Recent Posts
Mai jos aveti toate comentariile pentru pregatir...
Relatia dintre Vitoria Lipan si Gheorghita de Mih...
Caracterizarea Vitoriei Lipan din romanul Baltagu...
Baltagul – tema si viziunea despre lume
...
Relatia dintre Otilia si Felix din romanul Enigma ...
Enigma Otiliei – caracterizarea Otiliei
...
Posts
Iona – caracterizarea lui Iona
Marin Sorescu a fost un scriitor complex, apartinand literaturii postbelice alaturi de Nichita Stanescu, integrandu-se incurentul literar neomodernism.
Opera literara “Iona” a fost publicata in 1968 in revista “Luceafarul”, fiind inclusa in triologia cu titlu simbolic “Setea muntelui de sare”, alaturi de “Paracliserul” si “Matca”. Volumul are un titlu sugestiv pentru conturarea dorintei nesfarsite a omului de a cauta un absolut pe tot parcursul vietii. Paralela este expresiva “Cum un munte de sare nu-si poate potoli setea niciodata, nici omul nu va inceta sa viseze la o realitate la care probabil nu va ajunge niciodata”. “Iona” deschide o directie a meditatiei filosofice asupra omului si a vietii lui.
Scrierea operei are doar aparent legatura cu mitul biblic, scriitorul imprumutand doar numele personajului si cele 3 zile in care Iona a stat in burta chitului. Mitul biblic il arata pe Iona ca un simplu pescar, ducandu-si existenta de pe o zi pe alta. Pentru a-l verifica, Dumnezeu il insarcineaza pentru a merge in cetatea Ninive sa-i duca cuvantul spre oamenii care si-au pierdut increderea in el.
Dorind sa nu duca la indeplinire, Iona s-a imbarcat intr-o corabie, dar vazandu-i impotrivirea, Dumnezeu a iscat o furtuna puternica. Pescarii, stiind ca Iona este vinovat, l-au aruncat in apele involburate. Dupa 3 zile in care a stat in burta unui chit, avand timp sa mediteze asupra consecintele faptelor sale, a fost eliberat si a continuat drumu. El s-a asezat la umbra unui vrej de ricin, simtindu-se liber, dar D-zeu a uscat ricinul, amintindu-i lui Iona ca nimeni nu este liber cu adevarat.
Opera literara “Iona” de Marin Sorescu apartine genului dramatic si este o parabola moderna de tip drama, cultivand categoria estetica a absurdului.
Parabola este o povestire epica sau dramatica de tip alegoric ce are la baza invataturi morale sau biblice al caror targ descifreaza sensul parabolei.
Alegoria este procedeul artistic prin care datorita unei insiruiri de metafore, epitete, personificari, comparatii se trece de la o reprezentare abstracta la una concreta, materiala.
Drama este specia literara a genului dramatic in versuri sau in proza care prezinta o actiune cu un conflict puternic si personaje conflictuale, ce sunt angajate in lupta cu destinul sau cu sinele.
Absurdul este categoria estetica specifica genului dramatic prin care sunt evidentiate fapte sau elemente ciudate, bizare al caror inteles este ilogic.
“Iona” este personajul principal, masculin, neomodernist, simbolic, alegoric. Este inspirat de personajul biblic, Iona, fiind un personaj care aspira spre absolut.
Este un pescar pasionat care intruchipeaza omul obisnuit ce aspira spre libertate si spre ideal, simbolizate prin marea care il fascineaza.
Marea inseamna libertate, iluzie. Visul lui Iona de a instala o scandura in mijlocul marii – simbol al statorniciei in jocul neobosit al apelor.
El este un simbol, nu o individualitate, un om singur care se zbate nepuncios intre limitele sale “Toti ne nastem morti”, “Trupul e inchisoare a sufletului”. Trasatura fundamentala a personajului este revolta provenita din faptul nu se poate exterioriza. Are un singur tel in viata, acela fiind de a prinde pestele cel mare, de aceea devine o victima a propriului ideal, mergand pe drumul sau cautandu-si scopul.
Datorita meditatiei la posibilele solutii de a-si implini idealul, el se pierde pe sine. Fiind inghitit de un chit, el intra intr-un spatiu inchis, un labirint care ii naste dorinta de a se elibera.
Dedublarea arata faptul ca personajul ajunge la dedublarea verbala si a propriei fiinte. El vorbeste cu sine, se striga. Iona sufera de singuratate si cauta sa o depaseasca, fiind instrainat, el vrea sa comunice cu cineva. El vorbeste, chiar daca nu i se raspunde, aceasta fiind conditia omului intr-o lume in care ceilalti tac sau nu aud.
Labirintul este un simbol al drumului pentru cunoasterea de sine. In mitologie, labirintul semnifica spatiul initierii prin cunoastere, iar iesirea din labirint inseamna renastere. Spintecand burta pestilor este doar un act instinctiv, nu rational. In peste, Iona descopera ca este condamnat la eterna conditie de prizonier si cauta comunicarea cu ceilalti, dar se zbate neputincios.
Metafora pestelui semnifica spatiul singuratatii absolute al unui exil fortat. Inauntru, el se gandeste la problemele existentiale, iar in ultimul tablou apare batran, dar plin de intelepciune si inspaimantat de orizontul care i se arata, “sirul nesfarsit de burti de peste”. In final, isi spinteca propriul abdomen cu speranta de a-si regasi libertatea”.
Sinuciderea reprezinta incercarea de salvare prin cunoasterea de sine.
Gestul de a-si spinteca burta nu trebuie asadar inteles ca o sinucidere, de vreme ce nicio actiune din text nu se manifestase in planul realitatii, ci tot simbolic: omul a gasit calea, iar aceasta se afla in sine.
O scrisoare pierduta – Tema si viziunea despre lume
Ion Luca Caragiale, dramaturg si prozator, a fost un fin observator al societatii romanesti de la cumpana secolelor XIX-XX, un scriitor realist si moralizator, un exceptional creator de personaje. Opera sa cuprinde schite, nuvele, dar si piese de teatru, dintre care amintim comediile “O noapte furtunoasa”, “O scrisoare pierduta”, “D-ale carnavalului” si “Conu Leonida fata cu reactiunea”. Acestea ilustreaza un spirit de observatie necrutator pentru cunoasterea firii umane, personajele lumii caragiliane fiind cunoscute pentru viciile, impostura, ridicolul si prostia de care dau dovada.
Caragiale foloseste cu mare iscusinta satira si sarcasmul, scopul sau fiind acela de a ilustra moravurile societatii romanesti si reuseste sa contureze intr-o maniera realista personaje dominate de cate o trasatura de caracter specifica pentru tipul uman.
Reprezentata pentru prima data in 1884, comedia “O scrisoare pierduta” este a treia dintre cele patru scrise de autor, o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspectele societatii contemporane dramaturgului, sursa de inspiratie fiind farsa electorala din anul 1883.
Tema comediei este centrata pe moravurile politicii romanesti de la finele secolului al XIX-lea: prin opera sa, Caragiale demasca prostia umana si imoralitatea publica. In economia comediei vor fi dezvaluite legaturile si interesele meschine ale celor doua grupari politice locale ale partidului de guvernamant, intr-un oras de provincie. Nimeni nu se sinchiseste de nimic, astfel incat la toate nivelurile, in oras, in casele pretentioase, la mosieri si burghezi domneste imoralitatea.
Comedia este o specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin contrastul dintre aparenta si esenta, viu si mecanic, logic si absurd, firesc si nefiresc.
