Mari personalități ale lumii - carti biografice

În 1878 la Petersburg stîrnise mare vîlvă un ciclu de prelegeri ţinut de filosoful Vladimir Soloviov. Dostoievski se număra printre auditorii pe care într-o scrisoare îi aproxima „la o mie“. Nu importă dacă au fost chiar atîţia. Reuniunea de la 10 martie s-a dovedit însă cu totul de excepţie, din motive independente de conferenţiar. Detaliile ei ni le relatează Anna Dostoievskaia. Întorcîn- du-se de la conferinţă, Feodor Mihailovici i-a atras atenţia asupra ciudatei reţineri a obişnuitului lor „musafir de duminică“, Strahov. Următoarea duminică, atunci cînd Nikolai Nikolaevici veni să ia masa la ei, Anna Grigorievna l-a întrebat pentru ce i-a ocolit la ultima lecţie a lui Soloviov. Amin­tirile continuă astfel : „— A, a fost o situaţie specială, rîse Strahov. Nu v-am ocolit numai pe dumneavoastră, i-am ocolit pe toţi cunoscuţii. împreună cu mine a venit la lecţie contele Lev Nikolaevici Tolstoi. M-a rugat să nu-i fac cunoştinţă cu nimeni, de asta am şi evitat pe toată lumea. —  Cum ! A fost Tolstoi cu dumneata ? exclamă Feodor Mihailovici cu o uimire amară. Ce rău îmi pare că nu l-am văzut! Bineînţeles, n-aş fi insistat 5 să-i fiu prezentat, dacă omul nu voia. Dar de ce nu mi-ai şoptit că e cu dumneata ? M-aş fi uitat la el ! —  Doar îl ştiţi din fotografii, rîse Nikolai Nikolaevici. —  Ce fotografii, parcă ele redau omul ? E cu totul altceva cînd îl vezi în carne şi oase. Uneori, ajunge şi o privire, ca să-ţi rămînă în inimă un om pentru toată viaţa. N-o să-ţi iert niciodată, Nikolai Nikolaevici, că nu mi l-ai arătat! Şi mai tîrziu Feodor Mihailovici şi-a exprimat nu o dată regretul că nu-1 cunoaşte pe Tolstoi per­sonal.1* Să eliminăm datele secundare. Ca şi accentele personale ale povestitoarei — cu toate că memoria ei afectivă este îndeobşte mai scrupuloasă decît a Sofiei Andreevna Tolstaia. Nici să nu ne punem, deocamdată, întrebări asupra motivelor ascunse care l-au determinat pe Strahov să împiedice în- tîlnirea dintre fostul şi actualul său idol; căci este evidentă zădărnicirea voită a contactului personal tocmai de către acela care i-ar fi fost cel mai ni­merit intermediar... Esenţialul acum este că la 10 martie 1878 s-a ivit un prilej neaşteptat de simplu şi de firesc pentru ca să se cunoască personal Tolstoi şi Dosto- ievski, aflaţi pentru prima şi ultima oară împreună. Şi că, printr-un întîmplător concurs de împrejurări, această cunoştinţă imanentă şi iminentă nu s-a rea­lizat. Oare cu adevărat întîmplător ? Orgoliul lui Strahov nu a jucat aici, precum în tragediile gre­ceşti, un rol mai profund şi mai hotărîtor ? Prin orgoliul de a fi singurul prieten devotat şi tălmăci­tor autorizat cind al lui Dostoievski, cind al lui Tolstoi, şi de a nu-şi lăsa estompate presupusele prerogative printr-un dialog direct între cei doi, care pe el l-ar fi pus într-o paranteză oricînd neglijabilă, nu a fost oare Strahov mesagerul unui adevăr mai important şi de el neştiut ? „Doar îl ştiţi din foto- grafii“, ascunzişul său crispat şi trădător nu trimite oare fără voie la o ştiinţă efectiv mai de preţ ? Ipoteza pe care o avansez este elementară : nici o altă întîmplare nu ar fi avut darul să eviden­ţieze cu atîta pregnanţă o anume necesitate. Iată unica şansă întru totul palpabilă, conturată în fine cu precizie. Şansa care trebuia ratată nu putea să nu fie ratată. Prima relatare naşte prima suspi­ciune : dacă „acum“ şi „mai tîrziu“ Destoievski ar fi vrut într-adevăr să-l cunoască personal pe Tolstoi, de ce nu a întreprins nimic decisiv pentru a-1 cunoaşte ? Şi de ce n-a întreprins nimic hotă- rîtor, nici Tolstoi, de vreme ce şi el şi-a exprimat nu o dată regretul de a nu-1 fi întîlnit pe Dosto­ievski ? In relaţia celor doi e ceva neclar de la începutul aproximărilor. Sigur că argumente, suspect de fi­reşti, la îndemîna tuturor, se pot şi se vor putea găsi pentru fiecare neîmplinire a dorinţei urmărite, chipurile, de amîndoi. Dostoievski era petersbur- ghez pursînge, iar lui Tolstoi nu-i plăcea capitala nordică a imperiului, ordinea ei prea dezordonată, hieratică şi fantastică ; o vizita de aceea cît mai rar cu putinţă. Pendulările lui legau în principal conacul de la Iasnaia Poliana, unde îşi petrecea primăvara şi vara, de casa moscovită, unde se re­trăgea în lunile aspre de iarnă. Şi lui Dostoievski îi plăcea să se refugieze la Staraia Russa, prilej de a mai trece prin Moscova. Dar ca un făcut, aceste itinerarii s-au rînduit în aşa fel ca ele să nu se intersecteze. Sau ca intersectarea de moment să nu se afle de către cei doi decît după ce a fost ratată. Erau multe cunoştinţe comune între literaţi sau între apropiaţii, chiar membrii uneia sau alteia dintre familii. Ele asigurau un du-te-vino al apre­cierilor şi comunicărilor reciproce, pe care nu con­teneau să le transmită oral ori prin scrisori. Adre­santul lua cunoştinţă de păreri pe căi indirecte, Şi de obicei îşi exprima regretul stereotip de a nu fi fost de faţă la rostirea lor. După care totul con­tinua neschimbat. Două linii de viaţă s-au încrucişat pentru o unică oră într-un punct simbolic. Răgaz al unor itinerare geografico-spirituale, de care nici unul nu a luat cunoştinţă. Sau nu a dorit să ia cunoştinţă. Suspiciunea o pot întări şi cele întîmplate doi ani mai tîrziu, cu ocazia pregătirilor pentru cele­brarea memoriei lui Puşkin la scara întregii Rusii. In 8 iunie 1880 Dostoievski a rostit cel mai impor­tant discurs comemorativ al acestor festivităţi. Tolstoi a rămas în schimb la Iasnaia Poliana. Faptul trebuie remarcat. Mai ales în lumina eşecului sufe­rit de Turgheniev, care s-a deplasat în zadar la reşedinţa de vară a lui Tolstoi pentru a mijloci in­vitaţia la sărbătorirea ilustrului predecesor. In ciuda insistenţelor lui, Tolstoi a refuzat să vină la Moscova. El se scuza într-o scrisoare că elogie­rile de acest fel i se par nelalocul lor, că în orice caz ele nu corespund „cerinţelor14 sale „sufleteşti11.   