Definitivat invățători/educatori

Moto: “De ce”- urile sunt simultan farmecul şi poticneala minţii. Ele semnalează inocenta curiozitate a unei specii febrile, în perpetuă expansiune intelectuală, dar şi stupoarea paralizantă a interogaţiei gratuite. “De ce”- întreabă şi deştepţii şi proştii. “Proştii” produc ceea ce se numeşte “de ce”- ul castrator, adică o întrebare căreia nu i se poate răspunde şi care blochează orice înfăptuire eficientă: nu există soluţie, dar se suspendă şi bruma de soluţie anterioară întrebării. E ca şi cum ai spune: nu mă urc în lift până nu înţeleg cum funcţionează. S-ar putea să urci toată viaţa pe scări... (Andrei Pleşu, Despre îngeri) “Să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor /.../, că nu e alta mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă /.../.” (Miron Costin)   Pledoarie pentru un model problematologic al lecturii Criza actuală a comunicării a creat adevărate blocaje şi distorsiuni ale dialogului interuman, având drept consecinţă înstrăinarea, alienarea omului şi instituirea unei lumi a forţei înţeleasă ca violenţă şi dominaţie. Ca efect al refuzului sintezei dintre raţional (tehnic, economic, material) şi rezonabil, datorită imprudenţei şi lipsei reflecţiei critice şi filosofice, ne întrebăm, ca dascăli, dacă putem influenţa pozitiv acest fenomen, în rândul tinerei generaţii. Credem că răspunsul este afirmativ: prin educarea/ formarea unei tehnici a dialogului, a comunicării, a dezbaterii, rolul statului – prin şcoală şi educatori – fiind educarea în spiritul non-violenţei şi al libertăţii opiniei publice. În acest sens, întrebarea dascălilor, a pedagogilor şi a psihologilor, dar şi a sociologilor este mereu actuală: Ce fel de personalitate vom forma ? Analizând conceptul de cultură generală, Jean Chateau spunea că “scopul şcolii este acela de a forma nişte oameni liberi” (Jean Chateau, Ecole et education, în Revista de pedagogie, nr. 9/ 1993, p.21), ceea ce implică “a forma un membru al grupului”, înţeles nu ca un grup închis, care rămâne totdeauna religios, ci membru al unui grup “suficient de deschis la toate ideile, suficient de tolerant pentru a contribui la constituirea unei societăţi de oameni liberi şi egali.” (Jean Chateau).Socotim, deci, că şcoala trebuie să ofere o educaţie laică, o educaţie care dezvoltă funcţiile spirituale, fără a li se da o orientare precisă, “o educaţie care nu face un credincios, nici un ateu, nici un om de stânga, nici un om de dreapta /.../ O educaţie care, preluând un tânăr în egocentrismul său, ajunge printr-un fel de decentrare să-i deschidă căile de acces spre multiple stiluri de viaţă, fără să îi dea vreunul”.Astfel înţelegem şi idealul nostru educaţional: formarea unu om liber, capabil să înţeleagă şi să manevreze circumstanţele, şcoala trebuind să asigure mijloace de formare cu accent pe activitate ca atare, nu pe “materia” sa. Acceleraţia devenirii umane nu este un fenomen nou şi nici unul izolat, fapt pus în valoare şi de multitudinea documentelor şi a informaţiilor pe care textele de frontieră ni le procură. Ea este generală şi se întâlneşte transcendentalizând timpul istoric. Specific pentru momentul actual este că acest fenomen nu se mai produce doar la scară cosmică sau istorică, ci la scară umană, devenind imediat perceptibil şi chiar un fapt banal al experienţei noastre zilnice. Lumea pe care o intuim şi în care trăim nu mai corespunde aproape deloc cu lumea unor opinii şi obiceiuri. Devenirea trece înaintea ideilor, iar cei care cred că nu este vorba decât de o “criză”, de un fenomen trecător, că totul se va reîntoarce la stabilitate dacă avem puţină răbdare, manifestă un optimism sinonim cu orbirea. Esenţa problemei constă în faptul că trebuie să renunţăm la un ideal de linişte şi să recunoaştem că acceleraţia este legea firească a transformărilor în toate domeniile lucrurilor omeneşti. Nietzsche spunea că revelaţia adevărului este pentru om cea mai grea încercare, dar că dăm întreaga măsură a forţei noastre când suntem în stare să privim realitatea drept în faţă, fără a ne lăsa striviţi de ea. Ideea lui se aplică exact situaţiei noastre, ceea ce trebuie să acceptăm, ceea ce trebuie să înfruntăm fiind adevărul acceleraţiei istoriei. În faţa unei asemenea realităţi pentru educaţie se nasc noi întrebări, deoarece tineretul trebuie învăţat să trăiască într-o lume decentă, aproape straniu de mişcătoare. Acceleraţia istoriei - de care adulţii iau cunoştinţă comparându-şi tinereţea cu maturitatea – le apare celor tineri sub forma unei nelinişti. Ei simt că viitorul e plin de riscuri, de unde dorinţa lor de a avea lucruri cărora, în genere, li se acordă un preţ, valoare. Prudenţa, care n-a fost niciodată prea seducătoare, nu mai apare acum înţeleaptă. Dintre multiplele soluţii oferite de educaţie acestei realităţi (prelungirea duratei studiilor, realizarea unei educaţii permanente ş.a.) vom propune examinarea soluţiei trecerii educaţiei înaintea instrucţiei, prin a oferi modele de înţelegere de sine în / prin istorie (prin textele de frontieră: memorii/ jurnale/ M. Eliade). În aceste condiţii, literatura pentru copii, atât în ceea ce-i priveşte pe viitorii dascăli, cărora le este dedicat acest curs, cât mai ales în ceea ce-i priveşte pe copii, ultima verigă a lanţului, îşi propune, printre altele, şi educarea “autocunoaşterii – premisă a identităţii personale”. Această competenţă devine o necesitate în realizarea cu succes a numeroaselor acţiuni care ne privesc – autocontrol, autoeducaţie, autoorientare, autorenunţare, sacrificiu, precum şi a trăsăturilor de caracter: generozitate, conlucrare, devotament, corectitudine, toleranţă, importante pentru imaginea pe care şi-o fac alţii despre noi. În acest sens, cultivarea unei trăsături fundamentale – libertatea – ca una dintre dimensiunile indispensabile oricărei personalităţi ar trebui să constituie pilonul întregii activităţi educative. Tânărul, “stimulat să conştientizeze acest fapt şi să-l transforme într-o pârghie a propriei dezvoltări” va fi ajutat în realitate să evite numeroase eşecuri şi să-şi construiască un drum propriu de afirmare, provocat fiind şi de găsirea sensurilor plurale ale textelor, de negarea «unicului sens« ori a direcţiei univoce. Soluţiile plurale pe care le avem la îndemână în acest scop, aparent opuse, însă complementare, sunt: 1. contemplaţia, cu formele ei, • lectura şi lumile imaginare; • teatrul, spectacolele, arta în genere; • scrisul ca anamneză / rememorare, scriere şi re-scriere; 2. acţiunea, prin implicare în grup şi asumarea momentului istoric. Ar fi de dorit ca asupra acestora să stăruie şcoala şi dascălul în vederea conştientizării lor în rândul cititorilor mai mari sau mai mici, pentru a construi împreună “o şcoală de înţelepciune în care nu se ştie cine dă şi cine primeşte”(C. Noica), prin educarea şi cultivarea a patru factori mai generali: • stăpânirea de sine; • spiritul critic; • obişnuinţa analizei şi a problematizării; • plasticitatea spiritului cultivat.   Aceste aspecte sunt esenţa chestionării în orele / cursurile şi seminariile de Literatură pentru copii, su-puse ideii că poate că destinul tragic al individului în lume este acela de a sta sub semnul întrebării. Nu în sensul cotidian al acestei sintagme, legat mai mult de precaritatea condiţiei umane şi de imposibilitatea unor previziuni ispititoare, ci în cel al obsesiei interogaţiei, nu de puţine ori, acaparatoare la care ne îndeamnă reflecţia asupra textelor, căutarea sensului lor. A conştientiza întrebarea justă, esenţială la un moment dat, dătătoare de sens şi semnificaţii, asemeni celei a lui Parsifal, care regenerează o lume întreagă, dar, mai ales, a conştientiza incapacitatea şi imposibilitatea Răspunsului, unic, invariabil, complet... a constituit sursă de căutări neobosite, de eforturi chinuitoare şi chiar de tragism existenţial. Există cred o singură întrebare şi un singur răspuns, dar Răspunsul e prea adevărat ca omul să-l suporte. De aceea a găsit întrebarea pentru a amâna şi a face mai suportabilă acceptarea adevărului. Căutarea de răspunsuri e nevoia de ne-adevăr, de orbecăire în incertitudine. De fapt, când afli Răspunsul uiţi de întrebări, uiţi chiar că exişti, ieşind din temporalitatea istorică întrucât existenţa în sine este căutarea unei eliberări de posibilele întrebări // răspunsuri stânjenitoare. Dacă răspunsurile nu vin înaintea întrebărilor, cum se întâmplă de cele mai multe ori, dacă ele nu sunt complementare, sunt mereu insuficiente, incomplete şi parţiale şi relative... Prins de vraja întrebării, individul intră într-o stare de dependenţă interogativă, din care, dacă mai poate scăpa vreodată, rănile se vindecă greu. Este “boala socratică”, la care omenirea face mereu apel încercând să-l salveze pe cel care a intrat de-a dreptul în vraja ei şi care îi contamina pe cei din juru-I, cum reiese şi din dialogul platonician Menon: Socrate, auzisem eu chiar înainte de a te întâlni că nu faci altceva decât să te pui pe tine însuţi şi pe alţii în încurcătură. Iar acuma parcă mi-ai făcut o vrajă, nişte farmece, parcă m-ai robit pe de-a întregul unui descântec, în aşa fel încât mi-e plină mintea de nedumerire. Dacă putem glumi un pic, îmi pari că semeni leit, şi la chip, şi altfel, cu peştele acela mare şi turtit care trăieşte în mare şi se cheamă torpilă. Căci şi el amorţeşte pe oricine se apropie de el şi îl atinge, cum simt că faci şi tu cu mine acum... Aşadar, nu putem fiinţa fără a pune întrebări, nici cognitiv / în plan conceptual-abstract şi categorial, dar nici psihologic / în plan concret-situaţional, de ordin emoţional şi afectiv. De ce nu ne simţim bine fără a pune întrebări? Fiindcă individul este, ca fiinţă psihologică, un permanent echilibru între ceea ce este şi ceea ce ar putea fi. Or, această echilibrare psihologică a individului se face la marginea întrebării. Starea psihologică normală a individului – sau cea dezirabilă – este aceea a problematologicului, a cărui deschidere ţine de vraja interogaţiei. Ideea care dădea orientare, direcţie şi sens demersului meu din cursul de Didactica limbii şi literaturii române pentru ciclul primar apărut anul trecut - în completarea şi continuarea căruia este gândit cel de faţă – era că vocaţia se naşte dintr-o credinţă adâncă, iar vocaţia noastră de dascăl de literatură şi didactician s-a nutrit continuu din credinţa că ar fi cu putinţă, ba chiar necesară o tehnică soteriologică de lectură - înainte de a învăţa o “disciplină” şi în acelaşi timp cu a învăţa lectura, sau cum se citeşte cu adevărat o carte dincolo de “comentarii”, “prefeţe” sau păreri ale unor “critici” mai mult sau mai puţin autorizaţi. Această strategie presupune şi impune un model problematologic vizând deprinderea filosofării. Activităţile de lectură, limbă şi comunicare din curriculum-ul obligatoriu la clasele din ciclul primar, completate cu opţionalele dintre care literatura pentru copii este nu numai unul posibil, ci chiar unul preferat de învăţători, în aceeaşi măsură concepute în sensul unei treptate dezvoltări a disponibilităţilor şi a deprinderilor de gândire verbalizată, al atingerii ţelului de a oferi elevilor o experienţă de gândire totală – în - limbaj (M. Lipman). Fiecare dintre cursurile de literatură pentruc copii propuse aduce în prim-plan câte o sferă problematică particulară, prin a cărei discutare, într-o adecvată corelare cu o bine determinată instrumentare a gândirii, sunt abordate în mod relevant atât subiecte clasice, de recunoscută însemnătate pentru textele adresate copiilor, cât şi subiecte reieşite din viaţa curentă, privată sau socială, pe care elevii o trăiesc şi încearcă să o înţeleagă. Ceea ce vom conveni să numim cărţile pentru copii, fragmente din ele făcând parte din “manualele” mai mult sau mai puţin alternative constituie mijlocul didactic de bază – indispensabil - ca reflexele acestui model problematologic bazat pe interogaţie şi pe logica punerii întrebărilor să se facă simţite în orele de lectură proiectate în viziunea tiparului structurant al modelului comunicativ- funcţional intuit ca modus operandi în didactica maternei. Ideea de la care plecăm este că lectura textului ca model problematologic este orientată spre stârnirea unui noian de întrebări generate de texte şi căutarea sensului / a seemnificaţiilor lor, întrebări cu o puternică încărcătură emoţională dincolo de care intuim de fapt căutarea propriului sens al fiinţării în lume. În acest noian de întrebări am putea face o oarecare ordine, fiindcă apetenţa spre ordine pare a fi o caracteristică originară a individului. Delimităm astfel două categorii de întrebări, ambele foarte importante pentru fiinţarea cognitivă a omului, cărora le vom asocia două categorii de răspunsuri: 1. întrebări la care individul ar putea să-şi ofere singur răspunsurile (pentru că are şi competenţa cognitivă şi competenţa discursivă în domeniul propriu al întrebării) / întrebări închise / textuale // răspunsuri apocritice - suprimă şi soluţionează problema declanşată prin întrebare; 2. întrebări la care individul - din diverse motive – se află în imposibilitatea de a oferi singur răspunsurile adecvate / întrebări cumulative / deschise spre relaţia dia-logică cu alteritatea bazate pe • premise demonstrative / demersuri inductiv-deductive / răspunsuri care nu dau posibilitatea reacţiei alternative / descripţie a unei stări de fapt / întrebări textuale / interpretative / deschise premise dialectice / demers interpretativ / răspunsuri problematologice care creează un spaţiu de relaţie şi de sens astfel dând posibilitatea cumulării prin soluţii constructive în urma unor reacţii polemice şi prin răspunsuri alternative / reacţii discursiv-polemice la care se angajează posibilii interlocutori (Poarta lumii / poarta luminii / a înţelegerii, cum se va observa din demonstraţia inclusă la mitologie / texte cu substrat mitologic). Miza demersului nostru corelat, cum spuneam, cu cel al didacticii maternei, constă în crearea unor conteexte de comunicare cu disponibilitate spre această din urmă categorie de întrebări care face loc relaţiei dia-logice polemice constituie miezul modelului problematologic al receptării textelor prin care discursul literar se apropie de discursul filosofic şi cu care intrăm în preaplinul argumentativului. Specificul literaturii pentru copii, genuri şi specii predilecte. Mitologia românească şi universală – izvor al literaturii pentru copii 1. Particularităţi ale literaturii pentru copii / ale textelor aparţinând acesteia 2. Miturile. Definiţie. Clasificare 3. Alexandru Mitru, Legendele Olimpului – prezentare generală 4. Concluzii Conceptual literatura pentru copii desemnează o parte a literaturii naţionale, incluzând totalitatea creaţiilor care prin profunzimea mesajelor, gradul de accesibilitate şi nivelul realizării artisitice se dovedeşte capabilă să intre în relaţie afectivă cu cititorii lor. Caracterul ei aparte reiese din specificul receptării la vârsta preşcolară şi şcolară mică, conform factorilor: 1. gradul mai redus al dezvoltării psihice (gândire, limbaj, emoţii şi sentimente estetice), 2. sfera de interese, trebuinţele şi preocupările centrate în jurul jocului, al lipsei de griji, al permanentei interogări asupra lumii, 3. posibilităţile reduse de identificare a mesajului artistic – copiii trebuie iniţiaţi. Funcţia artistică a operelor pentru copii are 3 coordonate principale (I. Pascadi – Niveluri estetice): 1. coordonata cognitivă sau informativă – opera ce comunică informaţii trasmise printr-un cod şi organizate într-un mesaj artisitic. 2. estetică – valorificare a virtuţilor estetice ale limbajului. Pe lângă cele 4 cateorii estetice fundamentale (frumosul, urâtul, comicul, tragicul) există subcategoria specifică literaturii pt copii – graţiosul, duiosul, miniaturalul), 3. formativă – mesajul artistic al operei, în varietatea semnificaţiilor sale receptate de către copii, semnificaţii la care se ajunge prin ieşirea din planul abstract al textului literar şi analogia dintre tema şi motivele operei şi viaţă, adăugându-se situaţii din existenţa cotidiană a copilului. Ele vor contribui la educarea acestora conform unor virtuţi morale alese. Literatura pentru copii include genuri şi specii literare identice celor din literatura naţională în general, dar prin conţinutul tematic investighează universul propriu de cunoştinţe al copilului, năzuinţele şi aspiraţiile lui legate de familie, copilărie. Evidenţiind curajul oamenilor dintotdeauna, printr-o ingenioasă transfigurare artisitică, operele ţin seama de faptul că în primul rând „copilul se naşte curios de lume şi nerăbdător de a se orienta în ea, şi numai literatura care îi satisface această pornire îl încântă. Ca să fie o operă de artă, scrierile pentru copii şi tineri trebuie să-i încânte şi să-i intereseze şi pe oamenii maturi, întrucât a ieşi din lectură cu stimă sporită pentru om e secretul marii literaturi pentru copii şi tineret . (G. Călinescu). Particularităţi ale textelor aparţinând literaturii pentru copii 1. existenţa unor conflicte puternice la care participă personajele grupate în pozitive şi negative provenite din lumea basmului. Personajele sunt simboluri ale binelui şi răului chiar în povestiri şi schiţe, unde universul gâzelor sau al vieţuitoarelor mai mari sunt prezentate antropomorfizat (mai ales în fabule) va facilita o înţelegere a raporturilor umane şi a normelor de covieţuire socială; 2. prin intermediul literaturii pentru copii se va realiza o binevenită dedublare, când cititorul copil se va reunoaşte în altul sau va refuza identificarea cu un model negativ. Înainte de a putea înţelege propriul său eu, în contact cu alte euri, copilul îşi află un alterego multiplicat în fiecare persoană cu care simpatizează sau antipatizează; 3. ca atare, e foarte important să se exploateze textul sub toate posibilităţile sale, valorificându-se atât virtuţile cognitive şi estetice, cât mai ales cele morale trasmise de text, fie prin epicul dens, conflictul dus până la suspans, fie prin poezii simple; 4. interferenţa genurilor e solicitată de potenţiala receptivitate scăzută a micului cititor, interfenreţă care va salva astfel textul de monotonie; la început, cititorul de vârstă şcolară mică va fi atras de epic (întrucât există acţiune, cu momentele subiectului şi personaje), dar treptat cititorul va deveni sensibil la expresivitatea limbajului poetic, identificând imaginile frumoase, figurile de stil; 5. astfel el va înţelege restul descrierii şi portretelor şi se va iniţia în receptarea „dramei” –sau a scenetelor de teatru; mai puţin prezentă în literatura pentru copii şi în manuale, dramaturgia se accesibilizeazăv doar în urma vizionării spectacolului la teatrul de păpuşi. Genuri şi specii predilecte în literatura pentru copii, ca şi în literatura naţională, au un conţinutul tematic ce se conturează în jurul marilor teme: 1. universul copilăriei (familie, şcoală) 2. natura şi vieţuitoarele, 3.trecutul istoric, 4. personalităţi, modele, exemple. Genuri şi specii literare populare Genuri şi specii literare culte 1. folclorul copiilor a. cântece – formulă, b. recitative – numărători, c. versul ce însoţesc dansul sau jocul, d. formule cumulative, e. păcăleli, frământări de limbaj 2. liric a. doine, b. colinde, c. sorcova, d. strigăturile, e. cântecul de leagăn, istori, de joc.   6. liriastel, odă, imn. T. Arghezi, C. Buzea, E. Farago, V. Alecsandri, G. Topârceanu, M. Sorescu, V. Voiculescu 3.epic a. în versuri – legenda, cântecul bătrânesc (balada)/poezia 3. epic a. versuri – fabula/legenda b. proză – legenda/basmul/povestea/po obiceiurilor b. în proză - legenda, snoava, vestirea/nuvela/schiţa/roma basmul. nul. G. Alexandrescu, La Fontaine, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Slavici, P. Ispirescu, - Din basmele românilor, C-tin Chiriţă, Petru Luscalov. 4. Dramatic – jocuri cu caracter de pantonimă (capra, ursul, brezaia, turca, cerbul, videiul) 4. dramatic – feeri dramatice. V. Alecsandri – Sânziana şi Pepelea, V. Eftimiu – Înşir-te mărgărite, A. Popovici – Şut, gol!, Z. Bârsan – Trandafirii roşii 5. aforistic – ghicitori, zicători, proverbe şi maxime. 2. Mitologia este constituită din totalitatea miturilor unui popor sau grup de popoare. Termenul central e mitul pe care M. Eliade îl defineşte: „mitul se referă întotdeauna la o „creaţie”. El povesteşte cum ia fiinţă ceva sau cum un model de comportament sau o deprindere de muncă au fost stabilite, ele constituie paradigme pentru toate actele omeneşti semnificative” (Aspecte ale mitului). În funcţie de tematică, miturile se clasifică: 1. teogonice – originea şi istoria zeilor; 2. cosmogonice – creaţia universului, 3. etiologice – originea lucrurilor şi a fiinţelor, 4. morale – bine vs. rău, 5. eschatologice – stingerea universului. Dintre marile civilizaţii cu tradiţie mitologică amintim: 1. civilizaţia greco – romană – A. Balaci – Mic dicţionar mitologic greco – roman, 2. civilizaţia asiro-babiloniană – lumea orientală, central fiind Mitul lui Isis şi al lui Osiris. Mitul are la bază credinţa în dimensiunea sacră a lumii – marile naraţiuni includ o mare varietate de zeităţi, demoni, eroi supranaturali, întâmplări miraculoase. Mitul e izvor al basmelor, pt că povesteşte fapte neobişnuite ale eroilor cu puteri supraomeneşti. Ele consituie o sursă de inspiraţie şi sunt importante repere culturale şi prezintă în formă specifică teme ale gândirii dintotdeauna şi de pretutindeni: relaţia omului cu sacrul, concepţia despre creaţia lumii, viaţă, moarte, lupta dintre bine şi rău. Cele mai importante divinităţi sunt simboluri ale unei anume activităţi, atitudini umane sau element cosmic. Apollo – zeul soarelui, al luminii, Dionysos – zeul vinului, beţiei, belşugului, al nopţii, al inconştientului. Artemis – zeiţă a vânătorii. În general, un zeu a devenit simbol ce îngemănează valenţe benefice şi malefice, trimiţând la urmă la ideea imperfecţiunii lumii şi a creaţiei, şi a perfectibilităţii naturii umane şi sociale. Zeii înşişi au calităţi si defecte ca muritorii. Temele date de Legendele Olimpului sunt etern umane fiind prezente până astăzi în literatura pentru copii: 1. destinul – Moira, ursitoarele, 2. răsplătirea faptelor bune 3. a prieteniei, 4. iubirii – fiul Ariadnei îl ajuta pe Tezeu să scape din labirint, 5. a labirintului, 6. lupta pentru putere în familiile nobile. Numele zeilor şi eroilor sunt explicate şi înţelese ca fiind surse pentru explicarea altor cuvinte din limba română: cronologia < Cronos – zeul timpului, geologia < Ghea – zeiţa Pământului. Miturile româneşti. În literatura populară avem 4 mituri fundamentale, identificate de G. Călinescu, ele devenind piloni ai literaturii române culte. 1. mitul etnogenezei – Gh. Ascahi (Traian şi Dochia), plus o legendă păstrată de la D. Cantemir, 2. mitul transhumanţei – Mioriţa – simbolizează existenţa pastorală a poporului român, „exprimă viziunea pastorală franciscan-panteistă a morţii individului ....” G. Călinescu. - franciscanismul – mişcare religioasă, ascetism, cultul simplităţii şi iubirii vieţuitoarelor, - panteism – divinitatea se confundă cu natura. Pan = peste tot. 3. mitul jertfei pentru creaţie - Meşterul Manole – e un mit estetic, semnificând ideea că creaţia e rod al suferinţei. 4. mitul zburătorului erotic sau mitul erotic – personifică invazia instinctului puberal la tinerele fete. M. Eminescu sugerează că iubirea e forţă implacabilă, fără participarea conştiinţei . (Istoria literaturii române.) Pe lângă aceste 4 mituri, afirmă Călinescu, încearcă să se ridice şi altele, îmbrăţişând mai cu seamă domeniul religiosului. 3. Legendele Olimpului Alexandru Mitru este unul dintre marii scriitori ai anilor cincizeci în literatura română pentru copii şi tineret. Operele şi le-a creat pe baza poveştilor populare româneşti şi ca sursă de inspiraţie a folosit lumea copilăriei. Astfel de opere apreciate de copii sunt: “Copiii muntelui de aur”, “În ţara legendelor”, “Bastonul cu mâner de argint”, precum şi trilogia Legenda Valahă”, despre luptele sociale şi naţionale din vremea domniei lui Vlad Ţepeş. Legendele Olimpului este o operă semnificativă din creaţia lui Al. Mitru, “o carte pentru tineret, în primul rând pentru virtuozităţile ei pedagogice” (Demonstene Botez), pentru care autorul a primit premiul “Ion Creangă” al Academiei Române în anul 1972. Legendele Olimpului este, în adevăratul sens al cuvântului, o carte pentru tineretul de la 10 la 80 de ani, aşa cum au fost socotite cărţile pentru tineret ale lui Lev Tolstoi. Alexandru Mitru, prin cărţile sale, dar îndeosebi prin aceasta, a afirmat la cea mai înaltă treaptă literatura pentru copii şi pentru tineret. Fără a avea câtuşi de puţin un iz didactic, “Legendele” lui Al. Mitru familiarizează tineretul (şi bătrânetul!) cu legendele istoriei antice a lumii, din vremea când şi realităţile cele mai fireşti constituiau un mister, altfel inexplicabil decât prin existenţa unei puteri supranaturale şi atotputernice, întrupată într-o fiinţă, pentru o mai apropiată înţelegere. Aşa fiind, cartea lui Al.Mitru e istorie? e o înţiruire de legende? e o lungă poveste? Poate, cel mai puţin, asta din urmă. Ea este o naraţiune a preistoriei şi istoriei antice, cu zei, cu eroi şi sângeroase conflicte între ei, făcută cu talent şi cu putere de evocare, aţa încât legenda să capete tărie de adevăr, de întâmplare de mari proporţii, a cărei memorie a ajuns până în zilele noastre. E greu de definit cartea lui Al. Mitru. Poate fi şi un roman, unic prin personaje şi întâmplări, al istoriei, cea mai depărtată a lumii ştiute, nu prea departe totuşi de noi. Ea se citeşte ca atare, de la început până la sfârşit. Legendele Olimpului, precum arată şi titlul, aparţine genului epic în proză şi speciei legendei. Legenda este o specie a genului epic în proză, care utilizează evenimente miraculoase sau fantastice şi tinde să dea explicaţie genetică. În această operă, autorul prezintă formarea Pământului, apelând la tema cosmologiei, adică la apariţia zeilor şi a oamenilor.Opera are două părţi: în prima parte ne sunt prezentaţi zeii din mitologia greacă, partea a doua conţine legendele despre marii eroi greci. Pentru reuşita acestei opere, autorul a studiat cu minuţiozitate mitologia greacă. Acest fapt este demonstrat şi de “Notele” de la sfârşitul fiecărui capitol, în care autorul dă explicaţii, detaliază sau completează povestirea cu date exacte, sau se referă la prezenţa unor motive, teme în alte opere de artă. Prima parte – Zeii - cuprinde legendele cele mai vechi din mitologia greacă, create de omul primitiv, care a încercat să explice existenţa zeilor imaginându-i şi înzestrându-i cu trăsături umane. Autorul ne descrie cei mai importanţi zei, precum: Gheea, Zeus, Prometeu, Hera, Palas, Afrodita, Dionisos, ne povesteşte despre viaţa şi faptele lor, ne prezintă Olimpul, cetatea zeilor greci. Partea a doua – Eroii – cuprinde legendele cele mai semnificative despre eroii greci, eroi care existau nu numai în imaginaţia poporului, ci şi în realitatea istorică: Perseu, Heracle, Tezeu, Orfeu, Ulise. Alexandru Mitru expune mituri şi legende pe care imaginaţia greacă le-a ţesut în jurul unor oameni numiţi, în greceşte, “eroi”. Trebuie să facem de la început o distincţie esenţială între zei şi eroi. Zeii erau nişte fiinţe pur imaginare, chiar dacă în plăsmuirea chipului şi vieţii lor se pornise de la realităţi omeneşti concrete. De pildă, Zeus are mult din caracterele unui basileu. Pe când mulţi dintre eroi au tăit în realitate, iar imaginaţia n-a făcut altceva decât să le mărească, adesea peste fire, personalitatea. Zeus n-a existat. Ahile, Agamenon, Menelau, Ulise au fost însă oameni care au luptat sub zidurile Troiei.

În legendele despre eroi asistăm la o încordare a tuturor puterilor fizice şi morale ale pământenilor, spre a birui forţele vrăjmaşe şi a ridica viaţa şi demnitatea omului deasupra tiraniei şi mizeriei.În imaginaţia grecilor, Zeus trona maiestuos şi capricios în Olimp, dar pe pământ eroul Heracle, înfruntând mânia Herei, ucigând monştrii şi biruind oameni nelegiuiţi, a fost socotit vrednic de Olimp. Curajul, dârzenia, dragostea de oameni şi spiritul de sacrificiu pentru binele obştei sunt trăsături care se întâlnesc la toţi eroii. Există, desigur, multe elemente legendare în cele ce se povesteau, de pildă, despre Tezeu. Dar lupta lui împotriva tâlharilor, care infestau drumurile Aticei în vremurile îndepărtate, este reflectarea unei realităţi, care a dus viaţa greacă, în Atica, cu un pas mai departe spre civilizare şi umanizare. Legenda spune că Tezeu a fost înflăcărat de isprăvile lui Heracle. Dar este uşor de închipuit ce profundă influenţă asupra imaginaţiei şi dorului de fapte mari ale generaţiilor de tineri greci exercitau aceste modele de curaj şi dragoste de om pe care le prezentau legendele eroilor. Spre a ne da însă mai bine seama de felul în care s-au plăsmuit legendele, este necesar să începem prin a cerceta înţelesurile pe care le-a căpătat cuvântul “erou”. Evoluţia înţelesurilor cuvântului ne arată limpede şi concis noţiunile fundamentale pe care le legau anticii de acest cuvânt şi ne conduce pe drumul rezolvării diferitelor întrebări pe care le ridică problema constituirii legendelor eroilor. La Homer, cuvântul are următoárele înţelesuri: 1.-stăpân, şef, nobil, comandant militar; 2.-luptător,; 3.-om care se distinge prin naştere, prin curaj sau prin talent. Începând cu Hesiod, cuvântul “erou” capătă înţelesul de semizeu. În secolul al V-lea, vorbind despre Heracle, Pindar îi dă apelativele de “erou zeu”. Platon aşează pe “erou după zeu, şi zeii după oameni. La Atena, în secolul al V-lea, “eroi eponimi” erau socotiţi bărbaţii care dăduseră numele celor zece triburi ale Atenei. Iar la Roma “eroi” ajunseseră să fie numiţi împăraţi romani divinizaţi. Aşadar, pe scurt, linia evolutivă a semanticei cuvântului “erou” a fost: 1.- stăpân, nobil, şef, comandant militar; 2.- combatant (în general); 3.- om distins prin naştere, talent, vitejie; 4.- semizeu; 5.- muritor ridicat, după moarte, la rangul de semizeu. Nici nu se poate un mai mare ajutor, în discutarea problemei eroilor antici, decât acela pe care ni-l dă semantica cuvântului “erou”. Se vede că la baza diferitelor înţelesuri ale cuvântului “erou” a stat întotdeauna un sentiment de adâncă admiraţie pentru oamenii care se distingeau prin anumite calităţi, admiraţie care a dus la divinizarea anumitor eroi. Luptătorii de le Troia văzuseră pe şefii lor, pe marii comandanţi, pe Ahile, Ulise, Menelau, Nestor, în bătălie. Dar, după terminarea războiului, faptele lor creşteau parcă şi mai mult în imaginaţia generaţiilor. Felurite legende se ţeseau în jurul acestor mari figuri. Apoi fiecare cetate din Grecia voia să-şi aibă “eroul” său şi, aşa cum s-a întâmplat cu Heracle, care era revendicat de Teba şi de Argos, ăn mai multe cetăţi înfloreau legende prin care un erou le aducea faimă şi glorie. Nu toţi eroii au luptat la Troia, dar toţi eroii erau înnobilaţi cu acele calităţi pe care autorii legendelor le socoteau cele mai de frunte. Cum legendele în jurul unui erou se închegau adesea în cetăţi diferite şi în timpuri diferite, se întâmpla acelaşi fenomen care se petrecea şi cu zeii, şi anume că acelaşi erou era încărcat cu însuşiri contradictorii şi despre el se spuneau lucruri contradictorii. Este de neconceput ca timp de cel puţin opt sute de ani, câţi au trecut de la venirea aheilor pe pământul Greciei şi până la războiul Troiei, purtătorii civilizaţiei miceniene să nu fi cunoscut şi admirat oameni cu însuşiri excepţionale, luptători pentru binele comunităţii, pe care să-i fi numit “eroi”. Aşadar “eroii” au existat întotdeauna la greci, legendele în jurul diferitelor figuri au înmugurit cu mult înainte de războiul Troiei, dar numai anumiţi “eroi” au luat parte la luptele de sub zidurile Troiei, şi deci numai anumite legende au fost consemnate de eposul homeric. Pentru a pune o oarecare ordine în acest hăţiş de fapte, se poate spune că legendele eroilor pot fi împărţite în trei mari categorii: • legende plămădite pe pământul Greciei, înainte de războiul Troiei; • legende create în Asia Mică, în legătură cu războiul Troiei, în jurul unor eroi veniţi din Grecia; • legende create în Grecia, după şi sub influenţa legendelor războiului Troiei. Dar multe dintre legendele din prima categorie au fost influenţate de legendele războiului troiei. Războiul Troiei a fost evenimentul care a contribuit, într-o foarte mare măsură, la alterarea conţinutului legendelor şi deci la estomparea cronologiei lor. Aceasta fiind situaţia, este foarte greu de precizat în ce epocă au apărut legendele în jurul unui anumit erou şi care a fost fizionomia eroului respectiv de-a lungul secolelor. De aceea, în discuţia cu privire la fiecare erou, savanţii exprimă păreri diferite, adesea contradictorii. În orice caz, se pot desprinde din legende unele fapte care sunt în perfect acord cu datele istorice. Pe baza lor se poate stabili o cronologie relativă a diferitelor legende. Astfel, se poate presupune că legenda argonauţilor a fost una dintre cele mai vechi legende, căci în ea se reflectă primele mişcări de expansiune aheiene. Se poate de asemenea socoti că sunt anterioare războiului Troiei legendele cu privire la luptele date de argivi împotriva Tebei. Numai după aceea vin legendele în jurul eroilor luptători la Troia. În lucrarea sa Al. Mitru a trebuit deci să rezolve două probleme fundamentale, semnalate mai sus: problema cronologiei şi problema fizionomiei eroilor. Cronologic, autorul a respectat următoarea ordine: Perseu, Heracle, Tezeu, Dedal şi Icar, Castor şi Polux, Belerofon, Asclepio, Meleagru, Orfeu şi Euridice, Întemeierea Tebei, Expediţia argonauţilor, Războiul Troiei, Întoarcerea aheilor în Elada, Păţaniile lui Ulise, Aventuroasa călătorie e lui Enea. Date fiind faptele menţionate mai sus, în legătură cu contaminarea diferitelor legende, este cu neputinţă de dovedit cu certitudine timpul precis, şi uneori chiar locul în care au luat naştere unele legende. Sunt totuşi anumite legende sau cicluri de legende a căror cronologie nu mai trezeşte nici o îndoială şi asupra lor trebuie îndreptată atenţia. Din acest punct de vedere, autorul a procedat, în general, cât se poate de raţional. Astfel, era firesc să înceapă cu Perseu, de vreme ce sunt dovezi destul de convingătoare că legenda lui a înflorit în epoca miceniană. De asemenea, toată lumea savanţilor care s-a ocupat de problemă este de acord că Heracle este unul dintre cei mai vechi eroi ai grecilor. Tezeu îşi găseşte şi el locul după Heracle. Este bine plasată şi expediţia argonauţilor anterior războiului troian care, la rândul său, este urmat de întoarcerea eroilor în Elada, de păţaniile lui Ulise şi de călătoria lui Enea. S-ar părea, poate, că fondarea Tebei şi expediţia argonauţilor sunt aşezate prea departe de Tezeu. La această obiecţie se poate răspunde foarte uşor că figurile eroilor citaţi anterior, chiar dacă au unele contingenţe cu fapte petrecute mai târziu – de pildă Heracle este pus şi în legătură cu războiul troian – legendele lor conţin vădit elemente ce dovedesc că ele au fost plămădite, cel puţin în embrion, cu mult înainte de războiul troian. Acolo unde cronologia este sigură – argonauţi, Troia, Ulise, Enea – autorul a respectat-o cu scrupulozitate. În ceea ce priveşte faptele menţionate, adică substanţa legendelor însăşi, este de observat că au fost alese cele mai importante, şi anume acelea care ilustrează idea de bază pe care a urmărit-o autorul: lupta omului împotriva elementelor ostile – naturale şi sociale – pentru a-şi dobândi o viaţă mai bună, precum şi rezultatul acestei lupte: înălţarea demnităţii omului şi sporirea încrederii în sine şi în puterile sale. De pildă, în legenda lui Heracle, elementul realist reprezintă lupta omului înzestrat cu excepţionale calităţi fizice şi morale, care se împotriveşte curajos fiarelor şi monştrilor: lei, hidre, şerpi, balauri. Astfel de lupte au trebuit să fie numeroase în epoca comunei primitive. Acesta e fost embrionul legendei. Dar mai târziu, genosurile s-au asociat în fratrii, şi fratriile în triburi, şi au început lupte între ele. Deci la luptele pe care trebuiau să le ducă eroii împotriva fiarelor, s-au adăugat luptele împotriva şefilor de triburi, apoi de cetăţi. Dacă ţinem seama că idea de bază, pe care a urmărit s-o pună în lumină neîncetat autorul, este aceea a biruinţei omului când este perseverent, chiar împotriva hotărârii zeilor, atunci dramatizarea originală a fabulaţiei dă adesea o zguduitoare forţă ideii morale, iar idea morală vine şi transfigurează dramatismul care, fără sens, ar fi se- a dreptul descurajator, pesimist, iraţional. Chiar sfârşitul tragic al unui erou –de pildă Heracle – este nimbat de aureola biruinţei. Autorul a avut buna inspiraţie de a însera în volum şi legenda lui Enea şi, în acest fel, de a releva încă o dată, în lumină, triumful eforturilor biruitoare, amintind şi de întemeierea Romei. Înserarea legendei lui Enea este cât se poate de binevenită din mai multe puncte de vedere. Un punct de vedere este acela al evitării de a rămâne necunoscută publicului cititor, căruia se adresează cartea, una dintre cele mai interesante figuri de erou antic. Dar mai există şi punctul de vedere istoric al însemnătăţii pe care o acordau romanii legăturilor înrudirii lor cu zeii, prin Afrodita, mama lui Enea, al cărei fui, Iulus sau Ascaniu, a întemeiat ginta Iuliilor, din care au făcut parte Cezar şi August. În călătoria legendară a lui Enea, de la Troia până în Italia, se reflectând drumul pe care l-au parcurs influenţele de civilizaţie şi cultură exercitate de greci asupra romanilor. Romanii au cucerit Grecia, dar, aşa cum se spunea chiar în antichitate, sub formă mai vagă, cultura greacă i-a cucerit pe romani, şi, sub influenţa acestei culturi, romanii şi-au putut realiza creaţiile materiale şi culturale, care poartă caracteristicile genului lor propriu. Autorul a procedat deci foarte potrivit când a vorbit şi despre Enea, căci, în realitate, mitologia greacă n-a exercitat influenţe numai asupra culturii şi literaturii greceşti, ci influenţa ei a fost profundă şi la Roma. Procedând în acest fel, autorul expune legendele, de la Perseu la Enea, cu privire la cincisprezece eroi. El a avut prilejul să ilustreze din belşug idea centrală arătată mai sus şi, în acelaşi timp, în expunerea legendelor, dar mai ales în note, să dea şi unele amănunte asupra realităţilor sociale şi politice care au condiţionat înflorirea acestor legende. Civilizaţia miceniană, basileii ahei, şefii triburilor antice, sunt, rând pe rând, evocaţi în note şi, în acest fel, pe lângă încântarea, plină de înţeles moral, pe care o simte cititorul, atenţia este dusă şi spre realităţile istorice, dând astfel mitului şi legendei suportul realităţii, haina fermecătoare a basmului. Stilul este şi în această parte a cărţii cât se poate de bine potrivit cu conţinutul. Cuvintele sunt parcă luate din lumea basmului: expresive, pregnante, bine alese, evitându-se arhaismele, dar nefăcându-se abuz nici de neologisme. Nu trebuie uitat însă că ceea ce dă un deosebit farmec expunerii este proza ritmată, care, deşi se întâlneşte destul de des, nu transformă totuşi textul într-o înşiruire de versuri. Ideile sunt exprimate în proză ritmată, ritmul fiind întrebuinţat de autor numai acolo unde se cer accentuate dramatic anumite situaţii. Rezumând cele arătate cu privire la cea de-a doua parte a lucrării, putem afirma că: 1. Autorul a ales cele mai interesante figuri de eroi, spre a le expune viaţa legendară. 2- Cronologia este în conformitate cu ipotezele cele mai plauzibile. 3- Aşa cum în “Legendele zeilor” s-a dat o deosebită atenţie figurii lui Prometeu, tot aşa în “Legendele eroilor” s-a aruncat o lumină deosebită asupra lui Heracle. 4- Idea călăuzitoare în expunere a fost aceea care a stat la baza plăsmuirii acestor legende, şi anume că, luptând cu dârzenie şi curaj neistovit, oamenii pot triumfa asupra tuturor obstacolelor şi chiar asupra voinţei zeilor. 5- Dramatizarea acţiunii, lărgirea şi îmbogăţirea originală a fabulaţiei, dialogul, vocabularul, ritmul conferă o vioiciune şi pregnanţă poetică de primul ordin. 6- Notele vin să lămurească, prin explicaţii ştiinţifice, multe din ciudăţeniile miturilor. Este unul din meritele de seamă ale acestei lucrări. În felul acesta naraţia este însoţită de explicaţia raţională a plăsmuirilor fanteziei. 7- Ca şi “Legendele zeilor”, “Legendele eroilor” contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor şi la educaţia tinerei generaţii, punând în faţă modele de luptă dârză, create de antici, în care, pornind de la realităţi certe, se formulează năzuinţe spre mai bine şi spre mai frumos. 4. Concluzii Mitul are deci la bază credinţa în dimensiunea sacră a lumii, de aceea naraţiunea înglobează o lume fantastică de divinităţi, demoni, eroi cu însuşiri supranaturale şi întâmplări miraculoase în care se îmbină fapte obişnuite cu cele neobişnuite. Miturile reprezintă o importantă sursă de inspiraţie pentru operele literare, fiind sursa primară a basmelor şi legendelor, specii predilecte a literaturii pentru copii, punând în centrul lor modele exemplare pentru toate epocile, oferind modele unice de umanitate. „Viaţa noastră este devorată de mituri”, scria Balzac, la fel ca şi Blaga: „fapt e că oricât omul modern a găsit că trebuie să se dezbare de mituri ca de un balast inutil, el continuă, fără să îşi dea seama să trăiască pasionat într-o permanentă atmosferă mitică.” Ca o mărturie a acestei atmosfere mitice stau chiar cuvintele noastre care poartă în diverse măsuri o sarcină mitică. Cuvinte precum înaltul, cerul, josul, pământul, poarta, stâlpii sunt încărcate de o cu totul altă sarcină mitică decât cuvine ca verticalul, linia, inferiorul.O demonstraţie a acestei idei cum că majoritatea textelor mustesc de conţinut mitologic vom încerca să o redăm mai jos. În acest sens, vom încerca o pledoarie in facto pentru acest model problematologic cu aplicaţie la un scurt text descriptiv cu fragmente apreciative, al cărui titlu nu s-a precizat la început – la clasa a XII-a, ales aproape aleatoriu dintr-un fascinant volum depozitar al înţelepciunii posibile de la 9 la 99 de ani, patru fiind criteriile determinante alegerii lui: a. introducerea de către autorul-culegător în cadrul capitolului De obicei, întrebările vin înaintea răspunsurilor; b. uşurinţa transcrierii / lecturii lui integrale hic et hunc ; c. posibilitatea ca un asemenea fragment să poată fi depistat oricând în dialogurile personajelor preferate din textele literaturii române sau universale introduse ca “alternative” în manualele noastre; d. satisfacerea structurii situaţiei problematice (dualitatea întrebare-răspuns) şi a criteriilor problematologicului: • strategia discursivă globală fiind cea dialogic-argumentativă, rezultată din jocurile de limbaj combinând secvenţe de strategie discursivă / acte de raţionare descriptivă şi aforistică (observăm că lipseşte cea explicativă / demonstrativă / ştiinţifică / nonproblematologică • ambiguitatea ca tonalitate dominantă născută din dualitatea formă-context / enunţuri elementare simple – context lărgit pe trei trepte (text / personaj // sine // lume): Un tânăr, întorcându-se de la o partidă de polo, însoţit de antrenor, s-a prăbuşit pe o bancă să-şi tragă sufletul şi a scos un oftat adânc. - Eşti obosit? l-a întrebat antrenorul. - Da. Sunt obosit. - Sunt oare caii obosiţi? - Da. Sunt obosiţi. - Dar stâlpii porţii sunt obosiţi? Abia pe la miezul nopţii următoare, tânărul a priceput înţelesul întrebării. S-a repezit la antrenor, l-a sculat din somn şi i-a spus: - Am priceput. Antrenorul a adormit la loc, mulţumit. (Oboseala stâlpilor, în Jean – Claude Carriere, Cercul mincinoşilor. Poveşti filozofice din toată lumea, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 308) Intenţionalitatea strategiei discursive pe care o vom sugera prin modelul problematologic pe care-l vom propune pentru receptarea acestui text de graniţă este aceea a evidenţierii modalităţii în care un locutor (emiţător, autor, orator, dascăl) combină, în construcţia sa discursivă, enunţurile în secvenţe discursive, formele discursive de raţionare unele cu altele, tipurile de argumente, modalităţile de descripţie şi explicaţie, procedurile stilistico-persuasive, astfel încât poate fi determinată o tonalitate dominantă a tipului de discurs propus în faţa receptorului şi se pot îndeplini cu profit maximal intenţiile pentru care discursul a fost conceput, în cazul discursului didactic e vorba de formativ / performativ vizat prin competenţe: “face ce spune”. Cele trei coloane din tabelul de mai jos ar corespunde celor trei (re)lecturi propuse în cadrul didacticii maternei, lectura explicativă (1), lectura comprehensivă (2) şi lectura interpretativă (3):   1. Întrebări silogistice apreciative / socratice Sensuri extratextuale / de ordin con ceptual- abstract / sens obiectiv (DEX) 2.Întrebări demonstrative / Descriptive / inductiv -deductiv e Sensuri textuale / de ordin conceptual- categorial (analiză 3. Întrebări dialectice Performative / pragmati ce / interpret ative Sensuri personalizate / de ordin afectiv- emoţional / sens subiectiv 3. Întrebări dialectice Performative / pragmati ce / interpret ative Sensuri personalizate / de ordin afectiv- emoţional / sens subiectiv 3. Întrebări dialectice Performative / pragmati ce / interpretative Sensuri personalizate / de ordin afectiv- emoţional / sens subiectiv     literară) • Ce e oboseala? • Ce sunt caii? • Ce reprezintă ei în lume? • Care sunt relaţiile pe care le “vedeţi” între lucruri, fiinţe animale şi oameni? • Ce sunt stâlpii? • Ce este poarta? • Priceperea ce ar fi? • Ce este noaptea ? • Ce este tăcerea? • Care este cuvântul- • Ce înseamnă cheie din text? Dar oboseala pentru tine? tema textului / • Ce faci când eşti motivul central? obosit(ă)? • Ce oboseşte în tânăr / tine / om / lume? • Cum înţelegeţi • expresia cal de bătaie? Ce oboseşte în tânăr / tine / om / lume? materia? Spiritul? Timpul? • Oare de ce a fost ales calul şi nu delfinul, de exemplu? • Cum aţi descrie • stâlpii porţii? De ce a făcut antrenorul o asociere între om şi cal, pe de o parte, între om şi stâlpi, pe de altă • Despre ce poartă e vorba în text? • parte? Ce e calul nostru de bătaie: trupul sau spiritul? • Care sunt stâlpii tânărului / • Când a priceput tânărul? • • • Dar ai tăi / Şi ai omului / ai lumii? • Oboseala trupului n-ar trebui oare compensată cu o stare de fervoare • Ce este reflecţia? / meditaţia? • Ce este sufletul? • Cum definiţi cunoaşterea? • Dar înţelepciunea? • Ce relaţie ar fi între ele şi conceptele de mai sus? • Cum aţi defini întrebarea? • Care este rostul întrebărilor în viaţă? • Ce este un text? intelectuală / emoţională? • Numai poarta de la “polo” sau şi • Cum înţelegeţi aceea dintre două expresia să-şi lumi: cea văzută tragă sufletul? şi cea nevăzută, de dincolo, dintre vorbe şi tăcere..., zi şi noapte? • Ce rol joacă • Care este prima / tăcerea dintre cei a doua întrebare doi până la a a antrenorului – pricepe? maestru? • Ce relaţie vedeţi / simţiţi între tăcere / meditaţie / reflecţie // oboseală / odihnă? • Întâmplător se spune oare în text miezul nopţii? • Ce reprezintă ziua-noaptea, miezul nopţii pentru tânăr / pentru tine / pentru om / • Care poate fi titlul textului pentru lume, univers? Stâlpii? Poarta / ?/ • Oboseala? / Moştenirea?/ Un Dar între suflet şi odihna trupului / a spiritului ?... om responsabil? / Învăţarea? Mistere? / Oboseala? / Înţelepciunea? / Tăcerea? / Meditaţia? etc. • De ce titlul textului este Oboseala stâlpilor? • Ce reprezintă • Spre ce poate titlul său? duce acea poartă • Cum se dă un din întrebarea titlu unui text, antrenorului? / unui eveniment, Cunoaştere / unei întâmplări înţelepciune / din viaţa adevăr... cotidiană? • Ce a priceput de fapt tânărul? • De ce a meditat tânărul la întrebarea pusă de antrenor? • Este relaţia • Ce este o situaţie- limită? • Prăbuşirea este o situaţie-limită? dintre tânăr şi antrenor aceea dintre discipol şi maestru? • Au întrebările rol de provocare / iniţiere, de ordonare? • A pus maestrul întrebarea justă / potrivită ? • Care este subtextul întrebării: la ce ar duce stâlpii obosiţi? Alte posibile întrebări / probleme puse elevilor în cadrul interpretării – coloana a 3-a - ar putea fi:   • Puteţi să rememoraţi o situaţie similară din viaţa voastră? • Cine v-a pus pe gânduri? Cât timp? • Care e întrebarea care v-a pus pe gânduri / v-a măcinat / frământat măcar o noapte întreagă? • V-aţi trezit cu sentimentul înţelegerii / iluminării? • Pentru ce e nevoie de maeştri? • Care este răspunsul vostru la întrebarea antrenorului - maestru? • Oboseala stâlpilor ar duce la prăbuşire? • Voi aţi simţit vreodată că vă obosesc stâlpii? • Ce aţi făcut / aţi face în acea situaţie? Miturile stau astfel mărturie asupra dorinţei dintotdeauna a omului de a depăşi limitele spaţio-temporale, de a-şi dobândi libertatea. Cum altcumva am putea interpreta aceste mituri moderne – maşina, avionul, trenul, zgârâie norul, simboluri ale civilizaţiei contemporane, pe care Carl Sandburg le-a prelucrat în volumul Poveşti în ţara lui Tabaga, sugerând mişcarea spre ideal, expansiune spre verticală şi orizontală, încercarea de atingere a zonelor sacre. Itemi pentru evaluare 1. Valori cognitive, estetice şi morale în miturile româneşti / universale. 2. Prezentaţi un model asemănător celui propus de noi mai sus, în tabel, pentru o legendă din partea I a volumului Legendele Olimpului, Zeii/sau partea a doua, Eroii. 3.Realizaţi un eseu argumentativ de 2-4 pafini în care să evideenţiaţi valoarea formativă a miturilor / textelor cu caracter mitologic la vârsta şcolară mică. Puneţi în evidenţă cel puţin cinci metode şi procedee de promovare a gândirii critice în cadrul deemersului didactic de accesibilizare a valorilor cognitive, estetice şi morale ale acestor texte.   Legenda - specie reprezentativă a literaturii pentru copii 3 1.Definiţie, clasificare, valori morale în legende. 4 2.Legendele românilor - prezentare generală 5 3.Legenda etiologică – Povestea Florii Soarelui 6 4.Legenda istorică – Condeiele lui Vodă, Legenda Vrîncioaiei 7 5.Legenda geografică – Babele 81.Definiţie, clasificare, valori morale în legende Legenda este o specie a literaturii populare, mai ales în proză, dar şi în versuri, dee obicei redusă ca dimensiune, care, utilizând evenimente miraculoase şi fantastice, tinde să dea explicaţie genetică şi în genral cauzală unor fenomene, întâmplări, caracteristici ale plantelor, animalelor, omului, etc. După basmul fantastic şi poveşti, legenda ocupă locul al doilea în proza epică populară şi cultă pentru copii. Legenda este o povestire, de obicei de dimensiuni reduse, având uneori elemente fantastice şi miraculoase, bazate pe fondul real al unei întâmplări sau pe miezul imaginar, mitic al acesteia. Dicţionarul de terminologie literară defineşte astfel legenda: „... o specie a genului epic, o naraţiune în versuri sau în proză, amestec de adevăr şi ficţiune cu privire la originea unor fiinţe, lucruri, momente istorice, ţinut sau fapte aleunor eroi“ (C. Fierăscu, Gh. Ghiţă, Dicţionar de terminologie literară, Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1969, p. 301). Ştiinţa folcloristică defineşte legenda ca o creaţie literar – artistică la interferenţa dintre basm şi mit, în care explicaţiile, cu elemente fantastice şi miraculoase, pornesc de la un fond real sau de la un adevăr ştiinţific cărora li se adauga uneori un înveliş de glumă, încât, deseori, acţiunea concentrată alunecă nu numai spre basm, ci şi spre snoavă. Legenda provine din latinescu lego, legere – a citi, legenda însemnând ceea ce trebuie citit. A existat întâi sub forma populară, în versuri şi în proză, fiind apoi prelucrată în întregime sau parţial, în literature cultă, unele titluri existând în parallel, ca de exemplu Legenda Florii Soarelui, Legenda Rândunicii, Legenda Cucului. A. Clasificarea legendelor după vechimea şi originea lor   1. legende populare, anonime, v. volumul Din legendele românilor, 2. legende culte - în versuri – Alecsandri, Bolintineanu, - în proză – Călin Gruia, Dumitru Almaş. B. Clasificare în funcţie de conţinutul lor 1. etiologice < gr. etios = cauză. Se mai numesc şi explicative sau mitologice, întrucât trimit la originea unor fenomene naturale, plante şi animale a căror apariţie este explicată prin povestirea unor întâmplări miraculoase. 2. istorice, în care se povestesc anumite evenimente istorice, deformate prin intervenţia miraculosului sau a invenţiei poetice. Ex: Toma Alimoş, Novac şi Corbul, C-tin Brâncoveanul etc. 3. hagiografice sau religioase, în care se descriu vieţile sfinţilor. Prima categorie, legendele etiologice a fost denunmită de B. P. Hajdeu deceuri, întrucât răspund la un de ce. În aceste legende, geneza cosmică a faunei şi a florei este atribuită unor făpturi supranaturale. Apropiată de snoavă, de poveştile cu animale, de basme şi uneori de balade, legenda se deosebeşte funcţional de toate acestea, prin tendinţa ei explicativă şi prin fantastical subordonat acestuia (Dicţionar de terminologie literară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970). Legendele au pătruns de timpuriu în literature cultă: legendele istorice din Iliada şi Odiseea l-au inspirit pe Ion Neculce în O samă de cuvinte, care le-a aşezat în fruntea Letopiseţului său. Primul poet roman care a prelucrat atât legende mitologice, cât şi legende istorice a fost V. Alecsandri, în ciclurile Legende şi Legende nouă. I-au urmat apoi Dimitrie Bolintineanu, V. Voiculescu şi alţii. Comparând legende din volumul Din legendele românilor şi legendele culte cunoscute ale lui Călin Gruia sau Dumitru Almaş cu basmul, se pot stabili câteva asemănări între acestea: • tematica variată, relevantă în lupta dintre bine şi rău, adevăr-minciună, dreptate-nedreptate, sărăcie-bogăţie; • prezenţa aceloraşi motive: - căsătoria mitică dintre frate şi soră – Soarele şi Luna; - lupta dintre voinic şi balaur - Iovan Iorgovan; - înfruntarea dintre oştile turceşti şi forţele naturii – „gerurile răsăritene” – Morcov Paşa şi Crivăţu; - nevoia sacrificiului uman care asigură durabilitatea şi valoarea creaţiei – Meşterul Manole; - recunoaşterea de către domn a fratelui pierdut în copilărie – Mircea Ciobănaşul; • folosirea aceloraşi modalităţi artistice de compoziţie şi stil: personificarea şi hiperbola, pe fondul antitezei, merg până la fantastic, devenind modalităţi estetice generale pentru realizarea speciei şi pentru nuanţarea trăsăturilor umane ale personajelor (de exemplu, în legendele despre Negru-Vodă, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul sau Cuza-Vodă). Deseori, în legende sunt prezenţi trei eroi, care sunt supuşi la trei încercări, după care, mezinul, fiind cel mai iscusit, mai înzestrat, învinge situaţiile dificile (Românaş). Dintre cele trei fete de împărat, doar una e în stare „să aducă apă vie şi apă moartă din râul Iordan”, pentru feciorul menit să ajungă ajungă domn (Negru – Vodă). Eroii sunt ajutaţi de calul năzdrăvan, de obiecte şi forţe ale natruii neobişnuite. Astfel, Ştefan cel Mare „a bătut războaie drepte” şi datorită prezenţei calului zburător. Cele mai multe situaţii pun legenda alături de poveste, de istorioară. În realitate, aceasta este o povestire în care răzbate nevoia de concret şi anecdotic, fapt ce o apropie de snoavă, cu personaje asemănătoare lui Păcală, pline de pitoresc, cu replici imprevizibile (Un ostaş de-al lui Ţepeş). În acest exemplu, ostaşul român al lui Vlad Ţepeş – realizat în viziunea clasică – exprimă ideea şi concepţia că demnitatea şi credinţa patriotică sunt mai presus de orice bogăţie sau rang. Valori morale şi estetice În explicarea uno adevăruri, hiperbola şi fantasticul îndeplinesc în legendă o funcţie estetico-etică. Legendarul e, prin urmare, o modalitate de transfigurare a realităţii. Valoarea legendei nu constă atât în conţinut, cât în forma literar – artistică de a comunica adevăruri şi a nuanţa bogate valori morale. Lectura sau povestirea legendelor îmbogăţeşte fondul cognitiv şi afectiv al copiilor de vârstă preşcolară sau şcolară. Analiza atentă a structurii legendelor şi a personajelor supradimensionate îi ajută pe copii să descifreze mesajul estetic, fondul real al operei, concizia, simplitatea şi expresivitatea limbii şi stilului, le dezvoltă capacităţile intelectuale şi verbale, trăsăturile de voinţă şi de caracter.   2. LEGENDELE ROMÂNILOR Nedelimitate în primele timpuri ca o specie deosebită a prozei populare, legendele au fost adesea culese concomitent cu basmele (şi chiar cu snoavele). Legenda reprezintă un corpus de texte folclorice şi ocupă o poziţie limitrofă în sistemul creaţiilor orale în proză şi în versuri. Categoriile prozei populare (basmul, legenda, povestirea şi snoava) au fost abordate din perspective diverse, dar cea mai interesantă şi mai controversată dezbatere s-a purtat cu privire la geneză, configurându- se, până astăzi, diferite şcoli şi curente. În perioada trezirii interesului la noi pentru creaţia populară în cursul secolului trecut, prima legendă, cu un caracter local, care a apărut în limba română a fost publicată într-un calendar din Iaşi, în anul 1851 ( „Piatra Teiului” ). I-au urmat alte două, de aceeaşi factură într-un calendar din Sibiu, în anul 1858 („Piscul Fetei”, „Peştera de la Almaş”). Paralel cu apariţia legendelor în periodice, au început să vadă lumina tiparului valoroase volume de proză populară, care au cuprins şi un bogat material de legende. Serioasa şi susţinuta activitate a lui Simion Florea Marian, care a publicat volumele de legende istorice, în care intră şi o serie de legende geografice şi toponimice, cu caracter local, îmbrăţişează în preocupările sale şi legendele despre vieţuitoare, în lucrări ce depăşesc caracterul unor simple adunări de material. Monografiile lui, care se centrează fie pe momente importante din viaţa omului, fie pe diferitele sărbători, chiar dacă au în vedere în primul rând credinţele şi obiceiurile corespunzătoare, cuprind şi legende. În sfârşit, un volum de legende religioase completează această valoroasă moştenire a trecutului. De asemenea, unele din volumele lui Tudor Pamfile adună un bogat material de legende etiologice, mitologice şi cosmogonice. Elena Niculiţă-Voronca a publicat în lucrările ei un bogat material, cuprinzând toate categoriile de legence, în afara celor religioase. Cu timpul, au mai apărut şi alte volume, culegeri ale diferiţilor folclorişti, unele cu caracter general, cuprinzând diferitele categorii de legende (ale lui Dimitrie Furtună, Lucian Costin, Nicolae Densuşianu şi alţii); altele, promovând numai o singură categorie: a lui N.I. Dumitraşcu, cu legende mitologice, a lui Şt.St. Tuţescu, cu legende religioase, o parte din volumele cu caracter strict naţional şi local – cu legende istorice, geografice şi toponimice – ale lui Theodor A. Bogdan, Ovid Densuşianu, S. Teodorescu-Kirileanu, Simion Hârnea, C. Rădulescu-Codin şi alţii. Lipsa mijloacelor tehnice moderne de imprimare, în epocile respective ale culegerii acestui material, a făcut oarecum imposibilă redarea textelor în toată spontaneitatea şi veridicul lor nemijlocit, care le-ar fi conferit gradul major de autenticitate. În fenomenul povestitului intră patru factori importanţi, atunci când este vorba de adunarea materialului. În primul rând povestitorul – sau informatorul – , culegătorul, piesa culeasă şi uneori auditorul, atunci când avem ocazia să prindem fenomenul viu în desfăşurare. Câteodată numai informatorul şi culegătorul stau faţă în faţă. Relaţiile dintre aceşti factori sunt de diferite feluri, în unele piese tipărite. Accntul desigur se pune asupra relaţiilor informator – culegător – piesa culeasă. • Structură şi compoziţie Clasificarea legendelor a constituit o preocupare pentru cercetătorii prozei populare din a doua jumătate a secolului nostru. În 1963, Societatea internaţională de cercetare a naraţiunilor populare o nouă tipologie bazată pe investigarea colecţiilor existente, desemnând patru categorii de legende: • Legende etiologice sau escatologice (unii le numesc şi cosmogonice); • Legende istorice sau despre istoria civilizaţiei; • Legende mitologice (sau despre fiinţe şi forţe supranaturale); • Legende religioase. Prima categorie, etiologică, cuprinde legende explicative despre creator şi facerea lumii,despre lume, geneza lucrurilor, fenomene naturale, formaţii geologice, manic, vârfuri de manic, deluri, stânci, coline, peşteri, râpi, strâmtori, trecători, poieni, lacuri, râuri, mări, despre natura vegetalelor, animalelor şi insectelor, despre om, despre popoare. Acest material epic reprezintă o experienţă acumulată şi transmisă oral de-a lungul mai multor generaţii. Deci, în ansamblul lor, nu se dezvăluie numai originea a tot ce există pe pământ, fiinţe şi lucruri, ci şi cauzele iniţiale ale particularităţilor organice ale acestora, ale trăsăturilor ce nu ţin de structura lor şi ale denumirii a tot ce există în lumea înconjurătoare. Iată câteva titluri ale unora dintre legendele cosmosului (sau etiologice) pe care le consider a fi principale, restul lor abordând cam aceleaşi teme, doar titlurile fiind puţin diferite: Dumnezeu; Crearea lumii; Cum l-a izgonit Dumnezeu pe dracul din cer?; Depărtarea cerului de pământ; Soarele este fata lui Dumnezeu; Dumnezeu ascunde luna în mare, ca s-o uite soarele; Sfântul Petre şi orbul; „Crucea” este cea pe care a fost răstignit Iisus; Toiagul lui Dumnezeu; Petecul de pământ pe care dormeau Dumnezeu şi dracul devine pământul; Legendă; Cum de sunt dealurile dealuri?.Deci , în general legendele cosmosului se axează pe temele expuse mai sus :creator..., cer, soare şi lună...(bolta cerească), pământ, fenomene meteorologice, lunile anului, zilele săptămânii, calamităţi, sfârşitul lumii, floră şi faună.