Titlul operei face trimitere la scrisoarea adresata de prefectul Stefan Tipatescu Zoei Trahanache, pierduta de aceasta si care ajunge sa treaca direct sau indirect prin mainile majoritatii personajelor. La nivel simbolic, circularitatea traseului scrisorii este o aluzie cu privire atat la constructia piesei, dar si la caracterul sferic, inchis al lumii lui Caragiale. In ceea ce priveste constructia gramaticala a titlului, articolul nehotarat nu face altceva decat sa indice banalitatea, repetabilitatea intamplarii si chiar caracterul ei general.
Piesa este structurata in patru acte, fiecare act fiind format din mai multe scene. Personajele piesei, numite de catre autor “persoane”, sunt mentionate in ordinea importantei si a statutului lor social in cadrul listei de la inceputul comediei.
Perspectiva spatiala si cea temporala sunt descrise de autor intr-o maniera aproximativa, intamplarile, care capata un caracter general, desfasurandu-se la sfarsitul secolului al XIX-lea: “in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”. Piesa debuteaza cu momentul intrigii, si anume pierderea scrisorii de catre Zoe Trahanache. In rest, relatiile temporale sunt cronologice, exceptand cateva situatii in care perspectiva temporala este discontinua, gratie alternantei temporale a intamplarilor, prin flash-back.
Ca in orice opera caragiliana, “O scrisoare pierduta” este construita pe baza unui conflict intre personaje. Opera de fata prezinta doua conflincte: unul principal, intre cele doua tabere ale organizatiei locale a partidului aflat la putere, una din tabere fiind reprezentata de sotii Trahanache si prefectul Stefan Tipatescu, cealalta de ambitiosul avocat Nae Catavencu si acolitii sai si care are ca miza scrisoarea de amor adresata de Tipatescu Zoei si desemnarea pentru candidatura la functia de deputat. Exista si un conflict secundar, in cadrul cuplului Farfuridi-Branzovenescu, care se tem sa nu fie tradati: “tradare sa fie, daca o cer interesele partidului, dar cel putin s-o stim si noi !”.
Actul I incepe cu o scena expozitiva in care se anunta pierderea scrisorii de dragoste pe care prefectul Stefan Tipatescu a adresat-o Zoei Trahanache, sotia Zahariei Trahanache, lider politic important la nivel local si apropriat al prefectului. Aceasta scrisoare ajunge pe mainile lui Nae Catavencu, opozantul taberei politice reprezentata de Tipatescu si Trahanache, acesta dorind sa fie el desemnat pentru candidatura la functia de deputat. Astfel, Catavencu ameninta ca va publica scrisoarea in ziarul propriu daca nu va primi sustinerea pentru candidatura. Intre timp, Tipatescu si Zoe afla de la Zaharia de existenta unei plastografii a lui Nae Catavencu.
Actul al II-lea surprinde inceperea procesului de numarare a voturilor posibile si teama cuplului FarfuridiBranzovenescu ca vor fi tradati de catre prefect. O scena importanta a acestui act este cea a intalnirii dintre Stefan Tipatescu si posesorul scrisorii, o scena in care poate fi observate cotele pe care le poate lua santajul.
Actul al III-lea este centrat pe discursurile celor doi pretedenti la functia de deputat din partea organizatiei locale a partidului aflat la guvernare: Farfuridi tine un discurs dominat de betia de cuvinte, in vreme ce Nae Catavencu demonstreaza ca nu este altceva decat un demagog. Momentul numirii celui care va candida pentru functia de deputat este extrem de tensionat, ceea ce conduce la vacarm si violente intre cei prezenti la ceremonie.
Actul al IV-lea aduce in prim-plan infrangerea lui Catavencu si alegerea senilului Agamita Dandanache, un iscusit al tehnicii santajului, de vreme ce o scrisoare bine pastrata ii poate asigura alegerea perpetua. In final, Zoe Trahanache reuseste sa recupereze de la cetateanul turmentat scrisoarea de amor si ii cere lui Nae Catavencu sa organizeze manifestatia in cinstea celui propus de la centru, ultima scena a piesei de teatru sugerand intersectarea intereselor meschine ale taberelor care nu cu multa vreme inainte erau rivale.
Atmosfera destinsa de la final nu aduce modificari ale statutului moral si social al personajelor participante la actiune. Personajele actioneaza stereotip, simplist, fiind lipsite de profunzime sufleteasca, fiind caracterizate de prostie, aroganta, incultura, servilism, demagogie. Drama universului caragialian nu este neaparat cea a unor personaje imorale, ci a unor personaje amorale, care nu au nicio idee despre ceea ce este moral si imoral, legal si ilicit.
In comediile lui Caragiale, principala modalitate de caracterizare a personajelor si de constructie a situatiilor este comicul, care capata diferite valente (comic de caracter, comic de nume, comic de limbaj, comic de situatie, comic de moravuri).
Comicul de caracter are rolul de a contura caracteristicile generale negative ale fiecarui personaj in parte, starnidul rasul in scop moralizator, deoarece nimic nu indreapta mai bine defectele umane decat rasul. Autorul creeaza tipologii de personaje, acestea apartinand viziunii realist-clasice: Zaharia Trahanache este tipul incornoratului, Zoe Trahanache este femeia adulterina, Stefan Tipatescu este tipul primului amorez, politistul Ghita Pristanda este tipul slugarnicului, iar Nae Catavencu este reprezentantul tipologiei demagogului.
Comicul de nume este un alt element care ajuta la schitarea statului psihologic si moral al personajelor: Trahanache vine de de la “trahana” (aluat moale, usor de modelat), Tipatescu vine de la “tip” (june, barbat rafinat, amorez abil), Catavencu de la “cață”, iar Dandache vine de la “dandana” (incurcatura).
Comicul de limbaj este o categorie estetica utilizata des in lucrarile lui Caragiale si care nu face altceva decat sa evidentieze caracterul josnic, grosolan al personajelor, precum si incultura de care dau dovada acestea. In acest sens, personajele comediei nu se sfiesc sa pronunte gresit anumite cuvinte (“famelie, renumeratie, plebicist, bampir”), nu lipsesc exemple de etimologie populara (capitalisti), cliseele lingvistice (“Ai putintica rabdare”), truismele (“Un popor care nu merge inainte sta pe loc”).
In ceea ce priveste comicul de limbaj, o scena in care acesta capata valente extraordinare este cea a discursului demagogic tinut de Nae Catavencu. Acesta considera ca locuitorii capitalei sunt “capitalisti”, in vreme ce el se considera “liber-schimbist” (adica flexibil in conceptii si convingeri). Incultura personajului reiese si din afirmatiile lipsite de sens: “Industria romana e admirabila, e sublima putem zice, dar lipseste cu desavarsire”.
Dintre toate tipurile de comic, cel de moravuri ilustreaza in mod special rolul formator pe care scriitorul il atribuie operei sale. In “O scrisoare pierduta”, Caragiale ironizeaza moravuri prezente in mai toate epocile: adulterul, servilismul, prostia, coruptia, incultura, demogogia si infatuarea, fiind o aspra satira la adresa Inaltei societati romanesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Personajele dispun atat de o caracterizare directa (facuta de narator sau de alte personaje), cat si de caracterizarea indirecta (prin fapte, limbaj, atitudini). Modul de expunere dominant este dialogul, insotit in cateva scene si de monologul unor personaje prinse in valtoarea evenimentelor.
