Romane de dragoste pdf

Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze de Belle de Jour. Prefața   EU SUNT BELLE DE JOUR de Dan Sociu   “Anal sex is the new black”, proclama Belle de Jour pe 9 ianuarie 2004, într-un web-jurnal citit zilnic de peste 15 000 de vizitatori. Proclamaţia, de fapt “descoperirea antropologică” a lui Belle a fost imediat preluată de presă şi în special de revistele glossy, intrând astfel în folclorul urban. Afirmaţia este cât se poate de sarcastică, iar o bună parte din umorul acesteia se pierde la traducere. “Sexul anal este nouă modă” ar fi cea mai bună variantă în limba română, amuzantă în sine, dar frustrantă pentru cei care cunosc sensul sintagmei “the new black”. Coco Chanel afirma cândva că ţoalele negre vor fi veşnic la modă. Ceea ce nu-i împiedică pe cei care stabilesc trendurile să redescopere periodic gaura din macaroană. De aici şi ironia lui Belle: sexul anal, sexul în general nu sunt chestiuni care ţin de trend, în schimb discursurile despre sex sunt. Într-o lume suprasaturată şi, în acelaşi timp, flămândă de astfel de discursuri, într-o epocă în care se presupune că s-a spus totul şi că, cel puţin la nivelul naraţiunilor cotidiene, nu mai există tabuuri, într-o Mare Britanie sufocată de publicaţii erotice, filme, seriale şi emisiuni de televiziune care mustesc de sexualitate, te poţi întreba - şi presa britanică încă se mai întreabă - de ce dracu' au ajuns blogul lui Belle de Jour, apoi şi cartea “Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze” pe lista best-seller-urilor? Ce anume a adus nou pe piaţă acest anonim care se ascunde sub un pseudonim uşor pretenţios (“Belle de Jour” este un film al lui Luis Bunuel, povestea unei femei din înalta societate care se prostituează)? În primul rând, Belle scrie despre prostituţie şi sex, subiecte întotdeauna valoroase pentru entertainment, dar o face din perspectiva unei femei de 28 de ani, absolventă de studii superioare şi licenţiată în filologie - la un moment dat, între două autofisting-uri, îşi face timp şi pentru construirea unui mic eseu despre degradarea progresivă a traducerilor din literatură universală - şi, mai ales, dotată cu mult umor şi spirit ludic. Consumatorul european cât de cât educat este sătul de pornografie de proastă calitate - da, există şi una de bună calitate! -, lipsită de inteligenţă, mocirloasă, însemnările lui Belle de Jour, s-o spunem din capul locului, nu ţin de zona pornografiei. Dimpotrivă, poveştile fierbinţi - de multe ori fierbinţi la propriu, pentru că fata noastră, cu toate că urăşte epilatul, adoră să fie picurată cu ceară -, deşi destule, nu ocupă prea mult spaţiu în economia cărţii. Belle ne reaminteşte că sexul nu e atât despuiere, cât înveşmântare, ascundere, în toate sensurile. The Times remarcă faptul că ceea ce Belle pune pe ea - de la genele false până la sutienul cu burete - este mai important decât ceea ce dă jos de pe ea. Sexul în sine înseamnă deghizare. De cele mai multe ori, dintr-un fel de naivitate proprie gândirii magice, avem impresia că, din clipa în care am rămas goi, faţă în faţă, izolaţi temporar de restul lumii, automat ne-am plasat într-o zonă adamică, pură, fără neclarităţi sau dubii asupra identităţilor noastre. Rolurile pe care le joacă zi de zi pentru clienţii săi Belle de Jour, transformările ei, reinterpretările pentru fiecare bărbat în parte sunt tot atâtea provocări pentru ceea ce ne-am obişnuit să numim “viaţa noastră reală” care este, nu-i aşa?, opusă cu totul “vieţilor artificiale”, cum e cea a lui Belle. Sursa enormei curiozităţi, dar şi a unei puternice aversiuni faţă de autoarea (sau autorul, autorii?) acestei cărţi vine tocmai din lejeritatea şi plăcerea ei de a se juca. “Cine e, domle', această Belle de Jour?” e aproape un joc de societate, dar şi subiect de dispute aprinse. Au fost puşi pe urmele ei detectivi literari, au fost consultate prostituate experte. Una dintre ele, o madamă venerabilă din Londra, a demontat cu argumente foarte victoriene “baza tehnică”, foarte bogată, de altfel, a relatărilor lui Belle: “Eu nu le las pe fetele mele să fie înjosite. E imposibil ca un client să-şi permită să ejaculeze pe chipul vreuneia”. Dacă internetul permite, chiar încurajează asumarea unor identităţi false există şi metode de a le scoate la lumină. Detectivii literari sunt, de obicei, profesori universitari angajaţi de poliţie, de ziare şi de diverse agenţii pentru a stabili aşa-numitele “mărci stilistice” ale unui autor, adică felul special, de preferinţă unic în care acesta foloseşte o expresie sau alta, precum şi zonele de interes ale acestuia, temele preferate şi obsesiile. Pornind de la aceste indicii, foarte puţine nume ascunse după pseudonime reuşesc să scape. Belle de Jour nu a fost încă prinsă, în schimb au fost găsiţi câţiva “suspecţi”. Nu-i mai înşir aici, în general sunt nume necunoscute publicului românesc, trebuie să menţionez însă că au o trăsătură comună: nu sunt prostituate. O revelaţie care i-a descumpănit pe mulţi cititori “serioşi”, din cei care jură numai pe realismul agresiv şi plictisitor. “Belle de Jour ne minte!”, se indignează aceştia, ignorând faptul că toate faptele sunt, într-o măsură mai mică sau mai mare, nişte ficţiuni. Cu atât mai mult când e vorba de sex sau internet, în acest caz o combinaţie dintre cele două. Sexul presupune joc şi convenţie, escrocherie inofensivă şi deghizare. Şi asta peste tot în lumea animală, cum au demonstrat mari etologi, precum Konrad Lorentz şi după cum o arata documentarele de pe Animal Planet. De asemenea, autorul unui jurnal, intim său public, oricât de autentic s-ar vrea, nu face altceva decât să ficţionalizeze. Dacă Belle de Jour e “pe bune”, foarte bine. Ne distrăm, citind-o, şi mai şi învăţăm câte ceva. Cum ar fi, de exemplu: “Să-ţi sugi burta când eşti dezbrăcată nu este un gest care să te facă o femeie futabilă. Să-ţi arzi o palmă peste popoul amplu şi să-l inviţi să urce în şa.” Totul e să nu o luăm pe autoare prea în serios, atitudine sănătoasă pe care ea însăşi, implicit, o recomandă. De câte ori a fost consultată de diverse comitete şi comisii în problema eternă a legalizării prostituţiei, răspunsul ei (sau al lui, al lor?) a fost un abia stăpânit, din politeţe, hohot de râs. Dacă Belle e, oroare!, un simplu cetăţean, scriitor profesionist sau nu, care a simţit, cine ştie din ce motive, să-şi facă un blog în care să fantazeze, poate fi învinuit de ceva? De imoralitate? Dar ce-l îndreptăţeşte pe puritanul - voaiorist cât încape, de fapt - care citeşte asemenea bloguri să acuze? Până la urmă, cine e Belle de Jour, de ce a ales ea o asemenea meserie şi ce câştigă cititorul pătrunzându-i în budoar? Un posibil răspuns la toate cele trei întrebări îl dă următorul fragment:   “ Jeudi, le 4 decembre Există o persoană în Londra care a plătit doar ca să-mi lingă timp de o oră anusul. Oare nu asta îşi doreşte oricine în viaţă, cineva care să te pupe în fund şi să-i şi facă plăcere? Dacă mi-ar fi spus cineva de la bun început că există şi asemenea clienţi perfecţi, n-aş fi stat nici o clipă pe gânduri.”       16 Noiembrie 2009   Unul dintre cele mai mari “mistere” ale literaturii contemporane şi-a găsit rezolvarea. După ani întregi în care editori, jurnalişti şi detectivi au încercat s-o deconspire, autoarea blogului care a generat o carte publicată în peste 30 de ţări, inclusiv în România - “Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze” (Editura Trei, 2006) - şi-a dezvăluit singură identitatea. Prostituată de lux cu talente literare este Brooke Magnanti (34 de ani), o cercetătoare în domeniul neurotoxicologiei şi a epidemiologiei cancerului la un institut din Bristol. Săptămâna trecută, Magnanti l-a sunat pe unul dintre criticii publicaţiei “Sunday Times”, anunţând că vrea să renunţe la anonimat. “Nu-mi pare rău” Prostituţia de lux devenise o soluţie pentru Brooke Magnanti în 2003, când studia pentru lucrarea de doctorat la Universitatea din Sheffield. Banii erau pe sfârşite, un loc de muncă în domeniu era imposibil de obţinut fără doctorat, iar timpul nu-i permitea un job permanent. Prin urmare, a contactat o agenţie de escortă şi a început o viaţă secretă, pentru 300 de lire pe noapte. În acelaşi timp, sub pseudonimul “Belle de Jour” - preluat dintr-un film de Luis Bunuel, cu Catherine Deneuve - şi-a descris experienţele intime pe un blog devenit celebru. “Nu-mi pare rău pentru ce le 14 luni de prostituţie, mai rău m-am simţit în legătură cu scriitura mea”, spune Magnanti pentru “Sunday Times”. În România, experimentul Belle de Jour a generat o variantă autohtona, “Belle de Nuit. Aventurile intime ale unei prostituate de lux bucureştene” (Editura Trei), o carte lipsită întru totul de forţa primeia, a cărei autoare este încă o necunoscută.   Sursa: Evenimentul Zilei - (Florentina Ciuverca)       Această carte nu ar fi fost posibilă fără sprijinul şi răbdarea unor oameni ca Patrick Walsh şi Helen Garnons-Williams, precum şi ale personalului şi colaboratorilor lor, cărora li se datorează multe mulţumiri.     Primul lucru pe care trebuie să-l ştiţi este faptul că sunt o curvă. Şi n-o spun cu superficialitate. Nu folosesc cuvântul că o analogie pentru lucrul într-un birou sau trudă în noile forme de comunicare în masă. Mulţi dintre prietenii mei vă pot spune că să munceşti ca angajat temporar timp de un an sau să ajungi să lucrezi în vânzări echivalează cu prostituţia. Nu e aşa. Ştiu asta pentru că am fost angajată temporar şi m-am regulat pe bani, iar cele două situaţii nu sunt deloc similare. Nu sunt nici măcar de pe aceeaşi planetă. E vorba, de-a dreptul, de sisteme solare diferite. Al doilea lucru e faptul că locuiesc în Londra. Aceste două amănunte s-ar putea să fie sau să nu fie înrudite. Nu e un oraş ieftin. Ca majoritatea prietenilor mei, m-am mutat aici, după universitate, cu speranţa de a-mi găsi o slujbă. Dacă nu una bine plătită, măcar una interesantă sau populată exclusiv de bărbaţi chipeşi şi buni de însurătoare. Dar astfel de posturi sunt rare pe pământ. Astăzi, mai toată lumea studiază ca să lucreze în contabilitate, inclusiv prietenii mei A2 şi A3, care sunt respectaţi în cercurile lor academice. Doamne Dumnezeule - o soartă mai rea decât moartea. Contabilitatea bate până şi mediul universitar la categoria “ocupaţii neatractive”. Prostituţia înseamnă o muncă permanentă, dar nu solicitantă. Cunosc o mulţime de oameni. E drept, aproape toţi sunt bărbaţi, pe cei mai mulţi dintre ei n-o să-i revăd niciodată. Mi se cere să mi-o trag cu ei indiferent dacă au corpul plin de aluniţe păroase sau au în gură un total general de trei dinţi, ori vor ca eu să le recreez o fantezie în care e vorba de profesoară de istorie dintr-a şasea. Dar e mai bine decât să stai cu ochii pe ceas până la următoarea pauză de ceai într-o sală sinistră, plină cu angajaţi. Aşa că atunci când prietenii mei scot din nou din sertar obosită analogie dintre lucrul la o firmă şi prostituţie, dau din cap cu înţelepciune şi “compătimesc” cu ei, în timp ce ne bem cocteilurile şi ne întrebăm unde s-au dus toate promisiunile tinereţii. Ale lor se află probabil pe şoseaua care duce la suburbii. Ale mele îşi desfac în mod regulat picioarele pentru bani. Toate acestea nu înseamnă că saltul la prostituţia ca profesie în toată regula s-a produs peste noapte. Am ajuns la Londra la fel ca alte câteva mii de proaspeţi absolvenţi de universitate. Având doar puţine datorii din studenţie şi ceva bani puşi deoparte, am crezut că eram aranjată pentru câteva luni, dar surplusul meu a fost rapid înghiţit de chirie şi de o mie de cheltuieli neînsemnate. Programul meu zilnic consta în studierea atentă a paginilor cu oferte de serviciu, scrierea unor scrisori de motivaţie entuziaste şi linguşitoare, deşi ştiam că nu voi fi chemată niciodată la interviu, şi masturbarea furibundă de dinainte de culcare, în fiecare noapte. Masturbarea era, de departe, partea cea mai plăcută a acelor zile. Mă închipuiam angajată ca mecanic de testare la o fabrică de materiale de birou, post care-mi impunea să-mi prind nişte agrafe imense de partea interioară a coapselor în vreme ce cineva mă regula viguros. Sau că sunt asistentă personală a unei puternice “dominatoare”, legată cu cătuşele de biroul ei şi “mâncată” la păsărică de o altă sclavă, care la rândul ei stătea înfiptă într-un dildo. Sau că plutesc într-o cameră de izolare senzorială şi mâini nevăzute mă ciupesc de piele, gesturi la început blânde, apoi dureroase. Londra nu era primul oraş în care locuisem, dar era cu siguranţă cel mai mare. Oriunde altundeva poţi avea şansa să întâlneşti pe cineva cunoscut sau, măcar, să vezi o faţă zâmbitoare. Nu şi aici. Navetiştii se înghesuie în trenuri, nerăbdători să-şi întreacă tovarăşii de călătorie într-un tot mai aprig război al izolării, în care armele principale sunt cărţile, căştile audio şi ziarele, într-o zi, o femeie care şedea lângă mine în trenul Northern Line ţinea o revistă Metrou la doar câţiva centimetri de faţă; abia după trei staţii am observat că nu citea, ci plângea. Mi-a fost greu să nu-mi exprim compasiunea, dar şi mai greu mi-a fost să nu încep să plâng şi eu. Aşa că vedeam cum mi se topesc economiile pe măsură ce cumpărarea abonamentului de transport devenea principalul eveniment al săptămânii. Şi cu toate că am o pasiune devoratoare pentru lenjeria intimă, nici măcar reducerea drastică a achiziţiilor dantelate n-avea să rezolve problema. La scurt timp după ce m-am mutat am primit un mesaj de la o persoană cunoscută prin intermediul prietenului meu N. Ăsta e oraşul lui N, care pare să cunoască pe toată lumea. E la nivelul patru pe scara mea de şase grade de separare. Aşa că atunci când s-a dat peste cap ca să mă prezinte acestei doamne, am fost cât se poate de atentă. “Aud că eşti în oraş - poate ne vedem când eşti liberă”, spunea mesajul. Era o doamnă în vârstă, durdulie şi sexy, cu un accent tăios şi gusturi impecabile. Când ne-am întâlnit prima oară, mi-am zis că nu era de nasul meu. Dar de îndată ce s-a întors cu spatele, N mi-a indicat prin jumătăţi de şoaptă şi gesticulări furioase că tipa se dădea în vânt după sexul în grup şi îi plăceau şi femeile. Cum se spune, mi-am udat chiloţeii. Instantaneu, pe bune. Am păstrat mesajul în telefon câteva săptămâni, timp în care imaginaţia mea se înfierbânta, devenind tot mai neastâmpărată. N-a trecut mult până să întruchipeze gaşperiţă tiranică, îmbrăcată în latex, din reveriile mele nocturne. Sclavele şi trântorii de birou înnebuniţi după sex din visele mele începeau să capete chipuri şi toate erau ale ei. I-am trimis un mesaj de răspuns. M-a sunat aproape imediat ca să-mi spună că ea şi noul ei partener ar fi încântaţi să se întâlnească cu mine la cină, săptămâna viitoare. Zile în şir m-am întrebat, cuprinsă de panică, ce să port şi până la urmă mi-am permis extravaganţa unei tunsori şi a unei lenjerii intime noi. În seara cu pricina, mi-am răscolit garderoba şi mi-am schimbat costumaţia de o duzină de ori. În cele din urmă m-am hotărât pentru o bluză mulată albastru-verzui şi pantaloni gri închis - o ţinută ce amintea, poate, de o angajată temporar la birou, dar care era totodată sexy în limitele decenţei. Am ajuns la restaurant cu o jumătate de oră mai devreme, deşi avusesem nevoie mai întâi de cel puţin o jumătate de oră ca să-l găsesc. Cei de acolo mi-au spus că nu mă pot aşeza la masă decât atunci când îmi veneau tovarăşii. Mi-am dat ultimii bănuţi pe o băutură la bar, cu speranţa că vor achita ei consumaţia la restaurant. Vocile cuplurilor care sporovăiau în încăperile strâmte se îngemănau cu murmurul muzicii de fundal. Toţi cei de acolo arătau probabil mai în vârstă decât mine, cu siguranţă mai înstăriţi. Câţiva se poate să fi venit direct de la serviciu; ceilalţi, se vedea limpede, trecuseră mai întâi pe acasă ca să se învioreze. De fiecare dată când se deschidea uşa, pătrundea o pală de vânt răcoros de toamnă, aducând cu el şi miros de frunze uscate. Cuplul îşi făcu apariţia. Am fost conduşi la o masă într-un colţ, departe de atenţia personalului. M-au aşezat între ei. El se holbă în decolteul bluzei în vreme ce ea vorbea despre galerii de artă şi sport, în timp ce mâna lui se furişa pe genunchiul meu drept, piciorul ei începea să alunece în sus pe partea interioară a cracului pantalonilor. Aha, deci asta vor, mi-am zis, şi n-am ştiut-o de la bun început? Erau nişte persoane mai în vârstă decât mine, libertine şi care arătau minunat. Nu exista nici un motiv întemeiat ca să nu mă regulez sau să nu mă las regulată de ei. Le-am urmat sugestiile în alegerea felurilor de mâncare: cât mai consistente şi mai untoase. Un risotto cu ciuperci atât de gros încât abia putea fi luat cu lingura din castronul puţin adânc, şi atât de lipicios încât nu puteai să-l desprinzi de pe lingură decât cu dinţii. Peşte căruia încă nu i se detaşase capul şi se holba la noi cu ochii glazuraţi din pricina căldurii din cuptor. Ea şi-a lins degetele, făcându-mi impresia că a fost un gest intenţionat şi nicidecum o lacună a bunelor ei maniere. Mâna mi-a alunecat pe pantalonii ei mulaţi până la păsărică, moment în care mi-a prins degetele cu picioarele ca-ntr-un cleşte. Chiar în acel moment, chelneriţa a hotărât că masa noastră avea nevoie de mai multă atenţie. Ne-a adus un castron cu pateuri mici şi bunătăţi din ciocolată, iar bărbatul îşi hrănea prietena cu o mână, strângându-mă de mână cu cealaltă, în vreme ce degetele mele îşi făceau de lucru în poala ei. Ea şi-a dat drumul cu uşurinţă, aproape pe tăcute. Am sărutat-o uşor pe gât. — Excelent, a murmurat el. Acum mai fă-o o dată. Ceea ce am şi făcut. După masă, am plecat din restaurant. EI mi-a cerut să mă dezbrac până la brâu şi să stau în scaunul din stânga şoferului în timp ce prietena lui conducea maşina. De pe bancheta din spate, mi-a apucat sânii şi mi-a ciupit sfârcurile în timp ce parcurgeam distanţa scurtă până la locuinţa lor. De la maşină până la uşă am mers pe jos topless şi, de cum am intrat în casă, mi s-a poruncit să stau în genunchi. Ea a dispărut în dormitor, în vreme ce el mi-a predat câteva lecţii fundamentale de obedienţă: menţinerea unor posturi incomode cu mădularul lui în gura mea. Ea a revenit cu lumânări şi bice. Deşi pielea mea făcuse deja cunoştinţă şi cu ceară topită şi cu partea “activă” a cravaşei, era o experienţă nouă să o fac cu picioarele în aer şi lumânări aprinse înfipte în mine, cu ceară picurând pe tors. După două ore, el a penetrat-o şi, folosindu-şi mădularul ca femeia dominatoare din fantezia mea, a împins-o cu faţa în păsărică mea. Ne-am îmbrăcat, iar ea şi-a făcut duş. El m-a condus afară ca să găsim un taxi. Mergeam braţ la braţ şi oricine ne-ar fi văzut ar fi zis că suntem tatăl cu fiica, ieşiţi la plimbare. Arătam ca doi oameni care se simt bine unul cu celălalt. — Aveţi o femeie pe cinste, am spus. — Fac orice e nevoie ca s-o ştiu fericită, mi-a răspuns el. Am încuviinţat din cap. A oprit un taxi şi i-a dat instrucţiuni şoferului. Pe când mă urcam în spatele maşinii, mi-a dat un rulou de bancnote, zicându-mi că eram binevenită oricând. Ajunsesem la jumătatea drumului spre casă când am desfăcut teancul de bancnote şi am văzut că suma depăşea de cel puţin trei ori contravaloarea cursei de taxi. Am făcut în minte calculele - plata chiriei, numărul de zile dintr-o lună, profitul net în urma serii petrecute în oraş. Am crezut că o să am un acces de regret sau de surprindere pentru că fusesem folosită şi plătită pentru asta. Dar nu era nimic de genul ăsta. S-au simţit bine, iar pentru un cuplu înstărit, o masă la restaurant şi un taxi nu însemnau mai nimic. Şi, la drept vorbind, nici mie nu mi s-a părut o corvoadă. L-am rugat pe şofer să oprească la câteva străzi de apartamentul meu. Răpăitul sacadat al tocurilor reverbera pe pavaj. Deşi începuse toamna, noaptea era călduţ încă, iar urmele de ceară roşie de sub îmbrăcămintea mea radiau o fierbinţeală compătimitoare. Ideea de a face sex pe bani s-a inflamat şi acum creştea. Dar pentru o vreme mi-am îngropat curiozitatea faţă de prostituţie. Am împrumutat bani de la prieteni şi am început să mă întâlnesc cu un tânăr, într-o relaţie serioasă. Asta a fost plăcut şi distractiv până când mi-a venit o înştiinţare de depăşire a contului de la banca de credit, prilej cu care eram invitată la o discuţie privind un eventual împrumut. Inflamaţia îmi şoptea şi îmi provoca mâncărimi cu fiecare cerere de angajare respinsă şi fiecare interviu ratat. Nu mă puteam abţine să nu mă gândesc la cum te simţi când stai tolănită, într-o stare de uitare de sine, într-un taxi la miezul nopţii. Puteam s-o fac. Trebuia să încerc.   N-a trecut mult după ce am luat decizia s-o fac şi am început să ţin un jurnal...