A doua categorie, legendele istorice sau despre istoria civilizaţiei , înglobează naraţiuni bazate pe nuclee sau segmente ale istoriei naţionale, prezentând eroi civilizatori, reali sau fabuloşi, întemeietori de forme culturale (ţări, localităţi etc.). Legendele istorice sunt o oglindire a trecutului, uneori povestiri despre lucruri petrecute, aşa cum au fost luate de la înaintaşi, bazate pe amintiri sau pe închipuirea faptelor descrise. De cele mai multe ori aceste întâmplări au şi un nucleu veridic, deşi nu se identifică cu istoria. Legendele istorice vorbesc despre figurile istorico-fantastice, în mică măsură despre personaje istorice străine, despre figurile istorice naţionale, haiduci şi căpetenii de răscoale, domnitori, figuri feminine ce au rămas în istorie, personaje locale şi diferite alte întâmplări care zugrăvesc trecutul. Dintre legendele populare istorice româneşti expun câteva dintre titlurile care se referă la:   • Figuri istorico-fantastice: Domnul de rouă; Împăratul Cioană; Românaş; Leri-împărat; • Căpetenii de răscoale: Avram Iancu şi împăratul Frantz Josef; Horea; • Voievozi: Dragoş-vodă; Uţa Vrăjitoarea; Visul lui Negru-vodă; Valea Doamnei. Colţul Doamnei; • Domnitori: Mircea cel Mare; Ioan Corvin şi Corbul; Vlad Ţepeş; Ştefan cel Mare şi îngerii; Petru Rareş şi arcaşul; Mihai Viteazul şi Stroe Buzescu; Răsplata domnească. Legendele mitologice cuprind apariţiile, existenţele şi lucrurile supranaturale, înfăţişându-ne o lume de fantasme. Aceste legende, cele mai numeroase şi cu încărcătură poetică deosebită, include naraţiuni despre soarta omului şi fiinţele mitice care o modelează (ursitorile, norocul etc.), despre moarte, strigoi, stafii, strămoşi, despre locuri rele, bântuite de spirite, despre fiinţe supranaturale ca vâlvele, ştimele, ielele, muma pădurii, fata pădurii, omul nopţii, zmei, balauri, pricolici, Samca şi Sîla-Samodiva, pitici, uriaşi, blajini, căpcăuni, vârcolaci, despre diavol şi formele sale de manifestare, despre efectele plantelor magice ca iarba fiarelor, mătrăguna, usturoi etc., despre persoane cu însuşiri şi puteri magice ca vrăjitorii şi solomonarii, legende despre comori etc.. Câteva teme de mai sus sunt cuprinse în legendele: Moartea; Uriaşii şi românii; Solomonarul şi Balaurul; Dealul [Peştera] zmeilor; Lacul fără fund; Norocul şi mintea; [Domnul de rouă]; Povestea Vrancei. Legendele religioase ne înfăţişeză figurile biblice, sfinţii şi sărbătorirea lor, obiceiuri şi sărbători legate de alte zile precise ca şi sărbătorirea unora dintre zilele săptămânii. Legendele religioase integrează legendele: Sfântul Ilie. Tunul. Pălie; Cain şi Avel; Dumnezeu şi Andrei; Sfârşitul lumii va fi când nu se vor mai face ouă roşii.Atunci Iuda va reuşi să roadă lanţul cu care este ţintuit; Pământul se va aprinde din sângele Sfântului Mihail; Zilele săptămânii; Sfânta Duminică şi Sfântul Ilie; Cele nouă babe cu nouă cojoace etc.   Construcţia compoziţională a acestor legende este adesea cea caracteristică legendelor propriu-zise, compuse din câteva motive scurte. Destul de frecvente sunt însă legendele cu caracter de basm, întâlnite mai ales în categoria etiologică şi în unele din legendele istorice (personajele istorico-fantastice). Dezvoltarea acestora merge pe linia basmelor, prin amploarea narativă, prin încercările la care este supus eroul. Aceste trăsături nu tind însă spre o tipizare ca în basme, ci dimpotrivă, către individualizare; nu se ajunge la o largă generalizare a situaţiilor în afară de timp şi spaţiu, ci la localizare. S-ar putea ca aceste legende să constituie forma de trecere spre basmele de mai târziu sau dimpotrivă, sa reprezinte o influenţă mai recentă a ultimelor asupra celor dintâi, pe plan general, iar în unele cazuri să fie acţiunea povestitorului, bun deţinător al tradiţiei de basme. Mai rar întâlnim şi legende cu caracter de snoavă. În ciuda tonului ce pare glumeţ, funcţia lor este explicativă, nu de batjocură. Nu avem de-a face în nici un caz cu snoave-legende. Astfel se prezintă unele legende despre crearea femeii sau despre originea unor popoare, cu presupusele lor trăsături caracteristice. Naraţiunea legendei are o compoziţie tripartită, cu diluarea sau rezumarea unor părţi, în funcţie de talentul povestitorului: prologul cu determinarea spaţială şi temporală; fabula, întâmplarea extraordinară, blestemul sau binecuvântarea, metamorfoza; partea finală cu explicaţii de natură morală sau utilitară. Formulele legendei au echivalenţe atât în legendele antichităţii greco-romane, cât şi în primele lucrări cu caracter istoric: „La începutul începuturilor, când nu era nici lumină , nici apă, nici pământ şi nici umbră de vietate...”, „La început de începuturi...”, „Prima dată...”, „În vremea aceea...”, „Se spune...”. Din lectura legendelor ne putem face o idee despre „timpul” când a avut loc întâmplarea excepţională narată sau când a trăit cutare personaj. În felul acesta, putem vorbi de o stratificare a legendei care ar conduce la configurarea unor etape în istoria umanităţii consemnată în legende: • în vremea genezei, în timpul fabulos al începuturilor; • în timpul când astrele erau foarte aproape de pământ şi fiinţele divine aveau şi o existenţă terestră; • naraţiuni care se referă la existenţa popoarelor mitice; • acţiune plasată în timpul potopului; • înainte şi după formarea statelor feudale; • naraţiuni care se referă la eroii neamului (domnitori, conducători de răscoală, haiduci etc.). Legenda are o compoziţie uni-episodică, dar întâlnim şi legende compuse din două episoade şi chiar legende-basm. Indiferent de numărul episoadelor, legenda e construită pe oopoziţie care provoacă traiectul naraţiunii şi justifică metamorfoza sau modificarea statutului iniţial al eroului. Legendele sunt unele dintre încântătoarele bogăţii culturale pe care fiecare dintre noi ar trebui să le deţină în minţile noastre, să le citim şi să le răscitim. Din acestea afli foarte multe lucruri şi poţi povesti multe, ele având şi multe valori morale. Sunt binevenite aceste legende ale românilor, fiind o sursă bogată de informaţie, copiii adorându-le, deoarece sunt şi foarte uşor de înţeles. Cititorii acestor legende nu au vârstă, după părerea mea, eu citindu-le cu mare interes, satisfacţie şi încântare. 3.Legenda etiologică – Povestea Florii Soarelui Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi peşcolari. Legendele păsărilor şi plantelor îşi au locul lor în operele unor scriitori care s-au inspirit din creaţia populară: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin Gruia, Alexandru Mitru etc. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice, adevăruri transfigurate prin modalităţi artisitice originale, bogate în resurse morale. Semnificativă e legenda Povestea florii – soarelui, de Călin Gruia, cu o structură complexă, asemănătoare basmului, în care sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a explica originea şi trăsăturile plantei. Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al “fetei lui Ştefan-Vodă”, al omului afectat de lupta forţelor opuse. Ţesătura metaforică şi hiperbolică a motivelor muţeniei, blestemului, predestinării, Soarelui şi Lunei, din perspective reală şi supranaturală, reprezintă un pretext pentru a nuanţa, în reverberaţii lirice şi dramatice, trăsături general – umane opuse: bine –rău, viaţă – moarte, bunătate – răutate, lumină – întuneric. Compoziţia. Legenda Povestea florii-soarelui de Călin Gruia, este organizată în episoade narrative, întretăiate de pasaje descriptive. Acţiunea e structurată pe două planuri ce se întrepătrund: planul concret şi cel transfigurat, care păstrează datele existenţiale. Evenimentele sunt circumstanţiale în “spaţiul acestui pământ”, folosindu-se timpul trecut (“pre vremea lui Ştefan cel Mare”). Naraţiunea legendei Povestea florii-soarelui începe firesc, aducând în prim plan imaginea “fetei lui Ştefan – Vodă”. Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului, dar fără rezultat. Într-un târziu, o bătrână aude de necazul domnului şi se prezintă în faţa acestuia cu gând să-l ajute. De la episodul venirii bătrânei la domnul întristat, intriga se nuanţează. Bătrâna îl povăţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa “avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe alesul invitat”. Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor şi al episoadelor. Sfatul bătrânei părea, pentru moment, că adduce o rază de speranţă în sufletul voievodului. Dar Piază-Rea, personaj malefic, forţă a răului, symbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite încurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de “bluestem”, anunţând Luna de “necredinţa Soarelui”. Reacţiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini întunecoase, exprimate în stil direct şi indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea îşi blestemă condiţia de zână, şi nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă. Însuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, în gradarea episoadelor, începând cu “noaptea ospăţului”. Astfel, “Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului ca s-o zdrobească pe fată”, iar “Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţi curtenii”. Punctual culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale: “Când la sfârşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade în genunchi în faţa Soarelui şi-I cere o gură de mântuire”, dar “Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem, şi i-a topit chipul în floarea glbenă. Vodă şi mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei”. Deznodământul legendei e înfăţişat prin împletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, “Soarele furios face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină”, ca s-o aibă aproape şi ca să se mai mângâie tatăl ei. În finalul legendei, cititorul este redus în planul concret, explicându-se cu maximă precizie şi simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: “De atunci, floarea-soarelui, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei, cerându-I sărutarea mântuitoare”. 4.Legenda geografică – Babele Şi legendele geografice sunt reprezentări ale zbuciumatei noastre istorii, reunite într-un spaţiu şi într-un timp mitic, oferind micilor cititori sau ascultători momente de adâncă vibraţie sufletească. Asemenea texte au un ascendent instructiv-educativ şi formativ, pentru că au la bază povestiri şi interpretări ale unor sentimente şi atitudini nobile ale străbunilor noştri. Caracterizând personajele, copiii vor fi pătrunşi de sentimente de admiraţie şi respect faţă de vitejia şi virtuţile morlae ale neamului nostru. Izvor de cunoaştere şi educaţie, legendele geografie îşi trag seva din istorie, din istoria fiecărui punct geografic. Explicând originea unor denumiri geografice, legendele oferă copiilor bogate informaţii toponimice, meteorologice, etnografice şi mitologice, exemplu de patriotism vibrant (Babele, Povestea Vrancei, Feciorul care şi-a pierdut mama) În legenda populară Babele nota de poveste este dată de introductivul „dicitur” („se spune”), prin care este adusă în prim-plan imaginea mitică a Dochiei, transfigurarea metaforică a Daciei. Jocul invrsiunilor şi al metaforelor în propoziţii şi fraze nuanţează aparenta ambiguitate a condiţiei personajului mitologic al legendei: „Ea era fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă că toţi fiii de crai o peţiseră, dar ei nici unul nu-i plăcea.”   Refuzul „frumoasei fete” este subînţeles, acest fapt având consecinţe tragice asupra destinului ei. Notaţiile narative, exprimate în stil oral abuziv ajută cititorul sau auditoriul sa intuiască în gesturile fetei Dochia destinul dramatic al Daciei în timpul lui Decebal, rîzboaile acestuia cu Traian, împăratul romanilor. În structura legendei, definitî concis, simplu, sobru, se relevă demnitatea străbunilor noştri, transfigurată în imagini mitologice şi gesturi magice: „Biata fată, când a auzit, de frică să nu cază în mâna lui s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o s-o prefacă într-o babă urâtă şi zbârcită."Metamorfozată într-o babă, fata şi-a luat nişte oi, „s-a îmbrăcat cu nouă cojoace”, luând drumul spre pădure, iarna, unde a sfârşit dramatic, o dată cu venirea înşelătoarelor zile ale babelor: Când şi-a zvârlit ultimul cojoc, unde începe deodată un vânt aşa de puternic, încât o îngheaţă ... şi o prefăcu într-o stannă de gheaţă.” 5. Legenda istorică – Condeiele lui Vodă , Legenda Vrâncioaiei Analiza textelor epice cu ajutorul lecturilor explicativă, comprehensivă şi interpretativă, trebuie să pună în valoare resursele educative cognitive, estetice şi morale ale textelor, prin strategii care solicită în mare măsură resorturile afective. Prin intermediul acestor texte în clase II-IV, elevii se întâlnesc cu cele mai semnificative momente din istoria popoului român, cunosc fapte de vitejie ale înaintaşilor, figuri de eroi ai poporului român. Citirea textelor cu conţinut istoric determină familiarizare cu şi formarea unor reprezentări cât mai corecte cu privire la unele noţiuni istorice, cum sunt cele privitoare la cronologie (epocă, perioadă, mileniu, secol) sau referitoare la viaţa economică (muncă, îndeletniciri, unelete) sau cu privire la organizarea socio-politică (clasă socială, formă de stat, război // pace, dreptate // nedreptate, exploatare // libertate, suveranitate // suzeranitate). Acest gen de texte urmăreşte prin accesibilizarea mesajelor / ideilor lor să cultive sentimente / atitudini-valoare, în special patriotismul, manifestat sub forma mândriei de a fi român, a curajului de a lua decizii şi a dorinţei de a fi bun, drept, moral.   E important să avem în vedere că sentimentele nu se învaţă aşa cum se însuşesc noţiunile ştiinţifice, ci sentimentele se trăiesc. A trăi sentimentele declanşate prin forţa evocatoare a faptelor de eroism înseamnă, în primul rând, a înţelege semnificaţia / sensul acestor fapte, precum şi limbajul specific, folosit în aceste texte. Textele cu conţinut istoric sunt destul de numeroase în manualele de limba română pentru clasele a II-a – a IV-a, unele dintre ele înfăţişând fapte istorice prin intermediul legendei sau al altor creaţii literare, ca de exemplu al poemului eroic sau al povestirilor / al schiţelor, cum am mai arătat, iar altele se apropie prin conţinutul şi forma de prezentare de textele întâlnite în manualele de istorie, prezentând personalităţi istorice - cum ar fi Nicolae Bălcescu, după Ioan Ghica, Alexandru Ioan Cuza, de Victor Eftimiu - putând fi incluse şi la tema personalităţi, exemple, modele, alături de Ştefan Luchian, Grigore Alexandrescu, Henri Coandă, Tudor Vladimirescu, Victor Babeş şi alţii. Indiferent de deosebirile sub care apar, textele istorice înfăţişează date, fapte, fenomene sociale care nu pot fi prezentate pe calea intuiţiei directe. În cuprinsul lor se întâlnesc o serie de termeni şi denumiri noi pentru elevi, care redau culoarea epocii respective. Limbajul unor texte aru un caracter specific, aşadar este evident că înţelegerea lor creează elevilor anumite dificultăţi comparativ cu alte categorii de texte. O categorie aparte a textelor o constituie legendele istorice. Explicând geneza unui lucru, a unul fenomen, caracterul aparte al unui eveniment istoric, legendele apelează de obicei la elemente fantastice. Datorită acestor caracteristici, precum şi al unui limbaj specific mai greoi, legendele istorice prezintă unele dificultăţi în înţelegerea lor. Dificultăţile nu apar atât în înţelegerea faptelor, cât mai ales în ceea ce priveşte înţelegerea semnificaţiilor acestor fapte. Dacă s-ar parcurge ca un text oarecare, ar fi periclitat sau estompate tocmai valenţele afective ale faptelor neobişnuite, ceea ce ar constitui o pierdere irecuperabilă. Faptele de legendă, oricât de mult ar impresiona, se pot uita în cele din urmă; semnificaţia lor, înţeleasă însă corect, îşi va pune amprenta pe întregul comportament al elevilor. De aceea în abordarea acestor categorii de texte, întâlnite încă din clasa a II-a, se cere un mod de analiză care din prima oră / lectură explicativă să asigure nu numai înţelegerea evenimentelor şi a faptelor de legendă, cât mai ales semnificaţia acestora în scopul valorificării lor sub raport educativ. În acest sens, în afara povestirii învăţătorului, caldă, nuanţată, expresivă, cu o intonaţie adecvată, cu pauzele şi gesturile cele mai potrivite, care să emoţioneze şi să menţină atenţia elevilor, o importanţă deosebită o au întrebările mai mult retorice în prima oră, care să focalizeze atenţia asupra mesajului, să îi pregătească psihologic pe elevi, astfel încât în ultima lectură , interpretativă, după ce vor fi înţeles conţinutul, să poată realiza transferul de la personaj la propria lor identitate de la trecut la prezent. Astfel întrebările extratextuale, deschise, interpretative vor avea acest rol de mobilizare afectivă, psihologică, de pregătire a accesului spre sensurile alegoric, anagogic, mistic, care nu sunt accesibile decât prin iniţiere, aşadar nu trebuie amânate până la ultima lectură, ci trebuie pregătite treptat pe parcursul celor cel puţin trei relecturi.Legendele restituie istoriei nu numai fapte ale eroilor noştri populari, ci şi o bogăţie de valori morale exprimate într-o limbă simplă şi expresivă. Istoria naţională povestită de poporul însuşi, în legendele sale, are căldura faptului trăit, la care naratorul participă sufleteşte.Legendele istorice relevă, în formă concisă şi sobră, având mărcile stilului oral, faptele oştenilor români şi ale domnitorilor care au pătruns în conştiinţa şi tradiţia poporului, ca simboluri ale demnităţii naţionale (Negru-Vodă, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul). În asemenea legende, personajele sunt realizate la interferenţa dintre realitate şi mit. Domnitorii ţărilor române se bizuie pe virtuţile oştenilor: credinţa, inteligenţa, vitejia. Patriotismul voievozilor români, ca şi al oştenilor, este o însuşire firească, sensul existenţei lor fiind slujirea intereselor neamului. Legenda populară Condeiele lui Vodă înfăţişează cu concizie şi simplitate un fapt istoric semnificativ: politica de prietenie a lui Mircea cel Bătrân cu ţările vecine (aici Lehia) şi pregătirea ţăranilor pentru apărarea ţării împotriva duşmanilor vremelnici. Subiectul creaţiei este simplu, expoziţiunea şi intriga sunt dispuse circular. Trăsăturile personajelor se desprind din selecţia şi acumularea unor fapte şi situaţii suggestive, evocate prin naraţiune şi dialog.   Prin câteva notaţii narative şi mai ales printr-o scenă dialogată, se pune accent pe semnificaţia drumului lui Mircea, de la Târgovişte “spre ţara Leahului”, “ca să facă legătură cu craiul, asupra ameninţării duşmane”. De exemplu în Legenda Vrâncioaiei se vor putea pune următoarele întrebări intratextuale sau comprehensive (închise – cu un singur răspuns găsit în text) // extratextuale sau interpretative (deschise – de tipul da, nu sau cu mai multe variante de răspuns), care vor putea fi extrapolate şi la alte texte:   Intratextuale sau comprehensive / un răspuns în text Extratextuale sau interpretative / mai multe răspunsuri subiective • Cine sunt personajele din legendă? • Când se petrece acţiunea? • Unde stătea bătrâna? • Ce semnificaţie are faptul că baba era vădană? (singurătate, tristeţe, bătrâneţe etc.) • Ce valenţe dă acest detaliu gestului ei de a-şi dărui feciorii domnitorului pentru luptă? (eroice, de curaj, patriotism,sacrificiu personal, cu riscul de a rămâne singură de tot etc.) • Dar faptul că feciorii erau şapte? (ca-n basme, aveau atribute de personaje supranaturale, viteji, Feţi- Frumoşi etc.) • Credeţi că întâmplător nu există o dată clară, un an, ci adverbul nedeterminării odată? (timp mitic, fabulos, • În ce moment al zilei se petrece acţiunea? • Cum îşi iubea bătrâna feciorii? posibil oricând, chiar se poate repeta şi azi o situaţie similară ş.a.) • Are vreo legătură acest timp şi detaliile de mai sus cu legenda ca specia literară căreia i se încadrează lectura? (există asemănări între legendă şi basm, elemente supranaturale, nedeterminarea trimite la vremurile începuturilor, de întemeiere, explicare a originii unor fenomene, plante etc.)   • De ce credeţi că stătea pe prispă? • Ce semnificaţie daţi prispei - din punctul de vedere al construcţiei caselor de ţară (pridvor, hol, culoar, coridor etc.); - din punctul de vedere al locuitorilor de atunci (spaţiu de trecere, de odihnă, contemplaţie a lumii în amurg, după terminarea treburilor, deschidere spre lume, exterior, Dumnezeu); - din punctul vostru de vedere, al cititorului de azi (spaţiu- timp de reflecţie, meditaţie, odihnă activă, admiraţie a frumuseţii lumii, proiecţie a ta în viitor etc.). • De ce către un amurg de seată se petrece acţiunea? (se terminase cu treaba multă, e momentul când toată lumea se odihneşte la ţară, altcândva nu aveau timp de treburi); • Ce mai poate semnifica acest moment pentru personajul nostru, bătrâna? (amurgul vieţii, bătrâneţea, apropierea morţii, a sfârşitului etc.); • dar pentru feciorii ei tineri şi voinici? ( un timp al aventurii, un timp misterios, de ieşire din limitele înguste ale casei şi intrare în lume, un timp al iniţierii în lumea bărbaţilor etc.). • Ce credeţi că însemna pentru bătrână expresia ca lumina ochilor? (ca viaţa, ca soarele, ca ceea ce am mai drag, mai de preţ pe lume etc.);Voi ce sau pe cine iubiţi aşa?; Pe voi cine credeţi că vă iubeşte aşa? Ş.a Alte metode şi procedee de prelucrare a mesajului textelor istorice – harta personajelor, reţeaua personajelor, discuţii-reţea ş.a – se găsesc prelucrate în cursul de didactica specialităţii. Esenţa metodei constă în ideea că, deşi nu sunt deosebit de simbolice, aproape toate operele literare ne fac să ne gândim la probleme din viaţa personală, ca şi la probleme general umane. O modalitate simplă de explorare a sensurilor imaginilor şi a simbolurilor dintr-o creaţie literară este să le putem elevilor următoarele trei întrebări: • Ce înseamnă simbolul / imaginea luptei în povestire?   În lecţia Cântecul lui Mihai Viteazul, de exemplu, sau Lupta de la Vaslui de Mihail Sadoveanu, lupta reprezintă tabloul principal al descrierii sau momentul principal al povestirii. • Ce reprezintă simbolul / imaginea luptei în viaţa mea? Lupta de la Vaslui condusă de Ştefan cel Mare sau cea de la Călugăreni în care a ieşit victorios Mihai Viteazul reprezintă două dintre multele bătălii duse pentru eliberarea ţării şi a poporului român. Aceste lupte pot fi dintr-un anumit punct de vedere hotărâtoare pentru destinul şi viitorul chiar al nostru. Dacă aceşti eroi n-ar fi existat, poate că noi n-am fi azi aici, cu siguranţă altul ar fi fost cursul destinului nostru. • Ce semnificaţie are lupta / războiul pentru condiţia umană în genere? În lume au existat şi există şi acum conflicte diverse. De curând au fost războaie în Serbia, Afganistan, Irak etc. Oamenii din lumea întreagă ar trebui să riposteze împotriva războaielor într-o zi, la aceeaşi oră şi atunci poate mai marii vremii îi vor auzi şi vor face eforturi ca să rezolve pe calea dialogului, a tratativelor eventualele conflicte. Ororile, jertfele, pagubele pe care le-au provocat războaiele secole de-a rândul s-au dovedit a fi inutile, aducătoare de spaimă, nelinişte, teroare, fără sens, şi mai ales dezumanizante, ne-au înstrăinat unii de alţii. Aşa cum ne amintesc de întâmplări din propria noastră viaţă, o operă literară se poate corela cu altele pe aceeaşi temă. Elevii înţeleg mai mult din ceea ce citesc dacă şi-au cultivat capacitatea de a sesiza intertextualitatea, capacitatea de a se gândi la mai multe texte simultan în timp ce explorează o anumită problemă / temă literară. Itemi pentru evaluare: 1.Comentaţi fragmentul următor din legenda Un ostaş de-al lui Ţepeş, indicând resursele artistice care o apropie de snoavă. 2.Idenificaţi şi explicaţi prezenţa elementelor de basm şi meditaţie filosofică în legenda Povestea florii-soarelui, de Călin Gruia. 3.Având la dispoziţie fragmentul următor din legenda populară Condeiele lui Vodă, comentaţi arta nuanţării trăsăturilor morale ale personajelor.   4.Demonstraţi care sunt modalităţile de receptare a legendei populare Condeiele lui Vodă / Babele la clasele primare, după modelul oferit la Legenda Vrâncioaiei.Alcătuiţi un proiect didactic / o secvenţă de proiect didactic din care să reiasă mijloacele de accesibilizare a mesajului artistic- comprehensiunea vs. interpretarea. 5.Argumentaţi printr-o viziune contrastivă a comprehensiunii şi interpretării după modelul propus la Legenda Vrâncioaiei răspunsul la întrebarea: Textul Babele este doar o legendă geografică? 6.Realizaţi un eseu de 2-4 pagini în care să prezentaţi valori cognitive, estetice şi morale a trei tipuri de legende diferite accesibilizate elevilor din ciclul primar.                           BASMUL 1. Definiţie. Clasificare 2. Tematică.Trăsături caracteristice 3. Particularizări- exemple 4. Dimensiuni ale fantasticului Plăsmuiri ale minţii şi fanteziei populare, basmele transpun într-un univers fantastic, fabulos, probleme majore ale vieţii oamenilor, comori de înţelepciune şi experienţă seculară, năzuinţe şi aspiraţii, credinţa în bine şi frumos. 1. BASMUL. – definţie, tematică, structuri compoziţionale, trăsături caracteristice. a. Definţie : Specia genului epic, naraţiune în proză, îndeosebi, şi mai puţin în versuri în cuprinsul căreia cu mijloace tradiţionale se povestesc întâmplări fantastice, puse pe seama unor personaje sau forţe supranaturale din domeniu irealului. .Basmul este specie a genului epic, naraţiune în proză îndeosebi şi mai puţin în versuri, în cuprinsul căreia, cu ajutorul unor mijloace tradiţionale se povestesc întâmplări fantastice, puse pe seama unor personaje sau forţe supranaturale, din domeniul irealului. G. Călinescu considera basmul “o operă de creaţie literară” cu o geneză specială, o oglindire a vieţii în moduri fabuloase, un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală. 2.Teme şi motive:   Tema generală a basmului este lupta dintre bine şi rău, caracterizată însă diferit ca luptă între dreptate şi nedreptate, adevăr şi minciună, curaj şi laşitate, bunătate şi răutate, hărnicie şi lene, generozitate şi egoism. I. legători români: Petre Ispirescu, Ion Pop Reteganul, Ovidiu Bârlea. II. Culegători şi creatori: - în literatura română: Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Alexandru Vahuţă, Barbu Delavrancea, Mihail Sadoveanu. - în literatura universală: Ch. Perrault, Fraţii Grimm, H.C.Anderson, A.Puşkin, M.Gorki, A. de Saint Exupiry. Dintre motivele frecvent întâlnite în basme s-ar putea enumera: - existenţa umana limitată la timp( Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte) - mama vitregă (Fata babei şi fata moşneagului) - eliberarea astrelor (Greuceanu) - împlinirea unui legământ, a unei meniri (Ursitorile, Frumoasa din pădurea adormită de Fraţii Grimm) Aceste motive pot exista în cuprinsul aceluiaşi basm. Basmele dezvoltă o temă generală , aceea a luptei dintre bine şi rău, determinată de complexitatea vieţii şi prezentată într-o mare varietate de aspecte conflictuale: - sociale (bogăţie-sărăcie, exploatare-lupta împotriva acesteia);- morale (lene-hărnicie, îngâmfare-modestie, laşitate-curaj, viclenie-cinste, minciună-adevăr, egoism-generozitate); - estetice(curăţenie-frumuseţe). Majoritatea basmelor soluţionează conflictul prin victoria forţelor binelui asupra forţelor răului. Finalul tragic desprinde basmul “Scufiţa Roşie” de Ch. Perrault din şirul celor încadrate în această schemă tip, în care binele învinge răul. ”Morala” explică această atitudine a scriitorului prin faptul că povestea se adresează şi vârstelor în care raţiunea trebuie să devină latura dominantă cu menirea de a ne chezura faptele. Astfel: “...n-are rost să fim măcar miraţi Atuncia când de lup suntem mâncaţi.”   Forţele binelui sunt reprezentate de personaje care au însuşiri pozitive de caracter: vitejie, cinste, modestie, generozitate, spirit de sacrificiu, puritate sufletească, curaj, frumuseţe fizică şi sufletească, sensibilitate. a. Structură şi compoziţie Definirea basmului subliniază ca notă caracteristică, prezenţa miracolului, fantasticului, deci desfăşurarea epică a acestuia cuprinde întâmplări supranaturale. Naraţiunea, împletind miracolul, fantasticul cu realul, se structurează într-un anumit tipar compoziţional. Timpul desfăşurării acţiunii are fie valori arhaice, fie fabuloase, toate aduse într-un etern prezent – Curgerea lui are alte ritmuri decât cele fireşti, sunt posibile întoarceri în trecut, opriri ale prezentului, trăiri în viitor. Aceste valori ilustrează aspiraţiile omului de a învinge o categorie obiectivă a existenţei. Spaţiul este alcătuit fie din elemente reale reorganizate într-o modalitate nouă, specifică basmului, fie din elemente fantastice ca tărâmul celălalt, codrul de aramă etc. Caracteristice sunt formulele tradiţionale consacrate, introductive, mediane şi finale, care marchează structura subiectului. Formulele introductive au ca scop prezentarea altor valori ale timpului şi spaţiului, desprinderea din logica realului. Unele sunt succinte “A fost odată ca niciodată” (Făt-Fzrumos din lacrimă), dar altele se realizează prin proză ritmată şi cuprind numeroase elemente pline de umor: “A fost o dată ca niciodată; că de n-ar fio nu s-ar povesti, de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele” (Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de maorte). Subiectul se organizează gradat, cu ajutorul repetiţiei. Astfel, încercările la care este supus personajul principal sunt, de obicei, trei, şapte, nouă, douăsprezece, fiecare de o dificultate sporită şi evidenţiindu-şi o nouă trăsătură. Personajele sunt de vârstă, sex, stare socială, structură etică diferită, reale sau fantastice, miraculoase, dar construite în esenţă după aceleaşi modele. Frumuseţea fizică se armonizează cu marile valori etice, iar infirmitatea fizică, urâţenia, cu defectele morale. Ele devin simboluri ale binelui sau ale răului, ale frumosului sau ale urâtului.   Elemente ale miraculosului şi fantasticului sunt prezentate fie prin înzestrarea personajelor cu forţe supranaturale, fie prin metamorfozarea unora sau chiar prin structura iniţială a eroilor. fantasticul îmbracă forme diferite după momentul concret istoric, geografic. natura, prin elementele ei personificate, vine în sprijinul personajelor principale, mesagere ale binelui. Plăsmuirile miraculoase pot fi plăsmuiri ale răului ca: zmei, mume ale pădurii, diavoli etc. Basmul este o pledoarie pentru valorile extern umane, pentru bine şi frumos, de aceea se adresează tuturor vârstelor, mai ales copilăriei. Prin repetarea unor elemente de structură compoziţională prin liniaritatea personajelor, devine un excepţional material literar accesibil celor mai mici vârste. 3. Tema basmului Făt-Frumos din Lacrimă, scris de Mihai Eminescu este lupta dintre bine şi rău, îmbinând motive ca: paternitatea, prietenia, iubirea. M. Eminescu lărgeşte însă mult, depăşeşte aceste motive tematice prin cuprinderea unor probleme de mare profunzime, ca relaţia dintre om şi timp, raportul dintre viaţă şi moarte, sau cosmic şi terestru – ceea ce realul exclude, miraculosul creează ca posibilitate. Complexitatea tematică generează o bogată structură compoziţională, specifică basmului românesc, oferind un model de pr4elucrare originală folclorului. Miraculosul este diferit şi bogat ca prezenţă în naraţiune. Astfel timpul este al vieţii, dar şi al morţii, al zilei dar şi al nopţii. Prin basmul Făt-Frumos din Lacrimă, M. Eminescu realizează o minunată sinteză a motivelor tematice şi a elementelor de structură compoziţională specifice basmului românesc, oferind un model de prelucrare originală a folclorului. Fata babei şi fata moşneagului de Ion Creangă constituie o înfăţişare veridică a realităţii printr-o permanentă interferenţă între elementul real şi cel fantastic. Profilul fizic şi spiritual al personajelor se conturează treptat, pe măsura derulării firului epic, printr-o gamă bogată de procedee artistice. Tema basmului Albă ca Zăpada de Fraţii Grimm este răutatea mamei vitrege, moment frecvent întâlnit în basmele tuturor popoarelor. Personajele principale sunt concepute în antiteză: Mesajul basmului este victoria dreptăţii şi a bunătăţii asupra nedreptăţii şi răului.   Scufiţa Roşie de Ch. Perrault este una din poveştile cele mai îndrăgite de copii. Tema o constituie prezentarea urmărilor tragice ale naivităţii şi credulităţii, iar mesajul subliniază necesitatea cunoaşterii realităţii.Pornind de la un motiv de largă circulaţie în folclorul naţional şi universal (Europa, Asia, America), Creangă a creat povestea Capra cu trei iezi. Este prezentată drama unei mame ai cărei copii au fost ucişi fără milă şi care va pedepsi după merit pe cel care a călcat în picioare legile nescrise ale omenirii. După originea lor, basmele pot fi populare şi culte, cele populare fiind supuse variabilităţii, datorită circulării lor pe cale orală, cele culte rămânând în forma în care au fost create. În basmul Făt Frumos din Lacrimă personajul care întruchipează forţele binelui, Făt Frumos este viteaz, curajos, generos, cu un simţ al datoriei frăţeşti. Făt Frumos îl va scăpa pe fratele lui de cruce, fiul împăratului vecin, de Mama Pădurilor care-i cerea, drept bir, tot al zecelea copil al supuşilor săi. Făt-Frumos renunţă la bucuriile dragostei spre a-i oferi fratelui său de cruce aceleaşi bucurii răpindu-i-o pe fată. În Fata babei şi fata moşneagului de Ion Creangă, fata moşneagului este frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Ea, deşi “horopsită” de maşteră ş de fata ei, “era o fată răbdătoare, căci altfel ar fi fost vai şi amar de pielea ei”. Era copleşită de o mulţime de treburi, fără să mulţumească totuşi pe babă şi pe “odorul de fiică-sa”. “Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după goteje prin pădure, ea cu trebăluitul în spate la moară, ea în sfârşit, în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de mare nu-şi mai strângea picioarele; dintr-o parte venea şi în alta se ducea.” Fata moşneagului, ajunsă la Sf. Duminică, o slujeşte cu credinţă, gătind, spălându-i şi hrănindu-i “copilaşii” (balauri şi tot felul de jivine de care “foigăia” pădurea). Modestă din fire, fata îşi alege ca răsplată “cea mai veche şi mai urâtă” ladă din podul stăpânei. Cuptorul, fântâna, părul şi căţeluşa (mai degrabă fiinţe şi obiecte personificate, decât elemente fanôastice) o răsplătesc din belşug cu, plăcinte crescute şi rumenite, cu “apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa”, cu “pere galbene, ca ceara de coapte ce erau şi dulcica mierea” şi cu o salbă de galbeni.   În Capra cu trei iezi, Capra ne apare în două ipostaze: cea de mamă grijulie şi de gospodină pricepută şi harnică. Ea este sensibilă, duioasă, dar îşi urăşte duşmanul perfid şi este neînduplecată în actul justiţiar: “-Ba nu, cumătre, c-aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii mei...” În Scufiţa Roşie, fetiţa reprezintă bunătatea. Ea este ascultătoare, naivă, credulă, veselă, sensibilă la frumuseţile naturii. Cenuşăreasa este tipul feminin ideal: frumoasă, bună, cinstită, harnică, modestă, răbdătoare, plină de dragoste şi îngăduinţă faţă de tatăl său, care nu-i ia apărarea, supusă, sensibilă în faţa frumuseţilor naturii. Aşa cum e drept, ea îşi găseşte răsplată cuvenită după faptele şi inima ei. Personajele negative sunt de obicei fantastice (zmei, balauri, zgripţuroaice, vrăjitoare, iele, strigoi, draci), dar şi reale (mama vitregă, surorile şi fraţii invidioşi, spânul, curteanul, sfetnicul mincinos) – cu chip de monstru, animal sau om, personajele negative sunt dominate de ură împotriva oamenilor, de viclenie, de laşitate, lăcomie, cruzime. Deşi au o forţă fizică extraordinară, personajele fantastice (zmei, balauri, zgripţuroaice, zmeoaice, muma Pădurii) sunt vulnerabile, nu dispun de inteligenţă, perspicacitate, calităţi indispensabile în confruntare cu duşmanul, de aceea sunt învinse de eroii pozitivi mai slabi, dar cu mai multă minte. În Făt-Frumos din Lacrimă, forţele răului (muma Pădurilor, baba-vrăjitoarea) urmează trăsăturile fixate de tradiţia folclorică: răutate (aşa mare încât însăţi fiica, Ileana, se dezice de mama sa), viclenie, perfidie, ură împotriva oamenilor împinsă până la limitele furiei autodistrugătoare. În Cenuşăreasa, prin antiteza de tip alb-negru sunt puternic reliefate defectele mamei vitrege şi ale fetelor ei: mândrie, îngâmfare, dispreţ pentru muncă, răutate de proporţii aproape incredibile, invidie, dorinţă de înălţare prin minciună şi impostură, lipsă de cuvânt. Fata babei şi fata moşneagului. Lăcomia şi invidia o determină pe fata babei să-şi ia “inima-n dinţi” şi să plece şi ea în lume. Spre deosebire de fata moşneagului, “porneşte cu ciudă trăsnind şi plesnind”. Reface itinerariul fetei moşneagului, dar peste tot “s-a purtat totul hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte”. A oprit copii Sf. Duminici, a făcut bucate afumate, arse şi sleite, încât Sf. Duminică “şi-a pus mâinile în cap de ceea ce a găsit” . Drept răsplată, îşi alege lada cea mai nouă şi mai frumoasă, pe măsura lăcomiei ei. Capra cu trei iezi. Lupul este de la început un duşman de lup... “care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii”, încărcat de vicii, indiscret/ “trăgea cu urechea la păretele din dosul casei când vorbea capra cu dânşii”, crud (“ştiu că i-aş cârmăşi şi i-aş jumuli...”) crumzimea lui mergând până la acte gratuite (acela de a pune capetele iezilor morţi la fereastră şi de umple pereţii cu sânge). Este un artist al disimulării cu gustul vorbirii protocolare, sintenţioase, ca din scripturi: “Apoi dă, cumătră, se vede că şi lui Dumnezeu îi plac puişorii cei mai tineri”, perfind, insinuînd că ursul ar fi vinovatul. Lăcomia lui este zugrăvită plastic: “Atunci lupul nostru începe a mânca halpov şi golgât, îi mergeau sarmalele întregi pe gât”. În Scufiţa Roşie lupul reprezintă răutatea, viclenia, lăcomia. Personajele basmului se grupează în cupluri opuse pentru a ilustra tema, pentru a dezvolta şi a rezolva conflictul dintre bine şi rău. Mijloacele esenţiale în crearea lor sunt: hiperbola (înzestrarea cu trăsături peste măsura puterilor omeneşti), antiteza (bine-rău, real- fantastic), personificarea (animalelor, a păsărilor, florilor – capra, iezii, lupul.) În basme eroii şi acţiunile se grupează după nişte numere fatidice care se repetă. Trei sunt metamorfozările lui Făt-Frumos, trei sunt iezii caprei, Cenuşăreasa merge la mormântul mamei de trei ori pe zi, iar la bal trei nopţi la rând. 7, 9, 12, 17, 77 (3 feciori, 3 fete, 3 zmei, 3 zmeoaice, 3 mări, 3 ţări etc.) Formele introductive ca: “A fost o dată ca niciodată; că de n- ar fio nu s-ar povesti, de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele, de când se băteau urşii în coade” etc. au ca scop prezentarea altor valori ale timpului şi ale spaţiului, desprinderea de logica realului. Formulele mediane asigură continuitatea între episoadele, menţinând viu interesul cititorului “Ascultaţi, boieri, cuvântul din poveste, căci d-aci înainte mai frumos îmi este”. Formulele finale reamintesc necesitatea reîntoarcerii la realitate, revenirii în lumea prezentată alegoric. În general basmele au un caracter moralizator (Capra cu trei iezi, Scufiţa Roşie).   Sub raport compoziţional, acţiunea basmelor se plasează într- un timp arhaic fabulos care creează totuşi impresia unui prezent etern şi într-un spaţiu nedeterminat, dar, în linii mari aceleaşi: codrii neumblaţi, împărăţii îndepărtate, “tărâmul celălalt”, palate şi grădini din aramă, argint şi aur, sau bordeie umile care ascund comori inestimabile, munţi care se bat în capete. Subiectul se structurează în nişte şabloane cunoscute: feciorul cel mic e întotdeauna mai isteţ, fugarii aruncă în calea zmeoaicei obstacole, mama vitregă goneşte fata moşului, fiinţele cărora li s-a făcut un bine, ajută personajele pozitive. i. Dimensiuni ale fantasticului şi miraculosului 1. Relaţia basm – elementul fantastic ,,Basmul este un gen vast ( ...), o operă de creaţie literară, cu o geneză specială, o oglindire a vieţii în moduri fabuloase “(G.Călinecu , Estetica basmului). Etimologic, adjectivul ,,fantastic” provine din latinescul ,,phantasticus” ( în franceyă ,,fantastique” ) şi înseamnă ,,ceea ce nu există in realitate; creat, plăsmuit de imaginaţie; ireal, himeric, incredibil, fictiv”. În basm există o interferenţă continuă între elementele reale şi cele fantastice, plăsmuite de imaginaţia creatorului popular sau cult. În cadrul literaturii universale, fantasticul apare în literatura greacă, îndeosebi în poemele homerice Iliada şi Odiseea, se dezvoltă ulterior în Evul Mediu şi în Renaştere. Romantismul, prin inspiraţia, preţuirea şi valorificarea folclorului, stimulează dezvoltarea prozei fantastice, în general: E.T.A. Hoffman, scriitorii mişcării ,,Sturm und Drang” , Goethe, Schiller( în prima perioadă a creaţiei), E.A. Poe, Villiers de L” Isle-Adam.În secolul al XX-lea, fantasticului evoluează spre absurd, fiind o modalitate de abordare a problematicii umane deosebit de complexă. Literatura ştiinţifico-fantastică se dezvoltă mai ales în ultimele decenii ale acestui secol, anticipând diverse domenii ştiinţifice şi tehnice prin transfigurare artistică. În literatura română întâlnim elementele ale fantasticului în creaţia lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale, Ioan Slavici, Ştefan Petică, Iuliu Cezar Săvescu, Gala Galaction, Al. Philippide, Mihail Sadoveanu ş.a. Fantasticul cu substrat mitic sau filozofic apare în opera lui Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Stefan Bănulescu, iar cu caracter de anticipaţie este ilustrat de Victor Kernbach, Vladimir Colin, Mihu Dragomir, Ion Hobana ş.a. TzvetanTodorov defineşte conceptul de fantastic în raport direct cu cel de real şi imaginar. ,,Într-o lume care este evident a noastră, cea pe care o cunoaştem, fără diavoli şi silfide şi fără vampiri, are loc un eveniment care nu poate fi explicat prin legile acestei lumi familiare. Cel care percepe evenimentul trebuie să opteze pentru una din dintre cele două soluţii posibile: ori este vorba de o înşelăciune a simţurilor, de un produs al imaginaţiei şi atunci legile lumii rămân ceea ce sunt, ori evenimentul s-a petrecut într-adevăr, face parte integrantă din realitate, dar atunci realitatea este condusă de legi care ne sunt necunoscute [...]. Fantasticul ocupă intervalul acestei incertitudini” (Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică). • Izvoarele fantasticului în literatura română se află în creaţia populară şi au fost valorificate artistic de Mihai Eminescu în Făt- Frumos-din-Lacrimă basm în care fabulosul folcloric este de sorginte romantică, iar originalitatea şi arta povestirii constau în: individualizarea peisajului nocturn, prezenţa elementelor macabre şi onirice, comuniunea contingent – transcendent, muzica sferelor etc. ,,El adormi, cu toate acestea-I părea că nu adormise... Peliţele de pe lumina ochiului I se roşise ca focul şi prin el părea că vede cum luna se cobora încet, mărindu-se spre pământ, până ce apărea ca o cetate sfântă şi argintie...ce tremura strălucită... cu palate înalte albe... cu mii de ferestre trandafirii; şi din lună se scobora la pământ un drum împărătesc acoperit cu prund de argint şi bătut cu pulbere de raze. Iară din întinsele pustii se răscoleau di nisip schelete nalte... ci capetele seci de oase... învălite în lungi mantale albe, ţesute rar din fire de argint [...] şi urcau drumul lunii şi se pierdeau în palatele înmărmurite ale cetăţii din lună prin a cărora fereşti se auzea o muzică lunatecă... o muzică de vis...” (Mihai Eminescu, Fat-Frumos- din-Lacrimă)   Acţiunea, ca şi basmul popular, se situează ,,în illo tempore” (,,în vremea aceea”), într-un prezent etern, concretizat prin formula introductivă : ,,În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt şi aci, nu erau decât în germenii viitorului, [...] în vremea veche trăia un împărat întunecat şi gânditor ca miazănoaptea şi avea o împărăteasă tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zilei”( Mihai Eminescu, Fat-Frumos-din-Lacrimă). Eroii reprezintă, prin Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, modele ideale din punct de vedere fizic şi spiritual, fiind prezenţi atât în basmul popular, cât şi în cel cult. Dacă marii creatori ca M. Eminescu, I. Creangă, Fraţii Grimm, Charles Perrault, H.Ch. Anderson adoptă în relatare o viziune originală inconfundabilă, povestitorul popular dezvoltă în aşa fel dsicursul fantastic, încât lasă câmp liber spontaneităţii, care devine o trăsătură proprie basmului folcloric. Astfel se explică mulţimea variantelor. Tema generală a basmului, lupta dintre bine şi rău, sfârşind cu victoria Binelui se împleteşte cu unele teme secundare. Acestea îmbogăţesc, prin detalii, aspectul general de viaţă de la care pleacă scriitorul, exprimând dragoste, ură, invidie, gelozie, bunătate, răutate etc. 1. Relaţia basm – miraculos - supranatural Termenii ,,fantastic” şi ,,miraculos” sunt doar parţial sinonimi, în sensul că exprimă imaginarul, irealul, incredibilul, fictivul. Miraculosul este propriu unor situaţii, întâmplări sau eroi care aparţin unei lumi supranaturale. În acest sens sunt semnificative personajele lui Ion Creangă din Povestea lui Harap Alb: Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă, sau Păsări-Lăţi-Lungilă care apar înzestraţi cu însuşiri ieşite din comun. Basmul depăşeşte astfel, concretul, ridicându-se, prin abstractizare, la ,,figuri şi simboluri”(H. Wallon (Prefaţă la A. Braumer), Nos livres d*enfants ont menti). În cadrul relaţiei basm – element miraculos, acesta din urmă devine un auxiliar preţios, în subordinea eroului principal: lac, pădure, stâncă, munte, năframă, cutie(cute) ş.a. ,,Când un erou nu poate ieşi in impas pe căi naturale... recurge la obiecte năzdrăvane miraculoase” ( G. Călinescu, Estetica basmului) Făt –Frumos din basmul lui M. Eminescu, pentru a ieşi din impas, aruncă înaintea babei care-l urmăreşte o perie, ocute şi o năframă, care devin pe rând, pădure, stâncă, lac. Dezideratul de a fi invulnerabil prin hainele de tinereţe ale împăratuluise soluţionează printr-o năframă vrăjită. ,,O astfel de năframă năsădită şi vrăjită capătă de la Sfânta Joi, Petre, cine-o poartă, fulgerul nu-l ajunge, sabia nu-l taie şi gloanţele sar de pe trupul lui...”(Ioan Slavici, Zâna Zorilor). Miraculosul include şi personaje sau întâmplări care aparţin unei lumi supranaturale. Confidenţii eroului pot fi Sfânta Miercuri, Sfânta Duminică, calul sau personajele cosmogenice: Zorilă, Murgilă, Miez de Noapte, Decuseară. Adversarii sunt zmeii, balaurii, diferiţi monştri, fraţii ipocriţi, mamele vitrege, Jumătate-de-Om-pe-Jumătate-de-Iepure-Şchiop, Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne, Muma Pădurii, Spânul ş.a. Situarea personajelor la antipod, caracterizarea lor prin intermediul antitezei potenţează înţelegerea mesajului etic şi estetic. Chiar dacă sfârşitul este previzibil, prezenţa fabulosului, a miraculosului şi a supranaturalului, care include, de fapt, primii doi termeni, menţine treaz interesul ascultătorului pe tot parcursul desfăşurării firului epic. 1. Alte coordonate ale basmului 1) atemporalitatea – se exprimă prin formula introductivă: ,,A fost odată ca niciodată...pe când erau muştele cât găluştele / Şi le prindeau vânătorii cu puştile; ... pe când purecele zbura în slava cerului şi se lăsa pe foaia teiului...”.(Dumitru Stăncescu, Fratele Bucăţică). 2) spaţiul poate fi ,,tărâmul celălalt”, tărâmul de dincolo, ,, moşia” Scorpiei, a Gheonoaiei:ţara ,,şerpilor”, a şoarecilor şi corespunde timpuli nedeterminat. Făt-Frumos parcurge spaţii terestre, aeriene sau acvatice, potrivit dimensiunii fantastice a planului epic. 3) visul constituie unul din mijloacele de realizare a dorinţelor eroului, alături de elementul fantastic a planului epic. 4) metamorfozarea este una dintre multiplele posibilităţi de întruchipări succesive; mâncând jar, calul slab şi răpciugos devine frumos şi gata să-şi slujească stăpânul; o fată de împărat se transformă în broască râioasă, iar peste noapte se metamorfozează într-o zână încântătoare • Tehnica narării a) nararea lineară implică o expunere uniformă, fără complicaţii, care se realizează la un singur nivel al relatării. Exemplu: Făt Frumos pleacă în căutarea iubitei, cu care se va căsători. b) nararea ascendentă se distinge printr-o relatare mai complexă, conflictul apărând în prim plan. Eroul săvârşeşte lucruri ieşite din comun, situâdu-se la al doilea nivel al relatării. Astfel, în Porcul fermecat, nerespectarea legământului are consecinţe prin gradarea acţiunii spre punctul culminant şi spre deznodământ. Formula finală urmăreşte readucerea cititorului din tărâmul fantasticului în cel real, prin modalităţi multiple: ironie, glumă, parodie etc. De exemplu: ,,Iar eu, isprăvind povestea, încălecai pe-o şa şi vă spusei dumneavoastră aşa; încălecai p-un fus, să fie de minciună cui a spus; încălecai pe-o lingură scurtă, să nu mai aştepte nimic de la mine cine-ascultă...”( D. Stăncescu, Alte basme culese din gura poporului). Întregul discurs fantastic, propriu basmului, se distinge printr- un stil oral, în cadrul căruia adresarea directă, monologul, dialogul, vorbele de duh, proverbele, zicătorile, pasajele exclamative îi cele interogative au rolul de a potenţa oralitatea îi implicit, de a stârni interesul cititorului sau al ascultătorului pentru basm. 3.5. Povestea. Ion Creangă, poveşti nuvelistice şi animaliere Povestea, străveche plăcere universală pe care o simţim din copilărie, este atât de trainică pentru că, fără îndoială, are o însuşire anume, un principiu deosebit de permanenţă. Mai întâi, pentru că ne duce, în câteva cuvinte, într-o altă lume, în care nu trăim întâmplările, ci le închipuim, o lume în care stăpânim spaţiul şi timpul, în care punem în mişcare personaje imposibile, cucerim după dorinţă alte planete, strecurăm tot soi de făpturi sub ierburile de pe fundul iazurilor, între rădăcinile stejarilor, o lume în care cârnaţii atârnă în copaci, râurile curg spre izvoare, păsări guralive răpesc copii, răposaţi fără odihnă se întorc pe furiş fiindcă au uitat ceva, o lume fără graniţe şi fără legi, în care putem orândui cum ne place întâlnirile, luptele, pasiunile.Povestitorul este înainte de toate cel care vine din altă parte, care îi adună în inima satului pe cei care nu pleacă niciodată nicăieri şi le arată alţi munţi, alte planete, alte spaime şi alte chipuri. Este cel care aduce schimbarea. 3.5.1. Poveştile nuvelistice ale lui Creangă DefiniţiePoveştile ca şi basmele, sunt de origine populară în care, elementele realului se îmbină cu cele fantastice. Între basme şi poveste nu există deosebiri esenţiale. În primele domină fantasticul, pe când în celelalte el ocupă un loc secundar sau este înlocuit uneori, cu elemente din recuzita superstiţiilor. Deosebirile nefiind totdeauna clare, i-au determinat pe unii creatori de basme să-şi denumească producţiile drept poveşti. Subiectele basmelor sunt variate şi bogate. Motivele cele mai obişnuite pornesc de la executarea unui legământ, prin forţă, dibăcie sau iscusinţa cu opozante, întruchipări ale răului etc. Personajele sunt în majoritate, învestite cu puteri supranaturale. Ele sunt grupate în două categorii: unele reprezintă forţele binelui şi altele forţele răului. Ca în cazul poveştilor nuvelistice – populare - finalul reprezintă concluzia sau morala. Fiind dotate cu însuşiri excepţionale, personajele sunt personificări ale bunatăţii,ale dreptăţii ori ale frumuseţii, curajului, vitejiei sau altele, simbolul răutăţii, al laşităţii, al urâţeniei. Fiind o structură expres narativă, în basm sunt pagini de evocare a unor spaţii stranii, a celuilalt tărâm,a unor ţări sau moşii de păduri, palate, acţiunea fiind plasată într-un timp neverosimil, adică imposibil pentru logica raţiunii obişnuite.”Când curgeau râuri de lapte / Când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe Pământ...” “Într-un basm totul e simbolic şi universal. În poveste şi nuvelă, nu se observă, ci se demonstrează observaţiuni morale. În “Soacra cu trei nurori” dăm de eternul conflict dintre noră şi soacră; “Capra cu trei iezi” este ilustrarea iubirii de mamă; ”Dănilă Pepeleac” dovedeşte că prostul are noroc; ”Punguta cu doi bani” dă satisfacţie moşilor care trăiesc rău cu babele lor; ”Povestea porcului” verifică adevărul că pentru o mama şi cel mai urât prunc este un Făt-Frumos.” Prezentare generală a operei lui Ion Creangă Opera literară a lui Creangă nu e întinsă, intră toată într-un volum, iar la prima vedere suntem tentaţi să-i aplicăm autorului propria observaţie despre o fină comparaţie a sa: ”românului i-i greu până se apucă de treabă, că de lăsat îndată se lasă”. Dar se cuvine să nu uităm, pe de o parte că, I. Creangă şi-a consacrat cea mai mare parte a activităţii învăţământului primar, redactării şi tipăririi mai multor lucrari destinate şcolilor, pe de altă parte, că foarte de timpuriu boala i-a slăbit considerabil puterea de muncă şi i-a răpit acel “gust al lucrării “ pe care-l socotea atât de necesar pentru a crea o operă frumoasă şi durabilă. Opera lui Creangă este unică în felul ei: plăcută şi atrăgătoare în anii copilăriei, preţuită şi savantă în tinereţe, nostalgică şi plină de sensuri la bătrâneţe. Ea cuprinde poveşti, povestiri, anecdote şi amintiri din copilărie, alcătuind împreună imaginea vieţii satului moldovean de munte de pe la mijlocul secolului trecut. Poveştile şi povestirile sunt primele publicaţii ale marelui scriitor. Debutând în 1875 la Convorbiri literare cu “Soacra cu trei nurori”, Ion Creangă continua sa publice poveşti:”Capra cu trei iezi”(1875),””Punguţa cu doi bani”(1876),”Fata babei şi fata moşneagului”(1876),”Dănilă Prepeleac”(1876),”Povestea lui Harap- Alb"(1877) şi altele. În poveştile sale, Creangă confruntă întotdeauna două principii de viaţă: binele şi răul, iar eroii săi acţionează în numele unuia sau altuia, în conformitate cu caracterele lor. Adânc cunoscător al traiului de fiecare zi al ţăranului în mijlocul căruia a trăit cei mai frumoşi ani ai vieţii, al înţelepciunii populare, Creangă este convins că bun nu poate fi decât omul muncitor, înţelept, harnic, modest. Astfel de trăsături vor întruchipa şi eroii poveştilor sale: Harap-Alb, fata moşului, Ivan Turbincă, şi alţii care care sunt săritori, gata să ajute pe cei în suferinţă. În opoziţie cu aceste caractere ale personajelor, Spânul cel ipocrit şi viclean, în falsa situaţie de nepot al împăratului, este răutăcios, dispreţuitor, tiran, prin urmare, un exponent al celeilate forţe, răul. Zgârcenia şi lăcomia strivesc ceea ce este mai frumos şi mai curat în sufletul omului, dezumanizându-l. Astfel, în “Punguţa cu doi bani”, baba zgârcita şi rea trăieşte separat, bucurându-se singură de avutul său. Când moşul cel pofticios se îmbogăţeşte, devine şi el cărpănos şi egoist. Astfel, personajele sunt pedepsite pentru lăcomia lor, dovedindu-li-se că adevărurile şi bunurile adunate sunt vremelnice. Pe lângă înţelepciune şi hărnicie, modestia este o calitate la fel de preţuită în popor. Tema este tratată de Creangă în “Fata babei şi fata moşneagului”, fata moşneagului - harnică, bună şi ascultătoare - alege drept rasplată pentru munca ei o ladă veche, fără să ştie ce comoară se ascunde în ea, în timp ce fata babei - lacomă, leneşă şi ţâfnoasă - alege lada cea mai mare şi frumoasă, încât abia putea s-o care. Realitatea si fantasticul Poveştile lui Creangă se caracterizează printr-o îmbinare deosebit de interesantă şi originală a elementelor reale cu cele fantastice. Personajele fabuloase sunt individualizate adesea cu mijloace surprinzător de realiste. Deşi poartă nume de feţi frumoşi, împăraţi, diavoli, scriitorul le percepe ca pe nişte oameni din realitate. Sfânta Duminică, de pildă, din povestea lui Harap-Alb este înfăţişată ca o bătrânică de ispravă, care umbla desculţă să adune buruieni lecuitoare aşa cum făceau babele din Humuleşti. Portretele celor cinci năzdrăvani ce însoţesc în călătoria lui pe Harap-Alb sunt realizate prin modalitatea exagerării specifică folclorului. Gerilă “dihanie de om”, Flămânzilă o “namilă de om”. Vorba lor este şugubeaţă, şi mai ales familiară, iar purtarea asemenea unor ţărani puşi pe glumă şi hârjoană. Dracul din “Danilă Prepeleac” este o fiinţă nătânga, uşor de păcălit de la minte “care-i mâncau câinii din traistă”, iar moartea din “Ivan Turbincă” este o babă “vlăguită şi înspăimântată” pe care o supun. Miracolul devine astfel, prin reducerea la dimensiunile obişnuitului, un mijloc de zugrăvire a vieţii reale. Zicalele, proverbele, vorbele pe care le folosesc din belşug toate personajele poveştilor, sporesc într-o măsura considerabilă atmosfera vieţii obişnuite de la ţara.  