O scrisoare pierdută – Caracterizarea lui Nae Cațavencu
Ion Luca Caragiale, dramaturg si prozator, a fost un fin observator al societatii romanesti de la cumpana secolelor XIX-XX, un scriitor realist si moralizator, un exceptional creator de personaje. Opera sa cuprinde schite, nuvele, dar si piese de teatru, dintre care amintim comediile “O noapte furtunoasa”, “O scrisoare pierduta”, “D-ale carnavalului” si “Conu Leonida fata cu reactiunea”. Acestea ilustreaza un spirit de observatie necrutator pentru cunoasterea firii umane, personajele lumii caragiliane fiind cunoscute pentru viciile, impostura, ridicolul si prostia de care dau dovada.
Reprezentata pentru prima data in 1884, comedia “O scrisoare pierduta” este a treia dintre cele patru scrise de autor, o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspectele societatii contemporane dramaturgului, sursa de inspiratie fiind farsa electorala din anul 1883.
Caragiale foloseste cu mare iscusinta satira si sarcasmul, scopul sau fiind acela de a ilustra moravurile societatii romanesti si reuseste sa contureze intr-o maniera realista personaje dominate de cate o trasatura de caracter specifica pentru tipul uman. Totusi, in ciuda interesului realist, personajele lui Caragiale sunt lipsite de o viata interioara, nu stim ce simt cu exactitate in raport cu actiunile pe care le intreprind si nu este prezentat niciun proces de constiinta al acestora. Lumea caragiliana este reprezentata nu neaparat de personaje imorale, cat de personaje amorale, pentru care procesele de constiinta si normele morale nu exista.
Tema comediei este centrata pe moravurile politicii romanesti de la finele secolului al XIX-lea: prin opera sa, Caragiale demasca prostia umana si imoralitatea publica. In economia comediei vor fi dezvaluite legaturile si interesele meschine ale celor doua grupari politice locale ale partidului de guvernamant, intr-un oras de provincie. Nimeni nu se sinchiseste de nimic, astfel incat la toate nivelurile, in oras, in casele pretentioase, la mosieri si burghezi domneste imoralitatea.
Comedia este o specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin contrastul dintre aparenta si esenta, viu si mecanic, logic si absurd, firesc si nefiresc.
Titlul operei face trimitere la scrisoare adresata de prefectul Stefan Tipatescu Zoei Trahanache, pierduta de aceasta si care ajunge sa treaca direct sau indirect prin mainile majoritatii personajelor. La nivel simbolic, circularitatea traseului scrisorii este o aluzie cu privire atat la constructia piesei, dar si la caracterul sferic, inchis al lumii lui Caragiale. In ceea ce priveste constructia gramaticala a titlului, articolul nehotarat nu face altceva decat sa indice banalitatea, repetabilitatea intamplarii si chiar caracterul ei general.
Nae Catavencu, avocat, director al ziarului “Racnetul Carpatilor” si presedinte-fondator al “Societatii Enciclopedice-Cooperative ” (a carei abreviere “S.E.C. A.E.R.” sugereaza atat statutul de societate-fantoma, cat si calitatea de a vorbi mult si prost a personajului), intra in conflict cu tabara reprezentata de sotii Trahanache si prefectul Stefan Tipatescu, urmarind desemnarea candidaturii sale pentru functia de deputat din circumscriptia respectiva.
Asadar, prin modul in care interactioneaza cu celelalte personaje, modul in care intelege sa rezolve problemele ce se ivesc si comportamentul general pe care il afiseaza public, Nae Catavencu este intruchiparea tipologiei demagogului si a arivistului. Parvenit, santajist, grosolan si impostor, Catavencu adopta deviza “scopul scuza mijloacele”, pe care o atribuie in mod eronat lui Leon Gambetta, ci nu lui Niccolo Machiavelli.
Nae Catavencu nu ezita sa intre in lupta politica locala si este dispus sa recurga la cele mai mizerabile modalitati, scopul acestuia fiind acela de a obtine candidatura pentru postul de deputat. Fie ca este vorba de santajul la care ii supune pe Zoe Trahanache si pe Tipatescu, fie ca este vorba de infatuarea si aroganta pe care o afiseaza sau de lacunele intelectuale pe care le are, Catavencu incearca sa pozeze in cetateanul onorabil, menit sa faca bine intregii societati si care se face dator sa informeze publicul larg despre triunghiul amoros Zoe Trahanache-Zaharia Trahanache-Stefan Tipatescu.
Sef al opozitiei din organizatia locala a partidului aflat la putere, Nae Catavencu foloseste mijloace imorale pentru a-si asigura suprematia politica la nivel local. Dupa ce reuseste sa-l surprinda pe cetateanul turmentat si sa-i fure scrisoarea de amor adresata Zoei de catre Tipatescu, pacalindu-l si oferindu-i alcool, Catavencu cerseste candidatura pentru postul de deputat in schimbul nepublicarii scrisorii in publicatia proprie, santajandu-i pe Zoe Trahanache si Stefan Tipatescu.
Intr-un final, Catavencu este infrant, organizatia centrala a partidului numindu-l candidat pe un anume Agamita Dandanache, personaj senil si ticalos; Catavencu adopta fata de Zoe o atitudine servila, umila, aceasta cerandu-i sa organizeze festivitatea pentru celebrarea numirii lui Dandanache.
Ca orice personaj construit in maniera realista, autorul are in vedere constructia minutioasa a fiecarui personaj, caracterizat atat direct (prin intermediul didascaliilor sau a altor personaje, nume), cat si indirect (limbaj, actiune, comportament); de altfel, este prezenta si autocaracterizarea.
Prin intermediul caracterizarii directe, Nae Catavencu este prezentat pe lista personajelor ca director si detonator al publicatiei locale “Racnetul Carpatilor” si presedinte-fondator al ”Societatii Enciclopedice Cooperative ” si adversar feroce al taberei prefectului Stefan Tipatescu. Tipatescu nu ezita sa-l numeasca pe Catavencu “mizerabil”, “canalie” si “infam”. Un rol foarte important este atribuit si autocaracterizarii: “vreau ce mi se cuvine dupa o lupta de atata vreme, vreau ceea ce merit in orasul asta de gogomani unde sunt cel dintai !”. De altfel, prin intermediul didascaliilor, autorul contureaza miscarile si atitudinile pe care Catavencu le are de-a lungul desfasurarii actiunii.
Prin intermediul caracterizarii indirecte, Nae Catavencu reiese ca este un personaj care in ciuda importantei pe care si-o asuma, are mari lacune intelectuale. Discursul de dinaintea numirii candidaturii este elocvent in acest sens; asadar, Catavencu dovedeste ca nu este altceva decat modelul politicianului demagog, mascat in spatele unor fraze pompoase si lipsite de sens si a mesajelor patriotarde, scopul sau real fiind unul meschin. Acesta nu de putine ori foloseste termeni pe baza etimologiei populare, considerand ca locuitorii capitalei se numesc “capitalisti”, se considera ca este un “liber-schimbist” (in sensul ca e flexibil in ceea ce priveste convingerile personale). De altfel, Catavencu este autorul unor fraze lipsite de sens, care atesta incultura si irationalitatea personajului: “Industria romana e admirabila, e sublima putem zice, dar lipseste cu desavarsire”.
Alaturi de procedeele obisnuite de constructive ale personajului, Caragiale apeleaza si la comic pentru asi putea contura personajele. Acest lucru este valabil si in cazul lui Nae Catavencu, acest personaj fiind pus in legatura cu diverse forme ale comicului.