Celor mai recente, se înţelege. Noile lui idei filo­sofice, etice şi religioase aveau să configureze în curînd doctrina „tolstoismului“. Antrenat în elabo­rarea celebrei sale Spovedanii, Tolstoi se pregătea pentru a doua sa ,,naştere“. Turgheniev, minte clasică şi temperament liberal, nu putea să nu considere excentrice şi îngrijoră­toare semnele acestei renaşteri. Cîteva zile înainte de a-şi fi pronunţat discursul, Dostoievski îi scria de la Moscova soţiei sale : „Grigorovici a povestit astăzi că Turgheniev, întors de la Lev Tolstoi, e bolnav, şi că Tolstoi mai că şi-a ieşit din minţi sau poate că şi-a ieşit de-a binelea“. Cu oarecare ac­cente proprii, Dostoievski rezumă aici impresiile re­latate de către Turgheniev după acele două zile pe­trecute în van la Iasnaia Poliana. Biriukov, primul biograf cunoscut al lui Tolstoi, notează şi el că refuzul acestuia l-a şocat pe Turgheniev în aşa măsură, „încît atunci cînd, după celebrarea lui Puşkin, F.M. Dostoievski s-a pregătit să se ducă la Lev Nikolaevici şi s-a sfătuit în acest sens cu Turgheniev, acesta i-a înfăţişat dispoziţia lui Lev Nikolaevici în asemenea culori, încît Dostoievski s-a speriat şi a amînat împlinirea dorinţei sale fier- binţi“. Că lucrurile s-au petrecut cam aşa, reiese şi dintr-o altă scrisoare expediată de Dostoievski tot soţiei sale şi tot din Moscova : „Şi Katkov a confirmat cum că se aude că Lev Tolstoi ar fi înne­bunit de tot. Iuriev m-a îndemnat să mă duc pînâ la el la Iasnaia Poliana : în total, dus şi întors, ar însemna mai puţin de două zile. Dar nu voi merge, cu toate că ar fi foarte interesant". „Liubopîtno“ este în original termenul ultim, ceea ce indică un interes în sens de curiozitate.   O curiozitate cam golită de sentiment, constatativă, în orice caz departe de orice „dorinţă fierbinte". S-ar putea ca ea, dorinţa, să fi fost atît de puter­nică, dar scrisoarea din noaptea de 27 spre 28 mai 1880  este redactată sec şi distant. Şi nu numai atît. Au urmat festivităţile la care Dostoievski şi-a pronunţat discursul, primit cu fre­nezie de către asistenţă şi considerat de atunci un autentic testament al finalelor sale căutări şi pre­viziuni. Acelaşi Strahov va afirma în relatarea sa publicată, că Dostoievski a numit printre femeile ruse remarcabile, descinse din prototipul puşkinian al Tatianei, şi pe Liza din Un cuib de nobili şi pe Nataşa din Război şi pace, dar că numele eroinei lui Turgheniev ar fi fost urmat de un asemenea ropot de aplauze încît invocarea eroinei lui Tolstoi n-a mai fost auzită de nimeni, în afara celor din imediata apropiere a vorbitorului. Şi Strahov va observa că în textul tipărit al cuvîntării referinţa din urmă nu a mai fost inclusă. Fraza menţionată din eseul despre Puşkin, ur- mînd evidenţierii celebrei scene a ultimei întîlniri dintre Tatiana şi Oneghin, sună aşa : „S-ar putea chiar spune că un tip pozitiv al femeii ruse de o asemenea frumuseţe aproape că nu s-a mai repetat în literatura noastră artistică, în afară poate de Liza din Un cuib de nobili“. Şi nimic în plus, nici o referire la Nataşa. Ne putem întreba dacă ea a fost făcută măcar cu viu grai, sau dacă ne aflăm din nou în faţa unei invenţii de a lui Strahov, în măsură să mai semene o discordie între cei doi ; fiindcă în zilele următoare festivităţii, aflat în vi­zită la Iasnaia Poliana, e lesne de presupus că   Strahov a relatat gazdei sale constatările ce le va fi adus ulterior la cunoştinţa publicului cititor. Putem presupune ori că Dostoievski n-a rostit din capul locului numele eroinei tolstoiene, ori că l-a rostit intr-adevăr dar că apoi l-a omis din textul publicat. Prima alternativă e gravă pentru Strahov, mai puţin pentru Dostoievski — deşi, la drept vorbind, în mai sus citata formulă a femeii ruse „de o asemenea frumuseţe“ ea a Tatianei, s-ar fi cuvenit într-adevăr ca alături de Liza să fie amintită şi Nataşa, drept care Strahov, dacă a fan- tazat, a fantazat în conformitate cu adevărul. A doua alternativă ar fi desigur gravă pentru Dostoievski anume. Căci s-ar pune întrebarea de ce a simţit el ne­voia eliminării din text a unei pozitive aprecieri cu privire la eroina tolstoiană ? Poate din cauză că Tolstoi a „înnebunit de tot“ ? Imposibil, de vreme ce scrisoarea a fost trimisă cu zece zile înaintea discursu­lui, şi orice măsură de precauţie de acest gen tre­buia să se fi repercutat asupra cuvîntării, inclusiv asupra variantei sale verbale. Sau să fi intervenit noi elemente agravante între rostirea şi tipărirea ei ? Nu ştim. Fapt e că într-o Notă explicativă cu privire la Cuvîntul despre Puşkin, publicat mai jos, Dostoievski a înserat în unicul număr din 1880 al Jurnalului unui scriitor o formulare potrivit căreia Aleko şi Oneghin au generat în literatura rusă o mulţime de personaje asemănătoare — „după ei au apărut Peciorini, Cicikovi, Rudini şi Lavreţki, Bol- konski (în Război şi pace a lui Tolstoi) şi mulţi alţii, care, prin propria lor apariţie, demonstrează justeţea ideii iniţiale a lui Puşkin“. Andrei Bolkon- ski este introdus, în amintita notă explicativă, în­tr-o enumerare confirmînd descendenţa lui Oneghin,oricum însă cu specificarea romanului şi a autoru­lui, ceea ce sugerează scăzuta, deocamdată, putere asociativă autonomă a numelui, comparativ cu a iluştrilor săi fraţi mai vîrstnici; de ce n-ar fi pro­cedat Dostoievski tot astfel, în textul eseului, cu Nataşa Rostova, pentru a dovedi posteritatea Ta- tianei, cu sau fără paranteze lămuritoare ? Înseamnă, mai mult ca sigur, că lui Strahov cele auzite de el i s-au părut sau că a dorit să i se pară de dragul unei noi mistificări. Ceea ce nu eludează totuşi problema de fond, anume că nici curiozitatea resimţită penti u o even­tuală vizită la Iasnaia Poliama şi cu atît mai puţin presupusa dorinţă arzătoare de a-1 cunoaşte pe Tolstoi, nu l-au îndemnat pe Dostoievski să facă un corespunzător gest public de bunăvoinţă faţă de confratele lui de-a binelea „ieşit din minţi“. Drept care între Tolstoi şi Dostoievski nu a avut loc nici o întâlnire. Peste puţină vreme, la începu­tul anului 1881, Dostoievski a murit. Este o împrejurare şi grotescă şi tristă să fi reuşit nevestele ceea ce nu au obţinut protagoniştii. Vă­duvă devotată memoriei celui ce-i fusese soţ, şi de­cisă totodată ca prin acţiuni întreprinzătoare să apropie valoarea desfacerii cărţilor lui de valoarea lor intrinsecă, Anna Grigorievna Dostoievskaia po­vesteşte cum în 1885 a făcut cunoştinţa contesei Sofia Andreevna Tolstaia, la rîndul ei hotărîtă să reprezinte