Mari personalități ale lumii - carti biografice

Capitolul 1 ORAȘUL ZEULUI CU DOUĂ FEȚE Când timpul deschide o cale nouă, săpând noi brazde pe faţa pământului, vechile drumuri – asemenea zbârciturilor de pe un obraz smochinit – îşi pierd urmele de altădată. Drumurile, pe care istoria le croieşte între diferite ţări, au parte de năstruşnice prefaceri. Unele te uimesc prin prospeţimea, lărgimea şi viaţa lor clocotitoare; altele, căutând să-şi păstreze măreţia de veacuri, se pustiesc, totuşi, şi se cufundă în tihna paraginilor. Iarba începe să răsară printre lespezile de piatră, iar rădăcinile copacilor – șuvoi vânjos de viaţă nouă – urnesc pietrele din loc. Până şi păsările şi dihăniile uită că, pe aceste drumuri, s-au perindat odinioară care triumfale sau a umblat picior de om. Multe din drumurile croite să dureze veacuri de-a rândul îşi mai păstrează trăinicia de odinioară, dar rămân de izbelişte. Oraşele, aşezate de-a lungul marilor drumuri ale istoriei, poartă şi ele urmele acestor prefaceri. Unele cad în paragină, altele, dimpotrivă, se umplu de o larmă pe care nu o cunoscuseră mai înainte. Unele se lăţesc, înghiţindu-şi periferiile şi ajungând hăt departe cu străzile lor, în timp ce, pe caldarâmurile desfundate ale altora, încolţesc seminţele aduse de vânturile pornite din crângurile şi câmpiile învecinate… Bisericile părăsite de la marginile oraşelor sunt tăinuite de frunzişul sălbăticit al copacilor; pe clopote se aşterne colbul, iar pânza urzită de păianjeni, între limba şi gura lor, licăreşte în bătaia soarelui. Nici numele oraşelor nu s-au dat la întâmplare. Astfel, nu întâmplător, şi-a luat numele de Genova oraşul în care s-a născut Paganini, omul condamnat din pricina genialităţii sale şi blestemat pentru talentul pe care l-a avut. În evul mediu, cetatea se numea Janua, cuvânt care, pe latineşte, înseamnă „uşă“. Dar nu chiar o uşă cu canaturi şi balamale, ci poartă sau prag, care desparte lumea largă de locuinţa strâmtă a omului. Janua însemna, deopotrivă, întâmpinarea zilei ce va veni – prag între ziua de ieri şi începutul zilei de mâine – ca şi privirea aţintită înspre viitor, neuitând însă trecutul. Zeul roman Janus era păzitorul pragurilor de casă şi al porţilor oraşelor, întruchipare a unei himere geometrice, care statornicea hotarul dintre trecut şi viitor, locul unde prezentul devine mai subţire ca umbra pânzei de păianjen. De aceea, zeul roman era înfăţişat printr-un cap cu două feţe. Cu o faţă privea înainte şi cu alta îndărăt, deşi amândouă feţele erau ale aceluiaşi cap. Să nu uităm că prima lună a anului poartă numele de ianuarie, fiindcă, odată cu venirea ei, se încheie ultimele clipe ale anului care s-a scurs, iar prin ger şi vifor străbat glasurile apropiatei primăveri din noul an. Odinioară, Mediterana – această gigantică elipsă – era împodobită cu o cunună de oraşe strălucitoare. În apusul îndepărtat, dincolo de Coloanele lui Hercule, se întindea Oceanul Atlantic. Vechile inscripţii greceşti pomenesc de călătoriile fenicienilor în partea cealaltă a Coloanelor lui Hercule şi despre expediţia lui Jason, care a purces să caute lâna de aur. Platon, în „Timeu“ şi „Criton“, povesteşte că, dincolo de Coloanele lui Hercule, era odinioară un drum care ducea înspre Atlantida. Aceasta a pierit în valurile oceanului, dar rămăşiţele vechilor ei popoare le mai întâlnim şi astăzi pe faţa pământului. Aşa cum Arhimede vorbeşte de firicele de nisip, tot aşa Platon povesteşte despre lumile vechi, despre dispariţia lor şi naşterea altora noi. Lumea veche n-a depăşit Coloanele lui Hercule. Îndrăzneţii marinari care au pornit spre soare-răsare, deschizând drumuri spre Orient, au avut mai mult noroc decât cei care au călătorit spre soare-apune. Spre Răsărit, se aţinteau atât privirile celor ce râvneau la aurul Indiei, cât şi gândurile celor mistuiţi de dorinţa de a vedea focul nestins al candelelor Ierusalimului. O pafta strălucitoare la cingătoarea de oraşe din jurul Mediteranei, cheie a porţilor pământului – iată ce era Genova în veacurile acelea. În Genova, a văzut lumina zilei omul care a năzuit să închidă uşa spre lumea veche şi să deschidă poarta spre lumea nouă. La Genova, s-a născut Columb. Când aurul Americii a potopit Europa şi când vechii Indii din Levant i-au luat locul Noile Indii, s-a stins viaţa drumurilor ce treceau pe la poarta genoveză, legând Europa cu străvechiul Orient. În secolul XIV, Genova a pierdut Ciprul; peste patru veacuri, a pierdut şi Corsica. Această insulă genoveză a fost cotropită de francezi. Iar mai apoi ofiţerul corsican Bonaparte a pornit spre Italia, coborând din nord, împreună cu Masséna, şi s-a îndreptat spre Genova. Oraşul cucerit a încercat să-şi păstreze neatârnarea şi, chiar sub ocupaţia lui Bonaparte, Republica genoveză continua să-şi aleagă dogii. Pe timpul lui, au mai existat încă douăsprezece guvernăminte şi opt prefecturi. Aristocraţia din consiliul celor zece cârmuia oraşul. Orăşenii bogaţi şi nobilimea – trei sute la număr – alcătuiau Consiliul cel mare al cetăţii.   Capitolul 2 LEGENDA NAŞTERII Din gangul care se strecura printre case, dând într-altă uliţă, trei trepte tocite şi murdare te duceau la clădirea cenuşie din Passo di Gatta Mora. Pe aceste trepte, spune legenda, alunecase o moaşă… Poticnindu-se, ea pomeni numele dracului. În aceeaşi clipă uşa se deschise şi se auzi scâncetul răguşit şi piţigăiat al noului născut, care era Paganini. Copilul a plâns toată noaptea, a plâns şi dimineaţa. Plângea, tânguindu-se parcă împotriva cruzimii părinţilor, care-l chemaseră la viaţă într-o noapte atât de neagră şi furtunoasă, când marea înfuriată se izbea de cele două diguri genoveze, bubuind ca o gură de tun. Era în noaptea de 27 octombrie a anului 1782.   Capitolul 3 MIZERIE În apropiere de Passo di Gatta Mora, se afla, în anii aceia, o clădire lunguiaţă, care atrăgea privirile trecătorilor prin cercevelele înnegrite ale ferestrelor, prin petele de igrasie, prin tencuiala scorojită şi înverzită. Era un han pentru săraci – Albergo dei poveri. În ceata de copii zdrenţăroşi, ce năvăleau în stradă tocmai din acea clădire, ca să se joace cu corăbioare de lemn sau de hârtie, făcându-le să plutească pe băltoacele din preajmă, sau care se încăierau în mijlocul uliţei, umplând-o de ţipete şi larmă, puteai zări un băieţaş cu frunte lată, cu un nas foarte lung, cu păr negru, încârlionţat, şi cu falca atât de ieşită în afară, încât avea înfăţişarea unei maimuţe. Doi ochi mari, negri, te izbeau în mod ciudat, dacă-i priveai chipul slut. Faţă de întreaga arătare a copilului – braţe lungi, picioare subţiri, cu labe enorme, degete prelungi la nişte mâini deşirate – ochii aceştia, neobişnuit de frumoşi, te surprindeau. Când ochii îi scânteiau de curiozitate, i se schimba întreaga faţă, pierzându-şi, ca prin farmec, urâţenia. Dar impresia aceasta trecătoare se destrăma într-o clipă şi mica făptură, rânjind, ţipând şi înjurând sălbatic, se năpustea, laolaltă cu alţi tovarăşi de joacă, asupra celorlalţi copii, şterpelindu-le corăbioarele şi bărcuţele purtate pe şuvoaiele repezi ale apei de pe marginea străzii. În gangurile întunecoase şi înguste ale „Hanului”, copiii se jucau de-a v-aţi-ascunselea. Duminica după-amiază, se strângeau ca să caşte gura la vreun olog bătrân, care, după ce se îmbăta bine, îşi bătea baba cu cârja. Copiii se cocoţau pe ultima treaptă a scării şi, de acolo, priveau pe geamul de deasupra uşii şi se desfătau în voie cu scenele acestea de familie. Adesea, apropiindu-se tiptil de uşa odăiţei în care cerşetorii jucau zaruri, ei aşteptau cu răbdare clipa când păgubaşii se luau la bătaie cu câştigătorii. Una dintre primele lovituri pe care viaţa i le-a hărăzit lui Niccolo a fost o boală lungă şi grea. A zăcut trei săptămâni cu fierbinţeli mari, aiurind şi sărind din pat, încât a trebuit să i se lege mâinile şi picioarele şi să i se pună pe cap, tot timpul, ştergare udate în apă rece. Boala îl vlăguise. Pentru multă vreme, rămase departe de joaca celor de aceeaşi vârstă. Ceasuri întregi cânta din lăută, în timp ce mamă-sa cârpea, spăla, călca şi pregătea cina sărăcăcioasă. Începu să cânte şi din chitara lui taică-său. Niccolo creştea sub ochii grijulii ai mamei. Pe fratele mai mare, Francesco, mai că nu-l zărea pe acasă: el vorbea totdeauna în taină cu bătrânii care veneau la taclale pe la signor Antonio. Francesco era, pentru Niccolo, un străin, ba mai mult încă – un om nesuferit. La rându-i, signor Antonio dădea tot mai rar pe acasă. Trezindu-se intr-o noapte, Niccolo văzu pe maică-sa îngenunchiată în faţa crucifixului şi rugându-se. Tată-său nu era acasă. Mama aruncă o privire feciorului şi, apropiindu-se de pat, îi spuse: — De ce nu dormi? O să vină şi tata îndată, că nu-i departe. Joacă şi pierde; speră să ne aducă fericire, dar ne căşunează numai necazuri!