Comicul de nume este imediat sesizabil: prenumele “Nae” este folosit pentru a sugera limitarea si lipsa educatiei si a bunului-simt al personajului, in vreme ce numele mare face trimitere la termenul “cață”, O scrisoare pierduta – Caracterizarea lui Nae Catavencu sugerand vorbaria multa si lipsita de coerenta a personajului sau la “cațaveica” (haina cu doua fete), care sugereaza caracterul duplicitar al personajului.
Comicul de limbaj este o alta componenta definitorie a personajului; discursul sau, mascat de mesaje patriotarde si care pretinde conexiuni la diferiti termeni politici si istorici reuseste sa dezvaluie cititorului incoerenta si incultura crasa a lui Catavencu.
Prin comicul de situatie, cititorului i se confirma caracterul duplicitar si parvenitismul personajului, care de la statutul de om politic, care pozeaza in cetateanul onorabil, luptator impotriva devierilor de comportament (care mascau intr-o buna masura adevaratele scopuri si directii de actiune ale lui Nae Catavencu) devine umil si supus in fata Zoei, atunci cand aceasta recupereaza scrisoarea de amor.
O scrisoare pierdută – Relația dintre Zaharia Trahanache și Nae Cațavencu
Ion Luca Caragiale, dramaturg si prozator, a fost un fin observator al societatii romanesti de la cumpana secolelor XIX-XX, un scriitor realist si moralizator, un exceptional creator de personaje. Opera sa cuprinde schite, nuvele, dar si piese de teatru, dintre care amintim comediile “O noapte furtunoasa”, “O scrisoare pierduta”, “D-ale carnavalului” si “Conu Leonida fata cu reactiunea”. Acestea ilustreaza un spirit de observatie necrutator pentru cunoasterea firii umane, personajele lumii caragiliane fiind cunoscute pentru viciile, impostura, ridicolul si prostia de care dau dovada.
Reprezentata pentru prima data in 1884, comedia “O scrisoare pierduta” este a treia dintre cele patru scrise de autor, o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspectele societatii contemporane dramaturgului, sursa de inspiratie fiind farsa electorala din anul 1883.
Caragiale foloseste cu mare iscusinta satira si sarcasmul, scopul sau fiind acela de a ilustra moravurile societatii romanesti si reuseste sa contureze intr-o maniera realista personaje dominate de cate o trasatura de caracter specifica pentru tipul uman. Totusi, in ciuda interesului realist, personajele lui Caragiale sunt lipsite de o viata interioara, nu stim ce simt cu exactitate in raport cu actiunile pe care le intreprind si nu este prezentat niciun proces de constiinta al acestora. Lumea caragiliana este reprezentata nu neaparat de personaje imorale, cat de personaje amorale, pentru care procesele de constiinta si normele morale le sunt necunoscute.
Tema comediei este centrata pe moravurile politicii romanesti de la finele secolului al XIX-lea: prin opera sa, Caragiale demasca prostia umana si imoralitatea publica. In economia comediei vor fi dezvaluite legaturile si interesele meschine ale celor doua grupari politice locale ale partidului de guvernamant, intr-un oras de provincie. Nimeni nu se sinchiseste de nimic, astfel incat la toate nivelurile, in oras, in casele pretentioase, la mosieri si burghezi domneste imoralitatea.
Comedia este o specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin contrastul dintre aparenta si esenta, viu si mecanic, logic si absurd, firesc si nefiresc.
Titlul operei face trimitere la scrisoare adresata de prefectul Stefan Tipatescu Zoei Trahanache, pierduta de aceasta si care ajunge sa treaca direct sau indirect prin mainile majoritatii personajelor. La nivel simbolic, circularitatea traseului scrisorii este o aluzie cu privire atat la constructia piesei, dar si la caracterul sferic, inchis al lumii lui Caragiale. In ceea ce priveste constructia gramaticala a titlului, articolul nehotarat nu face altceva decat sa indice banalitatea, repetabilitatea intamplarii si chiar caracterul ei general.
Doua personaje importante ale comediei “O scrisoare pierduta” sunt deopotriva Zaharia Trahanache si Nae Catavencu, ambele construite in concordanta cu cerintele realiste si care intruchipeaza diferite tipologii umane. De altfel, cei doi apartin celor doua tabere adverse din sanul organizatiei locale a partidului de guvernamant: sotii Trahanache, prefectul Tipatescu, Farfuridi si Branzovenescu de o parte, iar de cealalta Nae Catavencu si acolitii sai; pe intreg cuprinsul operei, intre Zaharia Trahanache si Nae Catavencu se va consuma un conflict generat de luptele politice care exista intre taberele celor doi.
Nae Catavencu, avocat, director al ziarului “Racnetul Carpatilor” si presedinte-fondator al “Societatii Enciclopedice-Cooperative ” (a carei abreviere “S.E.C. A.E.R.” sugereaza atat statutul de societate-fantoma, cat si calitatea de a vorbi mult si prost a personajului), intra in conflict cu tabara reprezentata de sotii Trahanache si prefectul Stefan Tipatescu, urmarind desemnarea candidaturii sale pentru functia de deputat din circumscriptia respectiva.
Asadar, prin modul in care interactioneaza cu celelalte personaje, modul in care intelege sa rezolve problemele ce se ivesc si comportamentul general pe care il afiseaza public, Nae Catavencu este intruchiparea tipologiei demagogului si a arivistului. Parvenit, santajist, grosolan si impostor, Catavencu adopta deviza “scopul scuza mijloacele”, pe care o atribuie in mod eronat lui Leon Gambetta, ci nu lui Niccolo Machiavelli.
Nae Catavencu nu ezita sa intre in lupta politica locala si este dispus sa recurga la cele mai mizerabile modalitati, scopul acestuia fiind acela de a obtine candidatura pentru postul de deputat. Fie ca este vorba de santajul la care ii supune pe Zoe Trahanache si pe Tipatescu, fie ca este vorba de infatuarea si aroganta pe care o afiseaza sau de lacunele intelectuale pe care le are, Catavencu incearca sa pozeze in cetateanul onorabil, menit sa faca bine intregii societati si care se face dator sa informeze publicul larg despre triunghiul amoros Zoe Trahanache-Zaharia Trahanache-Stefan Tipatescu.
Zaharia Trahanache, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului scolar, Comițiului agricol si a altor comitete si comiții este fara doar si poate intruchiparea tipologiei incornoratului si a politicianului oportunist. Bucurandu-se de pozitia de sef al partidului, Trahanache are o pozitie locala foarte solida, acest lucru fiind recunoscut chiar si de opozanti (Nae Catavencu – ”am tinut la dumneata ca la capul judetului nostru”). Intuind lipsa de tact a adversarului sau, Trahanache considera ca scrisoarea de amor pe care prefectul Tipatescu i-o adresase sotiei sale, Zoe, este un fals, spre deliciul cititorului. Comicul de nume al personajului indica cu foarte mare precizie caracterul moale al personajului. Aparent neincrezator in originalitatea scrisorii, o invata pe dinafara, gaseste imediat polita falsificata de Catavencu pentru a avea o arma de contrasantaj si ii multumeste lui Tipatescu pentru ca ”i-a facut si-i face servicii”.
Relatia dintre cele doua personaje este evidenta in scena IV din primul act al operei, atunci cand Trahanache ii povesteste lui Tipatescu istoria intalnirii cu Nae Catavencu. Intampinat cu o falsa politete („Venerabile-n sus, venerabile-n jos”), Catavencu ii prezinta scrisoarea cu pricina lui Trahanache; Zaharia considera ca actul pe care Catavencu il obtinuse nu este altceva decat o plastografie. Inainte de inceperea discursului electoral, Catavencu ii cere umil Zahariei Trahanache cuvantul („D-le presedinte, va rog, cerusem si eu cuvantul…”), mai tarziu urmand sa abandoneze acest ton umil pentru unul vioi, brusc. In timpul discursului profund demogogic al lui Catavencu, Zaharia Trahanache incearca sa mentina linistea auditoriului: ”Rog, nu intrerupeti pe orator, stimabile…”.