Capitolul 1 Era asfințitul, acel straniu, aproape mistic interludiu când lumina și întunericul stau într-un echilibru perfect. Peste câteva momente, albastrul blând avea să fie transformat de culorile învăpăiate ale amurgului. Umbrele se alungeau; păsările se linișteau. Kasey stătea la baza scării care urca spre reședința Taylor. Ridică privirea către coloanele albe, masive, și vechile cărămizi trandafirii cu enorme suprafețe de plexiglas. Trei nivele. Ici și colo, printre draperiile trase se zăreau vag lumini. Casa inspira o anume demnitate bănoasă. Bani vechi, mândrie inerentă. Impresionant, își spuse ea, lăsându-și din nou ochii să cutreiere în sus și-n jos edificiul. Avea, totuși, un anumit stil. Sub camuflajul crepusculului, casa părea aproape senină. Ridicând un inel mare de alamă, Kasey bătu cu el în ușa groasă de stejar. Zgomotul reverberă bubuitor prin semiîntuneric. Zâmbi auzindu-l, apoi se întoarse să vadă tonurile sângerii ce inundau treptat cerul. Deja, era mai mult noapte decât zi. În spatele ei, ușa se deschise. Răsucindu-se, Kasey văzu o negresă scundă, cu uniformă neagră și șorț alb. „La fel ca în filme”, conchise ea și surâse iarăși. La urma urmei, putea totuși să fie o aventură. — Bună. — Bună seara, doamnă, o salută servitoarea, politicoasă, stând în mijlocul ușii ca garda unui palat. — Bună seara, răspunse și Kasey, amuzată. Cred că domnul Taylor mă așteaptă. — Domnișoara Wyatt? Nehotărâtă, servitoarea o studie. Nu schiță nici un gest de a o pofti în casă. — Cred că domnul Taylor vă aștepta mâine. — Da, mă rog, am venit astă seară. Continuând să surâdă, Kasey trecu pe lângă servitoare, intrând în holul principal. — Poate ar trebui să-l anunți că am sosit, propuse ea, întorcându-se să privească lung un policandru cu trei rânduri de brațe care-și revărsa lumina pe mochetă. Privind-o prudentă, servitoarea închise ușa. — Dacă sunteți amabilă să așteptați aici, îi indică ea un fotoliu Louis XVI. Îl voi informa pe domnul Taylor despre sosirea dumneavoastră. — Mulțumesc. Atenția îi fusese atrasă deja de un autoportret al lui Rembrandt. Servitoarea se îndepărtă fără zgomot. Kasey studie Rembrandt-ul, apoi trecu la următorul tablou. Renoir. „Locul ăsta e ca un muzeu”, comentă ea în gând, continuând să străbată agale holul și să privească picturile ca și cum s-ar fi aflat într-o galerie de artă. Pentru Kasey, astfel de opere de artă erau asemenea proprietății publice - de respectat, de admirat și, mai cu seamă, de văzut. „Mă întreb dacă locuiește într-adevăr cineva aici”, reflectă ea, plimbându-și degetul peste o ramă groasă, aurită. Murmurul de voci îi captă atenția. Instinctiv, înaintă în direcția sunetului. — E una dintre principalele autorități asupra culturii amerindiene, Jordan. Ultimul ei articol a fost extrem de lăudat. La numai douăzeci și cinci de ani, este de-a dreptul un fenomen în cercurile antropologice. — Sunt perfect la curent, Harry, altfel n-aș fi acceptat sugestia ta de a colabora cu mine la cartea asta. Jordan Taylor învârtea în cupă un Martini înainte de cină. Bău încet, contemplativ. Băutura era seacă, perfectă, doar cu un iz de vermut. — Mă întreb uneori cum vom trece peste următoarele câteva luni. Domnișoarele bătrâne de profesie mă intimidează și nu sunt tovarășele mele de viață favorite. — Nu o tovarășă de viață îți cauți, Jordan, îi aminti celălalt bărbat, culegând măslina din propriul lui pahar. Cauți o expertă în cultura amerindiană. Asta ai căpătat. Înghiți măslina. — Tovarășele de viață îți pot distrage atenția. Cu o strâmbătură, Jordan Taylor puse jos paharul. Era neliniștit, fără a ști de ce… — Nu prea cred că domnișoara Wyatt o să-mi distragă atenția. Își înfundă mâinile în buzunarele pantalonilor croiți impecabil, privindu-și prietenul cum dădea paharul pe gât. — Mi-am format un portret compozit: păr de culoarea mâlului, strâns în jurul unei fețe osoase, ochelari cu rame groase și lentile de trei degete, cocoțați pe un nas proeminent. Costume de bun-simț, pentru a-i accentua lipsa de siluetă și pantofi ortopedici măsura zece. — Măsura șase. Amândoi bărbații se întoarseră spre ușă, mirați. — Bună seara, domnule Taylor, salută Kasey, intrând; traversând încăperea, îi întinse mâna lui Jordan. Iar dumneavoastră trebuie să fiți doctorul Rhodes. Am corespondat destul de mult în ultimele câteva săptămâni, nu-i așa? Mă bucur să vă întâlnesc. — Da, bine. Eu… Sprâncenele stufoase ale lui Harry coborâră. — Sunt Kathleen Wyatt, îi adresă ea un surâs orbitor, înainte de a reveni spre Jordan. După cum vedeți, nu-mi strâng părul în jurul feței. Probabil că n-ar sta strâns nici dacă aș încerca. Și trase de una dintre șuvițele libere care-i înconjurau chipul. — Și nici de culoarea mâlului nu prea e, continuă ea, mai încet, nuanța asta e numită în general blond-ca-fraga. Fața mea nu e deosebit de osoasă, deși am într-adevăr niște pomeți destul de drăguți. Aveți un foc? Căută o țigară în poșetă, după care îl privi pe Harry Rhodes, în așteptare. Acesta cotrobăi prin buzunare și-și găsi bricheta. — Mulțumesc. Unde rămăsesem? A, da, continuă ea, înainte ca vreunul dintre cei doi să fi putut vorbi. Port într-adevăr ochelari la citit - când mi-i găsesc - dar mă îndoiesc că la asta v-ați referit, nu-i așa? Ia să vedem, ce v-aș mai putea spune? Pot să iau loc? Mă omoară picioarele. Fără a aștepta răspunsul, alese un scaun tapițat cu brocart auriu. Se opri un moment, scuturându-și țigara într-o scrumieră de cristal. — Știți deja ce număr port la pantofi. Rezemându-se de spătar, îl privi pe Jordan Taylor drept în față, cu ochii ei verzi. — Ei, domnișoară Wyatt, spuse el după un timp. Nu știu dacă să-mi cer scuze sau să aplaud. — Aș prefera să beau ceva. Aveți tequila? Dând din cap, Taylor se îndreptă spre bar: — Cred că tequila, nu; merge un vermut? — Ar fi perfect, mulțumesc. Kasey cercetă încăperea. Era spațioasă și perfect pătrată, cu lambriuri de esență bogată și furnituri masive de brocart. Un șemineu de marmură cu încrustații complicate domina un perete. În oglinda cu ramă de mahon agățată deasupra se reflectau porțelanuri de Dresda. Covorul era gros, draperiile grele. „Prea formal,” își spuse ea, observând eleganța structurată. Ar fi preferat ca draperiile să fie trase larg sau, mai bine, scoase complet și înlocuite cu ceva mai puțin sumbru. Probabil că sub mochetă se afla o splendidă podea de esență tare. — Domnișoară Wyatt, îi atrase din nou privirea Jordan asupra lui, oferindu-i paharul. Ochii li se întâlniră, cu curiozitate reciprocă, după care o mișcare în ușă le distrase atenția. — Jordan, Millicent mi-a spus că a sosit domnișoara Wyatt, dar probabil că s-a rătăcit prin… oh. Femeia care intrase cu pas lunecos în cameră se opri la vederea lui Kasey. — Dumneavoastră sunteți Kathleen Wyatt? Cu aceeași nehotărâre pe care o manifestase și servitoarea, o măsură pe tânăra îmbrăcată în pantaloni gri și bluză de culoare albastru-păun strălucitoare. Kasey sorbi din pahar, zâmbind. — Da, eu sunt. O cercetă la rândul ei pe eleganta doamnă din înalta societate. Mama lui Jordan Taylor, Beatrice Taylor, era machiată cu multă grijă, impecabil de manierată și îmbrăcată cu mult stil. Beatrice Taylor știa cine și ce era, își spuse Kasey. — Vă rog să mă iertați pentru confuzie, domnișoară Wyatt. Nu vă așteptam decât pe mâine. — Mi-am organizat treburile mai repede decât mă așteptasem, răspunse Kasey, luând încă o înghițitură. Am prins un avion care decola mai devreme. Surâse din nou. — Nu văd ce rost ar avea să pierdem timpul. — Desigur, se încreți un moment fața lui Beatrice. Camera dumneavoastră e pregătită. Se întoarse spre fiul ei: — Am instalat-o pe domnișoara Wyatt în camera Regency. — Lângă Alison? se întrerupse Jordan din gestul de a-și aprinde țigara, cu o privire spre mama lui. — Da. M-am gândit că poate domnișoarei Wyatt i-ar face plăcere compania ei. Alison e nepoata mea, îi explică ea lui Kasey. Locuiește la noi de când au murit fiul și nora mea, acum trei ani. Pe-atunci, avea abia opt, sărăcuța de ea. Reveni cu atenția la Jordan. — Dacă mă scuzați, mă duc să mă ocup de bagaje. — Bine, zise Jordan, așezându-se pe canapea, după ce mama lui ieși din încăpere. Poate ar fi cazul să discutăm puțin despre afaceri. — Desigur. Kasey își termină vermutul și puse paharul pe masă, lângă ea. — Preferați un program strict - înțelegeți, ore ferm stabilite? De la nouă la două, de la opt la zece? Sau doriți să ne lăsăm duși de val? — De val? repetă Jordan, ridicându-și privirea spre Harry. — Înțelegeți. Val, schiță Kasey un gest descriptiv cu mâinile. — A, val, dădu din cap Jordan, amuzat; categoric, nu era savanta încorsetată și bățoasă din imaginația lui. Ce-ar fi să încercăm câte puțin din amândouă? — Perfect! Aș dori ca mâine să parcurgem rezumatul și să observ ceva mai bine ce intenții aveți. Mă puteți anunța asupra căror lucruri doriți să ne concentrăm la început. Kasey îl studie un moment pe Jordan, în timp ce Harry își mai turna un Martini. „Foarte atrăgător”, decise ea, „într-un stil oarecum fin, la Wall Street. Păr frumos; frunte luminoasă, cu o umbră de bronz. Probabil că mai iese când și când din muzeul ăsta, ca să-l prindă soarele,” își mai spuse ea, deși se îndoia că ar fi fost un mare amator de plajă. Întotdeauna îi plăcuseră ochii albaștri la bărbați, iar ai lui Jordan aveau o nuanță foarte închisă. Și, își mai spuse ea, erau foarte șireți. Chip slab. Oase solide. Se întrebă dacă avea cumva puțin sânge de Cheyenne în vene. Structura craniului era extrem de asemănătoare. Hainele și manierele sofisticate erau descumpănite de o anume senzualitate în jurul gurii. Îi plăcea contrastul. Era clădit ca un jucător de tenis, medită ea. Umeri lați, talie suplă, mâini puternice. Se vedea clar că apela la un croitor exclusiv și conservator. Mare păcat, își spuse Kasey din nou. „Dar ia seama,” se temperă ea, „aici e mai mult decât se vede cu ochiul liber.” Avea senzația că sub sofisticarea rece se ascundea un temperament inflamabil. Știa, din lectura cărților lui, că era inteligent. Singurul defect pe care i-l găsise operei sale consta într-o anume răceală. — Sunt sigură că vom colabora foarte bine, domnule Taylor, îi spuse ea. Abia aștept să începem. Sunteți un scriitor foarte bun. — Vă mulțumesc. — Nu-mi mulțumiți, n-am avut nici o contribuție, zâmbi Kasey. Buzele lui Jordan se arcuiră într-un răspuns instinctiv, în timp ce se întreba în ce s-o fi băgat. — Mă bucur foarte mult să am ocazia de a vă ajuta în munca de documentare, continuă ea. Cred că de fapt dumneavoastră ar trebui să vă mulțumesc, domnule doctor Rhodes, pentru că i-ați propus numele meu. Privirea ei se abătu spre Harry, întâlnindu-i ochii. — Păi, știți, acreditările dumneavoastră… au fost impecabile, se bâlbâi Harry, încercând să stabilească legătura între Kathleen Wyatt cea ale cărei articole le citise și sfârleaza zveltă, cu păr buclat, care-i zâmbea. Ați absolvit magna cum laudae la Universitatea Maryland? — Întocmai. Am terminat antropologia la Maryland, apoi mi-am luat masterul la Columbia. Am lucrat cu domnul doctor Spalding în expediția dumnealui din Colorado. Cred că articolul scris pe acel subiect a atras atenția dumneavoastră. — Scuzați-mă, domnule, interveni servitoarea negresă, din ușă. Bagajele domnișoarei Wyatt au fost duse în camera dumneaei. Doamna Taylor a sugerat că poate ar dori să se odihnească puțin înainte de cină. — Voi sări peste cină, mulțumesc, i se adresă Kasey direct servitoarei, revenind apoi spre doctorul Rhodes. Am să urc, totuși. Voiajele mă obosesc. Bună seara, domnule doctor Rhodes. Cred că ne vom vedea destul de des, în următoarele câteva luni. Ne revedem mâine dimineață, domnule Taylor. Și ieși la fel cum intrase, lăsându-i pe amândoi cu privirile după ea. — Ei, Harry… Lui Jordan i se părea că aproape putea simți camera liniștindu-se la loc. — Ce spuneai adineauri despre distragerea atenției? După ce o urmă pe servitoare la etaj, Kasey se opri în ușa camerei. Rozuri și auriuri pale dominau concepția coloristică. Perdele trandafirii pe pereți albi ca stridia; perne aurii și roz decorau fotoliile Regency cu încrustații ornamentale. Văzu o măsuță de toaletă cu tăblie aurie și un alcov tapițat cu pluș de un trandafiriu mai închis. Patul era enorm, cu baldachin, perdele și cuvertură de satin. — Doamne sfinte! murmură ea, trecând pragul. — Poftim, domnișoară? Se întoarse spre servitoare, cu un zâmbet: — Nimic. Grozavă cameră. — Baia e pe-acolo, domnișoară Wyatt. Doriți să v-o pregătesc? — Să-mi pregă… nu, râse ea stingherită, neputându-se stăpâni. Nu, mulțumesc… Millicent, așa e? — Da, domnișoară. Prea bine, domnișoară. Dacă aveți nevoie de ceva, formați 9 la telefonul interior. Millicent se strecură tăcută pe ușă, închizând-o cu grijă în urma ei. Lăsându-și poșeta pe pat, Kasey începu să exploreze odaia. După părerea ei, era întru totul prea roz și prea imaculată. Se hotărî să ignore acest lucru, petrecând cât mai puțin timp posibil între pereții ei. În plus, era prea obosită, după atâtea avioane și taxiuri, ca să-i mai pese unde dormea acum. Începu să-și caute cămașa de noapte pe care se părea că Millicent o vârâse într-un birou. — Intră, răspunse ea, când se auzi o bătaie în ușă. Continuă să scotocească prin lenjeria împăturită cu grijă. Ridică ochii spre oglindă. — Bună. Probabil că tu ești Alison. Văzu o fetiță înaltă și subțire, într-o rochie scumpă, croită simplu. Părul lung și blond îi era pieptănat cu grijă și legat la spate într-o bentiță. Avea ochii mari și negri, dar expresia lor nu era nici fericită, nici tristă. Kasey simți un freamăt de milă. — Bună seara, domnișoară Wyatt, sparse Alison tăcerea, fără însă a se îndepărta de prag. Mă gândeam să mă prezint, de vreme ce în următoarele câteva luni vom folosi aceeași baie. — Bună idee, se răsuci Kasey din dreptul oglinzii, privind-o pe Alison direct în față. Deși presupun că oricum am fi dat nas în nas la duș, nu peste mult timp. — Dacă aveți anumite preferințe pentru orele de baie, domnișoară Wyatt, aș fi încântată să vi le respect. Kasey se apropie de pat, pentru a-și lăsa acolo cămașa de noapte. — Nu fac nazuri. Am mai împărțit și altă dată băile. Se așeză ușurel pe marginea patului, privind cu îndoială baldachinul. — Voi încerca să nu-ți stau în drum, dimineața. Te duci la școală, bănuiesc. — Da, anul ăsta urmez cursurile. Anul trecut am avut un preparator. Sunt foarte stresată. — Așa? înălță Kasey sprâncenele, chinuindu-se să zâmbească. Eu, una, sunt moleșită rău. Alison se încruntă. Neputându-se hotărî dacă să înainteze sau să se retragă, ezita în ușă. Kasey îi observă nesiguranța, manierele antrenate cu strictețe, mâinile împreunate cuminte pe talia rochiei scumpe. Își aminti că fetița avea doar unsprezece ani. — Ia spune-mi Alison, pe-aici cum te distrezi? — Să mă distrez? făcu Alison un pas, fascinată. — Da, cum te distrezi? Doar nu poți sta tot timpul la școală. Își dădu la o parte din ochi o șuviță de păr rebelă. — Și nici, eu, categoric, nu voi lucra douăzeci și patru de ore pe zi. — Avem un teren de tenis, se apropie Alison și mai mult. Și piscina, desigur. Kasey dădu din cap. — Îmi place să înot, spuse ea, înainte ca Alison să fi putut comenta. Dar la tenis nu mă pricep. Joci? — Da, eu… — Excelent. Poate îmi dai și mie câteva lecții. Ochii ei cutreierară din nou odaia. — Spune-mi, camera ta e roz? Alison o privi un moment, încercând să înțeleagă schimbarea de subiect. — Nu, e decorată în albastru și verde. — Bună formulă, făcu Kasey o mutră spre draperii. Odată, când aveam cincisprezece ani, mi-am zugrăvit camera în purpuriu. Două luni am avut coșmaruri. Surprinse ochii care nu clipeau ai lui Alison. — S-a-ntâmplat ceva? — Nu arătați ca o antropoloagă, izbucni fata, după care i se tăie respirația, speriată de propria-i nepolitețe… — Nu? își înălță Kasey sprâncenele, cu gândul la Jordan. De ce? — Sunteți drăguță, murmură Alison, roșind. — Așa crezi tu? Kasey se ridică să se privească în oglindă. Își îngustă ochii. — Uneori, și mie mi se pare, dar de cele mai multe ori găsesc că am nasul prea mic. Alison îi privea lung imaginea reflectată. Când ochii li se întâlniră în oglindă, ai lui Kasey se luminară într-un zâmbet. Era un surâs lent, cald și atotcuprinzător. Buzele lui Alison, atât de asemănătoare cu ale unchiului ei, se arcuiră într-un răspuns involuntar. — Acum trebuie să cobor la cină, se retrase ea spre ușă, parcă neîndurându-se să se despartă de zâmbetul acela. Noapte bună, domnișoară Wyatt. — Noapte bună, Alison. Întorcându-se, când ușa se închise, Kasey oftă. „Interesant grup,” medită ea. Gândurile îi reveniră la Jordan. „Foarte interesant.” Se duse și-și luă iarăși cămașa de noapte, după care și-o trecu alene printre mâini. „Și unde,” se întrebă, „e locul lui Kasey Wyatt printre toți ăștia?” Cu un oftat, se așeză în fotoliu. Conversația dintre Jordan și doctorul Rhodes, pe care o surprinsese, fusese mai mult amuzantă decât supărătoare. Dar totuși… Kasey reluă în minte descrierea pe care i-o făcuse Jordan. „Tipic,” hotărî ea. „Concepția tipică a unui necunoscător despre un om de știință care întâmplător este femeie.” Kasey era pe deplin conștientă că îl neliniștise pe Harry Rhodes. Un zâmbet îi arcui gura. Bănuia că avea să-l placă. Era un om cumpătat și pretențios, și, reflectă ea, probabil foarte dulce. Cu Beatrice Taylor, însă, altfel stăteau lucrurile. Kasey se întinse în fotoliu, impunându-și să se relaxeze. Între ea și femeia cea vârstnică nu exista nici o punte de legătură, dar, își spuse, cu un dram de noroc, nici animozități n-aveau să apară. Cât despre fetiță… Kasey închise ochii, începând să-și descheie bluza. Alison. Matură pentru vârsta ei - poate chiar prea matură. Kasey știa ce însemna să-ți pierzi părinții în copilărie. Se creau sentimente de derută, trădare, vinovăție. Greu de înfruntat, pentru un om atât de tânăr. „Cine i-o fi ținând acum loc de mamă? Beatrice?” Clătină din cap. Cumva, nu și-o putea închipui pe eleganta matroană făcând pe mama unei fete de unsprezece ani. Avea grijă ca Alison să fie bine îmbrăcată, sănătos hrănită și excelent de manierată. Kasey simți un al doilea fior de milă. Și apoi, Jordan. Cu un nou oftat, se săltă atâta cât să-și scoată bluza și pantofii. Nu era un om de care să te poți apropia prea ușor. Kasey nici nu era sigură că o dorea. Ridicându-se în picioare, își descheie pantalonii și porni spre baie. Ceea ce dorea era să-și folosească studiile sau experiența pentru cartea lui. Voia să vadă informațiile pe care i le dădea întrebuințate în cel mai bun mod posibil. Ceea ce voia ea, își spuse, dând drumul apei calde cu toată presiunea, era o baie. Orele de zbor cu avionul, precedate de o săptămână de conferințe la New York, o extenuaseră la maximum. Gândul la Jordan Taylor mai avea pur și simplu de așteptat. „Ziua de mâine,” își spuse ea, cufundându-se în cadă, „va sosi destul de curând.”

