Limba si literatura romana programa, comentarii si subiecte pentru bacalaureat 2023-2024

                                                                                         Etapa stalinismului integral (1948 - 1953)                    După câteva alternări la putere și instalarea guvernului așa-zis de șargă concentrație democratică a dr. Petru Groza, la 6 martie 1945, după abolirea monarhiei și abdicarea regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, a urmat naționalizarea principalelor mijloace de producție, colectivizarea forțată a agriculturii, reforma învățământului și culturii din 1948. Odată cu acest an literatura română a intrat într-o epocă nefastă, dominată de politic, aservită unui regim totalitar.                 Noua cultură, numită proletcultistă, preconiza imposibilul, o falie o rupere totală de vechea cultură și crearea unei culturi noi a unei clase pretins conducătoare, proletariatul, muncitorii și țăranii, uniți prin înfățișarea emblematică a secerei și ciocanului. Se mai numea literatura realismului socialist, fiindcă obliga la zugrăvirea realității socialiste în dezvoltarea ei revoluționară. Temele recomandate erau cultul personalității lui Stalin și Dej, înfierarea claselor burghezo-moșierești, elogirea muncii, a noilor forțe revoluționare.                 Unii scriitori, din naivitatea sau poate din interes, au crezut în schimbările sociale și democratice, alții au continuat tradițiile literaturii interbelice, neangajate politic.                 În studiul de sociologie a literaturii, Eugen Negrici îi numește pe primii scriitori aserviți, pe ceilalți tolerați, datorită unor concesii sau subterfugii artistice de evitare a rigorilor cenzurii și represiunii. Examinată pe genuri literare, prima care răspunde comenzii politice, sociale a fost poezia, scrisă după principiul adoratio et imprecatio, adorare și condamnare, specific antagonismelor de clasă, politice, culturale.                În această periaodă s-au scris poezii imnice, eroice semnate de Dan Deșliu, Alexandru Toma, Maria Banuș, Mihai Beniuc, A.E. Bakonski, care nu servesc azi decât ca literatură angajată politic, propagandistică. Unele dintre reportajele lui Geo Bogza sau romanele luptei de clasă a lui Mihail Sadoveanu, Mitrea Cocor (1953-1954), serveau aceluiași regim pretins democrat popular, cu precizarea că romanul lui Camil Petrescu, fără să facă mari concesii realismului socialist, are meritul înfățișării reale și minuțioase a revoluției de la 1848.                Marii poeți interbelici ca Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion BArbu, George Bacovia sau Ion Pillat sunt absenți sau interziși în această perioadă. Încercări de reabilitare a modernismului, amenințat de curentele avangardiste extreme (dadaismul, suprarelismul, ermetismul), care puteau desocializa sau trăda esența literaturii, se cunosc încă de la sfârșitul perioadei interbelice. Astfel, în 1941 se înființează revizta Albatros, condusă de Geo Dumitrescu (Libertatea de a trage cu pușca), în care se afirmă o nouă direcție în literatura română. Anul 1943 constituie o altă etapă în evoluția fenomenului neomodernist, odată cu înființarea Cercului Literar de la Sibiu, din 1943, din care au făcut parte Ștefan Augustin Doinaș, Radu Stanca, Ion Negoițescu etc.                 Actul de înființare era o scrisoare întocmită de Ion Negoițescu și semnată de mai mulți membri ai Cercului, trimisă de Eugen Lovinescu, teoreticianul modernismului și sincronismului cu literatura occidentală, cu intenția declarată de a se întoarce cître modernismul interbelic. O grupare aparte dorea continuarea suprarealiștilor spre noi orientări estetice și neomoderniste, fiind reprezentată de Gelu Naum, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca.       Descarcă word de la atașamente                           

O scrisoare pierdută – Caracterizarea lui Nae Cațavencu                  Ion Luca Caragiale, dramaturg si prozator, a fost un fin observator al societatii romanesti de la cumpana secolelor XIX-XX, un scriitor realist si moralizator, un exceptional creator de personaje. Opera sa cuprinde schite, nuvele, dar si piese de teatru, dintre care amintim comediile “O noapte furtunoasa”, “O scrisoare pierduta”, “D-ale carnavalului” si “Conu Leonida fata cu reactiunea”. Acestea ilustreaza un spirit de observatie necrutator pentru cunoasterea firii umane, personajele lumii caragiliane fiind cunoscute pentru viciile, impostura, ridicolul si prostia de care dau dovada.                Reprezentata pentru prima data in 1884, comedia “O scrisoare pierduta” este a treia dintre cele patru scrise de autor, o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspectele societatii contemporane dramaturgului, sursa de inspiratie fiind farsa electorala din anul 1883.                