cu intransigenţă interesele financiare ale celebrului ei soţ, o intransigenţă categoric dezapro­bată de el. Smerita văduvă a lui Dostoievski şi vo­luntara soţie a lui Tolstoi s-au întîlnit aşadar cu ocazia unei călătorii făcută de cea din urmă la Petersburg ; „pentru a-mi cere sfatul în legătură cu problemele de editare“, notează prima. Aceasta, deoarece Anna Grigorievna începuse să editeze cu succes operele bărbatului ei, iar Sofia Andreevna vroia să pătrundă în toate „tainele" acestei îndelet­niciri. Au fost consultate registre de abonamente, anunţurile expediate, şi prevenite greşeli ce s-ar fi putut repeta. Fiind „multe amănunte de discutat14, memorialista i-a întors contesei vizita, iar aceasta a mai trecut de două-trei ori pe la consiliera ei. Sfa­turile — aflăm — au dat un rod măsurabil prin- tr-un „mare venit“, contesa editînd singură, timp de mai bine de două decenii, operele contelui Lev Nicolaevici. Ceea ce nu se mai spune este continua neplăcere pe care i-a provocat-o lui Tolstoi această meticuloasă grijă pecuniară a Sofiei Andreevna, într-o perioadă în care scriitorul dorea să se des­prindă tot mai mult de înrobirea directă sau indi­rectă generată de atare griji. Conflictele dintre soţi, pe probleme financiare, îndeosebi cele legate de va­lorificarea materială a unor scrieri în intenţie des­tinate numai înnobilării spirituale a cititorilor, au devenit din ce în ce mai acute şi mai dureroase. In Amintirile Annei Dostoievskaia aceste tensiuni crescînde sînt trecute cu vederea, se afirmă doar că au mai avut loc şi alte vizite reciproce cu Sofia Andreevna, care „a fost într-adevăr îngerul păzi­tor al genialului ei soţ“. Dacă ar fi luat cunoştinţă de ea, formula i s-ar fi părut lui Tolstoi de-a drep­tul ridicolă, fiindcă în complicatele sale raporturi cu Sofia Andreevna îi displăcea tocmai pretenţia acesteia de a-i fi „înger păzitor". El însuşi nu era un demon, şi nici nu avea nevoie de un înger care să-l apere. In nici un caz în problemele băneşti. Să nu-i luăm însă Annei Grigorievna în nume de rău această inabilă turnură de frază. Ea vrea să fie o indirectă autojustificare, o justificare a propriei sale activităţi febrile în favoarea memoriei pro­priului ei soţ. Căruia i-a intuit de la început ge­nialitatea, cu o străfulgerare a sufletului ce nu avea prea vădite legături cu mintea şi cu înţelegerea exactă a componentelor acestei valori de excepţie. Chiar şi aşa, mai mult simţindu-i decît înţelegîndu-i măreţia, ea i s-a devotat fără vreo pretenţie pro­prie, a acceptat rolul de slujitoare umilă pe lîngă marele om, pînă la sfîrşitul zilelor lui şi pînă la sfîrşitul zilelor ei. Firescul şi consecvenţa acestei slujiri, pe care Anna Grigorievna nu avea s-o tră­deze în nici una dintre faptele ei, chiar mărunte, de mai tîrziu, nu merită desconsiderare. Nici în per­spectiva chinuitoarelor legături anterioare ale lui Dostoievski cu femei care poate că au priceput mai mult din harul său, dar care nu vroiau să i se supună şi să-şi anihileze personalitatea. Şi nici în comparaţie cu Sofia Andreevna însăşi, tovarăşa de viaţă a lui Tolstoi (fără îndoială mai inteligentă, dovadă şi neîncetata confruntare şi înfruntare cu acela pe care negreşit îl venera şi îl iubea, dar a cărei sacră tiranie ţinea neapărat s-o contrabalan­seze cu un gust manifest pentru intoleranţă şi pen­tru dictat). Unii vor spune că cei doi mari scriitori şi-au meritat întocmai soţiile pe care şi le-au ales, cu virtuţile şi cu defectele lor. Aşa trebuie să fie, de vreme ce pînă la urmă şi-au găsit „completările" şi „complementarităţile" potrivite unor mai ascunse porniri de-ale lor : blîndul în aparenţă Tolstoi a avut nevoie de cineva în măsură şi să scoată la iveală şi să încingă pînă la incandescenţă freneziile sale sufleteşti de fapt întotdeauna dominatoare ; iar freneticul Dostoievski, care a avut prilejul să-şi consume această dominantă temperamentală în ful­gerătoare şi mistuitoare trăiri intime, a simţit che­marea adîncă de a găsi apoi în viaţa lui din toate punctele de vedere instabilă un liman liniştitor, în persoana Annei Grigorievna. Spre deosebire de pre­decesoarele sale „demonice14, aceasta nu a ajuns prototipul propriu-zis al nici unui personaj marcant din creaţia dostoievskiană tîrzie ; dacă facem ab­stracţie de tulburătoarea coincidenţă din Smerita, unde diferenţa de vîrstă a eroinei sinucigaşe şi a soţului ei, cămătarul, s-a nimerit (? !) exact aceeaşi cu diferenţa de vîrstă dintre Feodor Mihailovici şi tînăra lui soţie. Cunoaştem însă gustul mazochist al celui care a dat numele de Feodor unora dintre per­sonajele sale cele mai odioase : cuţitarului-ucigaş din Demonii şi netrebnicului părinte senzual al Kara- mazovilor — şi care l-a voit epileptic nu numai pe prinţul Mîşkin, ci şi pe Smerdeakov. Ceva lunecos trebuia să-i fi trecut prin minte şi în elaborarea Smeritei, aceluia care jucător a fost, dar cămătar nu, sau numai într-un superior plan al decantărilor şi transfigurărilor Dimpotrivă, cămătarii l-au hăi­tuit toată viaţa, de pildă tocmai atunci cînd, pen­tru a scăpa de clauza editorului speculant Stellovski, a trebuit să dicteze Jucătorul în numai douăzeci şi şase de zile tinerei dactilografe Anna Grigorievna Snitkina, ce avea în curînd să devină a doua lui soţie. Anna Grigorievna nu a ajuns niciodată cămătă­reasă, dar şi smerenia ei şi-a cunoscut limitele. Ea a administrat cu abilitate bunurile rămase de pe urma soţului ei — cărţile lui — şi a dat sfaturi utile Sofiei Andreevna, mamă a din ce în ce mai mulţi copii, decisă de a-i apăra pe aceştia de prea fante­zistul lor părinte..., se înţelege că tot prin valori­ficarea cărţilor lui. Vizitînd-o pe Sofia Andreevna cu prilejul trece­rilor sale prin Moscova, Anna Grigorievna nu l-a întîlnit pe Tolstoi. S-a întîmplat ca acesta să fie de fiecare dată la Iasnaia Poliana. Pînă într-o zi de iarnă a anului 1902, cînd i s-a ivit prilejul neaştep­tat nu numai să-l vadă pe Lev Nikolaevici, dar să şi stea de vorbă cu el. Slăbit după o criză de ficat, îmbrăcat în binecunoscuta lui bluză lungă şi cenu­şie, Tolstoi se odihnea pe divanul camerei mari şi joase în care a fost poftită vizitatoarea. Discuţia ocupă în Amintiri două pagini. S-o acceptăm ca pe un document cu indirectă valoare probatoare. Fraza de început a lui Tolstoi confirmă o presu­punere pe care tocmai am formulat-o : „— Ce lu­cru uimitor că soţiile scriitorilor noştri seamănă atit de mult cu soţii lor !