Dimineata de dupa de Sandra Chastain   Unu   Femeia, o siluetă învăluită în auriu, stătea în uşă. Lumina strălucitoare din spatele ei contura o prezenţă eterică, coborîtă parcă dintr-un basm.      . El nu sunase la uşă. De fapt, Razor Cody nici nu era sigur că nimerise la adresa exactă, în locul conacului victorian trufaş şi renovat la care se aşteptase, găsi o casa mică, decrepită, strivită de clădirile alăturate, retrasă puţin de parcă i-ar fi fost ruşine cu aspectul ei jerpelit.Dar nu casa îi reţinuse privirile, ci femeia, Era un vis, o zînă cu părul cîrlionţat, de culoa­rea aurului, încadrînd o faţă misterioasă, as­cunsă de umbre. Bărbatul nu se aşteptase la asta. Nu se aş­teptase nici la gheara din piept, care-l făcea să respire precipitat. Sînteţi domnişoara Rachel Kimble? Ai venit, se auzi o voce înceată, iar fan­tasma prinse viaţă. Te-am aşteptat. Cum adică? Cînd a plecat, Harry mi-a spus că vei veni. Harry? O găsise. Cel puţin găsise femeia pe care o căuta. Nu mă îndoiesc de asta, spuse Razor tă­ios. Cunoscîndu-I pe Harry nu mă îndoiesc de­loc. Ea nu-i răspunse, dar plecarea bărbiei arăta o acceptare calmă a tensiunii apărute brusc în aer.        Unde e? întrebă în sfîrşit Razor, la fel de nemişcat ca şi fata. Prin uşa deschisă el inhală mirosul unui par­fum subtil, înşelător, care în alte condiţii ar fi incitat chiar şi simţurile unui bărbat considerat prea dur ca să observe astfel de lucruri. Mirosul amintea poate de Orient, sau poate de o aromă demult uitată, o aromă din Mările Sudului. Unde e, cine? Harry, escrocul ăla ordinar. Te previn, du­duie, îl vreau. Dacă nu e aici, am să-l aştept. Vreau să mă răzbun. De ce ai vrea să-i faci vreun rău lui Harry? Pentru că m-am lăsat fraierit de cuvintele lui mieroase şi l-am luat ca partener. Rezul­tatul? Mi-am pierdut compania de construcţii, reputaţia şi cea mai mare parte ş averii. O, Doamne! murmură Rachel. Ce a făcut? A folosit materiale de calitate inferioară şi nu a respectat proiectul de construcţie. Apoi, cînd hotelul pe care îl ridicam s-a prăbuşit, a dispărut, lăsîndu-mă să plătesc toate oalele sparte. Rachel Kimble ştiuse că bărbatul acesta avea să vină. Figura lui îi apărea foarte clar, acum, cînd stătea în faţa ei în întuneric. Era prima dată cînd se întîlneau, deşi în ultimile săptămîni el ocupase un loc aparte în visurile ei. Nu-i ştia numele, nici cînd avea să vină. Ştia numai atît - că avea să vină. O picătură de transpiraţie i se prelinse între sîni şi realiză că întregul ei corp răspundea pre­zenţei lui. Ştiuse ce avea să se întîmple, dar nu şi cît de puternic avea să fie sentimentul. Era înalt, puternic, periculos chiar. îi simţea emoţia reţinută vibrîndu-i prin toate fibrele, ca o muzică pierzîndu-se în noapte. Da, se gîndi ea, era întunecat atît în interior cît şi pe dinafară şi avea nişte ochi puternici şi pătrunzători, care o tăiau ca o lamă, înteţindu-i vîlvătaia care-i ar­dea stomacul. îl veţi aştepta, desigur, murmură ea, dîn- du-se la o parte, ca să-i facă loc să intre. Nu eram sigură cum mă veţi găsi, dar ştiam că o veţi face. Acum înţeleg: Harry v-a trimis la mi­ne. Să mă trimită? Nici vorbă, domnişoară Ra­chel. De fapt, sînt aproape sigur că Harry nu ar vrea ca eu să mă aflu aici. Asta în cazul în care nu doreşte să rămînă fără claia aia de păr roşcat şi fără mustăţile de care e atît de mîn- dru. Cînd voi pune mîna pe el, am să i le rad pe amîndouă şi, apoi, am să-l strîng de gît. Pe Rachel n-o îngrijora ameninţarea lui. Furia era de înţeles, întrucît pornea din aceeaşi forţă puternică ce înteţea focul dintre ei. în vocea încordată a bărbatului era însă ceva imperios, care făcea aerul să vibreze, atin- gîndu-i obrajii ca o ameninţare. Se cutremură. Pisica, Witchy, i se freca de glezne pe sub fusta lungă, torcînd. Rachel încă aştepta. Nu se putea să fi interpretat greşit viziunea pe care o avusese. Chiar dacă nu i-ar fi apărut In mod repetat în vise, cărţile ei speciale îi preziseseră sosirea, singura dată cînd îndrăznise să le consulte. Nu putea fi vorba de o greşeală. El nu putea fi altul. Nu-i trecuse însă niciodată prin cap că el s-ar putea să nu înţeleagă. Domnişoară Kimble... acesta e numele dumneavoastră, nu? Ea dădu din cap afirmativ. Nu înţelesese. Asta avea să facă situaţia şi mai dificilă, dar o va scoate la capăt. Pentru moment, cel mai bun lucru era să aibă răbdare cu el. Da, eu sînt Rachel Kimble. Aveţi însă un avantaj asupra mea - eu nu vă ştiu numele. Adevărat, nu-1 ştiţi. Invitaţi întotdeauna în casă străinii, necunoscuţii? Necunoscuţii? Rîse scurt, dînd capul pe spate. Da, el era într-adevăr omul pe care îj aştepta. Tu eşti bărbatul care mi-a apărut în viziunile pe care le-am avut. Nu ştiu prea multe despre tine, dar mă îndoiesc că putem spune „necunoscut", şi, dacă ai fi şi perfect, atunci nu ne-am potrivi. în momentul în care faţa femeii se lumină, Razor simţi o căldură neaşteptată în zona sto­macului. îmbrăcată cu o fustă înflorată, lungă pînă la glezne, şi purtînd un fel de bluză de culoare albastru-vineţiu, care îi lăsa umerii goi, era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. I se tăie respiraţia privindu-i ochii mari, aproape violeţi şi părul blond ciufulit, care-i acoperea umerii drepţi, ca într-o mantie aurie. Nu era nici pe departe ceea ce se aştep­tase să găsească. Iar ea greşea. Era perfectă. Era de o pasiune şi de o sinceritate, care pă­reau să se împletească într-un fel de inocenţă spirituală. îl privea lung, nu cu teamă, ci cu o întrebare mută în ridicarea capului, cu ochii larg deschişi, trădînd mirarea. Mai mult decît atît, avea un calm ciudat. în faţa ameninţărilor rămăsese neclintită, cu bu­zele întredeschise, cu respiraţia uşoară şi iute. De-a lungul anilor, cunoscuse multe femei, suficient de multe încît să le poată face faţă în orice situaţie. însă cea din faţa lui nu se po­trivea tiparului. Nu putea defini ce avea deo­sebit, dar vocea şoptită, liniştitoare, îl atingea ca o mîngîiere fizică. Domnişoară Kimble, numai mama a mai văzut ceva perfecţiune în mine, spuse el cu vo­cea mai puţin încordată. Şi a avut de suferit. Mă bucur că a văzut. Mamele ar trebui să-şi închipuie copiii ca fiind perfecţi. Şi de cele mai multe ori, sînt oarbe. Rachel păli, luă mîna de pe uşă şi făcu un pas înapoi. Ea nu-şi cunoscuse mama. Fusese crescută de maici, într-un orfelinat. Nu avusese niciodată o familie - pînă la Harry. Uneori este un dar să vezi în locul ade­vărului ceea ce vrei de fapt să vezi , spuse ea moale. Cînd nu mai putem suporta realitatea, atunci o creem, domnule... Cody. Razor Cody. Acum, dacă m-aţi duce la Harry, nu v-aş mai răpi timpul. O, ba o veţi face. Cum putea oare să-l facă să înţeleagă? Acum că era aici, viaţa ei avea să se schimbe, iar ea nu se putea opune. Aştepta acest moment de doi ani. Brusc i se făcu frică. Nu, voi pleca de îndată ce-l voi găsi pe ne­mernic. N-o veţi face. O să-mi răpiţi o grămadă de timp, domnule Cody, continuă ea,de parca nu l-ar fi auzit vorbind. Aduceţi bagajul înăuntru şi închideţi uşa. Hai, Witchy, să-i facem un ceai oaspetelui nostru. De care să fie? Chinezesc sau de mure? Sau poate amestecul dumnea­voastră special? Razor nu se aşteptase să-l găsească uşor pe Harry. întreaga poliţie din Atlanta nu fusese în stare să-i dea de urmă, dar Razor ştia despre o anumită domnişoară Rachel care locuia în Savannah, Georgia. Marea greşeală pe care o făcuse Harry în timp ce-l ruina cu premeditare, fusese să amintească mereu de această persoană. Uneori cu mîndrie, alteori cu înfri­gurare, dar îi spunea mereu „frumoasa dom­nişoară Rachel". Neştiindu-i numele de familie, lui Razor îi trebuise ceva timp pînă să o gă­sească, şi se dovedise a fi o mare surpriză ceea ce găsise. El o privi cum mergea cu seninătate pe hol, trecînd pe lîngă tapetul decolorat şi covorul uzat, de parcă s-ar fi găsit în saloanele cine ştie cărui castel italian. Razor avea aceeaşi senzaţie pe care o mai avusese cîndva, într-o sală a oglinzilor - ceva ireal, de parcă podeaua n-ar fi fost fixă, ci ar fi plutit. După cîteva clipe, se scutură de iluzia care-l dusese în urmă în timp, şi o urmă. Se întrebă din nou ce fel de femeie invită un străin în casă şi-i oferă ceai. îl aşteptase. Cu siguranţă că ea îi confundase venirea cu cea a unei alte persoane. Razor nu se simţea de ioc în largul său la gîndul acesta. Cum se putea ca ea să îl fi aşteptat, şi, dacă era aşa, ce credea că avea el de gînd să facă? în orice caz, nu era o actriţă atît de bună ca Harry.       Nu, nu se potrivea cu sentimentul de me­lancolie pe care-l inspira casa părăginită. Aşa cum aceasta nu se potrivea, la rîndul ei, cu conacul pe care Harry se Jăuda că-l va oferi domnişoarei Rachel a lui. Era o casă tip vagon, cu un coridor îngust, care se întindea de-a lungul unei camere de.primire mici, pînă la scările care duceau la etaj. Se opri, reze- mîndu-se de un stîlp cu o formă ciudată, care ajungea pînă la tavan, constituind pilonul de sprijin al treptelor. Ceva nu era în regulă. Ceva era misterios. Razor simţea nişte curenţi reci pe şira spi­nării, de parcă ar fi fost atins cu degete de gheaţă. La dracul Unde eşti, Harry? De la capătul coridorului, pisica se auzi mie- unînd, de parcă ar fi .răspuns. Totul era foarte straniu. Domnule Cody? Razor lăsă stîlpul şi se îndreptă spre lumină, de unde se auzea vocea lui Rachel Kimble vor­bind cu pisica. . Bucătăria fusese transformată într-o cameră de zi demodată, unde se putea observa şi un cămin, în care cărbunii încă ardeau, deşi seara de octombrie nu era răcoroasă. Cel puţin, nu i se păruse că ar fi fost, atunci cînd intrase. Casa părea bîntuită de curenţi de aer. Casă veche, decise el. Evident, bovindou-lui nu i-ar fi stricat o ramă nouă. O masă mică fusese acoperită cu o faţă de masă făcută din petice de pînză imprimată, peste care fusese aruncată o broboadă groasă, cu ciucuri roz. O lampă cu ciucuri roz atîrna din tavan pînă deasupra mesei, dînd o lumină sla­bă şi caldă. Razor avea senzaţia că se întor­sese în timp în anii 1800. Rachel luase dintr-un dulăplor, ale cărui uşi de sticlă erau montate înclinat, nişte ceşti de China albastre şi delicate, pe care le aşezase pe farfurioare acoperite cu şerveţele de hîrtie. El îi privi mişcările exagerat de lente în mo­mentul în care ceainicul începu să şuiere. în nişa cu fereastră arcuită, stătea întinsă pisica, privindu-l cu ochi galbeni pe Razor, care exa­mina în continuare camera. Doriţi ceaiul cu frişcă şi zahăr, sau lămîie, . domnule Cody? Mi-e indiferent. Nu prea-servesc ceai şi tar­tine. Un rîs uşor. Mă tem că nu am tartine. N-am mai mîncat de mult aşa ceva. Dumneavoastră? Nici eu. Sînt obişnuit mai degrabă cu cafea şi fursecuri. Da, cred. Aveţi o energie în dumneavoas­tră, care probabil că vine din cea generată de zahărul pe care îl consumaţi. ' Căldură? La dracu, chiar aşa era! Nu-şi dă­dea seama dacă era din cauza focului sau a luminii, dar din momentul în care intrase în casă, temperatura corpului nu încetase să-i crească. Crezuse că era din cauza furiei, sau poate a climei, aşa cum era în cazul celei din New Orleans, de unde venea. Atmosfera în Savannah era la fel de caldă şi de umedă, dar aici alterna cu acele atingeri ciudate, îngheţate, pe care le simţea din cînd în cînd. Sau poate că ceva nu era în regulă cu el. Nu, nu sînteţi bolnav, răspunse ea, de par­că i-ar fi citit gîndurile. Văzînd uluirea băr­batului, ea contihuă: o simt şi pe asta. Am auzit că şi alţi oameni au astfel de capacităţi de percepţie mentală. Cred însă că e mult prea devreme ca să acţionăm asupra sentimentelor noastre. Acele atingeri reci sînt plăcute totuşi, nu?         , Brusc i se înmuiară picioarele şi se pomeni aşezat la masă, simţind mîngîierea ciucurilor pe genunchi. Percepţie mentală? Prea devreme? Mă tem că nu am mai avut o astfel de experienţă pînă acum, continuă ea netulburată. Ce-o să facem acum? Staţi puţin! Nu ştiu ce se întîmplă aici, domnişoară Kimble, dar cred că nu înţeleg. Domnul Cody nu progresa,de loc. Rachel se întreba dacă să-i spună că urma să fie primul bărbat din viaţa ei. în vremurile acelea, fetele nu rămîneau virgine pînă la douăzeci şi patru de ani. Dar ea rămăsese. Nu ştia ce era aceea o poveste de dragoste adolescentină, sau dragoste la prima vedere. Nici nu prea avusese astfel de ocazii la şcoala de fete, iar atunci cînd terminase, învăţase deja cum să evite relaţiile cu bărbaţii. Prieteni da, cîţiva, dar nimic mai mult. Maicile îi promiseseră mereu că, într-o zi, fe­meia care o lăsase acolo avea să se întoarcă să o ia, dar acest lucru nu se întîmplase. încet- încet, pe măsură ce ceilalţi copii erau adoptaţi, Rachel înţelesese. Nu te ataşa, ca să nu suferi! Toţi cei la care ţinuse plecaseră. Chiar şi Harry. înţelesese despre oameni, în general, că erau ceva trecător. Mai înţelesese că Razor avea să fie ceva deosebit, însă el nu dădea nici un semn că ar fi fost conştient de acest lucru, încă. Deci, totul depindea de ea. Spuneţi-mi Rachel. Apelativul „domnişoa­ră" mă face să mă simt foarte bătrînă. Am să vă servesc cu ceai de mure. Păreţi un om întune­cat, care ţine în el o pasiune adîncă, sălbatică. Ea adăugă o măsură de ceai într-un vas mai mic şi, ţinîndu-l strîns în mînă, aduse ceainicul deasupra şi îl umplu cu lichidul aburind. Se întoarse, lăsînd ceaiul să se opărească şi puse pe masă zahărul şi frişca. în final, turnă băutura liliachie într-o ceaşcă şi i-o întinse. Tu nu bei? întrebă el. Ba da, însă eu am amestecul meu special, îşi puse în cană un pliculeţ făcut din pînză ţesu­tă în casă şi care conţinea ceai, turnînd apoi apă fierbinte din ceainic. Tu de ce bei ceva special, iar eu ceva obiş­nuit, din comerţ? . Pentru că nu vă cunosc destul de bine, ca să creez ceva anume pentru dumneavoastră. Deocamdată, sînt convinsă că vă va plăcea cel de mure. De ce nu încercaţi? Razor sorbea ceaiul de mure şi îi plăcea, deşi nu mai gustase niciodată aşa ceva. De fapt, el nu prea obişnuia să bea ceai, decît dacă era tare, dulce şi cu gheaţă deasupra. Spuneţi-mi, domnule Cody, de ce credeţi că vă aflaţi aici? Pe Razor însă nu-l interesau şaradele. Nu fusese niciodată omul conversaţiilor de salon, şi asta cu siguranţă avea să fie una de acest fel. Cu toate acestea, se auzi spunînd cu o voce care, cel puţin, se voia plăcută:         . Dacă eu trebuie să renunţ la „domnişoară", atunci şi tu poţi să nu-mi mai spui „domnule". Bine, Cody. El observă că ea nu se folosise de poreclă, Razor1, spunîndu-i pe numele de familie. Şi lucrul acesta era ciudat. Deşi oamenii îşi spun deseori pe numele de familie, lui nu-i spusese nimeni altfel decît Razor. Razor şi atît. Rachel scoase plicul de ceai din ceaşcă şi stoarse ultima picătură de lichid, apoi îl puse pe farfurioară şi luă o înghiţitură. Deci? De ce sînt aici? Ţi-am spus deja: îl caut pe Harry. Aş vrea să te pot ajuta, dar nu l-am mai văzut de cînd a cumpărat casa şi m-a adus aici. Dar ai mai primit vreo veste de la el? O, da, în urmă cu vreo opt luni. A spus că avea de terminat o treabă, ceva legat de un om pe care îl băgase în afaceri. Razor mîrîi. Ticălosul de Harry nici măcar nu încercase să-şi ţină în secret planurile abomi­nabile! Băgat? Da, asta a şi făcut. M-a băgat, dar în puşcărie! Puşcărie? Ai fost arestat? Ce nefericire! închisoarea a fost rezultatul final. S-a în- tîmplat după ce am transformat în bani lichizi tot ceea ce aveam pentru a plăti amenda. A trebuit să stau la zdup cîteva luni. Sună groaznic. „Micile greşeli" ale lui Harry au dus la un incident internaţional de proporţii, iar eu am fost exemplul public. îmi pare rău, n-am ştiut. însă sînt sigură că Harry a avut un motiv foarte întemeiat ca să dispară. Nu ştim întotdeauna de ce se întîmplă anumite lucruri. Femeie, n-a avut absolut nici un motiv! Să faci puşcărie e un lucru groaznic, şi nu există nici un motiv pe lume ca să determini pierderea companiei şi reputaţiei unui om. Ea se întinse şi-i acoperi mîna cu a ei. Miş­carea era naturală şi menită să consoleze, să uşureze, să aline. Numai că rezultatul fu altul. Razor avu o reacţie bruscă, de parcă ar fi aş­teptat mîngîierea. îşi împleti degetele cu ale ei şi respiră adînc. Rachel se uită dincolo de oaspetele său, fixînd un punct peste umărul lui stîng. Ne- privindu-l direct, părea să atenueze din intensitatea copleşitoare a atracţiei pe care o simţea. Deşi înţelesese, deşi îl aşteptase cu nerăbdare chiar, prezenţa reală a acestui bărbat era mult mai tulburătoare decît îşi imaginase vreodată. Ea îi simţea asprimea mîinii, care intensifica fluxul sentimental, aparte, dintre ei. Crede-mă, Cody. Uneori trebuie să cre­dem, chiar dacă nu înţelegem. Nici eu n-am crezut la început că aş putea avea încredere în Harry, dar am constatat că greşeam. Mare consolare, spuse Razor, furia răbuf- nindu-i pe neaşteptate, de parcă ar fi răspuns unei comunicări mute cu atingerea ei. Se opri puţin apoi, brusc, se răsuci ca să iasă din ca­meră. Pisica mîrîi încet. O adiere rece lovi ceafa lui Cody, în timp ce Rachel îl apucă şi mai strîns de mînă, silindu-l să se aşeze. • - Uite ce e, Rachel Kimble, nu ştiu care e jocul tău, adică al lui Harry, dar eu, cînd am ve­nit aici, ştiam deja ce fel de om este, i^r faptul că a dispărut lăsîndu-şi soţia în... asta - ochii îi alunecară pe tapetul scorojit şi pe linoleul cră­pat - nu e de natură să mă facă să-mi schimb părerea.        , Rachel nu-şi putu reţine amuzamentul. Un rîs voios uşor şi melodios, ca sunetul unor clo­poţei, umplu camera. O, Cody, dar nu sînt soţia lui. Asta credeai? Bineînţeles că asta credeam. întotdeauna a vorbit de tine spunînd „frumoasa domnişoară Rachel", femeia vieţii lui. Cine altcineva i-ar fi putut spune „domnişoară" unei fete aşa de tinere ca tine, dacă nu un soţ, un soţ foarte bă- trîn de altfel. -- Da, Harry este bătrîn, un bătrîn demodat, de şcoală veche. Are cîteva principii pe care insistă ca ceilalţi să le observe. Eu îi spun „unchiule Harry" şi, pentru că nu sînt măritată, el îmi spune „domnişoară Rachel". Harry e unchiul tău? Razor nu voise să-şi> arate uşurarea, dar o făcu. Da, e unchiul meu, sau cel puţin aşa spune el. Nu pot fi sigură de asta, pentru că n-am ştiut niciodată dacă tatăl meu a avut fraţi. De fapt, eu nici nu mi-am cunoscut tatăl, iar cărţile nu mi-au spus niciodată nimic, nici despre el, nici despre Harry. E ciudat, ştii? Despre tine mi-au spus că vei veni. -Ţi-au spus cărţile despre mine? Ei, nu numele, desigur. Nu ţi l-am ştiut ni­ciodată, dar despre tine mi-au spus. Pisica sări de pe pervaz şi veni către Razor, de parcă ar fi vrut să-l avertizeze să nu facă vreo mişcare necontrolată. Ascultă, Rachel, începu el, ce spui tu nu are nici un sens. Ce cărţi? Astea. Cu mîna liberă scoase un pachet de cărţi de joc. Nu erau din cele obişnuite, pe care Razor le mai văzuse. Erau mai mari, iar ima­ginile de pe ele înfăţişau personaje medievale, purtînd costume bizare. Cărţi de tarot[1], explică ea. Eşti ghicitoare? Imaginea confuză păru să se mai limpezească. Tot ceea ce vedea, înce­pea să capete sens. Pisica neagră, casa întu­necată, acea lumină ciudată, difuză, căldura care dogorea din cămin, toate erau pentru efect. Ai crezut că am venit ca să-mi ghiceşti? Las-o baltă. Nu cred o iotă din prostiile astea, iar averea mi-o făuresc singur.        * Rachel suspină în timp ce-i dădu drumul la mînă, şi începu să amestece cărţile.        - Nu, ştiu că n-ai venit pentru asta. Ştiu că nu crezi. Nu-i nimic, nici eu n-am crezut... înain­te. înainte de ce? N-are importanţă. Pisica mîrîi din nou. Cred că Witchy ar fi mai liniştită dacă i-ai vorbi puţin, spuse Rachel. încă nu e sigură de intenţiile tale. Pisica nu e sigură! pufni Razor. La dracu’, nici eu nu sînt foarte sigur. Tu eşti? Mai mult ca niciodată. Am să-ţi arăt. Con­tinuă să amestece cărţile şi, în sfîrşit, alese una pe care o ţinu cu faţa spre el. Da, cred că a- coastă imagine te reprezintă. Priveşte-o şi spu­ne-mi-ce vezi. Ascultă, Rachel, ţi-am spus deja că nu cred în chestiile astea cu ghicitul în cărţi, dar dacă ele îţi spun într-adevăr unele lucruri, atunci în- treabă-le unde e Harry şi apoi o sa mă car de aici. Vorbe mari. Chiar în timp ce vorbea, Razor ştia că, de fapt, încerca să se convingă pe el însuşi, nu pe domnişoara Rachel. Fusese cinstit atunci cînd îi spusese că nu credea în soartă, sau karma, nici măcar în dragoste la prima vedere. Nu credea în nimeni şi nimic, în afară de el însuşi, şi asta de multă vreme. îşi ţinuse viaţa în ordine şi sub un autocontrol riguros, pînă la apariţia lui Harry. Nu-şi putea explica cum de-l luase partener, aşa cum nu-şi putea explica cum de ştia ea că el nu avea să piece nicăieri, nu încă, nu în noaptea asta. Nu ştiu unde este unchiul Harry, Cody, dar dacă întrebi cărţile, s-ar putea'să-ţi răspundă. Nu ştiu întotdeauna cu precizie ce vor spune, dar îţi promit că-ţi vor vorbi, dacă eşti gata să încerci.   . Promit! Deci ştia unde se afla bătrînul ticălos. Razor nu-i prea înţelegea jocul, dar dacă, pen­tru a-l găsi pe Harry, trebuia să intre în horă, atunci exact asta va face. Pentru moment, cel puţin.                    . Bine. Dar dacă vei spune cuiva, vreodată, că am fost de acord cu chestia asta, am să neg totul. Nu, Cody, n-o vei face. Tu nu ştii să minţi. Acum, descrie-ţi cartea. El aruncă o privire. Este un cavaler, ca unul din cei de la cur­tea Regelui Arthur. E călare pe un cal alb şi are o sabie. Cerul este noros, iar vîntul bate. Cum arată? Era ciudat. Bărbatul din carte semăna puţin cu el. Are părul închis la culoare, şi are ochii că­prui. Da, şi el era brunet, însă ochii îi erau ce­nuşii. Şi, ca şi cavalerul, eşti energic şi brav. Poţi să domini, dar ai o inimă bună. Acum trebuie să te gîndeşti care este întrebarea ta. Nimic mai simplu - unde este Harry? Ea începu din nou să adune cărţile într-un singur teanc. Cred că în faţa ta stă o întrebare mai mare decît locul unde se află Harry. Trebuie să tai cărţile, Cody. Cu un suspin reţinut de neîncredere, el le separă în două grămezi şi le răsfiră puţin în mînă, auzind apoi zgomotul sec produs de reunirea lor într-un singur pachet. Şi-acum? Jucăm pe beţe de chibrit, sau te gîndeşti la ceva mai interesant? Ea îl ignoră, făcîndu-l să se simtă jenat fiindcă imprimase o notă frivolă unei probleme care, pentru ea, era în mod evident o treabă serioasă. Acum, Cody, taie cărţile de trei ori spre stînga. El se execută, după care ea formă din nou un singur pachet, punînd Cavalerul în mijlocul mesei, cu faţa în sus. Apoi, puse peste el prima carte.  • Această carte îţi acoperă destinul, Cody. Spune-mi ce reprezintă. Ce este? Da. Am scris ceva în josul fiecărei cărţi. Ci­teşte-mi. Razor clătină din cap şi dădu din umeri. Do- iuldewands[2]. • Un zîmbet larg înflori pe buzele fetei. Doiul de baghetă înseamnă îndrăzneală şi curaj. Eşti pe cale să începi o nouă afacere. Se opri cîteva clipe. însă mi-e teamă că mai în­seamnă şi faptul că ai o fire mîndră şi necru­ţătoare.                 ' Necruţătoare este într-adevăr termenul cel mai potrivit. în ceea ce priveşte noua afacere, nu prea am de ales. Cq se aude cu răspunsul la întrebarea mea despre Harry? Răbdare, Cody. Puse o altă carte, oblic, peste primele două. Aceasta îţi întretaie des­tinul. Reprezintă un obstacol în calea noii tale afaceri. Ce reprezintă?      El citi din nou titlul scris. Regele de pentaclu. E un tip care stă pe tron şi ţine în mînă ceva, ca o armă ninja. Este un pentaclu - o stea cu cinci colţuri, un simbol magic. Da, Regele ar putea fi un industriaş important, un bancher sau un om de afaceri. Ha, bancheri, oameni de afaceri! Mda, aici ai dreptate. Numai o minune i-ar putea face să-mi mai împrumute bani, cîte zile oi mai avea! Nu face afirmaţii pripite. Uneori trebuie timp ca să pătrunzi înţelesul cărţilor. Sînt convins. Pisica se ridică, se învîrti de cîteva ori în jurul cozii, apoi se aşeză la loc. Rachel puse cartea următoarea sub Cavaler, în poziţia corespunzătoare orei şase. Această carte reprezintă ceva care deja s-a întîmplat. Razor descrise imaginea:        - Este un cinci de pentaclu, un cinci întors. Uuu, dar trişti mai arată ăştia doi!         . Prin ce crezi că se aseamănă cu tine? Aş spune că sînt doi oameni lipsiţi de adă­post, care merg prin zăpadă pe lîngă o biserică. Bănuiesc că asta înseamnă că, fosta mea afacere m-a făcut să mă treacă toate răcorile. S-ar putea, dar cartea este cu susul în jos, ceea ce îi inversează înţelesul. Ar putea însem­na o întoarcere a roţii norocului. Sînt pentru. Cody era conştient că situaţia în care se afla îi făcea plăcere. Ea avusese dreptate în legătură cu acea senzaţie plăcută, de atingere. Era încă acolo, o simţea în stomac ca pe un coniac bun, care radia cădură de fie­care dată cînd privirile li se întîlneau. Cărbunii trosneau, pe măsură ce focul se stingea. Pisica începuse să toarcă monoton, iar Rachel, cu spatele la cămin, părea înconjurată de o aură. Cartea a patra este în spatele tău. O puse la stînga Cavalerului, în poziţia orei nouă. Ce reprezintă? Un şapte de pentaclu. Şi nu e întors. Cred că indică o pauză în desfăşurarea noii tale afaceri. Dezamăgirea a trecut, deci este o promisiune de succes. Ce-i drept, e drept, cam sînt în pauză. De fapt, afacerea mea s-a terminat de-a binelea. Următoarea carte, continuă ea, stă deasu­pra ta, te încoronează. Asta îmi place. Reprezintă o femeie care seamănă cu tine, Rachel. Poartă o mantie gre­cească şi are deasupra capului un fel de semn. Ce e mai interesant, însă, e faptul că mîngîie un leu. Asta înseamnă că mă vei face să devin un miel? Rachel încercă să nu-şi lase mintea să zboa­re. Interpretarea era atît de clară, încît simţea energia în vîrful degetelor. El nu credea ceea ce afla de la ea, dar nu era nici o problemă. Nici ea nu crezuse, pînă cînd spusele oamenilor îi adeveriseră premoniţiile. Ceea ce începuse cîndva, cu mulţi ani în urmă, sub forma unei răzvrătiri de şcolăriţă, devenise acum un modus vivendi. Continuă: Semnul de deasupra capului ei înseamnă infinitul. Reprezintă starea cosmică a vieţii eter­ne. Aceasta este esenţa ta, Razor Cody - spiri­tul mîndru al leului. Puse următoarea carte în dreptul orei trei. Aceasta se află înaintea ta. Arată ceva care se va întîmpla, probabil, în următoarele cîteva luni. Ei, da. Asta e cît se poate de clară. O altă carte întoarsă. Un opt de cupă şi reprezintă un om care se depărtează. Cred că vrea să spună că ar trebui să mă car, dracului, de aici. Nu, nu vezi că e întoarsă? Asta înseamnă că ai renunţat la spiritual în favoarea materi­alului, că alergi după succes, dar că eşti pe cale să descoperi dragostea. îmi place cum sună, mai ales partea cu succesul, dar dragostea? Poate în altă viaţă. Şi am impresia că interpretezi greşit. Toate cupele astea adunate deasupra mea n-ar putea să însemne că am să mă îmbăt suficient de rău, încît să-l ucid pe Harry, atunci cînd îl voi întîlni? Asta e? Cînd o să capăt răspunsul? Nu încă. Mai e. Puse o carte sub toate celelalte. Asta reprezintă lucrul de care te temi. Altă cupă, dar de data asta un nouă. Pentru prima dată Rachel ţinu cartea mai mult, pipăind-o cu degetele, într-o tăcere adîn- că. Ce e? Poate că o să mai servim nişte ceai? Nu eşti ceea ce vrei să pari. Eşti ahtiat du­pă succes, dar ţi-e teamă de el, Cody. La dracul Ştiam eu că toate astea sînt nu­mai prostii. Nu-ţi face griji. Vei căpăta ceea ce doreşti, dar exact de asta te temi. Următoarea carte îţi va spune mai multe despre părerea celor din jur despre tine. Din nou cupă. Un doi. Hopa, dar şi ăsta e întors. Ce înseamnă? Ea mişcă uşor din cap şi tresări scuturată de un fior. Nu sînt sigură. Cartea semnifică dragoste falsă, pasiune violentă, neînţelegere. , De data aceasta, Cody fu cel care tresări. Gheara pe care o simţea în piept îl făcea să nu mai ia spusele fetei în glumă. Dragoste falsă şi pasiune violentă? Credea că scăpase de asta cu ani în urmă. Pînă acum, cel puţin. Brusc, deveni din nou puştiul de altă dată, care-şi privea tatăl stînd lîngă o femeie, tatăl lovind fomeia, tatăl dispărînd în noapte pentru totdea­una. Rachel se întinse şi-i prinse din nou mîna. Ultimile două cărţi îţi vor răspunde la între­bare, Cody. Nu dispera încă. Prima din ele somnifică speranţa ta. O arătă cu mîna liberă. Ce reprezintă? Cavalerul meu, dar călare pe alt cal, şi de data asta e un Cavaler de pentaclu. înseamnă adevăr şi sprijin, eşti pe cale să (jăseşti sau să pierzi... bani? Asta sper şi eu, să-mi recapăt banii. Cody, îţi repet, uneori aceste lucruri nu somnifică ce crezi tu. Arată-mi în continuare, domnişoară Ra­chel, îmi place din ce în ce mai mult. Ea întoarse ultima carte. Razor rîse încet. Pînă şi eu sînt în stare să recunosc un nebun[3]. Un nebun întors. Dar e absurd, spuse ea moale. Nebunul să conducă o urmărire încununată de succes... Cody îi eliberă mîna lui Rachel şi se lăsă pe spătarul scaunului. Deci, în cele din urmă am fost condus într-o urmărire încununată de succes. Puteam să te scutesc de tot efortul ăsta, pentru că şti­am deja. Luă ceaşca de ceai, o goli dintr-o înghiţitură şi apoi, o puse absent pe broboada de lîngă farfurioară, privind-o pe Rachel care arăta cu degetul ultima carte'. Tresări. Deci cărţile ţi-au spus că o să vin. Ţi-au mai spus şi că voi aştepta. Ţi-au mai spus şi ce va urma acum? Da. Respiră adînc şi continuă: am mai aflat că ne vom îndrăgosti unul de celălalt şi că vei găsi o comoară. Ultimile cuvinte fuseseră spuse dintr-o sufla­re. îndrăgostiţi? Tu şi cu mine? Nu cred. Chiar în timp-ce vorbea însă, el avu o viziu­ne, o imagine tulburătoare - ea în braţele lui, sărutîndu-l, corpul ei unduindu-se pe lîngă al lui o viziune atit de clară, încît rămase fără grai. Cărţile vorbesc, Cody, iar eu nu le pot schim­ba răspunsurile. Pentru moment, el nu se mai putu controla. Inima i se zbătea în piept. Femeia aceasta nu era o ghicitoare, era o vrăjitoare veritabilă care-şi întinsese deliberat vraja asupra sa. Tre­buia să găsească o cale de a o opri, şi asta cît mai repede, înainte de a fi înghiţit de vîrtejul de senzaţii. O comoară? spuse el cu o voce răguşită, ignorîndu-i prima afirmaţie. Şi eu care credeam că numai Harry are darul ăsta. Se vede însă treaba că e o trăsătură de familie. Acelaşi lucru mi-l faci şi tu acum. -îţi fac? Ce? Mă ameţeşti cu cuvinte, mă vrăjeşti. îmi spui că aceste cărţi ţi-au anunţat venirea mea şi ca ne vom îndrăgosti unul de celălalt. Cărţile şi premoniţiile mele. Şi premoniţiile. Hotărît lucru, cel mai des fo­losit cuvînt în casa asta era „prea“: prea mult, prea bizar, prea incredibil. Domnişoara Rachel era frumoasă, deci era de înţeles de ce Harry vorbea întotdeauna despre ea cu atîta respect. Dar ea avea ceva periculos. Mistic şi periculos. Intuiţia acelui pericol îl făcu pe Razor să simtă că i se strînge stomacul. Timp de cîteva secunde, privind în adîncul acelor ochi nevino­vaţi de culoarea albăstrelelor, avu imaginea absurdă a unor pajişti însorite, pline cu flori, şi a unui cer albastru, punctat cu nori. Apoi, propria sa viziune reveni - erau în patul său şi făceau dragoste. Cine era nebunul în situaţia asta: femeia care ghicea în cărţi, sau un tip care tocmai pierduse tot şi care era bîntuit de vedenii cu scene de dragoste, floricele şi norişori? N-o să-mi dai răspunsurile de care am ne­voie, nu?   x Nu pot să-ţi spun decît ce mi se arată, răs­punse ea. Mai vrei ceai? Ceai? Nu, ce mi-ar trebui mie acum este un whisky cu apă. imi pare rău, nu am alcool în casă. Nu face bine psihicului, dar am să cumpăr mîine. Acum, dă-mi voie să string ceştile şi apoi te voi condu­ce în camera ta. Rachel se întinse după ceaşcă şi farfurioară. Razor nu înţelesese ce se întîmplase, decît - după ce totul se terminase. Ea ridică farfurioara şi, de parcă n-ar fi observat că ceaşca era chiar în spatele ei, o atinse răsturnînd-o de pe masă şi spărgînd-o în zeci de cioburi. Oh... murmură ea, eram atît de concen­trată asupra cărţilor, încît nu am observat cînd ai pus-o acolo. Bine, dar era chiar sub nasul tău. Văzîndu-i figura disperată se mai potoli. E greşeala mea, mai spuse, şi se aplecă să strîngă cioburile. Sub nasul tău, repetă el... Razor ridică o­chii, privi la fata care stătea la celălalt capăt al mesei şi se opri. Da, nu încăpea nici o îndoială, îi privi ochii care-l fixau sfidător - ochi care nu vedeau.                Dumnezeule, eşti oarbă!       Desigur, răspunse ea moale. Credeam că ştii.   [1] - set de 22 cărţi folosite la ghicirea viitorului [2] baghetă magică [3] Personaj din cărţile de taroţ, echivalentul jokerului din cărţile obişnuite de joc

