Mari personalități ale lumii - carti biografice

Carl Zeiss, fostul ucenic care a făcut istorie La 3 decembrie 1888 a încetat din viaţă Carl Zeiss, inventatorul sticlei Zeiss. A întemeiat, în 1846, firma de instrumente optice care-i poartă numele (n. 11 septembrie 1816). Carl Zeiss a fost al cincilea născut dintr-o familie cu 12 copii, din care doar şase au rămas în viaţă. Printre strămoşii lui se numără o serie de jurişti şi teologi sau personalităţi precum Christiane Vulpius, soţia lui Goethe, sau poetul Jean Paul. Interesul lui pentru tehnică, matematică şi mecanică a crescut, motiv pentru care s-a înscris la Universitatea de Matematică din Jena, pe care a absolvit-o în 1834. A lucrat apoi ca ucenic timp de patru ani la Dr. Friedrich Korner, care producea în atelierul lui ustensile pentru Goethe. Între 1838 şi 1845 a făcut mai multe călătorii de afaceri, a participat la cursuri de politehnică şi a lucrat în mai multe ateliere şi fabrici din Stuttgart, Darmstadt, Viena şi Berlin şi a devenit interesat de optică. În Viena, a participat la un curs de mecanică pe care l-a absolvit cu brio, iar în 1846 Zeiss a deschis un atelier de optică în Jena. La început, făcea designul, construia şi repara toate instrumentele de unul singur, dar vindea şi telescoape, microscoape, termometre şi alte instrumente. În 1847, s-a concentrat pe producţia de microscoape. Afacerea mergea bine, iar el a reuşit să angajeze primul asistent, pe ucenicul August Löber, care a primit ulterior o parte din profitul firmei. Până în 1861, Zeiss a devenit producătorul celor mai bune instrumente ştiinţifice din Germania cu circa 20 de angajaţi. În atelierul lui, acorda atenţie calităţii şi preciziei, iar microscoapele făcute de angajaţii lui care nu îndeplineau standardele de calitate ale lui Zeiss erau distruse. În una dintre paginile revistei puteţi citi povestea Optiplaza, liderul pieţei autohtone în vânzarea de ochelari şi lentile. Una dintre cele mai mari companii producătoare din acest domeniu a fost fondată de Carl Zeiss, în urmă cu peste 150 de ani, începută în 1846 în Jena, Germania, de opticianul cu acelaşi nume. Lui i s-au alăturat Enrst Abbes în 1866 şi Otto Schott în 1884, cei trei fiind pionierii opticii moderne, potrivi siteului oficial al companiei. Carl Zeiss a fost al cincilea născut dintr-o familie cu 12 copii, din care doar şase au rămas în viaţă. Printre strămoşii lui se numără o serie de jurişti şi teologi sau personalităţi precum Christiane Vulpius, soţia lui Goethe, sau poetul Jean Paul. Interesul lui pentru tehnică, matematică şi mecanică a crescut, motiv pentru care s-a înscris la Universitatea de Matematică din Jena, pe care a absolvit-o în 1834. A lucrat apoi ca ucenic timp de patru ani la Dr. Friedrich Korner, care producea în atelierul lui ustensile pentru Goethe. Între 1838 şi 1845 a făcut mai multe călătorii de afaceri, a participat la cursuri de politehnică şi a lucrat în mai multe ateliere şi fabrici din Stuttgart, Darmstadt, Viena şi Berlin şi a devenit interesat de optică. În Viena, a participat la un curs de mecanică pe care l-a absolvit cu brio, iar în 1846 Zeiss a deschis un atelier de optică în Jena. La început, făcea designul, construia şi repara toate instrumentele de unul singur, dar vindea şi telescoape, microscoape, termometre şi alte instrumente. În 1847, s-a concentrat pe producţia de microscoape. Afacerea mergea bine, iar el a reuşit să angajeze primul asistent, pe ucenicul August Löber, care a primit ulterior o parte din profitul firmei. Până în 1861, Zeiss a devenit producătorul celor mai bune instrumente ştiinţifice din Germania cu circa 20 de anga-jaţi. În atelierul lui, acorda atenţie calităţii şi preciziei, iar microscoapele făcute de angajaţii lui care nu îndeplineau stan-dar-dele de calitate ale lui Zeiss erau distruse. Până în 1866, a vân-dut astfel circa 1.000 de microscoape. După ce i s-au alăturat Enst Abbe, în 1872 şi Otti Schott, Zeiss a îmbunătăţit lentilele pentru instrumentele optice produse şi a creat un nou tip de sticlă optică. După moartea lui, în 1888, afacerea a fost inclusă în Carl-Zeiss-Stiftung. Până la Primul Război Mondial, compania a fost cel mai mare producător de lentile pentru aparate de fotografiat. Până astăzi, antreprenorul Carl Zeiss, împreună cu Ernst Abbe, sunt văzuţi şi ca pionieri ai asigurării sociale: schema asigurării de sănătate a fost fondată în 1875 pentru garantarea tratamentului medical gratuit angajaţilor. Grupul Carl Zeiss produce