Conflictul dramatic principal este unul exterior si consta in lupta pentru puterea politica dintre taberele Zahariei Trahanache, respectiv a lui Nae Catavencu. In ciuda santajului reciproc la care se supun personajele, esecul lui Catavencu si a lui Farfuridi va permite desemnarea de la centru a lui Agamita Dandanache pentru candidatura la functia de deputat. In final, odata cu victoria senilului si siretului Dandanache, dar si a recuperarii scrisorii de catre Zoe Trahanache, intre toate personajele se instaureaza o armonie deplina, nemaintinandu-se cont de adversitatile trecute.
Avand de-a face cu personaje construite in maniera realista, autorul are in vedere constructia minutioasa a fiecarui personaj, caracterizat atat direct (prin intermediul didascaliilor sau a altor personaje, nume), cat si indirect (limbaj, actiune, comportament); de altfel, este prezenta si autocaracterizarea.
Nae Catavencu, modelul politiacianului demagog si arivist, este caracterizat direct de catre Stefan Tipatescu “canalie”, “infam” si “mizerabil”, in vreme ce Trahanache il considera “misel”. Caracterizarea indirecta survine ca urmare a discursului profund demagogic pe care Catavencu il sustine, acesta considerand ca “Industria romana e admirabila, e sublima putem zice, dar lipseste cu desavarsire”. Comicul de nume este imediat sesizabil: prenumele “Nae” este folosit pentru a sugera limitarea, lipsa educatiei si a bunului-simt al personajului, in vreme ce numele mare face trimitere la termenul “cață”, sugerand vorbaria multa si lipsita de coerenta a personajului sau la “cațaveica” (haina cu doua fete), care face trimitere la caracterul duplicitar al personajului.
Zaharia Trahanache, modelul incornoratului si a politicianului opportunist, este caracterizat direct de catre Catavencu ca “onorabil”, evident, in sens peiorativ. Comicul de nume nu poate fi nici el ignorat: prenumele de Zaharia sugereaza “zaharisirea” personajului, casatorit cu o femeie mult mai tanara care il inseala cu propriul sau aliat politic, iar numele de familie este inspirat de termenul de “trahana”, o coca moale, usor de modelat. Daca limbajul lui Catavencu este specific demogogului, Zaharia Trahanache dispune de un limbaj dominat de cuvinte pronuntate gresit cu o frecventa mare (“prințipii”), dar si de clisee lingvistice („Ai putintica rabdare…”).
“Moara cu noroc” – Tema si viziunea despre lume
In cultura romana, perioada sfarsitului secolului al XIX-lea este denumita “Epoca marilor clasici”. Atunci au aparut operele de valoare ale unor scriitori precum Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, dar si critica lui Titu Maiorescu si revistele “Convorbiri literare”, “Contemporanul” si “Literatorul”.
Scriitor moralist, Ioan Slavici se remarca in literatura romana atat prin romanul “Mara”, cat si prin nuvele sale, cea mai cunoscute fiind “Moara cu noroc”, publicata in volumul “Novele din popor” (1881). In nuvela realista “Moara cu noroc”, autorul propune reconstituirea imaginii satului transilvanean de la sfarsitul secolului al XIX-lea; personajele, produse ale mediului social in care traiesc, beneficiaza de o analiza psihologica realizata cu mare atentie de catre autor, ceea ce imprima operei o reprezentare veridica a actiunii.
Nuvela este o specie a genului epic in proza, avand o constructie riguroasa ce propune un singur conflict principal in care este implicat un personaj central, urmarit obiectiv si in jurul caruia graviteaza un numar relativ redus de personaje.
Titlul nuvelei valorifica semnificatiile simbolice ale motivului de mare circulatie in literatura romana si universala, al morii, dar si polisemia termenului “noroc”, care poate face trimitere la profit, dar si la destin sau, intr-un registru ironic, la ghinion. “Moara cu noroc” devine o moara in care vor fi macinate destinele celor insetati de inavutire.
Tema nuvelei lui Slavici este reprezentata de dezumanizarea provocta de setea de inavutire. Propunandu-si imbogatirea rapida, Ghita ajunge victima nu doar a lui Lica Samadaul, ci victima a propriei lacomii, acest fapt urmand sa aiba implicatii nefericite asupra sa si familiei sale.
Structural, nuvela “Moara cu noroc” este alcatuita din 17 capitole, primul capitol avand rolul unui prolog, iar ultimul rolul unui epilog. In primul capitol, cea care formuleaza tema si, de fapt, teza morala la care autorul se va raporta este batrana soacra a lui Ghita: “Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face linistit”. In ultimul capitol, tot batrana, care indeplineste functia similara corului antic, formuleaza concluzia: “Simteam eu ca n-are sa iasa bine: dar asa le-a fost dat”.
Actiunea propriu-zisa a nuvelei se intinde pe o perioada ceva mai mare de timp, de un an de zile, intre Sfantul Gheorghe si Pastele urmator. Spatiul actiunii poate primi cu usurinta o serie de semnificatii in plan simbolic, pentru ca moara este plasata la capatul drumului bun, dincolo de ea incepand locurile rele. Datoria morarului/ a stapanului morii ar fi trebuit sa fi aceea de a mentine echilibrul dintre bine si rau, insa vechiul morar, intuind posibilitatea unei cai usoare de castig, a lasat moara propriu-zisa in parasire si a construit, la ceva distanta de aceasta, o carciuma a carui nume a ramas “Moara cu noroc”. La sfarsitul secolului al XIX-lea, Banatul se afla in plin proces de urbanizare, populatia emigrand de la sat la oras. Cizmarul sarac Ghita isi doreste sa participe si el la ceast proces, respectiv isi doreste sa deschida un atelier la oras. Insa, acesta are nevoie de capital, pe care gandeste sa-l obtina prin luarea in arenda a morii pentru trei ani.
Avand de-a face cu o nuvela realista, “Moara cu noroc” propune cititorilor o perspectiva narativa obiectiva (naratiunea realizandu-se la persoana a III-a), naratorul omniscient fiind acela care va consemna si va prezenta procesul dezumanizarii carciumarului, notand mimica, gestica, procesele de introspectie si reflectie, atitudinile lui Ghita fata de Lica si de familie, dar si oscilatia acestuia dintre imperativul moral si setea de imbogatire pe cai necinstite.
Avand o constructie riguroasa, in nuvela lui Slavici pot fi identificate momentele subiectului. In expozitiunea propriu-zisa a nuvelei, este prezentat locul unde se afla Moara cu noroc si inceputurile afacerii lui Ghita. Intriga, cuprinsa in capitole IV-V, cuprinde o scena semnificativa pentru evolutia lui Ghita, construita in jurul motivului pactului faustic. Porcarii ce se opresc la carciuma refuza sa plateasca sub pretextul ca cel care le va plati consumatia va fi Lica Samadaul, stapanul neoficial al locurilor. Aparitia lui Lica la moara este elementul care schimba intreaga evolutie a evenimentelor, deoarece acesta ii pretinde lui Ghita sa intre in slujba lui, raspunsul carciumarului fiind pe masura. Ghita ii explica faptul ca daca se va afla in subordinea lui Lica, il va sluji pe acesta fara tragere de inima, pe cand daca ar fi tovarasi, ar putea imparti castigul in parti egale.