Caragiale foloseste cu mare iscusinta satira si sarcasmul, scopul sau fiind acela de a ilustra moravurile societatii romanesti si reuseste sa contureze intr-o maniera realista personaje dominate de cate o trasatura de caracter specifica pentru tipul uman. Totusi, in ciuda interesului realist, personajele lui Caragiale sunt lipsite de o viata interioara, nu stim ce simt cu exactitate in raport cu actiunile pe care le intreprind si nu este prezentat niciun proces de constiinta al acestora. Lumea caragiliana este reprezentata nu neaparat de personaje imorale, cat de personaje amorale, pentru care procesele de constiinta si normele morale nu exista.                Tema comediei este centrata pe moravurile politicii romanesti de la finele secolului al XIX-lea: prin opera sa, Caragiale demasca prostia umana si imoralitatea publica. In economia comediei vor fi dezvaluite legaturile si interesele meschine ale celor doua grupari politice locale ale partidului de guvernamant, intr-un oras de provincie. Nimeni nu se sinchiseste de nimic, astfel incat la toate nivelurile, in oras, in casele pretentioase, la mosieri si burghezi domneste imoralitatea.             Comedia este o specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin contrastul dintre aparenta si esenta, viu si mecanic, logic si absurd, firesc si nefiresc.               Titlul operei face trimitere la scrisoare adresata de prefectul Stefan Tipatescu Zoei Trahanache, pierduta de aceasta si care ajunge sa treaca direct sau indirect prin mainile majoritatii personajelor. La nivel simbolic, circularitatea traseului scrisorii este o aluzie cu privire atat la constructia piesei, dar si la caracterul sferic, inchis al lumii lui Caragiale. In ceea ce priveste constructia gramaticala a titlului, articolul nehotarat nu face altceva decat sa indice banalitatea, repetabilitatea intamplarii si chiar caracterul ei general.                Nae Catavencu, avocat, director al ziarului “Racnetul Carpatilor” si presedinte-fondator al “Societatii Enciclopedice-Cooperative ” (a carei abreviere “S.E.C. A.E.R.” sugereaza atat statutul de societate-fantoma, cat si calitatea de a vorbi mult si prost a personajului), intra in conflict cu tabara reprezentata de sotii Trahanache si prefectul Stefan Tipatescu, urmarind desemnarea candidaturii sale pentru functia de deputat din circumscriptia respectiva.               Asadar, prin modul in care interactioneaza cu celelalte personaje, modul in care intelege sa rezolve problemele ce se ivesc si comportamentul general pe care il afiseaza public, Nae Catavencu este intruchiparea tipologiei demagogului si a arivistului. Parvenit, santajist, grosolan si impostor, Catavencu adopta deviza “scopul scuza mijloacele”, pe care o atribuie in mod eronat lui Leon Gambetta, ci nu lui Niccolo Machiavelli.                 Nae Catavencu nu ezita sa intre in lupta politica locala si este dispus sa recurga la cele mai mizerabile modalitati, scopul acestuia fiind acela de a obtine candidatura pentru postul de deputat. Fie ca este vorba de santajul la care ii supune pe Zoe Trahanache si pe Tipatescu, fie ca este vorba de infatuarea si aroganta pe care o afiseaza sau de lacunele intelectuale pe care le are, Catavencu incearca sa pozeze in cetateanul onorabil, menit sa faca bine intregii societati si care se face dator sa informeze publicul larg despre triunghiul amoros Zoe Trahanache-Zaharia Trahanache-Stefan Tipatescu.               Sef al opozitiei din organizatia locala a partidului aflat la putere, Nae Catavencu foloseste mijloace imorale pentru a-si asigura suprematia politica la nivel local. Dupa ce reuseste sa-l surprinda pe cetateanul turmentat si sa-i fure scrisoarea de amor adresata Zoei de catre Tipatescu, pacalindu-l si oferindu-i alcool, Catavencu cerseste candidatura pentru postul de deputat in schimbul nepublicarii scrisorii in publicatia proprie, santajandu-i pe Zoe Trahanache si Stefan Tipatescu.               Intr-un final, Catavencu este infrant, organizatia centrala a partidului numindu-l candidat pe un anume Agamita Dandanache, personaj senil si ticalos; Catavencu adopta fata de Zoe o atitudine servila, umila, aceasta cerandu-i sa organizeze festivitatea pentru celebrarea numirii lui Dandanache.               Ca orice personaj construit in maniera realista, autorul are in vedere constructia minutioasa a fiecarui personaj, caracterizat atat direct (prin intermediul didascaliilor sau a altor personaje, nume), cat si indirect (limbaj, actiune, comportament); de altfel, este prezenta si autocaracterizarea.               