 

Receptarea mesajului scris Actul cititului implica factori cognitivi, estetici, afectivi. El este un instrument de pret al activitatii intelectuale. Lectura ramâne o cale importanta de comunicare culturala si în aceasta era informatica, iar activitatea cu cartea este înca o tehnica raspândita. Lectura unei carti ofera satisfactii aparte: ea reprezinta un prilej de reflectie si de meditatie, îndeamna la introspectie, angajeaza valori formativ-educative ce influenteaza decisiv comportamentul cititorului. Elevii nu trebuie sa stie doar sa citeasca, ei trebuie sa stie sa învete, sa exploateze lectura.   Obiectivele cadru ale  activitatii cu cartea sunt: 1. însusirea mesajului cartii, a valorilor multiple ale acestuia 2. initierea elevilor cu instrumente ale muncii cu cartea. Obiectivele de referinta recomanda ca elevii: Sa desprinda informatii de detaliu dintr-un text citit, literar-nonliterar, prin exercitii de citire explicativa si selectiva, exercitii de delimitare a unui text narativ în fragmente logice, exercitii de formulare a ideilor principale ale unui text citit. Sa sesizeze semnificatia cuvintelor în functie de context prin exercitii de sesizare a schimbarii semnificatiei unor cerinte în functie de contextul în care apar acestea, jocuri didactice de utilizare a cuvintelor: sinonime, antonime, omonime etc. Sa sesizeze utilizarea corecta a cuvintelor în flexiune prin exercitii de identificare a partilor de vorbire învatate, exercitii de stabilire a acordurilor gramaticale Sa recunoasca secventele dialogate dintr-un text narativ dat prin exercitii de identificare a secventelor de dialog dintr-un text, exercitii de argumentare a folosirii dialogului în texte narative. Continuturile învatarii unui mesaj scris prevad: 1  Delimitarea textului în fragmente logice 2. Povestirea pe scurt, orala sau în scris, a continutului unor fragmente 3. Povestirea orala a textului integral  4. Cunoasterea personajelor  5. Dialogul ca element constitutiv al unui text narativ Tematica textelor are în vedere pe lânga valorile semantice, informative, educative si pe cele de teorie literara (spre exemplu recunoasterea textului narativ, a celui liric sau a celui dramatic). Programa prevede atât obiective de referinta, cât si exemple de activitati de învatare pentru exprimarea corecta. Observam faptul ca se preiau de la o clasa la alta obiective si tipuri de exercitii, în maniera concentrica, graduala. Obiectivele lecturii literare, ca domeniu al studiului Limbii si Literaturii Române: 1. Însusirea de catre elevi a mesajului unui text, a valorilor lui cognitive, formativ-educative, cultural-artistice, stilistice etc. 2. Familiarizarea elevilor cu capacitatea de a se orienta în textul citit. Calitatile citirii Conditiile de baza ale citirii: corectitudine, respectarea ritmului propriu vorbirii fiecarui cititor, constienta (sesizarea sensului celor cititite, întelegerea mesajului unui text), activa (implica si angajeaza gândirea elevilor, contracareaza atitudinea pasiva, contemplativa), expresiva. Pentru realizarea unei citiri expresive este necesara respectarea pauzelor gramaticale, logice, psihologice, evidentierea accentelor logice sau psihologice si o intonatie potrivita continutului citit. Simpla exersare a actului cititului nu asigura formarea capacitatii elevului de a se orienta într-un text daca nu este însotita de întelegerea mesajului literar, stiintific sau de alt tip. Analiza literara (lectura explicativa) Analiza literara, metoda folosita cu deosebire la clasele mari, poate fi utilizata si în clasele primare cu scopul de a-i pune pe elevi în contact cu cartea. A analiza un text înseamna a-l diseca, a-i delimita componentele extragându-i si valorificându-i continutul de idei si sentimente, identificându-i mijloacelor artistice. La clasele mici analiza literara se realizeaza cu ajutorul lecturii explicative. Componentele acestei activitati de învatare sunt: 1. privirea de ansamblu asupra textului printr-o lectura integrala, 2. stabilirea structurii, a componentelor si a fragmentelor acestuia, 3. Analiza fiecareia dintre secvente în vederea precizarii sensului, a întelegerii notiunilor, ideilor si mijloacelor artistice. În aceasta etapa a lecturii explicative este indicat a utiliza dictionarul. 4.  Formularea ideilor principale ale fragmentului discutat cu elevii sub forma unei propozitii sau fraze simple, ori sub forma de conspect. Suma ideilor principale alcatuiesc rezumatul sau conspectul lecturii respective. Dupa aceste operatii de analiza a textului se trece la sinteza: 1. lectura independenta, 2. reproducerea continutului textului pe baza planului ori a conspectului,   3.  Revederea întregului text citit. Ca metoda de învatamânt lectura explicativa îmbina lectura propriu-zisa cu explicatia pentru a permite întelegerea mesajului. Ea constituie uneori un complex de metode, o strategie didactica prin care se îmbina lectura cu conversatia, povestirea si demonstratia. Lectura explicativa este o analiza literara adaptata capacitatilor intelectuale ale scolarului de vârsta mica. Componentele lecturii explicative sunt: 1. pregatirea elevilor pentru citire, 2. citirea integrala a textului, 3. citirea pe fragmente si analiza acestora, 4. elaborarea planului scurt, de idei, al textului, 5. conversatia generalizatoare cu privire la continut, 6. reproducerea textului pe baza planului simplu printr-o exprimare originala, 7. citirea de încheiere.  Momentele analizei literare Conditia esentiala a temelor scrise la citire este de a determina elevii sa exerseze în egala masura atât scrierea cât si citirea. 1. Lectura  integrala a unui text se poate realiza si în mod independent. Numai ca aceasta activitate trebuie îndrumata riguros de catre învatator, obligându-l pe elev sa respecte fie niste cerinte formulate anterior, fie sa recepteze explicatii prealabile referioare la mesaj ori la forma artistica. Este necesar ca învatatorul sa aiba în vedere specificul textului: genul literar, specia, limbajul artistic utilizat (traditional sau modern) etc. Textele apartinând genului epic pot fi citite în general integral ca munca independenta, deoarece mesajul acestora nu ridica probleme foarte mari de întelegere. Altfel stau lucrurile cu o creatie lirica, ce transmite în mod direct sentimente si idei. Mesajul unei creatii lirice poate fi receptat corect numai de catre cititorii înarmati cu acele cunostinte specifice pentru descoperirea mesajului lor profund, artistic. Este bine ca un text liric sa fie precedat de lectii explicative cu privire la continutul expresiilor: epitete, comparatii, metafore, personificari s.a. 2. Delimitarea fragmentelor logice ale unui text epic sau liric implica abordari diferentiate. Unui text epic clasic i se poate identifica structura compozitionala: introducere, cuprins si încheiere. Pentru acelasi text se poate apela la recunoasterea celor cinci momente ale subiectului: expozitiune (având ca puncte de reper: locul si timpul actiunii, personajele principale), intriga (tema si motivele principalele, personajele cu biografia si rolul în desfasurarea evenimentelor), desfasurarea evenimentelor (nivele diferite ale naratiunii, sirul secventelor ce se înlantuie pentru a conduce la cel mai tensionat moment), punctul culminant(momentul naratiunii ce nu mai permite revenirea la starea initiala a evenimentelor, de la care urmeaza o lamurire de situatie si care marcheaza ireversibil destinul principalelor personaje) si deznodamântul(disparitia din naratiune a unor personaje, modificarea comportamentului prin renuntarea la o serie de valori si principii anterioare etc). Cea mai simpla si esentiala modalitate de determinare a structurii unui text epic îl constituie identificarea ideilor principale. În aceasta activitate este bine ca în clasa, cu ajutorul învatatorului sa se efectueze identificarea primelor idei principale pentru ca acasa elevii sa le descopere pe celelalte, sub forma temei scrise. Pentru textele lirice delimitarea structurii nu mai este relevanta deoarece în cazul acestora nu mai este vorba de o constructie literara savanta, arhitectonica, ci de un exercitiu artistic constând în adaptarea unei forme poetice prestabilite la un mesaj adesea emotional, în imagini proprii universului artistic al unui creator. De exemplu, în cazul unui pastel de Vasile Alecsandri se evidentiaza entuziasmul eului liric în fata spectacolului naturii, transmis prin intermediul unui tablou urias, animat doar în final de prezenta unor vietuitoare. Figurile artistice la care apeleaza poetul sunt clasice: epitete simple si duble, enumeratii si repetitii, comparatii, personificari si hiperbole, interogatii si exclamatii retorice. Imaginile  preferate de Vasile Alecsandri sunt cromatice (antitetice: alb-negru, culorile curcubeului: albastru, verde, rosu), sonore si dinamice. Un pastel eminescian are alte coordonate atât în mesajele sale, emotionale si imagistice. Spre deosebire de Alecsandri, eul liric eminescian nu se manifesta spontan si entuziast în fata spectacolului naturii: tonalitatea descrierii este grava, existentiala, meditativa. Pentru Eminescu natura este o creatie divina ce a împrumutat din atributele vesniciei si armoniei cosmice. Una dintre formele lirice de ilustrare a frumusetii naturii este dialogul (inserat în idila, egloga sau cântec liric) unor personaje cu valoare simbolica (spre exemplu codrul si poetul), ce se raporteaza antitetic, unul la celalalt. La Eminescu figurile artistice sunt complexe si accentuat individualizatore: antiteza de constructie si metafora analogica, personificarea implicita, simetria la nivel semantic si sintactic s.a. O poezie contemporana, semanta de Ana Blandiana, nu mai poate fi analizata în maniera traditionala: descrierile din pastelurile acestei poete au aparenta unui inventar de obiecte banale, exprimarea este neutra, adesea conventionala, împrumutata din stereotipia textelor functionale (proces verbal, epistola, comunicat de radio sau de televiziune). Sub aparenta accesibilitate si neutralitate a mesajelor se ascunde o lectie de viata: dorinta de a trai în armonie si în buna ordine traditionala a oricarui om, respectul pentru natura, societate, oameni etc. 3. Analiza textului pe fragmente se realizeaza cu deosebire în clasele II-IV. Ea presupune: o lectura repetata a fragmentului respectiv, întelegerea semnificatiilor unor evenimente, recunoasterea tipului de limbaj utilizat (oral, erudit-savant, stiintific, literar, administrativ, functional etc). Reproducerea în gând a continutului textului citit, în paralel cu formularea ideii l principale cu propriile cuvinte. Învatatorul îndruma în mod diferentiat si pe cât se poate individualizat  fiecare elev în timpul acestei  activitati. 4. Verificarea masurii în care elevii au înteles continutul principal al fragmentului studiat. Se selecteaza cuvintele si expresiile noi solicitându-se elevilor sa gaseasca sinonime Apoi acestea se introduc în enunturi noi pentru a se fixa în mintea elevilor. Se poate cere elevilor sa construiasca mici compozitii în care sa utilizeze cuvintele si expresiile frumoase identificate în textul analizat. Comentarea valorii artistice a textului are ca obiectiv folosirea unor cuvinte si expresii noi în practica exprimarii libere, si introducere lor în vocabularul activ al elevilor.     6. Citirea selectiva a unor fragmente, a unor pasaje de text pe baza cerintelor formulate fie de catre învatator, fie de catre elev si citirea pe roluri. 7. Raspunsurile orale sau scrise la întrebarile sau temele formulate la sfârsitul unor texte. Formularea în scris este mai dificila decât formularea orala si reclama mai mult discernamânt în stabirea modului de raspuns. E bine ca la început sa se insiste asupra unor raspunsuri scrise concise, precise si clare, în vreme ce raspunsurile orale se pot dezvolta si capata dimensiuni mai largi, cu digresiuni explicative si înlantuiri de secvente. 8. Copierea unei anumite parti a textului poate consta  în: copiere selectiva, identificarea unor constructii gramaticale cu expresii întâlnite în text, formularea unor idei sintetice. Lectura în gând Citirea cu cel mai înalt nivel de independenta este citirea în gând. Ea se învata prin exercitii efectuate în mod independent. Reproducerea continutului unui text citit reprezinta un mijloc de asimilare a achizitiilor din carti si de pastrare, valorificare si transfer ale acestora. Citirea în gând urmeaza dupa analiza textului, dupa cunoasterea lui integrala, dupa valorificarea sensurilor continutului lui. Citirea în gând este constiena, orientata în sensul învatarii active, este un exercitiu independent de lucru cu cartea. Când citirea în gând se efectueaza în clasa (cu obligatia ca textele sa fie scurte) învatatorul verifica cum elevii desprind ideile principale si determina fragmentele textului citit. Alte sarcini ale citirii independente sunt: caracterizarea personajelor, retinerea si explicarea unor cuvinte si expresii noi, desprinderea de norme morale. Pentru a ajunge la aceleasi rezultate cu toti elevii se poate recurge la lectura cu voce tare, la orientarea ferma spre întelegerea continutului textului prin folosirea corecta a fiecaruia dintre componentele lecturii explicative. Elevii învata astfel cum sa lucreze asupra textului, cum sa realizeze o citire cu înteles, sa reciteasca textul pâna când reusesc sa înteleaga  corect mesajul acestuia. Pentru dezvoltarea capacitatii de învatare se cere punerea în corespondenta a textului cu altele de acelasi fel, cunoscute fie din lectura lor particulara, fie studiate anterior la clasa. Elevii sunt solicitati astfel sa faca legaturi între textele si operele studiate, sa integreze un text într-un sistem de idei, sa-si creeze repere în gruparea si clasificarea lor. Întrebari 1.      Enumerati patru obiective de referinta ale receptarii unui mesaj scris. 2.      Care sunt cele cinci continuturi ale învatarii unui mesaj scris? 3.      Precizati componentele lecturii explicative. 4.      Expuneti momentele analizei literare. Test Bifati raspunsul corect: 1. Calitatile citirii sunt: a) corecta, b) fluenta, c) activa, d) expresiva, e) inteligenta, 2. Analiza unui text literar, la clasele primare, presupune: a) lectura integrala, b) precizarea structurii, componentelor si a fragmentelor, c) analiza fiecarei secvente si formularea ideilor principale, d) cunoasterea aspectelor istorice de elaborare si tiparire, 3. Calitatile citirii în gând sunt: a) independenta, b) constienta, c) expresiva.

Mult spor!

 