“ Nu e vorba de înfăţişare, ci de mai mult decît atît, de o similitudine din care nu lipsesc elementele discordante. Discordante în ca­drul aceleiaşi personalităţi, deci şi în raportul dintre două structuri. Tolstoi precizează imediat că „excep- ţionala“ asemănare e receptată şi validată subiectiv, potrivit felului în care şi-a închipuit-o el pe soţia lui Dostoievski. Anna Grigorievna notează cu bun- simţ că, de fapt, între ea şi soţul ei nu era nici o asemănare, dar că Tolstoi nu i-ar fi putut produce cu nimic altceva o bucurie mai mare decît cu „acest neadevăr evident". Nu neapărat neadevăr, dacă ne gîndim la un sens mai sofisticat pe care Tolstoi ar fi putut să-l aibă în vedere, pe lîngă amabilitatea de a face un compliment, şi pe care să-l fi sur­prins ochiul său specializat în fizionomii şi caractere. Urmează alte cîteva amabilităţi în legătură cu o scrisoare adresată de Tolstoi lui Strahov, după moartea lui Dostoievski, prilej pentru Lev Niko- laevici să-şi exprime regretul de a nu-1 fi întîlnit vreodată pe Feodor Mihailovici. Iar cînd vizitatoa­rea i-a relatat ocazia cea mai nimerită pentru o atare întîlnire, la prelegerea lui Vladimir Soloviov, şi supărarea soţului ei pentru faptul că Strahov i-a tăinuit prezenţa lui Tolstoi la conferinţă, acesta a exclamat : „ — Serios ? Şi soţul dumneavoastră a fost la lecţia aceea ? Oare de ce nu mi-o fi spus nimic Nikolai Nikolaevici ? Ce rău îmi pare ! Dosto­ievski a fost un om scump pentru mine, poate sin­gurul pe care l-aş fi putut întreba multe şi care mi-ar fi putut răspunde la multe !“ Mulţi ani de la necazul lui Dostoievski de a nu~l fi întîlnit atunci pe Tolstoi („M-aş fi uitat măcar la el, [...] dacă nu i-aş fi putut vorbi“), o similară părere de rău exprimă de rîndul acesta Tolstoi. Relatarea pare corectă :       „un om scump pentru mine“ sînt aproape aceleaşi cuvinte de care îşi va aminti Valentin Speranski de a i le fi spus Tolstoi („un om foarte important şi scump pentru mine“), o recunoaştere devenită clară anume la moartea lui Dostoievski — lucru ce-1 va confirma şi amin­tita scrisoare către Strahov. Fapt este că la dispa­riţia lui Dostoievski şocul resimţit a echivalat cu înţelegerea valorii lui de excepţie, necenzurată de rezervele şi retractările obişnuite din majoritatea   aprecierilor tolstoiene de pină atunci şi de după aceea. Cât priveşte motivul principal pe care Tolstoi îl invocă pentru a-şi întemeia regretul de a nu-1 fi întîlnit pe acel poate singur om pe care să-l fi putut întreba multe şi care să-i fi putut răspunde la multe, el este plauzibil pentru gînditorul preo­cupat de la o vreme în mai mare măsură de „pro- blemele“ damnate şi insolubile ale vieţii decît de creaţia artistică propriu-zisă ; plauzibil pentru cel ce-şi punea fundamentale „întrebări" şi dădea „răs­punsuri" în jurul cărora, după convingerea sa, tre­buiau să graviteze toate căutările autentic omeneşti —  interogaţii existenţiale cruciale şi pentru Dosto­ievski, răsfrînte printr-o similară prismă moral-re- ligioasă. Cert este că, dacă în ciuda neaderenţelor la felul artistic dostoievskian de a înfăţişa lumea, Tolstoi s-a simţit continuu atras şi fascinat de creaţia confratelui său, acest neslăbit totuşi interes s-a datorat în covîrşitoare măsură tocmai convin­gerii că „multe" interogaţii şi soluţii ar fi putut găsi la Dostoievski. Măcar pentru acest cuvînt dens şi cuprinzător, înserat în amintirile Annei Grigorievna se cuvine să-i fim îndatoraţi, de vreme ce el sugerează un epicentru al obsesiilor celor doi scriitori şi o esenţială punte posibilă deasupra pră- pastiilor ce-i despărţeau. Ceea ce urmează în Amintiri, extatica descriere a lui Dostoievski, o caracterizează mai degrabă pe Anna Grigorievna. Soţul ei defunct ar fi fost chi­purile dăruit „cu cele mai înalte calităţi morale şi spirituale care dau frumuseţe omului", ar fi fost un om bun, generos, milos, drept, dezinteresat, de­licat, săritor, sincer, incoruptibil, gata să dea tutu­ror un sfat, o mîngîiere, un ajutor, un om urmărind numai nobleţea şi dreptatea. Prea multe epitete şi prea multă înflăcărare. Torentul de superlative îm­pletea adevărul cu neadevărul, căci Dostoievski însuşi a făcut parte din categoria celor pe care Gruşenka îi caracteriza a fi „şi răi şi buni, de-a valma, cînd buni, cînd răi...“. Iar Tolstoi ştia ace­laşi lucru despre sine, şi mai ştia că nu altminteri putea să arate Dostoievski. Panegiricului ni se spune că el i-ar fi adăugat „gînditor şi cu convin­gere11 : „ — Asta am crezut întotdeauna şi eu des­pre el“. Şi : „Dostoievski mi s-a părut întotdeauna un om animat de sentimente cu adevărat creştine". „Gînditor şi cu convingere1' face parte din recuzita kitsch a povestitoarei. în rest, atitudinea trebuie interpretată parte ca un tribut plătit bunelor ma­niere, parte ca sugerînd o reală înrudire a lor, rea­firmată şi cu alte prilejuri. Numai că această înru­dire — setea de purificare creştină — nu se redu­cea la un simplu conglomerat de virtuţi, ci implica multă luptă şi neîmplinire. Annei Grigorievna nu avea rost să-i tălmăcească în detaliu dt de „multe" şi de contradictorii lucruri însemnau pentru el acele arzător dorite şi niciodată atinse sentimente „creştine11. Dostoievskaia a plecat de aceea de la scriitorul ei „favorit11 într-o stare euforică, ca de la un bărbat care „ştia să cucerească inimile oamenilor !