… Abia a doua zi, pe la amiază, se întoarse acasă Antonio Paganini. Băiatul cânta din lăută. Era atât de absorbit, încât nu băgă de seamă când intră tatăl. Acesta rămase locului şi îl ascultă zâmbind. În spatele lui, chiar în prag, se oprise şi mama. Când băiatul sfârşi de cântat, tatăl începu să-l aplaude şi apropiindu-se de dânsul, puse, poate pentru prima dată, palma lui mare pe capul negru şi cârlionţat al copilului. Micul maimuţoi deschise larg gura cu dinţii gălbejiţi, ridicându-şi privirea speriată şi linguşitoare înspre chipul aspru al bătrânului. — Vai, cât eşti de slut! – rosti deodată signor Antonio. Duioşia i se irosise de pe obraz. Apoi, întorcându-se către nevastă-sa, îi zise: — Hai, Tereza, fugi şi cumpără ceva de-ale mâncării! Mi-i o foame de lup. Azi ni se cuvine să ne veselim puţintel. Luă chitara, se aşeză în faţa băiatului şi-i făcu semn din cap. — Carmagnola! Tatăl cânta bine, băiatul încerca, sfios, să-i ţină isonul. Apoi, Antonio Paganini lovi coardele, dădu la o parte chitara şi, cu paşi mari, hotărâţi, trecu în camera de alături. Ieşi de acolo cu o vioară veche şi spuse băiatului: — Niccolo, am să te învăţ să cânţi la vioară! Am să fac din tine o minunăţie! Ai să câştigi bani mulţi! Ştii tu ce-i asta? E vioara care a aparţinut unui străbunic al nostru, înmormântat la Capua, chiar în biserica Sfânta Anna. Ceea ce am pierdut eu la bursă, va trebui să câştigi tu, cu vioara. Azi e o zi norocoasă. Vezi maşina aceea? – şi arătă cu mâna spre nişte tabele de carton, ce se aflau pe masa de scris. Asta-i invenţia mea! Am în mână secretul succesului. Discurile astea simple, de carton, se învârtesc şi-mi arată taina câştigului… În clipa aceea, signora Paganini intră cu un coş în mână: — Pot să plec, Antonio? — Da! Da! Du-te! Scoase din buzunarul vestei ura teanc de bancnote şi, alegând-o pe cea de valoare mai mică, i-o întinse. După cum vezi, Terezo, zise el, treburile merg mai bine. Maşina mea de ghicit nu m-a înşelat. Acum ştiu precis ce numere de loterie trebuie să cumpăr, ca să câştig!… — Nu te mai osteni degeaba! – îl întrerupse nevasta. Nu-i nevoie să mă minţi: ştiu doar că joci cărţi… — Ba tu minţi! – tună bătrânul. Hai, cară-te! Vezi-ţi de treabă… Şi astfel începu prima lecţie de vioară. Bucăţica de om pricepea cu greu cele ce dorea taică-său. Acesta se înfuria şi, la fiecare greşeală, îl plesnea peste ceafă. Apoi luă de pe masă o linie lungă, colţuroasă, şi se apucă s-o folosească la fiecare greşeală a băiatului. Cu lovituri dibace şi aparent uşoare, îi dădea peste mâini, umplându-i-le de vânătăi. Când Tereza Paganini reveni cu cele târguite, signor Antonio se afla în culmea mâniei. Zăvorâse copilul în cămară, poruncindu-i să execute acolo primul exerciţiu de vioară. Timp de un ceas răsunară din încăperea aceea strâmtă sunetele sălbatice şi stridente, în timp ce Antonio Paganini şedea la masă cu nevastă-sa, cinstindu-se cu vinul adus. Se lăuda cu câştigurile sale şi îl blestema pe signor Law, care ruinase băncile franceze şi invadase toată Franţa cu bancnote fără valoare, în locul monedei sunătoare de mai înainte, bună şi trainică. Îi blestema pe acţionarii italieni, care se înţeleseseră cu negustorii francezi. În zilele în care „nemernicii ăia“ de francezi puseseră mâna pe fortăreaţa cea mare a Parisului şi, lepădându-se de sfânta biserică şi de Dumnezeu, vârâseră pe rege la închisoare – mările erau bântuite de uragane, care nu mai semănau nici pe departe cu furtunile de altădată… Dar nicio furtună nu pricinuise atâta pagubă comerţului maritim ca răscoala gloatei franceze. Englezii popriseră vasele comerciale ale Franţei. Negustorii francezi încetaseră plăţile către băncile italiene. Bursa îşi încetase activitatea. Ale cui păcate trebuia să le ispăşească el, Antonio Paganini, vechi şi cinstit misit? De ce tocmai el trebuia să îndure atâtea din cauza răscoalei norodului din Franţa? — Şi gloata asta blestemată, defilând pe uliţe cu bonete roşii şi cu hârci înfipte în vârful suliţelor, intonează cântecul nostru genovez Carmagnola! Cum de nu le e ruşine să batjocorească frumoasele noastre cântece!… Limba bătrânului Paganini se împleticea tot mai mult. Tot mai des folosea Antonio cuvinte grele. Îi înjura pe toţi, vorbea de necinstea nobilimii, de falimentul negustorilor. Din senin, se apucă să-şi laude maşina de ghicit numerele câştigătoare. Nu-şi dădea seama că soţia sa tace, nici nu vedea suferinţa întipărită pe chipul ei. Tocmai când se lăuda mai tare, lovi cu pumnul în masă: — Mii de draci! Auzi cum cântă băiatul? O să ajungă departe!… Abia atunci îndrăzni Tereza să-i aducă aminte că băiatul fusese bolnav nu demult, că era primejdios să i se ceară sforţări atât de grele şi de îndelungate şi că era timpul să stea şi el la masă. Signor Antonio îi tăie cu grosolănie şirul vorbelor. — Nu va îmbuca nimic până ce nu va cânta primul exerciţiu fără nicio greşeală!   Capitolul 4 RĂZBOI La „Han“ se povesteau lucruri ciudate. Francezii aşezaseră pe una din marile pieţe ale Parisului un fel de estradă, iar pe estradă puseseră nişte stâlpi, între care prinseseră un triunghi mare de oţel, care luneca de-a lungul scobiturilor şi cădea cu vârful ascuţit în jos. Într-un cuvânt, francezii imitaseră maşina folosită de bătrânii măcelari din Milano pentru a ucide vitele la abator. Maşina lor, însă, era pentru capete de oameni. L-au scos pe rege din turnul în care-l ţinuseră prizonier, l-au pus sub maşină şi au lăsat să-i cadă pe ceafă triunghiul cel greu de oţel. Ridicară apoi căpăţâna despărţită de trup şi, ţinând-o de plete, o arătară poporului parizian strâns în preajmă, strigând: „Iată adevăratul rege al Franţei!“ Niccolo asculta cu uimire toate aceste vorbe, ce umblau din gură în gură. Se spunea că regele fusese un ticălos şi un trădător al poporului, aşa încât uciderea lui era o pedeapsă meritată pentru crimele de care se făcuse vinovat în faţa ţării. Se mai spunea că chemase în ajutor oşti străine, pentru a trece Franţa prin foc şi sabie; se vorbea despre satele franceze, cuprinse de flăcări, despre grozăviile foametei îndurate de cei mulţi, despre coaliţia împărăţiilor vecine, unite pentru a salva pe Ludovic al XVI-lea şi despre războiul ce l-au pornit împotriva poporului francez răsculat. — … Ai auzit? Francezii cântă Carmagnola noastră… Micul Paganini cânta acum destul de bine. Învăţase notele. Iar când lipsea de acasă bătrânul, încerca să compună singur mici cântece. În închipuirea lui, îi vedea pe francezii cu bonete roşii, avântându-se cu drapele ca să cucerească fortăreaţa Parisului! „Bastia, Bastillo”, parcă aşa-i zice, se căznea să-şi amintească micul Paganini, şi sunetele ce îi veneau de la sine le reda în cântecul viorii lui vechi şi prea mari pentru el. Carmagnola suna melodioasă, plină de viaţă. Părea alt cântec, altă Carmagnolă. Într-o zi, profitând de lipsa tatălui, micul Paganini plecă pentru prima dată de acasă, cu gândul să împărtăşească şi altora cântecul lui. El păşi prin gangul întunecos al „Hanului”, parcă dosind o pradă. Aici îşi făcu Niccolo debutul în faţa lumii. Simţi o mândrie deosebită când glasului viorii lui i se alăturară şi vocile oamenilor care-l ascultau. Femeile şi bărbaţii, strânşi împrejur, cântau în cor o nouă Carmagnolă. O cântau acum cu toată bogăţia de nuanţe pe care i-o dăruise arcuşul lui Paganini. Ca şi înainte, soarele strălucea viu deasupra Genovei. Ca şi înainte, valurile mării susurau blând, scăldând digul de la Darsena Reale. Ca şi înainte, arborii înfloriţi din grădina publică, se legănau ritmic, în timp ce monumentele de marmoră din cimitirul Genovei sclipeau albe în bătaia razelor, străjuind, neclintite în măreţia lor, vechile morminte ale aristocraţilor genovezi. Nimeni, în afară de consiliul cetăţii, nu ştia că uraganul ce smulgea acoperişurile palatelor bate de la nord spre sud şi din apus spre răsărit şi că, poate, peste noapte, cerul senin al Genovei se va acoperi de nori. Umblau zvonuri nelămurite că, undeva, în Alpii apuseni, prin trecătorile munţilor, apăruseră uniforme roş-albastre şi că armata de cavalerişti, ce se îndreaptă spre Castel-Franco şi cetatea Bard, poartă în frunte nişte flamuri tricolore. Dar acestea nu erau decât zvonuri. Se rostea un nume italienesc, un nume vestitor de viaţă fericită şi norocoasă pentru cel care-l purta. Buonaparte – soartă bună – era numele omului care venea dinspre nord, îndreptându-se către sud, în fruntea unei întregi oştiri de răsculaţi. — Cine-i omul acesta? – spunea bătrânul Paganini, şezând la masă. E feciorul unui simplu sindic[1] corsican. Cum dracu îşi îngăduie canalia asta să poarte uniformă de general, când nu-i nici măcar nobil francez? Cum o să fie în stare să se împotrivească armatelor regulate ale împăratului austriac? Se apropie sfârşitul lumii, adăugă el, sfârşind de băut a patra sticlă de vin. În curând n-o să mai avem unde fugi! Bursa genoveză se redeschisese de două ori şi, de fiecare dată, signor Paganini câştigase bănet, nu glumă. Avea noroc şi la cărţi, ca şi în năstruşnicele sale afaceri cu loteria. Vecinii şuşoteau că n-ar fi tocmai lucru curat cu numerele acelea de loterie, că roţile maşinii ar fi unse cu ulei de aur… Bătrânului îi mergea ca-n poveşti. Când, pe uliţele Genovei, se porniră vânturile reci ale iernii, lumea începu să fie tare îngrijorată: se vorbea pe faţă despre înaintarea