PDF Gramatica limbii romane in scheme si tabele

Ghid definitivat  sursa: edu.ro

Ortografie pentru toti de Mioara Avram PDF  

Scriitori români de azi volumul I si II PDF

Arca lui Noe de Nicolae Manolescu  

Viata lui Mihai Eminescu de George Calinescu PDF  

Capitolul XIII   METODELE DE ÎNVĂŢĂMÂNT   Lector univ. dr. MIHAELA MOLDOVEANU       OBIECTIVE   - operarea cu diverse tipuri de metode de învăţământ, ţinând cont de cerinţele specifice fiecăreia; - valorificarea metodelor în funcţie de obiectivele propuse; - promovaea metodelor active şi cu caracter aplicativ specifice învăţământului tehnic.   CONCEPTE-CHEIE   - metodă de învăţământ; - metodologie didactică; - metode expozitive: - povestirea; - descrierea; - explicaţia; - prelegerea; - conversaţia; - exerciţiul;       - dezbaterea; - modelarea;      -        experimentul; - simularea;        - studiul de caz; - proiectul;     - problematizarea; - lucrarea practică; - instruirea programată; - observarea sistematică şi independentă;       CLARIFICĂRI CONCEPTUALE   Din punct de vedere etimologic, termenul "metodă" provine din limba greacă ("metha" = "spre"; "odos" = "cale") şi desemnează o cale eficientă de urmat pentru atingerea anumitor scopuri. Prin "metodă de învăţământ" se înţelege, aşadar, o modalitate comună de acţiune a cadrului didactic şi a elevilor în vederea realizării obiectivelor pedagogice. Cu alte cuvinte, metoda reprezintă „un mod de a proceda care tinde să plaseze elevul în-tr-o situaţie de învăţare, mai mult sau mai puţin dirijată” [4, p.142] Sub raportul structurării, metoda este un ansamblu organizat de operaţii, de procedee. În anumite situaţii, o metodă poate deveni procedeu în cadrul altei metode (ex. problematizarea poate fi inclusă într-o demonstraţie). Metodologia didactică desemnează sistemul metodelor utilizate în procesul de învăţământ precum şi teoria care stă la baza acestuia. Sunt luate în considerare: natura, funcţiile, clasificarea metodelor de învăţământ, precum şi caracterizarea, descrierea lor, cu precizarea cerinţelor de utilizare. Metodele de învăţământ sunt un element de bază al strategiilor didactice, în strânsă relaţie cu mijloacele de învăţământ şi cu modalităţile de grupare a elevilor. De aceea, opţiunea pentru o anumită strategie didactică condiţionează utilizarea unor metode de învăţământ specifice. Totodată, metodele de învăţământ fac parte din condiţiile externe ale învăţării, care determină eficienţa acesteia. De aici decurge importanţa alegerii judicioase a metodelor corespunzătoare fiecărei activităţi didactice. Sistemul metodelor de învăţământ conţine: - metode tradiţionale, cu un lung istoric în instituţia şcolară şi care pot fi păstrate cu condiţia reconsiderării şi adaptării lor la exigenţele învăţământului modern; - metode moderne, determinate de progresele înregistrate în ştiinţă şi tehnică, unele dintre acestea de exemplu, se apropie de metodele de cercetare ştiinţifică, punându-l pe elev în situaţia de a dobândi cunoştinţele printr-un efort propriu de investigaţie experimentală; altele valorifică tehnica de vârf (simulatoarele, calculatorul). În şcoala modernă, dimensiunea de bază în funcţie de care sunt considerate metodele de învăţământ este caracterul lor activ adică măsura în care sunt capabile să declanşeze angajarea elevilor în activitate, concretă sau mentală, să le stimuleze motivaţia, capacităţile cognitive şi creatoare. Un criteriu de apreciere a eficienţei metodelor îl reprezintă valenţele formative ale acestora, impactul lor asupra dezvoltării personalităţii elevilor. CLASIFICAREA METODELOR DE ÎNVĂŢĂMÂNT Clasificarea metodelor de învăţământ se poate realiza în funcţie de diferite criterii. I. după criteriul istoric: metode clasice (tradiţionale): expunerea, conversaţia, exerciţiul etc.; metode moderne: studiul de caz, metoda proiectelor, metode de simulare, modelarea etc.; II. după funcţia didactică prioritară pe care o îndeplinesc: 1) metode de predare-învăţare propriu-zise, dintre care se disting: a) metodele de transmitere şi dobândire a cunoştinţelor: expunerea, problematizarea, lectura etc.; b) metodele care au drept scop formarea priceperilor şi deprinderilor: exerciţiul, lucrările practice etc.; 2) metode de evaluare*; III. după modul de organizare a activităţii elevilor: metode frontale (expunerea, demonstraţia); metode de activitate individuală (lectura); metode de activitate în grup (studiul de caz, jocul cu roluri); metode combinate, care se pretează mai multor modalităţi de organizare a activităţii (experimentul); IV. după tipul de strategie didactică în care sunt integrate: algoritmice (exerciţiul, demonstraţia); euristice (problematizarea); V. după sursa cunoaşterii (care poate fi experienţa social-istorică a omenirii, explorarea directă sau indirectă a realităţii sau activitatea personală), la care se adaugă un subcriteriu: suportul informaţiei (cuvânt, imagine, acţiune etc), prof. Cerghit propune o altă clasificare [1, 2] şi anume: 1) metode de comunicare orală: expozitive, interogative (conversative sau dialogate); discuţiile şi dezbaterile; problematizarea; 2. metode de comunicare bazate pe limbajul intern (reflecţia personală); 3. metode de comunicare scrisă (tehnica lecturii); 4. metode de explorare a realităţii: a) metode de explorare nemijlocită (directă) a realităţii: observarea sistematică şi independentă;  experimentul; învăţarea prin cercetarea documentelor şi vestigiilor istorice; b) metode de explorare mijlocită (indirectă) a realităţii: metode demonstrative; metode de modelare; 5. metode bazate pe acţiune (operaţionale sau practice): a) metode bazate pe acţiune reală / autentică): exerciţul; studiul de caz; proiectul sau tema de cercetare; lucrările practice; b) metode de simulare (bazate pe acţiune fictivă): metoda jocurilor: metoda dramatizărilor; învăţarea pe simulatoare. Acestor categorii li se adaugă un alt tip de metode şi anume metodele de raţionalizare a învăţării şi predării: metoda activităţii cu fişele; algoritmizarea; instruirea programată; instruirea asistată de calculator (I.A.C.). PRINCIPALELE METODE DE ÎNVĂŢĂMÂNT Metodele expozitive (expunerea) constau în transmiterea sistematică a unui volum mare de cunoştinţe prin intermediul cuvântului cadrului didactic. Pot îmbrăca următoarele forme: Povestirea constă în nararea unor fapte, evenimente, într-o formă expresivă, menită să declanşeze stări afective la elevi. Se foloseşte cu prioritate la clasele primare. Descrierea urmăreşte evidenţierea părţilor componente sau caracteristicilor unui obiect sau fenomen, de cele mai multe ori în prezenţa obiectului descris. Explicaţia constă în clarificarea unui adevăr ştiinţific, pe baza unui şir de argumentaţii. Obiectul explicaţiei (un concept, un fenomen, un principiu, o lege, o regulă) este prezentat astfel încât să devină inteligibil pentru elevi. La baza prezentării poate sta fie un demers inductiv (un fapt particular este explicat prin trimitere la general, la lege) fie un demers deductiv (se pleacă de la un principiu, o lege şi se analizează cauzele, premizele, consecinţele, aplicaţiile). Prelegerea constă în transmiterea unui volum mare de informaţii, selectate şi organizate pe baza unui plan de idei. Pe parcursul prelegerii, profesorul recurge la argumentări, definiţii, comparaţii, exemple, concluzii în vederea prezentării accesibile şi convingătoare a temei propuse. Prelegerea este o metodă de bază în învăţământul superior, dar poate fi utilizată şi la clasele mari, în special sub forma prelegerii introductive (pe baza căreia profesorul expune cu anticipaţie problematica unei noi teme) sau a prelegerii de sinteză (destinată prezentării, într-o formă sintetică, a unui material mai amplu care a fost deja transmis). Metodele expozitive sunt utilizate pentru transmiterea acelor cunoştinţe care, datorită volumului sau gradului de complexitate, nu pot fi dobândite de elevi prin efort propriu. Metodele expozitive se caracterizează printr-o serie de avantaje datorită cărora sunt frecvent utilizate în învăţământ. Dintre acestea, menţionăm: reprezintă o cale simplă şi economică de comunicare a cunoştinţelor (un volum mare de informaţii este transmis într-un timp scurt); oferă posibilitatea unei abordări sistematizate şi integrale a temei tratate şi, totodată; oferă posibilitatea clarificării noţiunilor de bază; furnizează un suport pentru studiul individual; permit adaptarea discursului verbal la nivelul intelectual al elevilor. Pe de altă parte, metodele expozitive sunt criticate pentru limitele (dezavantajele) pe care le prezintă: determină la elevi o stare de receptare pasivă, cunoştinţele fiindu-le oferite sub formă de produse finite; conexiunea inversă nu se realizează în mod corespunzăto; nu există posibilităţi de tratare diferenţiată a elevilor. Cerinţe în utilizarea metodelor expozitive: selectarea şi sistematizarea riguroasă a informaţiilor prezentate; alegerea celor mai semnificative şi accesibile exemple, argumente, aplicaţii; evidenţierea planului de idei prin anunţarea sau scrierea lui la tablă; îndrumarea activităţii de luare a notiţelor de către elevi; utilizarea unui limbaj ştiinţific accesibil; îmbinarea judicioasă a comunicării verbale cu cea paraverbală (ritm, intonaţie, accent, pauză) şi nonverbală (mimică şi gestică); folosirea de mijloace audiovizuale (diapozitive, folii pentru retroproiector ş.a.); crearea unor situaţii – problemă pe parcursul expunerii; intercalarea unor momente de conversaţie etc. Ca variante noi ale metodelor expozitare menţionăm: - Prelegerea (expunerea) cu oponent: „oponentul” – un al doilea cadru didactic sau un cursant special pregătit – intervine pe parcursul expunerii cu întrebări, aprecieri critice, sugerând auditoriului noi perspective în abordarea temei. În acest sens, este necesară o regizare prealabilă a desfăşurării prelegerii. - Prelegerea în echipă: expunerea este realizată de o echipă de cadre didactice, fiecare analizând un anumit aspect al temei şi completându-se reciproc. - Prelegerea-dezbatere: cadrul didactic expune ideile principale, apoi urmează o dezbatere în care cursanţii analizează, exemplifică, aplică aceste idei în conformitate cu experienţa personală. - Conversaţia este o metodă care valorifică dialogul în vederea realizării obiectivelor procesului de învăţământ. După funcţia didactică vizată cu prioritate, se desprind următoarele forme principale ale conversaţiei: - conversaţia de verificare (catihetică), în care întrebările sunt de tip reproductiv, vizând cunoştinţe predate şi învăţate şi solicitând cu prioritate memoria; - conversaţia euristică, în care întrebările sunt de tip productiv, solicitând cu prioritate gândirea în prelucrarea şi sistematizarea datelor cunoscute în vederea unor comparări, interpretări sau exprimări de opinii personale. Se ajunge astfel la cunoştinţe noi, „descoperite” de elevi prin efort personal (etimologic: "evriskein", gr. = "a descoperi"). Se mai numeşte şi conversaţie socratică; părintele ei fiind considerat filosoful grec Socrate. - Conversaţia de consolidare, prin care se urmăreşte repetarea şi sistematizarea cunoştinţelor. Formularea întrebărilor presupune respectarea următoarelor cerinţe: să fie formulate corect, simplu, accesibil; să fie adresate întregii clase; să nu sugereze răspunsul; să fie gradate şi variate; să stimuleze operaţiile gândirii, să declanşeze, pentru găsirea răspunsului, o activitate intelectuală cât mai intensă; să fie urmate de o pauză suficientă pentru construirea răspunsului. Elevii trebuie solicitaţi şi îndrumaţi să adreseze şi ei întrebări cadrului didactic sau colegilor. O altă categorie de cerinţe vizează răspunsurile. Acestea vor fi: corect formulate, din punct de vedere ştiinţific, stilistic şi gramatical; complete; argumentate; sancţionate (confirmate) de cadrul didactic sau colegi. Metoda dezbaterilor. Considerată ca variantă a metodei conversaţiei, metoda dezbaterilor presupune luarea în discuţie, de către un grup de cursanţi, a unei probleme, în condiţiile în care: cursanţii dispun de o pregătire în domeniu; există un climat favorabil schimbului de opinii; profesorul are rolul de moderator. Problematizarea. Esenţa acestei metode constă în crearea, pe parcursul învâţării, a unor „situaţii-problemă” şi rezolvarea acestora de către elevi care, pornind de la cunoştinţe anterior însuşite, ajung la adevăruri noi. Noile cunoştinţe nu mai sunt astfel „predate” elevilor gata elaborate ci sunt obţinute prin efort propriu. „Situaţia-problemă” este de obicei definită ca un conflict care se declanşează între datele vechi şi datele noi pe care le primeşte elevul şi care par să le contrazică pe primele. Contradicţia poate apărea între teorie şi aspectele practice, între general şi un caz particular, între experienţa emipirică şi cunoştinţele ştiinţifice etc. Se creează astfel o stare de tensiune psihică, de nelămurire, de curiozitate care declanşează activitatea de cunoaştere, de rezolvare a problemei, prin formulare de ipoteze, verificarea lor şi desprinderea unor concluzii. Instruirea prin problematizare se poate realiza la diferite nivele: expunerea problematizată de către profesor a materialului de învăţat; crearea de către profesor a unei situaţii problemă şi rezolvarea ei de către elevi împreună cu profesorul; Crearea de către profesor a unei situaţii problemă şi rezolvarea ei de către elevi în mod independent; sesizarea şi rezolvarea problemei de către elevi. Problematizarea este o metodă cu un înalt potenţial formativ; ea contribuie la dezvoltarea operaţiilor gândirii, a capacităţilor creatoare, la cultivarea motivaţiei intrinseci, la educarea independenţei şi autonomiei în activitatea intelectuală. Problematizarea poate deveni un procedeu eficient de activare a elevilor în cadrul altor metode (expunere, demonstraţie) sau poate căpăta o extindere mai mare în metoda studiului de caz (cazul este o problemă mai complexă). Lectura (studiul cărţii). În cazul acestei metode, sursa informaţiilor o reprezintă textul scris în primul rând manualul, dar şi lucrări de specialitate, dicţionare, enciclopedii, reviste, culegeri ş.a. Elevii citesc cu intenţia de a învăţa, dobândind astfel cunoştinţe prin efort personal. Utilizarea acestei metode presupune valorificarea unor tehnici de lectură (cum ar fi: lectura rapidă, lectura activă, lectura explicativă, lectura selectivă) precum şi a unor deprinderi şi obişnuinţe de stocare şi prelucrare a informaţiilor (ca deprinderea de a lua notiţe, a extrage ideile principale, a alcătui o fişă, un conspect etc). Valoarea metodei constă în special în consolidarea acestor tehnici de activitate intelectuală. Observarea sistematică şi independentă. Metoda presupune urmărirea, investigarea unor obiecte sau fenomene în vederea obţinerii de informaţii despre acestea. Ca metodă de învăţământ, observarea este intenţionată, organizată şi sistematică. Cerinţe în utilizarea acestei metode: existenţa unor obiective clare şi a unor sarcini concrete; asigurarea unui caracter riguros şi sistematic (eşalonată în timp, pe perioade distincte, desfăşurată după un plan etc); antrenarea cât mai multor analizatori în activitatea de observare; asigurarea unei atitudini active a elevilor pe parcursul observării (efectuează analize, comparaţii, clasificări ş.a.); consemnarea riguroasă a rezultatelor (în caiete, fişe etc.); prelucrarea şi interpretarea datelor observate; valorificarea informaţiilor obţinute în activităţi ulterioare. Experimentul. Ca şi observarea, experimentul ca metodă didactică derivă din metoda de cercetare cu acelaşi nume; servind însă realizării unor obiective pedagogice. Experimentul constă în provocarea intenţionată a unui fenomen în scopul studierii lui. Cele mai întâlnite forme ale experimentului sunt: 1. Experimentul cu caracter demonstrativ* - realizat de profesor, în faţa clasei, în următoarea succesiune de etape: asigurarea unei pregătiri teoretice: sunt actualizate sau prezentate cunoştinţele teoretice care vor fi utilizate pe parcursul desfăşurării activităţii experimentale sau la prelucrarea datelor şi stabilirea concluziilor; cunoaşterea aparaturii de către elevi: sunt descrise trusele, aparatele, instalaţiile experimentale; executarea lucrării experimentale de către profesor, cu explicarea demersurilor efectuate şi asigurarea unei atitudini active din partea elevilor; elaborarea concluziilor, prin antrenarea elevilor. 2. Experimentul cu caracter de cercetare se aseamănă cel mai mult cu experiemtnul ca metodă de cercetare şi parcurge aproximativ etapele unei investigaţii experimentale autentice: delimitarea unei probleme; emiterea de ipoteze; organizarea unor situaţii experimentale; desfăşurarea propriu-zisă a experimentului, cu folosirea aparaturii de laborator; prelucrarea şi interpretarea datelor; confirmarea sau infirmarea ipotezei. 3. Experimentul cu caracter aplicativ urmăreşte confirmarea experimentală a unor cunoştinţe ştiinţifice anterior dobândite. Se parcurg următoarele etape: prezentarea sau actualizarea cunoştinţelor teoretice; prezentarea sarcinilor de lucru; organizarea activităţii elevilor: gruparea lor, repartizarea truselor; executarea activităţii experimentale de către elevi sub îndrumarea cadrului didactic; consemnarea rezultatelor; comentarea rezultatelor şi stabilirea concluziilor. Utilizarea metodei experimentului este condiţionată de existenţa unui spaţiu şcolar adecvat (laborator şcolar) şi a unor mijloace de învăţământ corespunzătoare (aparatură de laborator, truse, montaje etc.) În cazul experimentului cu caracter de cercetare şi al celui aplicativ activitatea elevilor se poate organiza fie pe grupe, fie individual. Ca şi observarea sistematică, experimentul dispune de importante valenţe formative, stimulând activitatea de investigaţie personală şi independenţa şi favorizând dezvoltarea intereselor cognitive. Demonstraţia. Această metodă constă în prezentarea, de către cadrul didactic, a unor obiecte sau fenomene reale sau a unor substitute ale acestora, sau a unor acţiuni, operaţii ce urmează a fi învăţate şi dirijarea, prin intermediul cuvântului, a perceperii acestora de către elevi. În felul acesta, se dobândesc noi cunoştinţe, se confirmă adevăruri anterior însuşite sau se formează modelul intern al unei noi acţiuni. Prin demonstraţie se asigură un suport concret senzorial în activitatea de cunoaştere, intuirea realităţii de către elevi fiind dirijată prin cuvântul cadrului didactic. Metoda de învăţământ are deci un caracter intuitiv, ceea ce o delimitează de demonstraţia logică, bazată pe raţionamente. În funcţie de materialul demonstrativ utilizat, metoda poate îmbrăca diferite forme: demonstraţia cu ajutorul obiectelor naturale, întâlnită în special la ştiinţele naturii; demonstraţia cu ajutorul obiectelor tehnice (dispozitive, aparate, utilaje) folosite la disciplinele tehnice în vederea înţelegerii structurii, principiilor funcţionale sau utilizare a obiectelor tehnice; demonstraţia cu ajutorul materialelor grafice (planşe, hărţi, diagrame etc.); demonstraţia cu ajutorul mijloacelor audio vizuale (filme, diapozitive etc.); demonstraţia cu ajutorul desenului didactic, executat de cadrul didactic la tablă; demonstrarea acţiunilor de executat, în situaţiile în care se urmăreşte învăţarea unor deprinderi (desen tehnic, educaţie fizică etc.). Indiferent de forma aleasă, în utilizarea demonstraţiei se cer respectate următoarele cerinţe de bază: alegerea unui material demonstrativ semnificativ, reprezentativ şi accesibil; asigurarea receptării acestuia în bune condiţii de către întreaga clasă prin aşezarea corespunzătoare a elevilor în clasă şi prin corecta poziţionare a cadrului didactic; Intuirea sistematică a materialului demonstrativ, prin alternarea prezentării sintetice (întregul) cu cea analitică (pe părţi); activarea elevilor pe parcursul demonstraţiei prin stimularea curiozităţii, distribuirea de sarcini de urmărit şi executat etc. Modelarea. Această metodă constă în utilizarea modelelor ca sursă pentru dobândirea noilor cunoştinţe. Modelul didactic este un sistem artificial, construit prin analogie cu cel real (originar), din care reţine numai trăsăturile esenţiale, semnificative. Modelul constituie deci o simplificare, o schematizare a realului. Investigând modelul, operând cu acesta, elevii dobândesc informaţii despre sistemul originar. În funcţie de nivelul de abstractizare, pot fi delimitate mai multe forme de modelare, cărora le corespund diferite tipuri de modele [2, p.80]: modelarea prin similitudine, care se bazează pe utilizarea de modele materiale (machete, mulaje), care reproduc cu fidelitate sistemul real, dar la alte dimensiuni (de obicei mai mici); modelarea prin analogie, care utilizează modelele ideale (abstracte), cum ar fi modelele grafice (modelul grafic al atomului) sau modelele matematice (formule, ecuaţii, scheme matematice); modelarea simulatorie, care valorifică modelele simulatoare (simulacre) ale unor fenomene, procese, acţiuni prezentate, de exemplu, prin intermediul unor filme didactice. Modelarea poate fi abordată şi ca o formă a demonstraţiei (demonstraţia cu ajutorul modelelor). Exerciţiul. Metoda se referă la executarea conştientă, sistematică şi repetată a unei acţiuni. În principal, prin această metodă se urmăreşte învăţarea unor deprinderi, dar mai pot fi atinse şi alte obiective, cum ar fi consolidarea cunoştinţelor sau stimularea unor capacităţi sau aptitudini. Exerciţiul are o sferă mare de aplicabilitate, putând îmbrăca forme diferite în funcţie de obiectul de învăţământ la care este utilizat. Pornind de la obiectivele urmărite, exerciţiile pot fi de mai multe tipuri: introductive, de bază, aplicative, de creaţie. Eficienţa acestei metode este condiţionată de respectarea următoarelor cerinţe: pregătirea elevilor, sub aspect teoretic şi motivaţional, pentru executarea acţiunii; explicarea şi demonstrarea corectă a acţiunii de executat, în vederea formării modelului intern al acesteia; efectuarea repetată a acţiunii în situaţii cât mai variate; dozarea şi gradarea exerciţiilor; creşterea progresivă a gradului de independenţă a elevilor pe parcursul exersării; asigurarea unui control permanent, care să se transforme treptat în autocontrol. Metoda lucrărilor practice constă în efectuarea de către elevi a unor sarcini cu caracter aplicativ: de proiectare, de execuţie, de fabricaţie, de reparaţie. Prin această metodă se realizează: învăţarea de priceperi şi deprinderi; achiziţionarea unor strategii de rezolvare a unor probleme practice; consolidarea, aprofundarea şi sistematizarea cunoştinţelor. Lucrările practice se desfăşoară individual sau în grup, într-un spaţiu şcolar specific (atelier, lot şcolar), înzestrat cu mijloace şi echipamente tehnice. Raportat la metoda exerciţiului, activitatea elevilor are în acest caz un grad sporit de complexitate şi de independenţă. Cerinţele de respectat sunt aceleaşi ca la metoda anterioară. În plus, se recomandă: efectuarea unui instructaj (care să conţină şi prelucrarea normelor de protecţie a muncii); organizarea riguroasă a muncii elevilor, prin indicarea sarcinilor şi a responsabilităţilor; diversificarea modalităţilor de evaluare şi valorificare a rezultatelor (de exemplu, prin organizarea de expoziţii cu produsele realizate). Metoda proiectelor. Această metodă se bazează pe anticiparea mentală şi efectuarea unor acţiuni complexe, legate de o temă impusă sau aleasă de elevi. Activitatea elevilor se desfăşoară în mod independent, individual sau în grup, într-un timp mai îndelungat (o săptămână, o lună etc.), presupune un efort de informare, investigare, proiectare sau elaborare şi se soldează în final cu prezentarea unui produs finit (dispozitiv, model, referat etc.), care va fi evaluat (de aceea, proiectul se întâlneşte şi ca metodă complementară de evaluare). Printre avantajele acestei metode, menţionăm: posibilitatea unei abordări interdisciplinare a temei; consolidarea şi valorificarea tehnicilor de activitate intelectuală (de adunare, prelucrare şi prezentare a informaţiilor); stimularea iniţiativei şi independenţei elevilor în activităţi; dezvoltarea structurilor cognitive şi a capacităţilor creatoare ale acestora. Metoda studiului de caz este metoda care valorifică în învăţare „cazul”, adică o situaţie reală, semnificativă pentru un anumit domeniu şi care se cere a fi analizată şi rezolvată. „Cazul” ales trebuie să fie autentic, reprezentativ, accesibil, să conţină o problemă de rezolvat prin adunare de informaţii şi luarea unei decizii. În utilizarea metodei se conturează următoarele etape: alegerea cazului de către cadrul didactic; prezentarea lui elevilor; obţinerea informaţiilor necesare (cu ajutorul cadrului didactic sau în mod independent); prelucrarea informaţiilor; elaborarea variantelor de rezolvare; alegerea variantei optime; verificarea deciziei adoptate. Valoarea metodei rezidă în faptul că favorizează investigarea unor situaţii reale, dezvoltând capacităţi de analiză, interpretare, anticipare, luare de decizii ş.a. De cele mai multe ori metoda se bazează pe activităţi de grup, putând fi îmbinată şi cu jocul cu roluri. Metode de simulare. Acest grup de metode se bazează pe simularea (imitarea) unor activităţi reale, urmărindu-se în principal formarea de comportamente specifice (cum ar fi cele profesionale). Una dintre cele mai practicate metode de simulare este jocul cu roluri, care constă în simularea unor funcţii, relaţii, activităţi, ceea ce presupune: identificarea unei situaţii ce se pretează la simulare; distribuirea rolurilor între participanţi; învăţarea individuală a rolului; interpretarea („jucarea”) rolurilor; discutarea în grup a modului în care au fost interpretate rolurile. Eficienţa metodei este condiţionată de capacitatea participanţilor de a se transpune în rol şi de a-şi valorifica experienţa în acest context. Profesorului, aflat mai ales în ipostază de animator, i se cer şi calităţi regizorale. Alte metode de simulare se bazează pe utilizarea unor sisteme tehnice (simulatoarele). Metoda activităţii cu fişele este o metodă de învăţare care presupune utilizarea fişelor elaborate în prealabil de către profesor, conţinând sarcini de lucru pe care elevii le rezolvă individual. Fişele pot avea roluri diverse: de suport în dobândirea de noi cunoştinţe, favorizând autoinstruirea; de control, de realizare a conexiunii inverse; de tratare diferenţiată a elevilor, conţinând sarcini diferite pentru diferitele categorii de elevi din clasă. Instruirea programată este o metodă multifuncţională, cuprinzând o înşiruire de algoritmi, dar şi de probleme de rezolvat [3, p.159], în cadrul căreia conţinutul de învăţat este prezentat sub forma unui program. Elaborarea acestui program se face în conformitate cu următoarele principii: principiul paşilor mici, ceea ce presupune împărţirea materiei în secvenţe, unităţi, foarte simple şi accesibile; principiul progresului gradat – care vizează ordonarea acestor secvenţe („paşi”) într-o succesiune gradată, parcurgerea unei secvenţe permiţând trecerea la următoarea; principiul participării active a elevului: fiecare secvenţă conţine o temă de realizat, deci presupune o atitudine activă din partea elevului; principiul întăririi imediate a răspunsului: elevul află, de fiecare dată, dacă răspunsul său este corect şi numai după confirmarea corectitudinii răspunsului poate trece la „pasul” următor. Se asigură astfel o permanentă conexiune inversă în actul învăţării; principiul respectării ritmului individual de lucru: fiecare elev lucrează în mod independent, parcurgând programe în ritm propriu. Activitatea este deci individualizată Există două tipuri fundamentale de programe: - programarea liniară (tip Skinner) – în care fiecare „pas” conţine: o cantitate redusă de informaţie de predare, o sarcină de rezolvat, constând din construirea unui răspuns pe baza informaţiei primite şi indicarea locului unde poate fi găsit răspunsul corect. Elevul elaborează răspunsul, îl compară cu cel corect şi în cazul reuşitei trece la pasul următor. Dacă e greşit, se întoarce la informaţia iniţială şi reformulează răspunsul. Programa se parcurge în următoarea înlănţuire a paşilor:                          ‚                     ƒ   - programarea ramificată (tip Crowder), care ia în considerare şi posibilitatea unor eventuale erori. Desfăşurarea activităţii de învăţare este următoarea: elevul primeşte o cantitate mai mare de informaţii decât în cazul anterior, are o sarcină de rezolvat pentru care i se dau mai multe posibilităţi de răspuns; el trebuie să aleagă pe cel considerat corect. Dacă alege răspunsul corect, poate trece la pasul umrător. În condiţiile în care a ales răspunsul eronat însă, este trimis la o secvenţă suplimentară, unde primeşte o informaţie suplimentară, care îl ajută să-şi corecteze eroarea şi apoi revine la secvenţa iniţială, pentru a alege un nou răspuns. Dacă şi acesta va fi eronat, va fi îndrumat spre o altă secvenţă suplimentară; dacă va fi corect, va putea parcurge secvenţa următoare. Grafic, programarea ramificată se prezintă astfel     ‚'                                                     ‚       ƒ                                                                                   ‚" În practică se întâlneşte şi programarea combinată, care conţine atât secvenţe liniare cât şi secvenţe ramificate. Programele pot fi prezentate fie sub forma unor manuale programate, fie cu ajutorul maşinilor de învăţat şi mai ales al computerului. Principalele avantaje ale instruirii programate sunt individualizarea învăţării şi asigurarea unei conexiuni inverse după fiecare secvenţă de învăţare. Dintre dezavantaje, sunt menţionate: fragmentarea excesivă a materiei, şi corelat cu aceasta, imposibilitatea utilizării acestei metode în predarea anumitor conţinuturi, privarea elevului de contactul direct cu profesorul şi cu ceilalţi colegi, costurile foarte ridicate. În ultimii ani se conturează o categorie distinctă de metode, bazată pe învăţarea prin colaborare. Învăţarea prin colaborare este eficientă în funcţie de luarea în considerare a anumitor condiţii [5, p.127 şi următoarele]: componenţa grupului privită sub raportul vârstei şi al nivelului intelectual al participanţilor, mărimii grupului şi a diferenţelor dintre membrii grupului („eterogenitatea optimă”); sarcina de lucru (să se preteze la colaborare); existenţa unor mijloace de comunicare adecvate. Alegerea, din varietatea metodelor de învăţământ, pe cele considerate cele mai eficiente pentru o anumită activitate didactică, este în exclusivitate rezultatul deciziei profesorului. În luarea acestei decizii, cadrul didactic ţine seama de următoarele considerente: obiectivele pedagogice urmărite; specificul conţinutului de învăţat; particularităţile elevilor; condiţiile materiale locale (mijloace de învăţământ, spaţiu şcolar etc.); timpul disponibil; propriile sale competenţe pedagogice şi metodice. Alternarea metodelor de învăţământ, diversificarea procedeelor didactice pe care acestea le includ constituie o expresie a creativităţii cadrului didactic.   A P L I C A Ţ I I   1. Definiţi un sistem de metode proprii învăţământului profesional şi tehnic. 2. Concretizaţi pentru o temă tehnică una din metodele următoare: modelarea, simularea, experimentul.   B I B L I O G R A F I E   Cerghit Ioan, Metode de învăţământ, ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti 1997. Cerghit Ioan, Neacşu Ioan, Negreţ-Dobridor Ion, Pânişoară Ion Ovidiu, Prelegeri pedagogice, Editura Polirom, Iaşi, 2001. Cucoş Constantin (coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, Editura Polirom, Iaşi, 1998.Ionescu Miron, Radu Ion, Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995. Iucu Romiţă, Instruirea şcolară Editura Polirom, Iaşi, 2001. Moldoveanu Mihaela, Oproiu Gabriela Carmen, Repere didactice şi metodice în predarea disciplinelor tehnice, Editura Printech, Bucureşti, 2003. Vlădulescu L., Cârstea M., Chitic M., Ghid metodic pentru proiectarea şi desfăşurarea activităţilor de calificare în învăţământul profesional tehnic, Editura Cerma, Bucureşti, 1997.   * Metodele de evaluare vor fi tratate într-un capitol separat * Poate fi considerat şi o formă a metodei demonstraţiei.  sursa: tet.pub.ro