Desfasurarea actiunii surprinde etapele dezumanizarii protagonistului. Intrand in mecanismul afacerilor murdare ale Samadaului, Ghita se va indeparta din ce in ce mai mult de familia sa, inclusiv de Ana, sotia sa. Depune marturie falsa in procesul legat de omorul si jafuldin padure, salvandu-l pe Lica, in timp ce Buza-Rupta si Saila Boarul sunt condamnati pe viata. Chinuit de mustrari de constiinta si vrand sa-l de in vileag pe Lica, Ghita ia legatura cu jandarmul Pintea.
Punctul culminant se consuma in capitolul al XV-lea si este reprezentat de momentul in care Ghita trebuie sa aleaga intre a o smulge pe Ana din bratele Samadaului sau sa-si recupereze partea ce i se cuvine din ultima talharie comisa de Lica. Alegerea pe care Ghita o face, sacrificand-o pe Ana, da expresie dezumanizarii sale.
Deznodamantul nuvelei este unul cu functie moralizatoare: cei care au pacatuit platesc cu viata. Ana este ranita de Lica si ucisa in cele din urma de catre Ghita, Ghita este omorat la randul sau de catre unul dintre oamenii lui Lica, iar Lica, pentru a nu cadea in mainile oamenilor lui Pintea, isi zdrobeste capul intr-un stejar.
Nuvela realista de analzia psihologica, “Moara cu noroc” propune un conflict complex, de natura sociala, psihologica si morala.
Conflictul principal este unul interior (Ghita oscileaza intre dorinta de a ramane un om cinstit si tentatia imbogatirii alaturi de Lica). Aceasta predominanta a conflictului interior da operei caracterul de nuvela psihologica. Pe langa acesta, amplificandu-l, exista si conflicte exterioare: intre Ghita si Lica, intre Lica si Pintea, intre Ghita si Ana, dar si intre filosofia de viata a lui Ghita si cea a soacrei sale.
Alegand sa se intovaraseasca cu Lica, recunoscut pentru talhariile sale, Ghita va alege involuntar sa se indeparteze de propria familie. Relatia cu Ana se va schimba in mod semnificativ, Ghita nu ii va mai arata afectivitate, nu va mai fi la fel de preocupat de copii. Lui Ghita ii este rusine de Ana, se inchide in sine, devine rece, distant, este mai tot timpul suparat si nu se mai consulta cu ea asa cum facea inainte, o repede tot mai des. In cazul relatiei cu Lica, Ghita coboara pe o adevarata scara a dezumanizarii: initial, dintr-un informator al Samadaului, carciumarul devine complice al porcarului la furt, la ja, la talharie si in cele din urma la crima. Apogeul dezumanizarii lui Ghita atinge apogeul in finalul nuvelei, atunci cand acesta devine insusi un criminal.
“Moara cu noroc” – Caracterizarea lui Ghiță
In cultura romana, perioada sfarsitului secolului al XIX-lea este denumita “Epoca marilor clasici”. Atunci au aparut operele de valoare ale unor scriitori precum Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, dar si critica lui Titu Maiorescu si revistele “Convorbiri literare”, “Contemporanul” si “Literatorul”.
Scriitor moralist, Ioan Slavici se remarca in literatura romana atat prin romanul “Mara”, cat si prin nuvele sale, cea mai cunoscute fiind “Moara cu noroc”, publicata in volumul “Novele din popor” (1881). In nuvela realista “Moara cu noroc”, autorul propune reconstituirea imaginii satului transilvanean de la sfarsitul secolului al XIX-lea; personajele, produse ale mediului social in care traiesc, beneficiaza de o analiza psihologica realizata cu mare atentie de catre autor, ceea ce imprima operei o reprezentare veridica a actiunii.
Nuvela este o specie a genului epic in proza, avand o constructie riguroasa ce propune un singur conflict principal in care este implicat un personaj central, urmarit obiectiv si in jurul caruia graviteaza un numar relativ redus de personaje.
Titlul nuvelei valorifica semnificatiile simbolice ale motivului de mare circulatie in literatura romana si universala, al morii, dar si polisemia termenului “noroc”, care poate face trimitere la profit, dar si la destin sau intr-un registru ironic la ghinion. “Moara cu noroc” devine o moara in care vor fi macinate destinele celor insetati de inavutire.
Tema nuvelei lui Slavici este reprezentata de dezumanizarea provocta de setea de inavutire. Propunandu-si imbogatirea rapida, Ghita ajunge victima nu doar a lui Lica Samadaul, ci victima a propriei lacomii, acest fapt urmand sa aiba implicatii nefericite asupra sa si familiei sale.
Ghita, cizmar sarac, este personajul principal al nuvelei “Moara cu noroc”, fiind construit in mod realist, astfel incat naratorul ii va surprinde cu meticulozitate conflictul interior. Constientizand ca Banatul sfarsitului de secol al XIX-lea se afla in plin proces de urbanizare, isi doreste sa construiasca un atelier de cismarie la oras. Neavand capitalul suficient pentru a-si deschide o afacere proprie, Ghita decide sa ia in arenda pentru trei ani carciuma “Moara cu noroc”. Motivat de iubirea pentru familia lui, Ghita nu tine cont de teza morala a operei, enuntata prin intermediul soacrei sale: “Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face linistit”. Intalnirea cu Lica Samadaul, intovarasirea cu acesta si dorinta exagerata de inavutire vor determina indepartarea carciumarului de propria familiei, mai ales de sotia sa, Ana, si dezumanizarea. Faptul ca acesta va alege in final sa o sacrifice pe Ana, da expresie dezumanizarii sale, Ghita devenind el insusi un criminal.
Trasaturile de caracter ale personajului pot fi surprinse din evolutia evenimentelor. Avand o constructie riguroasa, in nuvela lui Slavici pot fi identificate momentele subiectului. In expozitiunea propriu-zisa a nuvelei, este prezentat locul unde se afla Moara cu noroc si inceputurile afacerii lui Ghita. Intriga, cuprinsa in capitole IV-V, cuprinde o scena semnificativa pentru evolutia lui Ghita, construita in jurul motivului pactului faustic. Porcarii ce se opresc la carciuma refuza sa plateasca sub pretextul ca cel care le va plati consumatia va fi Lica Samadaul, stapanul neoficial al locurilor. Aparitia lui Lica la moara este elementul care schimba intreaga evolutie a evenimentelor, deoarece acesta ii pretinde lui Ghita sa intre in slujba lui, raspunsul carciumarului fiind pe masura. Ghita ii explica faptul ca daca se va afla in subordinea lui Lica, il va sluji pe acesta fara tragere de inima, pe cand daca ar fi tovarasi, ar putea imparti castigul in parti egale.
Desfasurarea actiunii surprinde etapele dezumanizarii protagonistului. Intrand in mecanismul afacerilor murdare ale Samadaului, Ghita se va indeparta din ce in ce mai mult de familia sa, inclusiv de Ana, sotia sa. Depune marturie falsa in procesul legat de omorul si jafuldin padure, salvandu-l pe Lica, in timp ce Buza-Rupta si Saila Boarul sunt condamnati pe viata. Chinuit de mustrari de constiinta si vrand sa-l de in vileag pe Lica, Ghita ia legatura cu jandarmul Pintea.