Umbre din trecut de Ivy Valdes CAPITOLUL I Deseori mă întreb ce s‑ar fi întâmplat dacă nu ne‑am fi oprit la acel hotel anume, dacă nu aș fi văzut întâmplător acea scrisoare cu acel scris familiar – înspăimântător de familiar. Viața mea ar fi mers mai departe fără să știu, fără să suspectez nimic? Zilele s‑ar fi transformat în luni și lunile în ani, în timp ce aș fi rămas într‑o ignoranță binecuvântată? Probabil. Și acum încă, știind ceea ce știu, totul pare atât de imposibil. Dar, pe de altă parte, este dificil să‑ți dai seama că a fost un timp când n‑am bănuit nimic, când nu aveam îndoieli și temeri și neliniști. Mă întreb dacă a fost cumva norocul care ne‑a adus la acel mic hotel din Bavaria? Sau destinul? Nu îndrăznesc să ghicesc. Dar știu că după aceea nimic nu a mai fost la fel. Și totuși n‑am avut presentimentul dezastrului. Un hotel simpatic, într‑un frumos sat bavarez… Cum era să bănuiesc că pentru mine, în spatele fațadei zugrăvite, pândea nenorocirea? Și chiar dacă aș fi bănuit, n‑aș fi putut face nimic, pentru că acesta era singurul hotel și am fost obligați să oprim acolo pentru că eram deja la ananghie. Bucluc pentru care Michael, fiul meu, era responsabil în realitate. — De ce mă învinovățești pe mine? a întrebat Michael, când, mai târziu, i‑am spus asta. Nu m‑am așteptat ca Clive să urce pe munte cu mine. Nu mai e la vârsta asta. — Chiar asta e problema, i‑am zis înfierbântată. Tu l‑ai tachinat și el s‑a ambalat. Așa cum după aceea l‑ai luat peste picior, determinându‑l să alerge cu mașina pe șosea. — Pe cuvânt, mamă! Michael, care avea cincisprezece ani și era sigur pe el, se agita dintr‑un loc în altul, stingherit. Zău, exagerezi. Nu exageram. Și el știa asta. Fusese toată ziua într‑o dispoziție groaznică, care se înrăutățea, și cu chef de ceartă. Deși Michael este singurul meu fiu și înseamnă pentru mine mai mult decât orice pe lume, cu excepția lui Clive, sunt momente când întinde coarda până la a mă face să explodez. Apoi îmi amintesc că este foarte mult și fiul lui Johnny… Moștenise dispoziția foarte schimbătoare a tatălui său, astfel încât farmecul îi alterna cu înfumurări și supărări. Este extrem de imprevizibil. Atât de diferit de Clive, care, în cele douăsprezece luni ale căsătoriei noastre, dovedise temperamentul cel mai constant. Dar în această zi specială, Michael îl scosese pe Clive din răbdări. Și eram supărată. În definitiv, acesta nu era genul de vacanță pe care și‑l dorea Clive. Îmi amintesc de broșurile pe care le adusese acasă. Pliante mari lucioase, care păreau să radieze soare și căldură, care vorbeau de zile tihnite, petrecute navigând sub cer albastru, în jurul insulelor Greciei. — Ce plictiseală! murmurase Michael în timp ce le răsfoia nerăbdător paginile. O să ni se acrească de mare. N‑am putea să mergem undeva în munți – undeva în Bavaria? O spusese la întâmplare. Mai târziu a recunoscut că ar fi putut la fel de ușor să aleagă Austria sau Elveția sau Dolomiții. A fost un ghinion că s‑a întâmplat să pomenească Germania. Arătând mai multă considerație decât merita fiul său vitreg, Clive a amânat pe altă dată ideea unei croaziere. — Mai sunt și alți ani, a spus el, ridicând ușor din umeri a resemnare. Și am sentimentul că Michael își va face curând planurile lui independente de vacanță. Și ai vrea să meargă cu noi, cel puțin în acest an, nu, Linda? Așa că broșurile colorate au fost puse deoparte și am ajuns în Bavaria – toți trei. Dar de când am ajuns acolo, nimic nu ne‑a mers cum trebuie. Ne‑a dat probleme mașina, cerul a fost în cea mai mare parte cenușiu și Michael a stârnit certuri la cea mai mică provocare. — Care‑i rostul acestei deplasări cu mașina dintr‑un loc în altul? tot întreba el. Vreau să merg pe jos. Să urc. Ți‑ar prinde bine, Clive. Se adresa întotdeauna tatălui său vitreg cu numele mic. Hai! Ai fost prea mult timp prizonierul biroului. Ai nevoie de exercițiu.   În acea dimineață anume norii s‑au împrăștiat și, pentru prima oară, am văzut crestele munților, descriind un zigzag pe cer. Soarele ajungea până la pantele mai joase ale munților și brazii înalți aruncau umbre lungi peste pajiști. Plouase în timpul nopții și iarba avea un miros plăcut, dulceag și proaspăt. Florile care creșteau pe marginea drumului își ridicau petalele încă ude și, întrucâtva prematur, pe verandele vilelor din lemn apăruseră umbrele de soare. Dar, când mă gândesc înapoi la acea zi, nu îmi amintesc atât de mult razele de soare de la începutul dimineții, cât furtuna care a venit mai târziu. Și acea așteptare lungă, lungă, în lumea de deasupra norilor, când nerăbdarea s‑a transformat în neliniște… Norii de furtună se adunau deja, când am ajuns la micul local Eibsee, care are forma unei cupe la poalele vârfului Zugspitze, cel mai înalt munte al Germaniei. Michael a coborât din mașină și cu un gest scurt și‑a dat pe spate părul care îi cădea întotdeauna dezordonat peste frunte. Privea în sus la muntele care se profila atât de înalt deasupra noastră. Norii negri îi înconjurau vârful, însă soarele care strălucea în spatele lor lumina crestele, astfel că masa care se învolbura, părea pe alocuri învăluită cu un strat de argint. — Nu îl fotografiezi? l‑am întrebat. Michael n‑a răspuns. Nu cred că mă auzise. Părea pierdut pentru orice cu excepția frumuseții sălbatice a acelor nori prevestitori de furtună, care sporeau dramatismul unui orizont deja dramatic. Îi plăceau munții și crestele lor minunate. Dar, de pe altă parte, lui Johnny îi plăceau… — Hai, a spus Clive, luându‑mă de braț. Să urcăm sus cu trenul. Ne putem întoarce cu cabina. Am părăsit lacul mărginit de copaci și traversând o întindere deschisă de pajiște am ajuns la o stație mică. Când am sosit acolo a apărut unul dintre trenurile cu roți dințate care uruie pe drumul ce duce sus la Zugspitze. Am găsit locuri și curând eram purtați pe panta abruptă, printr‑o pădure de brazi. Lacul verde de jos s‑a zărit numai într‑o licărire scurtă, apoi am tot urcat din ce în ce mai sus, într‑un ritm constant, destul de smucit, la început printr‑o zonă densă de pădure, iar apoi, după ce liziera pădurilor a rămas în urmă, peste un peisaj aspru, pustiu, format din bolovani și pământ sfărâmat. Brusc s‑au aprins luminile și ne‑am cufundat într‑un tunel scobit în inima munților. O veșnicie de tunel. Trenul se târa prin întuneric, ca un ac care își trasa drumul de‑a lungul corpului unui șarpe. Nu era nimic de văzut acum decât vagonul luminat și cei aproape doisprezece oameni care îl umpleau. Mâna lui Clive a atins‑o pe a mea și a apăsat‑o cu blândețe. — Îți place călătoria? a întrebat el. — E o experiență. — Ei bine, mai sunt peste patru mile, așa că așează‑te confortabil, Michael… S‑a aplecat în față. Știi că le‑a trebuit un an și jumătate la o mie de oameni, ca să construiască acest tunel ? L‑am văzut pe Michael că se uită la mâna lui Clive. O apăsa încă pe a mea. Am tras‑o instinctiv. — O risipă de timp și de bani, a spus Michael cu o ridicare din umeri dezinteresată. — Acest tunel! O risipă? În vocea lui Clive s‑a resimțit enervarea. Observase direcția privirii lui Michael și a știut de ce mi‑am retras mâna. Însă e o lucrare minunată de inginerie. — Asta încurajează oamenii să fie leneși. Nu? S‑a uitat sfidător la Clive. Stăm toți aici. Și lăsăm trenul să facă treaba. Numai într‑un mod se poate urca un munte – cu piciorul. — Nu suntem toți sportivi ca tine, i‑am spus repede. Poți să mă imaginezi pe mine urcând acest munte? — Presupun că nu. Însă Clive ar putea sau… În privirea lui cenușie era o licărire provocatoare. Nu, poate că nu. — N‑aș vrea să încerc. Nici tu. Ei, te rog, Michael, nu începe o nouă ceartă. — Cine se ceartă? Am spus numai că a fost o risipă și… — Las‑o baltă, te rog. S‑a refugiat înapoi pe locul lui și s‑a uitat pe fereastră la tunelul negru. La colțurile gurii avea mici riduri și stătea încruntat. Era cu adevărat fiul meu? Uneori mă întrebam! Se schimbase atât de mult în ultimele câteva luni, încât adesea simțeam că găzduiam, hrăneam și culcam un străin. Nu numai manierele i se schimbaseră, ci întreaga atitudine față de viață. La cincisprezece ani era înalt și subțire, rapid în mișcări, cu mici pistrui pe nas și o notă de iritabilitate pe buze. Și era dezordonat în obiceiuri, în privința îmbrăcăminții și indolent cu părul lui. — Totdeauna ai stat după el cu peria de haine? Obișnuia să întrebe Clive, care era extrem de ordonat. Nu poate să aibă grijă de el însuși? Putea, dar n‑o făcea. Haina aruncată la întâmplare pe un scaun… pantofii azvârliți în mijlocul camerei și lăsați ca oricine să se poată împiedica de ei… Tunsul care era fie amânat, fie uitat… Știam că făcea lucrurile astea dinadins. Cu singura intenție de a‑l irita pe Clive. Așa cum începea să enerveze pe cineva, tot așa de neașteptat își manifesta farmecul. Tot așa cum făcea și Johnny… Și mă mai întreb de ce eram supărată pe el. — Ai adormit? Linda? Clive m‑a bătut ușor pe umăr. Coborâm. Până aici merge trenul. Am sărit în sus, speriată brusc și mi‑am luat geanta și haina de ploaie. Stația terminală a căii ferate Zugspitze este într‑adevăr subsolul hotelului Shneefernerhaus. Dar deși eram aproape de creastă, nu ajunsesem de fapt la ea și ieșind afară la lumina zilei am văzut cabina telefericului care în patru minute te transportă până pe vârful muntelui, la o înălțime de aproximativ două mii de picioare. — Vreau să merg sus pe jos. În vocea lui Michael se simțea emoția. Uite, mai sunt și alții care urcă. Te rog, mamă! Urcușul e ușor și nu simt că am realizat nimic dacă nu merg cel puțin o parte pe jos. M‑am uitat nesigură la Clive. Norii erau joși, peste vârful muntelui, depărtându‑se uneori încât pentru un moment creasta se profila pe masa neagră învolburată, apoi se îngrămădeau, încât nu se mai vedea nimic decât cerul amenințător. — Mă duc sus cu el. Clive a sesizat neliniștea mea. Sigur e un restaurant în vârf. Ne aștepți acolo. — Aș prefera să merg singur, a protestat Michael. — De ce? — De‑aia… Oricum, n‑o să reușești. Clive s‑a abținut. — Nu sunt chiar ramolit. Dacă tu poți să urci, atunci pot și eu. Hai! Și înainte de a putea protesta, plecaseră.   Nu știu câte cești de cafea am băut în acel restaurant pe vârful muntelui Zugspitze. Și nici cât am așteptat nu știu. A părut o veșnicie. Era rece acolo sus. Și mohorât. M‑am uitat în jos din cabină, prin ceața care se mișca, la excursioniștii care, uneori câte doi, ocazional grupuri mici, urcau în șir indian pe o potecă care părea îngustă și accidentată. Clive nu era obișnuit să meargă pe un asemenea drum greu. De fapt se ducea peste tot cu mașina și se mișca foarte puțin pe jos. M‑am uitat la acele siluete mici, singuratice cu neliniște. Mersul părea dificil și dacă Clive aluneca sau se lovea… Oh, n‑am să‑l iert niciodată pe fiul ăsta încăpățânat al meu. Abia am ajuns în vârf, când s‑a auzit bubuitul unui tunet, surprinzător de puternic. A reverberat în jurul muntelui, încât ecoul a fost transmis încoace și încolo, dintr‑o parte în alta, până ce aerul a părut că se cutremură. Apoi s‑a văzut un fulger orbitor. M‑am grăbit la restaurant și când am deschis ușa a început și ploaia. Nu câteva picături răzlețe, ci o aversă în toată regula, care a durat și iar a durat… Am comandat prima ceașcă de cafea. Fusesem agitată înainte. Acum eram disperat de neliniștită. Ferestrele se aburiseră, împiedicându‑mă să mai văd lumea cenușie de afară, însă pe deasupra zgomotului vocilor puteam auzi bătaia ploii în geamuri. Din când în când, ușa se deschidea brusc și câte un grup de excursioniști, uzi dar râzând, intrau zgomotoși înăuntru. Nu păreau să arate mai rău după experiența avută. Însă Clive ura totul, acolo afară, în ceață și ploaie. Nu era nici măcar genul căruia îi plăcea să stea în aer liber. De ce nu se putuse Michael mulțumi să ajungă până aici sus, pe calea cea mai ușoară? Și acum furtuna se potolise deja, ploaia slăbise puțin și, în cele din urmă, prin ferestrele aburite, am văzut razele soarelui pătrunzând printre nori. Era o priveliște minunată. Viața și căldura se prelingeau înapoi și acest loc înalt, care păruse atât de mohorât, căpătase pe neașteptate o frumusețe proprie. Am părăsit restaurantul și urcând câteva trepte am ajuns la o platformă care era într‑adevăr o terasă, numai că azi nu aveau scaune pe ea și nici oameni care să se bronzeze la micuțul soare prețios. Ceața cenușie se dispersa repede și, deși zăbovea mai jos, aici sus cerul era albastru. Pentru prima oară am văzut crucea aurie care marca punctul cel mai înalt de pe Zugspitze și, dincolo de el, deasupra unei mări de nori, era o panoramă magnifică de creste muntoase, unele acoperite de zăpadă. Încă nici un semn de viață de la Clive sau Michael. M‑am întors la restaurant și am mai comandat cafea. După o jumătate de oră a intrat Clive. Era singur. A stat un moment în ușă, răsuflând din greu. Restaurantul era aglomerat și la început nu m‑a văzut. Cei mai mulți excursioniști, deși uzi, păreau bine dispuși. Nu însă și Clive. Corpul lui înalt, subțire, era ușor încovoiat și ceva în atitudinea lui exprima deprimare. I‑am făcut semn cu mâna. Și‑a scos mantaua de ploaie, a scuturat‑o și apoi și‑a făcut drum prin mulțimea zgomotoasă care sporovăia, spre masa mea. — Unde‑i Michael? — Nu te îngrijora! Nu l‑am pierdut pe fiul ăsta al tău. În vocea lui am detectat o notă ușoară care suna în mod suspicios a regret. Nemulțumit cu greul de parcă a trebuit să se ducă până la capăt. Sus la o cruce sau altceva, care marchează vârful. S‑a așezat greoi. Am turnat niște cafea în ceașca mea și am împins‑o spre el. Arăta obosit. Și ud. Și nefericit. Pelerina ușoară îi protejase haina dar pantalonii umezi i se lipeau neplăcut de picioare. Părul, de obicei bine periat și uns, i se răvășise și pe figură avea o împroșcătură de noroi. Șezând acolo, în hainele acelea mototolite, arăta diferit față de Clive Petterson, care, ordonat și aranjat, pornea în fiecare dimineață la biroul lui din City. — Aveam nevoie de așa ceva! A băut ceașca aproape dintr‑o înghițitură și a împins‑o înapoi ca să i‑o umplu din nou. Te apucă setea până ajungi aici sus. — N‑ar fi trebuit să te încumeți, i‑am reproșat eu. Michael e obișnuit cu excursii lungi, dar tu nu ești. S‑a uitat brusc în sus. — Și am aproape cincizeci. Asta vrei să spui? — Nu exact, dar e adevărat. Am râs. Și tu, și automobilul tău sunteți niște tovarăși așa buni, încât nu este obișnuit nici un exercițiu mai serios. — Linda, nu începe! Pumnul i s‑a încleștat. Am obosit să‑l tot aud pe Michael insinuând tot timpul că sunt un „fost", dar, te rog – nu și tu. Își ieșise din fire. Pentru prima oară de când eram căsătoriți se referise la Michael ca „acest fiu al tău". La colțul buzelor avea riduri neobișnuite și vocea, scăzută până la șoaptă, era ursuză. Am pus încet jos cana cu cafea. — Ce mai spunea Michael? — Nimic. Cu excepția că ar fi mers mai repede dacă era singur. — E o nesăbuință din partea lui. Și o impolitețe. — Dar se întâmplă că e adevărat. Știi, Linda… A surâs cu subînțeles. M‑am cam făcut de râs. Nu mi‑a plăcut niciodată înălțimea, mai ales pe ceață și ploaie… da, e posibil să fii ajutat pe pante relativ ușoare, de un adolescent – mai ales când știi că te disprețuiește deja. Am inspirat adânc. Brusc am fost conștientă de zgomotul din restaurant, de clinchetul paharelor și discuțiile care se desfășurau în diverse limbi. Și pe deasupra zgomotului, ecoul acelui cuvânt – dispreț. — Vorbești serios? l‑am întrebat. — Nu o spune în cuvinte. Dar știu ce simte. Și știi și tu. N‑am nici o șansă, nu? Vreau să spun, tatăl lui fiind genul de om care era… Băieții totdeauna admiră tipul atletic, aventuros. Crede că ai fi putut să găsești ceva mai bun. Și e adevărat. S‑a aplecat spre mine. Te‑ai fi putut căsători cu cineva de vârsta ta – cu cineva mai aproape de Johnny. Johnny! Nu știa… nu avea nici un motiv să bănuiască cum fusese viața mea cu Johnny. Și nu puteam să‑i spun. N‑ar fi fost cinstit pentru Michael. — Poate, i‑am spus cu delicatețe. Însă s‑a întâmplat să mă îndrăgostesc de tine. — Ăsta a fost norocul meu. Ochii lui, vicleni și iscoditori, mă priveau atent. Adeseori mă întreb ce am făcut ca să merit fericirea pe care mi‑ai adus‑o. — Clive… Îmi căutam cuvintele. Te rog nu mă aureola. Nu mi se potrivește și dacă ți‑ai da seama cum… Un scaun a hârâit pe podea și ridicând privirea l‑am văzut pe Michael șezând la masa noastră. Nici unul dintre noi nu‑l auzise intrând. Clive și‑a îndreptat umerii și linii mici, de supărare, i‑au încrețit din nou fruntea. — S‑a descurcat bine, a spus Michael arătând cu capul spre tatăl lui vitreg și servindu‑se cu cafea în același timp. Nu ți‑a plăcut, nu, Clive? Oh, a fost grozav acolo afară, mamă. Pot înțelege de ce tatăl meu iubea atât de mult munții.   La întoarcere Clive a vorbit puțin. Cabina trecea peste pilonii care stăteau, țanțoși ca niște giganți, coborând pe versantul muntelui, legănându‑se de pe vârful Zugspitze până la Eibsee, unde lăsasem mașina, și curând am fost din nou pe șosea. Soarele pătrunsese prin ceață, însă străzile erau încă ude. Clive se îndrepta spre Garmisch‑Partenkirchen, unde trebuia să înnoptăm. — De ce trebuie să stăm în oraș? a întrebat Michael, de pe bancheta din spate. N‑am putea sta undeva, în afara orașului? — Mamei tale îi plac hotelurile confortabile. În vocea lui Clive se strecurase o notă de iritare. Nu pot s‑o las să se chinuiască oriunde. — Uf! Ce locuri! cu armături de crom și chelneri servili. Ei poftim… Michael îmi suflă în ceafă. De ce alergi atât de repede, Clive? De ce te grăbești? — Nu‑mi plac hainele ude. Clive ținea mâna strâns pe volan. Am simțit o senzație de tensiune. Făcea pe grozavul. Nu era nici o îndoială în privința asta. Să se grozăvească în propria mașină, față de fiul său vitreg, dovedind că cel puțin aici stăpânea complet situația. Mi‑am luat privirea de la priveliște și mi‑am ațintit‑o asupra feței concentrate a lui Clive. — E nevoie să mergem atât de repede? am întrebat. — Nu‑ți face griji, mamă. Lui Michael îi plăcea călătoria. Automobilul ăsta vechi nu e capabil să întreacă vreun record. Sau e? Pentru că în timp ce Michael vorbea, Clive accelera. Dă‑i înainte! Mai repede! Ce plăcut e. M‑am lăsat pe spate în scaun și cu ochii pe jumătate închiși, m‑am relaxat. Clive era un conducător bun și șoseaua era aproape goală. De o parte și de alta se întindeau câmpuri până la poalele munților; erau case izolate și acum ne apropiam de sat. Am zărit în trecere o biserică cu o cupolă în formă de ceapă și, dincolo de ea, un grup de case. Șoseaua făcea o curbă și pe neașteptate am văzut o căruță încărcată cu fân apărând la o răspântie. Clive a făcut o mișcare laterală. Am fost aruncată în ușă. S‑au auzit scrâșnetele frânei apoi o bufnitură, în timp ce mașina a aterizat pe câmp, cu o aripă îndoită într‑un pom. — Mamă, ești bine? Am clipit, apoi am dat din cap. Când m‑am redresat l‑am văzut pe Clive. Era încovoiat pe volan. — Nu‑i nimic. Când mi‑am pus brațul în jurul lui a ridicat capul. Culoarea i se scursese din obraji și își apăsa mâna pe piept. Am văzut căruța venind și apoi – trebuie că mi‑am pierdut cunoștința. — S‑a lovit? a întrebat Michael, care coborâse din mașină și avea ușa deschisă. — Nu mai face zarvă… Clive se lupta să stea drept. – Dacă m‑aș putea odihni puțin, am putea merge mai departe. M‑am uitat neliniștită în jur. Bătrânul care conducea căruța se uita peste umărul lui Michael, clătinând din cap și murmurând ceva despre „străinii ăștia". O femeie ieșise dintr‑o casă apropiată și, ceva mai departe, pe șosea, am văzut atârnând afară firma aurită a ceea ce părea a fi un hotel. — O să stăm aici în noaptea asta, i‑am spus lui Clive. Poți să mergi cam două sute de metri? El a dat din cap. A ieșit încet din mașină și Michael, punându‑i o mână pe sub braț, l‑a ajutat să meargă pe șosea. Așa că, din întâmplare, am ajuns la Hotelul Anna‑Maria. Și, deși nu aveam nevoie să suspectez ceva în acel moment, odată ce am trecut pragul, nimic nu a mai fost exact la fel cum fusese înainte.