trupelor franceze dinspre apus, dinspre Nisa. Bătrânul Paganini, însă, părea că nu vede şi nu aude nimic. Era cu totul absorbit în operaţiunile nespus de complicate ale unei noi… loterii. Acum, nu mai avea ochi să vadă maşina – cu discurile ei de carton, cu planşetele de lemn, cu acele, săgeţile şi indicatorul ei de oţel. Biata maşină zăcea într-un ungher plin de praf, şi nici motanul n-o mai băga în seamă. Acum nu mai avea nevoie să facă, noaptea, calculele acelea nebuneşti. Hârşâitul acelor de oţel pe discuri de carton, asemănător ronţăitului unui şoarece, încetase. Limbile ceasornicului alergau, de data aceasta, singure pentru signor Paganini – timpul lucra pentru el. Paganini se lăsa în voia soartei. Curentul vremii îi mâna paşii. Apele erau tulburi şi, tocmai în aceste ape tulburi, fostul misit genovez avea să prindă un peşte gras. În nord, lucrurile mergeau prost. Puternicele şi solidele întreprinderii financiare din oraşe începeau să se clatine. Corăbiile nu mai plecau pe mare. „Piraţii militari” ai Angliei ajunseră stăpânii Mediteranei. Romanelli şi Spiro, proprietarii unei bănci din Genova, chemară la ei, dis-de-dimineaţă, pe misitul Antonio Paganini. Citiră împreună proclamaţia generalului Bonaparte: „Soldaţi! Aţi fost prost hrăniţi, sunteţi aproape goi! Guvernul republican vă datorează totul, dar nu poate face nimic pentru voi. Răbdarea şi curajul eroic, de care daţi dovadă, vă fac cinste, dar din aceste virtuţi nu vă puteţi făuri nici glorie şi nici nu puteţi dobândi câştiguri. De aceea, am luat hotărârea de a vă scoate din munţi, spre a vă duce într-una din văile cele mai roditoare din lume. În faţa voastră se deschid drumuri largi, cu oraşe mari; o să vedeţi o provincie înfloritoare, o ţară nouă. Acolo vă aşteaptă onoarea, gloria, bogăţia!” — Aşadar! – exclamă bancherul Spiro, fluturând sub nasul lui Paganini fiţuica de hârtie albastră. Aşadar, soldăţoiul ăsta necioplit a şi trecut la înfăptuirea celor promise armatei lui de tâlhari cu care vine dinspre Nisa? — Da! – îşi răspundea tot el singur. Secătuieşte oraşele cu jafurile şi supune populaţia unui tribut mai greu decât moartea! — Ne-am hotărât să închidem banca! – rosti mai departe asociatul său, adresându-se lui Antonio Paganini. Iar tie, care ne-ai fost un ajutor credincios, îţi facem o propunere, care nu poate decât să te onoreze: vei pleca în nord, luând cu tine şi oarecare bagaj, anume nişte saci cu actele băncii: ipoteci, poliţe, chitanţe, acţiuni şi rente. Numerarul îl lăsăm deocamdată aici. Închidem banca şi plecăm pentru câtva timp din Genova, undeva mai departe, iar tu vei duce la Cremona sufletul şi inima băncii noastre. Antonio rămase multă vreme pe gânduri. Chipul i se posomorî din ce în ce mai mult. Cu pleoapele neclintite, urmărea prin oglindă expresia de pe faţa celorlalţi. În sfârşit, îşi ridică privirea plină de o spaimă prefăcută. Pe chipul bancherilor se ivi nedumerirea. — Noi ţi-am încredinţat tranzacţii însemnate, ai fost mijlocitorul nostru în toate afacerile maritime ale băncii. Spune-ne: cum am putea să te răsplătim dinainte pentru cele ce vei face? Romanelli vorbise mai mult decât se cuvenea. Spiro se încruntă şi rosti răspicat: — Ştii? La nevoie, mă pot învoi cu frate-meu care tocmai e gata să plece în nord, dacă treaba aceasta e prea grea pentru dumneata, signor Paganini! Atunci bătrânul misit se hotărî să dea lovitura. El cunoştea relaţiile dintre cei doi fraţi. Ştia că se despărţiseră, în urma unei afaceri necurate. Ştia că nu din sentimente familiale renunţase signor Spiro să mai amestece poliţia austriacă în relaţiile dintre el şi propriul său frate, căutând să facă uitată cât mai degrabă toată povestea. Paganini îi măsură cu privirea şi, luând o înfăţişare şi mai jalnică, zise: — Prea stimaţii mei domni, nu uitaţi că am nevastă şi copii! Nu-i pot lăsa în voia soartei! Dacă părăsesc oraşul în care m-am născut, trebuie să-i iau cu mine. Trebuie să-mi cumpăr o trăsură bună. Caii mă vor costa mai mult decât pe alţi călători, căci trebuie să-i obţin fără complicaţii. În acelaşi timp, trebuie să trec numaidecât drept un călător sărac. Recunoaşteţi, ca să fim drepţi, că ceea ce-mi cereţi este tot una cu a mă azvârli chiar în gura leului Se făcu tăcere. Scena aceasta se repetă încă de trei ori, după care, signor Spiro, cu inima strânsă ca într-un cleşte, fixă suma de cinci mii de lire. Paganini se ridică şi, ţinându-şi pălăria în mână, le spuse: — Domnilor, mă aşteaptă familia, daţi-mi voie să plec! Vă rog să mă credeţi că… eu… din toată inima… Dar Romanelli îl opri cu un gest brusc: — Ia mai las-o şi tu, ce naiba! Hai, spune suma care să-ţi acopere nevoile familiei! Dar ce zor-nevoie să cari cu tine nevasta şi copiii? — Nu, domnilor, vă rog să mă iertaţi, dar… Paganini se îndreptă către uşă, signor Spiro îi tăie repede drumul, apropiindu-se de raftul pe care erau rânduite catastifele băncii. Luând un registru gros, se propti în uşă cu picioarele depărtate şi-i spuse: — Gândeşte-te şi tu, încăpăţânatule, ce putem face, când suntem aproape ruinaţi! — Tocmai de aceea nu vreau să vă mai sporesc pierderile, domnii mei… – zise Paganini. Voi trăi şi eu, sărmanul de mine, din cei câţiva gologani agonisiţi cu sudoarea frunţii, în vremea din urmă. — Hai, spune, odată, ce pretenţii ai, ce aştepţi de la noi? Atunci Paganini, aplecându-şi privirile în pământ, zise: — Procente din toate afacerile maritime ale băncii, de îndată ce domniile voastre vă veţi relua operaţiunile. Printre actele pe care le voi duce la Cremona, stimaţii domni vor fi într-atât de buni ca să adauge şi angajamentul prin care mă fac părtaş la veniturile băncii şi îmi plătesc douăzeci de mii de lire peşin, în ziua plecării.   [1] Reprezentantul unei instituţii, obşti sau corporaţii (n. tr.).

Partea întâi ANII DE FORMARE 1 ORĂŞELUL DE PE MEDWAY Lorzii amiralităţii, vrând să construiască docuri mari, aleseseră în acest scop, încă de pe vremea reginei Elisabeta, un orăşel aşezat pe râul Medway, la treizeci de mile depărtare spre sud-vest de Londra, acolo unde acest râu se varsă în gurile largi ale Tamisei. Să tot fie o zvârlitură de băţ de la orăşelul numit Chatham până la locul acesta, care a devenit în scurtă vreme unul dintre cele mai de seamă şantiere pentru construcţia flotei de război. Lângă orăşel au fost ridicate forturi întărite, ca să se apere docurile militare de eventualele incursiuni ale corăbiilor vrăjmaşe. Dar ele nu l-au împiedicat, din păcate, pe îndrăzneţul amiral olandez de Reutter să forţeze cu corăbiile sale gurile Tamisei şi, bătând din culevrine, să acopere cu o grindină de ghiulele de fontă forturile care apărau oraşul, scufundând şi câteva corăbii de război şi împrăştiind groaza în orăşel. Asta se petrecuse cu mai bine de o sută cincizeci de ani înaintea acelei seri plăcute de vară, când strada principală din Chatham, High-Street, ce se întinde cam o milă şi jumătate de-a lungul râului, se bucura în linişte şi pace de o siguranţă deplină faţă de invaziile îndrăzneţe ale amiralilor. Şi, într-adevăr, dacă în capul unui amiral semeţ ar fi încolţit acum gândul cutezător de a deschide din nou focul bateriilor asupra orăşelului Chatham, nu ar fi întâmpinat el oare, de data asta, riposta cuvenită din partea noilor linii de forturi şi nu s-ar fi făcut oare de ruşine prea încrezutul duşman? Dar acum teama de incursiuni nu mai avea, fără îndoială, niciun temei. Anglia şi locuitorii din Chatham se aflau în deplină siguranţă. Cu cinci ani înainte, puterea tiranului şi despotului Bonaparte fusese zdrobită de ducele Wellington, iar despotul se afla acum exilat pe o insulă pierdută în largul oceanului; a doua oară nu mai putea să fugă, cum fugise de pe altă insulă cu trei luni înainte de a-l fi nimicit cu desăvârşire ducele victorios. De data asta era bine păzit, iar Anglia şi locuitorii din Chatham se puteau bucura în tihnă de o viaţă paşnică. Şi se bucurau din plin, cel puţin cei din Chatham, ieşiţi pe High-Street în seara aceea plăcută de iunie. E încă lumină; vara se întunecă mai târziu. Pe High-Street, în preajma priMariei care-şi înalţă ceasul deasupra locuitorilor din Chatham, e mare însufleţire. „Pe aici, pe la noi e aproape ca pe Strandul de la Londra“, se laudă cei din Chatham, când descriu vreunui călător în trecere oraşul lor natal. Nici vorbă că exagerează din cauza sentimentului lor patriotic loca. High-Street se deosebeşte mult de Strand, dar trebuie să recunoaştem că în seara asta e mare forfotă în preajma priMariei. Praful ridicat de bocancii grei ai marinarilor se aşterne într-un strat gros pe pantofii frumoaselor din Chatham şi pe ghetele bravilor ofiţeri şi funcţionari. La ora asta, High-Street mişună de marinari, ofiţeri şi funcţionari. Funcţionari de toate categoriile: de la docurile flotei regale, de la arsenal, de la depozitele de aprovizionare, de la administraţiile militare ale forturilor din Chatham. Marinari de toate gradele — începând cu elevii şi sfârşind cu locotenenţii — toţi bine dispuşi, după ce consumaseră cantităţi apreciabile de băuturi tari. Bătrânii lupi de