Prin intermediul caracterizarii directe, Nae Catavencu este prezentat pe lista personajelor ca director si detonator al publicatiei locale “Racnetul Carpatilor” si presedinte-fondator al ”Societatii Enciclopedice Cooperative ” si adversar feroce al taberei prefectului Stefan Tipatescu. Tipatescu nu ezita sa-l numeasca pe Catavencu “mizerabil”, “canalie” si “infam”. Un rol foarte important este atribuit si autocaracterizarii: “vreau ce mi se cuvine dupa o lupta de atata vreme, vreau ceea ce merit in orasul asta de gogomani unde sunt cel dintai !”. De altfel, prin intermediul didascaliilor, autorul contureaza miscarile si atitudinile pe care Catavencu le are de-a lungul desfasurarii actiunii.                 Prin intermediul caracterizarii indirecte, Nae Catavencu reiese ca este un personaj care in ciuda importantei pe care si-o asuma, are mari lacune intelectuale. Discursul de dinaintea numirii candidaturii este elocvent in acest sens; asadar, Catavencu dovedeste ca nu este altceva decat modelul politicianului demagog, mascat in spatele unor fraze pompoase si lipsite de sens si a mesajelor patriotarde, scopul sau real fiind unul meschin. Acesta nu de putine ori foloseste termeni pe baza etimologiei populare, considerand ca locuitorii capitalei se numesc “capitalisti”, se considera ca este un “liber-schimbist” (in sensul ca e flexibil in ceea ce priveste convingerile personale). De altfel, Catavencu este autorul unor fraze lipsite de sens, care atesta incultura si irationalitatea personajului: “Industria romana e admirabila, e sublima putem zice, dar lipseste cu desavarsire”.               Alaturi de procedeele obisnuite de constructive ale personajului, Caragiale apeleaza si la comic pentru asi putea contura personajele. Acest lucru este valabil si in cazul lui Nae Catavencu, acest personaj fiind pus in legatura cu diverse forme ale comicului.              Comicul de nume este imediat sesizabil: prenumele “Nae” este folosit pentru a sugera limitarea si lipsa educatiei si a bunului-simt al personajului, in vreme ce numele mare face trimitere la termenul “cață”, O scrisoare pierduta – Caracterizarea lui Nae Catavencu sugerand vorbaria multa si lipsita de coerenta a personajului sau la “cațaveica” (haina cu doua fete), care sugereaza caracterul duplicitar al personajului.            Comicul de limbaj este o alta componenta definitorie a personajului; discursul sau, mascat de mesaje patriotarde si care pretinde conexiuni la diferiti termeni politici si istorici reuseste sa dezvaluie cititorului incoerenta si incultura crasa a lui Catavencu.             Prin comicul de situatie, cititorului i se confirma caracterul duplicitar si parvenitismul personajului, care de la statutul de om politic, care pozeaza in cetateanul onorabil, luptator impotriva devierilor de comportament (care mascau intr-o buna masura adevaratele scopuri si directii de actiune ale lui Nae Catavencu) devine umil si supus in fata Zoei, atunci cand aceasta recupereaza scrisoarea de amor.

Relatia dintre doua personaje in Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi   Apărut în 1930, romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu ilustrează preocuparea scriitorului de a experimenta noi modele şi structuri narative. Romanul dezvoltă două teme principale – iubirea şi războiul. Tema iubirii este susţinută de evoluţia cuplului Ştefan Gheorghidiu – Ela, prezentată doar prin reflectarea ei subiectivă, din perspectiva lui Ştefan Gheorghidiu, personajul – narator al romanului. Cunoscător al diferitelor teorii filosofice şi ştiinţifice care circulau în epocă, admirator declarat al operei lui Marcel Proust, Camil Petrescu creează primul personaj – narator din literatura română preocupat să înţeleagă în ce constă diferenţa între realitate şi autosugestie, între absolut şi relativ. Alcătuit din două părţi care n-au între ele decât o legătură accidentală ( în opinia lui George Călinescu), acest volum inedit ca structură narativă în peisajul epocii este – după opinia lui Perpessicius –  romanul „unui război pe două fronturi”: cel al iubirii conjugale şi cel al războiului propriu-zis, ceea ce-i pricinuieşte eroului „un neîntrerupt marş, tot mai adânc în conştiinţă”. ( Perpessicius ) În prefaţa de la ediţia din 1955 a romanului, intitulată Cuvânt înainte după un sfert de veac, Camil Petrescu mărturiseşte că „dacă partea întâia a acestui roman e o fabulaţie, e adică născocită […] şi deci eroul Ştefan Gheorghidiu cu soţia lui sunt pură ficţiune, în schimb se poate afirma că partea a doua a cărţii, aceea care începe cu întâia noapte de război, este construită după memorialul de companie al autorului, împrumutat cu amănunte cu tot eroului”. Perspectiva narativă subiectivă conferă autenticitate relatării, caracteristică esenţială a romanului subiectiv. Printr-un artificiu compoziţional, prima parte este alcătuită prin rememorare, în timp ca a doua parte este consemnată sub forma unui jurnal de front.Acţiunea, complexă, se desfăşoară pe două coordonate temporale – una a rememorării relaţiei personajului – narator cu Ela  şi una în desfăşurare ( a experienţei de pe front a lui Ştefan Gheorghidiu ). Centru de interes al conflictului principal al romanului se deplasează de la exteriorul evenimentelor plasate în preajma şi în timpul Primului Război Mondial la explorarea  interiorităţii personajului principal, prins în mirajul propriilor iluzii despre dragoste, despre căsătorie şi despre femeia ideală.  