lentile pentru camere foto şi video, echipamente semiconductoare pentru microcipuri, microscopie, tehnologie medicală, ochelari şi lentile de contact. A avut în anul fiscal 2011-2012 venituri de peste 4 mld. euro, în creştere cu 2% faţă de anul fiscal precedent, în timp ce profitul net a fost de 250 mil. euro. surse: bussinesmagazin.ro descopera.ro   Biografie pe scurt. Carl Friedrich Zeiss s-a născut la 11 septembrie 1816 în Weimar. Zeiss a participat la liceu la Weimar și a fost interesat de realizările tehnice ale timpului, așa că, a studiat la Grand Ducal, meserii ca  auditor. În anii 1834-1838, Zeiss a terminat  ucenicia ca mecanic. Următoarul pas l-a dus la 1845 la Stuttgart, Viena, Berlin și Darmstadt. În 1845, Zeiss s-a înscris în chimie și matematică la Universitatea din Jena. În același timp, a infiintat acolo, în 1846, un atelier de producție mecanică și optică de precizie în viață. Un an mai târziu a dezvoltat primele microscoape produse acum în atelierul său. Zeiss s-a căsătorit în 1848 cu Bertha Schatter, cu care a avut un copil. Soția lui a murit în 1850 la nașterea fiului său. În 1853 s-a căsătorit cu cea de-a doua soție, Ottilie Trinkler, cu care a avut trei copii. Atelierul s-a extins continuu, iar în 1857 Zeiss a reușit să producă primele microscoape compozite. Datorită bunelor sale relatii cu Universitatea din Jena, Zeiss a reușit să angajeze cercetători experimentați și buni pentru dezvoltarea dispozitivelor sale optice. În octombrie 1860 Zeiss a fost chemat la mecanica universitară. Numărul de angajați din atelierul său a crescut la 1875 la 60 de angajați. A reușit să obțină ca partener fizicianul și matematicianul Ernst Abbe, care a dezvoltat noi metode de producție de microscoape. În 1880, Zeiss a primit un doctorat onorific de la Universitatea din Jena. În 1882, chimistul Otto Schott s-a alăturat ca partener de afaceri, ale cărui producții de sticlă de la Mainzer au devenit principalul furnizor al operelor Jena Zeiss. În 1886, la 10.000 la Zeiss. Microscopul Zeiss produs. În primăvara anului 1888, gama de produse a fost extinsă pentru a include echipamente fotografice. Carl Zeiss a murit la 3 decembrie 1888 în Jena. Compania sa are deja 327 de angajați.

Ion C. Brătianu, «Vizirul» României secolului al XIX-lea Academicianul Dan Berindei s-a referit în Portrete istorice la personalități ale istoriei universale și românești. dintre acestea nu putea lipsi, evident, Ion C. Brătianu. Acesta, după o perioadă de zece ani petrecuți în exil, s-a implicat în destinele țării sale, contribuind decisiv la aducerea principelui Carol I ca domnitor al României. Trecerea sa în eternitate a fost regretată atât de către regele Carol I cât și de către adversarii săi politici.   Vina de a fi lăsat urmași ”Printre marii făuritori ai României moderne, Ion C. Brătianu ocupă o poziție deosebită. Biografia lui s-a confundat cu constituirea statului național român și meritele sale au fost mari. Decenii de-a rândul însă, evocarea sa a constituit o primejdioasă tentativă. Îmi amintesc aspra «critică» la care a fost supus, în 1958, în revistele «Studii» și «Lupta de clasă», sub învinuirea de a fi «încercat» o «reabilitare» a lui Brătianu și a radicalilor în fruntea cărora el se afla în perioada Unirii Principatelor, când nu făcusem decât să scriu un adevăr, acela că Ion C. Brătianu nu fusese un adversar, ci dimpotrivă, un partizan al eliberării țărănimii române și al împroprietării ei! Ulterior, a fost «îngăduită» evocarea lui, dar cu accentuată discreție! În București, printre primele statui care au fost înlăturate cu patru decenii în urmă a fost și monumentul care-i fusese dedicat și, o dată cu statuia, a dispărut și titulatura pieței din centrul Capitalei, care-i evoca nu numai numele, ci mai ales rolul jucat în crearea statului român modern. Vina principală a bărbatului de stat contase, de fapt, în aceea că lăsase urmași politici și mai ales pe fiii săi: marele Ionel Brătianu, priceputul Vintilă Brătianu și cel din urmă președinte al partidului – înaintea lungului somn la care a fost sortit – Dinu Brătianu, cel încetat din viață în teribila închisoare de la Sighet, Ion C. Brătianu mai «greșise» prin aceea că fusese bunicul lui Gheorghe Brătianu, fruntaș liberal, dar și unul dintre cel mai de seamă istorici români. Se cuvine ca locul de mare luptător în istoria națiunii să-i fie redat. Nădăjduim că nu va trece prea multă vreme până când în București va fi din nou înălțată o statuie care să-l evoce”. Sub