mare, cu îmbrăcămintea lor îmbibată de catran, contribuie şi ei la stârnirea prafului; aceştia se plimbă pufăind din pipe, acoperind de fum cerul uşor înnorat. Pe High-Street sunt multe taverne care vând băuturi spirtoase; dai de ele aproape la fiecare pas. În preajma lor se află prăvăliile adaptate situaţiei predominante pe care o are orăşelul Chatham faţă de alte porturi militare şi şantiere navale ale regatului. În vitrinele acestora se poate găsi absolut tot ce e necesar pentru aprovizionarea şi echiparea corăbiilor şi a bravilor marinari, începând cu bidonul pentru rachiu şi sfârşind cu busolele de orice mărime, pe care marinarii le folosesc la orice, în afară de spart nuci. În rând cu aceste prăvălii sunt şi altele, ale căror vitrine ademenitoare sunt pline de tutun, piper, grămezi de lămâi şi nuci de muscat, necesare pentru punch, cu sticle de gin şi de rom şi cu articole coloniale făcute să-i ispitească numai pe cei din Chatham, nu şi pe lupii de mare care aprovizionează prăvăliile acestea cu mărfuri aduse de peste mări, prilejuind astfel pagube incontestabile vistieriei regale. Totuşi, lupii aceştia de mare, cu mustăţi şi fără, podoaba Chathamului, sunt consideraţi oarecum ca stăpâni ai oraşului, iar ei, dându-şi seama de situaţia lor privilegiată, se comportă cam liber. Nu c-ar răcni cântece vesele pe High-Street — pentru asemenea distracţii are oraşul destule ulicioare în cartierul docurilor — dar fumul pipelor lor ascunde locuitorilor din Chatham cerul de iunie, iar duhoarea de vin a gâtlejurilor lor arse de alcool strică întrucâtva mirosul plăcut al teilor înfloriţi, plantaţi de locuitorii oraşului pe strada principală. În seara asta, funcţionarii de la docuri, depozite, arsenal şi de la forturile militare ale lui Pitt au şi avut vreme, după terminarea serviciului, să viziteze localurile lor de preferinţă. Pesemne că din pricina asta se arată tot atât de bine dispuşi ca şi numeroşii mateloţi şi ofiţeri ai flotei regale, care se plimbă pe High-Street. Funcţionarii poartă fracuri şi redingote albastre, verzi, cafenii ori de culoarea nisipului; pantalonii de vară, făcuţi din pichet pestriţ sunt largi, acoperind laba piciorului. Eleganţii, însă, ispitiţi de ultima modă şi imitându-i pe cei din Londra, se grăbiseră să apară în pantaloni galbeni de pânză, ce nu coborau mai jos de jumătatea pulpei. Lupii de mare, neînvăţaţi cu manierele elegante, nu se sfiesc să-i arate cu degetul, râzând cu gura până la urechi. Dar eleganţi de felul acesta sunt puţini; căci cei din Chatham nu pot ţine piept niciunui dandy din Bath ori Brighton. Iar domnişoarele din Chatham, care plecau de acasă de sub oblăduirea părintească să respire mirosul de tei, vin şi tutun, nu se puteau lua la întrecere pe tărâmul modei, cu elegantele din Bath. Cucoanele din Chatham gătite de plimbare cu mantile, pelerine sau şaluri, rămăseseră credincioase vechii şi preferatei mode greceşti; îşi purtau taliile chiar sub piept, în vreme ce elegantele din Bath îi trădaseră demult pe vechii elini, potrivindu-şi taliile la locul cuvenit. Tinerii gentlamieni şi tinerele ladies nu pierd vremea degeaba; privirile de admiraţie şi cele de graţie se încrucişează pe High-Street, străpungându-l în toate direcţiile. Tinerii funcţionari din Chatham nu se deosebeau în general întru nimic de ceilalţi funcţionari ai regatului; şi unii, şi alţii se înflăcărau tot atât de mult în faţa frumoaselor ladies, cu toate că farmecul feminin nu-i ispitea la fel pe toţi funcţionarii din Chatham, deşi niciunul din ei nu atinsese vârsta când acest farmec te lasă rece.   2 PE ORDINANCE-TERRACE Aşa de pildă, poţi să-ţi dai seama dintr-o singură ochire, în primul rând, că gentlemanul care ieşise din taverna „Calul alb“ şi trece acum prin faţa priMariei e funcţionar şi în al doilea rând, că nu nutreşte niciun fel de interes pentru vreo lady din Chatham, deşi nu atinsese încă vârsta critică. E un gentleman cam de vreo treizeci şi cinci de ani ori poate mai puţin, cu un obraz plăcut, prelung, cu ochi căprui şi nas subţire. Gura moale, feminină, micuţă, cu buza de jos cărnoasă şi bărbia neexpresivă, nu prea dovedeşte tărie de caracter. Poartă un frac de pânză albastră, cu nasturi auriţi, şi pantaloni făcuţi tot din pânză, de culoarea nisipului. Gulerul scrobit al cămăşii îi ajunge până la obraji; capetele batistei negre de mătase sunt băgate sub vestă, lăsând descoperit pieptarul. Pălăria-i mare, cu fund mic şi boruri largi foarte întoarse în sus, e dată pe ceafă; o şuviţă creaţă de păr îi flutură pe frunte ori de câte ori înclină capul, salutând numeroasele lui cunoştinţe şi făcându-le prietenos semn cu mâna. Trece pe lângă primărie cu pas şovăielnic. Nu s-ar putea spune că se clatină, dar nici că păşeşte cu siguranţă. Iar ochii lui căprui sunt mai umflaţi decât s-ar cuveni să fie — chiar dacă am admite că gentlemanul stătuse toată ziua, adus de spate, într-unul din birourile semănate cu atâta dărnicie în Chatham. Îi este cald. Îşi şterge faţa cu o batistă frumoasă de mătase şi, aruncând o privire la ceasul din turnuleţul primăriei, grăbeşte hotărât pasul. Dar vizita făcută la „Calul alb“ nu-i îngăduie să meargă repede. Oftează, dând         în neştire din mâini şi rostind mecanic „Hallo, Bill!“, apoi îşi încetineşte iar pasul. Deodată însă, atent, exclamă: —      Hei, Charlie! De unde vii? Un băieţel delicat, de vreo opt ani, cu ochi mari, albaştri închis şi bucle de un castaniu luminos, apăruse în High-Street, de după colţ. —      A... A... mă duceam acasă... îngaimă el. Dacă tatăl lui merge pe High-Street, nu poate fi în acelaşi timp şi în altă parte;      deci, el, Charlie, n-a întârziat la masă. Aşa că recunoaşte cu un glas mai sigur: —      Am fost la match. Au jucat echipele lui Mr. Giles şi Mrs. Bowle. —      Bile? —      Da. —      Şi cine a câştigat? întreabă iar gentlemanul, apucându-l prietenos pe Charlie de mână. Abia acum simte băiatul că tatăl său nu se prea ţine bine pe picioare. Ştie el cine-i vinovat: ale-ul, berea limpede şi tare, care-i place atât de mult părintelui său. —      Giles. Eu i-am sfătuit pe cei de la Mrs. Bowle să nu joace, dar mi-au răspuns că sfaturile mele n-au niciun rost, dacă nu joc şi eu. Ştii, tată, nu prea sunt tare nici la bile, nici la cricket. Nu sunt un sportsman, cum spun ei. Băiatul e mâhnit de stângăcia lui la jocuri. —      Mai bine povesteşte-mi, dragă — întreabă tatăl lui, ca să schimbe vorba — cum a fost la spectacol. Cu cine ai fost la teatru? Cu doctorul? Încă nu se văzuseră în ziua aceea. Tatăl sosise cu o seară mai înainte, după ce se întorsese Charlie de la teatru, şi dimineaţa, când plecase băiatul la şcoală, el dormea. —      Vai, ce frumos a fost, tată! Ştii, în scena în care ducele de Richmond îl ucide pe regele Richard cu spada, a trebuit să-mi pun mâna la gură, ca să nu ţip. —      Cum se poate să fii atât de nervos, băiete dragă? —      În locul meu ai fi făcut la fel. S-au bătut chiar lângă loja noastră. L-am apucat pe James de mână. —      L-a luat doctorul şi pe James? —      Sigur. A fost şi tanti cu noi. —      Aha! Aşa-i!! Chirurg militar, doctorul Lamert locuia în apropiere şi venea des pe la familia Dickens. Fiul lui, James, deşi cu opt ani mai mare, era prieten cu Charles. Doctorul Lamert era văduv şi venea cu plăcere la Dickens, unde stătea şi Mrs. Hellen, o soră de-a mamei lui Charlie, văduvă şi ea. Băiatul strânge mâna tatălui său: —     Ieri am isprăvit „Pelerinul Pickle“ şi să ştii c-am bănuit că Smollet îl va face să se căsătorească până la sfârşit cu Emily. Îţi aduci aminte că şi la Fielding, Tom Jones se căsătoreşte până la urmă cu Sophia. Ia spune, tată, de ce se tot căsătoresc cu toţii? —     Ei, nu chiar cu toţii — răspunde moale tatăl, gândindu-se fără să vrea la doctorul Lamert. Se părea că şi doctorul o va lua, în sfârşit, de soţie pe mătuşa lui Charlie. —     Don Quijote nu se căsătoreşte, e adevărat. Dar Robinson Crusoe, da. Şi-n cartea lui Smollet, Roderick Random se însoară, iar în „Humphrey Clinker“ se căsătoresc cu toţii. Aşadar, vezi că am dreptate să-mi pun întrebarea asta? John Dickens găseşte un răspuns potrivit, cu toate că băuse astăzi mai mult ca de obicei: —     Ei, n-ai ce-i face, băiete dragă; şi tu te vei însura când vei fi mare. Charles lasă capul în jos, şi în faţa lui apare Lucy cea cu păr de aur. Se îndrăgostire de Lucy Strawhill de cum o                              văzuse, cu doi ani în urmă; fratele ei George, camarad de-al lui      Charlie, o adusese la dânşii, ca să admire „lanterna magică“. Da, se va căsători cu Lucy. E cochetă şi-i place să-l necăjească; dar n-are a face, o va lua de soţie. Au ajuns în faţa biroului de diligenţe, Thompson. Charles se uită cu plăcere la firma ovală expusă în geam, care reprezintă diligenţa Thompson, plină de călători în haine de sărbătoare; toţi par grozavi de veseli, nici vorbă, deoarece călătoresc cu diligenţa asta. Cu ea a călătorit şi el, când a fost la Londra să-l vadă pe clownul Grimaldi. Acelaşi simpatic doctor Lamert l-a luat cu el, şi Charles îşi aminteşte acum de călătoria aceea la