunt exact ceea ce ne trebuie pentru a decripta abureala politică. TEST Unul dintre preferații noștri printre filosofii contemporani este specialistul în analiză lingvistică de la Oxford și totodată vedetă la Comedy Central, Jon Stewart, care spunea: „Ieri, președintele s-a întâlnit cu membrii unui grup pe care îl numește «Coaliția Voluntarilor». Sau, așa cum îi cunoaște toată lumea, Marea Britanie și Spania.” Domeniul logicii – care își trage în mare parte rădăcinile din scrierile grecilor antici – indică regulile pe care trebuie să le urmăm pentru a ajunge de la propoziții adevărate la concluzii corecte. Sau, pentru a ne exprima invers, arată cum ne pot juca feste erorile logice – cele pe care logicienii le numesc erori formale. Epistemologia ne învață ce anume putem considera cognoscibil și de ce, incluzând aici și modul în care putem discuta rațional despre ceea ce putem cunoaște. Acest domeniu a dat naștere analizei conceptuale, o tehnică riguroasă de analizare a limbajului și de… ei, bine, de disipare a aburelii în toate varietățile ei. Cât despre retorică și psihologie, ele ne arată cum pot fi manipulate mintea și emoțiile umane prin intermediul limbajului bine cosmetizat. Dicționarul Oxford Compact al limbii engleze definește eroarea logică drept „un eșec de raționament care invalidează un argument”. Erorile logice sunt de două tipuri: formale și informale. Multe dintre cele prezentate în cartea de față sunt formale: argumente care încalcă una dintre regulile de ordin tehnic cu privire la modul în care trebuie formulat un argument valid. Iată, spre exemplu, eroarea numită „negarea antecedentului”, care poate fi explicitat astfel: Dacă o persoană face parte din Congresul SUA, înseamnă că este cetățean american. Președintele Bush nu face parte din Congres. Prin urmare, președintele Bush nu este cetățean american.   Dar nu vom folosi astfel demonstrata non-cetățenie a președintelui Bush pentru a-l pune sub acuzare, fiindcă argumentația prezentată este, în mod evident, nevalidă, deși cele două premise sunt adevărate. Nevalidă este de fapt forma ei – cea numită negarea antecedentului, care în termeni logici poate fi exprimată astfel: Dacă p (antecedentul), atunci q (consecventul). Nu p. Prin urmare, nu q. Putem pune orice în loc de p și q, iar argumentația va fi întotdeauna nevalidă. Majoritatea erorilor de logică din această carte sunt de tipul informal – erori de raționament cauzate de altceva decât de încălcarea formei logice, spre exemplu folosirea unei analogii nepotrivite ori exploatarea emoțiilor umane. Favoritul nostru este argumentum ad baculum, „argumentul bâtei”, care sună astfel: MOE: Cel mai just cod fiscal ar fi cel care percepe taxe doar chelioșilor. LARRY (înghiontindu-l pe Moe în coaste): Hi-hi-hi! Multe dintre aceste erori, formale și informale deopotrivă, au fost identificate de Aristotel cu două mii patru sute de ani în urmă. Credeți însă că acest lucru i-a oprit pe politicieni să le mai folosească? Dimpotrivă, ei le-au adoptat ca pe niște strategii, formale și informale! Dar stați așa! Ca nu cumva să creadă cineva că toată chestia asta e seacă și uscată ca o scovergă, trebuie să știți că noi provenim din Școala Filosofică a Filosdoticii, care are la bază principiul că orice concept filosofic ce merită a fi înțeles conține o anecdotă suculentă. Pe măsură ce vom ronțăi din scoverga noastră politică, vom scoate la lumină nu doar mistificări și abureli, ci și – mai important – glume care arată cu degetul spre ele și exclamă „Te-am prins!” RADIO EREVAN În epoca sovietică, ne plăcea teribil să întindem un deget orwellian spre dezinformarea flagrantă ce emana de la Kremlin. Din păcate, roata se întoarce, la fel ca sus-amintitul deget. Așa se face că unele glume șoptite odinioară în blocul sovietic au încă o anume rezonanță și astăzi. Miticul Radio Erevan era un veritabil tezaur clandestin de cimilituri cu tentă absurdă