“. Im­presia ei a fost atît de puternică încît, mergînd spre casă pe străzile pustii ale Moscovei, şi-a dat cuvîntul să nu-1 mai revadă pe Tolstoi „niciodată", pentru a nu-şi risipi — din cauza unei eventuale stări maladive, de iritare sau apatie a acestuia — sentimentul de încîntare produs cu această ocazie. Niciodată este subliniat în text, şi memorialista precizează că s-a ţinut de promisiunea pe care şi-a făcut-o, cu toate că a fost deseori invitată de con­tesă chiar la Iasnaia Poliana. De ce sublinierea ? De la Dostoievski citire, din dramatica înfruntare a lui Nikolai Stavroghin cu părintele Tihon, ştim cît de trădător poate fi stilul. „Blestematul psiholog" Tihon a demontat minciuna sincerităţii pe calea unei aparent blînde analize stilistice a confesiunii. Anna Grigorievna trăise prea mult în preajma „blestematului psiholog" Dostoievski pentru a nu fi preluat ea însăşi ceva din dialectica adevărului şi neadevărului, stilistic mascată şi mărturisită totodată. De ce oare să nu-1 mai revadă „niciodată" pe Tolstoi ? Nu cumva pen­tru că „sentimentul de încîntare" era fragil şi avea de ce să fie fragil — cum se vede şi din replicile lui Tolstoi, destul de neutre în amabilitatea lor, străine în orice caz emfazei solicitate, şi ocolind cu desăvîrşire orice referire la scrisul, la creaţia lui Dostoievski. Tolstoi n-a ieşit din carapacea ambi­guităţii sale, a vorbit puţin şi neangajant Anna Grigorievna Snitkina putea să se încreadă în apa­renţa poleită. Anna Grigorievna Dostoievskaia tre­buia să priceapă ceva din substratul ei mai delicat. Favorabil şi nefavorabil soţului ei. Căci „sîntem şi buni şi răi, de-a valma, cînd buni, cînd răi...". In discuţia pomenită, Anna Grigorievna îi mul­ţumise lui Tolstoi „pentru scrisoarea aceea minu­nată pe care aţi scris-o lui Strahov după moartea soţului meu. Strahov mi-a dat această scrisoare şi o păstrez ca o relicvă". „ — Am scris exact ceea ce am simţit", a răspuns laconic Lev Nikolaevici.   Ce a scris şi ce a simţit el ? Cea mai importantă, probabil, confesie epistolară privind atitudinea sa faţă de Dostoievski, datată 5—10 februarie 1881, a fost trimisă lui Strahov din Iasnaia Poliana. Ea glăsuieşte : „Cît aş dori să pot spune tot ce simt despre Dostoievski. Dumneavoastră, descriindu-vă senti­mentele, aţi exprimat o parte din ale mele. Nu l-am văzut niciodată pe acest om şi n-am avut niciodată legături directe cu el, şi, cind a murit, am înţeles deodată că el mi-a fost omul cel mai apropiat, cel mai drag şi mai necesar. Am fost scriitor şi scrii­torii sînt cu toţii orgolioşi, invidioşi, în orice caz eu sînt un asemenea scriitor. Dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă măsor cu el — niciodată. Toate cîte le-a făcut el (toate cele bune şi adevă­rate) le-am receptat aşa încît cu cît va face mai multe cu atît îmi va fi mie mai bine. Arta îmi pro­voacă invidie, la fel inteligenţa, dar cele ale inimii doar bucurie. — Aşa că l-am şi socotit un prieten de-al meu, şi nici nu mă gîndeam să nu-1 întîlnesc, şi că dacă pînă acum asta nu s-a întîmplat, mai e, totuşi, timp. Şi dintr-odată la masă — prînzeam singur, întîrziasem — citesc : a murit. Şi mi-am pierdut un anume reazăm. M-am zăpăcit, iar apoi mi-am dat seama cît mi-a fost de drag, şi am plîns şi mai plîng şi acum. In zilele dinaintea morţii lui am citit Umiliţi şi obidiţi, şi m-a cuprins duioşia.14  

 

VORBESC DIN MORMlNT...   (fără dată)                         Î   n această autobiografie voi avea tot timpul în minte faptul că vorbesc din mormînt. Vorbesc efectiv din mormînt, întrucit nu voi mai fi în viaţă cind va ieşi de sub tipar. Vorbesc din mormînt mai degrabă decît cu  graiul meu viu dintr-un motiv bine întemeiat: în felul acesta pot vorbi liber. Cînd un om scrie o carte despre viaţa lui particulară o carte menită   să fie citită chiar în timpul vieţii lui — se fereşte să-şi exprime gîndurile cu toată sinceritatea; orice încercare de a fi sincer dă greş, deoarece îşi dă seama că încearcă un lucru peste puterile ome­neşti. Cel mai sincer, mai liber şi mai intim rod al cugetului şi inimii omeneşti este o scrisoare de dra­goste; cel care-o scrie dobîndeşte o neţărmurită libertate de gîndire şi de exprimare prin însăşi con­ştiinţa faptului că nici un străin nu va vedea ce anume scrie. Uneori se mai întîmplă şi cîte un abuz de încredere, şi atunci, văzîndu-ţi tipărită scrisoa­rea, te simţi groaznic de stingherit şi-ţi spui; de-aş               fi ştiut că scriu pentru public, niciodată nu mi-aş fi descărcat sufletul în aşa măsură şi cu atita sin­ceritate. Deşi nu găseşti nimic neadevărat, necins­tit şi nevrednic de respect, îţi dai seama, totuşi, că ai fi fost cu mult mai rezervat dacă ai fi ştiut că scrii pentru tipar. Mi s-a părut că dac-aş şti că scrierile mele nu  vor cădea sub ochii nimănui, înainte de a muri şi de a deveni, astfel, nesimţitor şi indiferent, aş putea atinge sinceritatea, spontaneitatea şi naturaleţea unei scrisori de dragoste. D I N   C O P I L Ă R I E   Rugăciunea pentru turtă dulce (15 august 1906) A   m început să merg la şcoală cînd aveam vreo patru ani şi jumătate. În acele zile de demult, la Hannibal[1], în Missouri[2] nu existau şcoli de stat, ci numai două şcoli particulare, la care se cerea o taxă de douăzeci şi cinci de cenţi pe săp- tămînă pentru fiecare elev, deşi plata se făcea pe apucate. Miss Horr îi dăscălea pe copiii mai mititei într-o şandrama de scînduri, aflată la capătul dinspre miazăzi al Străzii Mari. Mister Sam Cross preda copiilor ceva mai măricei într-o hardughie de lemn, cocoţată pe-un deal. Pe mine m-au dat la şcoala domnişoarei Horr, şi îmi amintesc de prima mea zi de şcoală în şandramaua aceea de scînduri ca şi cum ar fi fost ieri, deşi au trecut mai bine de şaizeci şi cinci de ani de atunci; în orice caz, îmi amintesc de o întîmplare petrecută în prima zi. Călcasem nu ştiu ce regulă şi mi s-a atras atenţia să nu mai fac niciodată aşa ceva, spunîndu-mi-se că pedeapsa pentru recidivă este bătaia cu biciul. Totuşi, am greşit din nou, şi miss Horr mi-a porun­cit să mă duc să caut o nuia şi să i-o aduc. Am  fost bucuros că mi-a încredinţat mie sarcina asta, fiindcă mă socoteam în stare să aleg o nuia potri­vită cu mai mult discernămînt decît oricare altul. Scormonind în ţărînă, am găsit o aşchie veche  de stejar, lată de două degete, groasă de un sfert de deget şi îndoită uşor la un capăt, lăsată pesemne de un dogar. Mai erau pe-acolo cîteva aşchii fru­muşele, de acelaşi soi, dar am ales-o tocmai pe asta, cu toate că era putredă. I-am adus-o domni­şoarei Horr, i-am înmînat-o şi am rămas în faţa ei, cu o mutră smerită şi resemnată, menită să-mi cîş- tige îngăduinţă şi simpatie, ceea ce însă nu s-a întîmplat. Dumneaei ne-a aruncat, atît mie cît şi aşchiei, o lungă privire, de straşnică dezaprobare, apoi m-a strigat pe numele meu întreg: Samuel Langhorne Clemens — îmi