Experienţa iubirii, care dă substanţă primei părţi a romanului, este actualizată prin rememorarea relaţiei lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela. A doua parte creează iluzia temporalităţii în desfăşurare, prin consemnarea evenimentelor care se petrec pe front. Artificiul compoziţional din incipitul romanului – discuţia de la popota ofiţerilor referitoare la un fapt divers din presa vremii ( un soţ care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat ) – permite aducerea în prim plan a unei dintre temele principale ale romanului – problematica iubirii. Astfel,  discuţia de la popotă este pretextul unei ample digresiuni, pe parcursul căreia Ştefan rememorează etapele evoluţiei sentimentului care l-a unit cu Ela. Toate faptele şi evenimentele din roman sunt prezentate dintr-o perspectivă unică, subiectivă: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală. Din cauza asta, nu puteam să-mi dau examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii, şi din informarea lăturalnică despre cine ştie ce vizită la vreuna din mătuşile ei. Era o suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă”. Naratorul nu spune ( şi nu o va face nici mai târziu ) nimic altceva în afară de bănuielile lui. Tot ce află cititorul despre Ela şi despre relaţiile dintre soţi provine din această sursă, care e departe de a putea fi considerată infailibilă sau obiectivă. Situat exclusiv în interiorul perspectivei lui Gheorghidiu, cititorul nu va şti niciodată cu certitudine dacă Ela şi-a modificat cu adevărat sentimentele faţă de soţul ei, înşelându-l cu G. sau dacă nu e vorba decât despre imaginaţia unui bărbat neîncrezător şi orgolios. Ceea ce se modifică neîndoielnic este atitudinea naratorului ( Ştefan Gheorghidiu ) în raport cu eroina, chiar dacă, uneori, el urmăreşte să-i creeze cititorului iluzia că se află în posesia celor mai sigure fapte şi interpretări. Iubirea lor ia naştere sub semnul orgoliului. Chiar dacă la început Ela nu îi plăcea, Ştefan se simte, treptat, măgulit de interesul pe care i-l arată „una dintre cele mai frumoase studente de la Universitate”. Personajul – narator mărturiseşte că orgoliul a jucat un rol important în constituirea relaţiei lor: „Orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri”. Admiraţia celor din jur este un alt factor care determină creşterea în intensitate a iubirii lui Ştefan: „Începusem totuşi să fiu mulţumit faţă de admiraţia pe care o avea toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente.” Pasiunea se adânceşte în timp, iar faptul că Ela trăieşte o admiraţie necondiţionată pentru viitorul ei soţ contribuie la crearea iluziei că relaţia lor are o bază solidă. Pentru Ştefan Gheorghidiu, iubirea nu poate fi decât unică, absolută. Sentimentul pe care îl trăieşte în raport cu Ela devine raţiunea sa de a fi, modul de a se împlini în plan spiritual: „să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atât de necesar unei existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al fiinţei mele.” Cuplul trăieşte o perioadă liniştit, cu iluzia comuniunii perfecte. Ştefan e măgulit că universul lor domestic este dominat de prezenţa sa spirituală şi că Ela îl priveşte cu admiraţie, considerându-l o autoritate absolută ( edificatoare în acest sens este scena în care cei doi au o discuţie despre „ce este filozofia…”, după ce Ştefan ţine o prelegere sclipitoare la Universitate, iar Ela e impresionată de erudiţia lui ). Moştenirea de la unchiul Tache schimbă însă cercul relaţiilor celor doi. Lumea mondenă, în care Ela se va integra perfect, este, pentru Ştefan, prilejul de a trăi suferinţe intense, provocate de gelozie. Dacă în prima parte a relaţiei lor iubirea stă sub semnul orgoliului, treptat, sentimentul care domină devine gelozia. Antologică pentru modul în care ia naştere gelozia, printr-un complicat joc al autosugestiei, este excursia la Odobești, când Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai superficială: “Trageam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea.”