semnul revoluției  ”Ion C. Brătianu s-a născut la 2 iunie 1821, la Pitești. Venirea sa pe lume chiar în anul revoluției condusă de Tudor Vladimirescu este semnificativă, mai ales că o bună parte din viață a trăit-o sub semnul revoluției! Tatăl său, clucerul Dincă Brătianu, aparținea, cum arăta cândva Nicolae Iorga, micii boierimi de lângă Olt, depozit permanent de îndrăzneală și inițiativă. De altfel, clucerul Dincă s-a dovedit a fi un «om nou» și mai ales el s-a străduit să asigure urmașilor săi o educație modernă. Doi dintre fiii săi, Dumitru și Ion, se vor evidenția printre fruntașii unei generații de excepție. Ion C. Brătianu și-a început învățătura la Pitești cu dascăli angajați de tatăl său; a continuat-o la școala lui Simonidis, fost discipol al lui Gh. Lazăr. A trecut apoi la școala de iuncări și a intrat în cadrul oștirii naționale renăscute. În 1842 cariera sa militară a luat sfârșit, căci a plecat la Paris, unde fratele său Dumitru se găsea de mai mulți ani. În capitala Franței, tinerii Brătianu au urmat cursuri universitare, au fost studenții admiratori ai lui Quinet și ai lui Michelet, dar mai ales au stabilit strânse legături cu cercurile democratice”.  Secretar al Adunării ad-hoc  ”Revoluția de la 1848 a oferit lui Ion C. Brătianu prilejul de a-și sluji patria. Membru al Comitetului revoluționar, apoi, după izbânda revoluției, secretar al Guvernului provizoriu și într-o vreme prefect al Poliției din București, el a fost supranumit de popor «Firfirică», datorită prezenței sale pretutindeni, a curajului și a destoiniciei sale. În două rânduri – în iunie și din nou la sfârșitul aceleiași luni – el s-a pus în fruntea poporului bucureștean și a fost salvatorul revoluției. Când, la 13 septembrie, oștirea otomană a pătruns în București, Brătianu a fost sortit unui lung exil. Timp de aproape un deceniu, el a fost constrâns să trăiască în afara hotarelor patriei sale, lucrând însă neobosit pentru a o afirma și a-i pregăti noile destine istorice. În 1857, reîntors în Țara Românească, s-a situat firesc printre fruntașii eteriști. Secretar al Adunării ad-hoc, el a fost totodată unul dintre conducătorii grupării radicalilor”.  Adversar al lui Cuza  ”În 1859, membru al Adunării elective a Țării Românești, Ion C. Brătianu a fost unul dintre artizanii soluției dublei alegeri. Ministru, scurtă vreme, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza și sprijinitor al proceselor de reformă, el a trecut în ultimii ani ai domniei lui Cuza, după ce acesta instituise dictatura, pe pozițiile adversarilor săi. A contribuit la răsturnarea lui Alexandru Ioan I și a fost primul implicat în aducerea ca domnitor al României a principelui Carol de Hohenzollern. În primii ani de domnie ai acestuia s-a impus ca unul dintre principalii lui sfetnici. Sub presiunile unor puteri străine, Carol I a fost convins, în noiembrie 1868, să renunțe la serviciile lui Ion C. Brătianu, care a trecut astfel din nou în opoziție.  În 1876, Brătianu a ajuns prim-ministru al României, funcție pe care a deținut-o, cu foarte scurte întreruperi, până în 1888, timp de 12 ani. Datorită autorității pe care a dobândit-o în această parte a activității sale, a fost supranumit «Vizirul». În timpul guvernării sale și, în bună măsură, datorită atitudinii dârze și îndrăznețe pe care a avut-o, a fost principalul artizan al vieții sale, a instituit, în 1881, regatul – eveniment care a marcat însemnătatea pe care o dobândise prezența politică a României în Europa. Guvernarea sa a fost legată și de o relansare, în noi condiții istorice, a procesului de reformă, printre altele el determinând să fie adoptată o lege pentru protejarea industriei naționale”. Regretat de adversari ”După guvernarea sa de 12 ani, Ion C. Brătianu a intrat în opoziție, de altfel, trei ani mai târziu, a încetat din viață, la vârsta de 70 de ani (3 mai 1891). «Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam», a exclamat atunci regele Carol, iar marele om de stat, bătrânul Mihail Kogălniceanu, a scris rânduri nepieritoare deși, ca om politic, fusese adversarul celui dispărut: «Oamenii zilei, mari sau mici, pot fi ingrați cu dânsul, istoria însă, istoria nepărtinitoare, ea care purcede prin mintea și inima națiunii întregi, va păstra cu litere de aur amintirea celui care și-a pus numele în fruntea tuturor marilor fapte naționale și politice ale renașterii României»”.   Sursa: Dan Berindei, Portrete istorice, Editura Viitorul Românesc, București, 2001, p. 156-160. 