  LITERATURA EDUCATORI DEFINITIVAT 2019   SPECII LITERARE CREATIA POPULARA Genul Liric – lirica populara Colinde Proverbe, zicatori, ghicitori Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori) Genul epic Basmul Greuceanu Praslea cel voinic si merele de aur CREATIA CULTA Genul epic  Fabula  Jean de La Fontaine – Greierele si furnica. Greierele  si  furnica  Legenda Calin    Gruia – Povestea florii-soarelui Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Stefan cel Mare Basmul cult Mihai Eminescu - Fat-Frumos din lacrima Ion Creanga - Povestea lui Harap –Alb Lyman Frank Baum – Vrajitorul din Oz Carlo Collodi – Pinocchio Povesti Fata babei si fata mosneagului      Povestirea si schita Ion Alexandru Bratescu Voinesti – Puiul Emil Garleanu -  Caprioara      Ion Creanga – Ursul pacalit de vulpe Ion Creanga – Capra cu trei iezi Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunicul Barbu Stefanescu Delavrancea – Bunica Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunata  I.L. Caragiale – Dl. Goe Schita – demonstratie I.L. Caragiale – Vizita IONEL-caracterizarea personajului principal Romanul pentru copii si despre copii Ion Creanga - Amintiri din copilarie Genul Liric Poezia despre copilarie George Cosbuc - Iarna pe ulita La oglinda – George Cosbuc Poezia despre natura si vietuitoare George Toparceanu – Balada unui greier mic Elena Farago Vasile Alecsandri – Pasteluri Vasile Alecsandri – Miezul iernei Mihai Eminescu - Revedere Eseu „Viata micilor vietuitoare” Eseu argumentativ pe tema „ Copilaria” Eseu tema -  anotimpurile MODEL DE ARGUMENTARI   SPECII LITERARE   BASMUL   Definitie: Basmul este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta lupta intre bine si rau in care binele invinge intodeauna. Particularitatile basmului cult: -clisee compozitionale: Formule tipice (initiale, mediane, finale); -motive narative: calatoria, lupta, victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea raufacatorului, casatoria si rasplata eroului; -specificul reperelor: temporale (timpul fabulos, mitic); spatiale (taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai general; -stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea; -cifre magice, simbolice (3, 7, 9,12); -obiecte miraculoase; -intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist; -conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a intamplarilor incredibile. -personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular, dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj. -existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in: a) o situatie initiala de echilibru b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor d) actiunea reparatorie (trecerea probelor) e) refacerea echilibrului si raplata eroului.   POVESTIREA   – definitie si caracteristici Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu un pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la intamplarile relatate. Printre particularitatile povestirii se numara: - importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai putin pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela); - caracterul subiectiv - evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva subiectiva (se deosebeste de nuvela); - esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date ale realului (se deosebeste de nuvela); - povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una stransa (receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca „spune”, nu ca „scrie”, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data cu povestitorul. - asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei auditorului (atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita adesea o atmosfera prielnica  (spatiul protector al hanului, in „Hanul Ancutei”, unde cativa calatori se aduna in jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre deosebire de nuvela). - povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta elementelor descriptive (prin care se infatiseaza  lumea povestita) sau celor analitice privind universul launtric al personajelor. Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman. Adesea ea era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista distinctie terminologica pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai ales incepand cu secolele al XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis de nuvela. Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in prezentarea unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. („Hanul Ancutei” de M. Sadoveanu).   In literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu.     NUVELA   NUVELA ISTORICA - SPECIA LITERARA -   Specie a genului  epic,  in  proza,   de  dimensiuni  relativ reduse (se situeaza intre schita si roman), cu un fir narativ central si o constructie epica riguroasa, cu un conflict concentrat, care implica un numar redus de personaje. -   Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative. -   Se observa tendinta de obiectivare, de atenuare a prezentei naratorului care nu se implica in subiect si se detaseaza de personaje. Intamplarile sunt relatate alert si obiectiv; naratorul intervine relativ putin prin consideratii personale, iar descrierile sunt minime. -  Actiunea nuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje, ale caror caractere se desprind dintr-un puternic conflict. -  Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor este precizat, ceea ce confera verosimilitate. -  Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a personajelor decat actiunii propriu-zise. Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in desfasurarea conflictului. In functie de rolul lor in actiune, ele sunt construite cu minutiozitate (biografia, mediul, relatiile motivate psihologic) sau sunt portretizate succint. -  Rolul detaliilor semnificative. -  Specie epica, in proza, aparuta in literatura europeana in secolul al XV-lea (denumirea fr. nouvelle, it. novella, releva noutatea, caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a devenit ulterior tendinta de obiectivare). Ca specie moderna, nuvela are o constructie epica riguroasa.   NUVELA Comparativ cu alte specii epice in proza: -    Prin dimensiune, nuvela si povestirea se situeaza intre schita si roman: schita < nuvela si povestirea < romanul -    Spre deosebire de roman, nuvela este conceputa pentru o lectura nefractionata. Deosebiri nuvela - povestire: Nuvela     - tendinta spre obiectivare a nuvelei    (naratiunea la persoana a IlI-a) - autorul nuvelei isi construieste personajul prin mai multe detalii   - raportul cu realitatea: nuvela urmareste realizarea verosimilitatii        Povestire  - caracterul subiectiv, prin situatia de transmitator a naratorului (naratiunea la persoana I)  - autorul povestirii este mai interesat de situatia epica incare se afla personajul  - povestirea poate  porni  de  la date mai indepartate ale realului (intamplari senzationale  sau    insolite), dar perspectiva narativa sustine  iluzia autenticitatii Tipuri de nuvela: -   dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc; -   dupa tema:  istorica,  psihologica,  fantastica,  filozofica,  anecdotica, sociala. NUVELA ISTORICA Caracteristici: -prezinta fapte si evenimente istorice, personajele au fost de asemenea personaje istorice; -este inspirata din trecutul istoric (cronici, lucrari stiintifice, folclor, letopisete, lucrari istorice); -nuvela istorica este o specie tipic romantica (in literatura romana nuvela istorica a aparut in perioada pasoptista atunci cand s-a dezvoltat romantismul romanesc); -se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea autorului; -are ca tema evocarea artistica a unei perioade din istoria nationala, locul si timpul actiunii fiind precizate; -subiectul prezinta intamplari care au ca punct de plecare evenimente consemnate de istorie; -personajele au numele, unele trasaturi si actiuni ale unor personalitati istorice, dar elaborarea lor se realizeaza prin transfigurare artistica, in conformitate cu viziunea autorului; -reconstituirea artistica a epocii se realizeaza si prin culoarea locala (mentalitati, comportamente, relatii sociale, obiceiuri, vestimentatie, limbaj), conferita de arta naratiunii si a descrierii. In literatura romana creatorul nuvelei istorice este Costache Negruzzi, cele mai cunoscute  nuvele ale sale fiind: Alexandru Lapusneanul si Sobiescki si Romanii.   FABULA        Este o specie a genului epic, in versuri(mai rar in proza), in care sunt criticate trasaturi negative de caracter si defecte omenesti puse pe seama umor animale, urmarind indreptarea comportamentului uman.      In literatura universala au scris fabule: Esop, La Fontaine, Kralov.      Fabula a fost cultivata in literatura romana de catre: 1.         Grigore Alexandrescu 2.         Alecu Donici 3.         George Toparceanu 4.         Tudor Arghezi 5.         Aurel Barang   Grigore Alexandrescu apartine generatiei de scriitori de la 1848 si a scris fabule valoroase cum ar fi: „Boul si vitelul”, „Cainele si catelul”, „Lupul moralist”, „Toporul si padurea”.     Trasaturi ale fabulei -           este o creatie epica deoarece are narator, actiune si personaje -           textul fabulei este alcatuit din 2 parti: 1.         poveste alegorica 2.         morala: - explicita (formulata de catre autor)                 - implicita (desprinsa de catre autor) -           actiunea oricarei fabule este scurta , concentrata, rezumandu-se la un singur aspect din viata personajelor -           cadrul spatio-temporal al unei fabule este vag conturat, intentia autorului fiind de a da un caracter de generalitate faptelor prezente -           universul uman este inlocuit cu universul necuvantatoarelor, de obicei animale) pe baza unei succesiune de personificari care se numeste alegorie Alegoria este o figura de stil care consta in inlocuirea unei realitati abstracte cu o imagine concreta pe baza unor asemanari existente intre acestea. Ea se realizeaza printr-o succesiune de epitete, personificari, metafore, comparatii. -           in fabule sunt criticate: lacomia, lenea, minciuna, ingamfarea, aroganta, prostia, credulitatea/naivitatea, demagogia, parvenitism (imbogatirea rapida prin mijloace necinstite, depasirea conditiei materiale pe cai josnice), fatarnicia / ipocrizia. -           numarul de personaje din fabula este intotdeauna foarte mic, acestea fiind alese in stransa legatura cu tipurile umane pe care le reprezinta: iepurele – omul fricos, leul – omul puternic, lupul – omul fatarnic, vulpea – omul viclean, catelul – omul naiv   -           personajele unor fabule sunt prezentate in antiteza, acest fapt fiind evident chiar din titlu -           modurile de expunere folosite in fabule sunt: naratiune, dialog, monologul adresat si descrierile (foarte rar) ocupa un spatiu redus oferind scurte informatii ce ajuta la caracterizarea personajelor -           atitudinea naratorului fata de personajele infatisate este diferita, ironica, sarcastica la adresa celor aflate pe o treapta sociala superioara si compatimitoare, ingaduitoare la adresa celor aflate in inferioritate -           fabulei au un caracter educativ evident prin ele realizandu-se, pe un ton glumet, amuzant, o critica virulenta la adresa societatii omenesti. ROMANUL Definitie: Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este bine individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si intamplarile ce constituie subiectul operei.   -Apar indicii de timp si spatiu. Intamplarile romanului se petrec in interval mare de timp si in mai multe locuri.Fiindca este o creatie epica are un subiect structurat pe momentele subiectului. -In roman apar conflicte puternice: principale si secundare; exterioare si interioare. -romanul are o structura narativa ampla; -permite desfasurarea subiectului in planuri paralele; -combina nuclee narative distincte; -foloseste un numar mare de personaje, deosebite ca pondere in ansamblul epic; -prezinta destinul unor personalitati bine individualizate sau al unor grupuri de indivizi; -cunoaste o mare varietate de forme.   CREATIA POPULARA   Genul Liric – lirica populara     1.a     Colinde                        Repertoriul literaturii de ceremonial pentru sarbatorile de Craciun cuprinde si colinde inspirate din legenda nasterii lui Iisus, precum: Cantecele de stea si Florile dalbe. Colinda este o specie folclorica de poezie cantata, uneori recitata, inspirata de obiceiurile calendaristice de iarna. Ea apartine celor trei genuri literare: genului liric prin caracterul de urare, celui epic prin naratiune si celui dramatic prin faptul ca se concretizeaza in adevarate spectacole. Functiile principale ale colindei apartin atat vremilor stravechi (magico-ritualice), cat si timpurilor actuale (cele de urare si felicitare). Textul colindei cuprinde elemente crestine, incantatii magice similare descantecului, imagini sonore ritualice.                       Din punctul de vedere al compozitiei, epicul se desfasoara in colinda  in doua planuri, alternand intre real si fantastic. Colinda apeleaza in introducere si incheiere la formule stereotipe aducand  in prim-plan personaje fabuloase.   Sculati, sculati, boieri mari, Florile dalbe, Sculati voi Romani plugari, Florile dalbe, Ca va vin colindatori, Florile dalbe, Noaptea pe la cantatori, Florile dalbe, Si v-aduc un Dumnezeu, Florile dalbe, Sa va mantuie de rau, Florile dalbe. Un Dumnezeu nou nascut, Florile dalbe, Cu flori de crin in vascut, Florile dalbe.   1.b    Proverbe, zicatori, ghicitori                       Literatura aforistica si enigmistica este alcatuita din  proverbe si ghicitori. Ele constau  in    mesaje de dimensiuni reduse, cu o informatie morala concentrata.                    Proverbul (numit si „paremie”, „pilda”, „vorba aluia”, „vorbe din batrani”) are o expresie impersonala, de mare vechime, inzestrata cu autoritate si intelepciune. Mici opere literare incadrate in orizontul vietii umane, ele descopera defectele morale ale omului: minciuna, prostia, ingamfarea, lenea etc. El poate fi metaforic ori nemetaforic din punctul de vedere al expresiei artistice. In orice forma, fie de enunt propriu-zis, fie metafora expresiva, proverbul ofera o lectie de intelepciune aplicata la contexte particulare. Ele reflecta lumea, lucrurile concrete sau particulare, cu scopul de a dezvalui o semnificatie mai larga, o insusire sau un raport necesar intre obiectele lumii.                    Iata cateva exemple: „Dupa fapta si rasplata”, „Ce tie nu-ti place altuia nu-i face”, „Cum iti asterni asa dormi”, „Treci raul pana nu vine unda”, „Laptele, pana nu-l bati, smantana nu faci” s.a.   1.c  Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori)                                      Folclorul copiilor  reprezinta o parte componenta a literaturii nationale si constituie un gen literar de sine statator.                   Prin cantec si joc copilul ia contact cu mediul inconjurator, straduindu-se sa-l cunoasca. Creatiile din folclorul copiilor insotesc jocurile, dorintele, bucuriile, supararile, impresiile acestora. Aceste creatii au multiple functii: psihica, educativ-formativa si distractiva. Ele sunt creatii in proza sau in versuri, epice si lirice si nu au o forma fixa. Aceste creatii au trasaturile specifice creatiei populare: - au un caracter anonim intrucat nu se cunoaste autorul; -au caracter oral fiind transmise pe cale orala; -au caracter colectiv intrucat sunt creatii ale mai multor persoane care au contribuit intimplator la  imbogatirea lor pana la forma actuala; -au caracter popular intrucat au ca sursa de inspiratie intelepciunea populara si utilizeaza limbaj si expresii caracteristice graiului popular – si caracter sincretic, adica implica simultan diferite forme de arta: muzica, poezie, jocul mimic, dans.  Aceste creatii au trasaturi specifice: -au o nota de naivitate fireasca, optimism si vioiciune -se caracterizeaza prin simplitate, muzicalitate si plasticitate -sunt atractive, placute intrucat copiii prefera rimele nastrusnice, numaratorile sugubete , tot felul de poezii naive, jocuri hazlii                     In continutul lor regasim imagini din lumea animala si florala si din viata sociala si de familie. Cu alte cuvinte regasim lumea ce inconjoara copilul sau o lume imaginara, specifica copilariei.Versurile sunt uneori cantate sau scandate de copii.        Genul epic                   2.a Basmul este o specie a genului epic de mari dimensiuni in care se nareaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare . El este „o creatie literara cu o geneza speciala, o oglindire a vietii in moduri fabuloase, un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala”.                                  Subiectul lui exprima o viziune straveche asupra lumii, atunci cand personaje fantastice pozitive aflate in slujba Binelui se confrunta cu fortele Raului, pe care le infrang cu ajutorul unor fiinte sau obiecte cu insusiri supranaturale. In naratiunea fantastica Fat-Frumos si Zmeul Zmeilor isi disputa iubirea Ilenei Cosanzene. Daca in debutul confruntarii dintre cele doua forte morale antagonice Zmeul pare invingator, pe masura ce depaseste obstacolele din cale, nehotaratul si prea tanarul Fat-Frumos capata experienta, intelepciune.                      Din punctul de vedere al continutului, basmul se caracterizeaza prin fantasticul de esenta miraculoasa si prin stereotipii constand in formule initiale, mediane, finale. In functie de subiect, basmul popular se poate clasifica in: fantastic (dominat de elemente fantastice), nuvelistic (relateaza intamplari si personaje recognoscibile istoric), animalier (are ca protagonisti animale). In basmul popular perspectiva narativa apartine rapsodului care comunica direct cu auditoriul sau prin intermediul unor formule de adresare, specifice vorbirii directe.                      Modelul structural al basmului cuprinde o situatie initiala de echilibru, un eveniment sau o secventa de evenimente care deregleaza acest echilibru, actiunea reparatorie marcata printr-o aventura eroica urmata de refacerea echilibrului si rasplatirea eroului.                        De obicei actiunea basmului are o desfasurare biografica, prezentand eroul de la nastere pana la punctul culminant al existentei: casatoria si investirea ca imparat. Finalul basmului este intotdeauna fericit, celebrand infrangerea fortelor Raului si implinirea sufleteasca si materiala a personajelor, reprezentante ale Binelui. Conflictul basmului este exterior, fiind generat de opozitii morale.                     Actiunea basmului este proiectata intr-un timp ireal, fabulos, iar spatiul derularii faptelor este dincolo de orizontul vietii omenesti. Personajele basmului sunt tipice (parintii – imparatul, imparateasa, baba, mosul, copiii – mezinul, copilul sarac, viteazul, fata cea cuminte si harnica) sau cu roluri bine definite (raufacatorul, adjuvantul, persoana cautata, eroul). Ajutoarele desemneaza personaje nazdravane care se afla la dispozitia eroului pozitiv, iar donatorii sunt personaje intalnite intamplator, ce ofera obiecte cu insusiri magice protagonistului pentru a-si infrange dusmanii.                       In basmul popular fantasticul este antropomorfizat, personajele fabuloase se comporta ca oamenii, umanizarea lor fiind conventionala iar obiectele si numerele au valoare simbolica. De exemplu, podul semnifica trecerea in lumea cealalta, de la un model de existenta la altul, de la imaturitate la maturitate. Pestera este un loc al renasterii si al regenerarii. Coborarea in infern permite eroului sa experimenteze moartea initiatica si reluarea vietii. Cele mai cunoscute teme ale basmului sunt: gemenii ucisi de mama vitrega, parintii fara copii, dorinta neimplinita, dragostea pentru o fiinta nepotrivita s.a. Dintre motivele des intalnite enumeram: calatoria, probele initiatice, catastrofa naturala, metamorfoza s.a.                    Intre marile colectii de basme ale lumii se numara Panchantantra, Sindipa, 1001 de nopti, Gesta Romanorum (secolul XII), Povestile lui Charles Perrault (1695), cele ale fratilor Grimm (1812-1815) s.a. Dintre cele 741 de subiecte tip inventariate in basmele lumii de Aarne si Thompson, in naratiunile fantastice romanesti au fost identificate 270, si anume 140 tipuri comune altor popoare si 130 autohtone. Cel mai frecvent folosite sunt: lupta impotriva unui asupritor (zmeu, diavol, balaur, imparat lacom, boier carcotas), impunerea de catre bogat ca saracul sa implineasca sarcini primejdioase pentru a-i lua un bun de pret (copii, sotie), sotia nedreptatita, fata oropsita, modestia rasplatita.                    Basmele romanesti au fost antologate si publicate incepand cu 1845, Petre Ispirescu (1830-1887) fiind primul mare culegator autohton de basme din jurul Bucurestilor auzite „in familie, de la parinti si de la rude apropiate” si  a carui activitate a fost elogiata de B. P. Hasdeu si de Vasile Alecsandri. In volumul Legende sau basmele adunate din gura poporului din anul 1882 el a strans 36 de titluri originale dintre care cel mai cunoscut este Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Acest basm a fost considerat un „basm legenda” (Silviu Angelescu), un „mit disimulat” (N. Constantinescu), „un dar nesperat al culturii noastre folclorice adus umanitatii” (C. Noica).                     Basmul este o specie a epicii populare (de regula in proza) si culte, cu o raspandire mondiala, in care se nareaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare (feti frumosi, zane, animale nazdravane etc.) aflate in lupta cu forte nefaste ale naturii sau ale societatii, simbolizate prin balauri, zmei, vrajitoare etc, pe care ajung a le birui in cele din urma ". (Dictionar de termeni literari, Bucuresti, E.A., 1976, p.49). Completam aceasta definitie cu cele spuse de G. Calinescu  in    prefata la Estetica basmului:,, Basmul este o opera de creatie  literara cu o geneza speciala, o oglindire in orice caz a vietii in moduri fabuloase. Basmul e un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala etc. Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oameni, ci si fiinte himerice, animale ".                    Particularitatile basmului cult:                    Definitie: Basmul este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta lupta  intre bine si rau in care binele invinge intodeauna. -clisee compozitionale: formule tipice (initiale, mediane, finale); -motive narative: calatoria, lupta, victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea raufacatorului, casatoria si rasplata eroului; -specificul reperelor: -           temporale (timpul fabulos, mitic); -           spatiale(taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai general; -stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea; -cifre magice, simbolice (3, 7, 9,12); -obiecte miraculoase; -intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist; -conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a intamplarilor incredibile. -personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular, dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj. -existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in: a) o situatie initiala de echilibru b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor d) actiunea reparatorie (trecerea probelor) e) refacerea echilibrului si raplata eroului.   Greuceanu                    Acest basm popular fantastic a fost cules de Petre Ispirescu  in 1876 si publicat  in 1882  in    volumul Legende sau basmele romanilor.                  Tema este comuna basmelor populare, adica lupta dintre bine si rau din care iese invingator intotdeauna binele, dreptatea, cinstea etc, caracteristici esentiale ale optimismului uman.                  Titlul este numele personajului principal. Eroului nu i se dezvaluie originea, cum se intampla in alte basme. Se precizeaza doar ca „Pe vremea aceea, se afla un viteaz pe nume Greuceanu". Nu este nici fiu de imparat, nici mezinul unei familii modeste, ci un viteaz care „isi lua inima in dinti", incumetandu-se sa-si ofere imparatului Rosu slujba pentru a elibera Soarele si Luna din captivitatea zmeilor, „acesti impielitati vrasmasi ai omenirii".                   Subiectul acestei opere literare este simplu si reprezinta o impletire de fapte si situatii reale cu altele fantastice sau miraculoase intre care nu exista hotare. Ca in orice basm, predominante sunt situatiile supranaturale fata de cele realiste, spre deosebire de poveste in care domina realul. Formula introductiva de la inceput „A fost odata ca niciodata" proiecteaza actiunea intr-un spatiu nelimitat si intr-un timp nedeterminat. Imparatul Rosu era foarte mahnit ca niste zmei au furat de pe cer Soarele si Luna. Dadu de stire ca, viteazul care le va aduce, va primi pe fata lui de sotie si jumatate din imparatie, iar cine nu va izbuti va fi pedepsit prin taierea capului. Desi imparatul se dovedeste drept si ferm in hotararea de a pedepsi eventuala neizbanda, Greuceanu este cu atat mai hotarat: „-Fie, marite imparate, chiar de-as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa pana nu voi duce la capat bun sarcina ce imi iau de bunavoia mea." Pe Greuceanu insa, in primul rand, il determina sa riste dragostea fata de oameni, care, fara soare (simbol al vietii, al luminii, al cunoasteriI) si fara luna (simbol al linistii, al pacii si al poeziei) nu puteau trai. Insotit de fratele sau, Greuceanu ajunse la Faurul Pamantului, un personaj cu virtuti supranaturale. Un sfat de trei zile si trei nopti cu acesta il pregateste sa infrunte vicleniile zmeilor. Dupa plecarea lui Greuceanu, Faurul Pamantului face din fier chipul lui Greuceanu, apoi porunci „sa arda cusnita ziua si noaptea". La o rascruce de drumuri, cei doi frati se despart. Un cutit infipt in pamant si cate o basma purtata de fiecare va avea menirea de a da de stire unuia despre soarta celuilalt. Intors mai devreme, fratele Greuceanului constata ca e curat cutitul, iar Soarele si Luna au revenit pe cer. In acest timp, Greuceanu, prefacut mai intai in porumbel si apoi in musca, afla de la zmeoaice cand se intorc zmeii de la vanatoare din Codrul Verde. Codrul Verde apare ca un taram al interdictiei pentru oameni, stapanit de zmei, aici aflandu-se locul tainic unde erau Soarele si Luna  in captivitate. Greuceanu se lupta cu zmeii. Dupa ce-i invinse pe zmeul cel mic si pe fratele acestuia, el se lua la lupta cu tatal zmeilor, „un tartor catranit". Lui i se adreseaza curajos Greuceanu: ,,Vino sa ne batem, in sabii sa ne taiem, in suliti sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam". Lupta cu tartorul zmeilor este descrisa cu mult dinamism: Sosi zmeul si se luara la bataie: „in sabii se batura ce se batura si se rupsera sabiile; in suliti se lovira ce se lovira si se rupsera sulitele; apoi se luara la lupta: se zguduiau unul pe altul de se cutremura pamantul. Asa lupta nici ca s-a mai vazut!". Cu ajutorul miraculos al corbului care-i aduce lui Greuceanu un cioc de apa dulce si acesta se inzdraveni, il vari pe zmeu pana la gat in pamant si, dupa ce afla unde se gasesc Soarele si Luna, ii reteza capul. Cu degetul mic de la mana dreapta a zmeului - drept cheie- deschide „cula", eliberand Soarele si Luna. Gestul eroului capata dimensiuni titanice: „Lua in mana dreapta soarele si in cea stanga luna, le arunca pe cer si se bucura cu bucurie mare". Gestul nobil al lui Greuceanu a fost bine primit de colectivitate: „Oamenii, cand vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira si laudara pe Dumnezeu ca a dat atata tarie lui Greuceanu de a izbandit impotriva impielitatilor vrajmasi ai omenirii".   Praslea cel voinic si merele de aur                   Publicat in anul 1862, in doua reviste bucurestene cu orientari politice divergente, „Taranul roman”  si „Unirea”, basmul a fos intitulat mai intai Cele trei mere de aur. Actiunea lui se deruleaza in jurul a doua motive: cel al initierii in viata adulta a feciorului unuí crai si cel al tradarii de frate.                 Subiectul basmului. Actiunea se petrece intr-un loc si timp nedeterminat si este declansata de  supararea imparatului caruia i se fura merele de aur, exact in timpul coacerii. El vesteste o rasplata substantiala pentru cei care ii vor aduce merele si il vor prinde pe hot. Intre vitejii care isi incearca norocul se afla si cei doi feciori mai mari ai imparatului. Toti adorm in mod misterios chiar in noaptea cand merele se coc si cand un hot le fura. Spre surpriza tuturor numai feciorul cel mic, Praslea, reuseste sa aduca tatalui merele de aur. Dupa ce afla secretul vrajii care ii impiedica pe ceilalti viteji sa vegheze toata noaptea, el isi confectioneaza tepuse care sa nu-l lasa sa adoarma. Plecat in urmarirea hotului impreuna cu fratii sau, el ajunge pe celalalt taram unde se lupta cu zmeii, elibereaza trei fete surori si le transforma palatele in mere de arama, argint si aur. Dupa aceste ispravi care ii probeaza vitejia si intelepciunea, Praslea este tradat si parasit pe taramul zmeilor de fratii sai, invidiosi. Revenit printre oameni cu ajutorul unui zgriptor caruia ii salveaza copiii, el afla ca fratii s-au casatorit cu fetele salvate de pe taramul zmeilor si ca cea mai mica dintre ele refuza a-si alege de barbat vreun pretendent. Pentru a amana casatoria nedorita, tanara femeie cerea sa i se aduca trei obiecte cu valoare simbolica: o furca cu caierul si fusul cu totul de aur, o closca cu puii de aur, un mar de aur. Praslea ofera fetei obiectele solicitate si face astfel posibila recunoasterea sa. Fratii sunt pedepsiti, iar el se casatoreste cu fata care l-a asteptat cu fidelitate.                   Din punctul de vedere al constructiei literare naratiunea lui Petre Ispirescu impleteste doua conflicte: prinderea si pedepsirea hotului din gradina cu mere de aur a imparatului si pedepsirea fratilor tradatori. Daca pe zmei ii omoara Praslea, pe fratii tradatori ii pedepseste Dumnezeu, ei devenind victimele justitiei divine nedepasind proba sagetilor inaltate in cer, ce se infig in capetele adevaratilor vinovati.                  Protagonistul. Praslea este un erou justitiar, care pe parcursul naratiunii se transforma dintr-un fecior nevarstnic intr-un om matur, capabil a intemeia o noua familie si a conduce o imparatie. Seria probelor pe care le traverseaza protagonistul pentru a ajunge la varsta barbatiei este deschisa de mitul marului Afroditei. El este exemplificat in probele depasite mai intai in gradina tatalui, apoi pe taramul zmeilor si, in cele din urma, printre oameni, cand revine printre ai sai. Eroul infrunta cu istetime si curaj diversele intrupari ale raului: hoti, fiinte fantastice, frati tradatori si invidiosi. El traverseaza doua serii de initieri: cea de fiu respectuos si loial familiei sale si apoi pe aceea de barbat plecat in cautarea sotiei ideale. Pe taramul celalalt el infrunta zmeii si se salveaza datorita calitatilor morale deosebite: generozitate si curaj.                 Motive si simboluri literare. Basmul lui Ispirescu apeleaza la mai multe mituri, devenite motive literare, precum: marul oferit Afroditei de Paris pentru a o desemna mai frumoasa decat Atena si Hera, mitul nuptial al castigarii sotiei dorite si de alti barbati, mitul celor trei varste ale umanitatii (de arama, de argint, aur), mitul fratelui tradator (al lui Cain si Abel), mitul femeii virtuoase si al petitorilor ei (dupa modelul sotiei lui Ulise, Penelopa), mitul pasarii salvatoare (vultur, corb, zgriptor). El valorifica simboluri ritualice ce desemneaza atributiile femeii in familie si in gospodarie: fusul, furca si closca cu puii de aur.                 Realizari artistice. In afara naratiunii fantastice constand in serii de probe pe care protagonitul le depaseste cu succes, proza lui Petre Ispirescu insereaza dialoguri revelatoare pentru conditia morala a eroilor. Cu ajutorul lor sunt aduse in scena personajele si se declanseaza noi secvente narative. Dialogurile fiilor de imparat cu tatal lor, ori al lui Praslea cu fetele de imparat au valoare dramatica. Iata dialogul prin intermediul caruia este adus in prim-plan protagonistul naratiunii: „Timpul veni, merele incepura a se pargui; atunci fiul sau cel mijlociu pazi si el; dara pati ca si frate-sau cel mare. Tata-sau, deznadajduit, pusese in gand sa-l taie; dar fiul sau cel mic, Praslea, veni cu rugaciune catre tata-sau, si-i zise: – Tata, atatia ani l-ai tinut, ai suferit atatea necazuri dupa urma acestui pom. Mai lasa-l, rogu-te, si anul acesta, sa-mi incerc si eu norocul. – Fugi d-aci, nesocotitule, zise imparatul. Fratii tai mai mari, atati si atati oameni voinici si deprinsi cu nevoile n-au putut face nimic, si tocmai tu, un mucos ca tine sa izbuteasca? N-auzi tu ce prapastii spun fratii tai? Aici trebuie sa fie ceva vraji. – Eu nu ma incumet, zise Praslea, a prinde pe hoti, ci zic ca o incercare de voi face si eu, nu poate sa-ti aduca nici un rau.                  Imparatul se indupleca si mai lasa pomul netaiat inca un an” .                  O alta trasatura stilistica proprie lui Petre Ispirescu o constituie proza ritmata, folosita pentru a conferi mai multa expresivitate unor situatii epice, in esenta conventionale: „Si se luptara/ si se luptara,/ zi de vara/ pana seara”,  „o bucata de batoc,/ s-un picior de iepure schiop”.   CREATIA CULTA   Genul epic 1.a  Fabula:      Jean de La Fontaine – Greierele si furnica.                  Greierasul din fabula "Greierele si furnica" de Jean de La Fontaine (1621-1695) a ajuns, de la scrierea acestei capodopere a genului, un simbol al lenesului, al omului neprevazator, cunoscut pretutindeni, iar partenera sa din fabula, furnica, reprezentanta celor harnici, care isi vad de treaba, pregatindu-se prin munca pentru vremurile grele. Fabula este un gen literar foarte indragit, fiind accesibil - desigur, la niveluri diferite de intelegere - atat copiilor, cat si adultilor.                  Fabula - care este parte a genului epic - aduce lumea animalelor in lumea oamenilor, facandu-le prin talentul scriitorului sa ia caracteristici omenesti, naravuri, deprinderi, mentalitati, care ajung astfel satirizate, dandu-ne posibilitatea sa ne vedem mai bine pe noi insine, cu defectele noastre.                  De obicei, in cadrul fabulei interactioneaza doua personaje, unul superior si altul inferior, cel putin aparent, aceasta situatie ducand la posibilitatea de a elibera o morala la finalul ei, o solutie neasteptata, plina de intelepciune. Ne amintim de tertipul corbului din fabula lui La Fontaine „Vulpea si corbul”, cand a determinat-o pe vulpe sa scape din gura o bucata de cas, atatandu-i orgoliul de a demonstra ca are glas frumos.                     Inca dinaintea erei noastre, in Mesopotamia se scriau fabule. Au fost gasite de arheologi tablite de lut provenind din bibliotecile acelor vremuri, in care animale au caracteristici si naravuri omenesti si, chiar daca morala lor nu este una explicita, ca fabulele de mai tarziu, se poate considera ca intentia era una de tip moralizator, ele semanand cu proverbele din vremea noastra. Un exemplu este una dintre aceste inscriptii in care se spune: „Nu vorbesti despre ceea ce gasesti; dar despre ce ai pierdut zici la toata lumea“. In vechea Indie, prin intermediul antologiei Pañchatantra, redactata in limba sanscrita intre anii 570 i.Hr. si 300 i.Hr., animale precum magarul, leul, maimuta, sarpele vorbesc de fapt despre moravurile omenesti, influentand Occidentul prin versiunea tradusa in limba araba, circuland prin Persia, cu titlul Kalila wa Dimna (Kalila si Dimna). Hesiod, cel mai vechi, dupa Homer, scriitor al Greciei, inca din secolul al VIII-lea a scris fabula „Privighetoarea si eretele”, din care desprinde o morala care tine de notiunea de dreptate. Dupa aceea fabula se dezvolta prin Esop (620-560 i.Hr.), cel despre care se crede ca a fost un sclav filozof si fabulist, atat de talentat incat stapanul sau ii acorda uneori perioade de libertate, datorita sfaturilor bune pe care le primea de la sclav. Esop scria anecdote si fabule in stil epic, iar Socrate a pus scrierile sale in versuri.                   Din Grecia, fabula ajunge la Roma, unde in secolul al IV-lea poetul roman Avinius a scris patruzeci de fabule, acest tip de creatie literara fiind tot mai indragit. In Evul Mediu, tot mai multi autori, unii chiar din mediul clerical, scriau fabule sub pseudonime, amendand diverse moravuri. Prima poeta franceza, Marie de France, la finalul secolului al XII-lea, a publicat o culegere de 63 de fabule, pe care le-a prezentat in fata regelui Henric al II-lea.   Greierele  si  furnica In poezia Greierul si furnica, Alecu Donici reia un subiect initiat de parintele fabulei, Esop, si abordat de o pleiada de scriitori, in frunte cu La Fontaine. Donici s-a remarcat printr-un ascutit simt al observatiei, descriind in fabulele sale, sub masca unor animale, moravurile si proastele deprinderi ale societatii din secolul al XIX-lea. Acest comentariu face referire la argumentare (demonstratie) a fabulei, moduri de expunere, structura compozitionala, morala, prozodie, limbajul artistic si figurile de stil din poezia "Greierul si furnica". Tema fabulei lui Alecu Donici este satirizarea defectelor de caracter sau frivolitatii oamenilor lipsiti de prevedere, avand inclinarea de a se lasa in voia placerilor vietii, ignorand consecintele faptelor lor, necesitatile viitoare si chiar destinul lor personal.  Titlul poeziei "Greierul si furnica" este enuntiativ, constand din numirea celor doua personaje ale fabulei, dar, implicit, si a relatiei dintre ele, avand in vedere caracteristicile definitorii ale celor doua insecte. Principalele moduri de expunere sunt naratiunea la persoana a III-a, avand scopul de a reliefa obiectivitatea naratorului, si dialogul, sub forma unei scenete a celor doua personaje. Morala fabulei este subinteleasa, putand insa a fi cu usurinta deslusita din povestirea alegorica. Este vorba despre nesocotinta oamenilor care nu isi planifica viata, ci o vad doar ca o distractie, "o desfatare", fara a se pregati pentru vremurile vitrege ("iarna") ce ii pot astepta. Daca unii - reprezentati de furnica - muncesc din greu pentru a-si asigura existenta si a se pune la adapost de eventuale evenimente nefaste, altii - intruchipati de greier - nu fac decat sa huzureasca, sa traiasca de azi pe maine, fara a avea intelepciunea de a pune ceva deoparte sau, cum se spune intr-o expresie populara,   "a strange bani albi pentru zile negre". Intr-o singura fraza, morala acestei fabule ar putea fi: "Prevederea este mama intelepciunii".              Compozitional, naratiunea este formata din doua parti: o expozitiune, in care se explica statutul personajelor si imprejurarea ce le face sa interactioneze, si un dialog purtat intre greier si furnica.  In expozitiune se precizeaza ca greierul si-a petrecut intreaga vara cantand si distrandu-se, iar viscolul prevestitor de iarna l-a luat prin surprindere, intrucat nu isi adunase nici un pic de mancare pentru anotimpul rece. Pentru a scapa de spectrul foamei, el alearga cu lacrimi in ochi la furnica, rugand-o sa ii imprumute niste bucate pana la primavara. Dialogul dintre personaje este scurt, dar revelator. Furnica ii readuce aminte greierului ca, in timpul verii, pe cand ea muncea, el nu facea decat sa petreaca si sa cante. Replica finala a furnicii este ironica, chiar sarcastica: "Ai cantat? Imi pare bine / Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca mine."             Prozodia fabulei "Greierul si furnica" se conformeaza acestei specii epice, nefiind foarte riguroasa in realizarea ritmului si masurii. Versurile sunt compuse din 7-8 silabe, sau chiar 3-4 in conversatia dintre personaje. Rima este imperecheata in prima secventa narativa (avem aici si o rima imbratisata) si incrucisata in secventa dialogului (existand exceptia versului fara rima "Tu ce faceai?").  Limbajul artistic se remarca prin simplitate, oralitate si stil colocvial. Oralitatea este subliniata in cea de-a doua parte a poeziei de modalitatea populara de acord al predicatului cu subiectul. Verbele sunt puse la plural, desi subiectul este la singular ("Furnica l-au ascultat", "l-au intrebat").  Figurile de stil sunt reduse, o trasatura specifica oricarei creatii epice. Principalul procedeu artistic este personificarea, in fabula avand loc un dialog sugestiv mai ales in dezvaluirea atitudinii si caracterului furnicii. In concluzia argumentarii, "Greierul si furnica" este o fabula intrucat este o poezie a genului epic in versuri, avand ca moduri de expunere naratiunea si dialogul, cuprinzand personajele greierul si furnica implicate in actiunea de dialog cerere-refuz, si ingloband figuri de stil sarace, reprezentate mai cu seama de personificare.   1.b Legenda                 Legenda este o naratiunea de mai mica intindere care descifreaza cauzele unor fenomene sau care evoca sentimente si personaje supranaturale, biblice  sau istorice. Ea contine viziuni populare, naive, asupra lumii siinsista asupra aspectelor tragice ale conditiei umane. Originea si insusirile fizice ale unor plante si animale, actiunea spiritelor naturii sunt subiectele preferate pentru legendele etiologice.Viata personajelor biblice, descrierea unor sarbatori, practici si obiceiuri crestine sunt subiecte pentru legendele religioase. Cele istorice contin adevaruri bazate pe amanunte reale sau fictive despre evenimente si oameni consemnate  in documente. Calin    Gruia – Povestea florii-soarelui                  Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru scolari si prescolari. Legendele pasarilor si plantelor isi au locul lor in operele unor scriitori care s-au inspirat din creatia populara: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Calin Gruia, Alexandru Mitru etc. Acestia dau viata si prospetime unor adevaruri stiintifice, adevaruri transfigurate prin modalitati artistice originale, bogate in resurse morale.                 Semnificativa e legenda Povestea florii – soarelui, de Calin Gruia, cu o structura complexa, asemanatoare basmului,in care sunt folosite modalitati artistice variate pentru a explica originea si trasaturile plantei. Din punct de vedere ideatic, legenda transfigureaza, prin alegorie, destinul tragic al “fetei lui Stefan-Voda”, al omului afectat de lupta fortelor opuse. Tesatura metaforica si hiperbolica a motivelor muteniei, blestemului, predestinarii, Soarelui si Lunei, din perspective reala si supranaturala, reprezinta un pretext pentru a nuanta, in reverberatii lirice si dramatice, trasaturi general – umane opuse: bine – rau, viata – moarte, bunatate – rautate, lumina –intuneric.                     Compozitia. Povestea florii-soarelui de Calin Gruia, este organizata in episoade narative, intretaiate de pasaje descriptive. Actiunea e structurata pe doua planuri ce se intrepatrund: planul concret si cel transfigurat, care pastreaza datele existentiale. Evenimentele sunt circumstantiale in “spatiul acestui pamant”, folosindu-se timpul trecut (“pre vremea lui Stefan cel Mare”). Naratiunea legendei Povestea florii-soarelui incepe firesc, aducand in prim plan imaginea “fetei lui Stefan – Voda”. Fata, desi este de o frumusete unica, e muta, fapt ce provoaca o tristete coplesitoare voievodului. Acesta cauta leac, sfatuindu-se cu carturarii si vracii cei mai vestiti ai timpului, dar fara rezultat. Intr-un tarziu, o batrana aude de necazul domnului si se prezinta in fata acestuia cu gand sa-l ajute. De la episodul venirii batranei la domnul intristat, intriga se nuanteaza. Batrana il povatuieste pe Stefan sa cheme Soarele la un ospat, unde odrasla sa “avea sa prinda grai, daca il va saruta pe alesul invitat”. Acest moment determina imprevizibilul intamplarilor si al episoadelor. Sfatul batranei parea, pentru moment, ca aduce o raza de speranta in sufletul voievodului. Dar Piaza-Rea, personaj malefic, forta a raului, simbol al intrigii si vicleniei, prin vorbe mestesugite incurca si zadarniceste dezlegarea fetei de “blestem”, anuntand Luna de “necredinta Soarelui”             Reactiile Lunii – zana rea – sunt surprinse in imagini intunecoase, exprimate in stil direct si indirect, cu tonalitate de ura – bocet si imprecatie. Ea isi blestema conditia de zana, si nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multa fericire. Jura ca se va razbuna pe voda. Insusirile supranaturale si contrastante ale personajelor dau pregnanta mesajului, in gradarea episoadelor, incepand cu “noaptea ospatului”. Astfel, “Luna s-a ascuns sub spranceana codrului ca s-o zdrobeasca pe fata”, iar “Soarele, un Fat-Frumos de lumina, petrecea cu Voda si cu toti curtenii”.              Punctul culminant al naratiunii se realizeaza prin suprapunerea planurilor si a fortelor conflictuale: “Cand la sfarsit, veni la ospat si fata Domnului, ea cade in genunchi in fata Soarelui si-I cere o gura de mantuire”, dar “Luna furioasa s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de blestem, si i-a topit chipul in floarea galbena. Voda si mesenii plang pentru povestea trista a fetei”. Deznodamantul legendei e infatisat prin impletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, “Soarele furios face vant Lunei, iar pe copila o ia in palma si-o sadeste in gradina”, ca s-o aiba aproape si ca sa se mai mangaie tatal ei.   Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Stefan cel Mare                  Muma lui Stefan cel Mare, de Dimitrie Bolintineanu, este o legenda, scrisa in 1847, despre mama lui Stefan cel Mare care refuza sa primeasca noaptea la castel pe Stefan, fiul sau, daca nu este invingator in lupta cu turcii. Respins, Stefan se intoarce, aduna oastea sa zdrobita si lupta cu dusmanii, invingandu-i.                  Dezvoltand, repetand aceste idei, Bolintineanu pune in miscare un aparat de comparatii, repetitii, alegorii care sa sustina discursul. Discursul uzeaza de o scenografie simpla si eficace. Dovada ca poetul o foloseste in mai toate piesele. Modelul cel mai pur il aflam in Muma lui Stefan cel Mare. Primul tablou infatiseaza atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul, pozitia astrelor. O descriptie (evocare) cu elemente luate din recuzita romantica: castelul fixat pe o stanca neagra, pestera unui sihastru sub o rapa stearpa, o manastire...in aceasta descriere intra si preciziuni de ordin temporal, climateric («vanturile negre, intr-a lor turbare», «noaptea-i furtunoasa», «noaptea se intinde si din geana sa», «ca un glob de aur luna stralucea» etc.). Luna este, de regula, sursa de lumina pentru decoruri.                    Urmeaza al doilea moment (tablou), cu o mica nota de mister («Un orologiu suna noaptea jumatate /in castel in poarta oare cine bate?»), risipit repede de un dialog sever in care apare evidenta ireductibilitatea pozitiilor. Dialogul (un monolog fragmentat, reinnodat printr-o replica necesara demonstratiei) constituie esenta poemului. Aici Bolintineanu, priceput in genul declamator, dezvolta dialectica lui celebra despre datorie si eroism. Retorica, adesea, goala, imagini ce au facut o lunga cariera in ironie («De esti tu acela, nu-ti sunt mama eu»), insa ceva ramane din aceasta rostogolire de silabe cantatoare: muzica exterioara, adevarul elementar al propozitiilor...                  Urmeaza partea a treia care prezinta efectele lectiei morale dinainte. Este o ilustrare a vitejiei, cu unele momente de descriptie (urmarirea, batalia) care deviaza de la obisnuita retorica seaca. Aceasta este schema. In interiorul ei poetul schimba, uneori, ordinea, pune evocarea la urma sau renunta pur si simplu la cadru,intrand direct in subiect (discursul moral si patriotic). Este inutil sa cautam, in poemele acestea facute sa imbarbateze inimile si sa seduca urechea, un peisaj, o forma de sensibilitate fata de lucruri, pentru simplul fapt ca universul material dispare pur si simplu din poem. Stanca neagra, raul spumegos, rapa stearpa, luna ce se retrage dupa deal constituie un nevinovat repertoriu de regie. Discursul este aproape alb, imaginile - putine - sunt stereotipe. Imposibil de surprins o miscare mai originala a imaginatiei. Bolintineanu nu renunta, nici aici, la unele obsesii. Dalbul il urmareste («dalbe lupte», «dalb mormand», «vorbe dalbe»), dulcele este, oricand, gata sa innobileze o propozitie.   1.c  Basmul cult   Mihai Eminescu - Fat-Frumos din lacrima                   Basmul este o specie literara a genului epic, ,,o oglindire [.] a vietii in moduri fabuloase" (Calinescu). Este o opera narativa, de obicei in proza, de intindere mica sau mijlocie, in care intamplarile povestite sunt fantastice, iar personajele sunt supranaturale si poarta valori simbolice. Bogat reprezentant in creatia populara, basmul poate sa aiba si autor cunoscut, dar sursa lui ramane tot folclorica. Publicat in 1870, in revista ,,Convorbiri literare", basmul in discutie respecta, in linii generale, schema epica a prototipului popular.                   Astfel, ,,Fãt-Frumos din lacrima" incepe cu o situatie initiala repetabila, fixata intr-un timp indepartat si neprecizat: in vremea veche, un cuplu imparatesc isi traia zilele in durere, din pricina ca soarta refuza sa-i daruiasca un urmas; acesta ar fi motivul imparatului fara succesor, pe care l-am intalnit si in ,,Tinerete fara batranete si viata fara de moarte" ori in alte creatii folclorice.                 Intr-o zi, in timp ce indurerata imparateasa se ruga la icoana Maicii Domnului, aceasta din urma, induiosata, a lacrimat; lacrima fiind supta de tanara craiasa, la timpul sorocit, ea va naste un print pe care l-a numit Fãt-Frumos din lacrima (motivul nasterii miraculoase). Conform schemei narative a basmului popular, Fãt-Frumos creste intr-o luna cat altii intr-un an, iar cand ajunge la varsta barbatiei, pleaca in lume (motivul calatoriei initiatice).                   Evenimentul care tulbura echilibrul initial este vrajba dintre tatal lui Fãt-Frumos si un imparat vecin, conflict care dura de cincizeci de ani; acesta este cauza plecarii eroului hotarat sa se lupte cu urmasul imparatului vrajmas.                 Ajungand insa la palatul acestuia, Fãt-Frumos este primit cu bucurie si tinerii devin frati de cruce. In virtutea acestui legamant, Fãt-Frumos il izbaveste pe imparatul vecin de Mama Padurilor (care cerea jertfa de copii si pe care o invinge, in lupta, dupa ce inversase cele doua buti pline cu apa si, respectiv, cu putere). Se pastreaza astfel eternul conflict dintre Bine si Rau (prezent in basme), cu victoria celui dintai. Ca rasplata a vitejiei, Fãt-Frumos o primeste pe Ileana (fiica Mamei Padurilor) care-i va deveni, mai tarziu, mireasa.                   Sirul probelor initiatice pe care trebuie sa le treaca eroul nu se incheiase inca. Rugat de tanarul imparat vecin sa i-o aduca pe fata Genarului, Fãt-Frumos va fi supus si la alte incercari: se tocmeste sluga la o baba, careia ii paste iepele, scapand de moartea fagaduita cu ajutorul imparatului tantarilor si al imparatului racilor (motivul animalelor/vietuitoarelor nazdravane); la capatul timpului juruit, isi alege un cal (din cei sapte), drept plata a muncii sale. Ca si in basmul popular, calul ales este slabanog, dar baba pusese in el sapte inimi; cu ajutorul lui, fata Genarului este rapita si adusa la cel care o iubea. Intre timp, Ileana orbise din pricina lacrimilor varsate de dorul lui Fãt-Frumos. Intoarcerea acestuia ii aduce insanatosirea, iar nunta va constitui finalul compensator.                    Se poate observa astfel ca multe dintre functiile basmului (cum le numeste V. Propp) sunt respectate: situatia initiala, plecarea eroului de acasa, paguba (lipsa) adusa de un raufacator, incercarile prin care trece personajul pozitiv, lupta lui cu raufacatorul, victoria eroului benefic, intoarcerea acasa si nunta.  Fireste, intamplarile sunt plasmuite de imaginatie, nu exista in realitate (sunt fantastice).                     ,,Fãt-Frumos din lacrima" prezinta insa si unele deosebiri care ii confera caracterul de basm cult: a) Formula introductiva (,,In vremea veche, pa cand oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decat germenii viitorului") pastreaza timpul indefinit al lui ,,A fost odata", dar ii lipseste nota de unicitate (,,ca niciodata") si proiectia in fabulos a basmului folcloric (,,pe cand se potcoveau purecii."); in schimb, autorul ii imprima o tenta filozofica, oamenii fiind priviti ca potentia (posibilitatea), in termenii lui Aristotel. b) Daca in basmul popular portretele lipsesc, de data aceasta, fiecare personaj este bogat zugravit cu ajutorul unor figuri de stil tipic eminesciene: imparatul era ,,intunecat si ganditor ca miazanoaptea", imparateasa are fata alba ,,ca o marmura vie", Mama Padurilor este o aparitie inspaimantatoare in stil romantic: ,,Ochii ei - doua nopti turburi, gura ei - un hãu cascat, dintii ei - siruri de pietre de mori". c) Eminesciene sunt si pasajele descriptive in care luna, lacul, noaptea, bogatia coloristica si multimea florara amintesc de lirica marelui poet. d) Epitetele (,,marmora lucie si alba", ,,cerul cernit"), comparatiile originale (,,fata, dulce ca visele marii"), hiperbolele care tind spre colosal, toate sunt ale Poetului etern. e) Fãt-Frumos din acest basm porneste in lume ,,horind" si doinind din fluier, fapt care ii confera atributele lui Orfeu (personaj mitologic des intalnit in opera eminesciana).                 In concluzie: ,, Fãt-Frumos din lacrima" de M. Eminescu este un basm cult, intrucat autorul imbogateste schema narativa folclorica si o completeaza cu elemente specifice creatiei sale.   Ion Creanga - Povestea lui Harap –Alb                   Tema si viziunea despre lume                 Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune desfasurata pe un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori morale si in care este prezenta lupta dintre bine si rau.                 Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ioan Slavici, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu - Ion Creanga este cunoscut in literatura romana atat prin „Amintiri din copilarie”, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane basmul „Povestea lui Harap-Alb”.                 Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii literare. O prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala, „Amu cica era odata”, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera” mentine treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita”, scoate cititorul din lumea fictionala.                  O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui Harap-Alb”cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat, calul vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de  3ori pe Harap-Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la 3 probe.                  Patru dintre elementele de constructie importante in aceasta opera sunt: tema, relatii spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre inceput si final.                   Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta opera, Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele culte, raul este invins.                    Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor.                  Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru, dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta  a mezinului il vor determina sa accepte tovarasia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.                  Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”                  In acest basm exista o relatie de simetrie intre inceput si final. Inceputul este reprezentat de formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest inceput coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu inceputul ca intr-o rima.                  Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai, iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.                   Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.                   Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel,  bunatatea si milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.                    Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.                      In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca imparat.                   In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.                  In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).                  Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”     Vrajitorul din Oz – Lyman Frank Baum                    Potrivit autorului, cartea de fata a fost scrisa sub semnul unei imaginatii fericite, replica la cruzimea basmelor clasice pentru copii, ale fratilor Grimm sau ale lui Andersen.                  Naratiunea este simpla, progresiva si are un dublu sens: de axa in necunoscut si inapoi. Locul ce urmeaza sa fie parasit este ternul Kansas, unde orfana Dorothea traieste alaturi de unchiul Henry si matusa Em, intr-o lume a nonevenimentului (tot ce se poate intampla aici este un ciclon). Eul are senzatia coplesitoare a solitudinii iar viata abia palpaie sub un soare dogoritor si intr-un peisaj tern, cenusiu. Astfel, expeditia fetei va fi una de cucerire a culorilor (verdele – culoarea vietii!) din tara lui Oz.                   Cuplul parental se confunda cu peisajul cameleonic, lipsit de culoare si trist. Doar catelusul Toto o impiedica pe fata sa devina si ea cenusie. El este duiosia, veselia, culoarea din viata ei. Elementul care arunca in aer situatia terna este ciclonul. El este cauza regresiunii care o aduce pe Dorothea la inceputul vietii sale, fetita nascandu-se inca o data. Ca in Pinocchio, disparitia ei este o moarte simbolica, una initiatica urmata de o noua nastere (calatoria in tara miraculoasa). Revenirea in Kansas va fi a unei fiinte metamorfozata, constienta de sine.                 La celalalt taram se poate ajunge numai pe calea vazduhului, iar topografia ei e completa si polara: orasul Oz in centru, marginit pe verticala de tarile vrajitoarelor bune iar pe orizontala de cele ale vrajitoarelor rele.                Tema vrajitoarelor este tema mamei bune si a celei rele. Vrajitoarea cea rea este anihilata prin apa purificatoare ce are puterea unui botez ritualic.                Pe drumul sau, fata intalneste imaginile individualizate ale ei insesi: Sperietoarea, Omul de tinichea, Leul, care cumulate, devenite un intreg, duc la reusita. Astfel, Dorothea descopera ca natura umana se compune din inima, creier si curajul de a infrumuseta cenusiul vietii. Mai mult, Sperietoarea e umanitatea noua fara minte (experienta), Omul de tinichea este umanitatea care a recurs la artificial iar Leul ar fi animalitatea retrogradata.                 Ideea de unificare a bucatilor subzista in grupul celor patru prieteni, acestia formand un grup complementar functional. Se va dovedi in final ca lipsa organelor este iluzorie: Sperietoarea are creier (gaseste mereu solutii ingenioase), Omul de Tinichea are prea multa inima, fiind chiar un sentimental (lacrimile il fac sa rugineasca), Leul are curaj (infrunta de la inceput pericolul), iar Dorothea detine de la inceput mijlocul de intoarcere in Kansas: pantofii de argint.  Ceea ce lipseste este, deci, constiinta existentei  organelor aparent lipsa. Cat pentru  Dorothea, a ajunge acasa inseamna, in planul simbolic al acestui basm-alegoric, tot un traseu prin constiinta, a ajunge la tine insuti, a deveni constient de tine, de ceea ce dispui si de ceea ce iti lipseste, de ce poti face cu atuurile de care dispui.                 Asadar, scopul calatoriei nu este achizitia, ci constientizarea a ceea ce este sadit in tine. Totusi, drumul nu este o pierdere de vreme, ci este o descoperire si, mai ales, autodescoperire.                Prin figura vrajitorului-farseur (un simplu om, care, in loc sa dea, cere) povestea transmite un adevar: fiecare poate gasi  solutia tuturor problemelor in sine. Terapia propusa de vrajitor nu este decat o parodie cu ,,efect placebo,,.                Drumul fetei este este drumul vietii, pentru care autorul formuleaza o reteta a succesului, a reusitei, in care intra mai multe ingrediente: inima, incredere in sine, minte, prieteni.               Nici un loc nu este ca acasa, spune Dorothea la final, numai ca, de multe ori, indepartarea, calatoria, este cea mai buna cale de a aprecia acest ACASA.               Dintr-un alt punct de vedere, opera lui Frank Baum a fost privita ca o alegorie a vietii social-politice americane: omul de paie – agricultorii, omul de tinichea – muncitorii din industrie, leul – puterea politica, iar Dorothea – imaginea americanului de rand. Maimutele zburatoare, care au fost candva ,,un popor liber ce traia fericit in padurea mare,,, semnificativ situata undeva in Vestul salbatic, sunt amerindienii adusi in stare de sclavie de catre colonistii albi. Insasi lumea lui Oz ar fi ,,un Eden utopic pentru o constiinta americana in criza,, .   Pinocchio – Carlo Collodi                                    Povestea lui Pinocchio este istoria evolutiei umanitatii de la natura la cultura, aici de la nasterea artificiala, dintr-o bucata de lemn, la transfigurarea ce capata, la propriu, aspectul unei incarnari.             Cum se naste Pinocchio si ce fel de copil era el?             Pinocchio este prevazut de la inceput ca un copil-afacere, o marioneta docila care sa-i aduca o oarecare bunastare tatalui sau. Numai ca papusa nu se lasa manevrata, anuntand chiar de pe masa de lucru un copil rebel, iar dupa realizarea sa ajunge sa fie abandonat si sa-l faca pe bietul Geppetto (tatal adoptiv) sa fie arestat. E imun la sfaturi si isi omoara binevoitorul, pe Greierasul-vorbitor, constiinta sa morala.             Conflictul cu scoala si mirajul banilor.              Gandul de a invata este abandonat in fata tentatiei de  a intra in Teatrul de papusi. Isi vinde abecedarul pentru un bilet de intrare. Provoaca un taraboi fantastic printre papusi si scapa de mania papusarului Manancafoc la auzul povestii sale triste. Banii, primiti de la papusar pentru a-i duce tatalui sau, Pinocchio ii pierde in incercarea de a-i spori in Tara Natarailor unde este escrocat de Cotoi si Vulpoi. Acestia isi repeta escrocheria si jefuirea lui Pinocchio, lasandu-l pe acesta fara bani. Pinocchio ajunge chiar la inchisoare, dar este gratiat de imparat.             