. Relaţiile dintre cei doi soţi se modifică radical, iar tensiunile, despărţirile şi împăcările devin un mod de existenţă cotidian până când Ştefan este concentrat, în preajma intrării României în război. Ela se mută la Câmpulung, pentru a fi mai aproape de el, iar relaţia lor pare să intre, din nou, pe un făgaş al normalităţii. Chemat cu insistenţă la Câmpulung, Ştefan obţine cu greu permisia, dar descoperă că Ela e interesată de asigurarea viitorului ei în cazul morţii lui pe front. Când îl vede pe G. pe stradă, e convins că Ela îl înşală, deşi nu are nicio dovadă concretă. Pentru Gheorghidiu, eşecul în iubire e un eşec în planul cunoaşterii. Analiza mecanismului psihologic al erosului, semnificativă pentru toţi eroii lui Camil Petrescu, este dublată de o radiografie a tuturor conflictelor interioare. Personajul recunoaşte că e hipersensibil, că nu poate fiinţa în limita canoanelor, dar nu acceptă ideea că realitatea propriei conştiinţe nu e valabilă în plan exterior. Deşi Ştefan Gheorghidiu este un analist lucid al stărilor sale interioare şi al evenimentelor exterioare, el nu poate să se detaşeze de subiectivitatea pe care gelozia şi orgoliul rănit i-o accentuează. Confruntat cu experienţa-limită a războiului care redimensionează orice relaţie umană, Ştefan Gheorghidiu îşi analizează retrospectiv şi critic întreaga existenţă. Drama erotică este reevaluată din perspectiva experienţei războiului. Întors în prima linie după cele câteva zile petrecute la Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu participă la luptele de pe frontul Carpaţilor cu sentimentul că este martor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatanţilor, ci pe haosul şi absurditatea situaţiei – şi are – sub ameninţarea permanentă a morţii – revelaţia propriei individualităţi, ca şi a relativităţii absolute a valorilor umane: „ Îmi putusem permite atâtea gesturi până acum pentru că aveam un motiv şi o scuză: căutam o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă şi deci nici o putinţă de realizare sufletească…” Finalul romanului consemnează despărţirea definitivă de trecut a eroului, gest caracteristic pentru personajele masculine camilpetresciene, care „distrug o pasiune, se sinucid, dar nu ucid. Ei ştiu că eroarea se află în propria conştiinţă, şi nu în obiectele conştiinţei” (Marian Popa ) „Ultima noapte de dragoste” pe care o petrece alături de Ela marchează înstrăinarea definitivă de trecutul propriu şi recunoaşterea eşecului în planul cunoaşterii: „I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” Cititorul care speră să afle, în final, dacă Ela a fost infidelă, este dezamăgit. Deşi citeşte un bilet anonim care îl informează despre trădarea Elei, personajul – narator nu verifică informaţia, ceea ce întreţine dincolo de paginile romanului enigma relaţiei complexe care se stabileşte între cei doi soţi. Sentimentul de indiferenţă care îl domină pe erou este evident în renunţarea „la tot trecutul” în favoarea femeii care şi-a pierdut aura de feminitate misterioasă şi atrăgătoare. Relaţia dintre Ştefan şi Ela se dovedeşte mai mult o suită de conjecturi a celui îndrăgostit decât o situaţie „reală”; scena acţiunii nu este una obiectivă, ci una formată din conştiinţa naratorului. De aceea, evoluţia relaţiilor dinte cele două personaje este profund afectată de felul în care este percepută realitatea înconjurătoare de conştiinţa personajului – narator. După Nicolae Manolescu, „evidentă, în roman, devine naivitatea personajului-narator.” El se arată la început entuziasmat de frumuseţea şi inteligenţa Elei, fericit de admiraţia pe care ea o stârneşte tuturor, pentru ca, după căsătorie, să descopere că soţia lui e „o prostuţă cochetă”, interesată „mai mult de escapade automobilistice cu prieteni decât de filozofie în patul conjugal” ( N. Manolescu ). De fapt, nu Ela se schimbă, ci felul în care o vede Ştefan. Cuplul Ela – Ştefan Gheorghidiu este reprezentativ pentru opera literară a lui Camil Petrescu. Ca şi alte personaje masculine camilpetresciene, Ştefan Gheorghidiu trăieşte într-o lume a ideilor pure, pe care nu o poate adapta datelor lumii reale. Pentru el, Ela nu este femeia din realitatea imediată, ci este o imagine ideală a propriilor aspiraţii sufleteşti. Când perspectiva asupra ei se modifică, Ela devine ceea ce a fost, de fapt, de la început: o femeie obişnuită, asupra căreia Ştefan a proiectat o aură ideală. Urmărind problematica relaţiilor dintre două personaje care trăiesc sentimente complexe într-un complicat mecanism de analiză înfăptuit de un personaj – narator cu o structură sufletească unică şi originală, romanul lui Camil Petrescu ilustrează, într-o manieră originală, ideea universalităţii unor trăiri. Atribuite unor personaje fictive, sentimentele evidenţiate de povestea atât de complicată dobândesc o pronunţată notă de autenticitate, prin tehnica narativă folosită de autor, care îi permite cititorului accesul la cele mai profunde trăiri ale eroilor.  