Londra. —     Când voi fi mare,  mă fac actor, spune el. Şi se gândeşte că va      ajunge tot atât de vestit ca şi Grimaldi; iar Lucy îl va admira. Sau poate va juca rolul ducelui de Richmond; nici asta n-ar fi rău. Dickens-tatăl nu prea înţelege ce legătură este între hotărârea lui Charles de a se face actor, firma diligenţei de pasageri şi călătoria la Londra. Mormăie ceva neînţeles, după care spune: —     Iată-ne şi acasă... Trec pe lângă „Parapetul de artilerie“, apropiindu-se de Ordinance Terrace, uliţa pe care se află locuinţa familiei Dickens. Toţi ai casei sunt adunaţi în sufragerie şi-i aşteaptă. Fanny, în vârstă de zece ani, îşi strânge repede caietele de pe masă; sârguitoare de felul ei, în aşteptarea mesei, se şi apucase să-şi facă lecţiile. Letiţia, de cinci ani, e flămândă şi se grăbeşte să se aşeze la masă, punându-şi şerveţelul la gât şi înarmându-se cu o lingură. Doamna Dickens îşi subţiază buzele: băgase de seamă dintr-o aruncătură de ochi că soţul ei trecuse pe la „Calul alb“. Ţine pe genunchi un plod de numai şase luni. Lângă ea, în cărucior, doarme micuţa Harriet. John Dickens, care-şi arată marea-i dragoste pentru copii, mai cu seamă când întârzie de la masă, ceea ce se întâmplă destul de des, îl sărută cu gingăşie pe creştet pe micul Frederick şi se grăbeşte s-o întrebe pe prea iubita sa soţie cum o mai duce cu sănătatea. —     Frumos, tare frumos! Iar ai întârziat, John, şi noi murim de foame. Şi tu, Charles, de ce n-ai venit până acum? —     Ştiam că tata nu s-a întors încă — încearcă se se descurce băiatul. —     Ştiai? De unde puteai să ştii? Charles, nu mai începe cu născocirile, spune doamna Dickens enervată. Charles, nu-i tare în „născociri“. nu ştie să „croiască minciuni“ şi-şi dă seama de asta. Adevărat, de unde ar fi putut şti el că tatăl său nu era acasă? Mai bine ar fi spus adevărul: c-a fost la matchul de bile şi gata. Dar acuma-i prea târziu. Oftează şi tace. Apoi, îndreptându-se spre scaunul lui, încearcă să nu mai privească spre maică-sa. În tot timpul mesei, capul familiei se arată bine dispus, trăncănind verzi şi uscate; se vede cât de colo că vrea să descreţească fruntea nevestei sale. —     Nu-ţi poţi închipui, dragă, ce discuţie aprinsă s-a încins astăzi la noi la birou! Ţi-am povestit de domnul Howell, de firea lui paşnică şi tăcută; dar e bun funcţionar, n-am ce spune! Ei, ce-ţi închipui că a declarat astăzi domnul Howell, aşa tam-nisam? Că e de acord cu petiţiile pentru comerţul liber. Cred că-ţi aduci aminte. Ţi-am vorbit de chestiunea asta acum o lună. Nu-ţi mai aminteşti? Petiţiile acelea, dragă, făcute la Londra, Glasgow şi Manchester, în care se spune că toate relele, sărăcia şi celelalte vin numai din lipsa unui comerţ liber. Ai uitat? Acum judecă şi tu, te rog: nici vorbă că cei care au făcut petiţiile au ştiut ce spun şi c-au judecat chestiunea pe toate fețele. Dar domnul Howell? Ce are el cu comerţul liber? Nici în clin, nici în mânecă! Ei, să-l fi văzut astăzi pe paşnicul Howell! „Mai bine mor, spunea el, decât să renunţ la convingerea mea că prin petiţii se cere ceva absolut necesar şi că tot răul din ţara noastră este rezultatul protecţionismului“. Ţi-am explicat, mi se pare, ce-i aceea protecţionism. Ei, ce spectacol a mai făcut şi domnul Howell al nostru; ne-am mirat cu toţii. Domnul Tillet, ca să-l necăjească, a spus că şi comerţul liber şi toate petiţiile acelea nu-s decât fantasmagorii. Ne-am speriat, îţi spun drept. Faţa paşnicului nostru domn Howell s-a înroşit ca focul şi, bătând cu pumnul în masă, a spus cu un glas teribil: — „Eu nu l-aş sfătui pe domnul Tillet să discute chestiuni de care n-are habar“. Şi i-a aruncat acestuia o căutătură, să-l vâre în pământ, nu alta. Ei, ce spui de omul nostru cel paşnic? Îţi place o asemenea întâmplare, dragă? Dar doamnei Dickens nu-i plăcea deloc întâmplarea şi n-arăta niciun fel de interes pentru ea, aşa că monologul domnului Dickens nu-şi atinse scopul, şi el se văzu silit să schimbe subiectul. Iată-l acum cufundat în gânduri, cugetând la viitorul strălucit ce-i aşteaptă pe „cei mai mari dintre puişorii noştri“: Fanny şi Charles. Dar doamna Dickens e prea amărâtă de vizitele zilnice ale soţului ei la „Calul alb“ şi de întârzierile lui la masă, ca să se poată potoli cu una ou două. Când el îi spune la ce se gândeşte, ea-l priveşte cu neîncredere, ceea ce nu-l descurajează pe părintele iubitor. —     Sunt sligur că Fanny va ajunge o mare muziciană, începe el, necăjindu-se cu carnea de vacă; am auzit-o deunăzi cântând câteva pasaje şi spun cinstit că nu-mi venea să-mi cred urechilor. Rămâne însă o taină unde putuse auzi părintele iubitor pasajele cântate de Fanny, care lua lecţii de pian într-altă parte a oraşului, cu un profesor de muzică de mâna a treia. Cu toate acestea, John Dickens, pătruns de dragoste pentru „cei mai mari dintre puişorii noştri“, o ţine-nainte: —     Cât despre Charles, n-am nicio îndoială. De el sunt sigur şi aş pune rămăşag pe trei sticle... Se opreşte deodată. Doamna Dickens îşi subţiază şi mai tare buzele. —     Adică, se grăbeşte John Dickens, vreau să spun, dragă, că Charles o să ajungă cu siguranţă scriitor. Mă uimesc cunoştinţele lui din literatura cultă. Pur şi simplu, mă uimesc! Cunoaşte o mulţime de nuvele din „Spectator“ şi „Chatterbox“, îşi aminteşte perfect de toate romanele lui Fielding, Smollet, absolut de toate... Charles ştie că tatăl său vorbeşte de talentele lui şi ale Fannyei ori de câte ori trebuie să topească tăcerea de gheaţă a mamei. E obişnuit cu asemenea discuţii, sau mai bine zis cu monologurile tatii. —     Ce-i cu bătrânul Fielding? se aude un glas de la uşă. E doctorul Lamert. Blajin, grăsuliu — intră, aruncând o privire de jur-împrejur. Văzând că doamna Hellen n-a apărut încă, dă bună ziua doamnei şi domnului Dickens şi-i ciupeşte delicat de obrăjiori pe copii, aşezându-se ceva mai departe de masă. Aşteaptă, desigur, să vină doamna Hellen. —     Tocmai spuneam, Lamert, că Charles o să ajungă cu siguranţă scriitor. A citit o groază de cărţi. Nu găseşti? —     Da, da, e foarte citit, încuviinţează doctorul Lamert. Mi-a povestit deunăzi, pe larg, câteva schiţe de Washington Irving. Charles n-aude pgntru prima oară vorbindu-se despre erudiţia lui. —     Eu o să fiu actor... spune el. John Dickens e dispus să admită şi posibilitatea asta. —     Se poate, se prea poate! murmură el, trăgând cu coada ochiului la nevastă-sa. Ca de obicei, doamna Dickens nu rămâne multă vreme supărată. Faţa-i capătă iar expresia obişnuită. —     S-ar putea ca favoritul dumitale — se adresează el doctorului — să aibă dreptate. Îţi mai aminteşti cum cânta cuplete când era mic de tot? E drept că nu erau cuplete potrivite cu vârsta lui, eu însă mi-am dat seama de pe atunci că are talent şi sunt aproape sigur că va ajunge un mare actor. Actor sau scriitor! Are mult haz la povestit. Doctorul se uită cu prietenie la favoritul lui, apoi se ridică. Tocmai intră doamna Hellen, motivul vizitelor sale zilnice în casa Dickens. —     Ai dreptate, Dickens, spune doctorul, după ce doamna Hellen se aşeză la masă; nu ştiu dac-am mai întâlnit un copil cu un spirit de observaţie atât de dezvoltat ca al lui Charles. Aşadar, în loc de o mustrare aspră pentru întârziere, Charles primeşte laude cu nemiluita. Şi pricina e numai slăbiciunea scumpului său tată pentru taverna „Calul alb“. Copilul înţelege prea bine că dacă nu s-ar fi enervat mama lui, nici dragul lui tată n-ar fi încercat să-i abată atenția cu discuţiile despre talentele fiului său. Dar nu e prima dată că tatăl stăruie atât asupra acestui subiect care-i face o plăcere aşa de mare. Replica doctorului Lamert îi dă parcă pinteni; iată-l înnotând până-n gât în grijile şi sentimentele lui părinteşti. Deodată, spune: —     Ce zici dragă, nu crezi c-ar trebui să-i mutăm pe Fanny şi pe Charles la altă şcoală? Charles şi Fanny urmează la o şcoală mixtă de băieţi şi fete, condusă de o lady bătrână şi evlavioasă, care ia câte zece panny pe săptămână de fiecare elev. Lui Charles nu-i place deloc şcoala asta; se plictiseşte acolo de moarte, dar mai cu seamă nu-i place mopsul cel urâcios care stă culcat în coridor pe o salteluţă de vată şi mârâie aşa de scârbos când treci pe lângă el. —     Nu-i o şcoală potrivită pentru copiii noştri. Le-ar trebui una mai bună, încheie solemn John Dickens. Nu eşti de aceeaşi părere, Lamert? Ba da, doctorul Lamert e de aceeaşi părere, ca şi doamna Hellen şi doamna Dickens. Dar de unde să iei bani să plăteşti taxele pentru o şcoală mai bună? Mai sunt şi lecţiile de pian ale Fannyei, care trebuie achitate. Doamna Dickens doreşte şi ea o schimbare a şcolii, dar nu pomeneşte nimic despre bani. Nici ea, nici soţul ei nu se gândesc la bani. —     Charles ar vrea grozav să înveţe, adaugă doctorul. Mi-a spus mie c-ar fi în stare să înveţe toată viaţa. Nu-i aşa, Charles? Charles dă din cap. —     Atunci gata, s-a hotărât! Căutăm altă şcoală, — încheie John Dickens. E atât de copleşit de grijile părinteşti, încât nu mai are vreme să se gândească la şilingii cei vrednici de dispreţ.