Punctul culminant se consuma in capitolul al XV-lea si este reprezentat de momentul in care Ghita trebuie sa aleaga intre a o smulge pe Ana din bratele Samadaului sau sa-si recupereze partea ce i se cuvine din ultima talharie comisa de Lica. Alegerea pe care Ghita o face, sacrificand-o pe Ana, da expresie dezumanizarii sale.
Deznodamantul nuvelei este unul cu functie moralizatoare: cei care au pacatuit platesc cu viata. Ana este ranita de Lica si ucisa in cele din urma de catre Ghita, Ghita este omorat la randul sau de catre unul dintre oamenii lui Lica, iar Lica, pentru a nu cadea in mainile oamenilor lui Pintea, isi zdrobeste capul intr-un stejar.
Personaj prin excelenta realist, Ghita va fi caracterizat atat direct (prin intermediul naratorului, personajelor), cat si indirect (prin actiune, limbaj). Gratie analizei psihologice prezente in nuvela, autorul va consemna procesele de constiinta ale lui Ghita, mimica, gestica si atitudinea acestuia fata de cei aflati in jurul sau, care va oscila intre imperativul moralei si imbogatirea ce poate fi obtinuta pe cai necinstite.
Initial, Ghita doreste sa-i demonstreze lui Lica este un om pe propriile picioare, care actioneaza independent de ceilalti: “Sunt om cu minte. Voiesc numai sa va arat cu nu mi-e frica de voi”. Insa, pe masura ce Ghita constientizeaza ca s-ar putea imbogati mult mai usor intovarasindu-se cu Samadaul, acesta se va indeparta de familie, inclusiv de Ana, pe care nu o va mai baga in seama aproape deloc si nici nu se va mai sfatui cu aceasta.
Prin intermediul caracterizarii directe realizate de sotia sa, care observa raporturile pe care Ghita le are cu Lica, aceasta considera ca sotul ei “e o muiere imbracata in haine barbatesti”, sugerand modul in care sotul ei il serveste pe seful porcarilor. Prin intermediul autocaracterizarii, Ghita isi deplange soarta (“Saracul de mine !”). Pe masura evolutiei relatiei cu Lica, carciumarul se va izolaza fata de propria sotie: dovezile de iubire fata de aceasta vor fi tot mai putine, o va brusca mai des, va refuza sa se consulte cu aceasta, fiind tot timpul mahnit. Naratorul va observa cu mare atentie psihologia personajului. Deranjat de filosofia de viata a soacrei sale, care era opuse filosofiei sale, Ghita si-ar fi dorit sa o cenzureze cumva: “Pe Ghita il trecu un fel de junghi prin inima si oricat de mult tinea la soacra-sa, acum el ar fi fost in stare sa-i puna degetul pe gura”. In relatia cu Ana, carciumarul se dovedeste nesigur, alternand momentele in care acesta nu-i ofera atentie cu cele de afective, care se vor reduce pe masura dezumanizarii personajului (“Ghita incepu si el sa planga, o stranse la san si ii saruta fruntea”).
Nuvela realista de analzia psihologica, “Moara cu noroc” propune un conflict complex, de natura sociala, psihologica si morala. Conflictul principal este unul interior (Ghita oscileaza intre dorinta de a ramane un om cinstit si tentatia imbogatirii alaturi de Lica). Aceasta predominanta a conflictului interior da operei caracterul de nuvela psihologica. Pe langa acesta, amplificandu-l, exista si conflicte exterioare: intre Ghita si Lica, intre Lica si Pintea, intre Ghita si Ana, dar si intre filosofia de viata a lui Ghita si cea a soacrei sale.
Alegand sa se intovaraseasca cu Lica, recunoscut pentru talhariile sale, Ghita va alege involuntar sa se indeparteze de propria familie. Relatia cu Ana se va schimba in mod semnificativ, Ghita nu ii va mai arata afectivitate, nu va mai fi la fel de preocupat de copii. Lui Ghita ii este rusine de Ana, se inchide in sine, devine rece, distant, este mai tot timpul suparat si nu se mai consulta cu ea asa cum facea inainte, o repede tot mai des. In cazul relatiei cu Lica, Ghita coboara pe o adevarata scara a dezumanizarii: initial, dintr-un informator al Samadaului, carciumarul devine complice al porcarului la furt, la ja, la talharie si in cele din urma la crima. Dezumanizarea lui Ghita atinge apogeul in finalul nuvelei, atunci cand acesta devine insusi un criminal.
“Moara cu noroc” – Relatia dintre Ghita si Lica Samadaul
In cultura romana, perioada sfarsitului secolului al XIX-lea este denumita “Epoca marilor clasici”. Atunci au aparut operele de valoare ale unor scriitori precum Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, dar si critica lui Titu Maiorescu si revistele “Convorbiri literare”, “Contemporanul” si “Literatorul”.
Scriitor moralist, Ioan Slavici se remarca in literatura romana atat prin romanul “Mara”, cat si prin nuvele sale, cea mai cunoscute fiind “Moara cu noroc, publicata in volumul “Novele din popor” (1881). In nuvela realista “Moara cu noroc”, autorul propune reconstruirea imaginii satului transilvanean de la sfarsitul secolului al XIX-lea; personajele, produse ale mediului social in care traiesc, beneficiaza de o analiza psihologica realizata cu mare atentie de catre autor, ceea ce imprima operei o reprezentare veridica a actiunii.
Nuvela este o specie a genului epic in proza, avand o constructie riguroasa ce propune un singur conflict principal in care este implicat un personaj central, urmarit obiectiv si in jurul caruia graviteaza un numar relativ redus de personaje.
Titlul nuvelei valorifica semnificatiile simbolice ale motivului de mare circulatie in literatura romana si universala, al morii, dar si polisemia termenului “noroc”, care poate face trimitere la profit, dar si la destin sau intr-un registru ironic la ghinion. “Moara cu noroc” devine o moara in care vor fi macinate destinele celor insetati de inavutire.
Tema nuvelei lui Slavici este reprezentata de dezumanizarea provocta de setea de inavutire. Propunandu-si imbogatirea rapida, Ghita ajunge victima nu doar a lui Lica Samadaul, ci victima a propriei lacomii, acest fapt urmand sa aiba implicatii nefericite asupra sa si familiei sale.
Ghita, cizmar sarac, este personajul principal al nuvelei “Moara cu noroc”, fiind construit in mod realist, astfel incat naratorul ii va surprinde cu meticulozitate conflictul interior. Constientizand ca Banatul sfarsitului de secol al XIX-lea se afla in plin proces de urbanizare, isi doreste sa construiasca un atelier de cismarie la oras. Neavand capitalul suficient pentru a-si deschide o afacere proprie, Ghita decide sa ia in arenda pentru trei ani carciuma “Moara cu noroc”. Motivat de iubirea pentru familia lui, Ghita nu tine cont de teza morala a operei, enuntata prin intermediul soacrei sale: “Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face linistit”. Intalnirea cu
Lica Samadaul, intovarasirea cu acesta si dorinta exagerata de inavutire vor determina indepartarea carciumarului de propria familiei, mai ales de sotia sa, Ana, si dezumanizarea. Faptul ca acesta va alege in final sa o sacrifice pe Ana, da expresie dezumanizarii sale, Ghita devenind el insusi un criminal. Lica Samadaul, stapanul neoficial al locurilor unde se afla Moara cu noroc si seful porcarilor, este unul dintre personajele secundare ale operei lui Slavici. Spre deosebire de Ghita, care oscileaza intre moralitate si imoralitate, Lica este recunoscut pentru talhariile si afacerile murdare in care este implicat. In comparatie cu Ghita, care este un personaj realist, urmarit in maniera obiectiva pe tot parcusul operei, Lica are aerul unui personaj romantic. Singuratic, excesiv in tot ceea ce intreprinde, uneori chiar demonic, Samadaul nu ezita sa-si ia viata pentru a nu-si pierde libertatea, este insetat de aventura si inavutire prin cai necinstite. Aparitia sa la carciuma va schimba in mod definitiv evolutia evenimentelor, Ghita devenind informator al acestuia, complice la jaf, furt si crima.