Luceafarul de Mihai Eminescu – romantismul   Membru al generatiei clasice a literaturii romane, alaturi de Ion Creanga, Ioan Slavici, Vasile Alecsandri sau Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu este considerat “ultimul scriitor romantic important al Europei”, fiind recunoscut pentru operele sale lirice care trateaza teme aflate in acord cu programul romanticilor europeni. Romantismul este un curent literar aparut la sfarsitul secolului al XVIII-lea in Anglia si care ulterior, va ajunge in Franta, Germania si mai apoi pe cuprinsul intregului continent european. Aparut ca o revolta in fata clasicismului si a iluminismului, romantismul cultiva prin excelenta subiectivitatea si individualul, intimitatea, personajele sale fiind exceptionale in situatii exceptionale. Din punct de vedere estetic, curentul are ca surse de inspiratie folclorul si istoria popoarelor europene, ceea ce ii imprima miscarii un puternic caracter national, dar si un caracter liberal, rezultat din accentual pus pe individualitate. Creatorul romantic face elogiul fanteziei creatoare, este atras de absolut si revoltat de lumea inconjuratoare, ceea ce il determina sa evadeze in spatii exotice si sa inlocuiasca planul realitatii cu cel al visului. Mijlocul compozitional principal al romanticilor este antiteza, alaturi de care se poate observa amestecul genurilor si al speciilor literare. Patruns in literatura romana gratie generatiei pasoptiste, romantismul romanesc atinge apogeul sau odata cu opera lui Mihai Eminescu. Printre creatiile sale amintim “Glossa”, “Scrisoarea I”, “Oda (in metru antic)”, dar mai ales “Luceafarul”, poem publicat in revista Convorbiri Literare in anul 1883 si care apartine romantismului. Avand ca surse de inspiratie basmul cules de Richard Kunisch (“Fata in gradina de aur”), dar si mitologia greaca, romana si izvoarele filosofice germane (Arthur Schopenhauer – “Lumea ca vointa si reprezentare”), Luceafarul este un poem prin excelenta romantic. Tema acestuia este o alegorie pe teoria schopenhauriana a geniului, ilustrand povestea imposibila dintre fata de imparat si Luceafar, si cea posibila in plan terestru (dintre Catalina si Catalin). Tema si viziunea despre lume a autorului poate fi sintetizata in replica pe care o adreseaza Demiurgul lui Hyperion: “Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc,/Si nu cunoastem moarte”. Asadar, opera eminesciana propune o atenta analiza a teoriei dezvoltate de Arthur Schopenhauer, si anume antiteza dintre omul de geniu si cel comun. Daca omul comun prezinta spirit gregar, se defineste in colectivitate, cunoaste fericirea prin iubire, este egoist, se raporteaza subiectiv la lume si nu este capabil sa inteleaga absolutul, omul de geniu este solitar, altruist, apt de cunoastere obiectiva, are capacitatea de a-si depasi sfera si nu poate atinge fericirea. Poemul “Luceafarul” se bucura si de o serie de motive romantice, care au rol in conturarea cadrului natural: tabloul natural este nocturn si completat de elemente romantice prin excelenta (castelul,marea,luna), ceea ce incurajeaza evadarea in planul oniric. Titlul poemului face referire la denumirea pe care a primit-o in spatiul romanesc planeta Venus, confundata multa vreme cu o stea; insa, Luceafarul mai poate insemna si “purtator de lumina”, fiind forma modificata fonetic a numelui Lucifer. Astfel, acest lucru se poate explica si prin fascinatia romantismului fata de tot ceea ce este demonic, diabolic, romanticii dorind inlocuirea sensului pe care credinta in Dumnezeu l-a imprimat istoriei cu sensul dat de aspiratia catre absolut. Compozitional, poemul este alcatuit din 98 de catrene (rima este incrucisata), care pot fi grupate in patru tablouri, organizate in functie de cele doua planuri ale imaginarului: planul cosmic si planul terestru. Astfel, in primul tablou, planul cosmic si cel terestru interfereaza, tabloul secund se desfasoara in planul terestru, cel de-al treilea in planul cosmic, iar in ultimul tablou cele doua planuri interfereaza din nou. De asemenea, fiind o specie de factura romantica, poemul presupune amestecul genurilor si al speciilor literare (invocatia, incantatia, pastelul cosmic, meditatia, idila). Primul tablou, care presupune interferenta dintre cosmic si terestru, infatiseaza evadarea din planul realitatii in cel a visului. Incipitul poemului (A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata) aminteste de formula basmului popular si atrage atentia asupra alegoriei pe tema raportului omului de geniu cu omul comun. Fata de imparat este prin excelenta un personaj romantic, aceasta bucurandu-se de un portret care o unicizeaza prin apartenenta sa nobila si prin superlativul absolut utilizat (Din rude mari imparatesti/O prea frumoasa fata). Aceasta este surprinsa in momentul in care iese din umbra si se