Edison de Barbu Apelevianu PARTEA I   I UN BEJENAR POLITIC   Spre sfârşitul celui de-al patrulea deceniu al veacului trecut, un oarecare Samuel Edison se stabilea în orăşelul Milan, din statul Ohio (S.U.A.), unde ajunsese după lungi peripeţii şi peregrinări prin mai multe localităţi de pe ţărmul lacului Erie. Refugiat politic, venea din Canada nordică; acolo, răscoala burgheziei engleze, care nu înţelesese că ar fi trebuit să se sprijine pe masele largi ale fermierilor localnici şi pe concursul micii burghezii oprimate, fusese sângeros reprimată de către armatele britanice regulate. Participant la răscoală, Samuel Frison luase drumul exodului, înspăimântat de sancţiunile aspre ce-i aşteptau pe toţi foştii insurgenţi. În pribegia lui, fugarul pătimise multe, înfruntase primejdii, îndurase foamea şi frigul, străbătând numai cu piciorul, peste 180 de mile! Ca să poată trece în Statele Unite, mersese – mai ales, noaptea, călăuzindu-se după stele şi după muşchiul arborilor seculari din bătrânele păduri canadiene – fără odihnă şi popas. Luase cotitele şi ascunsele poteci ale triburilor indiene şi traversase pe gheaţă râul Sainte-Claire… Îşi lăsase la Vienna, în casa tatălui său din Canada, soţia şi doi copii. După reprimarea răscoalei, guvernul canadian îi confiscase averea şi îi anulase dreptul de proprietate. Samuel trebuia deci să-şi facă altă situaţie şi să-şi rostuiască o nouă viaţă, departe de locurile unde se aşezaseră, pe vremuri, străbunii săi. Noua gospodărie şi-a întemeiat-o aici, la Milan, orăşelul de pe malul râului Huron, ai cărui locuitori se ocupau, îndeosebi, cu transportul cerealelor pe apă, din regiunile rodnice spre răsărit. Milanul trăia din comerţul cu grâne şi din navigaţie, căci în statul Ohio nu existau încă linii ferate. În schimb, de-a lungul cheiului oraşului, se ridicau, necontenit, silozuri şi vaste magazii pentru depozitarea cerealelor. Se dezvoltau, concomitent, şantierele navale, iar localitatea prospera. La început, Samuel Edison îşi ridică o mică fabrică, unde făcea şindrilă, pe-atunci foarte solicitată ca material de construcţii. O vindea la preţ bun şi afacerile se dovedeau bănoase. Curând, tot în anul 1839, Samuel reuşi, printr-un devotat prieten, căpitanul de vas Alva Bradley, care făcea curse pe lacul Erie, să-şi aducă din Canada, la Milan, soţia şi cei doi copii. Îndată după aceea, se apucă să facă şi negoţ cu cereale. Era extrem de muncitor, perseverent, neistovit şi câştiga destul de bine.   II FAMILIA EDISON   Străbunii lui Samuel erau, de origine, olandezi şi emigraseră, de pe ţărmul lacului Zuiderzee, în noul continent american, pământ al speranţelor, mirajului, aventurilor şi dorinţei de îmbogăţire. Bunicul său, John, se alăturase coloniştilor adepţi ai coroanei britanice, care, sub ocrotirea armatei engleze, luptau împotriva taberei progresiste, avântate în lupta pentru dobândirea independenţei Americii de Nord. În timpul acestui faimos război (1775— 1783), John Edison fusese un „tory”, adică un partizan al autorităţii şi dominaţiei britanice, cu substrat conservatorist. Prizonier în mâinile patrioţilor independenţi, fostul mare proprietar de pământ se văzu nu numai cu întreg avutul confiscat, dar şi trimis în faţa instanţei de judecată. Abia scapă de o pedeapsă grea, prin strădaniile şi intervenţiile unor rude cu influenţă. Dar, o dată cu proclamarea independenţei Statelor Unite, el fu exilat, împreună cu alţi numeroşi „tory”, proscrişi la rândul lor. Urmat de soţia sa, Sarah Ogden, şi de cei şapte copii ai lor, John debarcă în vestul Canadei, pe teritoriul Noii Scoţii. — De-aici înainte ne-aşteaptă zile grele, rosti bărbatul, puţin posomorit, dar încă dârz şi aprig în voinţa de-a da piept cu viaţa. — Vom munci alături de tine şi vom ieşi, din nou, la lumină, răspunse blajina şi vrednica lui soţie. Avem şapte copii, încă şapte guri de hrănit, şi datorii, şi răspunderi faţă de ei… Cine dă înapoi şi se sperie de muncă şi de nevoi e un slăbănog şi un laş! Iar tu, John, nu eşti un om bicisnic… Într-adevăr, John Edison nu era un bicisnic şi niciun suflet care să se lase lesne înfrânt. Într-o regiune cu climă aspră şi păduri sălbatice, pe ţărmul de est al golfului Fundy, emigranţii dădură o luptă crâncenă cu natura potrivnică, lipsurile de tot felul şi cu munca anevoioasă. Munceau la tăierea copacilor seculari, la joagăr şi la căratul buştenilor uriaşi. Copiii creşteau, grijile sporeau şi ele. Anii treceau, băieţii lui John şi ai Sarahei deveneau bărbaţi, iar copilitele de altădată se împlineau în mândre fecioare sau în tinere căsătorite. Cel mai mare dintre fii, Samuel – căruia biografii îi vor adăuga, mai târziu, atributul de senior – s-a căsătorit, în 1792, cu o oarecare domnişoară Stimpson şi, la rândul său, a avut numeroşi copii. Unul dintre aceştia, băiatul născut în 1804, a primit numele de Samuel-junior, spre a-l deosebi de numele părintelui său. Peste 37 de ani, Samuel Edison-junior era sortit să fie tatăl celebrului inventator. La începutul secolului al XIX-lea, Anglia îşi intensifica politica de colonizare a Canadei de Sus (actualul stat Ontario). S-a dat deci semnalul mişcării pentru colonizarea ţărmului de miază-noapte şi apus al lacului Erie. Spre ademenirea emigranţilor, guvernul britanic al Canadei nordice le făgăduia loturi întinse de pământ şi drepturi stabile de proprietate, Mai cu seamă reprezentanţii sau urmaşii vechilor familii „torry” rămase încă fidele coroanei engleze, erau stăruitor poftiţi în noile regiuni şi admirabil primiţi. Ca urmare, şiruri întregi de caravane – căruţe, chervane, oameni, cai şi vite – porniră de-a curmezişul Canadei, călătorind de la răsărit spre vest şi nord. Bătrânul John Edison avea acum, în 1811, patriarhala vârstă de 80 de ani. Moşneagul, încă falnic şi plin de sănătate, îşi adună numeroasa familie: fii, fiice, nurori, gineri şi nepoţi, şi porni şi el, cu lunga-i caravană spre vest. În masive chervane trase de mai multe perechi de boi, familia Edison bătu sute de kilometri, traversând regiuni aspre şi inospitaliere. După foarte lungi ocoluri, trecând din Noua Scoţie, graniţa de miază-noapte a Statelor Unite, pe ţărmul râului Hudson şi de acolo, înapoi, frontiera de lângă cascada Niagara, familia împovărată de copii şi bagaje urcă iarăşi drumurile, aproape sălbatice, ale Canadei acoperite de brume şi codri bătrâni. Şi, într-un fantastic amurg de legendă biblică, noul patriarh, urmat de convoiul seminţiei sale, ajunse în proaspătul pământ al făgăduinţei. — Aici rămânem, grăi el, descoperindu-se şi sărutând ţărâna. Şi toţi, mlădiţe tinere sau vajnice crengi desprinse din falnicul copac al neamului lor, îngenuncheară ca să sărute, la rândul lor, primitorul pământ. Era o pitorească vale, cuprinsă între coline învestmântate cu pini. Acolo înfiripară un sat pe care îl numiră Vienna. Tăiară copaci, ridicară case, desţeleniră largi întinderi de câmpie. Familia se puse pe muncă. Creştea vite, vâna sălbăticiuni şi defrişa păduri. Vienna, împrejmuită de codri de pini, se dezvolta şi lua, încetul cu încetul, înfăţişare de oraş. Lemnul de construcţie, încărcat pe şlepuri şi trimis în Anglia, îmbogăţea familia… Vremea îşi depăna anii de pe imensele ei gheme şi evenimentele se precipitau, schimbându-şi culoarea. În 1837, izbucni răscoala burgheziei canadiene, care, după cum am arătat, avu urmări dramatice. Atunci se produse şi exodul lui Samuel Edison-junior, bejenarul nepot al straşnicului ctitor de familie, John. Fostul răsculat se refugiase în Statele Unite, la Milan, lăsând, departe, în Canada, mormântul neînfricatului său bunic, pe care numai moartea izbutise să-l doboare, la adânci bătrâneţi. — Nancy, rosti Samuel, privindu-şi soţia, născută Elliott, după ce reuşise s-o aducă în Ohio, împreună cu cei doi copii, începem o viaţă nouă. Să ţinem sus flamura nădejdii şi să ne încordăm puterile de muncă! — Aşa va fi, Samuel, răspunse femeia, întărind printr-un luminos zâmbet de încredere spusele bărbatului.   III VISUL MAMEI   După negoţul cu şindrilă, fabricată la gaterele sale, Samuel Edison-junior se hotărî să facă şi comerţ cu cereale. Transportul lemnului şi al grânelor se efectua, pe-atunci, numai pe apă. Familia refugiatului politic n-avea de ce să se plângă. Se bucura de oarecare bună stare şi negoţul părea prosper. Un prim-născut, William Pitt, extrem de talentat la desen, va deveni, mai târziu, la anii maturităţii, director al Societăţii de tramvaie din Port-Huron. Fata, Tanny sau Tania, sentimentală şi gingaşă, avea să fie devotata şi afectuoasa soră a ilustrului inventator, care încă nu sosise pe lume. Spre mijlocul secolului trecut, destinul se întoarse, însă, împotriva locuitorilor oraşului Milan, cărora navigaţia, prin transportul mărfurilor pe apă, le aducea venituri bune. Construcţia liniilor ferate era în toi în întreaga Americă de Nord. O cale ferată, care, în apropiere, ocolea oraşul Milan, iscă sărăcia în toată regiunea. Negoţul pe apă se prăbuşea. Cerealele şi scândura erau încărcate şi transportate în vagoane, în loc de-a fi purtate în şlepuri şi cargoboturi. Oraşul se afla în declin. Furtuna economică zdruncină, ca firească urmare, şi căminul harnicului Samuel. Comerţul cu grâne şi şindrilă se vădea tot mai slab, iar tatăl fu nevoit să-şi mai caute o îndeletnicire. O găsi în livada şi grădina casei lui, unde începu să cultive, cu aceeaşi sârguinţă fără preget, fructe şi legume. Grădinăritul nu aducea prea mulţi bani, dar Samuel nu şovăia în zilnica lui trudă. Nicio muncă nu-i părea înjositoare. Întâmpina, neclintit în voinţă şi parcă mai oţelit ca oricând, greutăţi şi nevoi. Mama, Nancy, blândă şi liniştită, dar muncitoare şi ea, vedea de treburile casei. În această perioadă a vieţii familiei Edison, gânguri, pentru prima oară, la 11 februarie 1847, cel de-al treilea copil, micul Thomas Alva, gloria tehnicii americane de mai târziu. Înainte de naşterea lui, într-o noapte, mama avu un vis frumos, care o umplu de bucurie. …Se făcea că, în grădina din preajma casei, soţul ei, Samuel, sădea un pom în mijlocul grădinii, care crescu repede, văzând cu ochii. Doamna Edison şedea la rădăcina lui şi se minuna de repeziciunea cu care creştea şi se îngroşa pomul. Ramurile lui, zeci şi sute, se lungeau nemaipomenit, peste mări şi ţări, dincolo de America, peste toate continentele pământului. Spre marea ei mirare, mama văzu spânzurând pe fiecare ramură uriaşă mii şi mii de felurite fructe, care străluceau, uneori, ca lumina, alteori ca diamantul, ca aurul şi argintul. Şi, deodată, cum sta şi privea pomul, coaja lui se desfăcu într-un loc. Din inima trunchiului răsări un băieţel minunat, cu ochi scânteietori şi îngânduraţi, cu capul mare şi trupul mic, ţinând parcă o carte groasă la subsuoară. „Mamă, nu te speria, eu sunt fiul tău!” Spunând acestea, se urcă în pom într-un chip ciudat, fără să se folosească de mâini şi de picioare. În clipa aceea se auziră glasuri omeneşti, care grăiau vorbe neînţelese şi întindeau braţe rugătoare ca să culeagă fructele pe care nu le puteau ajunge. Băieţelul rupea fructele şi le arunca darnic, în mâinile care aşteptau hrăpăreţe. Şi de ce arunca tot mai multe fructe, se înseninau oamenii la faţă şi-l aclamau. „Trăiască Edison, trăiască Edison!” urla mulţimea cuprinsă de delir, din cele patru colţuri ale lumii. Nancy se trezi, înfiorată, lângă soţul ei. — Sam, strigă ea, scoală-te! — Ce e? Ce e? o întrebă soţul cam morocănos, căci fusese trezit tocmai când îi era somnul mai dulce. — Sam, spuse femeia în şoaptă, am visat aşa de frumos! — Până una-alta, culcă-te şi lasă-mă să dorm! îi răspunse soţul şi se întoarse pe partea cealaltă. Nancy clătină cu tristeţe din cap, dar cu sufletul cald încă de frumuseţea visului.   