auzeam, cred, pentru prima oară numele rostit în întregime şi dintr-o dată — şi mi-a spus că-i este ruşine de mine. Aveam să învăţ în curînd că atunci cînd un dascăl îl strigă pe un elev cu numele lui întreg e semn   de bucluc. Miss Horr mi-a zis apoi că are să tri­mită un băiat mai priceput la nuiele decît mine, şi mă apucă şi acuma jalea cînd îmi amintesc cîte chipuri s-au luminat de speranţa că vor primi această misiune. De primit, a primit-o Jim Dunlap, iar cînd s-a întors cu nuiaua aleasă de el, a trebuit să recunosc că era un expert. Miss Horr era o femeie de vîrstă mijlocie, ori­ginară din Noua Anglie[3], avea obiceiurile şi prin­cipiile celor din Noua Anglie, şi îşi începea întot­deauna ora cu cîte o rugăciune şi cu citirea cîte unui capitol din Noul Testament, pe care ni-l ex-plica apoi pe scurt. Într-unul din aceste scurte co­mentarii, miss Horr a dezvoltat ideea cuprinsă în textul: „Cere, şi ţi se va da”, spunînd că oricine   se roagă din toată inima şi cu dorinţa fierbinte de a căpăta vreun lucru poate fi sigur că rugăciunea îi va fi împlinită. Am fost atît de impresionat şi atît de încîntat    de posibilităţile pe care mi le oferea această re-ţetă, încît cred că auzeam pentru întîia oară de    ea. Şi m-am gîndit să încerc şi eu. Avînd deplină încredere în miss Horr, nu mă îndoiam cîtuşi de puţin de rezultate. M-am rugat, aşadar, să capăt niţică turtă dulce. Margaret Kooneman, fiica bru­tarului, venea în fiece dimineaţă la şcoală cu o bucată de turtă dulce; de obicei o ţinea ascunsă, dar în ziua aceea, cînd mi-am sfîrşit rugăciunea şi am ridicat privirea, am băgat de seamă că turta  era la îndemînă şi că fetiţa se uita în altă parte. Cred că toată viaţa mea nu m-am bucurat de vreun răspuns la rugăciune mai mult decît m-am bucurat de răspunsul primit în clipa aceea; şi m-am con­vertit de îndată. Aveam nenumărate dorinţe de tot felul, care pînă atunci rămăseseră totdeauna neîm­plinite, însă în clipa aceea m-am hotărît să mi le împlinesc singur, şi încă din belşug, acum, că afla­sem calea. Dar visul acesta, la fel ca mai toate celelalte  vise cu care ne legănăm în viaţă, nu avea nici un temei. În următoarele două sau trei zile m-am tot rugat, cum nu s-a mai rugat, cred, nimeni în tîr- guşorul nostru; m-am rugat din inimă şi cu toată seriozitatea; dar nu m-am ales cu nimic. Am băgat de seamă atunci că nici cea mai fierbinte rugă­ciune nu e în stare să-mi mai facă rost de turtă dulce, şi am ajuns la încheierea că dacă un om îşi păzeşte bine bucata de turtă dulce şi nu-şi ia ochii de la ea, nu are de ce să-şi bată capul cu rugă­-ciuni. Pe maică-mea a îngrijorat-o nu ştiu ce anume în atitudinea şi în purtările mele, încît m-a luat la o parte şi a început să mă descoasă cu multă bunăvoinţă. De teamă să nu-i amărăsc sufletul atît de bun, n-am vrut să-i dezvălui schimbarea ce se petrecuse în sufletul meu, dar în cele din urmă     i-am destăinuit, cu lacrimi în ochi, că am încetat să fiu creştin. Cu inima zdrobită, m-a întrebat     de ce. I-am arătat cum îmi dădusem seama că nu fuse­sem creştin decît de dragul cîştigului şi că nu mai puteam suporta acest gînd, prea era mare ti­-căloşia. Atunci, m-a strîns la piept şi m-a consolat. Din ceea ce mi-a apus am priceput că dacă voi con­tinua să fiu astfel, nu voi rămîne niciodată singur.   „Menestrelii” (30 noiembrie 1906)   Pe unde o mai fi acum Billy Rice? Era o în­cîntare pentru mine; şi nu numai el, ci şi celelalte stele ale „trupelor de menestreli” — Billy Birch, David Wambold, Backus şi cei zece-doisprezece confraţi ai lor, care m-au înveselit în urmă cu pa­truzeci de ani şi mai încoace. Birch, Wambold şi Backus s-au prăpădit demult, şi, o dată cu ei, a dispărut, cred, pentru totdeauna, adevăratul mins- trel-show[4], spectacolul negru autentic şi extrava­gant, care, în ochii mei, era fără seamăn şi, pe cîte ştiu, a rămas fără pereche pînă în ziua de azi. Avem, desigur, opera, şi eu, unul, am gustat cu mare plăcere primul act al fiecăreia dintre operele lui Wagner, dar efectul asupra mea a fost de fie­care dată atît de puternic, încît întotdeauna un singur act mi-a ajuns; ori de cîte ori am ascultat două acte, am părăsit sala sleit fiziceşte; şi ori de cîte ori am ascultat o operă întreagă, rezultatul a fost echivalent cu o sinucidere. Dacă aş putea, însă, să revăd spectacolul cu ,,menestreli” în puritatea  şi perfecţiunea lui originară, n-aş mai avea nevoie de operă. Am impresia că pentru o minte cultivată şi pentru un suflet simţitor, orga şi spectacolul cu „menestreli” reprezintă o culme la a cărei înălţime ameţitoare celelalte forme ale artei muzicale nu pot spera să ajungă. Ţin minte primul spectacol-concert la care am asistat. Cred că era pe la începutul celui de al cin­cilea deceniu al secolului trecut. Pe atunci era un lucru cu totul nou. În tîrguşorul nostru, la Hanni- bal, nici nu auzisem, de aşa ceva înainte, de aceea a fost pentru noi o surpriză plăcută şi năucitoare. Trupa a rămas la noi o săptămînă, dînd specta­cole în fiece seară. Oamenii evlavioşi n-au asistat la reprezentaţii, dar toţi dezmăţaţii din tîrg s-au îmbulzit şi au rămas încîntaţi. Pe vremea aceea, credincioşii nu se duceau la spectacole. Cîntăreţii apăreau cu mîinile şi feţele mînjite cu funingine, iar costumele lor parodiau în mod extravagant şi ţipător îmbrăcămintea purtată pe atunci de sclavii de pe plantaţii; de fapt, nu zdrenţele bietului sclav erau parodiate, căci aşa ceva ar fi fost cu nepu­tinţă — parodia n-ar fi putut adăuga nimic extra­vagant la jalnica adunătură de zdrenţe şi petice care alcătuiau îmbrăcămintea lui — doar forma şi culoarea lor erau parodiate. Pe vremea aceea erau la modă gulerele tari, iar cîntăreţul apărea cu un guler care-i acoperea jumătate din cap şi ale cărui colţuri îl împiedicau să vadă lateral. Haina, croită uneori din stambă de perdele, avea o coadă ce-i atîrna aproape pînă la călcîie; şi era încheiată cu nişte nasturi mari cît o cutie de cremă de ghete. Purta pantofi murdari şi scîlciaţi, cu vreo cinci- şase numere mai mari decît măsura respectivului. Existau numeroase variante ale acestui costum, toate extravagante, ba chiar caraghioase, după pă­rerea multora. Cîntăreţul folosea cel mai vulgar dialect negru; îl folosea