indreapta catre lumina (Din umbra falnicelor bolti/Ea pasul si-l indreapta/ Langa fereastra, unde-n colt/Luceafarul asteapta). Fereastra reprezinta, astfel, o granita intre lumea ei si lumea stapanita de Luceafar. Contempland la “miscatoarele carari” (metafora care valorifica statutul de calauza al Luceafarului pentru muritori) ale Luceafarului, fata de imparat vede in acesta o adevarata calauza, un reper pentru nemuritorii aflati in cautarea absolutului. Cei doi se raporteaza diferit la iubire: ea nu are nevoie de prea mult timp pentru a se indragosti (Il vede azi, il vede mani/Astfel dorinta-i gata), in timp ce pentru el iubirea implica reflectie (El iar, privind de saptamani,/Ii cade draga fata). Iubirea fetei se anunta a fi superficiala, a lui se anunta a fi profunda. Gratie incantatiei fetei (Cobori in jos, luceafar bland,/Alunecand pe-o raza), Luceafarul isi face aparitia. Prima ipostaza a Luceafarului are origine neptuniana (el se naste din mare), are toiag, “vanat giulgi”, “par de aur moale”. Refuzul fetei de a i se alatura il determina pe aceasta sa adopte o alta ipostaza, de data aceasta demonica, uraniana (el se naste din cer), aflata in antiteza cu prima aparitie: cromatica este intunecata, el “Venea plutind in adevar”, aratandu-si adevaratul chip. Constientizand apartenenta diferita pe care o avea fiecare (el era absolut, ea era muritoare), Luceafarul este dispus sa renunte la nemurire pentur a-si putea implini iubirea. Tabloul al doilea infatiseaza exclusiv planul teluric, care devine cadrul idilei dintre Catalina (primind nume, fata de imparat isi pierde unicitatatea) si Catalin, “viclean copil de casa”. Incercand sa o cucereasca pe Catalina, aceasta observa ca ii este sortit Catalin: “Inca de mic/Te cunosteam pe tine,/Si guraliv si de nimic,/Te-ai potrivi cu mine…”. Tabloul al treilea este centrat pe calatoria cosmica a Luceafarului catre Demiurg, urmand sa-i ceara acestuia dezlegarea de la nemurire. Calatoria capata o puternica componenta temporala (Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe). Ajuns sa-i ceara dezlegare, Luceafarul (numit de catre Demiurg, Hyperion – cel ce sta deasupra) este refuzat: “Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc,/Si nu cunoastem moarte”. Ultimul tablou presupune, la fel ca in primul, interferenta dintre cosmic si teluric. Nereusind sa renunte la nemurire, Hyperion priveste cum se consuma idila dintre Catalin si Catalina (Sub sirul lung de mandri tei/Sedeau doi tineri singuri). Ultimul catren poate fi considerat concluzia filosofica a poemulu: “Traind in cercul vostru stramt/Norocul va petrece,/Ci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece”. Asadar, Luceafarul este condamnat din cauza statutului sau la nefericire si singuratate eterna.

Simbolismul in Plumb de George Bacovia Cadrul apariţiei poeziei: “Plumb” este o poezie simbolistă cu care debutează volumul cu acelaşi titlu, publicat in 1916. Caracteristici ale poeziei simboliste (încadrarea operei într-un curent literar): “Plumb” se înscrie în lirica simbolistă prin: folosirea simbolurilor (plumb), tehnica repetiţiei, cromatica şi trăirile profunde ale eului liric. Estetica simbolistă se caracterizează prin izolare, solitudine, înstrăinare, împietrire, stări sufleteşti confuze, nedefinite, transmise pe calea sugestiei, folosită pentru a exprima corespondenţele între planul exterior şi planul interior, prin cultivarea senzaţiilor vizuale, auditive, tactile, olfactive. “Plumb” explorează stările şi emoţiile produse de elementele decorului funerar (imaginarul poetic). Simbolurile din opera bacoviană: “plumb”, “cavou”, “singur”, organizează discursul liric şi conferă ambiguitate prin diversitatea semnificaţiilor. Muzicalitatea interioară este dată de paralelismul sintactic, de laitmotivul “stam singur”, de pauze, de puncte de suspensie, care transmit senzaţie de împietrire şi sentimentul morţii. Viziune despre lume: Poezia lui George Bacovia oglindeşte solitudinea eului liric, o constiinţă înspăimântată de lumea în care trăieşte. În “Plumb” viziunea este fără ieşire, deoarece textul evidenţiază starea de singurătate, obsesia deplinei izolari, presimţirea morţii. Lirism subiectiv: Poezia se realizează ca un monolog liric, lirismul subiectiv fiind redat prin mărcile subiectivităţii: “stam”, “am început”-verbe la persoana I, singular; “(amorul) meu”-adjectiv posesiv, la persoana I, singular. Tema operei: “Plumb” are ca temă condiţia poetului într-o societate limitată, artificială, fără idealuri, într-o lume ostilă şi stranie. Compoziţia textului poetic:                    Semnificaţia titlului: “Plumb” este un simbol care sugerează apăsarea sufletească, greutatea sufocantă, cenuşiul existenţial, universul monoton, imposibilitatea de a ieşi dintr-un spaţiu închis. Incipitul (primul vers) “Dormeau adânc