despre abureala politică susținută la nivel guvernamental. Iată două dintre preferatele noastre: ÎNTREBARE DIN PARTEA UNUI ASCULTĂTOR AL RADIO EREVAN: Este adevărat că duminica trecută Akopian a câștigat o sută de mii de ruble la loteria de stat? RĂSPUNS AL UNUI OFICIAL GUVERNAMENTAL: Da, este adevărat. Numai că n-a fost duminica trecută, ci luni. Și nu Akopian, ci Bagramian. Și nu la loteria de stat, ci la șah. Și nu o sută de mii, ci o sută de ruble. Și n-a câștigat, ci a pierdut. ÎNTREBARE: Există întrebări la care nu puteți răspunde? RĂSPUNS: Nu. Noi lucrăm în conformitate cu dialectica marxistă. La orice întrebare, oferim orice răspuns. Există o sumedenie de lucruri pe care nu le știm despre aburiștii din politică, inclusiv cât de conștienți sunt ei de erorile de raționament pe care le lansează în mod regulat în direcția noastră. Ținând seama însă că majoritatea nu par a avea nicio reținere în a ne împroșca energic cu minciuni gogonate, tindem să credem că până și cei cu dificultăți de exprimare știu bine ce fac. În cele din urmă, să spunem ceva și despre cei din ale căror cuvinte am ales să cităm și despre ce anume am preluat de la ei. Ne-am întins plasele astfel încât să-i includem nu numai pe politicieni, ci și pe adepții și susținătorii lor – specialiști, comentatori, analiști politici, ziariști și avocați. În realitate, toți se inspiră din același scenariu. Cât despre citatele în sine, când am avut de ales între cuvinte înșelătoare cu consecințe sumbre și periculoase (cele care ne-au dus la război, de pildă) și vorbe înșelătoare cu urmări nu atât de importante, dar care demonstrează mai elocvent cum a fost pusă la cale înșelătoria, le-am ales pe cele din urmă. Ne-am zis că este mai important să înțelegem cât mai bine modul în care politicienii își orchestrează trucurile decât să trecem în revistă relele pe care le-au făcut deja. Din nefericire, cunoaștem foarte bine aceste rele. Un proverb chinezesc spune: „Dă-i unui om un pește și va avea ce să mănânce o zi. Dă-i o undiță și va avea ce să mănânce toată viața.” Pentru ștersul aburelii, noi vă oferim un burete.     I STRATEGIA DISCURSULUI ÎNŞELĂTOR Cum să abureşti cu exprimarea ambiguă EROAREA LUNETISTULUI TEXAN Un politician cu adevărat abil, demn de a fi supranumit Mare Păcălici, știe că o eficientă modalitate de a ne prosti este iuțeala de mână verbală, capabilă să ne distragă atenția de la diverse neajunsuri, cum ar fi adevărul deficitar. Și un mod artistic de a strecura un adevăr deficitar într-o argumentație este acela de a reformula întregul context care face ca o afirmație să fie adevărată – vechea Schimbare Epistemologică Pronto. Ascultați-i pe acești trei arbitri de baseball discutând despre felul în care „strigă” loviturile nepermise. ARBITRUL 1: Eu le strig cum le văd! ARBITRUL 2: Eu le strig așa cum sunt! ARBITRUL 3: Nu sunt nimic până când nu le strig eu! Arbitrul 3 este un tip care știe că are autoritatea de a defini realitatea așa cum vrea el. La fel este și Dick Cheney. Ca orice alt aburitor de calitate, el știe cum să exploateze stratagema lunetistului texan sau, așa cum îi spun logicienii, eroarea lunetistului texan. Vice-președintele sau, cum îl numesc logicienii, vicepseudolog, este un veritabil specialist al acestei stratageme:   Păi, dacă mă uit bine, văd că este în realitate o afirmație care zice că există zone ale Irakului în care lucrurile merg destul de bine. De fapt, am vorbit chiar ieri cu un prieten care a parcurs cu mașina drumul de la Baghdad la Basra, vreme de șapte ore, și a constatat că situația s-a ameliorat considerabil față de acum aproximativ un an, validând într-un fel opinia britanicilor, anume că au înregistrat progrese în sudul Irakului și că deci își pot retrage o parte din efective. Vicepreședintele Dick Cheney, comentând știrea că britanicii vor începe să-și retragă trupele din Irak, februarie 2007

Adolf Hitler carte biografica