Iubire de departe de Francoise Augier  Capitolul 1   Ralph... murmură Mona Collins în somn, întorcându-şi fără încetare, într-o parte şi alta pe pernă capul blond frumos. Oh! Ralph. Tocmai pusese stăpânire pe buzele sale, în mod senzual şi seducător. Ea îi savura sărutările şi cedă mângâierilor. Braţele lui Ralph o înlănţuiră acum. Cât era de bine să-i aparţină în întregime acestui bărbat şi să-l poată mângâia ascultându-i bătăile inimii! îl iubea. Îl iubea pe Ralph Harper din toată inima. Cunoscuseră împreună acea clipă minunată în care două fiinţe nu mai formează decât un singur trup. Zgomotul unui motor, în depărtare, o trezi aducând-o cu brutalitate la realitate. Incapabilă să se sustragă visului, Mona întinse mâna spre Ralph. Şi-o lăsă imediat să cadă: nu era acolo. Era singură. Oare de ce trebuia să se mai gândească la el? se întrebă. Dădu pătura la o parte. Dacă prezenţa lui ralph nu era decât o halucinaţie, faptul că-l dorea era o realitate, ascunsă cât mai adânc în fiinţa sa, dar mereu prezentă. Mona îşi reproşa că se gândea astfel la acel bărbat absent de mulţi ani. Încercă să se calmeze, se întoarse în pat oftând şi făcu un suprem efort pentru a uita, dar în zadar. Ca întotdeauna, trecutul îi reveni în memorie. Pe atunci avea optsprezece ani şi toată nepăsarea tinereţii. Oare ce fată tânără nu s-ar fi îndrăgostit nebuneşte de Ralph Harper? La douăzeci şi trei de ani, avea misterul şi seducţia unui bărbat matur. Începuse să lucreze de foarte tânăr ca muncitor la zăcămintele petroliere şi se călise considerabil în timpul acelor ani. Totuşi, dăduse dovadă de o mare tandreţe, încât fu la fel de uimită ca şi în faţa acelui sentiment minunat care se amplifica între ei. Mona îşi amintea perfect prima lor întâlnire... Era într-o zi foarte călduroasă, cum Texasul cunoştea uneori. Mona, în vacanţă, profitase de libertate pentru a se duce să hoinărească în apropierea sondelor. Spre deosebire de mama sa, îi plăcea nespus acele locuri, să respire mirosul special al petrolului brut care tocmai se extrăgea şi să privească feţele brăzdate de riduri ale muncitorilor. Toată lumea o cunoştea: se ştia că era fiica lui Bob Collins şi nimeni nu-i adresase vreodată vreo remarcă nepoliticoasă. În acea zi nu avusese ochi decât pentru un bărbat. Înalt şi slab, cu părul şaten ondulat, care-i ieşea de sub cască, se oprise lângă ea şi-o măsurase îndelung. În ochii verzi-cenuşii strălucea o licărire intensă care o tulbură profund. Descumpănită, roşii: cum să reziste oare farmecului pe care-l emana acel necunoscut? Chipul bronzat şi mâinile lungi, suple şi agile, o fascinară. După ce-şi terminase munca, el se îndepărtase. Mona se simţi în mod inexplicabil pierdută şi începu să-l urmărească pentru a-l ajunge din urmă puţin mai departe, la umbră unui camion. Îl abordă cu un zâmbet. — Sunteţi nou? El lăsă ochii să-i alunece peste picioarele lungi, înainte de a răspunde laconic: — Da. — Nu-mi amintesc să vă fi întâlnit deja. — Tocmai am sosit. — Vă gândiţi să rămâneţi mult timp? — Nu ştiu. Nu am încă planuri foarte precise. — Sper că vă place aici. — Nu-i prea sigur! Sub privirea insistentă, Mona rosi, în acelaşi timp tulburată de acest bărbat şi uimită de propria purtare; niciodată nu simţise un val atât de vertiginos de emoţii ameţitoare şi fermecătoare. Şi totuşi, nu schimbaseră decât o privire. — Scuzaţi-mi indiscreţia. La revedere. Ultimele cuvinte fuseseră murmurate cu o voce atât de şoptită, încât de-abia se auzea. Apoi plecă, aproape alergând, atât de provocator i se păruse comportamentul ei. În timpul după-amiezii, Mona evită cu grijă să-l reîntâlnească şi discută cu muncitorii pe care-i cunoştea. Cu toate acestea, n-avea decât o dorinţă: să rămână acolo şi să-l contemple pe acel bărbat care o fascina. Dar dacă o surprindea în timp ce-l spiona? Aproape fără să vrea, Mona nu putu rezista plăcerii de a-l privi. O ultimă oară! Prea absorbit de munca sa, el n-o remarcase. Cuprinsă de senzaţii ciudate, Mona se întrebă ce i se întâmplase. Oare ce putere avea pentru a o vrăji astfel? Mări pasul şi se grăbi spre garaj. Îndată ce deschise portiera maşinii sale, observă o foaie de hârtie mototolită, pusă pe scaunul pasagerului. Fără să lase să se vadă nimic din surpriză, se instală la volan, le spuse la revedere prietenilor şi demară, apoi aşteptă să ajungă la o anumită distanţă de şantier pentru a se opri. Despături scrisoarea cu o mână tremurătoare; era doar un număr de telefon. Fără nume, fără adresă. Dar n-avea nicio îndoială despre originea acestui mesaj. Cu inima palpitând, porni din nou cu toată viteza. Nu-i lipsea tupeul! se gândi ea. În cazul în care crede că mă voi grăbi spre telefon, se înşală! Şi totuşi. Doar faptul de a se gândi la el, la braţele puternice, la cămaşa udă de transpiraţie care i se lipea de piele, de blugii prăfuiţi mulaţi pe el, acest simplu fapt o tulbura teribil. Îşi dorea la nebunie să se cuibărească lângă el, în braţele sale. Necunoscutul acesta îi ocupa deja toate gândurile. Nu, nu-i va telefona! Va fi visul său. Va păstra foaia de hârtie cum se păstrează o comoară secretă, în adâncul fiinţei sale. De altfel, la ce bun să arunce acest bilet, pentru că numărul îi era deja întipărit în memorie? În seara aceea, cina i se păruse interminabilă. Mama sa, foarte mondenă, nu înceta să comenteze micile evenimente ale zilei. Îndată ce masa se termină, Mona se refugie în camera ei; simţea nevoia să fie singură. În mod reflex, se opri în faţa oglinzii care-i reflectă imaginea unei femei radioase şi încă toată agitată de tulburarea pe care fascinantul necunoscut i-o trezise. Îi citise în privire o admiraţie pe care nu şi-o putuse ascunde. Un amestec irezistibil şi totuşi înssăimântătoare de aroganţă şi de seducţie. Gânditoare, se întinse pe pat. Pentru prima dată în viaţă, avea de-a face cu un adevărat bărbat, atât de deosebit de cei pe care îi cunoscuse până atunci! Da, într-o zi o va lua în braţe. La această idee, se înfioră. Totul în atitudinea sa, dovedea că acest bărbat nu mai avea nimic de învăţat de la viaţă. Dar de la dragoste? Mona se ridică şi se duse la fereastră pentru a privi prin perdelele de dantelă albă; grădina pe care un peisagist la modă i-o aranjase mamei sale. Dar, în loc de flori, vedea un chip subţire şi bronzat. Oare de unde îi venea acea senzaţie că dacă voia să se apropie prea mult de acest bărbat, îşi asuma un pericol? Să fi fost tocmai din cauza experienţei sale? Brusc, avu o certitudine absolută, de netăgăduit: acel bărbat cunoştea viaţa şi dragostea. Nu mai avea decât o singură nădejde: să înveţe totul de la el. Mona îşi duse mâna la faţă. Îi ardea. Niciodată vreun bărbat nu avusese un asemenea efect asupra sa! Oh! Desigur, unii o curtaseră şi chiar o sărutaseră, dar fără să meargă mai departe. Nu le-ar fi permis ea. Niciodată nu simţise pentru ei un sentiment adevărat. Ştiuse întotdeauna că, atunci când va veni bărbatul vieţii sale, îl va recunoaşte; acum acel sentiment era acolo, atât de puternic încât o apăsa. Necunoscutul acela era cel pe care-l aştepta. Se îndreptă spre telefon şi formă numărul lui cu inima bătând să-i spargă pieptul! La a şasea sonerie, răspunse: — Alo? Vocea masculină era caldă şi vibrantă. Ea îşi adună toate forţele pentru a răspunde: — Alo! Fu incapabilă să rostească o vorbă în plus. — Ştiam că dumneata erai. Unde vrei să ne întâlnim? — Nu ştiu. Nu pot. Părinţii mei. Bâigui Mona. El începu să râdă. — În acest caz, hotărăsc eu. Sună-mă mâine seară. Dar înainte, un mic sfat: data viitoare când vei veni la sonde să fii mai discretă. — Dar, n-am vrut. Se întrerupse; la ce bun să-l asigure de nevinovăţia sa? N-o va crede! — Iartă-mă, sunt grăbit. Pe curând. Mona închise. Toate acestea erau absurde, nebuneşti. Nu se mai recunoştea! Trebuia să-l uite cât mai repede pe acest străin, să nu se mai gândească niciodată la el. Totuşi, a doua zi seara, nu se putu împiedica să nu-l sune. — Bună seara. Tonul îi era aspru şi atât de puţin încurajator, încât Mona bâigui cu o voce stinsă: — Bună seara, mi-ai cerut să. — Ascultă, acest mic joc a durat destul. Lasă-mă-n pace! Era atât de brutal, încât ea nu putu decât să murmure: — Ce vrei să spui? — Mai mulţi colegi ţi-au observat manevra. Doi dintre ei şi-au dat chiar osteneala să mă avertizeze că-mi voi pierde timpul cu fata patronului. Cel mai nostim este că sunt convinşi că eşti pură ca zăpada. Cu siguranţa nu ţi-au văzut ocheadele incendiare! — Eu niciodată. N-am vrut. Doream doar să te cunosc. — Evident! Doar că există un lucru pe care nu-l ştii: eu nu caut necazuri! — Eu şi mai puţin! protestă ea. Ce este rău în a dori să te apropii de cineva? Am impresia că ştii. Atâtea lucruri. — Este adevărat, cunosc viaţa. Şi nu este roz în fiecare zi. — Şi dragostea. Nu crezi în ea? Întrebarea îi scăpase fără să vrea. Ce va gândi despre ea? îşi muşcă buzele, înspăimântată de propria reacţie. — Dragostea? Ce glumă! — De ce această zeflemea? Găseşti cuvântul chiar atât de îngrozitor? îl întrebă, cu lacrimi în ochi. — Îngrozitor? Nu! mai curând ridicol. Lipsit de interes. Râse sec, fără bucurie. — Nu te înţeleg, murmură Mona, cu un nod în gât. Dragostea este. Atât de importantă. La aceste cuvinte el izbucni într-un râs sincer. — Nu pentru mine! Deci pentru dumneata! Eşti incredibilă! Ce aştepţi de la mine? — Am putea ieşi împreună, de exemplu să mergem să vedem un film. — Crezi că am timp de pierdut? Ultima dată când am fost la cinema, aveam cincisprezece ani! Pentru prima oară în viaţă, Mona se simţi deznădăjduită. — Ce vrei să fac? — Uită-mă. Rămâi în lumea dumitale mică, lasă-mă în a mea şi încetează să mă deranjezi. Apoi, cu acest sfârşit delicat, închise. Şi Mona încercă într-adevăr să nu se mai gândească la el. Dar câmpul de foraj o atrăgea ca un magnet. Nu se putea stăpâni să nu se ducă acolo, unde – în mod discret, credea ea – îl privea. Câteva săptămâni mai târziu, găsi o a doua foaie de hârtie mototolită, aşezată în maşină. Pe ea era înscris acelaşi număr de telefon. Îl sună imediat. — Bine, răspunse Ralph, în cele din urmă. Vom merge la cinema, dar promite-mi să nu mai vii la sonde... Nu ţin să-mi pierd slujba! Ea îşi ţinu promisiunea. Deveniră prieteni. Timp de-o lună, se văzură de trei ori pe săptămână. De mai multe ori, o luă de mână. Mona era fericită să-i vorbească şi să descopere sub aspectul exterior de asprime, un bărbat cu inima mare. În rest, făcea orice pentru a nu beneficia de şansa ce i se oferea deschis de a profita de ea. Şi apoi, într-o seară, după ce o condusese la maşina sa, când portiera fu închisă între ei, Ralph îi spuse prin geamul deschis. — Ascultă, Mona, eşti prea tânără! Situaţia asta nu mai poate dura. Nu numai pentru că-mi risc slujba, dar am şi eu sentimente. Nu sunt de gheaţă. — Oh! Ralph. Murmură ea. Spune-mi ce simţi. La aceste cuvinte, chipul i se crispă. — Întoarce-te acasă. Uită-mă. Şi aşteaptă-l cuminte pe FătFrumos. Îl privi urcând în vechiul său jeep şi, gânditoare, îl văzu îndepărtându-se. Nu, nu va asculta. Hotărârea era luată: se va duce să-l întâlnească. Imediat. Perfect conştientă de ceea ce făcea, Mona porni motorul şi se gândi la personalitatea enigmatică şi fascinantă a acestui bărbat. Nu, doar dorinţa nu explica totul. Un sentiment mai profund, chiar mai tulburător, o atrăgea spre el: îi plăcea forţa sa şi siguranţa sa calmă, rămase intactă în ciuda vieţii aspre pe care o dusese. Îşi parcă maşina la capătul străzii şi făcu restul drumului pe jos – calmă, fără nicio grabă, ca şi când mergea în întâmpinarea destinului său. Ralph, cu bustul gol, deschise uşa. — Ce faci aici? Mona intră şi închise uşa în urma ei. — Te rog, îl imploră, nu mă da afară! Am atâta nevoie de tine! — Nu poţi rămâne! îi replică dur. Fără să-l asculte, Mona i se aruncă în braţe. Inăbusindu-şi o înjurătură, el o strânse cu putere. Ameţită, înnebunită de o bucurie pe care nu şi-o imaginase niciodată, chiar în cele mai tulburătoare visuri, Mona ridică spre el o faţă radioasă şi îi oferi buzele. Cedând chemării sale, Ralph puse stăpânire pe gura ei, cu o aviditate sălbatică ce-i trăda intensitatea dorinţei prea mult timp stăpânită. Apoi, respirând greu, o respinse încet. — Pleacă. Pleacă înainte ca să fie prea târziu, murmură brusc. — Nu, Ralph. Nu voi pleca. Mă doreşti, aşa cum te doresc şi eu. O ştiu de la prima noastră întâlnire, de la prima noastră privire. — Este imposibil, Mona. Eşti încă o fetiţă. O fetiţă nevinovată. — Nu, sunt femeie şi te doresc. Deveni provocatoare. Irezistibilă. Câştigase. — Foarte bine. Dar te previn: nu va trebui să mi-o reproşezi mai târziu. Tu eşti cea care a venit la mine. Să nu uiţi niciodată. — Niciodată, Ralph. Bâigui ea. Complet ameţită, se lăsă dusă în camera lui, ca într-un vis. În această clipă nimic nu mai conta, decât magia prezenţei sale senzuale. În timp ce-o mângâia, o dezbrăcă tandru, cu o încetineală intenţionată, admirând şi alintând formele trupului înflăcărat. Când Mona descoperi, la rândul său, intensitatea dorinţei bărbăteşti, îi bâigui numele şi crezu că leşină. Dusă de un vârtej de emoţii necunoscute, în care visul se contopea cu realitatea, Mona se oferi îmbrăţişării cu un lung fior de plăcere nerăbdătoare. Cu infinită blândeţe, se uniră în cele din urmă, pentru a prelungi încântarea preludiului amoros. Apoi, într-un elan frenetic, împărtăsiră o inexprimabilă pasiune şi cunoscură plenitudinea dorinţei potolite. *** Singură în noapte, Mona izbucni în lacrimi. Ralph fusese prima şi singura ei iubire. De ce oare nu reusea să şi-l scoată din memorie, după şapte ani? Cu un gest brusc, dădu la o parte cearsafurile sifonate şi se duse să-şi răcorească faţa în baie. Se strădui să încerce să doarmă, dar nu reuşi; amintirea lui Ralph Harper o obseda până la ameţeală. În ciuda anilor, îşi amintea totul despre el. Nu uitase nimic din ziua nunţii, din călătoria rapidă în Mexic unde avusese loc ceremonia şi din mânia părinţilor ei, care se opuseseră căsătoriei. În pofida neînţelegerii lor, Mona luptase cu înverşunare pentru a deveni soţia lui Ralph, în ciuda tuturor. Când se instalară în căsuţa mică, ea crezu că află fericirea perfectă. Dar încântarea îi fusese de scurtă durată. Ralph fusese trimis la o altă sondă, destul de departe de casă şi refuzase ca ea să-l însoţească. Se întorcea în fiecare weekend, frânt de oboseală. Mona se plictisea, în ciuda plimbărilor şi ieşirilor cu mama sa. Ar fi vrut să fie mai mult cu soţul său, să se distreze cu el. Treptat, totul devenise motiv de discordie; mândru şi independent, Ralph nu suporta ca socrii săi să-i ajute financiar. Nu voia să le datoreze nimic. Pe nesimţite, relaţiile tinerei perechi se deteriorară. Într-o seară, izbucni o ceartă în mod brutal: convinsă, în ciuda protestelor lui că Ralph iubeşte o altă femeie, Mona ameninţase că-l părăseşte. Dar, de furie, el fusese cel care plecase. Îl aşteptase toată noaptea. Dimineaţă, văzând că nu s-a întors, îşi făcuse valizele şi se hotărâse să se întoarcă la părinţii săi. Aceştia se ocupară singuri de divorţ, foarte fericiţi să scape familia de un intrus care nu fusese niciodată acceptat. Mona oftă; imposibil să doarmă. Se duse şi se aşeză la fereastră unde, visătoare, începu să se gândească la trecut. În zadar încerca să-l uite de şapte ani. Şapte ani deja. Împotriva voinţei părinţilor, se înscrisese la universitate şi-şi obţinuse diploma de geolog. Acum călătorea pentru a-şi pune în practică cele învăţate şi a face cercetări petroliere. Această meserie o fascina. Devenise toată viaţa sa. La terminarea studiilor, ţinându-se cont de rezultatele excelente şi de experienţa sa în domeniul cercetării petroliere, se văzu propusă pentru mai multe posturi interesante, dar alese să lucreze pentru World Wide Company, o societate multinaţională, deoarece şi Ralph era angajatul său. Din ceea ce citise în revistele de specialitate, făcea prospecţiune în Indonezia. În timpul anilor de studii, amintirea lui o obsedase pe Mona şi, mai mult încă, după despărţirea de părinţii săi şi în perioada grea care urmaşe acesteia. În fiecare bărbat pe care-l întâlnea, îl vedea pe Ralph. Nicio mângâiere, niciun sărut, nu puteau şterge amprenta magică lăsată de ale sale. Frântă de oboseală, Mona se întoarse să se culce; ştia de ce Ralph era atât de prezent în acea seară. Mâine, la World Wide, va fi desemnat cel, sau cea, care va pleca în Indonezia, pentru a înlocui un membru al echipei. Ea îşi depuse candidatura cu speranţa de a fi aleasă şi de a putea în sfârşit să pună cruce trecutului. Pentru că Ralph lucra acolo, era sigură că-l va întâlni pe cel ce-i fusese soţ – convinsă că dragostea sa nu va supravieţui acestei confruntări cu realitatea. Da, era singurul mijloc de a-şi putea reface în sfârşit viaţa şi de a alunga nălucile care nu încetau s-o chinuie. Doar cu acest preţ va vedea alte începuturi.