sicriele de plumb “ cuprinde cele două simboluri bacoviene “sicrie” şi “plumb” ce fac parte din câmpul semantic al morţii alături de verbul la imperfect “dormeau” şi adverbul “adânc”, care ilustrează motivul somnului/ al morţii ca un somn profund. Cuvântul ”plumb” plasat la final de vers sugerează închiderea, imposibilitatea evadării. De fapt, termenul este reluat de şase ori, în poziţii distribuite simetric în ambele strofe-catren. Semnificaţiile cuvântului “plumb” se construiesc pe baza corespondenţelor dintre planul subiectiv, uman, interior şi planul obiectiv, exterior. El sugerează moartea, apăsarea sufletească, prăbuşirea interioară. Culoarea sa gri exprimă tristeţe, monotonie, plictis, nelinişte, melancolie, răceală, lipsa de viaţă, izolare. Sonoritatea cuvântului, produsă de patru consoane şi o vocală închisă indică prăbuşirea, greutatea apăsătoare a existenţei. “Plumb” este poziţionat simetric şi în asocieri semantice inedite: “sicriele de plumb”, “flori de plumb”, “coroanele de plumb”( în prima strofă) şi “amorul meu de plumb”, “aripile de plumb” ( în al doilea catren). Toate contribuie la realizarea unui decor macabru, dezolant, a imaginarului poetic specific bacovian.        Simetria compoziţională: Discursul liric este organizat în două catrene care sunt secvenţe poetice corespunzătoare celor două planuri: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de “cimitir”, de “cavou” şi realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii (“amorul meu de plumb”). Construcţiile simetrice sunt: primul catren începe cu verbul  „ dormeau”, urmat de adverbul „adânc”; al doilea catren debutează cu verbul „dormea”, urmat de adverbul „întors”; sintagma „flori de plumb” se află la începutul celui de-al doilea vers, în ambele strofe; sintagma „stam singur” ocupă prima poziţie  în al treilea vers, în ambele catrene; structurile „ şi era vânt…”, „şi era frig” sunt distribuite la finalul celui de-al treilea vers din fiecare strofă; simbolul „plumb” încheie versurile 1, 4, 5, 8. Simetria construcţiei acestei poezii sugerează monotonia, plictisul, universul închis, sufocant, apăsător, în care eul liric nu poate evolua spiritual. Limbajul şi expresivitatea textului liric: Poezia “Plumb” este realizată în mod preponderent din imagini vizuale, care evidenţiază vidul sufletesc, angoasa vieţii. Strofa întâi descrie un spaţiu închis, apăsător, sufocant în care eul liric se simte izolat ca într-un “cavou”.Toate elementele decorului de înmormântare indică mediul provincial mohorât, anost, în care până şi florile sunt împietrite. Vântul sugerează mişcarea, dar produce efecte reci, exprimate prin imaginea auditivă: “Şi scârţâiau coroanele de plumb.” Strofa a doua ilustrează tragicul existenţial, provocat de lipsa afectivităţii: “Dormea întors amorul meu de plumb”. Sintagma “aripile de plumb” presupune un zbor în jos, cădere surdă şi grea, moarte. O altă imagine auditivă “Şi-am început să-l strig” exprimă durerea sufletească a eului liric. Ambiguitatea poetică se remarcă la nivelul structurii “amorul meu de plumb”, deoarece aceasta poate sugera pe de o parte, o dragoste pierdută, tristă, irealizabilă şi, pe de altă parte, creaţia eului liric care înţelege că, într-o lume îngustă, moartă din punct de vedere spiritual, opera sa nu se poate înălţa, nu poate fi apreciată la justa ei valoare.Astfel, creatorul trăieşte o dramă, se simte incompatibil cu lumea în care trăieşte şi care nu-l înţelege, nu-l apreciază. De aceea poezia are ca temă condiţia creatorului/ artistului de geniu, aflat în dezacord cu societatea. Expresia spaimei de moarte, a senzaţiei de gol sufletesc, a singurătăţii obsedante se realizează prin imaginile auditive, dar şi prin senzaţii tactile (frigul, vântul). Prozodia este riguros construită prin închiderea versurilor cu rimă îmbrăţişată, măsura fixă de zece silabe. Verbele sunt la timpul imperfect care desemnează trecutul nedeterminat, dar şi permanenţa unei stări de nelinişte, de singurătate, dezamăgire: “dormeau”, “stam”, “era”, “scârţâiau”, “dormea”, “atârnau”. Verbul la perfect compus “am început” şi cel la conjunctiv “să strig” sugerează disperarea eului liric. Verbul “a fi”, impersonal, apare în două versuri simetrice sintactic, în construcţii care sugerează trecerea de la planul obiectiv, “era vânt”, la planul subiectiv “era frig”. Textul poetic este realizat prin procedeul acumulării: prin repetarea conjuncţiei copulative “şi”, prin sintagmele în centrul cărora se află simbolul central-plumb. Prin atmosferă, folosirea sugestiei, a simbolului şi a corespondenţelor, prin accentuarea stărilor sufleteşti, poezia “Plumb” de George Bacovia se încadrează în estetica simbolistă/ curentul literar numit simbolism, deschizând, în lirica noastră, calea spre modernitate, în privinţa modalităţilor de expresie, a viziunii despre lume.