Intre bine si rau. Cum poate creste o papusa de lemn?               Aventurile continua dupa modelul romanului picaresc, prin radiografierea altor medii: scapa de sarpele care moare de ras, fura struguri si este prins si obligat sa pazeasca gaini dar este eliberat pentru fapta buna de a-i fi dat in vileag pe hoti. Fuge din nou spre casuta zanei dar ii gaseste doar lespedea de mormant. Incercand sa-si salveze tatal care il cauta si era in pericol pe mare, ajunge accidental pe insula Albinelor Harnice – societate utopica a muncii la superlativ -   unde o intalneste pe zana care devenise femeie. In oglinda evolutiei acesteia ar vrea sa creasca si el, dar pentru asta ar trebui sa devina un baietel adevarat. Pentru asta hotaraste sa se schimbe, se duce din nou la scoala, dar miracolul nu tine mult: se incaiera cu colegii si ajunge chiar sa fie acuzat – pe nedrept – de ranirea unui politist. Ca sa scape de cainele Alidor ajunge sa se arunce in mare, este pescuit si gata sa fie gatit dar este salvat tot de Alidor.               Magarul si copilul adevarat               Pinocchio revine la casa zanei unde, dupa o scurta penitenta, i se promite ca va deveni un baiat adevarat. Transformat, nu rezista mult, deoarece fuge in Tara Distractiilor unde incep sa-i creasca urechile de magar si chiar se transforma in magar. Pana la urma, aruncat in mare de un taran redevine o papusa de lemn si este inghitit de o balena  in interiorul careia isi regaseste tatal, scapa si ajung pe uscat. Pinocchio se angajeaza, este iertat si se transforma intr-un copil adevarat.                Initierea picaroului. Umplerea unei forme goale. Structural, basmul se inscrie in schema prozei picaresti: un erou obscur care strabate medii suspecte, satira sociala, incalcare moralei si o structura seriala care ar putea prelungi aventura la infinit. Acest picaro de lemn este imaginea anarhiei si a bunului plac. E o expresie a functiilor naturale, a instinctelor, numai ca acest picaro nu este rau la suflet, nu ar vrea sa-si supere protectorii, numai ca impulsurile externe il dezechilibreaza. In basm apar doua figuri parentale: Geppetto, tatal adoptiv, si Zana, dublu ipostaziata: ca sora si ca mama. In fragilitatea ei trebuie sa vedem proiectia fantasmagorica a purtarii inconsecventei papusi de lemn. Momentele ei de slabiciune omeneasca sunt desolidarizari fata de o pupila nemerituoasa care regreseaza pana la stadiul rusinos de animalitate.                 Pinocchio, marioneta, este ,,simbolul fiintelor lipsite de consistenta proprie care asculta de orice impulsie exterioara,, sau al unei persoane ,,usuratice si frivole, lipsite de caracter si principii,,. Problema lui Pinocchio este interioritatea goala, forma fara fond. Marioneta este un triumf al iluziei si al aparentei, al superficialului. Aventura din basm are drept scop descoperirea profunzimilor si a esentelor.                 Dansul intre ce sunt si ce as pute fi se incheie in momentul claustrarii in burta pestelui, simbolic un regressus in utero care pregateste incarnarea.Ca toate basmele culte, si acesta conserva, constient sau nu, numeroase urme culturale, evocand mituri, teme, motive care au devenit locuri comune in literatura: balena din Iona, din Mori si devino al lui Goethe tara distractiilor este teritoriul mortii, un fel de insula a lui Circe din Odiseea radvanul tras de doisprezece magarusi are pe capra o figura a Hadesului, un Charon, luntrasul de pe Styx. Circul si teatrul sunt simulacrele vietii reale, replici caraghioase ale ei Somnul in timpul caruia se transforma Pinocchio aminteste de Morfeu, fratele mortii                 De la iesirea din burta balenei firul epic intra in linie dreapta. In burta balenie, Pinocchio isi regaseste simbolic constiinta de sine care fuseses omorata simbolic odata cu Greierul-vorbitor. Iar regasirea constiintei este de fapt regasirea identitati, marea tema a cartii. Astfel, Pinocchio ajunge fiinta responsabila care se vede pusa in situatia sa ia initiative si pentru altii, pentru cei carora prostia sa le-a provocat suferinta: tatal agonic si zana bolnava. Basmul marcheaza momentul in care Pinocchio isi raspunde la intrebarea Cine sunt? Intr-un mod obiectivat, prin Sunt altfel, sunt altcineva, un om, o fiinta in carne si oase. Transformarea psihica e semnalata prin reflexul ei exterior, o transfigurare ce are valoarea unei recompense pedagogice.     1.d  Povesti   Fata babei si fata mosneagului -  Ion Creanga                      Fata buna, oropsita de mama vitrega. Acesta este motivul pe care a fost construita povestea Fata babei si fata mosneagului, de Ion Creanga, motiv intalnit si in basmele populare. Povestea scoate in evidenta antagonismul dintre oamenii buni, cinstiti si harnici, care-si indeplinesc munca lor cu ravna si cu voie buna, si cei clevetitori, rai la suflet si lenesi, care dispretuiesc munca si o fac in sila. Subiectul este construit pe un paralelism care urmareste, prin situatii antitetice, sa puna in evaluare invatatura morala. Fata mosneagului „era frumoasa, harnica, ascultatoare si buna la inima... era robace si rabdatoare”. Ea duce tot greul gospodariei: „fata mosneagului la deal, fata mosneagului la vale; ea dupa gateje prin padure, ea cu tabuietul in spate la moara, ea, in sfarsit, in toate partile dupa treaba.... In sat la sezatoare seara, fata mosneagului nu se incurca, ci torcea intr-un ciur plin de fuse”. In contrast cu fata mosneagului apare fata babei, care „era sluta, lenesa, tafnoasa si rea la inima..., cartitoare si nemultumitoare”. Desi fata mosneagului era harnica si ducea tot greul casei, baba o privea ca pe o „piatra de moara in casa”. Din cauza persecutiilor mamei vitrege „vazand ca baba si cu fiica sa se voiesc cu orice chip s-o alunge, saruta mana tata-sau si, cu lacrimi in ochi, porneste in toata lumea”. Calitatile fetei mosneagului sunt puse in evidenta pe masura ce se deapana firul povestii. Faptul ca ea este o persoana harnica si frumoasa este remarcat de catelusa bolnava, de fantana, de cuptor si de par care ii cer sa le ingrijeasca. Toate i se adreseaza cu aceleasi cuvinte: „Fata frumoasa si harnica”. Buna la suflet si muncitoare, fata mosneagului ingrijeste cu drag catelusa bolnava, curata de mal fantana, lipeste si humuieste cuptorul, curata de omizi parul, spala si hraneste lighioanele Sfintei Duminici. Fiind modesta ea se multumeste cu cea mai mica si mai simpla recompensa. Rasplata fetei pentru insusirile ei, arata elevilor roadele muncii sarguitoare si constiincioase. Munca face sa rodeasca mai imbelsugat pomii produsul muncii este painea coapta si tot prin munca se asigura un trai fericit si imbelsugat, imaginat in poveste prin lada fermecata din care izvorasc tot felul de bogatii: „deschizand lada... nenumarate herghelii de cai, cirezi de vite si turme de oi ies din ea”. Paralelismul este prezent pe tot parcursul povestirii, in contrast apare fata babei, care, invidioasa, pleaca sa aduca bogatii mai multe decat adusese fata mosneagului. Lenesa, urata si rea la suflet, fata babei nici nu vrea sa auda de rugamintile catelusei, fantanei, cuptorului si parului. Ea nu indeplineste nici una din muncile pe care le dusese la bun sfarsit sora sa vitrega. Atunci cand este pusa de Sfanta Duminica sa-si aleaga una din lazi drept rasplata, ea da dovada de lacomie si alege lada cea mai mare si cea mai frumoasa. Pedeapsa pe care o primeste mama vitrega si fata ei este binemeritata. Citind aceasta poveste, elevii inteleg ca oamenii sunt rasplatiti dupa priceperea si dragostea cu care isi indeplinesc munca, dupa bunatatea, harnicia si modestia fiecaruia si ajung sa pretuiasca munca, sa aprecieze rezultatele ei si sa urasca lenea, lacomia, viclenia, invidia si rautatea.   1.e  Povestirea si schita   Ion Alexandru Bratescu Voinesti - Puiul                    Ioan Al. Bratescu Voinesti s-a nascut la Targoviste in 1868, intr-o familie instarita cu obiceiuri patriarhale. Va colabora, indemnat de criticul Garabet Ibraileanu, la Viata Romaneasca cu schite, nuvele si povestiri. Ele vor forma substanta volumelor In lumea dreptatii -1907, Intuneric si lumina -1912, Nuvele si schite -1903. A mai scris drama Sorana.                    In schita Puiul tema si subiectul sunt luate din realitatea naturii. O prepelita venita din Africa isi face in marginea unei padurici un cuib, in care depune sapte oua si scoate sapte pui. Ea creste puii cu boabele ramase pe miriste. Puiul cel mare a fost prins de un flacau, dar acesta ii da drumul. El nu a ascultat de mama lui si este mustrat. Puilor le cresc aripile si mama lor ii invata sa zboare. Sosirea unui vanator aduce o intamplare dramatica in viata prepelitei. Ea izbuteste sa-l insele pe vanator zburand in apropierea cainelui, pentru ca acesta sa nu poata trage. Puiul cel mare nu asculta de sfatul mamei si zboara din cuib. Este ranit si cade in lastaris. Prepelita isi da seama ca el este pierdut, dar isi ascunde durerea. Finalul este anuntat subtil. Miristea este arata, apoi este cules porumbul si cade bruma. Pasarile (cocorii, randunelele) incep sa plece. Prepelita intarzie, fiindca nu se indura sa se desparta de puiul schilodit si disperat. Venirea crivatului o hotaraste sa plece, pentru a-i salva pe ceilalti. Puiul ramas singur la marginea lastarisului sta zgribulit de frig. Scriitorul reda moartea puiului imaginand-o asemeni cu a oamenilor. La inceput, din cauza frigului, are dureri mari, fiindca ingheata. Apoi simte o piroteala si retraieste crampeie din scurta lui viata: carambul cizmei vanatorului, aripa calda a mamei, miristea. Moare cu ghiarele impreunate schitand gestul uman al rugaciunii.                     Ideea este moralizatoare, deci clasica. Copiii care nu-si asculta parintii vor trai dramatic experiente triste si grave, care ii vor face sa inteleaga valoarea sfatului parintesc.                   Personajele au un caracter tipic. Prepelita reprezinta tipul mamei iubitoare, puiul cel mare tipul copilului neascultator. Vanatorul reprezinta tipul ucigasului, raul, cel care distruge si arata raportul profund gresit dintre om si vietuitoare.                   Puiul este o alegorie, adica o povestire cu personaje din lumea animalelor, plantelor, pasarilor, carora li se dau prin personificare calitati si trairi omenesti. Aceasta alegorie are in vedere cultivarea unor comportamente sociale morale determinate de ascultarea parintilor. Odata cu cresterea lor, copiii trebuie sa invete normele de conduita sociala. Ei trebuie sa stie cum sa se comporte in familie, in societate, in imprejurarile grele ale vietii. Prepelita este asemeni unei mame grijulii preocupata sa le dea puilor tot ceea ce este mai bun. Ea ii ocroteste sub aripile ei de soare, ploaie, frig. isi pune viata, in primejdie, cand vine vanatorul, atragandu-l spre lastaris pentru a-si salva puii. II cearta pe puiul cel mare cand face prima greseala si din neascultare este prins de un flacau. Cea de-a doua greseala puiul o va plati scump. Este ranit si nu va mai putea zbura. In inima prepelitei, ca in cea a unei mame, se da o lupta sfasietoare. Sa ramana cu puiul schilod sau sa plece ca sa-i salveze pe ceilalti de gerurile iernii. Scriitorul imagineaza intrebari si raspunsuri umane intre prepelita, si puiul ranit. El atribuie celor doua personaje sentimente umane sau hotarari ca acea luata de prepelita cand pleaca cu puii sanatosi. Puiul cel mare este egoistul, care cauta sa scape el, fara sa-i pese de ceilalti. Pedeapsa, pe care o  ia are un caracter moralizator. Cel care nu-si pune sufletul sau in primejdie, ca prepelita pentru ceilalti, si-1 va pierde. Va ramane singur in gerul aspru al vietii. De aceea, personajele au un caracter general, prepelita este iubirea parinteasca a mamei, puiul cel mare este neascultarea specifica tinerilor, care vor sa-si arate curajul, independenta. Ei calca porunca "Sa cinstesti pe tatal si pe mama ta" si iesirea in afara legii are consecinte tragice.                  Stilul utilizat de loan Al. Bratescu Voinesti este realist. El utilizeaza termeni expresivi ca: lastaris, cu sens de padurice, miriste, parloaga, preajma, piroteala, schilod, caramb, alica, herete, a se pitula. Pentru a ne sensibiliza si pentru a ne sugera o analogie intre viata oamenilor si cea a pasarilor scriitorul utilizeaza alegoria, imprumutand prepelitei, puilor, un comportament uman exprimat si prin dialoguri. De exemplu, cand vine vanatorul prepelita le spune puilor: ,,- Eu o sa zbor, voi sa ramaneti nemiscati; care zboara e pierdut. Ati inteles?"                 Acest comportament rational al prepelitei este sugerat prin felul in care zboara in apropierea cainelui pentru ca vanatorul sa nu poata trage, dar ca sa-i indeparteze de cuib si de pui. Aceasta imbinare intre descriere, naratiune si dialog da textului momente de intensitate ca reproducerea cuvintelor vanatorului: „Unde fugi? Inapoi, Nero!"                   Scriitorul stie sa foloseasca constructii expresive "ca sub un cort", "ochisorii ca niste margele verzi", "a ramas impietrit", "aripa moarta", "puii au clipit din ochi", "fasaitul unui caine", "bataia pustii", "ca sticla", "moarta de oboseala", "au intors locul", "ger aprig", "zburand in rasul pamantului", folosind comparatii, metafore, metonimii, personificari, epitete etc.                  Astfel pentru a reda imaginea iernii el utilizeaza termenul expresiv "preajma", epitetul si metafora "haina alba si rece a iernii , comparatia si aliteratia "senin ca sticla".                 Simbolizarea sugereaza intentionalitatea umana: "pica mort cu degetele ghiarei impreunate ca pentru inchinaciune", asa cum dedicatia de la inceputul povestirii ("Sandi, sa asculti pe mamica!") arata intentia moralizatoare a autorului. Cine nu-si asculta parintii isi pierde viata si sufletul.     Caprioara -  Emil Garleanu               Lumea marunta a celor care nu cuvanta din opera lui Emil Garleanu nu este numai o lume pitoreasca, de un farmec aparte sau de un umor discret, ci este si plina de neliniste si intrebari, isi are dramele ei mute, zguduitoare uneori. Schita este o opera epica - o naratiune – in proza, de mici dimensiuni, in care se relateaza o singura intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea dintr-o schita se petrece  intr-un interval de timp scurt, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans.             In schita "Caprioara", Garleanu zugraveste tocmai astfel de drama, caci caprioara, impinsa de sentimentul sau matern se jertfeste in locul iedului ei iubit.             Scrierea se deschide prin sugerarea unei atmosfere de calm, de liniste, edenice. Intr-un astfel de cadru, "pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului" se afla caprioara si iedul ei. Intr-o scena plina de tandrete, iedul "si-a intins capul cu botul mic, catifelat si umed pe spatele mamei lui si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara il linge si limba ei subtire culca usor blana moale, matasoasa a iedului". Acestei situatii initiale ii urmeaza cauza actiunii, caci linistea se tulbura cand in sufletul de mama al caprioarei "incolteste un simtamant staruitor de mila", fiindca, venind vremea intarcatului, trebuie sa se desparta de puiul ei. Acest sentiment, acest gand si necesitatea implinirii lui constituie mobilul desfasurarii actiunii care urmeaza. Imbarbatandu-se, caprioara porneste impreuna cu iedul spre tarcurile unde vrea sa-l lase singur, convinsa ca "acolo, sus, e pazit si de dusmania lupului si de iscusinta vanatorului". Pana acolo mai erau insa de strabatut locuri primejdioase si in drumul lor caprioara pune la incercare puterile iedului, care face fata tuturor incercarilor. In cale apare insa padurea intunecata, loc deosebit de primejdios pentru ca aici se afla lupul. Presimtirea caprioarei devine fapt implinit si observand "ochii lupului stralucind lacomi", ea se jertfeste pentru pui. Lupul, vazand prada mai mare, uita de ied si se repede la ea. Prabusita in sange, caprioara nu moare pana ce puiul, inspaimantat, nu se topeste in adancul padurii. Numai atunci ea "simte durerea, iar ochii i se turbura de apa mortii". Astfel se consuma o drama zguduitoare din lumea celor care nu cuvanta, careia ii cade victima nevinovata caprioara. Ea apare intr-o ipostaza umanizata, in postura unei mame iubitoare, afectuoase si grijulii. Ca orice mama, se zbuciuma ("in sufletul ei incolteste un sentiment staruitor de mila"), traieste durerea apropiatei despartiri ("Si cum se uita, cu ochii indurerati, din pieptul caprioarei scapa ca un muget inabusit de durere"), dar cand este cazul se imbarbateaza si isi duce hotararea pana la capat. Ajungand in inima padurii intunecate "ca un iad" este prevazatoare, trecand cu grija din poiana in poiana. Instinctul matern o face sa presimta primejdia si atunci cand nu mai exista alta solutie se sacrifica pentru a salva viata iedului. Spiritul de sacrificiu izvoraste din profunzimea sentimentului dragostei materne, manifestat permanent, constant si duios. Textul literar este o impletire perfecta a naratiunii cu descrierea. Legatura dintre cele doua moduri de expunere este asa de stransa, incat nu se poate vorbi de pasaje descriptive si narative, intrucat in tesatura epica a scrierii sunt strecurate elemente descriptive ce sunt reliefate prin intermediul comparatiilor si al epitetelor. Aceasta caracteristica a textului se observa inca din primul fragment, cand, infatisand caprioara care isi dezmiarda iedul, autorul foloseste epitetele "muschi gros, cald", "bot ... catifelat si umect, "blana moale, matasoasa" si comparatia "cald ca o blana".    Procedeul este folosit in tot textul, unde se mai intalnesc epitetele fiinta frageda", "salturi indraznete" "sarituri ametitoare", "behaind vesel", "hrube adanci", "inima intunecata", "straluceau lacomi", "zbieret adanc, sfasietor" etc. si comparatiile "se opreste ca si cum ar mirosi genunea", "se avanta ca o sageata", "picioare subtiri ca niste lugere", "inima padurii intunecata ca un iad" s.a. prin care sunt punctate unele elemente de cadru sau stari sufletesti ori sunt caracterizate diferite actiuni relatate prin naratiune. Se remarca, de asemenea, lirismul covarsitor al textului, caci autorul reuseste sa-l faca partas pe cititor la drama consumata, sa-l implice direct, mai ales afectiv, atat prin pilda de iubire si de jertfa a caprioarei, cat si prin aducerea acestor aspecte in prim plan, reliefate prin folosirea verbelor la indicativ-prezent: "sta", "se lasa", "linge", "culca", "deschide", "isi azvarle", "ramane", "se topeste" etc. Astfel, "actiunea se desfasoara dinamic, intr-o succesiune rapida de situatii", iar comunicarea sentimentului de durere se realizeaza, de data aceasta, "printr-un stil grav, sobru".   Tema scrierii Autorul converteste un instinct din lumea animalelor intr-o puternica dragoste materna capabila chiar de sacrificiul suprem. Compozitia. Expresivitatea valorilor estetice Creatia debuteaza intr-o atmosfera de pace care nu parea  a prevesti deznodamantul tragic. Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase: „pe muschiul gros, cald, ca o blana a pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei. Acesta si-a intins capul, cu botul mic, catifelat si umed pe spatele mamei lui, si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara il linge si limba ei subtire aluneca usor pe blana moale, matasoasa a iedului.”  Este o scena de familie plina de duiosie si gratie, elemente sugerate prin epitete duble, triple si o comparatie. Armonia, linistea si impacarea sunt punctate pentru a scoate si mai bine in relief lupta sfasietoare din sufletul de fugarnica al caprioarei, care de fapt nu mai pare sa fie un animal ci o mama adevarata, coplesita de mila pentru „fiinta frageda careia i-a dat viata, pe care a hranit-o cu laptele ei, dar de care trebuie sa se desparta.” Detasat de textul schitei, acest  fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la mama, la eterna noastra mama. Acesta este momentul cand puiul de caprioara trebuie sa-si ia destinul pe cont propriu. „Un muget inabusit de durere” puse capat framantarii launtrice, si, invingandu-si dragostea materna, caprioara se hotari sa-si duca puiul la „tancurile de stanca din zari, unde va fi in afara de orice pericol. Acolo, pe muchiile prapastiilor era imparatia caprelor, peste care stapaneau fara nici o grija, si acolo, l-ar fi stiut ca langa dansa.” Scena moale de pana aici se dinamizeaza, drumul pana la tancuri o impune, singura ei arma de aparare o constituie miscarea rapida, fuga „fulgeratoare”, „salturile indraznete” „prin locuri pline de primejdie” si iedul trebuie sa faca dovada ca are forta acestor miscari. Iedul, „se tine voiniceste” si „se avanta ca o sageata” . Amenintarea pluteste in aer, lupul sta la panda, caprioara simte „conteneste fuga, paseste incet”. Natura salbatica, grandioasa si inspaimantatoare este descrisa admirabil, ca un drum intre viata si moarte. De la luminozitatea poienilor – viata, se ajunge in inima intunecata ca un iad a padurii – moartea. Intr-o grandoare impresionanta, lumina se imputineaza si spatiul se ingusteaza treptat. Iesirea la un alt luminis si continuarea drumului este posibila numai pentru ied, caprioara se va sacrifica pentru acesta. Momentul culminant este descris cu maiestrie, dar cu economie de mijloace stilistice pentru ca sacrificiul sa nu devina patetic. Finalul este magistral, incheind o evocare narativa prin ochii caprioarei muribunde, in care imaginea realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care „se topeste in adancul padurii” – simbol al salvarii. „Prabusita in sange, la pamant, sub coltul fiarei, caprioara ramane cu capul intors spre iedul ei. Si numai cand acesta, inspaimantat, se topeste in adancul padurii, caprioara simte durerea, iar ochii i se tulbura in apa mortii.” Limba folosita de Emil Garleanu este cu totul potrivita fondului de idei, cu expresii plastice si epitete sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in epitete si comparatii. Schitele lui Garleanu au o insemnata valoare instructiva si educativa. Ele constituie un mijloc de cunoastere a unor aspecte ale vietii animalelor, pasarilor, insectelor si chiar a plantelor, redate intr-o forma literara accesibila. Lectura acestor schite le trezeste copiilor dorinta de a observa mai atent viata din natura si mareste interesul pentru cunoasterea vietuitoarelor, contribuind la dezvoltarea spiritului de observatie. Prin forma lor artistica, schitele lui Garleanu contribuie si la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor. Pentru ca lectura operei lui Garleanu sa-si atinga scopul educativ si, in special, sa contribuie la dezvoltarea spiritului de observatie, educatorul trebuie sa-i stimuleze pe copii, pentru a observa amanuntele redate de scriitor si a le putea reproduce.     Ion Creanga – Ursul pacalit de vulpe                    Ursul pacalit de vulpe, de Ion Creanga, este o anecdota a carei editie originala a fost publicata pentru prima oara in „Albumul macedo-roman”, Bucuresti, 1880, si retiparita in „Convorbiri literare” nr. 11 din 1 februarie 1885.                 Ursul pacalit de vulpe este o povestire didactica pentru ca prin aceasta povestire Ion Creanga scoate in evidenta viclenia si prostia. Este didactica deoarece a fost scrisa pentru elevii de la scoala. Ion Creanga a fost institutor-invatator si autor de manuale scolare. La 1876 a realizat un frumos abecedar pe care Mihai Eminescu l-a recomandat ministerului de atunci, ca fiind o carte interesanta si utila. Abecedarul se numeste Povatuitorul la cetire prin scriere dupa sistema fonetica, adica sa se scrie cum se aude.                   Ursul pacalit de vulpe este cea mai scurta povestire. Tema este viclenia si prostia. Personajele sunt: vulpea vicleana, ursul si un taran cu carul de peste. Subiectul este simplu. Un taran cu un car cu boi, incarcat cu peste ia in drum o vulpe care s-a prefacut ca este moarta. Vulpea arunca din car peste si apoi sare din car, aduna pestele si incepe sa manance lacom.                   Un urs care a venit, cere vulpii sa-i dea si lui. Vulpea refuza si-l sfatuieste, pentru a capata peste sa-si bage coada intr-o baltoaca la marginea padurii, fara a misca pana la ziua. Ursul a ascultat de sfatul vulpii, si-a varat coada in balta. Peste noapte, balta a inghetat iar ursul de frig, tragand coada din balta, a ramas fara coada. Vulpea care era ascunsa intr-o scorbura de copac rade de urs. Ursul nu se poate razbuna.                   Morala povestirii este ca nu trebuie sa te increzi in nimeni, pentru ca te poate pacali si sa patesti ce a patit ursul sau taranul cu vulpea. Concluzia povestirii este ca dupa ce ai fost pacalit nu mai poti face nimic. Deci: atentie la ce veti face in viata, indiferent de varsta.   Ion Creanga – Capra cu trei iezi                  Principala sursa de inspiratie a lui Ion Creanga a constituit-o satul traditional romanesc. Si in povestea Capra cu trei iezi, scriitorul povesteste un fapt foarte asemanator cu cele ce se petrec in lumea satului, infatisand o intamplare dramatica: nelegiuire comisa din lacomie si cruzime, ca si pedeapsa binemeritata spre a se razbuna pe cel nevinovat. Motivul caprei cu iezi este cunoscut si in povestile populare din alte tari, dar si in povestea lui Creanga apar elemente specifice tarii noastre.                 In Capra cu trei iezi este recunoscuta cu usurinta mama iubitoare, care, in grija ei deosebita pentru copiii ramasi singuri acasa, le da sfaturi intelepte, spre a-i feri de nenorociri. Dupa ce lupul ii mananca pe cei trei iezi, capra indurerata stie sa se razbune cu hotarare. Cuvintele caprei, rostite atunci cand lupul a cazut in groapa cu foc, subliniaza pedeapsa binemeritata data lupului: „- Arzi, cumetre, mori, ca nici viu nu esti bun... Moarte pentru moarte, cumetre, arsura pentru arsura”.                 Capra e o „vaduva sarmana”, avand trasaturi de caracter specifice femeii din popor: harnicie, stapanire de sine, darzenie, sete de dreptate si iscusinta. Razbunarea ei elimina din societatea fiintelor pasnice elementul negativ si daunator, care tulbura bunul trai, viata si munca celor din jur. Lupul prin fapta sa nu respecta legile coexistentei si solidaritatii intre animale. El este un „rau” al satului care trebuie starpit din radacina.                 Apare prezentat de scriitor cu trasaturi caracteristice oamenilor rai: e siret, fatarnic, crud si las. Viclean, el profita de naivitatea iezilor lipsiti de aparare si ii ataca fara mila, rapunandu-i. Apoi, cu o ticaloasa prefacatorie, se arata indurerat de moartea iezilor si, in mod perfid, incearca sa arunce vina pe seama ursului. Pe urma, cand cade in groapa cu jaratic, cere indurare fara a se gandi ca implora mila unei fiinte fata de care se purtase atat de crud. Trebuia pedepsit pentru a nu mai da pilda si altora sa comita astfel de nelegiuiri.                 Iezii sunt caracterizati cu trasaturile proprii copiilor. Cei doi mai mari „dau prin bat de obraznici”, sunt naivi, incapatanati si ingamfati. Iedul cel mare, natang si neastamparat, nu vrea sa asculte povata mezinului de a nu deschide usa. Iedul cel mic, intocmai ca si fiul cel mic din basmul popular, este cel mai istet, dar si cel mai ascultator si cel mai cuminte. El sfatuieste pe fratii sai mai mari sa nu deschida usa, iar cand este in primejdie, stie sa se ascunda bine.                 Puterea iezilor din poveste arata copiilor urmarile nenorocite ale neascultarii si zburdalniciei fara masura. Cu deosebita arta Creanga a umanizat personajele si a zugravit succint si convingator portretul moral al fiecaruia atat prin atitudinile si actiunile lor, cat si prin limbaj. Dialogul cu replici scurte contribuie la conturarea personajelor. Conciziunea naratiunii mareste dramatismul intamplarii povestite.                   Povestea este foarte atragatoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea si dinamismul actiunii, dar si prin versurile care se repeta si pe care elevii le urmeaza cu usurinta: „Trei iezi cucuieti, / Usa mamei descuieti”. Este accesibila elevilor de varsta scolara mica, datorita naratiunii captivante, cu eroi luati din lumea animalelor si cu un conflict usor deinteles. Elevii isi insusesc una din notiunile morale specifice varstei lor: necesitatea de a fi ascultatori si de a respecta sfaturile si invataturile celor maiinvarsta si cu mai multa experienta decat ei.                  Majoritatea povestilor care personifica animalele au un puternic substrat etic, dar prezentand si unele caracteristici ale infatisarii diferitelor vietuitoare, acest gen de lectura constituie si un mijloc de imbogatire a cunostintelor micilor cititori.   Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunicul                   De-a lungul anilor, marii nostri scriitori au creat opere ramase inpatrimoniul literaturii pentru copii . Barbu Stefanescu Delavrancea dedica lumii copilariei opere nemuritoare ca : „Palatul de clestar”, „Poveste”, „Neghinita”, „Bunica”, „Bunicul” etc. El creeaza opere de profunda originalitate in care propune, cu o deosebita maiestrie, modele morale de neuitat .                  Din punct de vedere al speciei literare, „Bunicul” este o povestire epica, una dintre cele mai valoroase si mai indragite de cititorii de toate varstele. Autorul isi prezinta ideile si isi exprima sentimentele prin intermediul personajelor.                  Portretele realizate de Delavrancea celor doi bunici (Tudor si Musa Albu) sunt o marturie dintre cele mai luminoase a dragostei scriitorului fata de intreaga taranime romana. Chipurile celor doi bunici l-au urmarit toata viata oferindu-i subiecte literare tratate cu o duiosie unica in literatura noastra. Sugestiv este portretul bunicului din textul cu acelasi nume, care ramane peste ani aidoma unei icoane dragi la care scriitorul se va inchina mereu. „Pletele lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de flori albe; sprancenele, mustatile, barba ... peste toate au nins anii multi si grei. Numai ochii bunicului au ramas ca odinioara: blanzi si mangaietori”.                   „Bunicul” este un text despre copil si copilarie, despre inocenta, curiozitate, neastampar. Povestirea incepe cu fixarea temporala si spatiala a actiunii. Se fac precizari asupra elementelor de timp si de spatiu. E primavara. „Se scutura din salcami o ploaie de miresme”. „Bunicul sta pe prispa”. Asteapta cu nerabdare sosirea nepotilor, intra in jocul lor si inventeaza raspunsuri pe intelesul celor doi la fiecare intrebare. Traieste prin prezenta nepotilor si in acelasi timp se teme ca, cei mari sa nu-i indeparteze de el. Asemenea Lui Iisus repeta catre fiica sa: „Lasati pe copii sa vie la mine!”. Nici suferinta fizica nu stirbeste dragostea bunicului pentru nepotii sai. Are obrajii inrositi de palmele primite, dar surade linistit.                  Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia insusirile bunicului. Acesta este simbolul intelepciunii populare caracterizat mai ales prin felul de a vorbi si a se comporta. Este bland, bun, intelegator, rabdator si credincios.                  Naratiunea are un singur plan al desfasurarii faptelor: lumea reala. Trecerea din lumea reala spre cea fantastica este reflectata de imaginatia copilului.  „- Tata-mosule, as vrea sa imi creasca si mie aripi si sa zbor sus de tot, pana in slava cerului, zise baiatul netezindu-i barba”. De asemenea, dialogul este semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, plin de curiozitate.                    Bunicul si cei doi nepoti sunt personajele principale, iar fiica batranului apare sporadic, ca personaj secundar.                   Pentru realizarea artistica, autorul foloseste: •          epitete : „plete albe si crete” , „ochi blanzi si mangaietori” , „femeie uscativa” , „un baietan si o fetita rosii si bucalai”; •          metafore : „ploaie de miresme” , „au nins anii multi si grei”; •          comparatii : „plete ... ca niste ciorchini de flori albe”; •          repetitii : „-Ba a mea ... Ba a mea ... !”; •          enumeratii : „sprancele , mustatile , barba ...” , „si iar incepu rasul si jocul si cantecul” .                     Sub aspect lexical si gramatical se remarca folosirea unor cuvinte si expresii populare si religioas : „Mai cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele ...” , „bata-va norocul !” , „Lasati pe copii sa vie la mine!”, precum si a vocativelor pline de afectiune: „cocoseii   mosului!”, „voinicii mosului!”. Limbajul este organizat in propozitii scurte, cu o structura simpla si o topica standard. Predomina constructiile morfo-sintactice verbale la inceputul naratiunii si cele substantivale in cadrul descrierii personajelor.                  Opera literara „Bunicul”, in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.    Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunica                     Prozator si dramaturg, eseist si publicist, Barbu Stefanescu Delavrancea (1858-1918) a contribuit la dezvoltarea literaturii romane, ca si alti scriitori, in perioada de trecere de la marii clasici la literatura interbelica.                   Cunoscut prin trilogia Moldovei ("Apus de soare", "Luceafarul", "Viforul"), dar si prin scrieri in proza ca "Sultanica", "Hagi-Tudose", "Neghinita", "Palatul de clestar" etc., "Delavrancea a adus in literatura romaneasca viata celor multi, interesul cald pentru aceasta viata si, in scrisul romanesc, limba vie a celor care traiesc in contact cu pamantul". (G. Ibraileanu).                 Opera literara "Bunica", in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.                  La inceput, scriitorul sugereaza prin descriere cateva insusiri ale bunicii, asa cum s-au intiparit in mintea copilului de odinioara: "O vad ca prin vis. O vad limpede asa cum era: nalta, uscativa, cu parul cret si alb, cu ochii caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata in dinti de pieptene, de la nas in jos".                  Bucuria revederii este mare ("Cum deschidea poarta ii saream inainte."), dublata si de generozitatea bunicii, caci "totdeauna sanul ei era plin". Nepotul primea darul numai dupa ce ghicea ce se ascunde acolo, ca apoi sa traiasca placerea abandonarii in lumea basmului, pe care niciodata bunica nu-l ispravea.                   In fundul gradinii, la umbra dudului printre frunzele caruia "se parea ca de sus are sa cada o ploaie albastra", ea, torcand, isi incepea basmul, iar copilul visa inainte.                   El asculta — pentru a cata oara? — basmul cu imparatul care n-avea copii si pe care un batran mic, barbos si cocosat il instiinteaza ca va dobandi "un cucon cu totul si cu totul de aur" numai atunci cand cei doi meri din gradina sa vor da roade. Asteptarea imparatului este zadarnica, pentru ca merii infloreau, dar nu rodeau, chiar daca aveau apa si soare din belsug.                  Intr-o zi vine la imparat "o baba batrana, sbarcita [...] si mica" si-l sfatuieste cum sa obtina de la zana florilor un ulcior de lapte cu care sa ude merii pentru a da rod, asumandu-si insa riscul de a fi prefacut "in buruiana, pucioasa sau floare mirositoare".                  Ascultand sfatul, imparatul porneste la drum si ajungand intr-o padure mare si intunecoasa, pune capul pe  desagii ce-i avea cu el si adoarme, "si dormi, si dormi...".                 Adoarme si nepotelul care se trezeste cand bunica ispravise caierul si, poate, si basmul.                  In final, scriitorul isi aminteste ca niciodata n-a putut asculta un basm intreg, stand cu capul in poala bunicii, caci "avea o poala fermecata si-un glas si-un fus, care ma furau pe nesimtite si adormeam fericit sub privirile si zambetul ei".                  Povestirea bunicii este intrerupta de nenumarate ori de curiozitatea copilului in mintea caruia lumea basmului fuzioneaza cu realitatea, replicile fiind de o candoare cuceritoare: "—Cat de mare?", "—Bunico, e rau sa nu ai copii?", " — Cat era de mic?", " — De ce nu legasera rod, bunico?" etc.                  Alteori, dialogul produce pagini "de admirabil umor alinocentei" (Al. Sandulescu), cand copilul concluzioneaza raportand totul la propria persoana: "—Bunico, e rau sa nu ai copii? — Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie. — Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau." Sau "— Cat era de mic? — Poate sa fi fost ca tine. — Va sa zica nu era mic de tot..."                   Cu rar rafinament artistic este prezentata de Delavrancea si trecerea copilului de la starea de veghe la cea de somn prin"acea placuta inganare a vorbelor ce se pierd ca intr-un abia soptit descrescendo". (Al. Sandulescu): "— ...si-a luat o desaga cu merinde si-a plecat... — ...si-aplecat... — Si s-a dus, s-a dus, s-a dus... — ...s-adus... s-a dus..." etc.                    Dialogul este, asadar, semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, a umorului inocentei, dar are, in prima parte a scrierii, si ceva incantator, acaparator, prin curgerea lui rapida, sacadata: "—Ghici... — Alune! -Nu. — Stafide! -Nu! — Naut!"etc.                  Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia si insusirile bunicii.                  In afara de cele cateva trasaturi fizice prezentate direct prin descriere (inalta, uscativa, cu parul cret si alb, cu ochi caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata), autorul reliefeaza prin naratiune si dialog alte trasaturi ale acesteia. Ea traieste intens bucuria reintalnirii cu nepotul, este generoasa, ("totdeauna sanul ei era plin"), afectuoasa si iubitoare ("Ea imi da parul in sus, ma saruta pe frunte".) Fire deschisa, avand harul povestirii, cu glasul ei dulce si slab il transpune pe nepot in lumea mirifica a basmului ("genele mi se prindeau si adormeam; ea incepea sa spuie si eu visam inainte"). Blanda si intelegatoare, bunica accepta curiozitatea copilului izvorata din candoarea varstei si isi manifesta cu duiosie sentimentele: "Ea lasa fusul, radea, imi desfacea parul carliontat, in doua parti, si ma saruta in crestetul capului".                   Bunica apare in mintea nepotului asemenea unui personaj de basm, care exercita o fascinatie teribila asupra lui, si de aceea poala ei ii parea fermecata, iar glasul si fusul il furau pe nesimtite si adormea fericit, mangaiat de privirile si zambetul ei bland si ingaduitor.                   Portretul bunicii este creionat si cu ajutorul enumeratiei ("nalta, uscativa, cu parul cret si alb" etc), al epitetelor ("glas dulce si slab", 'poala fermecata") si al repetitiei ("si bunica spunea, spunea inainte, si fusul sfar, sfar...")                   Aceste procedee artistice ca si alte enumeratii ("incarcate de lene, de somn, de multumire"), repetitii ("curge incet, incetinel, incetisor"), epitete ("ploaie albastra, nori albi"), carora li se adauga comparatiile "ma simteam usor ca un fulg", "si fusul sfar, sfar pe la urechi ca un bondar, ca o lacusta s.a.m.d., realizeaza un ritm poematic accentuat, usor detectabil la lectura, fie ca sunt evidentiate caracteristicile si detaliile de cadra, fie ca autorul pune in lumina starea sufleteasca a copilului.                  Sub aspect lexical si gramatical se remarca prezenta unor cuvinte si expresii populare, mai ales in basmul bunicii: "a lega rod", "cocon", "a drege", "pucioasa", "desaga", "capatai", "pasamite" etc., a vocativelor pline de afectiune: „"bunico", "flacaul mamei" si a interjectiilor, "ei", "sfar", "a".                  Meritul lui Delavrancea consta insa in faptul ca el adauga acestor cuvinte si expresii "procedeele imagismului modern" (Tudor Vianu), caci "o impresie de-a lui e de o bogatie extraordinara si de o noutate care uimeste" (Nicolae Iorga).                  Daca in alte opere investigatiile analitice sunt in genere mai putin profunde, acestea sunt insa substantiale cand este vorba de evocarea unor momente autobiografice ca in"Bunica si Bunicul"   Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunata                   De mult, Mihail Sadoveanu nu mai era nici tanar, nici varstnic, nici batran, figura lui masiva, impietrita intr-un suras blajin, era a unei statui care sta in mijlocul unui popor, zambind parinteste generatiilor, mereu altele, necontenit actual, venind din trecut si pasind spre viitor. (G. Calinescu)                        Mihail Sadoveanu a trait intre anii 1880-1961. Nascut la Pascani, oras situat in nordul judetului Iasi, ca fiu al avocatului gorjean Alexandru Sadoveanu si al Profirei Ursache, descendenta unei familii de razesi din satul Verseni, Mihail a studiat mai intai la Pascani, unde a avut ca invatator pe celebrul D-l Trandafir, mai apoi la Falticeni unde a urmat cursurile gimnaziului Alecu Donici si, in cele din urma, la Liceul internat din Iasi, instutitie de invatamant celebra in Moldova si Basarabia. Despre parintii sai prozatorul marturisea: „Tatal meu si maica-mea au venit unul spre altul din doua extremitati ale teritoriului romanesc, dupa zigzaguri in aparenta bizare ale inaintasilor” .                    El debuteaza in literatura inca de pe bancile scolii si se dedica acestei vocatii fara a mai urma cursurile vreunei institutii de invatamant superior. Obligat sa se intretina, Mihail Sadoveanu a ocupat mai intai functii modeste: functionar la Casa Scoalelor, inspector al cercurilor culturale satesti si al bibliotecilor populare. A avut responsabilitati in ierarhia inalta culturala care i-au consacrat celebritatea: vicepresedinte la Societatea Scriitorilor Romani, director al Teatrului National din Iasi, director al gazetelor bucurestene „Adevarul” si „Dimineata”, membru al Academiei Romane dIn1923.                   A debutat literar in revista in anul 1898, pentru ca 1904 sa fie declarat anul Sadoveanu, cand unul dintre cele patru volume publicate acum (Soimii, Povestiri, Crasma lui mos Precu, Dureri inabusite) a fost premiat de Academia Romana. Neamul Soimarestilor, aparut in anul 1915, inaugureaza seria romanelor sale de inspiratie istorica. La 50 de ani autorul elabora in cateva saptamani Baltagul, pentru ca intre 1935-1942 sa finalizeze trilogia Fratii Jderi, un proiect epic amplu dedicat epocii de consolidare a domniei lui Stefan cel Mare. Dupa al doilea razboi mondial el publica in anul 1952 Nicoara Potcoava, ultimul sau roman de inspiratie istorica.                    Dintre afinitatile sale estetice retin atentia cele semanatoriste si poporaniste, exprimate intr-o maniera personala, inconfundabila. El colaboreaza din anul 1903 la „Samanatorul” lui Vlahuta, Cosbuc si N. Iorga, si din 1906 la „Viata romaneasca” si „Insemnari iesene”. Mentorii lui spirituali, care i-au profetit ascensiunea si elogiat cu sinceritate opera au fost Nicolae Iorga si Garabet Ibraileanu.                  Viata intima a lui Sadoveanu este reflectata in romanele sale istorice: o sotie fidela si gospodina, numerosi copii, o multime de prieteni. In locuinta imbelsugata din Copoul Iasilor se adunau la masa zilnic peste 20 de persoane. In anii tulburi ai celui de-al doilea Razboi Mondial cartile lui Sadoveanu au fost arse in piete publice, autorul fiind obligat sa se ascunda in munti pentru a evita prigoana regimului legionar. Din 1930, el devenise seful Marii Loje francmasonice din Romania, pozitie care nu l-a impiedicat dupa 1950 sa devina presedinte al Marii Adunari Nationale.                   Scriitorul marturisea adesea ca principala sa tema de creatie a fost taranul roman. Asemenea marilor scriitori romantici ai Junimii, el a preferat retragerea din lumea civilizata si macinata de ambitii desarte si izolarea in mijlocul naturii. Pescar si vanator pasionat, el a fost un observator atent al lumii vietuitoarelor, devenite personaje in cartile sale. Prozatorul a ilustrat in opera sa si alte teme: natura cu infinitele ei manifestari, trecutul istoric, viata incremenita a targurilor de provincie de la inceputul secolului XX s.a.   Dumbrava minunata (prezentare generala)                  „Trebuie sa fac marturisirea de credinta ca poporul este parintele meu literar, ca trecutul pulseaza in mine ca un sange al celor disparuti, ca ma simt ca un stejar [...] cu mii si mii de radacini infipte in pamantul neamului meu. Multumesc Domnului Dumnezeu ca am avut copilarie!” (M. Sadoveanu)                    Aceasta povestire a fost mai intai istorisita uneia dintre copilele scriitorului. Ulterior ea a fost transcrisa si inclusa in volumul Neagra Sarului, aparut in anul 1922. Titlul numeste mostenirea eroinei principale Lizuca Vasiliu, o fetita de sase ani. Orfana de mama, ea devine victima noii sotii a tatalui sau, care avida de bani isi propune sa vanda Dumbrava din padurea Buciumeni, singurul bun ramas fetei dupa moartea mamei sale. Prozatorul impleteste doua fire narative: unul inspirat din viata nefericita a fetitei obligata a suporta rautatile unei femei fara suflet si un altul fantastic, in care se evoca expeditia copilei in dumbrava bunicilor.                 Cele noua capitole ale povestirii au la randul lor titluri sugestive. Se vede ce soi rau este duduia Lizuca, capitolul I, parafrazeaza opiniile Miei Vasiliu si ale servitoarei care cearta si bruscheaza pe copila in fata oaspetilor. Celelalte capitole evoca expeditia fetei prin dumbrava si intalnirile ei cu personaje de poveste, miraculoase: Duduia Lizuca planuieste o expeditie indrazneata, Sfat cu Sora Soarelui, Unde s-arata sfanta Miercuri, Duduia Lizuca isi gaseste gazda buna in Dumbrava, Aici s-arata cine sunt prichindeii, Povestea cu zana inchipuirii, La hotarul imparatiei minunilor, Bunicii aveau livada si albine.                  Lizuca era o fetita „maruntica, voinica, plinuta, imbracat aintr-o rochita de doc albastru ce ii venea stramb, cu botinele pline de praf si cu sireturile desfacute, cu coltunii cazuti si cu piciorusele parlite de soare iar cu genunchii nu tocmai curati”.„Nu era deloc frumusica si delicata duduia Lizuca. Numai ochii caprui, umbriti de gene negre, aveau in ei cate o mica floare de lumina”. Ea face de ras in fata musafirilor pe Doamna Mia, deoarece serveste serbetul din chesea cu degetele, refuzand lingurita. Daca pentru Mia Vasiliu fetita este „o rusine si o nenorocire”, servitoarea o numeste cu vulgaritate „gangania dracului”, o ameninta ca-i „spanzura chelea pe bat”, considerand-o „dihanie si soi rau”. Intristat, copilul ii marturiseste singurului sau prieten, cainele Patrocle, ca „m-au batut si ieri, m-au batut si azi, ma bat in fiecare zi”. Ea hotaraste sa plece la bunici si face pregatirile necesare pentru o asemenea calatorie: fura o bucata de paine pentru prietenul sau, isi ia o bereta si o hainuta, aduna cenusa pentru a o presara pe drum.                  Ea paraseste casa tatalui „spre toaca”. Copil inzestrat cu o bogata imaginatie, ea se intalneste in Dumbrava cu personaje din povestile bunicilor: cei sapte pitici care insotesc pe o Domnita in jurul careia se aduna jivinele si pasarile padurii pentru a asculta povestea trista a lui Statu-Palma, morarul. De asemenea, Lizuca asculta povestea Zanei inchipuirii, cea „subtire si alba”, cu ochii albastri si cu „parul de aur pana la pamant”, de care se indragosteste Fat-Frumos, caruia i se arata, deoarece: „ai crezut in mine si m-ai avut in sufletul tau, de aceea cand m-ai chemat, eu am venit. Si de acum dragostea mea are sa-ti incalzeasca viata si nacazurile tale vor avea rascumparare, si-ti vor aduce mangaieri in ceasul mortii”.                  Expeditia fetitei se incheie in casa bunicilor care afland de plecarea ei o cauta si o gasesc adormita intr-o scorbura de copac din padure. Dimineata, mama vitrega insotita de servitoare vin sa ia fetita acasa, numai ca bunicii refuza sa o mai lase in grija acesteia.                    In povestirea lui Mihail Sadoveanu nu numai Lizuca este victima lacomiei si rautatii Miei Vasiliu, ci si Dumbrava minunata de la Buciumeni. Fetita afla in noaptea minunata petrecuta in padure, de la Statu-Palma ca oamenii s-au inrait si nu mai protejeaza natura si vietatile ei. De asemenea, istoria Zanei inchipuirii o invata ca fantezia poate atribui lumii reale o imagine magica, mai atragatoare si convingatoare.                    Personajele negative ale povestirii sunt mama vitrega si servitoarea rea. Mia Vasiliu este o femeie tanara care s-a casatorit cu un barbat mai in varsta cu 15 ani. Ea nu se sfieste sa cocheteze cu tinerii ofiteri iar pentru placerile ei mondene are nevoie de multi bani. De aceea averea Lizucai devine tinta acestei femei lacome. Insensibila la farmecul naturii, ea este pedepsita de vietuitoarele acesteia, devenind victima albinelor din prisaca bunicilor Lizucai.                  Pentru a sugera atmosfera dintr-un targ de provincie, prozatorul apeleaza la modelul naratiunii sentimental-romantice: un barbat vaduv si matur se recasatoreste cu o femeie mult mai tanara care ajunge sa-i porunceasca si sa-i nedreptateasca fata din prima casatorie. Este schitat aici conflictul traditional al unui basm in care mama vitrega alunga din casa copiii din prima casatorie a sotului.                   Expeditia fetitei este evocata cu ajutorul feeriei romantice. Lizuca se refugiaza in mijlocul dumbravii minunate, pentru a se salva de rautatea oamenilor mari. Copila devine la randul ei ocrotitoarea acestui loc minunat, solidarizandu-se cu bunicii care refuza sa vanda padurea in care salasuiesc vietuitoare miraculoase.                   Descrierile de natura urmeaza modele romantice: natura este infratita cu omul bun si mai ales cu cei mici carora le deschide portile ei fermecate. Vietuitoarele sunt pasnice si protectoare, copacii devin gazde primitoare: „Duduia Lizuca deschise ochii. Acuma vedea soborul de langa scorbura mai departat, ca printr-o sticla fumurie. Domnita facu semn cu varguta-i subtirica. Unul din prichindeii carunti se ridica si trase de la brau un ciocanel de argint. Apoi alese cu graba un clopotel cu pai inalt si, asezand in cupa florii un licurici, porni repede cu faclioara aceea spre rapa paraului. Luminita luci in negura vaii, apoi sui coasta dimpotriva. Aparea si disparea printre tufisuri. Dumbrava parcai nghetase in tacere, ca intr-un cristal. Peste parau se auzi deodata limpede ciocanelul de argint, batand de trei ori in fereastra pamantenilor. Faclioara se arata iar in negura paraului. Si prichindeii ramasi, ridicand soborul de sub rachita, zambira cu prietenie duduii Lizuca si se trasera iar spre pestera fermecata. Usa tainica se deschise la apropierea lor, apoi se inchise nesimtit in urma-le. Licuricii se stinsera. Jivinele se trasera in intunecimea sihlei. Pasarile palpaira spre stele. Si Lizuca, cu ochii inchisi, auzi langa ea pe Patrocle latrand cu manie de trei ori” .                  In literatura romana pentru copii povestea expeditiei Lizucai Vasiliu si a prietenului sau Patrocle in Dumbrava minunata este o replica autohtona a cartii Aventurile Alisei inTara Minunilor, publicate in anul 1865 de Lewis Carroll.     I.L. Caragiale – Dl. Goe schita – demonstratie                   I.L. Caragiale, autor de opere dramatice si nuvele, s-a impus in literatura romana si prin schitele sale in care infatiseaza o diversitate de aspecte. Unul dintre acestea este si felul in care erau educati copiii in familiile burgheze, ilustrat si in schita D-l Goe...                 Aceasta este o opera epica de mica intindere, cu o actiune simpla, inc are autorul infatiseaza un moment semnificativ din viata unuia sau a mai multor personaje, este deci o schita.                In primul rand, ca orice schita, D-l Goe... este o opera epica, intrucat autorul isi exprima indirect sentimentele de dezaprobare si dispret fata de comportamentul copilului prin intermediul faptelor si al personajelor. In al doilea rand, scrierea este de mica intindere, caci prezinta doar momentul calatoriei lui Goe la Bucuresti, impreuna cu cele trei insotitoare ale sale, iar toate nazbatiile savarsite de Goe pe parcursul drumului - pierderea palariei, blocarea in cabina de toaleta, tragerea semnalului de alarma - se subordoneaza, in plan narativ,intamplarii principale relatate de autor, ele structurandu-se in momente ale subiectului literar.                Actiunea este simpla, lineara, ca in orice schita, existand un singur fir narativ care incepe cu expozitiunea (asteptarea trenului), continua cu intriga (urcarea in tren) si cu desfasurarea actiunii (pierderea palariei, discutia cu conductorul, disputa dintre mam-mare si conductor, blocarea lui Goe in cabina de toaleta, ca apoi sa culmineze cu tragerea semnalului de alarma). Odiseea aceasta se va incheia pana la urma cu sosirea la Bucuresti.                 Fiind o schita, si in aceasta opera literara exista putine personaje, dintre care protagonistul este Goe, personajul titular, toate celelalte - cele trei doamne, un pasager si conductorul - actioneaza in functie de comportarea acestuia, adoptand atitudini diferite.                 Ca in orice opera epica, deci si in schita, se face simtita prezenta naratorului, care relateaza intamplarile in desfasurarea lor gradata, din momentul asteptarii trenului (expozitiunea) pana in clipa sosirii in Bucuresti (deznodamantul). Relatarea se face obiectiv, la persoana a IlI-a, atitudinea autorului desprinzandu-se din modul in care nareaza si pune personajele sa actioneze. Exista, asadar, cele trei elemente specifice unei opere epice: narator, actiune, personaje. Modul de expunere predominant este naratiunea, dar se imbina cu dialogul, care evidentiaza talentul de mare dramaturg al lui Caragiale.                 Prin dialog, dar si prin naratiune, se creioneaza trasaturile personajelor, dar se degaja si un comic savuros, izvorat din limbajul viu, colorat si natural.                  Din cele prezentate mai sus se poate spune ca opera literara D-l Goe... are toate notele definitorii ale unei schite, dar prin talentul autorului ea reprezinta in modul cel mai stralucit specia literara pe care o ilustreaza.   I.L. Caragiale - Vizita IONEL-caracterizarea personajului principal                   Ion Luca Caragiale este maestrul comicului in literatura romana. El este considerat cel mai mare dramaturg roman, dar el a scris si nuvele, schite si poezii care reprezinta valori inestimabile ale literaturii poporului nostru.                 Schita Vizita este construita pe contrastul intre ceea ce sunt in realitate si ceea ce doresc sa para personajele, ca si in Dl. Goe si in atatea piese ale lui Caragiale.                  Ionel Popescu este personajul principal al schitei ,,Vizita”, scrisa de catre vestitul nostru dramaturg si prozator I.L.Caragiale. El este conturat de autor atat direct, cat si indirect. Portretul fizic al personajului este abia schitat: Ionel Popescu este un copilas foarte dragut de vreo opt anisori”, aspectul lui exterior fiind prins  doar in cateva cuvinte: ,,l-am gasit  imbracat ca maior de rosiori, in uniforma de mare tinuta”.  Pe scurt este descris si mediul in care traieste eroul: doamna Popescu ,,nu se prea  vede la plimbare, la teatru, la petreceri”, deoarece este preocupata de educarea fiului ei, iar domnul Popescu – tatal - este mare agricultor. Familia are o servitoare, o femeie batrana ,,cu o voce ragusita”, iar sarbatoritul se joaca zgomotos in salon, unde ,,pe doua mese, pe canapea, pe feluri si pe jos, stau gramadite fel de fel de jucarii”.                Caracterizarea eroului se face prin onomastica: Ionel este un nume des intalnit ca de altfel Popescu. Autorul intentioneaza sa creeze prin acest nume un tip de copil rasfatat si fara educatie.               Caracterizarea indirecta a personajului se realizeaza prin nazdravaniile pe care le face, de ziua sa onomastica, in prezenta musafirului. Limbajul personajului este si el mijloc de caracterizare indirecta. Ionel Popescu are doar cateva replici in intreaga schita, ceea ce dovedeste ca nu prea cunoaste mijloace de expresie. Copilul e ,,mandru” pentru ca-i ,,maior” de cavalerie, de aceea comanda: ,,Inainte mars!”; joaca are o limita, iar cand musafirul observa ca ,,tutunul e otrava”, Ionel raspunde obraznic: ,,Da’tu de ce tragi?”.               Caracterizarea facuta de catre alte personaje este si ea prezenta: mama eroului inca de la inceput ii spune autorului care este motivul pentru care nu se mai duce la petreceri: ,,acu, de cand s-a facut baiat mare, trebuie sa ma ocup eu de el, trebuie sa-i fac educatia.”                 Paradoxal, obraznicia lui Ionel (fata de jupaneasa sau fata de oaspete) trezeste admiratia mamei: ,,Nu sti ce strengar se face …si destept…”, singurul ei repros fiind: ,,Saruta-ma sa-mi treaca si te iert.”                Ionel isi afiseaza proasta crestere in fiecare dintre momentele actiunii: terorizeaza jupaneasa, face dezordine in casa, nu tine cont de rugamintile mamei, dandu-se om matur.                 Fata de mama sa, Ionel se poarta ca un tiran si din manifestarile lui de ,,dragoste” nu lipseste o doza de viclenie.               Ionel Popescu este si va ramane un personaj semnificativ al creatiei lui Caragiale, dar si a literaturii romane.   1.f    Romanul pentru copii si despre copii   Ion Creanga - Amintiri din copilarie                  Memorialistica a reprezentat in secolul al XIX-lea o forma de expresie literara in opozitie cu fantezia romantica oferind o imagine realista asupra existentei umane. Ea prezinta realitatea „sincera” si „adevarata” a faptului de viata trait, oferind cititorilor iluzia similaritatii cu propria existenta. Insemnarile zilnice, epistolarele, jurnalele de calatorie au trezit interesul unor creatori de talie universala ai secolului romantic (Goethe, Fratii Goncourt etc.) care au simtit nevoia sa-si prezinte anii de ucenicie, ca exemple de felii de viata „autentica”.                   Spre sfarsitul secolului al XIX-lea romanul realist se impune atentiei cititorilor urmarind devenirea morala si sociala a unui erou de la nastere pana la implinirea ca sot si parinte. De succes de public se bucura mai ales romanele ce au ca protagonisti copii orfani care prin munca, ambitie si respect fata de valorile autentice reusesc a-si infrunta destinul potrivnic. Operele romancierilor englezi Fielding sau Dickens isi gasesc reflectarea tarzie in romanele lui Mark Twain populate de eroi inventivi, indragostiti de viata, adaptabili conditiilor din lumea americana.                   I. Creanga se alatura cu Amintiri din copilarie tendintei generale de transfigurare a notatiilor intime in romane ale devenirii intelectuale ale unui erou-copil apartinand cadrului geografic, istoric si economic al Romaniei din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. El creeaza un „roman al copilariei copilului universal”, cum eticheta G. Calinescu Amintirile, al carui protagonist apartine unei lumi rurale, favorabile manifestarii bucuriei si dragostei de viata intr-un cadru traditional de viata patriarhala, taraneasca.                 Geografia spirituala a Amintirilor are ca punct de plecare satul Humulesti, evocat la inceputul fiecaruia dintre cele patru capitole ale lucrarii . La inceputul cartii satul este „mare si vesel”, alcatuit „in trei parti care se tin totuna: vatra satului, Delenii si Bejenii. [...] era un sat vechi razasesc, intemeiat in toata puterea cuvantului: cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre, care stiau a invarti hora, dar si suveica, de vuia satul de vatale in toate partile; cu biserica frumoasa si niste preoti si dacali si poporeni ca aceia, de faceau mare cinste satului”. In capitolul al doilea scriitorul evoca indeosebi casa parinteasca, fratii si surorile, copiii si copilele megiesilor „care erau pururea in petrecere cu noi”. Al treilea capitol prezinta satul dintr-o larga perspectiva: „Din sus de Humulesti vin Vanatorii Neamtului ca sa-ti aminteasca pe aceia care s-au hartuit odinioara cu Sobieski, craiul polonilor. Si mai sus, manastirile Secul si Neamtul, altadata fala Bisericii romane si a doua visterie a Moldovei. Din jos vin satele Boistea si Ghindaoanii, care injuga numai boi unguresti la carele lor, unde plugurile raman singure pe brazda in tarina, cu saptamanile, prisacile fara prisacar, holdele fara jitar si nime nu se atinge de ele [...]. Iar deasupra Condrenilor, pe varful unui deal plin de tiharai se afla vestita Cetatea Neamtului, ingradita cu pustiu, acoperita cu fulger, locuita vara de vitele fugarite de streche si strejuita de ceucele si vindereii care au gasit-o buna de facut cuiburi in dansa”. Ultimul capitol se deschide cu lauda adusa satului natal ce a conservat peste veacuri tezaurul de traditii, cantece si obiceiuri. Vechimea asezarii de razesi lipsiti de pamanturi, obligati a practica indeletniciri diverse pentru intretinerea familiilor este ilustrata de regulile patriarhale de convietuire ce intretin o stare de petrecere, netulburata de griji.                   Eroul principal al Amintirilor este Nica, al carui univers este limitat mai intai la odaia cu „prichiciul cel humuit”, cu „stalpul hornului si cuptoriul” unde se jucau si dormeau matele. Dupa ce se ridica in picioare, primul nascut al Smarandei si al lui Stefan a Petrei descopera casa, curtea cu acareturile ei, ulita si casele vecinilor de unde fura cirese sau pe unde fuge la scaldat. La varsta invataturii el descopera scoala si biserica, in corul careia canta alaturi de baietii de varsta sa.                   Itinerarul invataturii ii descopera lui Nica vecinatatile satului natal, localitati cu marca distincta in istoria regiunii: Brosteni, Targu Neamt, Falticeni, Iasi. Plecat din Humulesti, Nica descopera spectacolul lumii in imaginea ruinelor Cetatii Neamtului, oglindite cu tristete in apele Ozanei, „cea frumos curgatoare” ori in atmosfera duhovniceasca din Manastirea Neamt. La Targu Neamt il intalneste pe domnitorul Principatelor Romane, Al. I. Cuza, venit sa inaugureze paraclisul spitalului. Nica reproduce cuvintele primului domn al Romaniei moderne, intiparite in minte: „Iata, copii, scoala si sfanta biserica, izvoarele mangaierii si fericirii sufletesti; folositi-va de ele si va luminati, si pre Domnul laudati!”.                  