cu pricepere şi cu uşurinţă, şi avea haz, un haz încîntător. Trupele de „menestreli” de odi­nioară cuprindeau totuşi şi cîte un protagonist, care nu purta costum extravagant şi nu folosea dialectul negrilor. El arbora ţinuta de seară ire­proşabilă a albilor din înalta societate şi vorbea acea limbă pompoasă, aleasă, artificială şi de o pe­nibilă corectitudine gramaticală pe care naivii tîr- goveţi o luau drept adevăratul limbaj folosit în înalta societate de la oraş, şi-l admirau peste mă­sură, pizmuindu-l pe acest om care se pricepea  să-l folosească atît de spontan şi într-un stil atît de curgător şi artistic. Bones[5] şedea la un capăt al şi­rului de cîntăreţi, Banjo[6] şedea în capătul celălalt, iar gentleman-ul sclivisit, pe care l-am descris adi­neauri, şedea în centrul grupului. Acesta era com- perul spectacolului. Curăţenia şi eleganţa veşmin­telor, politeţea studiată a manierelor şi vorbirii, precum şi simetria trăsăturilor sale naturale îl fă­ceau să se deosebească net de restul trupei şi mai ales de Bones şi de Banjo. Bones şi Banjo erau principalii comici ai trupei şi foloseau la maximum toate efectele hazlii ce se pot scoate din grimă şi din extravaganţa vestimentară. Buzele le erau în­groşate şi alungite cu fard roşu strălucitor, încît păreau nişte felii de harbuz copt. Vreme de mulţi ani, decorul spectacolului cu „menestreli” a rămas neschimbat. La început nu se folosea cortină; în timp ce aşteptau, spectatorii    n-aveau pur şi simplu la ce să se uite, avînd în faţă doar un şir de scaune goale, aşezate în bătaia luminilor rampei; apoi se iveau, unul cîte unul, cîntăreţii, care erau primiţi cu ovaţii şi îşi ocupau locurile, fiecare cu respectivul instrument muzical în mînă după care, filfizonul, aşezat în mijlocul grupului, începea cu o remarcă de acest gen: „— Domnilor, am plăcerea să vă văd, sper, să­nătoşi tun, ca de obicei, şi mai sper că, de cînd am avut fericirea să ne întîlnim ultima oară, prospe­ritatea dumneavoastră a sporit mereu.” Atunci Bones se băga pe fir şi spunea o poveste despre nu ştiu ce mare noroc de care avusese parte în ultima vreme; dar în mijlocul acestei poveşti era întrerupt de Banjo, care-şi îngăduia să se în­doiască de spusele sale; între cei doi izbucnea atunci o delicioasă discuţie în contradictoriu, iar cearta lor se înteţea, glasurile deveneau din ce în ce mai puternice, mai mînioase şi mai aprige, pînă cînd cei doi se ridicau de pe scaun şi se apropiau unul de celălalt, cu pumnii strînşi, agitînd instru­mentele şi ameninţînd că vor face moarte de om, ]n vreme ce gentleman-ul curtenitor din mijlocul scenei îi implora să se împace şi să păstreze buna- cuviinţă — fireşte, în zadar. Uneori cearta asta ţinea cinci minute: cei doi parteneri, stînd aproape nas în nas, îşi aruncau unul altuia ameninţări în­fricoşătoare, în vreme ce sala se prăpădea de rîs în faţa acestei izbutite şi amuzante parodii a obiş­nuitelor certuri dintre negri; apoi, cei doi zurbagii începeau să se depărteze unul de celălalt, spunînd fiecare ce-ayea de gînd să facă „rîndul viitor” dacă celălalt va avea nenorocul de a-i ieşi în cale; pe urmă se aşezau la locurile lor şi mormăiau unul la altul peste capetele celorlalţi cîntăreţi, dînd ast­fel spectatorilor putinţa să se liniştească şi să-şi tragă sufletul după atîta rîs. Filfizonul din centrul grupului arunca atunci o vorbă menită să amintească unuia dintre cei doi cîntăreţi aşezaţi la capetele şirului de o păţanie hazlie şi să-l îndemne să o povestească, ceea ce se şi întîmpla, fără greş. Era de obicei o anecdotă răsuflată şi cu barbă, de-o vîrstă cu America. Una dintre aceste snoave care au încîntat publicul de pe atunci, pînă ce cîntăreţii au tocit-o de-a bine- lea, era o istorioară despre niscai primejdii înfrun­tate cîndva de Bones în timpul unei furtuni pe mare. Furtuna durase atît de mult, încît se ispră­viseră toate proviziile. În clipa aceea, personajul din centrul grupului întreba cum de supravieţuiseră. „— Păi, ne hrăneam cu ouă”, răspundea Bones. „— Cu ouă? Da’ de unde făceaţi rost de ele?” „— În fiece zi, cînd era mai afurisită furtuna, că­pitanul ne făcea cu ou şi cu oţet...” În primii cinci ani gluma asta a făcut să se cu­tremure de rîs spectatorii, dar după aceea popu­laţia Statelor Unite, auzind-o de atîtea ori, n-a mai fost în stare să o guste şi a început să întîmpine cu o tăcere adîncă, mustrătoare şi indignată nu numai această glumă, ci şi altele de acelaşi cali­bru, care căzuseră în dizgraţie după o folosire în­delungată. Cîntăreţii aveau voci frumoase, şi atît soliştii cît şi corurile lor au fost o încîntare pentru mine cît timp a dăinuit „spectacolul cu menestreli”. La în­ceput cîntecele erau pline de un haz cam grosolan, bunăoară Fetiţele din Buttalo, Cursele din Camp- town, Moş Dan Tucker şi altele; ceva mai încolo au fost incluse în repertoriu şi romanţe sentimen­tale, ca Turtureaua albastră, Frumoasa Ellen Bayne, Nelly Bly, O viaţă pe talazurile oceanu­lui, De cart la babord etc. „Spectacolul cu menestreli” a luat naştere la în­ceputul celui de al cincilea deceniu al secolului tre­cut şi a propăşit vreme de aproape treizeci şi cinci de ani, după care a degenerat într-un fel de spec­tacol de varietăţi, în care erau amestecate la întîmplare cîteva numere cu negri. Se împlinesc trei­zeci de ani de cînd adevăratul minstrel-show a murit de-a binelea. După părerea mea, era un spec­tacol cu adevărat încîntător şi plin de haz şi re­gret că nu mai există. După cum spuneam, la Hannibal, cei care s-au dus să vadă primul „spectacol cu menestreli” au fost dezmăţaţii tîrgului. Zece sau doisprezece ani mai tîrziu, „spectacolul cu menestreli” avea să fie un lucru la fel de obişnuit în America precum este sărbătoarea de 4 Iulie[7], dar maică-mea nu văzuse niciodată un asemenea spectacol. Avea pe atunci vreo 60 de ani şi se dusese la Saint Louis împreună cu o femeie simpatică şi drăguţă, de vîrsta ei, mă­tuşa Betsey Smith, o veche cetăţeancă a Hanniba- lului. Nefiind de fapt mătuşa nimănui, ea era mă­tuşa întregului tîrguşor, din pricina firii ei blajine, generoase şi mărinimoase şi din pricina naivităţii ei cuceritoare. Ca şi maică-mea, mătuşa Betsey Smith nu văzuse niciodată un „spectacol cu menestreli”. Atît