IV ÎNTÂIA INVENŢIE A LUI TOM   Tom, băiatul pe care-l născu, creştea destul de repede, dar nu semăna cu ceilalţi copii. Era cam puţintel la trup, firav, slăbuţ şi avea capul mare, neobişnuit de mare. Din cauza asta mulţi zâmbeau răutăcios, privindu-l. Un vecin, care avea mâncărime de limbă, zise: — Un cap ca ăsta nici n-are nevoie de picioare… Mama lui Tom îi răspunse, înţepată: — În schimb e vai de picioarele tale, care n-au cap! Chiar din primii ani, când începu să umble şi să vorbească, Tom se arătă un copil zvăpăiat, curios şi cercetător. Făcea multe pozne, de aceea tatăl său trebuia să-i „mângâie” deseori spinarea cu cingătoarea de piele, care ustura destul de rău. La vârsta de cinci ani, Tom, dând o raită pe la coteţe, zări o cloşcă pe ouă. Vru s-o gonească, dar, spre marea lui mirare, pasărea nu voia să fugă, cum făcea de obicei în alte împrejurări. Acest lucru îi dădu de gândit. Ce făcea cloşca acolo? O urmări nedumerit zile întregi. Când văzu că din ouă ieşiră puişori, încremeni de uimire, apoi se repezi într-un suflet la maică-sa şi-i spuse: — Mămico, vino repede să vezi! Cloşca noastră a scos o grămadă de puişori din ouă! Şi sunt aşa de drăguţi şi de plăpânzi… Doamna Edison, vrând-nevrând, se lăsă târâtă până la cuibar şi se minună şi ea de micuţele vietăţi cu fulgi de aur, care ciuguleau zgândărind pământul. Tom, la rândul său, nu se mai sătura să-i privească: — Cum de s-a putut să iasă puişori din ouă, mămico? Ce le-a făcut cloşca? o întrebă el, curios din cale afară. — Cloşca n-a făcut nimic altceva decât a ţinut căldură ouălor. Restul a mers de la sine. — Aşaaa? se miră copilul. Va să zică, dacă ţii ouăle la cald, ies pui? întotdeauna se întâmplă aşa? — Da, spuse mama. Dar asta numai cloşca poate s-o facă. Tom căzu pe gânduri. Ce lucru minunat! Să scoţi pui vii şi drăgălaşi din nişte simple ouă, reci şi neclintite. Şi de ce numai cloşca poate să facă aşa ceva? El, adică, n-ar putea să izbutească? Şi, deodată, îi trecu prin cap un gând năstruşnic. Fără să spună o vorbă, se urcă în pod şi rămase acolo mult timp. — Unde e Tom? Pe unde tot umblă, că nu-l văd nicăieri! întrebă mama, îngrijorată, pe Tania, care-şi pieptăna păpuşa. — Nu ştiu, răspunse Tania. Azi-dimineaţă l-am zărit urcându-se în pod, dar, de atunci, nu l-am mai văzut. — În pod? Ce-o fi căutând acolo? făcu mama din ce în ce mai îngrijorată. Şi, fără să mai aştepte răspuns, se urcă în podul casei. Îl descoperi într-un colţ, stând nemişcat pe un coş cu ouă. — Ce faci aici, Tom? îl întrebă uluită. — Vreau să scot şi eu pui din ouă, mămico, răspunse Tom. Mama îl luă în braţe şi-l sărută, râzând şi plângând totodată. — Dragul meu băieţel, eşti prea mic ca să te iei la întrecere cu cloşca. …Oricum, Tom descoperise, la vârsta de cinci ani, ceea ce va deveni, mai târziu, clocitul artificial. Ouăle pe care le spărsese, şezând pe ele, reprezentau un preţ prea mic faţă de foloasele ideii.  

 

 

 

 

 

Ion C. Brătianu, «Vizirul» României secolului al XIX-lea Academicianul Dan Berindei s-a referit în Portrete istorice la personalități ale istoriei universale și românești. dintre acestea nu putea lipsi, evident, Ion C. Brătianu. Acesta, după o perioadă de zece ani petrecuți în exil, s-a implicat în destinele țării sale, contribuind decisiv la aducerea principelui Carol I ca domnitor al României. Trecerea sa în eternitate a fost regretată atât de către regele Carol I cât și de către adversarii săi politici.   Vina de a fi lăsat urmași ”Printre marii făuritori ai României moderne, Ion C. Brătianu ocupă o poziție deosebită. Biografia lui s-a confundat cu constituirea statului național român și meritele sale au fost mari. Decenii de-a rândul însă, evocarea sa a constituit o primejdioasă tentativă. Îmi amintesc aspra «critică» la care a fost supus, în 1958, în revistele «Studii» și «Lupta de clasă», sub învinuirea de a fi «încercat» o «reabilitare» a lui Brătianu și a radicalilor în fruntea cărora el se afla în perioada Unirii Principatelor, când nu făcusem decât să scriu un adevăr, acela că Ion C. Brătianu nu fusese un adversar, ci dimpotrivă, un partizan al eliberării țărănimii române și al împroprietării ei! Ulterior, a fost «îngăduită» evocarea lui, dar cu accentuată discreție! În București, printre primele statui care au fost înlăturate cu patru decenii în urmă a fost și monumentul care-i fusese dedicat și, o dată cu statuia, a dispărut și titulatura pieței din centrul Capitalei, care-i evoca nu numai numele, ci mai ales rolul jucat în crearea statului român modern. Vina principală a bărbatului de stat contase, de fapt, în aceea că lăsase urmași politici și mai ales pe fiii săi: marele Ionel Brătianu, priceputul Vintilă Brătianu și cel din urmă președinte al partidului – înaintea lungului somn la care a fost sortit – Dinu Brătianu, cel încetat din viață în teribila închisoare de la Sighet, Ion C. Brătianu mai «greșise» prin aceea că fusese bunicul lui Gheorghe Brătianu, fruntaș liberal, dar și unul dintre cel mai de seamă istorici români. Se cuvine ca locul de mare luptător în istoria națiunii să-i fie redat. Nădăjduim că nu va trece prea multă vreme până când în București va fi din nou înălțată o statuie care să-l evoce”. Sub semnul revoluției  ”Ion C. Brătianu s-a născut la 2 iunie 1821, la Pitești. Venirea sa pe lume chiar în anul revoluției condusă de Tudor Vladimirescu este semnificativă, mai ales că o bună parte din viață a trăit-o sub semnul revoluției! Tatăl său, clucerul Dincă Brătianu, aparținea, cum arăta cândva Nicolae Iorga, micii boierimi de lângă Olt, depozit permanent de îndrăzneală și inițiativă. De altfel, clucerul Dincă s-a dovedit a fi un «om nou» și mai ales el s-a străduit să asigure urmașilor săi o educație modernă. Doi dintre fiii săi, Dumitru și Ion, se vor evidenția printre fruntașii unei generații de excepție. Ion C. Brătianu și-a început învățătura la Pitești cu dascăli angajați de tatăl său; a continuat-o la școala lui Simonidis, fost discipol al lui Gh. Lazăr. A trecut apoi la școala de iuncări și a intrat în cadrul oștirii naționale renăscute. În 1842 cariera sa militară a luat sfârșit, căci a plecat la Paris, unde fratele său Dumitru se găsea de mai mulți ani. În capitala Franței, tinerii Brătianu au urmat cursuri universitare, au fost studenții admiratori ai lui Quinet și ai lui Michelet, dar mai ales au stabilit strânse legături cu cercurile democratice”.  Secretar al Adunării ad-hoc  ”Revoluția de la 1848 a oferit lui Ion C. Brătianu prilejul de a-și sluji patria. Membru al Comitetului revoluționar, apoi, după izbânda revoluției, secretar al Guvernului provizoriu și într-o vreme prefect al Poliției din București, el a fost supranumit de popor «Firfirică», datorită prezenței sale pretutindeni, a curajului și a destoiniciei sale. În două rânduri – în iunie și din nou la sfârșitul aceleiași luni – el s-a pus în fruntea poporului bucureștean și a fost salvatorul revoluției. Când, la 13 septembrie, oștirea otomană a pătruns în București, Brătianu a fost sortit unui lung exil. Timp de aproape un deceniu, el a fost constrâns să trăiască în afara hotarelor patriei sale, lucrând însă neobosit pentru a o afirma și a-i pregăti noile destine istorice. În 1857, reîntors în Țara Românească, s-a situat firesc printre fruntașii eteriști. Secretar al Adunării ad-hoc, el a fost totodată unul dintre conducătorii grupării radicalilor”.  Adversar al lui Cuza  ”În 1859, membru al Adunării elective a Țării Românești, Ion C. Brătianu a fost unul dintre artizanii soluției dublei alegeri. Ministru, scurtă vreme, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza și sprijinitor al proceselor de reformă, el a trecut în ultimii ani ai domniei lui Cuza, după ce acesta instituise dictatura, pe pozițiile adversarilor săi. A contribuit la răsturnarea lui Alexandru Ioan I și a fost primul implicat în aducerea ca domnitor al României a principelui Carol de Hohenzollern. În primii ani de domnie ai acestuia s-a impus ca unul dintre principalii lui sfetnici. Sub presiunile unor puteri străine, Carol I a fost convins, în noiembrie 1868, să renunțe la serviciile lui Ion C. Brătianu, care a trecut astfel din nou în opoziție.  În 1876, Brătianu a ajuns prim-ministru al României, funcție pe care a deținut-o, cu foarte scurte întreruperi, până în 1888, timp de 12 ani. Datorită autorității pe care a dobândit-o în această parte a activității sale, a fost supranumit «Vizirul». În timpul guvernării sale și, în bună măsură, datorită atitudinii dârze și îndrăznețe pe care a avut-o, a fost principalul artizan al vieții sale, a instituit, în 1881, regatul – eveniment care a marcat însemnătatea pe care o dobândise prezența politică a României în Europa. Guvernarea sa a fost legată și de o relansare, în noi condiții istorice, a procesului de reformă, printre altele el determinând să fie adoptată o lege pentru protejarea industriei naționale”. Regretat de adversari ”După guvernarea sa de 12 ani, Ion C. Brătianu a intrat în opoziție, de altfel, trei ani mai târziu, a încetat din viață, la vârsta de 70 de ani (3 mai 1891). «Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam», a exclamat atunci regele Carol, iar marele om de stat, bătrânul Mihail Kogălniceanu, a scris rânduri nepieritoare deși, ca om politic, fusese adversarul celui dispărut: «Oamenii zilei, mari sau mici, pot fi ingrați cu dânsul, istoria însă, istoria nepărtinitoare, ea care purcede prin mintea și inima națiunii întregi, va păstra cu litere de aur amintirea celui care și-a pus numele în fruntea tuturor marilor fapte naționale și politice ale renașterii României»”.   Sursa: Dan Berindei, Portrete istorice, Editura Viitorul Românesc, București, 2001, p. 156-160. 