Departarea de ograda parinteasca ameninta sa-l desparta definitiv de familie si de sat: cu cat cresc sansele de a deveni preot cu atat distanta fata de meleagurile natale pare a deveni insurmontabila. Daca Nica se lasa purtat de ambitia Smarandei de a-l face popa cu oarecare voiosie si inconstienta dragoste de aventura, naratorul, in general absent in actiune, da frau liber nostalgiei si duiosei, regretului pentru copilaria pierduta: „Hai mai bine despre copilarie sa povestim, caci ea singura este vesela si nevinovata. Si drept vorbind, acesta-i adevarul” . El se simte solidar cu eroul sau: „Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii, de cand ii lumea asta si pamantul, macar sa zica cine ce-a zice!”.                 La scoala de catiheti din Falticeni, alaturi de alti „baieti doriti de invatatura” Nica ia in ras atat plocoanele oferite dascalilor, „doua merte de orz si doua de ovas” cat si cunostintele asimilate de mantuiala cu conditia ca „boii sa iasa”. Aici el imortalizeaza chipul popei Duhu, apreciat pentru cunostintele sale si care este alergat prin biserica de Niculae Oslobanu, care azvarle dupa el cu pravila si sfesnicul mare de alama. Daca Nica nu retine prea multe din invatatura primita la Scoala de catiheti, el are insa vie in memorie amintirea gazdei Pavel Ciubotariul si clipele de veselie si petrecere boema traite in casa acestuia. Grupului de invatacei „pusi pe petrecere” se alatura si mos Bodranga, cel care spunea povesti nopti intregi si canta din fluier de-i facea pe tineri sa joace pana ce „asudau podelele” si li se „faceau ciubotele ferfenita”.                   Un alt personaj al acestor clipe vesele de viata este Trasnea, care „inaintat in varsta, bucher de frunte si tamp in felul sau” nu putea memora definitiile absurde ale Gramaticii lui Macarescu, in ciuda ajutorului oferit de colegul mai sprinten la minte.                 Intre personajele secundare ale Amintirilor parintii lui Nica se evidentiaza prin trasaturi distincte. Stefan a Petrei este harnic si intreprinzator, putin increzator in foloasele invataturii si mai ales sceptic in ceea ce priveste aptitudinile intelectuale ale feciorului mai mare. El accepta cu greu dorinta Smarandei, atentionandu-si baiatul ca la finalul anilor de scoala va trebui sa-si ajute, la randul lui, fratii ramasi acasa. Smaranda este, dupa tata, originara din Transilvania si tanjeste dupa carte. Ea are ambitia sa-si ajute fiul sa devina preot si invata sa citeasca o data cu el, bucurandu-se cand acesta, in joaca lui nevinovata, transforma casa si ograda in biserica mimand ceremonialul liturgic. Bisericoasa si credincioasa, ea cunoaste si practica obiceiuri pagane care o impun in fata copilului ei drept o femeie „miraculoasa” care stapaneste misterele naturii. Harnica, ambitioasa, severa atunci cand este necesar, ea este zeul tutelar al copilariei lui Nica: „Asa era mama in vremea copilariei  mele, plina de minunatii, pre cat mi-aduc aminte; si-mi aduc bine aminte, caci bratele ei m-au leganat [...] si ma alintam la sanu-i gangurind si uitandu-ma in ochii ei cu drag! Si sange din sangele ei si carne din carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat”.                 Nica se evidentiaza prin ambitie, inteligenta si capacitatea de a se adapta oricaror situatii. Cenzurandu-se ironic, autorul pare a dori sa se identifice cu eroul sau: „ [...] am fost si eu in lumea asta un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la douazeci de ani, nici cuminte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut. Dar si sarac ca in anul acesta, ca in anul trecut si ca de cand sunt niciodata n-am fost!”. Nica este calificat cel mai adesea cu ironie tandra drept un „baiet prizarit, rusinos si fricos si de umbra lui”,  „dorit de invatatura”, „cel mai bun de harjoana si slavit de lenes”, „un ghibirdic si jumatate”. Daca opinia despre sine este plina de ironie, si alte personaje au rezerve fata de viitoarele lui performante. Pentru Stefan a Petrei feciorul sau era o „tigoare de baiet, cobait si lenes de n-are pereche”, pentru matusa Marioara este un „zbantuit caruia nu-i scapa nimic”. Animat de o nestavilita pofta de viata, Nica infrunta atat boli cumplite (ciuma ori raie), cat si oameni hapsani. Copilul este inconjurat de severa dragoste materna cat si de grija autoritara a tatalui si a  bunicului. De aceea, el isi adapteaza fara nici un fel de teama mediul inconjurator la jocul si placerile lui nevinovate: pupaza devine o gainusa de vanzare, locuinta Irinucai din Brosteni un prilej de zbenguiala pe malul apelor reci ale Bistritei, aglomeratia din casa lui Pavel ciubotarul o adunare de adolescenti amatoare de cantec si petrecere boema.                   G. Calinescu afirma ca alaturi de opera lui Eminescu, Amintiri din copilarie reprezinta in literatura romana „cea mai de necomparat expresie a trairii nemijlocite a vietii ca pe o nesilita expresie de arta si a artei ca pe cea mai deplin recuperabila bogatie a vietii prin creatie”  iar pe autorul lor il considera „poporul roman insusi surprins intr-un moment de geniala expansiune”.     Genul Liric 2.a  Poezia despre copilarie                                                George Cosbuc - Iarna pe ulita                   Poezia Iarna pe ulita, de George Cosbuc, a fost scrisa in anul 1888 si publicata pentru prima oara in revista „Vatra” nr. 16 din 1896, Bucuresti, si apoi inclusa in volumul Fire de tort, Bucuresti, 1896. Este o poezie in care, intr-un cadru obisnuit de iarna, intr-un sat de munte, Cosbuc a reusit sa creeze un spectacol de o insufletire si puritate copilareasca emotionante; este un spectacol intr-un decor familiar, care produce o rememorare a propriei copilarii, o retraire a unor intamplari asezate in tainele sufletului juvenil.                   Iarna pe ulita, foarte cunoscuta si prezenta pretutindeni in manualele scolare sau culegeri antologice, este un pastel care nu poate fi retinut fragmentar, ci doar in totalitatea strofelor. „Iarna apare in putine locuri in lirica lui Cosbuc, uneori in aspectele ei aspre, nemiloase; aici, iarna apare intr-o viziune optimista, vesela, incarcata de atributele pe care copilaria i le-a transmis in harjoana nevinovata a copiilor” (Gavril Scridon, in George Cosbuc, Opere alese, Bucuresti, 1972).                   Judecata strict din punct de vedere al apartenentei la gen si specie literara, Iarna pe ulita nu este o poezie lirica si nici nu este propriu vorbind un pastel, ci o mica balada din lumea copiilor. Doar primele doua strofe contureaza un pastel de iarna. De aici, compozitia poeziei e structurata intr-o serie de secvente, logic potrivite, intr-o gradatie echilibrata, condusa cu multa abilitate. Dupa introducerea descriptiva urmeaza un tablou - plin de viata, al copiilor care se bucura de venirea iernii. Un copil mai mic - (portretul are note de umor, realizate mai ales prin hiperbola) este trimis de mama sa in sat dupa treburi.                   Intalnind ceata galagioasa de copii, el se gandeste ca ar fi bine sa o ocoleasca, dar e prea tarziu. Copiii il iau in deradere, adresandu-i-se cu o ironie scanteietoare. O baba care trece pe drum vrea sa ii vina in ajutor copilului, dar starneste si mai mult harmalaia copiilor. Finalul nu face decat sa sublinieze intreaga atmosfera de voiosie, de inocenta si fericire neumbrita. Dialogul aduce o nota de inseninare si ingaduinta; „- Ce-i pe drum atata gura? / - Nu-i nimic. Copii strengari. / - Eu, auzi! Vedea-i-as mari / Parca trece-adunatura / De tatari”.                   Este ingaduinta intelegerii de catre cei mari ca jocul este nu numai bucuria, ci si dominanta copilariei. Ca la Ion Creanga, in replica paremiologica a tatalui: „S-apoi nu sti ca este o vorba: „Daca-i cal sa traga, daca-i copil sa se joace si daca-i popa sa ceteasca.” Sau ca la Blaga, intr-o aforistica formulare a primei din cele Trei fete: „Copilul rade: Intelepciunea si iubirea mea este jocul”. Acesta este sensul falsei suparari din final, o suparare care ne aminteste de Smaranda din Amintiri din copilarie, in care sub o probozeala de forma se ascunde afectiunea si dragostea fata de copii. Constantin Dobrogeanu-Gherea observa ca „Numai cine a trait la tara poate sa judece cat mai frumos, de natural, de adevarat e acest peisaj satesc de iarna, cu cata grija, observare fina si precizie minunata sunt zugravite toate amanuntele” (Studii critice, 1956).                   Liviu Rebreanu isi aminteste ca este una din poeziile care i-au incantat copilaria: „... primele versuri care mi-au mangaiat si mie sufletul au fost cele ale lui Cosbuc. Mi le amintesc si acuma, parca le-as auzi mereu intaia oara... Eram de vreo 5 ani, era iarna cu zapada multa, cum sunt iernile totdeauna prin partile noastre, in muntii Rodnei. Imbondorit cu hainute groase, tarand dupa mine o saniuta, hoinaream toata ziulica pe ulita, impreuna cu o droaie de copii, catarandu-ne pe toate damburile si pe toate rapele, ca sa descoperim lunecusul cel mai bun. Abia cand se innopta de-a binelea ne induram sa ne carabanim pe-acasa, rupti de oboseala, imbujorati de ger, prapaditi de foame...”.                   Intr-o asemenea seara, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Cosbuc Iarna pe ulita. „Am ascultat - isi aminteste romancierul - si mi-a sarit somnul. Mi se parea ca intr-adevar era vorba de noi, doar ca in locul babei din poezie, noi faceam acelasi alai in jurul unui biet nebun al satului, Anton ...” (Cosbuc, in volumul Amalgam, Bucuresti, 1943)     La oglinda – George Cosbuc                      George Cosbuc apartine perioadei de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, adica acele perioade dintre „bataliile canonice” din juimism si interbelic.                   G. Cosbuc este ardelean din Bistita Nasaud, regiune care era trecuta inca de pe vremea imparatesei Maria Teresa ca fiind de granita si ai carei locuitori se bucura de o mai mare libertate decat ceilalti transilvaneni. De aceea, spre deosebire de O. Goga, care prezinta Ardealul ca un Rai indoliat, Ardealul lui Cosbuc este un tinut al energiilor care sta sub lumina solara.                   Asupra poetului atrage atentia criticul Titu Maiorescu dupa aparitia poeziei „Nunta Zamfirei”. Chiar daca are si unele neimpliniri in planul creatiei patriotice, multe dintre textele sale poetice s-au bucurat de o receptare favorabila. Putini sunt scriitorii care au surprins atat de autentic spiritul taranului roman, cum a facut-o Cosbuc. De aceea el a si fost numit „poetul taranimii”.                   Una din temele operei poetice cosbuciene este aceea a dragostei. Poezia de dragoste a poetului ardelenesc are cateva caracteristici, adica satul este o scena pe care se desfasoara un joc al dragostei efectuata de cei doi protagonisti. Totodata se observa ca rolul principal in a conduce acest joc apartine fetei.                   Si in poezia „La oglinda”, cea care exprima o anume realitate incadrata temei este fata. Acest sentiment este urmarit in masura ce fazele dragostei se desfasoara de la momentul infiriparii, pana la nunta („Nunta Zamfirei”, unde se ureaza intalnirea si la botez, finalizandu-se astfel, in spirit biblic: impreunarea celor doi indragostiti). Poezia „La oglinda” prezinta primele simptome ale ideii ca fata a intrat in faza nubilitatii si principalele aspecte morale ce stau la infaptuirea cuplului indragostitilor, care trebuie sa se finalizeze prin nunta. Poezia incepe cu un vers memorabil: „Azi am sa-mi crestez in grinda”.                  Grinda este un fel de calendar al taranului unde sunt insemnate momente de mare importanta.                  Iubirea este un sentiment si firesc in viata oamenilor.                  Al doilea element este cel al reflectarii realitatii fizice, o reflectare obiectiva prin oglinda. Fata profita de faptul ca a ramas singura cu dorul si isi ia masurile asiguratorii de securitate, prin inchiderea usii cu zavorul: „Mama-i dusa-n sat! Cu dorul Azi e singur puisorul, Si-am inchis usa la tinda Cu zavorul.”                     Urmeaza o prezentare a constatarii, fata se grabeste, se impodobeste pentru a concluziona ca e si voinica si frumoasa. Sta mereu, insa, cu teama de a nu veni mama din sat. Sentimentul acesta se impleteste permanent cu bucuria descoperirii propriei personalitati.                    Gandul merge mai departe, spre maritis. Ideea morala care dirijeaza acest joc se bazeaza pe omenia viitorului sot: „Cui o dau voiesc sa fie/Om odata.”                    Finalul se precipita dupa ce se aude vocea mamei intoarsa din sat. De data aceasta asistam la un proces invers: de despodobire. daca la inceput propozitiile sunt exclamative, inspre final ele sunt interogative: „Ce sa fac? Unde-mi sta capul?... Ce-am uitat?...”                    Aceasta precipitare este marcata de sporirea propozitiilor eliptice de predicat: „Salba, jos! Si-n cui oglinda”. Se reface ordinea initiala, dovada ca inca mai este de asteptat, fiindca altfel: „Doamne, de-ar fi dat de mine, Ce bataie!”                   Imaginile, in general, sunt cele dinamice, marcate de folosirea unui numar mare de verbe.                   In ceea ce priveste versificatia se observa ca strofa este o sixtina, avand rima imperechiata, iar din punctul de vedere al masurii avem 8 silabe, desi la ultimul vers intalnim 4 silabe.                   G. Cosbuc este un mare inovator in planul prozodiei. Din punctul de vedere al ritmului observam ritmul trhaic.                   Desi nu toate produsele sale poetice au un inalt nivel artistic, poeziile reprezentative, inclusiv acela in care este prezentata admosfera ludica, spijina afirmatia unor critici si istorici litereari conform caruia Cosbuc ocupa un loc important in literatura romana, atat ca autor al unor poeme precum „Natura Zamfirei”, „Moartea lui fulger”, cat si ca traducator al unor capodopere din literatura universala.     2.b   Poezia despre natura si vietuitoare   George Toparceanu – Balada unui greier mic                      In Balada unui greier mic, de George Toparceanu, subiectul de fabula este un pretext pentru exersarea amplelor resurse umoristice ale poetului pe o tema indelung folosita de fabulisti in literatura universala. Cele doua personaje, greierul si furnica, sunt simbolice pentru doua ipostaze de viata: primul este tipul omului petrecaret, fara grija zilei de maine, ajuns in pragul iernii lipsit de mijloace de trai, celalalt e gospodarul strangator si cumpatat, care ofera si o morala, o norma de viata: „Ai cantat? Imi pare bine. / Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca mine” (Alexandru Donici, Greierul si furnica).                   E drept ca, de-a lungul timpului, poetii au „ameliorat” cruzimea si atitudinea furnicii, acordand greierului statutul firesc de artist ce isi petrece vremea „cu cantare”, meritand, desigur, o rasplata pe masura: „Furnica [...], / Pricepe de ce e trist; / Fara un minut a pierde, / Alearga l-al sau artist / Impartind pe jumatate / Provizia cer avea: / «- Am venit sa-ti platesc, frate, - / Zice-datoria mea; // Cu cantarea ta duioasa / Vara mult m-ai dezmierdat; / Ascultandu-te, voioasa, / Pentru doi eu am lucrat»” (George Creteanu, Greierile si furnica). Balada lui George Toparceanu pare o parodie, cu accente de tristete, totusi intr-un stil ironic, despre soarta greierului la inceputul toamnei, anotimp de transformari dramatice in natura, cu urmari indeosebi asupra fiintelor mici. Intr-un tablou mohorat, cu „dealuri zgribulite” si „tarini zdrentuite”, se profileaza, printr-o ampla personificare, chipul noului anotimp, „toamna cea intunecata”, cu un portret detaliat prin epitetul triplu, „lunga, slaba si zaluda”. E un sezon al dezastrului total, marit, in mod gradat, printr-o ampla enumeratie: „Lunga, slaba si zaluda, / Botezand natura uda / C-un manunchi de ciumafai, - / Cand se scutura de ciuda, / Imprejurul ei departe / Raspandeste-n evantai / Ploi marunte, / Frunze moarte, / Stropi de tina, / Guturai”.                   Sosirea toamnei produce, cu efecte comice, neliniste si spaima in randul plantelor si al vietuitoarelor marunte, surprinse de urgia schimbarii vremii: „Si cum vine de la munte, / Blestemand / Si lacramand, / Toti ciulinii de pe vale / Se pitesc prin vagauni / Iar macesii de pe campuri / O intampina in cale / Cu grabite plecaciuni”. In acest spatiu cuprins de invalmaseala, doctul contureaza, cu duiosie si compatimire, prin epitete, „negru, mic, muiat in tus”, „si pe-aripi pudrat cu bruma”, portretul greierului, „un greierus”, surprins „pe coasta, la urcus”, in „casuta lui de huma”.                   Monologul greierului, care se adreseaza nemilosului anotimp, inceput si incheiat printr-o imagine sonora, prin onomatopeea „cri-cri-cri”, exprima o drama existentiala, de fapt un subiect de fabula de care artistul ar fi vrut sa uite: „- Cri-cri-cri / Toamna gri, / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun, / Ca puteam si eu s-adun / O graunta cat de mica, / Ca sa nu cer imprumut / La vecina mea furnica, / Fi’ndca nu-mi da niciodata, / Si-apoi umple lumea toata / Ca m-am dus si i-am cerut…”.                   Finalul poeziei, invaluit de simpatia si compasiunea poetului, accentueaza sentimentul de tristete, greierul ramanand lipsit de orice speranta: „Dar de-acus s-a ispravit... // Cri-cri-cri, / Toamna gri / Tare-s mic si necajit”. Greierul devine astfel un cantaret al propriei sale conditii, al imposibilitatii de a se adaposti la venirea anotimpului rece, care semnifica, intr-un plan mai larg, conditia artistului in societate.   Elena Farago                   Elena Farago (1879-1954) s-a nascut la Barlad intr-o familie numeroasa de greci, pe nume Paximede. De la 11 ani viata ii este marcata de disparitia timpurie a celor dragi: trei frati, mama si la 17 ani, tatal. Obligata a se intretine singura, ea ajunge guvernanta in casa lui Ion Luca Caragiale, ocupandu-se de cei doi copii ai acestuia, Luki si Tuski. Casatorita cu Francisc Farago, director de banca in diverse localitati din tara, Constanta, Braila si Craiova, ea se dedica cresterii si educarii celor doi copii din familia sa.                    Dintr-o pasionata cititoare de literatura, Elena Farago devine o poeta sensibila, apreciata mai intai de cercul literar simbolist, din jurul cenaclului Literatorul al lui Al. Macedonski iar in epoca interbelica de cel modernist al Sburatorului condus de E. Lovinescu. Poezia sa de factura simbolista a fost recompensata cu mai multe premii nationale si internationale, intre care in anul 1920 premiul Femina atribuit de Franta scriitoarelor emancipate. Apreciata de criticii epocii interbelice, Elena Farago alaturi de Hortensia Papadat-Bengescu au desavarsit victoria scrisului feminin in Romania secolului XX.                    Intr-unul din volumele sale antologice, aparut in anul 1936, Elena Farago a selectat versuri din principalele carti publicate pana la acea data: Versuri (1906, Budapesta), Soapte din umbra (1907, premiat de Academia Romana), Din taina vechilor raspantii (1913), Soaptele amurgului (1920, premiat de Academia Romana si de societatea franceza Femina), Mi-am plecat genunchii (1926).                    Pornea o barca verde  din volumul Soaptele amurgului se inrudeste prin armonia incantatorie a versurilor si retorica imaginilor simbolice cu poemele lui Ion Minulescu. Poeta apeleaza la semnificatiile simbolice ale cifrelor (trei) si ale culorilor (verde-tinerete, albastru-idealuri, cernit-moarte), la motivul calatoriei luntrasului si la metafora vietii ca o barca plutind in deriva pe mare:   Pe raul stramt, din tarmuri de bruma si noroi, Pornea o barca verde spre calde tarmuri noi ...   Pornea o barca verde spre-albastrul unei mari, Canta voios luntrasul privind departe-n zari.   Plangeau pe mal trei salcii, cernindu-si moarte foi, Canta voios luntrasul caci nu privea’napoi ...   Pluteau in vant trei frunze, trei tainice mustrari Canta voios luntrasul privind in departari ...   Dar cand ajunse-n largul inselatoarei mari, (O volbura’nvrajbita ce spumega in ocari),   Chemand speriat in gandu-i vechi tarmuri din inapoi, Ofta adanc luntrasul pornit spre tarmuri noi ...   Loveau din val stropi tulburi de inspumegat noroi El s’apara cu groaza, uitandu-se-napoi ...   El s-apara cu groaza soptind avanei mari ... O, cat pareai de-albastra acolo-n departari! ...   Iar cand sa-ntoarca panza si vaslele-napoi Zari in fundul barcii trei putrezite foi;   Le-a strans la piept salbatic, le-a frant in sarutari ... ... Si l-a inghitit vartejul inselatoarei mari ...    Pe raul stramt spre tarmuri de bruma si nori, Se’ntoarce barca verde, pustie inapoi.   Se va opri sfarmata acolo’n departari O vor primi trei salcii in bocet si mustrari.   Se va’ngropa in tarmii de bruma si noroi O vor jeli trei salcii, cernandu-si moarte foi... (Pornea o barca verde)                    Feminismul Elenei Farago s-a ilustrat si prin atentia acordata celor mici, carora le-a dedicat mai multe volume: Din Traista lui Mos Craciun, Bobocica, Sa nu plangem, Ziarul unui motan, Plugusorul jucariilor, Sa nu minti, sa nu furi etc. Dintre poemele sale pentru copii si-au mentinut prospetimea artistica si astazi: Sfatul degetelor, Catelusul schiop, Bondarul lenes, Motanul pedepsit.                    In poemele pentru copii ale Elenei Farago lectia de viata este insotita de sentimente de tandrete si dragoste pentru cele mai delicate si fragile vietuitoare, intr-o incantatie muzicala suava, obtinuta cu ajutorul procedeelor simboliste: sinestezie, paralelism, repetitie, enumeratie, camp lexical si context gramatical inedit, termeni cu valoare regionala ori neologisme s.a. Intr-o scrisoare adresata poetei, E. Lovinescu  marturisea: „Randul trecut am lasat volumul d-tale acasa. Cand m-am intors, cei trei nepoti ai mei invatasera toate poeziile dintr-insul. E un zbucium in toata casa. De pretutindeni rasuna: „Cot, cot, cot/ Fac si eu ce pot/ Cotcodac, cotcodac/ Puii sa-i impac”. Am ajuns numaidecat la aplicarea lui Pestalozzi ca sa scap de povestea lui cuciu schiop. N-ai ce zice, esti populara in toata casa. Si inca ce popularitate zgomotoasa ”.                    Bondarul lenes este o adaptare originala a binecunoscutei fabule a greierelui si a furnicii de La Fontaine, careia i-au dat imagine romaneasca si alti poeti (de exemplu George Toparceanu si Ana Blandiana). Elena Farago, spre deosebire de ceilalti confrati imagineaza un dialog dintre bondar si furnica, pentru a evidentia harnicia acestei fiinte mici care duce in spate graunti de mei mai mari de trei ori decat statura ei. Miloasa, furnica da crezare bondarului „ceapcan” cand se jeleste ca nu are noroc de stapani buni si il invita sa munceasca impreuna. La refuzul lui, furnica il cearta ca o gospodina, inselata in buna ei credinta:   O furnica mititica, Cat un grauncior de mei, Duce-n spate o greutate, De trei ori cat boiul ei. Pe carare-n jale mare Plange un bondar ceapcan: – Mor de foame Si n-am poame Si-as munci Dar n-am stapan! ...    – Hai si-mi cara din povara Si sunt gata sa-ti platesc.  – Cum n-as merge! Dar pe lege Jur ca nu pot sa muncesc! ...   – Vai de tine! Ce rusine  Lenesule cersetor,  Nici de mila, nici de sila  Nu ti-as da un ajutor!... (Bondarul lenes)                     Scrisa in versuri scurte, dinamice, cu dialoguri redactate in expresii si formule specifice limbajului colocvial, poezia evoca intr-un ritm alert intalnirea dintre doua caractere antagonice: furnica cea harnica si increzatoare in puterile ei si bondarul lenes, „ceapcan”, ce isi scuza defectele morale atribuindu-le societatii ingrate. Simpatia poetei este indreptata catre furnica, la care munca perseverenta si grea nu a alterat fondul umanitar. Naiva, ea sare in ajutorul greierului propunandu-i o viata de munca perseventa si tenace, similara cu a ei. Numai ca greierele este un personaj care vorbeste mult si nu face nimic, refuzul descoperindu-i siretenia si lenea. El este un cersetor ce exploateaza credulitatea celor ce au ghinionul sa-i iasa in cale.                   In Gandacelul poeta apeleaza cu aceeasi maiestrie la monologul dramatic si la mustrarea severa. Ea imagineaza bocetele unui gandacel prins de un baietel, care il sufoca in pumnul sau:   – De ce m-ai prins in pumnul tau, Copil frumos, tu nu stii oare Ca-s mic si eu si ca ma doare?     De ce ma strangi asa de rau?   Copil ca tine sunt si eu, Si-mi place sa ma joc si mie, Si mila trebuie sa-ti fie De spaima si de plansul meu!   De ce sa vrei sa ma omori? Ca am si eu parinti ca tine, Si-ar plange mama dupa mine, Si-ar plange bietele surori,   Si-ar plange tata mult de tot, Caci am trait abia trei zile, Indura-te de ei, copile, Si lasa-ma, ca nu mai pot!...     Asa plangea un gandacel In pumnul ce-l strange sa-l rupa. Si l-a deschis copilul dupa Ce n-a mai fost nimic de el!   A incercat sa-l mai invie Suflandu-i aripile-n vant, Dar a cazut in tarna frant Si-ntepenit pentru vecie!...   Scarbit de fapta ta cea rea Degeaba plangi, acum, copile, Ci du-te-n casa-acum si zi-le Parintilor isprava ta.   Si zi-le ca de-acum ai vrea, Sa ocrotesti cu bunatate, In cale-ti, orice vietate, Oricat de far-de-insemnatate Si-oricat de mica ar fi ea! (Gandacelul)                     Alcatuita din sapte catrene si o cvinta finala, de cate opt si noua silabe, poezia impleteste elemente epice si lirice. Ea evoca o intamplare nefericita: un gandacel este prins de un baietel curios si este sufocat, din greseala, in pumnul acestuia. Epicul poemei se transforma intr-o indurerata jelanie a fiintei condamnate la moarte din curiozitatea si lipsa de prevedere a copilului. Gandacelul ii cere baiatului sa-l elibereze, invocand similitudinile dintre destinele lor: are doar trei zile, o familie care il iubeste si il va regreta daca moare inainte de vreme. Rugamintile lui sunt ascultate prea tarziu: copilul desface pumnul atunci cand sarmanul gandacel nu mai respira. Speriat de consecintele dramatice ale jocului sau, baiatul plange si promite parintilor sa ingrijeasca de acum inainte fiintele mici din natura. Poema se incheie asadar cu o morala: copiii au obligatia sa ocroteasca vietuitoarele mici din natura si sa se bucure alaturi de acestea de bucuriile varstei lor.                      Si in celelalte poezii dedicate copiilor Elena Farago imagineaza situatii dramatice  suportate de fiintele mici, neaparate de curiozitatea si jocul agresiv al celor mici. In Catelusul schiop, victima unui gest nesabuit este un catel pe care o piatra azvarlita de un baietel l-a lovit atat de rau incat l-a lasat invalid. El explica celui ce i-a adus atata suferinta consecintele gestului necugetat si ii demonstreaza ca fiinta umana se dovedeste uneori mai rea decat animalele     Vasile Alecsandri – Pasteluri                      Pastelurile au fost publicate mai intai in „Convorbiri literare”, ca raspuns al poetului la cerintele estetizante ale confratilor tineri reuniti in Junimea: „Prin luna martie 1868, isi amintea peste ani Iacob Negruzzi, am primit o scrisoare de la Alecsandri, impreuna cu un mare pachet de poezii intitulate Pasteluri [...]. Ele mi-au sosit spre seara, intr-o vineri [...]. Nici n-am avut timpul sa le cetesc singur [...]. Pastelurile facura un mare efect in Junimea; ele s-au cetit si recitit de multe ori, apoi le-am publicat in capul intaiului numar urmator al Convorbirilor”.                    Incepand cu acest an Alecsandri creeaza pana in 1875, anul publicarii in volum al acestui ciclu, sapte suite, in total 40 de poeme: 30 dintre acestea sunt dedicate peisajului autohton, (iernatice, primavaratice, calendarul natural al muncilor campului, natura Mircestilor) iar celelalte unor teme diverse, de la exoticele Mandarinul si Pastel chinez, la Baraganul. Pastelurile aduc in atentie mai multe mituri: al lui Orfeu, al reintoarcerii eterne, al vietii patriarhale. Ele sunt populate cu zei (iarna ca zeita a mortii; primavara ca zeitate a vietii) si eroi specifici toposului romanesc: Rodica, simbol al eternului feminin autohton, samanatorii ca ideal uman agricol, Lunca de la Mircesti si Siretul ca elemente ale unei matrici spirituale marcata etnic etc. Sunt ilustrate si simboluri cu semnificatie ritualica, precum: bradul, zapada, inghetul. Fixate in marea lor majoritate in peisajul autohton, poeziile descriptive ale lui Vasile Alecsandri au izgonit sabloanele pastorale afirmate la inceput de secol XIX. Ele inregistreaza rotatia anotimpurilor, imortalizeaza imagini ale pamantului romanesc aflat intr-o raspantie a climelor, unde dulceata sudului se uneste cu aspra vigoare a regiunilor boreale, ele descriu universul cu armoniile, ritmurile si dinamismul lui.                    Pastelurile dau expresie conceptiei clasice a poetului despre arta, imprumutata din Antichitatea greco-latina. G. Calinescu le considera „o lirica a linistii si a fericirii rurale, un horatianism. Pentru intaia oara se cauta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia la masa de scris, fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii [...] ele sunt de fapt un calendar al spatiului rural si al muncii campenesti” .  Poetul insusi marturisea ca pe malul „Siretului lumina devine mai intensa, verdeata copacilor si a ierbii se accentueaza pe fondul albastru al cerului si berzele isi parasesc cuibul, descriind largi spirale in aerul caldut”.                   Stare de suflet sau arta poetica, ut pictura poesis, Alecsandri se dovedeste un autor inspirat, starnind si acum critica literara a-i descoperi sensurile ascunse, deliberat meditative si nostalgice, incifrate in tesatura de chilim a versurilor lui descriptive.                   Serile la Mircesti, poemul care inaugureaza ciclul publicat in anul 1875, este o arta poetica a rapsodului peisagist. Ea ilustreaza mitul inspiratiei divine, cand celui ales, Orfeu, i se infatisaza zeita inspiratiei, ideal feminin intruchipat de Venus. Poezia inseamna visare, evadare din real si acordarea simbolurilor lumii in simfonia divina a creatiei: padurile – labirint, florile – iubire, lacurile si marile – univers al procreatiei, al fecundarii. Alcatuita din 14 strofe cu versuri de 12-14 silabe poezia recunoaste in cabinetul de lucru al poetului un spatiu intim, propice inspiratiei si indiferent la capriciile vremii exterioare: „Afara ploua, ninge! Afara-i vijelie/ Si crivatul alearga pe campul innegrit”. In contrast cu zbuciumul naturii poetul astepta in biroul sau vizita unei zane „gingase”, coborata din cer si viseaza la plaiuri pe care „dalba luna” revarsa un „val de aur” ce „curge printre flori”. Interiorul camerei de lucru, luminile si umbrele acesteia, caldura focului aprins din camin renasc amintirile din anii trecuti si recunosc sursele principale ale inspiratiei: femeia, gloria militara romaneasca, civilizatiile trecute, impresii de calatorie. Rezultat al osmozei dintre real si imaginar, creatia insufleteste himerele unei lumi posibile transcrise in poezia sa. Chiar si in ciclul de pasteluri iernatice se transmite starea de incantare in fata spectacolului naturii, ce armonizeaza contrariile si exerseaza o retorica picturala a privirii.                   In pastelurile dedicate iernii pe malurile Siretului autorul a consemnat incantarea si groaza in fata frumusetii naturii cotropite de acest anotimp al inghetului, al zapezii si al frigului. Iarna, Mezul iernei, Sania, Bradul l-au consacrat pe Alecsandri ca un neprieten al acestui anotimp,  a carui frumusete inghetata si incremenita o admira insa.                   Pastelurile recompun un peisaj imaginar, mitologic al Mircestilor si al luncii Siretului, asa cum peste un deceniu Mihai Eminescu va imortaliza natura Ipotestilor. Malul Siretului descrie un colt din natura in faptul zilei, cand meditatia poetului transfigureaza peisajul cunoscut al luncii Siretului. Curgerea apei naste sentimentul nostalgic al trecerii vietii, regretul dupa clipa de fericire pierduta. In aceasta trecere a timpului, singura certitudine o reprezinta viata, bucuria de a fi, de a exista in lume ca parte a uriasului mecanism al vietii si al mortii. Cu epitete ornante, dominate de culori luminoase (alb, verde), reflex al starii de beatitudine, cu sugestii termice (caldura nisipului malurilor apei), cu o serie de comparatii care dau peisajului descris contururi fantastice („aburii usori ai noptii [...] ca fantasme se ridica”, „raul se-nconvoaie [...] ca un balaur”), cu personificari (raul se-nconvoaie, apa adoarme, sapa, gandirea furata se duce la vale, lunca clocoteste) si cu antiteza finala dintre soparla nemiscata si clocotul luncii, dintre nisipul cald si trupul rece al reptilei-giuvaer, Malul Siretului ofera exemplul unei capodopere. Dominante in acest poem sunt imaginile dinamice: salcia pletoasa se inclina in apele raului, mrena salta in aer dupa o viespe, ratele salbatice lasa urme pe luciul apei.                     Meditatia poetului referitoare la curgerea ireversibila a timpului si dorinta lui de a se contopi cu natura pe care o eternizeaza in creatie sunt incifrate in tabloul naturii care pulseaza de viata in formele sale animale si vegetale. Reveria poetului actualizeaza si o mitologie autohtona alcatuita din: balauri cu solzi de aur stralucitori, fantasme ale noptii obligate sa paraseasca lunca din cauza luminii care invadeaza pamantul, mrene care salta in aer s. a.       Vasile Alecsandri – Miezul iernei                      Poezia "Miezul Iernei" completeaza tematic seria pastelelor inchinate anotimpului alb, fiind publicata la 01 Februarie 1869, in revista '' Convorbiri literare ''. In intreaga poezie, Vasile Alecsandri infatisaza imaginea unei nopti de iarna, cu un ger cumplit. Poezia este, in primul rand, un pastel, intrucat scriitorul descrie aspectele din natura care compun peisajul hibernal. Datorita dimensiunilor impresionante ale peisajului descris si caracterului sau unitar, Vasile Alecsandri creeaza un tablou in versiri, prin intermedul caruia ne transmite si propriile sentimente produse de maretia naturii.                    De fapt, poetul insusi percepe aceasta descriere ca un tablou, dovada fiind exclamatia de la inceputul strofei a treia : ''O! tabolu maret, fantastic!''                    In strofa I este evocat si descris, mai ales prin consecintele sale, gerul ''amar, cumplit '' al miezului de iarna. Sub influenta lui, natura se transforma complet, caci inghetul a cuprins pana si astrele si cerul, orice urma a vegetalului a disparut fiind inlocuit de regnul mineral. Astfel, stejarii '' trosnesc '' in paduri, stele par inghetate, cerul pare otelit si zapada cristalina a capatat consistenta si densitatea diamantelor ''ce scartaie sub picioare ''.                     In strofa a doua maretia tabloului naturii se incheaga in mintea poetului sub forma unui '' templu maestuos '' al carui element de baza este '' bolta cerului senine '' sprijinita de '' inaltele coloane '' sugerate de fumurile albe ce '' se ridica sub vazduhul scanteios ''. Aici, luna isi va aprinde '' farul tainic de lumina '' sporind frumusetea rece si neclintita a peisajului.                     In strofa urmatoare, neputandu-si retine prea plinul sufletesc si strania incantare in fata solemnitatii naturii, poetul exclama : '' O ! tablou maret, fantastic ! '', ca apoi sa revidentieze si celelalte minunatii ale acestui impresionant templu : miile de stele care '' ard ca vecinice faclii '', muntii care ii sunt altare si codrii - adevarate orgi sonore - unde se aude vuetul ingrozitor al crivatului.                     Senzatia de neclintire, de incremenire, de pustietate si tacere apasatoare este reliefata in prima parte a strofei finale, ''Totul e in neclintire, fara viata, fara glas ; /Nici un zbor in atmosfera, pe zapada nici un pas ''.                     In final insa, deodata, este sugerata viata prin aparitia unui lup ''ce se alunga dupa prada-i spaimantata''. Tabloul se dinamizeaza astfel prin aceasta imagine motorie, insa miscarea nu rupe armonia, granduarea si misterul peisajului.                    Prin intreaga poezie, Vasile Alecsandrii evoca salbaticia iernii '' cu un simt colosal al imensitatii cosmice '' [Mihai Dragan] pentru ca, fiind un tablou, descrierea penduleaza intre terestru si celest, dovada fiind elementele care apartin ambelor planurii : pe deoparte padurile cu stejarii, geru, zapada, campiile stralucitoare, fumurile caselor, muntii, codrii, crivatul, lupul, iar pe de alta parte stelele, luna, cerul, razele, bolta cerului.                    In fata acestei maretii a naturii sentimentele de uimire neretinuta, de admiratie nemarginita ale poetului sunt exprimate direct prin propozitii enuntiatiative, exclamative si interogative, asezate pe primul loc in structura strofelor apartinatoare : '' In padure trasnesc stejarii ! E un ger amar, cumplit ! '', '' O !tablou maret, fantastic ! '', ''Dar ce vad?''.                    Sentimentele sunt exprimate si prin diferite figuri de stil : epitete [ '' stele argintii '', '' vecinice faclii '', '' note-ingrozitoare '' ], comparatii [ '' ard ca vecinice faclii '', '' fumuri ca inalte coloane '' ], metafore [ '' far tainic de lumina '' ], personificari [ '' luna isi aprinde farul tainic '' ] etc.                    Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive [ '' codrii organe sonore '', crivatul patrunde scotand note '' ] sau de miscare, in final, toate imbinandu-se armomios.                    Prin aceasta unitate, prin dimensiunile peisajului descris si prin succesiunea secventelor descriptive, poezia "Miezul Iernei" intruneste trasaturile unui tablou in versuri.     Mihai Eminescu – Revedere   Definitie:                  Elegia este o specie a genului liric in care poetul isi exprima direct sentimentele de tristete metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la melancolie la nefericire.                  Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista "Convorbiri Hterare", la 1 octombrie 1879, desi fusese scrisa cu cativa ani inainte.                   Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in care codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creatie  de maturitate, aceasta poezie reflecta o noua modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite si innobilate cu profunde ganduri filozofice.                  Tema ilustreaza vremelnicia si perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea naturii, simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata prin conditia efemera, de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea universului. Elementul de recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a universului, iar ca figura artistica de constructie se remarca antiteza.                   Ideea exprima melancolia si tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului si admiratia pentru vesnicia naturii.                   Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, implicand totodata si sensul de scurgere a timpului.                   Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care meditatia, reflectia asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga poezie. Timpul filozofic are la Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marcheaza prin curgerea sa implacabila si ireversibila conditia omului muritor si timpul universal, care semnifica eternitatea, vesnicia proprie numai firii, Universului.                   Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata si pe doua planuri distincte: unul uman si celalalt al naturii si patru secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari si celor doua raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Inceputul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -"codrule"- reluat de diminutivul "codrutule".                    Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru acesta, precum si bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: "-Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule". Ideea timpului este sugerata de sintagma metaforica "multa lume am imblat", cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.                   Urmatoarea secventa poetica reprezinta raspunsul codrului, formulat in acelasi stil popular, incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii timpului fiind sugerata aici de succesiunea anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l ascult,/ [...] Vara doina mi-o ascult". Trainicia si forta de rezistenta a naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l ascult/ Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ si gonind cantarile;"-, iar armonia afectiva perfecta dintre om si natura este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...] Implandu-si cofeile,/ Mi-o canta femeile".                   Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea ireversibila a timpului insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua intinerire: "Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti". Poezia capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura, devine un simbol al intregului Univers.                    Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se intensifica, versul "- Ce mi-i vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea existentei trainice si perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a carui trecere ireversibila nu-l atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunza-mi suna;/ si de-i vremea buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea”.                     In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil si implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe cand firea este vesnica, eterna: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;". Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este eternitatea, in care se inscriu: "Marea si cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna si cu soarele,/ Codrul cu izvoarele". Acestea sunt si principalele motive romantice intalnite in majoritatea creatiilor lirice eminesciene. Timpurile verbelor care exprima atitudinile si ideile poetului si ale codrului se afla in relatie de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului.                  Procedee artistice / figuri de stil                   Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta" viscolul, doinele si care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramaanem"                 Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive: - diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor, intim, prietenos, dragastos al poetului pentru codru: "codrutule", "dragutule"; -  expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de mult", "Iar noi locului ne tinem";  - cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";  -  dativul etic, specific creatiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea", "vantu-mi bate", "frunza-mi suna";  - "si"-ul narativ, specific popular: "Si mai fac....", "si de-i vremea..."; - structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata; - motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;               Poezia culta este reprezentata de: - prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om si etern pentru Univers; - viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul; - sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;                Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind si aici armonia inconfundabila intre glasul poetului si acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme: "Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si cu idei culte, de a cobori la acel sublim impersonalism poporan".       Eseu „Viata micilor vietuitoare” Pentru elaborarea eseului cu privire la tema „Viata micilor vietuitoare” am ales sa abordez schita „Caprioara„ de E.Garleanu. Schita este o opera epica, o naratiune in proza de mici dimensiuni, in care se relateaza o singura intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea se desfasoara intr un interval de timp scurt, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans. Eu consider ca modul in care viata micilor vietuitoare este descrisa in operele literare accesibile copiilor atrage atentia asupra fragilitatii, gingasiei sentimentelor materne si instinctului de protejare nutrit de mama fata de pui sau, jertfindu-se in locul lui. Astfel aceste texte atrag atentia asupra vietii pline de pericole, asupra sensibilitatii acestor mici vietuitoare si asupra iubirii materne. Lectura acestor texte le trezeste copiilor dorinta de a observa mai atent viata din natura si creste interesul pentru conoasterea vietuitoarelor contribuind la dezvoltarea spiritului de observatie. Prin forma lor artistica schitele lui Garleanu contribuie si la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor, autorul convertind un instinct din lumea animalelor intr-o puternica dragoste materna capabila chiar de sacrificiu suprem. In primul rand, prin modurile de expunere, naratiune si descriere, le este prezentat copiilor tabloul natural, calm, plin de gingasie si frumusete in care se nasc micile vietuitoare, dar si pericolele la care sunt expuse. Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase „ pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei. Aceasta si-a intins capul cu botul mic , catifelat si umed pe spatele mamei lui, si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara ii linge si limba ei subtire aluneca usor pe blana moale, matasoasa a iedului”. Este o scena a familiei plina de duiosie si gratie, elemente sugerate prin epitete duble, triple si o comparatie. Amana linistea si impacarea  pentru a scoate si mai bine in relief lupta staruitoare din sufletul de fugarnica a caprioarei, care de fapt nu mai pare sa fie un animal ci o mama adevarata, coplesita de mila pentru fiinta frageda careia i-a dat viata, pe care a hranit-o cu laptele ei, cea de care trebuie sa se desparta. Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la mama, la eterna noastra mama. Acesta este momentul in care puiul de caprioara trebuie sa constientizeze faptul ca de acum inainte va trebui sa se descurce singur. „Un muget inabusit de dureri puse capat framantarii  launtrice si invingandu-si dragostea materna, caprioara se hotara sa si duca puiul la „tarcurile de stanca din zari unde va fi in afara de orice pericol. Acolo pe muchiile prapastiilor era imparatia caprelor peste care stapaneau fara nici o grija , si acolo l ar fi stiut langa dansa. Atmosfera linistita  de pana aici se dinamizeaza , drumul pana la tarcuri o impune, singura ei arma de aparare o constituie miscarea rapida „fuga fulgeratoare”, „salturile indraznete” prin locuri pline de primejdie si iedul trebuie sa faca dovada ca are forta acestor miscari. Iedul „se tine voiniceste„ si „se avanta ca o sageata”. In al doilea rand, prin intermediul acestor texte, copiii descopera ce inseamna iubirea unei mame pentru puiul ei, constientizand rolul pe care aceasta il are in viata lor. Amenintarea pandeste peste tot: lupul sta la panda, caprioara simte, „conteneste fuga, paseste incet”. Momentul culminant este descris cu maiestrie dar cu economie de mijloace stilistice pentru ca sacrificiul sa nu devina patetic. Finalul este magistral, incheind o evocare narativa prin ochii caprioarei muribunde, in care imaginea realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care se topeste in adancul padurii fiind un simbolul salvarii. „Prabusita in sange, la pamant, sub coltii fiarei, caprioara simte durerea ...” Limbajul folosit de E. Garleanu este cu totul potrivit fondului de idei, ca expresii plastice si epitete sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in epitete si comparatii. In concluzie, aceste texte cu referire la lumea micilor vietuitoare au o insemnata valoare instructiva si educativa. Ele constituie un mijloc de cunoastere a vietii animalelor, pasarilor, insectelor si chiar a plantelor, redate intr-o forma literara accesibila.   Eseu argumentativ pe tema „ Copilaria”   Eu consider ca perioada copilariei este cea mai importanta perioada din viata omului, atat datorita faptului ca este cea in care deprindem cele mai importante invataminte ale vietii, cat si datorita faptului ca o pastram vie pe parcursul celorlalte perioade ale vietii, neuitand-o niciodata si pastrarea ca pe o amintire sfanta in sufletul nostru. In primul rand, sa nu uitam ca perioada copilariei este cea in care incepem sa cunoastem lumea, luand contact cu tot ce se afla in jurul nostru, invatam lucruri noi, reguli si tot ceea ce este important pentru viitorul nostru.  Este perioada in care ne formam personalitatea invatand care sunt valorile vietii pe care trebuie sa le pastram in constiinta noastra, folosindu-ne de ele si incercand sa le dezvoltam pentru ca mai tarziu la randul nostru sa le transmitem mai departe. Ion Creanga in „Amintiri din copilarie” povesteste istoria copilariei sale, traita sau vazuta de el pana la varsta maturitatii. Este o copilarie din mediul taranesc traita in satul Humulesti. Isi largeste sfera de sensibilitate si intelegerea, se implica sufleteste si se formeaza ca om. I.L.Caragiale in cele doua schite „ Vizita” si „Dl Goe” prezinta portretul copilului apartinand unei familii instarite si urmarile unei educatii gresite, cei doi eroi fiind ridiculizati de marele dramaturg. Barbu Stefanescu Delavrancea, evoca si el in schitele „Bunica si Bunicul” atmosfera de basm a copilariei prin descrieerea celor doi bunici care ne dau intotdeauna senzatia de iubire si ocrotire. Asadar, copiii invata din aceste texte cum sa respecte reguli, cum sa devina in viitor oameni de valoare. In al doilea rand, prin aceste povesti si povestiri, copii descopera ca nu toti au parte de o copilarie fericita si invata ce este dispretul, indiferenta, descurajarea, egoismul si ingamfarea care nu fac parte din lumea copilariei. Drama copilului sarman, intr-o societate nedreapta se ilustreaza in „Fetita cu chibriturile” de Hans Cristian Andersen, in care eroina fara nume este reprezentativa pentru toti copiii sarmani care traiesc intr o societatea dominanata de exploatare sociala. In „Dumbrava minunata” a lui Mihail Sadoveanu se prezinta copilul printr-o impletire a realului cu fantasticul. Lizuca adoarme in dumbrava din padure si se viseaza in lumea basmelor,  transferandu-si necazurile din viata reala. Toate acestea il formeaza pe micul cititor, ii dezvolta imaginatia si gestul estetic. In consecinta, din aceste texte, copiii invata cum sa se comporte in societate, cum sa se comporte cu semenii lor si devin mai sensibili fata de colegii lor aflati in suferinta. In concluzie, felul in care sunt prezentate povestile si povestirile despre copilarie de catre marii scriitori ii fac pe copii sa invete cum sa se comporte, sa distinga binele de rau, sa se joace impreuna cu toti copiii indiferent de rang social si de etnie. In plus, datorita studierii textelor care au ca tema copilaria, vor invata ca desi ei cresc si devin adulti si mai apoi batrani, spiritul si sufletul va ramane ancorat in copilarie, facandu-i sa-si doreasca in continuare sa se joace, sa iubeasca si sa aiba trairi speciale ca cele de la varsta copilariei.     Eseu tema -  anotimpurile                  Eu consider ca felul in care succesiunea anotimpurilor este descrisa in operele literare accesibile copiilor atrage atentia unui fenomen esential pentru intelegerea viziunii despre lume a acestora referitor la trecerea timpului. Astfel, textele care au ca tematica anotimpurile ii familiarizeaza pe copii cu perioadele referitoare la transformarile care se petrec in natura.              In primul rand, datorita limbajului figurat al textelor lirice, copiii pot reprezenta aspectele naturii specifice fiecarui anotimp descoperind frumusetea fiecaruia dintre ele pentru fiecare etapa de transformare. De exemplu, primavara natura se trezeste la viata, veselia fiind conturata nu doar vizual ci si auditiv ca in poezia “ La Pasti” de George Cosbuc: “Prin pomi e ciripit si cant, / Vazduhu-i plin de-un rosu soare, / Si salciile-n alba floare”. Epitetele cromatice amintesc de simbolistica martisorului vestind victoria luminii asupra intunericului si bucuria vietii reinnoite.             Vara intreg pamantul pulseaza de viata. Pe malul raului, eul liric admira peisajul si mediteaza la trecerea timpului (Pastelul  “Malul Siretului” Vasile Alecsandri). Aceeasi apa “care se schimba-n valurele pe prundisul lunecos ”adoarme“ la bolboace sapand malul „nisipos”, sugerand ca viata are atat perioade mai line cat si perioade mai zbuciumate.             Toamna este descrisa si definita metaforic de George Toparceanu in Rapsodii de Toamna, zana melopeelor, spaima florilor are o haina cu trena lunga de culoarea vantului cu care matura totul in viata ei, sugerand distrugerea vegetatiei  de ploaie, frig si vant.             Iarna aduce noi podoabe cu care infrumuseteaza lumea. Pastelul Iarna al lui Alecsandri  exprima admiratia eului liric pentru transformarile din natura. Fulgii care zboara “ca un roi de fluturi albi” devin, ajunsi pe pamant, o haina argintie care imbraca “mandra tara”.             Asadar, constienti de transformarile din natura, specifice fiecarui anotimp pe care il observa repetandu-se in fiecare an, copiii percep fenomenul trecerii timpului nu ca pe o pierdere, ci ca o transfigurare: iarna devine primavara, aceasta devine vara care se ofileste si devine toamna si care amorteste din nou iarna. Frumusetea naturii in fiecare anotimp ii va face sa inteleaga mai tarziu frumusetea fiecarei etape a vietii.             In al doilea rand, prin aceste texte, copiii descopera  activitatile umane si animaliere specifice fiecarui anotimp, familiarizandu-se cu etapele muncii agricole si cu viata animalelor. Diminetile zilelor de primavara folosite pentru munca campului sunt pline de farmec. Personificat, “Soarele dulce cu lumina si caldura” apare “Pe orizontul aurit, / Sorbind roua diminetii de pe campul inverzit” pe care oamenii muncesc. ( V. Alecsandri “ Dimineata”)              Ploaia, simbol al fertilitatii, conditioneaza vara legarea rodului si coacerea lenta bucurand eul liric: “Vine ploaia bine face! / Spicul plin de acum se coace! / Spicului racoarea-i place! / Vine ploaia bine face!”( G.Cosbuc “Vine ploaia!”. Nu doar oamenii muncesc toata vara din zori pana-n seara, ci si micile vietuitoare. Albinele harnice aduna mierea, asemeni aceluia din “Iscoada“ de V. Alecsandri : “A gasit toata gradina / Inflorita .../ Cu o fraga de dulceata”.             Furnicile descopera mereu ceva bun de dus la musuroi ca rezerva pentru iarna: “Maruntica de faptura , / Duse harnica la gura / O farama de ceva / Care-acasa trebuia / Asezat in magazine / Pentru iarna ce-o sa vie” (T.Arghezi  “O furnica”). Toamna este anotimpul recoltelor in care primim roadele muncii de vara: “ Mere, pere / In panere, / Prune bune / Si alune / Si gutui amarui / Cu puf galben ca de pui”. (Demostene Botez, „Toamna”). Greierul, antropomorfizat, se ingrijoreaza ca nu si-a facut provizii pentru vremea rea: “ Cri-cri-cri, / Toamna gri / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun / Ca puteam si eu sa adun / o graunta cat de mica…( G.Toparceanu  - “Balada unui greier mic”).             Iarna, cand natura este amortita, omul cade pe ganduri langa foc si se odihneste reparandu-si uneltele pentru primavera care va veni (V. Alecsandri). Copii se bucura de zapada la sanius (G.Cosbuc – „Iarna pe ulita”).             In consecinta, prin aceste texte, copiii inteleg ca omul se implica in viata naturii de unde isi ia hrana. El este, astfel, esential legat de natura  pe care trebuie s-o respecte si s-o exploateze ratioanal, sa o protejeze si s-o conserve.               In concluzie, felul in care sunt prezentate anotimpurile in literatura ii ajuta pe copii sa inteleaga transformarile din lumea in care traiesc. Astfel, ei pot apoi sa le anticipeze si sa le adapteze mai usor intelegand trecerea timpului ca pe o oportunitate bucurandu-se de schimbarile aduse. De asemenea, invatand aceste poezii, copiii vor intelege depedenta omului de mediul in care traiesc si responsabilitatea lor de a-l pastra  functional. In plus, datorita expresivitatii textelor despre anotimpuri, vor invata sa aprecieze frumusetea naturii,  trezindu-le sentimente inaltatoare pentru sufletul omenesc.     MODEL DE ARGUMENTARI Argumentare – text apartinand genului dramatic  Genul dramatic cuprinde totalitatea creatiilor dramatice. Acesta este unul dintre cele trei genuri literare importante (alaturi de liric si epic) in care se realizeaza obiectivarea eului creator, prin intermediul personajelor, fiind prezente totodata actiunea si dialogul. Fragmentul citat face parte din opera literara ......... , de .......... si apartine genului dramatic, deoarece aceasta este scrisa pentru a fi jucata pe scena, modul de expunere este dialogul, iar structura operei dramatice se compune din acte, scene, tablouri. Precizarea „actul......”, „scena........” arata organizarea textului pe acte, diviziunile principale in desfasurarea actiunii si scene, subdiviziuni ce marcheaza intrarea sau iesirea unui personaj. Modul de expunere este dialogul, la inceputul fiecarei replici este pus numele personajului care o rosteste si, ca semn de punctuatie, doua puncte. Personajele care apar in actul al..........., scena............sunt....…………..., care.....…..... . Dintre personajele prezente in fragment, se remarca, prin atitudine, limbaj si reactii.......... . El/ea este prezentat(a) prin indicatiile scenice facute cu autor si transformate in adevarate fise de caracterizare directa:............ . Astfel, i se precizeaza cea mai importanta trasatura de caracter, ....................... Personajul este caracterizat insa si indirect, prin atitudinea............fata de.......................caruia/careia................. . In concluzie, acest text apartine genului dramatic, deoarece prezinta caracteristicile specifice: organizarea in acte si scene, aparitia personajelor, dialogul, ca mod de expunere, si indicatiile scenice.   Argumentare – text apartinand genului epic/unei opere epice. Fragmentul citat face parte din opera literara......, de......... si apartine genului epic, deoarece autorul isi transmite indirect gandurile si sentimentele, prin intermediul actiunii si al personajelor; de asemenea, sunt prezente modurile de expunere si conflictele. Actiunea este simpla, cuprinzand in acest fragment..............(momentul/momentele subiectului prezent(e) in fragment). Astfel, aflam ca………………………………….............. Din punct de vedere spatial, cititorul poate intui imaginea unui decor rural/urban etc, ce are in prim-plan ca reper.............. Temporal, exista cateva detalii specifice:.........../nu exista. Personajul / personajele prezente in fragmentul in discutie sunt:.......... ..........este personajul principal/secundar, fiind caracterizat in mod direct (de catre narator / de catre alte personaje / prin autocaracterizare) / indirect (prin fapte / comportament / limbaj / vestimentatie / relatii cu alte personaje).Exemple........... In prezentarea epica, modurile de expunere folosite sunt: naratiunea / descrierea /dialogul / monologul. Naratiunea are rolul de a prezenta evenimentele in ordinea cronologica a desfasurarii lor, prin inlantuire /alternativ (prin trecerea de la o secventa narativa la alta) / prin insertie. Dialogul da dinamism actiunii si constituie un mijloc de caracterizare indirecta. Descrierea infatiseaza peisaje sau contureaza portrete, iar monologul prezinta trairile interioare ale personajelor. Relatarea este obiectiva / subiectiva, cu marci auctoriale specifice, de persoana I / a III-a singular / plural. Toate acestea sunt caracteristicile unui discurs narativ obiectiv / subiectiv, fragmentul citat valorificand atributele specifice genului epic. Argumentare – text apartinand unei opere descriptive Fragmentul citat face parte din opera literara..........,scrisa de........... si este un text descriptiv, deoarece are ca mod de expunere descrierea, infatiseaza un aspect din natura / un portret, valorifica imagini artistice si figuri de stil si realizeaza observatii cu privire la ipostazele prezentate. Textul valorifica modul de expunere descriptiv, intrucat alterneaza o suita de imagini vizuale / auditive / olfactive etc, centrate pe verbe statice / dinamice, alternativ si pe grupuri nominale (substantive, adjective):...................................................... .................................... De asemenea, este infatisat un aspect particular specific al...................., fragmentul devenind un tablou al anotimpului...................si al .................... Sunt valorificate figuri de stil, pentru ca prezentarea sa fie cat mai sugestiva pentru cititor: epitete(...........................) / personificari (.........................) / metafore (............................), comparatii (............................) / enumeratii (..................) / inversiuni (.....................) etc. Epitetul / metafora / comparatia etc......…....este foarte sugestiv(a), redand imaginea.………….... Se realizeaza observatii, reflectii, trairi cu privire la ipostazele prezentate, detaliile contribuind la veridicitatea imaginilor surprinse:................................ Toate aceste elemente sunt argumentele necesare pentru a considera ca fragmentul citat din opera literara.............................,de............... .....este o descriere.                              Caracterizare -  personaj literar             ............…...este personajul principal al acestui fragment. El este permanent prezent in expunerea autorului, naratiunea avand ca pretext............. .             Portretul fizic al personajului este/nu este foarte bine conturat. Astfel, prin caracterizare directa facuta de narator/alte personaje/de catre el insusi, aflam ca.................. .             Portretul moral reuneste caracteristici variate prezentate direct/deduse indirect din succesiunea faptelor. Astfel, personajul este caracterizat direct de catre narator/de catre alte personaje/de catre el insusi ca fiind..................... .             Prin caracterizare indirecta, aflam ca.................da dovada de....................., deoarece................. (vezi comportament, atitudine, limbaj, relatia cu alte personaje etc.).             Asadar,.................. este un personaj reprezentativ pentru creatia lui....................., care doreste sa transmita si cititorului o stare de admiratie, simpatie, fata de tipul de personaj creat      