ea, cît şi maică-mea erau foarte vioaie, în ciuda vîrstei lor venerabile; erau dornice de emoţii, de noutăţi, gata să alerge la orice spectacol la care se putea duce, păstrînd cuviinţa, o femeie drept-credincioasă. Se trezeau totdeauna cu noaptea-n cap, ca să fie de faţă cînd îşi făcea intrarea în tîrguşor vreo trupă de circ, şi le părea rău că principiile lor nu le în­găduiau să asiste la reprezentaţiile circului; de asemenea, erau totdeauna gata să urmeze corte- giile de 4 Iulie, să ia parte la procesiunile elevilor şcolii duminicale, să participe la conferinţe, la în­trunirile religioase în aer liber, la reuniunile evan­ghelice organizate în biserici de mişcarea „reviva- listă”[8], pe scurt, la orice divertisment despre care nu se putea spune că ar avea ceva potrivnic reli­giei, şi, fireşte, nu lipseau de la nici o înmormîn­tare. La St. Louis, fiind setoase de noutăţi, mi-au cerut să le dau o mînă de ajutor. Voiau ceva distractiv şi cuviincios în acelaşi timp. Le-am spus că nu cu­nosc nimic în acest gen, cu excepţia unei adunări care urma să se ţină în marea sală a Bibliotecii Co­merciale, avînd în program o expunere cu exem­plificări asupra muzicii africane autohtone, expu­nere făcută de paisprezece misionari reîntorşi de curînd dintr-o călătorie pe Continentul Negru.   Le-am mai spus că, dacă vor într-adevăr ceva instructiv şi edificator, le-aş recomanda această adunare, dar că dacă vor de fapt un spectacol mai uşor, voi căuta să găsesc unul. Ele, însă, au fost încîntate de ideea de a merge la adunarea aceea. Nu le spuse­sem adevărul adevărat, cu toate că-l cunoşteam: la drept vorbind, nu merită să-ţi calci pe inimă pen­tru a spune adevărul unor oameni care au obiceiul de a privi cu neîncredere tot ceea ce le spui, fie că e adevărat sau nu. Aşa-zişii misionari erau o trupă de cîntăreţi, una din cele mai vestite trupe de acest gen şi una din cele mai bune de pe vremea aceea. Ne-am dus de­vreme şi am ocupat locuri în rîndul din faţă. Era o sală încăpătoare, cu vreo mie şase sute de locuri, şi pînă la urmă n-a rămas gol nici unul. În clipa cînd negrii aceia caraghioşi au apărut unul după altul pe scenă, în straiele lor fistichii, bătrînele au rămas aproape mute de uimire. Le-am explicat că în Africa misionarii se îmbracă totdeauna aşa. Dar mătuşa Betsey mi-a spus, cu mustrare în glas: „— Dar ăştia sînt nişte negri ticăloşi!” ,,— N-are a face, i-am răspuns. Într-un fel, sînt şi ei americani, fiindcă lucrează pentru Asociaţia americană a misionarilor.” După aceea au început să discute amîndouă dacă e sau nu cuviincios să asiste la reprezentaţiile unei trupe de negri, fie ei misionari sau nu, însă eu     le-am spus că ajunge să se uite în jur ca să vadă  că cei mai distinşi cetăţeni din St. Louis erau de faţă, ceea ce ar fi fost, desigur, cu neputinţă în ca­zul unui spectacol necuviincios.                                                                                                      % S-au liniştit şi am văzut chiar cum se bucurau fără pic de ruşine că veniseră la spectacol. Erau fe­ricite şi încîntate de noutatea situaţiei; avuseseră nevoie doar de un pretext oarecare pentru a-şi po­toli conştiinţa, iar conştiinţa lor era acum liniştită, destul de liniştită ca să nu le mai tulbure. Priveau, aşadar, cu ochi lacomi, lungul şir de măscărici. Gentleman-ul din mijloc începu să sporovăiască. La un moment dat, ajunse şi la gluma aceea stră­veche, despre care am pomenit. Toată lumea din sală, cu excepţia celor două novice, o auzise de o sută de ori; o tăcere îngheţată, solemnă şi indig­nată s-a aşternut asupra celor o mie şase sute de spectatori, iar bietul Bones a fost nevoit să-şi spună gluma în această atmosferă deprimantă. Pentru ve­nerabilele mele novice, însă, gluma era nouă, iar cînd individul a ajuns la final, spunînd: „Ne hră­neam cu ouă”, şi a explicat apoi că în fiece zi, în timpul furtunii, căpitanul îi făcea „cu ou şi cu oţet”, cele două bătrîne, dîndu-şi capul pe spate, s-au por-­ nit pe chicoteli şi hohote de rîs, care au uimit şi au încîntat în aşa măsură întreaga sală, încît s-a ri­dicat, ca un singur om, să vadă ce se întîmplă, să vadă cine-s cei care n-auziseră gluma aceea pînă atunci. Rîsul novicelor mele a ţinut mult, pînă cînd ilaritatea lor a devenit molipsitoare, şi toţi cei o mie şase sute de spectatori li s-au alăturat, făcînd să se cutremure sala de tunetele veseliei lor. În seara aceea, mătuşa Betsey şi maică-mea au asigurat un strălucit succes trupei de cîntăreţi, pen­tru că toate glumele li s-au părut pe atît de noi pe cît li se păreau de vechi celorlalţi spectatori. Ele au întîmpinat cu hohote de rîs aceste glume şi i-au molipsit şi pe ceilalţi, astfel încît publicul a părăsit sala sleit de atîta rîs şi plin de recunoştinţă faţă   de cele două bătrîne naive care prilejuiseră sufle­telor lor ostenite o veselie atît de rară şi preţioasă.   [1] Orăşel pe malul fluviului Mississippi; aici şi-a petrecut Mark Twain copilăria şi adolescenţa (1839—1853). [2] Stat în regiunea centrală a S.U.A. [3] Regiune din nord-estul S.U.A., unde Anglia a înfiinţat la începutul secolului al XVII-lea unele din primele ei colonii de pe teritoriul Americii de Nord [4] Spectacol de estradă tipic american, interpretat de trupe de comici grimaţi ca negri, care împleteşte dialogul glumeţ cu elemente de folclor negru. Spectacolul cu „menestreli”, (Minstrel-Show) apărut în deceniul al 5-lea al secolului al XIX-lea, a contribuit la valorificarea folclorului negru şi la dezvoltarea muzicii de jaz. [5] Bones — „Castaniete”, unul dintre personajele clasice ale spectaco­lului cu „menestreli”; se numeşte astfel fiindcă acompaniază dansurile şi cîntecele cu o pereche de castaniete. [6] Banjo — „Banjo”, alt personaj clasic al spectacolului cu „menestreli”, care acompaniază dansurile şi cîntecele la banjo. [7] Sărbătoarea naţională a S.U.A., instituită în amintirea zilei de 4 iu­lie 1776, cînd cel de al doilea Congres al S.U.A., a adoptat Declaraţia de Independenţă a coloniilor engleze din America de Nord. [8] Mişcare religioasă înjghebată în ţările anglo-saxone în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea; îşi propunea să restabilească in­fluenţa mereu mai scăzută a bisericii.