CONTEMPORANII AU TRUDIT DIN GREU SĂ EXPLICE ÎNDELUNGATA ȘI AUTORITARA DOMNIE A LUI ION C. BRĂTIANU ÎN ZORII ROMÂNIEI MODERNE. CONSTANTIN BACALBAȘA SE OPREȘTE, ÎN BUCUREȘTII DE ALTĂDATĂ, LA DOUĂ DINTRE POLITICILE ATOTPUTERNICULUI ȘEF AL LIBERALILOR. PRIMA: NEÎNCETATA PREOCUPARE DE A ATRAGE ÎN PARTID ȘI LA GUVERNARE TOT CE AVEA EXCELENT ROMÂNIA MOMENTULUI CA PROFESIONALISM. Astfel, zice Bacalbașa, Ion C. Brătianu îi pândea pe cei mai buni studenți români de la Paris pentru a-i atrage de partea sa: „Pe vremea de care mă ocup, liberalii – adică Brătianu – aveau în programul lor să atragă în partid pe toți tinerii de valoare care se distingeau la studii și aveau talent. La Paris aveau un fel de agenție de recrutare. Când un student se afirma ca o inteligență sau ca un mare talent, agenția raporta la București; și astfel, tânărul era angajat din vreme, mai înainte de a-și termina studiile, după cum a fost o vreme obiceiul ca să fie închiriate casele în construcție încă de când erau de roșu. Agenția oferea tânărului, și cu anticipație chiar, o situație întotdeauna foarte rentabilă”. Sub același semn, premierul caută oameni valoroși și în țară, chiar și în rândul Opoziției. Bacalbașa crede că era o politică împotriva adversarilor politici: „Ion Brătianu era un maestru în arta de a dezorganiza opoziția. Ori de câte ori vedea că se organizează un centru opoziționist, îl cucerea, ori de câte ori un om de valoare se manifesta împotriva guvernului, îl lua în minister (guvern n.n.)”. Adversarii primeau lovituri năprasnice. Nu însă și țara. În definitiv, aducând în guvern valori din Opoziție, Ion C. Brătianu asigura o bună administrare a țării. El nu promova lingăi, clienți politici, mediocrități incapabile să-l concureze. Promova valori. Autorul Bucureștilor de altădată vede în asta o constantă a politicii lui Ion C. Brătianu: „Este de observat că în tot timpul guvernării sale, de 12 ani, Brătianu a urmat o linie de purtare uniformă; s-a silit să atragă în partidul său toate valorile active care se manifestau și cu aceasta făcea o îndoită lovitură: pe de o parte își îmbogățea partidul cu oamenii cei mai însemnați, pe de altă parte își dezorganiza sistematic adversarii. Acesta a fost secretul lungei sale guvernări”. O altă politică definitorie pentru Ion C. Brătianu: să nu-și facă adversari. C. Bacalbașa surprinde în asta o deosebită sensibilitate la real. Fondatorul dinastiei brătieniste nu era bolnav de autosuficiență, nu se credea infailibil. De mirare, dacă ne gândim că guvernase doisprezece ani întruna, dominând zdrobitor scena politică a României mici: „Cu toată popularitatea mare ce avea, cu tot sprijinul regelui Carol, deși războiul, independența și înălțarea țărei la rangul de regat îi dădeau o mare superioritate asupra tuturor celorlalți bărbați politici din țară, totuși el nu se simțea sigur pe putere atât timp cât multe inteligențe superioare îi erau potrivnice și se organizau spre a-l combate”. De aceea, Brătianu Bătrânul își făcuse un drapel din a nu-și crea inutil adversari: „Brătianu avea ca dogmă să nu supere pe nimeni și să nu silească pe nici un om ca să treacă în opoziție. Toată grija lui era să-și atragă partizani, dar niciodată să nu-și creeze adversari.” Pentru ilustrarea acestui adevăr, Constantin Bacalbașa redă felul prin care Ion C. Brătianu a rezolvat așa-zisa problemă Politimos. Constantin G. Politimos era președintele Tribunalului din Târgoviște, „un om de o mare corectitudine și de un caracter inflexibil”. Liberalii vor să scape de acest personaj incomod, care le încurca toate socotelile. Şi cele ținând de matrapazlâcuri, și cele ținând de promisiunea făcută unui client politic că va primi postul de președinte al Tribunalului. Toate încercările de a-l muta într-o altă parte dau greș. În vremurile de azi, și nu numai, chiar și în vremurile de ieri și de mâine, un om de puterea lui Ion C. Brătianu, ba chiar și unul la început de autoritate, s-ar fi silit să-l înlăture pe C. Politimos. Ce face Ion C. Brătianu? Scena povestită de Constantin Bacalbașa merită reprodusă în întregime, deoarece poate fi o lecție pentru politicienii români din toate veacurile: „Într-o zi de vară, Politimos primi la Târgoviște o telegramă directă de la Ion Brătianu, prin care-l ruga să ia primul tren și, de la gară, să vină direct la dânsul acasă. În fața invitațiunii urgente, Politimos, în adevăr, luă primul tren, veni la București, se urcă într-o birjă și trase drept la casa primului ministru. Brătianu își calculase toate efectele. Trenul de Târgoviște ajungea în Gara de Nord la ora 7 și un sfert, deci Politimos trebuia să fie la dânsul tocmai în timpul mesei de seară. În adevăr, Brătianu, înconjurat de familie, era la masă, când sergentul îl anunță că Politimos a sosit. Primul ministru nu ordonă ca Politimos să fie introdus, ci se sculă de la masă și se duse să-l primească în persoană. Bietul Politimos era aiurit. Cu sila Brătianu îl luă de braț, îl împinse în sala de mâncare și ordonă să i se puie un tacâm la masă. Bine-înțeles totul era pregătit mai dinainte. După ce masa se sfârși, Politimos încântat că fusese primit ca un intim amic al familiei, fu introdus în cabinetul de lucru. Şi aci, Brătianu jucă scena cea mare: – Dragă Politimos, te-am chemat ca să-mi faci un serviciu mare, mare de tot! Dar te conjur să nu mă refuzi! – Domnule Brătianu, spuneți!… – Am intrat într-o mare încurcătură din care numai tu mă poți scăpa. Făgăduiește-mi că nu mă vei refuza. – Domnule prim-ministru, sunt la ordinele dvs.! – Iată despre ce e vorba. A rămas vacant postul de director general al închisorilor, dar sunt zece candidați. Pe unul îl susține beizadea Milică, pe altul generalul Leca, pe al treilea Slătescu, pe al patrulea Cîmpineanu! Pe cine să numesc, pe care să-l satisfac? Şi atunci m-am gândit la tine. Ori pe care candidat ași numi mulțumesc pe unul și supăr pe toți ceilalți. Dar când voiu numi pe Politimos toți își vor pleca capetele. Politimos era zăpăcit. Pe vremea aceea direcția închisorilor era una din cele mai înalte funcții în stat, de aceea Politimos era încântat de ceea ce i se întâmpla. Şi firește, primi. Cu chipul acesta toată lumea fu mulțumită: politicienii de la Târgoviște că au scăpat de Politimos, Politimos că a primit o slujbă așa de înaltă, iar Brătianu că a rezolvat așa de fericit, o chestie care putea să-i provoace neplăceri politice într-un județ. Aceasta era maniera lui Ion Brătianu de a mânui oamenii”. În notele competente la ediția din anul 2000 de la Albatros, Tiberiu Avramescu ține să pună lucrurile la punct: „Relatarea lui Bacalbașa, astăzi destul de greu de verificat, pare a fi reală, nu însă în toate detaliile”. La vremea numirii sale ca director general al Penitenciarelor, Politimos nu era președinte de Tribunal, ci prefect de Dâmbovița. Indiferent dacă scena a avut sau nu loc, ea joacă rolul faptului exemplificator. Pentru a-și rezolva interesele, Ion C. Brătianu știa să fie și modest.