programa actualizata fara pedagogie

                                                                                                                                                                                MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ŞTIINȚIFICE                                                                              P R O G R A M A   PENTRU  EXAMENUL NAȚIONAL DE DEFINITIVARE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT     ÎNVĂȚĂTORI/INSTITUTORI/PROFESORI PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR (ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR ÎN LIMBA ROMÂNĂ)             DISCIPLINA DE EXAMEN:  LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ ȘI MATEMATICĂ, METODICA PREDĂRII ACESTORA, PEDAGOGIE ȘCOLARĂ ȘI ELEMENTE DE PSIHOLOGIE A EDUCAȚIEI                                                                              NOTĂ DE PREZENTARE     Programa se adresează învățătorilor, institutorilor și profesorilor pentru învățământul primar, din unitățile școlare cu limba de predare română, care s-au înscris și vor susține examenul de definitivare în învățământ.             În elaborarea programei s-au avut în vedere următoarele principii: principiul continuității formării inițiale şi continue, realizat prin evoluție în carieră și dezvoltare profesională; principiul coerenței modular-tematice a programei, asigurat prin articularea proiectării ei, prin modul de elaborare a competențelor generale şi specifice, prin modul de selectare a conținuturilor ce vor face obiectul evaluărilor vizate, prin diversitatea formelor şi a strategiilor evaluative sugerate pentru a fi utilizate în contextul acestor examinări; principiul adecvării şi armonizării finalităților şi a conținuturilor învățământului primar românesc cu direcțiile şi spiritul schimbărilor din societate; principiul optimizării şi inovării activității în învățământul primar, prin asimilarea celor mai noi achiziții din ştiințele educației şi din ştiințele conexe. Programa pentru examenul naţional de definitivare în învăţământ a învățătorilor/ institutorilor/profesorilor pentru învățământ primar cu predare în limba română vizează  competenţe abordabile din perspectiva dimensiunii cognitive, procedural-aplicative și atitudinale și propune o tematică ce corespunde tendințelor în evoluția disciplinelor. Este structurată pe trei secțiuni: secțiunea 1   – discipline de specialitate (Limba și literatura română și Matematică); secțiunea 2   – metodica predării disciplinelor de specialitate (Metodica predării limbii și literaturii române și Metodica predării matematicii); secțiunea 3   – pedagogie școlară  și elemente de psihologie a educației.   COMPETENŢE GENERALE   competențe în specialitate la Limba și literatura română și Matematică: de a utiliza adecvat conținutul științific propriu disciplinelor de examen; de a aplica în situații educaționale concrete conținutul științific, valorizând valențele formative; de a integra conținuturile de specialitate în contextul altor științe, argumentând și promovând strategii activ – participatice de învățare; de a produce corelații inter-/intradisciplinare, prin utilizarea unor tehnici eficiente de activitate intelectuală, stimulând creativitatea și inovația în plan profesional.   competențe didactico-metodologice, aferente predării la ciclul primar a disciplinelor Limba și literatura română și Matematică: de a prelucra conținuturile științifice specifice disciplinelor de examen, prin aplicarea în situații educaționale variate, specifice învățământului primar; de a valorifica conținuturile metodicilor de specialitate, în vederea formării la elevi a competențelor cheie și transversale; de a realiza conexiuni intra-/interdisciplinare, în contexte educaționale specifice învățământului primar; de a opera cu conținuturile metodicilor de specialitate pentru luarea unor decizii care să conducă la reglarea (dezvoltarea / ameliorarea) componentelor procesului instructiv – educativ.   competențe psihopedagogice de a utiliza adecvat conceptele de bază ale disciplinelor psihopedagogice; de a aplica în situaţii educaţionale concrete conţinutul ştiinţelor educaţiei/psihologiei şcolarului mic; de a realiza conexiuni între achiziţiile dobândite prin studiul disciplinelor psihopedagogice şi domeniile de specialitate; de a opera cu conceptele specifice ştiinţelor psihopedagogice pentru explicarea, interpretarea și argumentarea  unor fapte, evenimente, procese educaționale.   Competențele specifice ce derivă din competențele generale vor fi prezentate în cadrul fiecărei secțiuni a programei. Programa este structurată pe 3 secțiuni, corelate cu structura subiectului la proba scrisă.       SECŢIUNEA 1 – DISCIPLINE DE SPECIALITATE   LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ   A. COMPETENŢE SPECIFICE:               Candidații vor dovedi formarea următoarelor competenţe specifice: identificarea temei şi a modului de reflectare a acesteia în textele studiate; identificarea şi analiza principalelor componente de structură, de compoziţie şi de limbaj specifice textului narativ; identificarea şi analiza principalelor componente de structură şi de limbaj specifice textului dramatic; identificarea şi analiza elementelor de compoziţie şi de limbaj în textul liric;   2.1. utilizarea normelor ortografice, ortoepice, de punctuaţie, morfosintactice şi folosirea adecvată a unităţilor lexicosemantice, compatibile cu situaţia de comunicare; 2.2. utilizarea relaţiilor de sinonimie, antonimie, omonimie, polisemie în organizarea mesajului scris;   3.1. elaborarea unei argumentări scrise pe baza textelor studiate; 3.2. utilizarea unui lexic diversificat, recurgând la categoriile semantice studiate şi la mijloacele de îmbogăţire a vocabularului, pentru exprimarea nuanţată;   4.1. utilizarea categoriilor gramaticale învăţate, în diverse tipuri de propoziţii, prin folosirea unor tehnici eficiente de activitate intelectuală; 4.2. identificarea organizării morfologice şi sintactice a textelor realizând corelații inter-/intradisciplinare.   B. TEMATICA   I. Literatura română Proza – Specii narative: basmul cult, povestirea, nuvela, romanul. Conţinuturi: instanțele comunicării narative (autor, narator, personaj, cititor); perspectivă narativă (narator obiectiv/subiectiv, narațiune scrisă la persoana I/ la persoana a III-a); construcția discursului narativ (particularitățile speciilor literare: basmul cult, povestirea, nuvela, romanul; acțiune, temă, momentele subiectului, conflict, incipit, final, moduri de expunere, stil direct, stil indirect, stil indirect liber, repere spațio-temporale); personaje (tipologie, modalități de caracterizare); limbajul naratorului. Notă: Conceptele operaționale se vor aplica pe un text narativ aparținând unuia dintre următorii autori: Ion Creangă, Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu. Poezia – Poezia romantică. Poezia modernă. Conţinuturi: structura discursului poetic (titlu, motiv literar, idee poetică, instanțele comunicării poetice, mărci lexico-gramaticale ale eului poetic; elemente de prozodie); figuri de stil (aliterația, asonanța, antiteza, comparația, epitetul, enumerația, hiperbola, metafora, personificarea, repetiția). Notă: Conceptele operaționale se vor aplica pe texte poetice aparținând următorilor autori: Mihai Eminescu (două texte poetice); George Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu (câte un text poetic). Dramaturgia – Specii ale genului dramatic: comedia, drama. Conţinuturi: structura discursului dramatic (act, scenă, tablou, conflict dramatic, intrigă, relații spațio-temporale, dialog, monolog, categorii estetice: comicul); personajele operei dramatice (tipologii, tehnici de caracterizare). Notă: Conceptele operaționale se vor aplica pe un text dramatic aparținând următorilor autori: Ion Luca Caragiale, Marin Sorescu.   II. Limba română Nivelul fonetic: normele actuale de ortografie și ortoepie în limba română; aspecte funcționale referitoare la: sunetele limbii române, regulile pentru despărțirea cuvintelor în silabe; diftongi, triftongi, hiat; accent; abateri de la normă și corectarea lor. Nivelul lexico-semantic: cuvântul, structură; categorii semantice: sinonime, antonime, omonime, paronime, cuvinte monosemantice/ polisemantice; neologisme, regionalisme, arhaisme; unități frazeologice (expresii/ locuțiuni); sensul cuvintelor în context/ sens denotativ și sens conotativ; vocabularul limbii române; mijloace de îmbogățire a vocabularului: interne (derivarea, compunerea, conversiunea), externe (împrumuturile şi neologisme). Nivelul morfosintactic: părțile de vorbire flexibile: substantivul (fel, număr, gen, cazuri, funcții sintactice, locuțiuni substantivale); articolul (clasificare); adjectivul (flexiune, grade de comparație, funcții sintactice, ortografiere); pronumele (tipuri, adjective pronominale, funcții sintactice, ortografierea formelor pronominale); numeralul (clasificare, cazuri, funcții sintactice, ortografierea numeralelor); verbul  (verbele predicative, auxiliare, copulative, locuțiuni verbale, diateze, moduri, timpuri, funcții sintactice); părțile de vorbire neflexibile: adverbul (clasificare, grade de comparație, funcții sintactice, ortografierea adverbelor); conjuncția (clasificare); prepoziția (regimul cazual al prepozițiilor); interjecția (clasificare, funcții sintactice, valori expresive, punctuația interjecției); sintaxa propoziției (părți de propoziție: principale, secundare; acordul gramatical între predicat și subiect; acordul logic, acordul prin atracție; acordul atributului cu partea de vorbire determinată); sintaxa frazei (propoziția – criterii de clasificare, felul propozițiilor; fraza; raporturi sintactice la nivelul propoziției și al frazei). Nivelul ortografic și de punctuație: aspecte privind aplicarea normelor de ortografie și de punctuație în receptarea/ construirea mesajului scris. Nivelul stilistic: stilurile funcționale; tipurile de text receptate: narative, descriptive, dialogate, informative, argumentative; stil direct, stil indirect, stil indirect liber.           C. BIBLIOGRAFIE I. Literatură Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Semne, București, 2003. Călinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu, E.P.L., București, 1969. Călinescu, G., Universul poeziei, Ed. Minerva, București, 1974. Manolescu, N., Arca lui Noe, Ed. 100+1 Gramar, București, 2000. Manolescu, N., Despre poezie, Ed. Aula, Brașov, 2002. Munteanu, G., Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, E.D.P., București, 1980. Simion, E., Scriitori români de astăzi, Ed. Cartea Româneasc, București, 1987. Vianu, T., Arta prozatorilor români, Ed. 100+1 Gramar, București, 2002. *** Manualele de Limba și literatura română pentru clasele IX-XII, în vigoare la  data examenului   II. Limba română Avram, M., Gramatica pentru toți, Ed. Humanitas, 1997. Beldescu, G., Ortografia actuală a limbii române, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984. Ciompec, G., Dominte, C., Forăscu, N., Guțu, Romalo, V., Vasiliu E., Limba română contemporană. Fonetica. Fonologia. Morfologia, ediție revizuită și adăugită, E. D. P., București, 1985. Popescu, Ș., Gramatica practică a limbii române, Ed. TEDIT FZH, București, 2001. ***Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2005. *** Gramatica de bază a limbii române, (coord. Gabriela Pană Dindelegan), Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2010. ***Gramatica limbii române, vol. I-II, Ed. Academiei Române, București, 2005. *** Manualele de Limba și literatura română pentru clasele V-VIII, în vigoare la  data examenului ***Sinteze de limba română, (coord. Theodor Hristea), E.D.P., București, 1984   MATEMATICĂ   A. COMPETENȚE SPECIFICE:               Candidații vor dovedi formarea următoarelor competenţe specifice: 1.1. selectarea şi utilizarea unor modalităţi adecvate de reprezentare a mulţimilor şi a operaţiilor cu mulţimi; 1.2.  recunoaşterea și identificarea caracteristicilor  numerelor naturale și raționale;   1.4. aplicarea regulilor de calcul și a proprietăților operațiilor cu numere naturale și raţionale în rezolvarea ecuațiilor şi a sistemelor de ecuaţii a problemelor matematice; 1.5. organizarea datelor în tabele şi reprezentarea lor grafică; 1.6. operarea cu unități de măsură standardizate, folosind transformări; 1.7. utilizarea formulelor de calcul pentru aflarea perimetrului, ariei (pătrat, dreptunghi), volumului (cub, paralelipiped) și exprimarea acestora în unități de măsură corespunzătoare; 1.8. recunoaşterea unor figuri și corpuri geometrice în configuraţii date și aplicarea proprietăților și a formulelor de calcul pentru determinarea unor elemente ale acestora;   2.2. identificarea în exemple/limbajul cotidian a noțiunilor: numere prime, numere compuse, fracţii ordinare, fracţiilor zecimale; 2.4. analizarea şi interpretarea rezultatelor obţinute prin rezolvarea unor probleme din viața cotidiană;   3.1. utilizarea operaţiilor aritmetice şi a proprietăţilor acestora în calcule cu numere naturale; 3.2 analizarea unor situații practice cu ajutorul elementelor de organizare a datelor;   4.1. transpunerea unei situaţii-problemă în limbaj matematic, rezolvarea problemei obținute utilizând mulţimi, relaţii şi operaţii cu mulţimi, ecuații, organizarea datelor și interpretarea rezultatului obținut; 4.2  interpretarea matematică a unor probleme practice prin utilizarea operațiilor cu fracții ordinare/ zecimale și a ordinii efectuării operațiilor.   B. TEMATICA Mulţimi     Noţiunea de mulţime. Exemplificări. Element. Apartenenţă. Moduri de determinare     Relaţia de incluziune. Definiţie. Proprietăţi     Egalitatea mulţimilor     Operaţii cu mulţimi. Definiţii. Proprietăți. Reuniune. Intersecţie. Diferenţă. Complementara unei          mulţimi. Produs cartezian     Mulţimea numerelor naturale Relaţia de echipotenţă Cardinalul unei mulţimi Axiomele lui Peano Sisteme de numeraţie. Sisteme poziționale/ nepoziționale Operaţii în N. Definiţii. Proprietăţi    Mulţimile (N, Q) Definiţii, proprietăţi (N, Q) Operaţii în N, Q Transformarea fracţiilor ordinare în fracţii zecimale Transformarea fracţiilor zecimale în fracţii ordinare                                   Ecuaţii şi sisteme de ecuaţii Probleme care se rezolvă cu ajutorul ecuațiilor   Elemente de organizare a datelor. Reprezentarea și interpretarea unor dependențe funcținale prin tabele, diagrame și grafice    Unităţi de măsură pentru lungime, arie, volum -capacitatea vaselor, masă, timp. Transformări    Elemente de geometrie Punct, dreaptă, semidreaptă, segment, linie frântă\curbă, unghiuri Poligoane: triunghiul; patrulatere: paralelogramul, dreptunghiul, rombul, pătratul, trapezul; Cercul Relaţii metrice în triunghiul dreptunghic Corpuri: paralelipided, cub, piramidă, cilindru, con, sferă (recunoaştere, construcţie).   C. BIBLIOGRAFIE: Aron I., Herescu Gh., Dumitru A. - Aritmetica pentru învăţători, E.D.P., Bucuresti, 1996 Rosu M., Roman M. -  Matematica pentru perfecţionarea învăţătorilor, Ed. All, Bucuresti, 1999 Manuale de matematică pentru clasele V-VIII SECŢIUNEA 2 – METODICA PREDĂRII DISCIPLINELOR DE SPECIALITATE   METODICA PREDĂRII LIMBII ŞI LITERATURII ROMÂNE   A. COMPETENŢE SPECIFICE               Candidații vor dovedi formarea următoarelor competenţe specifice: 1.1. abordarea flexibilă a curriculumului şcolar şi analiza funcţională a conţinuturilor învăţării; 1.2. aplicarea adecvată a principiilor, formelor şi metodelor specifice comunicării orale și scrise; 1.3. utilizarea strategiilor specifice însușirii normelor limbii literare la clasele CP-IV;   2.1.valorificarea valenţelor educative ale textelor literare/nonliterare utilizate în lecțiile de comunicare în limba română/limba şi literatura română din clasele CP-IV; 2.2. alegerea și adecvarea strategiilor didactice de predare-învățare-evaluare în vederea formării competențelor specifice stabilite prin curriculumul pentru învățământul primar; 2.3. adaptarea demersului didactic la nevoile reale ale elevilor, prin individualizarea și diferențierea învățării;   3.1. valorificarea corelațiilor intra-, interdisciplinare prin abordarea integrată a învățării la disciplinele Comunicare în limba română/ Limba și literatura română; 3.2. argumentarea utilizării diverselor modalităţi de abordare a textului literar;   4.1. valorificarea lecturii personalizate a programei școlare în proiectarea didactică pe termen lung și scurt; 4.2. utilizarea strategiilor adecvate de evaluare a activităţii elevilor în cadrul disciplinei Comunicare în limba română/ Limba şi literatura română; 4.3. conceperea unor instrumente de evaluare, analiză și interpretarea rezultatelor în scopul optimizării acțiunii didactice.       B. TEMATICA I. Curriculum  în învățământul primar Specificul curriculumului şi al conţinuturilor curriculare pentru disciplina Comunicare în limba română/Limba și literatura română (ciclul primar)   II. Aspecte metodologice privind curriculumul de limba și literatura română în învățământul primar 1. Comunicarea orală Strategii de formare a comportamentului de ascultător/emițător; Strategii de formare a câmpului auditiv (propoziție, cuvânt, silabă, sunet); Forme de activități care contribuie la sesizarea elementelor semnificative ale unui mesaj ascultat (CP - I-II și III-IV); Metode, procedee didactice și mijloace de învățământ folosite în dezvoltarea exprimării orale;  Formarea competențelor de comunicare: conținuturi și contexte de realizare, articularea componentelor competenţelor, criterii și cerințe în exersarea exprimării corecte. 2. Receptarea mesajului scris. Exprimarea scrisă. Procesul didactic (de predare-învăţare-evaluare) la disciplina Comunicare în limba română  în  clasa pregătitoare; Strategii de predare - învățare - evaluare a citit-scrisului la clasa I (metode și procedee specifice, mijloace de învățământ); Specificul abordării textelor în învățământul primar: - Textul narativ (elaborarea planului de idei, povestirea, personajul literar, dialogul, descrierea); - Textul liric; - Textul nonliterar. 3. Organizarea textului scris în funcție de scopul redactării.  Tehnica elaborării unui text scris: planul initial, părțile componente. Contexte de realizare pentru clasele II-IV; Scrierea funcțională (bilet, felicitare, afiș, fluturaș, invitație, scrisoare, email); Scrierea imaginativă (pe baza unui șir de întrebări, pe baza unui suport vizual); Scrierea despre textul literar (povestirea, descrierea). 4. Formarea deprinderilor de exprimare scrisă în învățământul primar - particularităţi ale însușirii normelor limbii literare în clasele CP- I-II și III-IV (ortografie, ortoepie, punctuație). 5. Modalități de integrare a elementelor de construcție a comunicării în cadrul lecţiilor de Comunicare în limba română  /Limba și literatura română (fonetică, vocabular, clase morfologice, sintaxă). 6. Învățarea integrată a disciplinelor Comunicare în limba română/ Limba și literatura română. Multidisciplinaritate, pluridisciplinaritate, interdisciplinaritate, transdisciplinaritate Ilustrarea didactică a unor abordări integrate în studiul disciplinelor  Comunicare în limba română/ Limba și literatura română. 7. Modalităţi de activizare a elevilor în lecţia de Comunicare în limba română/Limba și literatura română Forme de organizare a activităţii elevilor; strategii de diferenţiere,  strategii de individualizare; învăţarea prin cooperare; .  8. Jocul didactic în orele de Comunicare în limba română/Limba și literatura română   III. Evaluarea nivelului de pregătire a elevilor la Comunicare în limba română/ Limba și literatura română. Forme/tipuri de evaluare a rezultatelor și progresului școlar; Metode tradiționale și alternative de evaluare; Tipuri de itemi utilizați în practica școlară (CP și  I-IV).   C. BIBLIOGRAFIE: Barbu. M. – Metodica predării limbii și literaturii române - învățământ primar, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova, 2008 Cerghit, I. - Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, E.D.P., Bucuresti, 1983    Cristea, S. – Dicționar de pedagogie, Editura Litera, Chișinău, 2002 Molan, V. - Didactica disciplinelor “Comunicare în limba română” și “Limba și literatura română” din învățământul primar (ediție revizuită, actualizată și completată. Studii critice), Ed. MINIPED, București, 2014 Șerdean, I. -  Metodica predării limbii române la clasele I-IV, E.D.P., București, 1985 Șerdean, I.- Didactica Limbii și literaturii române în învățământul primar, Ed. Corint, București, 2007 ***Organizarea interdisciplinară a ofertelor de învățare pentru formarea competențelor cheie la școlarii mici, Program de formare continua de tip “blended learning” pentru cadrele didactice din învățământul primar, proiect POSDRU/87/1.3/S/63113 (beneficiar MECTS), suport de curs, 2012 ***Ghid de evaluare pentru învățământul primar, SNEE, București, 1999 ***Programe școlare pentru învățământul primar - Comunicare în limba română/Limba şi literatura română, în vigoare la data examenului. METODICA PREDĂRII MATEMATICII   A. COMPETENŢE SPECIFICE               Candidații vor dovedi formarea următoarelor competenţe specifice: 1.1.  utilizarea elementelor metodice specifice pentru formarea unor concepte matematice; 1.2. identificarea resurselor materiale adecvate, a algoritmilor şi tehnicilor specifice  formării deprinderilor de calcul;   2.1. alegerea strategiilor didactice adecvate formării competențelor specifice disciplinelor Matematică și explorarea mediului / Matematică; 2.2. identificarea unor exemple relevante din cotidian care conduc la înţelegerea noţiunii de problemă şi valorificarea lor în proiectarea didactică; 2.3. adaptarea demersului didactic pentru valorificarea laturii formative a activităţilor de rezolvare de probleme; 2.4 crearea unor demersuri didactice adecvate nevoilor reale ale elevilor, prin individualizarea și diferențierea învățării în contexte educaționale diverse;   3.1. valorificarea corelațiilor intra-, interdisciplinare prin abordarea integrată a învățării la disciplinele Matematică și explorarea mediului/ Matematică; 3.2 conceperea și argumentarea alegerii unor activități de învățare adaptate la diverse contexte educaționale, care să contribuie la formarea capacităţii de explorare/ investigare /rezolvare de probleme;   4.1. valorificarea lecturii personalizate a programei școlare în proiectarea didactică pe termen lung și scurt; 4.2. conceperea unor instrumente de evaluare, analiză și interpretarea rezultatelor în scopul optimizării acțiunii didactice; 4.3. alegerea unor strategii adecvate de reglare a procesului de predare-învățare-evaluare a conceptelor matematice şi argumentarea soluţiilor alese.   B. TEMATICA   1. Specificul Curriculumului Naţional şi al conţinuturilor curriculare la disciplina Matematică şi explorarea mediului/Matematică în ciclul primar 2. Elemente pregătitoare pentru formarea conceptului de număr natural în clasa I 3. Metodologia didactică a predării operaţiilor în N 4. Metodologia didactică a predării fracţiilor şi a operaţiilor cu fracţii 5. Metodologia didactică a predării unităţilor de măsură 6. Metodologia didactică a predării elementelor de geometrie 7. Algoritmii de calcul în clasele CP - IV Adunarea, scăderea, înmulţirea, împărţirea, ordinea operaţiilor 8. Metode de rezolvare a problemelor de matematică Metoda figurativă (sumă şi diferenţă, sumă şi raport, diferenţă şi raport), metoda comparaţiei, metoda falsei ipoteze, metoda drumului invers, regula de 3 simplă, probleme nonstandard Etapele rezolvării problemelor 9. Modalităţi de activizare a elevilor în lecţia de matematică Forme de organizare a activităţii elevilor; strategii de diferenţiere, strategii de individualizare; învăţarea prin cooperare 10. Jocul didactic în lecţia de matematică 11. Caracterul practic-aplicativ al matematicii Contexte de aplicare  (explorare, investigare, aproximare, comparare, măsurare, experimentare) 12. Abordări didactice interdisciplinare în studiul matematicii                         C. BIBLIOGRAFIE: Aron, I. - Metodica predării aritmeticii la clasele I-IV, E.D.P., Bucuresti, 1973 Bolboacă, L. - Didactica modernă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001          Burtea, G. (coordonator) -  Matematica şi logica pentru şcolari, Ed. Corint, Bucuresti, 1995 Cerghit, I. - Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, E.D.P., Bucuresti, 1983         Cristea, S. – Dicționar de pedagogie, Editura Litera Educațional, Chișinău, 2002 Magdaş, I. -  Didactica matematicii pentru învăţământul primar şi preşcolar- actualitate şi perspective, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2010 Neacșu, I. (coordonator) - Metodica predării matematicii la clasele I-IV, E.D.P. Bucuresti, 1988 Paraschiva Purcaru, M. – Metodica activităţilor matematice şi a aritmeticii pentru institutori/profesori din învăţământul primar şi preşcolar, Ed. Universităţii “Transilvania” Braşov, 2008 Petrovici, C. - Didactica matematicii pentru învăţământul primar, Ed. Polirom, Bucuresti, 2014 Rosu, M., Roman M -  Didactica matematicii în invatamantul primar, MEC, Proiectul pentru Invatamantul Rural, 2007; http://www.bp-soroca.md/pdf/matematica%20in%20clasele%20primare.pdf Săvulescu, D. (coordonator) – Metodica predării matematicii în ciclul primar, Ed. “Gheorghe Alexandru”, Craiova, 2008; ***Programe școlare pentru învățământul primar - Matematică şi explorarea mediului/Matematică, în vigoare la data examenului https://didactika.files.wordpress.com/2008/05/modul-recuperarea-ramanerii-in-urma-la-matematica.pdf ***Organizarea interdisciplinară a ofertelor de învățare pentru formarea competențelor cheie la școlarii mici, Program de formare continua de tip “blended learning” pentru cadrele didactice din învățământul primar, proiect POSDRU/87/1.3/S/63113 (beneficiar MECTS), suport de curs, 2012 ***Ghid de evaluare pentru învățământul primar, SNEE, București, 1999        

PDF Pedagogie învățători titularizare 

Subiecte-Definitivat teste rezolvate  

                                                                                        MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ŞTIINȚIFICE    P R O G R A M A   PENTRU  EXAMENUL NAȚIONAL DE DEFINITIVARE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT     ÎNVĂȚĂTORI/INSTITUTORI/PROFESORI PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR (ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR ÎN LIMBA ROMÂNĂ)       DISCIPLINA DE EXAMEN:  LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ ȘI MATEMATICĂ Și METODICA PREDĂRII ACESTORA     NOTĂ DE PREZENTARE     Programa se adresează învățătorilor, institutorilor și profesorilor pentru învățământul primar, din unitățile școlare cu limba de predare română, care s-au înscris și vor susține examenul de definitivare în învățământ.             În elaborarea programei s-au avut în vedere următoarele principii: principiul continuității formării inițiale şi continue, realizat prin evoluție în carieră și dezvoltare profesională; principiul coerenței modular-tematice a programei, asigurat prin articularea proiectării ei, prin modul de elaborare a competențelor generale şi specifice, prin modul de selectare a conținuturilor ce vor face obiectul evaluărilor vizate, prin diversitatea formelor şi a strategiilor evaluative sugerate pentru a fi utilizate în contextul acestor examinări; principiul adecvării şi armonizării finalităților şi a conținuturilor învățământului primar românesc cu direcțiile şi spiritul schimbărilor din societate; principiul optimizării şi inovării activității în învățământul primar, prin asimilarea celor mai noi achiziții din ştiințele educației şi din ştiințele conexe. Programa pentru examenul naţional de definitivare în învăţământ a învățătorilor/ institutorilor/profesorilor pentru învățământ primar cu predare în limba română vizează  competenţe abordabile din perspectiva dimensiunii cognitive, procedural-aplicative și atitudinale și propune o tematică ce corespunde tendințelor în evoluția disciplinelor. Este structurată pe trei secțiuni: secțiunea 1   – discipline de specialitate (Limba și literatura română și Matematică); secțiunea 2   – metodica predării disciplinelor de specialitate (Metodica predării limbii și literaturii române și Metodica predării matematicii).   COMPETENŢE GENERALE   competențe în specialitate la Limba și literatura română și Matematică: de a utiliza adecvat conținutul științific propriu disciplinelor de examen; de a aplica în situații educaționale concrete conținutul științific, valorizând valențele formative; de a integra conținuturile de specialitate în contextul altor științe, argumentând și promovând strategii activ – participatice de învățare; de a produce corelații inter-/intradisciplinare, prin utilizarea unor tehnici eficiente de activitate intelectuală, stimulând creativitatea și inovația în plan profesional.   competențe didactico-metodologice, aferente predării la ciclul primar a disciplinelor Limba și literatura română și Matematică: de a prelucra conținuturile științifice specifice disciplinelor de examen, prin aplicarea în situații educaționale variate, specifice învățământului primar; de a valorifica conținuturile metodicilor de specialitate, în vederea formării la elevi a competențelor cheie și transversale; de a realiza conexiuni intra-/interdisciplinare, în contexte educaționale specifice învățământului primar; de a opera cu conținuturile metodicilor de specialitate pentru luarea unor decizii care să conducă la reglarea (dezvoltarea / ameliorarea) componentelor procesului instructiv – educativ.     Competențele specifice ce derivă din competențele generale vor fi prezentate în cadrul fiecărei secțiuni a programei. Programa este structurată pe 2 secțiuni, corelate cu structura subiectului la proba scrisă.   SECŢIUNEA 1 – DISCIPLINE DE SPECIALITATE   LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ   A. COMPETENŢE SPECIFICE:               Candidații vor dovedi formarea următoarelor competenţe specifice: identificarea temei şi a modului de reflectare a acesteia în textele studiate; identificarea şi analiza principalelor componente de structură, de compoziţie şi de limbaj specifice textului narativ; identificarea şi analiza principalelor componente de structură şi de limbaj specifice textului dramatic; identificarea şi analiza elementelor de compoziţie şi de limbaj în textul liric;   2.1. utilizarea normelor ortografice, ortoepice, de punctuaţie, morfosintactice şi folosirea adecvată a unităţilor lexicosemantice, compatibile cu situaţia de comunicare; 2.2. utilizarea relaţiilor de sinonimie, antonimie, omonimie, polisemie în organizarea mesajului scris;   3.1. elaborarea unei argumentări scrise pe baza textelor studiate; 3.2. utilizarea unui lexic diversificat, recurgând la categoriile semantice studiate şi la mijloacele de îmbogăţire a vocabularului, pentru exprimarea nuanţată;   4.1. utilizarea categoriilor gramaticale învăţate, în diverse tipuri de propoziţii, prin folosirea unor tehnici eficiente de activitate intelectuală; 4.2. identificarea organizării morfologice şi sintactice a textelor realizând corelații inter-/intradisciplinare.   B. TEMATICA   I. Literatura română Proza – Specii narative: basmul cult, povestirea, nuvela, romanul. Conţinuturi: instanțele comunicării narative (autor, narator, personaj, cititor); perspectivă narativă (narator obiectiv/subiectiv, narațiune scrisă la persoana I/ la persoana a III-a); construcția discursului narativ (particularitățile speciilor literare: basmul cult, povestirea, nuvela, romanul; acțiune, temă, momentele subiectului, conflict, incipit, final, moduri de expunere, stil direct, stil indirect, stil indirect liber, repere spațio-temporale); personaje (tipologie, modalități de caracterizare); limbajul naratorului. Notă: Conceptele operaționale se vor aplica pe un text narativ aparținând unuia dintre următorii autori: Ion Creangă, Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu. Poezia – Poezia romantică. Poezia modernă. Conţinuturi: structura discursului poetic (titlu, motiv literar, idee poetică, instanțele comunicării poetice, mărci lexico-gramaticale ale eului poetic; elemente de prozodie); figuri de stil (aliterația, asonanța, antiteza, comparația, epitetul, enumerația, hiperbola, metafora, personificarea, repetiția). Notă: Conceptele operaționale se vor aplica pe texte poetice aparținând următorilor autori: Mihai Eminescu (două texte poetice); George Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu (câte un text poetic). Dramaturgia – Specii ale genului dramatic: comedia, drama. Conţinuturi: structura discursului dramatic (act, scenă, tablou, conflict dramatic, intrigă, relații spațio-temporale, dialog, monolog, categorii estetice: comicul); personajele operei dramatice (tipologii, tehnici de caracterizare). Notă: Conceptele operaționale se vor aplica pe un text dramatic aparținând următorilor autori: Ion Luca Caragiale, Marin Sorescu.   II. Limba română Nivelul fonetic: normele actuale de ortografie și ortoepie în limba română; aspecte funcționale referitoare la: sunetele limbii române, regulile pentru despărțirea cuvintelor în silabe; diftongi, triftongi, hiat; accent; abateri de la normă și corectarea lor. Nivelul lexico-semantic: cuvântul, structură; categorii semantice: sinonime, antonime, omonime, paronime, cuvinte monosemantice/ polisemantice; neologisme, regionalisme, arhaisme; unități frazeologice (expresii/ locuțiuni); sensul cuvintelor în context/ sens denotativ și sens conotativ; vocabularul limbii române; mijloace de îmbogățire a vocabularului: interne (derivarea, compunerea, conversiunea), externe (împrumuturile şi neologisme). Nivelul morfosintactic: părțile de vorbire flexibile: substantivul (fel, număr, gen, cazuri, funcții sintactice, locuțiuni substantivale); articolul (clasificare); adjectivul (flexiune, grade de comparație, funcții sintactice, ortografiere); pronumele (tipuri, adjective pronominale, funcții sintactice, ortografierea formelor pronominale); numeralul (clasificare, cazuri, funcții sintactice, ortografierea numeralelor); verbul  (verbele predicative, auxiliare, copulative, locuțiuni verbale, diateze, moduri, timpuri, funcții sintactice); părțile de vorbire neflexibile: adverbul (clasificare, grade de comparație, funcții sintactice, ortografierea adverbelor); conjuncția (clasificare); prepoziția (regimul cazual al prepozițiilor); interjecția (clasificare, funcții sintactice, valori expresive, punctuația interjecției); sintaxa propoziției (părți de propoziție: principale, secundare; acordul gramatical între predicat și subiect; acordul logic, acordul prin atracție; acordul atributului cu partea de vorbire determinată); sintaxa frazei (propoziția – criterii de clasificare, felul propozițiilor; fraza; raporturi sintactice la nivelul propoziției și al frazei). Nivelul ortografic și de punctuație: aspecte privind aplicarea normelor de ortografie și de punctuație în receptarea/ construirea mesajului scris. Nivelul stilistic: stilurile funcționale; tipurile de text receptate: narative, descriptive, dialogate, informative, argumentative; stil direct, stil indirect, stil indirect liber.   C. BIBLIOGRAFIE I. Literatură Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Semne, București, 2003. Călinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu, E.P.L., București, 1969. Călinescu, G., Universul poeziei, Ed. Minerva, București, 1974. Manolescu, N., Arca lui Noe, Ed. 100+1 Gramar, București, 2000. Manolescu, N., Despre poezie, Ed. Aula, Brașov, 2002. Munteanu, G., Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, E.D.P., București, 1980. Simion, E., Scriitori români de astăzi, Ed. Cartea Româneasc, București, 1987. Vianu, T., Arta prozatorilor români, Ed. 100+1 Gramar, București, 2002. *** Manualele de Limba și literatura română pentru clasele IX-XII, în vigoare la  data examenului   II. Limba română Avram, M., Gramatica pentru toți, Ed. Humanitas, 1997. Beldescu, G., Ortografia actuală a limbii române, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984. Ciompec, G., Dominte, C., Forăscu, N., Guțu, Romalo, V., Vasiliu E., Limba română contemporană. Fonetica. Fonologia. Morfologia, ediție revizuită și adăugită, E. D. P., București, 1985. Popescu, Ș., Gramatica practică a limbii române, Ed. TEDIT FZH, București, 2001. ***Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2005. *** Gramatica de bază a limbii române, (coord. Gabriela Pană Dindelegan), Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2010. ***Gramatica limbii române, vol. I-II, Ed. Academiei Române, București, 2005. *** Manualele de Limba și literatura română pentru clasele V-VIII, în vigoare la  data examenului ***Sinteze de limba română, (coord. Theodor Hristea), E.D.P., București, 1984   MATEMATICĂ   A. COMPETENȚE SPECIFICE:               Candidații vor dovedi formarea următoarelor competenţe specifice: 1.1. selectarea şi utilizarea unor modalităţi adecvate de reprezentare a mulţimilor şi a operaţiilor cu mulţimi; 1.2.  recunoaşterea și identificarea caracteristicilor  numerelor naturale și raționale;   1.4. aplicarea regulilor de calcul și a proprietăților operațiilor cu numere naturale și raţionale în rezolvarea ecuațiilor şi a sistemelor de ecuaţii a problemelor matematice; 1.5. organizarea datelor în tabele şi reprezentarea lor grafică; 1.6. operarea cu unități de măsură standardizate, folosind transformări; 1.7. utilizarea formulelor de calcul pentru aflarea perimetrului, ariei (pătrat, dreptunghi), volumului (cub, paralelipiped) și exprimarea acestora în unități de măsură corespunzătoare; 1.8. recunoaşterea unor figuri și corpuri geometrice în configuraţii date și aplicarea proprietăților și a formulelor de calcul pentru determinarea unor elemente ale acestora;   2.2. identificarea în exemple/limbajul cotidian a noțiunilor: numere prime, numere compuse, fracţii ordinare, fracţiilor zecimale; 2.4. analizarea şi interpretarea rezultatelor obţinute prin rezolvarea unor probleme din viața cotidiană;   3.1. utilizarea operaţiilor aritmetice şi a proprietăţilor acestora în calcule cu numere naturale; 3.2 analizarea unor situații practice cu ajutorul elementelor de organizare a datelor;   4.1. transpunerea unei situaţii-problemă în limbaj matematic, rezolvarea problemei obținute utilizând mulţimi, relaţii şi operaţii cu mulţimi, ecuații, organizarea datelor și interpretarea rezultatului obținut; 4.2  interpretarea matematică a unor probleme practice prin utilizarea operațiilor cu fracții ordinare/ zecimale și a ordinii efectuării operațiilor.   B. TEMATICA Mulţimi     Noţiunea de mulţime. Exemplificări. Element. Apartenenţă. Moduri de determinare     Relaţia de incluziune. Definiţie. Proprietăţi     Egalitatea mulţimilor     Operaţii cu mulţimi. Definiţii. Proprietăți. Reuniune. Intersecţie. Diferenţă. Complementara unei          mulţimi. Produs cartezian     Mulţimea numerelor naturale Relaţia de echipotenţă Cardinalul unei mulţimi Axiomele lui Peano Sisteme de numeraţie. Sisteme poziționale/ nepoziționale Operaţii în N. Definiţii. Proprietăţi    Mulţimile (N, Q) Definiţii, proprietăţi (N, Q) Operaţii în N, Q Transformarea fracţiilor ordinare în fracţii zecimale Transformarea fracţiilor zecimale în fracţii ordinare                                   Ecuaţii şi sisteme de ecuaţii Probleme care se rezolvă cu ajutorul ecuațiilor   Elemente de organizare a datelor. Reprezentarea și interpretarea unor dependențe funcținale prin tabele, diagrame și grafice    Unităţi de măsură pentru lungime, arie, volum -capacitatea vaselor, masă, timp. Transformări    Elemente de geometrie Punct, dreaptă, semidreaptă, segment, linie frântă\curbă, unghiuri Poligoane: triunghiul; patrulatere: paralelogramul, dreptunghiul, rombul, pătratul, trapezul; Cercul Relaţii metrice în triunghiul dreptunghic Corpuri: paralelipided, cub, piramidă, cilindru, con, sferă (recunoaştere, construcţie).   C. BIBLIOGRAFIE: Aron I., Herescu Gh., Dumitru A. - Aritmetica pentru învăţători, E.D.P., Bucuresti, 1996 Rosu M., Roman M. -  Matematica pentru perfecţionarea învăţătorilor, Ed. All, Bucuresti, 1999 Manuale de matematică pentru clasele V-VIII SECŢIUNEA 2 – METODICA PREDĂRII DISCIPLINELOR DE SPECIALITATE   METODICA PREDĂRII LIMBII ŞI LITERATURII ROMÂNE   A. COMPETENŢE SPECIFICE               Candidații vor dovedi formarea următoarelor competenţe specifice: 1.1. abordarea flexibilă a curriculumului şcolar şi analiza funcţională a conţinuturilor învăţării; 1.2. aplicarea adecvată a principiilor, formelor şi metodelor specifice comunicării orale și scrise; 1.3. utilizarea strategiilor specifice însușirii normelor limbii literare la clasele CP-IV;   2.1.valorificarea valenţelor educative ale textelor literare/nonliterare utilizate în lecțiile de comunicare în limba română/limba şi literatura română din clasele CP-IV; 2.2. alegerea și adecvarea strategiilor didactice de predare-învățare-evaluare în vederea formării competențelor specifice stabilite prin curriculumul pentru învățământul primar; 2.3. adaptarea demersului didactic la nevoile reale ale elevilor, prin individualizarea și diferențierea învățării;   3.1. valorificarea corelațiilor intra-, interdisciplinare prin abordarea integrată a învățării la disciplinele Comunicare în limba română/ Limba și literatura română; 3.2. argumentarea utilizării diverselor modalităţi de abordare a textului literar;   4.1. valorificarea lecturii personalizate a programei școlare în proiectarea didactică pe termen lung și scurt; 4.2. utilizarea strategiilor adecvate de evaluare a activităţii elevilor în cadrul disciplinei Comunicare în limba română/ Limba şi literatura română; 4.3. conceperea unor instrumente de evaluare, analiză și interpretarea rezultatelor în scopul optimizării acțiunii didactice.   B. TEMATICA I. Curriculum  în învățământul primar Specificul curriculumului şi al conţinuturilor curriculare pentru disciplina Comunicare în limba română/Limba și literatura română (ciclul primar)   II. Aspecte metodologice privind curriculumul de limba și literatura română în învățământul primar 1. Comunicarea orală Strategii de formare a comportamentului de ascultător/emițător; Strategii de formare a câmpului auditiv (propoziție, cuvânt, silabă, sunet); Forme de activități care contribuie la sesizarea elementelor semnificative ale unui mesaj ascultat (CP - I-II și III-IV); Metode, procedee didactice și mijloace de învățământ folosite în dezvoltarea exprimării orale;  Formarea competențelor de comunicare: conținuturi și contexte de realizare, articularea componentelor competenţelor, criterii și cerințe în exersarea exprimării corecte. 2. Receptarea mesajului scris. Exprimarea scrisă. Procesul didactic (de predare-învăţare-evaluare) la disciplina Comunicare în limba română  în  clasa pregătitoare; Strategii de predare - învățare - evaluare a citit-scrisului la clasa I (metode și procedee specifice, mijloace de învățământ); Specificul abordării textelor în învățământul primar: - Textul narativ (elaborarea planului de idei, povestirea, personajul literar, dialogul, descrierea); - Textul liric; - Textul nonliterar. 3. Organizarea textului scris în funcție de scopul redactării.  Tehnica elaborării unui text scris: planul initial, părțile componente. Contexte de realizare pentru clasele II-IV; Scrierea funcțională (bilet, felicitare, afiș, fluturaș, invitație, scrisoare, email); Scrierea imaginativă (pe baza unui șir de întrebări, pe baza unui suport vizual); Scrierea despre textul literar (povestirea, descrierea). 4. Formarea deprinderilor de exprimare scrisă în învățământul primar - particularităţi ale însușirii normelor limbii literare în clasele CP- I-II și III-IV (ortografie, ortoepie, punctuație). 5. Modalități de integrare a elementelor de construcție a comunicării în cadrul lecţiilor de Comunicare în limba română  /Limba și literatura română (fonetică, vocabular, clase morfologice, sintaxă). 6. Învățarea integrată a disciplinelor Comunicare în limba română/ Limba și literatura română. Multidisciplinaritate, pluridisciplinaritate, interdisciplinaritate, transdisciplinaritate Ilustrarea didactică a unor abordări integrate în studiul disciplinelor  Comunicare în limba română/ Limba și literatura română. 7. Modalităţi de activizare a elevilor în lecţia de Comunicare în limba română/Limba și literatura română Forme de organizare a activităţii elevilor; strategii de diferenţiere,  strategii de individualizare; învăţarea prin cooperare; .  8. Jocul didactic în orele de Comunicare în limba română/Limba și literatura română   III. Evaluarea nivelului de pregătire a elevilor la Comunicare în limba română/ Limba și literatura română. Forme/tipuri de evaluare a rezultatelor și progresului școlar; Metode tradiționale și alternative de evaluare; Tipuri de itemi utilizați în practica școlară (CP și  I-IV).   C. BIBLIOGRAFIE: Barbu. M. – Metodica predării limbii și literaturii române - învățământ primar, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova, 2008 Cerghit, I. - Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, E.D.P., Bucuresti, 1983    Cristea, S. – Dicționar de pedagogie, Editura Litera, Chișinău, 2002 Molan, V. - Didactica disciplinelor “Comunicare în limba română” și “Limba și literatura română” din învățământul primar (ediție revizuită, actualizată și completată. Studii critice), Ed. MINIPED, București, 2014 Șerdean, I. -  Metodica predării limbii române la clasele I-IV, E.D.P., București, 1985 Șerdean, I.- Didactica Limbii și literaturii române în învățământul primar, Ed. Corint, București, 2007 ***Organizarea interdisciplinară a ofertelor de învățare pentru formarea competențelor cheie la școlarii mici, Program de formare continua de tip “blended learning” pentru cadrele didactice din învățământul primar, proiect POSDRU/87/1.3/S/63113 (beneficiar MECTS), suport de curs, 2012 ***Ghid de evaluare pentru învățământul primar, SNEE, București, 1999 ***Programe școlare pentru învățământul primar - Comunicare în limba română/Limba şi literatura română, în vigoare la data examenului. Metodica predaării matematicii A. COMPETENŢE SPECIFICE               Candidații vor dovedi formarea următoarelor competenţe specifice: 1.1.  utilizarea elementelor metodice specifice pentru formarea unor concepte matematice; 1.2. identificarea resurselor materiale adecvate, a algoritmilor şi tehnicilor specifice  formării deprinderilor de calcul;   2.1. alegerea strategiilor didactice adecvate formării competențelor specifice disciplinelor Matematică și explorarea mediului / Matematică; 2.2. identificarea unor exemple relevante din cotidian care conduc la înţelegerea noţiunii de problemă şi valorificarea lor în proiectarea didactică; 2.3. adaptarea demersului didactic pentru valorificarea laturii formative a activităţilor de rezolvare de probleme; 2.4 crearea unor demersuri didactice adecvate nevoilor reale ale elevilor, prin individualizarea și diferențierea învățării în contexte educaționale diverse;   3.1. valorificarea corelațiilor intra-, interdisciplinare prin abordarea integrată a învățării la disciplinele Matematică și explorarea mediului/ Matematică; 3.2 conceperea și argumentarea alegerii unor activități de învățare adaptate la diverse contexte educaționale, care să contribuie la formarea capacităţii de explorare/ investigare /rezolvare de probleme;   4.1. valorificarea lecturii personalizate a programei școlare în proiectarea didactică pe termen lung și scurt; 4.2. conceperea unor instrumente de evaluare, analiză și interpretarea rezultatelor în scopul optimizării acțiunii didactice; 4.3. alegerea unor strategii adecvate de reglare a procesului de predare-învățare-evaluare a conceptelor matematice şi argumentarea soluţiilor alese.   B. TEMATICA   1. Specificul Curriculumului Naţional şi al conţinuturilor curriculare la disciplina Matematică şi explorarea mediului/Matematică în ciclul primar 2. Elemente pregătitoare pentru formarea conceptului de număr natural în clasa I 3. Metodologia didactică a predării operaţiilor în N 4. Metodologia didactică a predării fracţiilor şi a operaţiilor cu fracţii 5. Metodologia didactică a predării unităţilor de măsură 6. Metodologia didactică a predării elementelor de geometrie 7. Algoritmii de calcul în clasele CP - IV Adunarea, scăderea, înmulţirea, împărţirea, ordinea operaţiilor 8. Metode de rezolvare a problemelor de matematică Metoda figurativă (sumă şi diferenţă, sumă şi raport, diferenţă şi raport), metoda comparaţiei, metoda falsei ipoteze, metoda drumului invers, regula de 3 simplă, probleme nonstandard Etapele rezolvării problemelor 9. Modalităţi de activizare a elevilor în lecţia de matematică Forme de organizare a activităţii elevilor; strategii de diferenţiere, strategii de individualizare; învăţarea prin cooperare 10. Jocul didactic în lecţia de matematică 11. Caracterul practic-aplicativ al matematicii Contexte de aplicare  (explorare, investigare, aproximare, comparare, măsurare, experimentare) 12. Abordări didactice interdisciplinare în studiul matematicii                         C. BIBLIOGRAFIE: Aron, I. - Metodica predării aritmeticii la clasele I-IV, E.D.P., Bucuresti, 1973 Bolboacă, L. - Didactica modernă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001          Burtea, G. (coordonator) -  Matematica şi logica pentru şcolari, Ed. Corint, Bucuresti, 1995 Cerghit, I. - Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, E.D.P., Bucuresti, 1983         Cristea, S. – Dicționar de pedagogie, Editura Litera Educațional, Chișinău, 2002 Magdaş, I. -  Didactica matematicii pentru învăţământul primar şi preşcolar- actualitate şi perspective, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2010 Neacșu, I. (coordonator) - Metodica predării matematicii la clasele I-IV, E.D.P. Bucuresti, 1988 Paraschiva Purcaru, M. – Metodica activităţilor matematice şi a aritmeticii pentru institutori/profesori din învăţământul primar şi preşcolar, Ed. Universităţii “Transilvania” Braşov, 2008 Petrovici, C. - Didactica matematicii pentru învăţământul primar, Ed. Polirom, Bucuresti, 2014 Rosu, M., Roman M -  Didactica matematicii în invatamantul primar, MEC, Proiectul pentru Invatamantul Rural, 2007; http://www.bp-soroca.md/pdf/matematica%20in%20clasele%20primare.pdf Săvulescu, D. (coordonator) – Metodica predării matematicii în ciclul primar, Ed. “Gheorghe Alexandru”, Craiova, 2008; ***Programe școlare pentru învățământul primar - Matematică şi explorarea mediului/Matematică, în vigoare la data examenului https://didactika.files.wordpress.com/2008/05/modul-recuperarea-ramanerii-in-urma-la-matematica.pdf ***Organizarea interdisciplinară a ofertelor de învățare pentru formarea competențelor cheie la școlarii mici, Program de formare continua de tip “blended learning” pentru cadrele didactice din învățământul primar, proiect POSDRU/87/1.3/S/63113 (beneficiar MECTS), suport de curs, 2012 ***Ghid de evaluare pentru învățământul primar, SNEE, București, 1999