Relatia dintre cele doua personaje poate fi pusa in lumina prin intermediul momentelor subiectului. In expozitiunea propriu-zisa a nuvelei, este prezentat locul unde se afla Moara cu noroc si inceputurile afacerii lui Ghita. Intriga, cuprinsa in capitole IV-V, cuprinde o scena semnificativa pentru evolutia lui Ghita, construita in jurul motivului pactului faustic. Porcarii ce se opresc la carciuma refuza sa plateasca sub pretextul ca cel care le va plati consumatia va fi Lica Samadaul, stapanul neoficial al locurilor.
Aparitia lui Lica la moara este elementul care schimba intreaga evolutie a evenimentelor, deoarece acesta ii pretinde lui Ghita sa intre in slujba lui, raspunsul carciumarului fiind pe masura. Ghita ii explica faptul ca daca se va afla in subordinea lui Lica, il va sluji pe acesta fara tragere de inima, pe cand daca ar fi tovarasi, ar putea imparti castigul in parti egale. Desfasurarea actiunii surprinde etapele dezumanizarii protagonistului. Intrand in mecanismul afacerilor murdare ale Samadaului, Ghita se va indeparta din ce in ce mai mult de familia sa, inclusiv de Ana, sotia sa. Depune marturie falsa in procesul legat de omorul si jafuldin padure, salvandu-l pe Lica, in timp ce Buza-Rupta si Saila Boarul sunt condamnati pe viata. Chinuit de mustrari de constiinta si vrand sa-l de in vileag pe Lica, Ghita ia legatura cu jandarmul Pintea. Punctul culminant se consuma in capitolul al XV-lea si este reprezentat de momentul in care Ghita trebuie sa aleaga intre a o smulge pe Ana din bratele Samadaului sau sa-si recupereze partea ce i se cuvine din ultima talharie comisa de Lica. Alegerea pe care Ghita o face, sacrificand-o pe Ana, da expresie dezumanizarii sale. Deznodamantul nuvelei este unul cu functie moralizatoare: cei care au pacatuit platesc cu viata. Ana este ranita de Lica si ucisa in cele din urma de catre Ghita, Ghita este omorat la randul sau de catre unul dintre oamenii lui Lica, iar Lica, pentru a nu cadea in mainile oamenilor lui Pintea, isi zdrobeste capul intr-un stejar.
Avand in fata o nuvela realista de analiza psihologica, Slavici isi construieste personajele respectand cerintele curentului. Atat prin intermediul caracterizarii directe (realizata de narator sau de alte personaje), cat si prin caracterizare indirecta (prin intermediul actiunii, limbajului personajelor etc.) pot fi relevate trasaturile principale de caracter ale lui Lica si ale lui Ghita.
Initial, Ghita doreste sa-i demonstreze lui Lica este un om pe propriile picioare, care actioneaza independent de ceilalti: “Sunt om cu minte. Voiesc numai sa va arat cu nu mi-e frica de voi”. Insa, pe masura ce Ghita constientizeaza ca s-ar putea imbogati mult mai usor intovarasindu-se cu Samadaul, acesta se va indeparta de familie, inclusiv de Ana, pe care nu o va mai baga in seama aproape deloc si nici nu se va mai sfatui cu aceasta. Prin intermediul caracterizarii directe realizate de sotia sa, care observa raporturile pe care Ghita le are cu Lica, aceasta considera ca sotul ei “e o muiere imbracata in haine barbatesti”, sugerand modul in care sotul ei il serveste pe seful porcarilor. Prin intermediul autocaracterizarii, Ghita isi deplange soarta (“Saracul de mine !”). Pe masura evolutiei relatiei cu Lica, carciumarul se va izolaza fata de propria sotie: dovezile de iubire fata de aceasta vor fi tot mai putine, o va brusca mai des, va refuza sa se consulte cu aceasta, fiind tot timpul mahnit. Naratorul va observa cu mare atentie psihologia personajului. Deranjat de filosofia de viata a soacrei sale, care era opuse filosofiei sale, Ghita si-ar fi dorit sa o cenzureze cumva: “Pe Ghita il trecu un fel de junghi prin inima si oricat de mult tinea la soacra-sa, acum el ar fi fost in stare sa-i puna degetul pe gura”. In relatia cu Ana, carciumarul se dovedeste nesigur, alternand momentele in care acesta nu-i ofera atentie cu cele de afective, care se vor reduce pe masura dezumanizarii personajului (“Ghita incepu si el sa planga, o stranse la san si ii saruta fruntea”).
Prin intermediul caracterizarii directe, naratorul ii schiteaza portretul fizic al Samadaului (“un om de 36 de ani, inalt, uscariv si supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprancenele dese si impreunate la mijloc”). Asadar, portretul fizic are rolul de a scoate in evidente caracterul excesiv si aproape demonic al personajului. Exercitand o fascinatie diabolica asupra celorlalti, Ana vede in el “om rau si primejdios”. Crima, inselaciunea, furtul sunt doar cateva dintre faptele savarsite de Lica si care ii contureaza adevaratele aspiratii. Prin intermediul autocaracterizarii, seful porcarilor incearca sa-si impuna autoritatea in fata lui Ghita inca de la prima intalnire cu acesta: “Eu sunt Lica Samadaul, multe se zic despre mine si multe vor fi adevarate si multe scornite”. Prin intermediul dialogului cu Ghita, Lica va dezvalui cum si-a ucis prima victima si ce a simtit cand a realizat acest lucru, fapt care sugereaza cruzimea si lipsa sensibilitatii personajului: “placerea de a lovi pe omul care te supara, de a-l lovi tare ca sa-l sfarami cand te-a atins cu o vorba ori o privire”.
Nuvela realista de analzia psihologica, “Moara cu noroc” propune un conflict complex, de natura sociala, psihologica si morala. Conflictul principal este unul interior (Ghita oscileaza intre dorinta de a ramane un om cinstit si tentatia imbogatirii alaturi de Lica). Aceasta predominanta a conflictului interior da operei caracterul de nuvela psihologica. Pe langa acesta, amplificandu-l, exista si conflicte exterioare: intre Ghita si Lica, intre Lica si Pintea, intre Ghita si Ana, dar si intre filosofia de viata a lui Ghita si cea a soacrei sale.
Alegand sa se intovaraseasca cu Lica, recunoscut pentru talhariile sale, Ghita va alege involuntar sa se indeparteze de propria familie. Relatia cu Ana se va schimba in mod semnificativ, Ghita nu ii va mai arata afectivitate, nu va mai fi la fel de preocupat de copii. Lui Ghita ii este rusine de Ana, se inchide in sine, devine rece, distant, este mai tot timpul suparat si nu se mai consulta cu ea asa cum facea inainte, o repede tot mai des. In cazul relatiei cu Lica, Ghita coboara pe o adevarata scara a dezumanizarii: initial, dintr-un informator al Samadaului, carciumarul devine complice al porcarului la furt, la ja, la talharie si in cele din urma la crima. Dezumanizarea lui Ghita atinge apogeul in finalul nuvelei, atunci cand acesta devine insusi un criminal.