CONTEMPORANII AU TRUDIT DIN GREU SĂ EXPLICE ÎNDELUNGATA ȘI AUTORITARA DOMNIE A LUI ION C. BRĂTIANU ÎN ZORII ROMÂNIEI MODERNE. CONSTANTIN BACALBAȘA SE OPREȘTE, ÎN BUCUREȘTII DE ALTĂDATĂ, LA DOUĂ DINTRE POLITICILE ATOTPUTERNICULUI ȘEF AL LIBERALILOR. PRIMA: NEÎNCETATA PREOCUPARE DE A ATRAGE ÎN PARTID ȘI LA GUVERNARE TOT CE AVEA EXCELENT ROMÂNIA MOMENTULUI CA PROFESIONALISM. Astfel, zice Bacalbașa, Ion C. Brătianu îi pândea pe cei mai buni studenți români de la Paris pentru a-i atrage de partea sa: „Pe vremea de care mă ocup, liberalii – adică Brătianu – aveau în programul lor să atragă în partid pe toți tinerii de valoare care se distingeau la studii și aveau talent. La Paris aveau un fel de agenție de recrutare. Când un student se afirma ca o inteligență sau ca un mare talent, agenția raporta la București; și astfel, tânărul era angajat din vreme, mai înainte de a-și termina studiile, după cum a fost o vreme obiceiul ca să fie închiriate casele în construcție încă de când erau de roșu. Agenția oferea tânărului, și cu anticipație chiar, o situație întotdeauna foarte rentabilă”. Sub același semn, premierul caută oameni valoroși și în țară, chiar și în rândul Opoziției. Bacalbașa crede că era o politică împotriva adversarilor politici: „Ion Brătianu era un maestru în arta de a dezorganiza opoziția. Ori de câte ori vedea că se organizează un centru opoziționist, îl cucerea, ori de câte ori un om de valoare se manifesta împotriva guvernului, îl lua în minister (guvern n.n.)”. Adversarii primeau lovituri năprasnice. Nu însă și țara. În definitiv, aducând în guvern valori din Opoziție, Ion C. Brătianu asigura o bună administrare a țării. El nu promova lingăi, clienți politici, mediocrități incapabile să-l concureze. Promova valori. Autorul Bucureștilor de altădată vede în asta o constantă a politicii lui Ion C. Brătianu: „Este de observat că în tot timpul guvernării sale, de 12 ani, Brătianu a urmat o linie de purtare uniformă; s-a silit să atragă în partidul său toate valorile active care se manifestau și cu aceasta făcea o îndoită lovitură: pe de o parte își îmbogățea partidul cu oamenii cei mai însemnați, pe de altă parte își dezorganiza sistematic adversarii. Acesta a fost secretul lungei sale guvernări”. O altă politică definitorie pentru Ion C. Brătianu: să nu-și facă adversari. C. Bacalbașa surprinde în asta o deosebită sensibilitate la real. Fondatorul dinastiei brătieniste nu era bolnav de autosuficiență, nu se credea infailibil. De mirare, dacă ne gândim că guvernase doisprezece ani întruna, dominând zdrobitor scena politică a României mici: „Cu toată popularitatea mare ce avea, cu tot sprijinul regelui Carol, deși războiul, independența și înălțarea țărei la rangul de regat îi dădeau o mare superioritate asupra tuturor celorlalți bărbați politici din țară, totuși el nu se simțea sigur pe putere atât timp cât multe inteligențe superioare îi erau potrivnice și se organizau spre a-l combate”. De aceea, Brătianu Bătrânul își făcuse un drapel din a nu-și crea inutil adversari: „Brătianu avea ca dogmă să nu supere pe nimeni și să nu silească pe nici un om ca să treacă în opoziție. Toată grija lui era să-și atragă partizani, dar niciodată să nu-și creeze adversari.” Pentru ilustrarea acestui adevăr, Constantin Bacalbașa redă felul prin care Ion C. Brătianu a rezolvat așa-zisa problemă Politimos. Constantin G. Politimos era președintele Tribunalului din Târgoviște, „un om de o mare corectitudine și de un caracter inflexibil”. Liberalii vor să scape de acest personaj incomod, care le încurca toate socotelile. Şi cele ținând de matrapazlâcuri, și cele ținând de promisiunea făcută unui client politic că va primi postul de președinte al Tribunalului. Toate încercările de a-l muta într-o altă parte dau greș. În vremurile de azi, și nu numai, chiar și în vremurile de ieri și de mâine, un om de puterea lui Ion C. Brătianu, ba chiar și unul la început de autoritate, s-ar fi silit să-l înlăture pe C. Politimos. Ce face Ion C. Brătianu? Scena povestită de Constantin Bacalbașa merită reprodusă în întregime, deoarece poate fi o lecție pentru politicienii români din toate veacurile: „Într-o zi de vară, Politimos primi la Târgoviște o telegramă directă de la Ion Brătianu, prin care-l ruga să ia primul tren și, de la gară, să vină direct la dânsul acasă. În fața invitațiunii urgente, Politimos, în adevăr, luă primul tren, veni la București, se urcă într-o birjă și trase drept la casa primului ministru. Brătianu își calculase toate efectele. Trenul de Târgoviște ajungea în Gara de Nord la ora 7 și un sfert, deci Politimos trebuia să fie la dânsul tocmai în timpul mesei de seară. În adevăr, Brătianu, înconjurat de familie, era la masă, când sergentul îl anunță că Politimos a sosit. Primul ministru nu ordonă ca Politimos să fie introdus, ci se sculă de la masă și se duse să-l primească în persoană. Bietul Politimos era aiurit. Cu sila Brătianu îl luă de braț, îl împinse în sala de mâncare și ordonă să i se puie un tacâm la masă. Bine-înțeles totul era pregătit mai dinainte. După ce masa se sfârși, Politimos încântat că fusese primit ca un intim amic al familiei, fu introdus în cabinetul de lucru. Şi aci, Brătianu jucă scena cea mare: – Dragă Politimos, te-am chemat ca să-mi faci un serviciu mare, mare de tot! Dar te conjur să nu mă refuzi! – Domnule Brătianu, spuneți!… – Am intrat într-o mare încurcătură din care numai tu mă poți scăpa. Făgăduiește-mi că nu mă vei refuza. – Domnule prim-ministru, sunt la ordinele dvs.! – Iată despre ce e vorba. A rămas vacant postul de director general al închisorilor, dar sunt zece candidați. Pe unul îl susține beizadea Milică, pe altul generalul Leca, pe al treilea Slătescu, pe al patrulea Cîmpineanu! Pe cine să numesc, pe care să-l satisfac? Şi atunci m-am gândit la tine. Ori pe care candidat ași numi mulțumesc pe unul și supăr pe toți ceilalți. Dar când voiu numi pe Politimos toți își vor pleca capetele. Politimos era zăpăcit. Pe vremea aceea direcția închisorilor era una din cele mai înalte funcții în stat, de aceea Politimos era încântat de ceea ce i se întâmpla. Şi firește, primi. Cu chipul acesta toată lumea fu mulțumită: politicienii de la Târgoviște că au scăpat de Politimos, Politimos că a primit o slujbă așa de înaltă, iar Brătianu că a rezolvat așa de fericit, o chestie care putea să-i provoace neplăceri politice într-un județ. Aceasta era maniera lui Ion Brătianu de a mânui oamenii”. În notele competente la ediția din anul 2000 de la Albatros, Tiberiu Avramescu ține să pună lucrurile la punct: „Relatarea lui Bacalbașa, astăzi destul de greu de verificat, pare a fi reală, nu însă în toate detaliile”. La vremea numirii sale ca director general al Penitenciarelor, Politimos nu era președinte de Tribunal, ci prefect de Dâmbovița. Indiferent dacă scena a avut sau nu loc, ea joacă rolul faptului exemplificator. Pentru a-și rezolva interesele, Ion C. Brătianu știa să fie și modest.