Un inger fermecator de Fayrene Preston Capitolul 1 Se rătăcise. Undeva de-a lungul drumului pe care apucase din greșeală. Se frecă la ochi și-și simți pleoapele pline cu nisip. Când dormise ultima dată? N-a putut să-și aducă aminte. Zilele și nopțile începuseră să se amestece unele cu altele până când el nu le-a mai putut separa și nici nu-i mai păsa dacă le-a separat sau nu. Probabil că ar trebui să tragă harta lângă el și să se uite pe ea, gândi plictisit, dar nu voia să se oprească. Viteza cu care conducea îi mai ameliora cât de cât durerea. Din nefericire, mașina nu putea atinge viteza de care avea nevoie pentru a înăbuși de tot durerea din sufletul lui, uscându-i până și măduva spinării. Iar în realitate, ca să meargă cu de două sau de trei ori viteza sunetului, probabil că n-ar fi dat nici un rezultat. Băgă în casetofon o casetă cu Rolling Stones, mișcă volumul și apăsă piciorul pe pedala de accelerație. Mergea spre sud pe o porțiune liniștită a șoselei Oregon, iar în dreapta lui se afla oceanul și se vedea apusul soarelui. Dacă n-ar fi fost atât de obosit, poate că ar fi putut găsi drumul înapoi spre șoseaua principală. Dacă n-ar fi fost atât de obosit... Deodată, drumul coti brusc, încât i se păru că intră cu mașina în ocean și-n soarele care apunea. Soarele era imens, o minge de aur orbitoare, atârnând din cer chiar în fața lui, atingând ușor valurile oceanului cu o pojghiță de aur, vrăjindu-l cu farmecul lui. Un imbold puternic îl făcu să ignore următoarea cotitură a drumului și să meargă înainte, drept către ocean și către soare. Acolo nu va mai fi durere, oboseală, stress și nici responsabilitatea vreunui lucru. În fața lui apăru o vedenie. O femeie cu părul lung, blond, îmbrăcată în alb. Soarele îi bătea din spate aruncând asupra ei o lumină ce-ți tăia respirația. Iar în spatele ei, fluturând, erau… aripi. — Un înger, șopti el buimăcit. Era aproape s-o lovească. Smuci volanul, calcă puternic frânele, făcând ca mașina să se învârtă pe loc. Totul se învârtea în fața ochilor lui. Copacii, oceanul, îngerul, toate se încețoșau, în timp ce el se lupta să-și recapete controlul. Ar trebui să poată opri, gândi el zăpăcit. Ar trebui să fie atât de simplu. Dar reflexele și puterea lui firească pe care se bazase până acum îl părăsiseră. Era aproape gata să moară.   * *   *   Auzi un pocnet înfricoșător, un zgomot de metal, un geam care se sparge, un țipăt. Și apoi, întuneric. Simțea durerea ca pe un cuțit înfipt în capul său. Nu se putea mișca. Tot trupul său tremura și-l durea. Nu s-a mirat la gândul că se află în iad. Îl merita. Cineva șopti alături, ceva fâlfâia lângă el. Ce îngrozitor! Își simțea pleoapele ca și când ar fi fost plumbuite, iar el era mulțumit că nu vedea. Se auzi pe el însuși gemând și se gândi că efortul este zadarnic. Această agonie nu va înceta, el știa lucrul acesta. Va continua de-a pururi. Se auzea un murmur ușor, venea o rază slabă de lumină, un miros parfumat, o atingere tandră, moale. Curiozitatea fu mai mare decât durerea și, încet, încet, încercă să deschidă ochii. Un înger se uita în jos spre el, îngerul pe care îl văzuse înainte. Pentru un moment închise ochii, apoi îi deschise. Era ca într-un vis. Părul ei blond cădea în valuri de mătase trecând de umeri în jos, peste piept. Pielea ei era foarte albă, aproape transparentă, fără nici un rid. Ochii ei semănau cu albastrul clar al cerului pe care îl văzuse adesea când zbura deasupra norilor și pământului. Lumina încă o înconjura. Și-n spatele ei se vedeau mulți alți îngeri. Ceva nu era în regulă. În iad nu sunt îngeri. — Unde mă aflu? întrebă el cu o voce ceva mai tare decât o biată șoaptă. — Ești în rai. Aproape că a crezut-o. Vocea ei avea o muzicalitate dulce, iar buzele ei păreau că nu știu să mintă. — Poți să-mi spui cum te cheamă? zise ea. — Satan. Expresia fetei ei păli ușor. — Satan? Ești sigur? — Da. Era nesigur în privința multor lucruri, dar nu și a numelui său. — Au și îngerii nume? se întrebă el. — Pe mine mă cheamă Angel. Era incredibil de frumoasă... acest gând îi izvorî din durerea zdrobitoare. Ei îi trebuia un nume, nu doar o stare. Dar apoi, din nou, Angel i se părea foarte potrivit pentru ea. O ființă frumoasă, eterică, ce nu aparținea pământului. — Ai avut un accident. Conduceai foarte repede și ai pierdut controlul mașinii. — Viteza este tocmai unul din păcatele mele. Avea atât de multe păcate, că nu știa de unde și cum să înceapă să le spună. — Ești pe calea cea bună, spuse ea cu blândețe. Nu vreau să te supăr. Voi avea grijă de tine. El nu-și putea lua privirea de la ea. Ea era singura lumină în bezna aceasta absolută. Ar trebui să-i spună, gândi el. Ar trebui să știe că s-a produs cumva o greșeală și că el nu se află în locul unde trebuie. — Satan nu are ce căuta în paradis. El a căzut din paradis. Ea îl privi cu înțelegere, apoi se întoarse și privi în întuneric. — Nu înțeleg. Cred că este rănit mai rău decât credeam noi. O voce profundă, gravă, providențială îi dădu răspunsul. — Dezorientarea este firească. Nu-l scăpa din ochi. Știi unde mă găsești, dacă ai nevoie de mine. Dacă trebuie, chemăm o ambulanță să-l ducem la spital. Dar ar fi mai bine pentru el să-l scutim de un astfel de drum. — Nu. Reacția lui fu puternică și promptă. Petrecuse în ultimul timp destulă vreme în spital, văzuse prea multă suferință. Ea își trecu-ușor mâna peste fața lui. — Ssss... E-n regulă. Nu te vei duce la spital. Te voi ține aici lângă mine. Am să am grijă de tine. Atingerea ei l-a calmat; privirea ei i-a dat siguranță. — Bine, mormăi el, închizând ochii. Bine. Era prea obosit, rănit, ca să mai întrebe cum i s-a întâmplat tocmai lui acel miracol cu ea. Dar, pentru moment, cel puțin, un înger neînchipuit de frumos va avea grijă de el.   Visele se amestecau cu durerea în capul lui și adormi imediat. Auzi din nou exploziile, văzu mingile de foc aprinzând aerul, auzi țipetele. Suferința îi săgetă trupul, lacrimile i se rostogoleau pe obraji și începu să plângă. — Îmi pare rău! Îmi pare atât de rău! Îi simți mâna ei pe față, mângâindu-l alintându-l, vindecându-l. Se liniști. Angel continuă să-și treacă ușor palma peste fața lui, evitând cu grijă rana bandajată de deasupra tâmplei stângi, unde se lovise în timpul accidentului. Mângâierea ei păru că-l liniștește într-un fel, deoarece nu era obișnuit cu blândețea, dar tânjea după ea. Ea îl studia cu o sforțare inexplicabilă. Avea peste treizeci de ani, credea ea și, când s-a trezit și a privit-o lung, a văzut că ochii lui erau negri ca noaptea. Avea trăsături dure, bine conturate, iar gura era conturată în așa fel încât părea să fie cioplită în piatră. Părul era des, negru și tuns scurt. Nasul drept, buzele pline și ferme, senzuale, care o răscoleau adânc. Ce căuta un om ca el în paradis? Un bărbat care conducea o mașină nemaipomenit de scumpă și purta un costum elegant, făcut la comandă. Un om tulburat de ceva atât de puternic încât nu-și găsea liniștea. Un om care se prezenta ca fiind Satan. Barba crescută peste noapte o zgâria pe mâini, gâdilându-i palma și trezindu-i toate instinctele feminine care-i invadau conștiința, instincte feminine care aveau de-a face mai mult cu sexualitatea decât cu maternitatea. Se încruntă, derutată de reacția pe care o avea față de el. Văzând că respirația lui era adâncă și liniștită acum, ea se ridică cu părere de rău de pe pat. În timp ce intra în bucătărie, se gândi la dorința ei de a nu-l părăsi. N-avea nici un sens. Și nici trezirea simțurilor nu avea sens. Luă ibricul de cafea, își turnă în ceașcă și hotărî că nu este posibil ca ea să se simtă atrasă de un străin. Nu. Aceste sentimente neobișnuite erau cauzate exclusiv de faptul că fusese zbuciumată. La urma urmei, ea îi ieșise în față și fusese la câteva secunde de moarte. Reflexele lui rapide îi salvaseră ei viața și-l puseseră și pe el în pericol. Ea îi datora răbdare și grijă. Avusese o pasiune nebunească pentru profesorul ei de engleză când ea avea 15 ani, și pentru profesorul de matematică, la 16 ani. Și-a dat întâlnire cu căpitanul echipei de fotbal a liceului, când avea 17 ani. Putea înșirui o duzină sau mai mult de nume de staruri de film și de cunoscuți care considera ea că arată bine. Dar adevăratul freamăt al vieții n-a existat pentru ea. Până acum. Satan. Cu siguranță era o poreclă, gândi ea, filtrând cafeaua. Ea și Matthew îi verificaseră portofelul ca să afle câte ceva despre el. Au găsit un bilet American Express pe numele Nicholas Santini și 600 $ cash. Dar nu era nici o fotografie și nici un număr la care putea fi găsit în caz de urgentă. Și pe carnetul de conducere figura același nume și era notată o adresă din California. „Cum a putut cineva să-și ia o poreclă ca aceasta?” se întrebă ea. — Nu pot să fac asta! Nu mai pot zbura! Durerea din vocea lui o zdruncină. Puse repede ceașca jos și se repezi la el în dormitor. Se răsucea nervos de pe o parte pe cealaltă și trăsese cearșafurile la capătul patului. — Gata, gata, murmură ea venind lângă el, aplecându-se peste el și ținându-l strâns în brațe. El se răsucea în pat ca și când s-ar fi luptat cu vreun demon interior. Ea se lăsă peste el încercând să-l potolească. Pielea îi strălucea, iar mușchii i se contractau ca și când ar fi continuat să se zvârcolească. Masculinitatea lui era copleșitoare, dar ea se abținu de la asemenea gânduri. — Toate vor fi așa cum trebuie, îngână ea. Mă auzi? Totul va fi bine. — L-a pierdut, bâigui el. O, Doamne, o să facă accident! Vocea lui era plină de părere de rău și de mâhnire, dar nu vorbea despre el însuși. Ceva sau cineva l-a rănit adânc, iar ea dorea să știe cine, ca să-l poată ajuta. Îi părea atât de lipsit de apărare și o durea inima. — Te vei face bine, îi șopti ea la ureche. Am să văd ce am să fac ca să te însănătoșești. Zbuciumul din trupul său încetă și își întoarse ușor capul spre gura ei. O auzise. Zâmbind, ea se ridică și-l mângâie cu grijă pe cap. — Sunt aici cu tine și o să-ți port de grijă. Când a fost sigură că i-a trecut, proasta dispoziție, i-a dat drumul brațului, dar înainte de a pune cearșaful la loc, un impuls feminin adânc înrădăcinat o făcu să se uite la el. Matthew îl dezbrăcase până la lenjeria intimă, iar ardoarea îi înfiora pielea pe măsura dorinței ei. Era înalt și subțire, cu mușchi puternici, în spatele pielii bronzate și fine. Vânătăile începuseră să-i apară pe partea stângă a trupului. Părul negru, mătăsos, îi acoperea pieptul larg, dispărând încet, încet, dincolo de chiloți. Era un atlet cu o virilitate care o făcea să nu mai poată respira și nu se putea abține de la a reacționa în vreun fel. Privirea i se opri asupra lenjeriei lui intime și a chinuitoarei forme care o tenta. Acest bărbat o atrăgea într-un mod cu care nu era obișnuită. El dormea. „Cum se va descurca când se va trezi?” se întrebă ea îngrijorată. Îi ridică un braț și-și trecu degetele peste podul palmei lui. Un om energic și, judecând după haine și după mașină, un om obișnuit cu lucrurile fine ale vieții. Cu siguranță că nu era în elementul lui aici în Paradis, gândi ea făcând o grimasă și îndreptându-și din nou atenția asupra degetelor lui. Erau lungi, cu unghii îngrijite. Nu purta inele și nu era nici o urmă, pe al treilea deget al mâinii stângi, acolo unde ar fi trebuit să se afle verigheta. După ce a tras cearșaful peste el, s-a uitat la ceas. Matthew îi spusese să-l scoale ori de câte ori era nevoie și dacă poate, să-l cheme imediat. — Îmi pare rău, bâlbâi el, rotindu-și capul dintr-o parte în alta. E vina mea. Se învinuia pe el însuși. Orice s-ar fi întâmplat, părea că se auto învinuieşte așa cum nici un alt bărbat n-ar trebui să facă, iar ei îi venea greu să asiste la aceasta. Ea vindeca. El a făcut-o să vrea să-l vindece și pe el. Îi apucă mâinile. — Nicholas, trezește-te! El îi auzi vocea limpede și melodioasă trăgându-l afară din groapa întunecoasă în care se aflase. Îl zgudui ușor. — Nicholas, deschide ochii și uită-te la mine, ca să știu că îți este bine. N-ar putea niciodată să refuze acel glas, gândi el. Această voce ajungea până la el în iad. Eliberat pe deplin de gândul că nu mai visa, el făcu ceea ce îi ceruse ea. Ca și înainte lumina o înconjura, strălucind în părul ei blond și dându-i un aer nepământean. Îngerii o înconjurară. El își trecu limba peste buzele uscate. — Mulțumesc. — Pentru ce? — Pentru că ești aici. Ea îi zâmbi. — Mă bucur că sunt de ajutor. El o privi lung, înfiorând-o cu ochii lui negri. — Ești foarte curajoasă ca vii după mine în iad! Aripile tale pot lua foc. Zâmbetul ei păli, iar ea se aplecă să-și treacă dosul palmei pe fața lui. Era rece. — Cum te simți? Părul ei atinse ușor pieptul lui, iar lumina ei, mirosul proaspăt, îl înconjurară. — Miroși extraordinar. În felul în care își apropie sprâncenele, se vedea o undă de îngrijorare. — Te doare tare? Ochii ei erau de un albastru fără sfârșit și, pentru un moment, el crezu că a văzut raiul. — Durerea de cap mă zdrobește și-mi simt trupul ca și cum ar fi trecut prin mașina de tocat. — Din păcate, te va durea un timp. Te-ai lovit destul de serios la cap. Își îndreptă corpul, pregătindu-se să se ridice de lângă el, dar el întinse mâna după ea și o prinse de braț, hotărât s-o țină lângă el. Ar fi fost azvârlit iarăși în întuneric dacă ea pleca. — Ce s-a întâmplat? Vrei să te ajut cu ceva? — Da, spuse el încet, dar sigur. Stai cu mine. Nu mă părăsi. — Bine, spuse ea, mișcată de rugămintea lui și de siguranța cu care a spus-o. Voi sta pe scaunul de acolo. Arătă cu degetul în dreptul umbrelor. — Nu. Durerea apăru pe fața lui în timp ce încerca să se uite la ea. — Nu știu ce faci aici, dar, când ești aproape, nu visez. Nevoia lui de ea trezea emoții pe care ea nu le putea înțelege. Își spunea Satan și-l măcina pe dinăuntru ceva nemaipomenit. Era o povară cu P mare, dar, dacă el a vrut ca ea să stea lângă ea, va sta. — Dacă tu crezi că asta ajută, voi sta aici un timp. — Ajută. Pleoapele i se închiseră treptat și-l luă somnul. Dar mâna lui o strângea în continuare pe a ei. Ea își privi ceasul. Era ora 13. Se simțea obosită, dar nu îndrăznea să doarmă. Slavă Domnului, respirația lui părea normală, iar pielea continua să fie rece. Tânjea după cafeaua ei și, după o jumătate de oră, dădu drumul mâinii lui și se ridică. În bucătărie, în timp ce își turna cafea în ceașcă, îl auzi plângând. Alergă înapoi la el. Trecându-și mâna ușor peste fața lui, îi șopti ceva la ureche până se liniști din nou. În somnul lui chinuitor, o apucase de mână. Ora următoare o petrecu urmărindu-i mișcările, întrebându-se ce îl adusese la acea cotitură de pe șosea, ce îl chinuia atât. Indiferent de răspuns, el făcuse accidentul ca s-o evite pe ea, iar ea îi era recunoscătoare. Chiar și așa, indiferent ce hotărâse ea înainte, nu credea că acest impuls în a-l face să se simtă bine și să se însănătoșească venea numai din sentimentul de recunoștință.   — Nicholas, scoală-te, scoală-te. El o auzi și din nou făcu ceea ce-l rugase. Când o văzu că e lângă el, supraveghindu-l, simți o eliberare puternică. Ea a adus lumină în întunericul care-l înconjura. — Bună. Ea zâmbi. — E aproape trei dimineața. Ce faci? — Bine. Nu visam. Își umezi buzele cu limba. Ea urmări mișcarea și întinse mâna după paharul cu apă pe care-l pusese pe noptieră. — Încearcă să bei. Stând în dreapta lui, ea își trecu o mână prin spate și-l ridică ușor, ducându-i paharul la gură. Părul ei îi atinse obrazul, iar pieptul și-l apăsă de brațul lui. Un val ușor de căldură îi traversă trupul, răscolindu-l. Întorcându-și încet capul, așa încât să o poată vedea, luă câteva înghițituri de apă. El își dorea un înger. Ce se întâmpla cu el? Ființele cerești și eterice nu aveau pasiuni și dorințe. Un bărbat nu putea strânge un înger în brațe și să-l sărute până când sângele amândurora s-ar înfierbânta. El nu o putea dezmierda până când ar fi izbucnit un foc înăuntrul lui, iar trupul lui s-ar încorda. Deci, totul fiind foarte clar, de ce o mai voia încă? Ea puse la loc paharul, iar pe el îl lăsă ușor pe pernă. — E mai bine? — Da. I se învârtea capul și simțea cum îi vibrează, corpul îl durea, dar continua s-o privească. Ea era importantă. — Tu ești îngerul pe care l-am văzut chiar înainte de accident. Buzele ei se arcuiră într-un zâmbet. — Nu sunt înger. Mă cheamă însă Angel. — Aproape că era să te calc. — Știu, și-mi pare rău. Accidentul a fost din cauza mea. N-aș fi ieșit în șosea dacă aș fi știut ca vii tu. Dar tu conduceai atât de tare, că aproape trecuseși peste mine înainte să-mi dau eu seama. El se încruntă încercând să-și reamintească ceva ce, cu siguranță, trebuia să știe. — Unde ziceai că eram? — În Paradis. Își apăsă podul palmei pe obrazul lui ca să vadă dacă are febră. — Pe Oregon. Ce spunea ea nu avea nici un sens, gândi el. — Încotro te duceai? îl întrebă ea liniștită. El reflectă un moment la întrebarea ei. — Departe, departe. O apucă de mână și o lăsă în jos până când i-o așeză să se odihnească pe pieptul lui. Mâna ei era mică și delicată, dar faptul că o ținea într-a lui îi dădea un sentiment de confort, iar cât timp stăteau așa ea nu putea pleca de lângă el. — Eram sigur că mă voi trezi în iad. — Lovitura a fost cât se poate de dură, zise ea cu seriozitate. Înțeleg de ce credeai că vei muri. — Încă nu sunt sigur că n-am murit. Sub mâna ei, inima lui bătea puternic. — Sunt bucuroasă să-ți pot spune că trăiești. Crede-mă, te vei face bine. — Te cred, zise el, neîncetând să se gândească de ce o crede. Dar nu înțeleg. — Ce nu înțelegi? — Ce faci tu aici? — Aici locuiesc, spuse ea, întrebându-se dacă nu cumva se cam grăbise să-i anunțe însănătoșirea. Oare el continua să sufere din cauza dezorientării? El o privi fix un moment. — NU știam că sunt îngeri pe pământ. Ea se încruntă. — Ți-am spus. Nu sunt înger. Numele meu este Angel. — Dacă nu ești înger, atunci de ce semeni atât de mult cu unul? Și de ce ești înconjurată de lumină? Și de ce în spatele tău sunt îngeri? Ea tresări, privi peste umăr, apoi zâmbi. — Este un sfeșnic în spatele meu - asta trebuie să fie lumina pe care o vezi tu. Și am o colecție de îngeri de porțelan. Câțiva dintre ei sunt pe raftul din spatele meu. — Nu ești înger? Ea dădu din cap. — Nu sunt sigur că pot crede asta. Ea începu să râdă cu glas vioi. — Crede-mă. O credea și n-o credea. Nu văzuse până atunci un înger, nici chiar atunci când zbura cu avionul către paradis. Pe de altă parte, nu-și putea scoate din minte că ea nu aparține acestui Pământ. Ea își trase mâna dintr-a lui și-l bătu ușor pe piept. — Înapoi la culcare. — Nu încă, bâlbâi el. Nu înainte de a mă asigura că ești o ființă în carne și oase. O trase înspre el și-și lipi buzele de ale ei. Luată de-a dreptul prin surprindere, ea se împotrivi, iar inima îi bătea cu sălbăticie în coaste. — Ai gust de paradis, îngână el sărutând-o mai apăsat, până când gura ei se deschise, iar limba lui putu să pătrundă. Era ca o cufundare într-un vas plin cu miere, gândi el cu înfiorare și-și strânse brațele în jurul ei. Ea se îndepărtă șchiopătând de el. Sărutul lui o prinse din urmă, dând naștere unor situații pe care nu le putea controla. Limba lui căuta, mâinile lui o strângeau cu putere și cereau. În ea se treziră sentimente, dar erau total nepotrivite. Și asta nu era bine. El era un om care fusese rănit din cauza ei, ea trebuia să aibă grijă de el, nu să facă dragoste cu el. — Trebuie să ne oprim, porunci ea, ridicându-se de lângă el. — Nu. El nu știa încă dacă ea e înger sau femeie, dar n-o putea lăsa să plece. O trase din nou în jos spre el, proptindu-i pieptul de zidul solid al pieptului său. — Ai fost rănit, zise ea cu respirația tăiată. Ochii lui erau la fel de negri ca și cerul nopții, când el i-a luat capul în mâini și a privit-o fix în ochi. — Faptul că te sărut mă face să mă simt mai bine și durerea aproape că trece. — Ești dezorientat. Nu știi ce faci. — Cum vrei tu. Îi dezmierdă gâtul cu vârful degetelor, lăsând o urmă de căldură, apoi râvni din nou gura ei și începu să îi dea lecții de sărutat. Ea nu știuse până atunci că un biet sărut poate seduce, poate aprinde simțurile sau îi poate înmuia voința. Nu știuse că există atâtea terminații nervoase în buzele ei sau că asprimea limbii lui o poate face să tremure. Nu știuse că un sărut o poate readuce la viață și o poate face să-și dorească ceva ce nu și-a dorit până atunci. Nu știuse că... Treptat, brațele lui o eliberară din strânsoare, iar presiunea sărutului se micșoră. Puterea lui se făcea cunoscută, observă ea simțind o urmă de deznădejde care o sperie. Fiori plăcuți trecură prin trupul ei anihilându-i puterea de a se îndepărta repede de el. Când s-a ridicat să plece, el a întins o mână și i-a atins obrazul. — Te cred. Vocea îi era răgușită, dură. — În legătură cu ce? întrebă ea, năucită de căldura care zăbovea în trupul ei. — Sunt în paradis. Închise ochii și se întoarse încet să doarmă.   Înainte de a se lumina de ziuă, ea l-a mai trezit încă de două ori. De fiecare dată îl întreba cum îl cheamă. De fiecare dată răspundea „Satan”. Îi dădea apă, iar după ce bea, dormea la loc. Era un bărbat puternic, gândi ea în timp ce-l privea dormind, un om torturat. Un bărbat care i-a înflăcărat sângele cu un sărut. Fusese dezorientat. Era unicul răspuns. Nu-și va reaminti nimic de dimineață. Ea, pe de altă parte, nu va uita niciodată.

Primavara in septembrie de Essie Summers CAPITOLUL I Suzan Carew se plimba prin Canterbury. Asculta fascinată clopotele vechii catedrale în atmosfera liniștită a amurgului. Vara fusese minunată, însă zilele începuseră deja să se scurteze, iar dealurile verzi erau acoperite de brumă. Venea toamna. În curând câmpia înconjurătoare avea să devină o simfonie arămie. Gândul o purtă deodată la un alt Canterbury, departe, în emisfera sudică; o așezare întemeiată în secolul al XIX‑lea de coloniștii englezi. Acolo, în Noua Zeelandă, luna septembrie era cu totul altfel. La Christchurch, la vremea asta, malurile râului Avon se împodobeau cu narcise; apoi era rândul cireșilor să înflorească. Pajiștea se acoperea cu flori albe, galbene, albastre… În zona de deal, vițeii de curând născuți trebuie că zburdau deja pe pășuni. Vacile fătau întotdeauna mai târziu la Christchurch. Zăpezile munților erau atât de aproape! Dar mai mult ca orice, Suzanei îi plăcea Larchwood Vale. Toți cei dragi ei erau stabiliți acolo, în afară de părinții ei, firește. Era un adevărat leagăn al familiei lor. Pentru moment părinții ei locuiau pe alte meleaguri. Dar curând, când vor ieși la pensie, se vor întoarce acasă. Copilă fiind, îi urmase peste tot în peregrinările lor. Mare om de afaceri, tatăl ei călătorea fără încetare. Faptul acesta îi întărise și mai mult fetei dragostea pentru Larchwood. Din fericire, o dată la doi sau la trei ani făceau un popas mai îndelungat acolo. De curând, Chris Carew fusese trimis în Canada. Cu siguranță că acesta va fi ultimul lui post. Până acum, Suzan îl însoțise mereu. Îi fusese secretară. Dar dintr‑odată fusese cuprinsă de dorința de a zbura cu propriile ei aripi. Și în plus, Stephanie și Brent Morley, niște prieteni din Noua Zeelandă, trebuiau să vină să‑și petreacă concediul în Anglia. Atunci, părinții îi sugeraseră Suzanei să rămână cu ei să le arate regiunea. Fata trăise două luni minunate. Se îndrăgostise de câmpia englezească. Se înțeleseseră foarte bine toți trei. Dar, când Stephanie aducea veselă vorba despre celălalt Canterbury și despre prietenii lor comuni, Suzan se simțea cuprinsă de o ciudată melancolie. Fără să vrea, prietena ei deschidea o rană veche, ascunsă cu grijă, însă atât de sensibilă încă… Pe nesimțite se întunecă. Stelele începură să strălucească pe cerul senin. Era timpul să se întoarcă la hotel. Fără să se grăbească, se opri o clipă în fața unei biserici care îi era deja familiară… Aici fusese botezat, în secolul al XVI‑lea, marele scriitor Christopher Marlowe. Altădată, Suzan îi citea poeziile înfiorată. Mai ales una o tulburase profund: Poetul vorbea despre iubirea dintre o fată și un păstor în munții Noii Zeelande… Dar asta era o poveste veche! De atunci Suzan încercase să uite emoționanta poezie. Străbătuse multe drumuri și cunoscuse mulți bărbați. Dar nici unul nu o tulburase ca acel păstor, de acolo, din emisfera sudică… Clătină din cap iritată. De ce să se lase cuprinsă de nostalgie? Nu mai era fetița fragilă de atunci. Acum avea douăzeci și patru de ani și mult mai multă experiență. Ridică din umeri și grăbi pasul Stephanie și Brent răsuflară ușurați când o văzură, în sfârșit, venind. — Ne‑ai dat ceva emoții, interveni Brent. Știindu‑te singură pe străduțele astea după lăsarea serii… Vino o clipă în camera noastră. Vrem să‑ți facem o propunere. Am comandat ceai și sandvișuri. Cred că ți‑e foame! Suzan, sau Shanna, cum o chemau prietenii ei, se gândea la o schimbare de program. Fără îndoială că însoțitorii ei se hotărâseră să viziteze un alt oraș… Dar nu despre asta era vorba. Stephanie intră direct în subiect. — Ascultă, draga mea. Peste câteva zile ar trebui să pleci în Canada. Însă tatăl tău pare foarte mulțumit de noua lui secretară. De ce nu ai veni împreună cu noi în Noua Zeelandă? Bunica ta, Clotilde, se pare că organizează o mare reuniune de familie. Vor fi acolo toate rudele, toți prietenii și i‑ar place mult să fii și tu acolo ca s‑o ajuți la organizare, ca de obicei. Suzan nu își crezu urechilor. — Dar ultima reuniune a fost abia acum cinci ani! Din câte știu, adunările astea au loc o dată la zece ani, nu‑i așa? — Din păcate, murmură Brent, Clotilde ar putea să ne părăsească până atunci… E foarte bătrână. Doar ea își mai aduce aminte de vechile legende, de povestea pionierilor. Știi cum se întâmplă: de fiecare dată se găsește cineva care nu a fost la adunările precedente și toți vor să asculte povestea trecutului. De data asta e vorba de o rudă îndepărtată care scrie o carte despre Alaska. Se află în Noua Zeelandă cu niște afaceri și vrea să profite de ocazie ca s‑o întâlnească. Atunci, Clotilde s‑a gândit… Vocea i se stinse. Urmă o lungă tăcere. Bându‑și ceaiul, Suzan își amintea de ultima adunare a „prietenilor pionierilor”, cum zicea bunica. Câtă muncă pentru a pregăti totul! Din fericire, Morgan, fratele Stephaniei, pusese umărul alături de ea. În timpul ăsta, John, simțindu‑se neglijat, se consolase cu verișoara ei din Tahiti. Au fost văzuți deseori împreună. Situația devenea din ce în ce mai jenantă. Morgan, cu gentilețea lui obișnuită, o ajutase să iasă din acest impas. Îi permisese să se despartă de John salvând în același timp aparențele iar mica comunitate își regăsise liniștea. În ciuda imensității proprietăților și a distanțelor enorme care despărțeau locuințele între ele, izolarea întărise legăturile dintre cei trei vecini: Larchwood, Forester și Hervington‑Blair. Trei familii întemeiate de trei bărbați întreprinzători care se împrieteniseră pe vapor în timpul îndelungatei călătorii. Wilfrid Hervington‑Blair era la al doilea voiaj către Noua Zeelandă. Se întorsese în Anglia să‑și caute iubita. Dar avusese o cruntă dezamăgire. În lipsa lui, aleasa inimii se măritase cu altul… Suferise enorm. În disperarea lui hotărâse să se stabilească departe de orice așezare omenească și pentru aceasta alesese ținutul inaccesibil de dincolo de munți. Se stabilise pe câmpia inospitalieră de la Canterbury, urmat de tovarășii de călătorie, Eldread Forester și Gerard Larchwood. Toți trei reușiseră să dea acestei câmpii aride o frumusețe pastorală. Au urmat alte generații urmărind același scop. Puțin câte puțin, bunăstarea înlocuise cumpătarea și chibzuință de altădată. Dar cele trei familii au rămas unite prin legături indestructibile. John era un Forester, Stephanie și fratele ei erau Hervington‑Blair. În curând Suzan avea să întâlnească din nou toate aceste chipuri familiare. Se hotărî să joace deschis. — Aș veni. Dar mi‑e frică. Toată lumea va crede că m‑am întors pentru că… Fran nu mai este. Stephanie păru surprinsă. — Nici nu m‑am gândit la asta. În definitiv, tu l‑ai părăsit pe John și nu invers. Nu el te‑a lăsat pentru Fran. Tu l‑ai abandonat pentru Morgan. Este cu totul altceva! Păcat însă că povestea voastră n‑a durat. Mi‑ar fi plăcut să‑mi fii cumnată. Evident, te înțeleg. Între tine și Morgan totul s‑a terminat, John este văduv… Oamenii s‑ar putea să interpreteze greșit întoarcerea ta. Nu‑ți face probleme. N‑o să‑ți fie greu să pui lucrurile la punct Și va fi cu atât mai rău pentru gurile rele. Suzan pufni în râs. Dar, imediat, chipul i se înnegură din nou. — Să nu‑i scrii chiar acum mamei tale. Aș vrea să mă mai gândesc. — Haide, o rugă Stephanie, doar n‑ai intenția să te răzgândești? Te rog, vino cu noi! Ar fi formidabil, nu‑i așa, dragul meu? Soțul ei aprobă călduros. Suzan nu răspunse nimic. — Dă‑ți seama, continuă Stephanie. Într‑o săptămână suntem acolo. Din păcate, Morgan nu va fi acolo ca să ne întâmpine… — …Și de ce, mă rog? întrebă Suzan într‑o doară. — Lucrează în insulele Noile‑Hebride. Însoțitoarei nu‑i veni să creadă. — Morgan! În mijlocul Pacificului? Ce naiba face acolo? Și de ce nu mi‑ai vorbit despre asta? — Pentru că nu m‑ai întrebat. Nu prea îți place să vorbești despre el! — Ai dreptate. În orice caz, vestea este uimitoare. Și bunica nu mi‑a spus nimic! — Draga noastră mătușă Clotilde nu prea stă bine cu memoria. De la o vreme cam uită. Shanna acceptase formal explicația, dar nu crezu un cuvânt. Bătrâna doamnă fusese întotdeauna o femeie cu capul pe umeri. — Cu ce se ocupă Morgan acolo? — Predă agronomia într‑un colegiu. Dan Cairns îi ține locul pe domeniu. Lucrează acolo de atâta vreme! Expresia încordată a lui Brent nu îi scăpă Suzanei. Părea foarte stingherit. De ce? Cei doi îi ascundeau oare ceva? Nu era posibil! Se hotărî să schimbe subiectul. — Ce mai face John Forester? Trebuie să‑i fie greu după moartea lui Fran. Din fericire nu aveau copii… O mai păstrează pe bătrâna bonă, nu‑i așa? — Da, ea are grijă de casă. E o comoară, să știi! Bărbatul ei se ocupă de grădină și ajută și la fermă. John pare să‑și fi revenit după nenorocire. În sfârșit, e greu să știi adevărul. Este atât de închis în el! Vrea să se lanseze în politică. Era clar că lucrurile se schimbaseră. Altădată John nu se gândea decât la ținutul lui… Își aducea aminte de zilele fericite din copilărie. De mai multe ori tatăl ei fusese trimis în țări îndepărtate în care nu existau școli englezești. Atunci micuța Shanna fusese încredințată bunicii, unde petrecuse sejururi îndelungate. De atunci însă se schimbase mult, așa cum se pare că se întâmplase și cu John. Își aminti de Fran. Într‑o străfulgerare îi revăzu părul auriu, ochii albaștri care păreau să reflecte imensitatea cerului… Erau doi ani de când murise… Într‑o zi Martine Griffiths îi spusese: — E formidabil cât de bine te înțelegi cu Fran. Evident, nu ai ce să‑i reproșezi: l‑ai părăsit pe John și era liber să facă ce vrea. Dar ai fi putut să te simți ofensată văzându‑l că se consolează atât de repede, și tocmai în brațele verișoarei tale. Shanna izbucnise în hohote de râs. Se simțea ușurată. Nimeni nu ghicise adevărul. Toți crezuseră în dragostea ei subită pentru Morgan… Morgan știa că John și Shanna erau totul unul pentru celălalt. Dar, văzând nefericirea fetei când iubitul ei se îndreptase către alta, nu șovăise. Doar din cavalerism îi propusese Shannei să simuleze o legătură între ei. În felul ăsta putea să se despartă de John și să‑și păstreze orgoliul. Ea acceptase recunoscătoare. John reacționase așa cum trebuia. A avut tactul să nu‑și manifeste bucuria când Shanna i‑a dat vestea. Nu prea a pus la inimă rolul îndrăgostitului părăsit și a așteptat plecarea „prietenilor pionierilor” ca să facă publică logodna cu Fran. În felul ăsta, onoarea era salvată pentru toți. Tatăl lui Fran venise din Tahiti pentru reuniune. Așa se face că tinerii au grăbit căsătoria pentru a profita de prezența lui. Shanna a rămas mai multe luni la Larchwood. Părinții erau plecați în Asia într‑o misiune complicată. Au preferat să o știe acasă în siguranță. Apoi buna Clotilde încurcase lucrurile fără să vrea: îi încredințase administrarea proprietății lui Morgan. Era convinsă că acesta o va lua în căsătorie pe Shanna. Era deci firesc ca el să preia conducerea treburilor. Suzan sperase ca el să refuze. La urma urmei, logodna lor nu era decât o fațadă. Dar spre marea ei surprindere, Morgan nu a procedat așa cum se așteptase, ci și‑a scos la vânzare cabinetul veterinar și a venit să se instaleze la Larchwood Vale. Când Suzan i‑a făcut cunoscută mirarea ei, el nu i‑a răspuns imediat. Apoi a privit cu o expresie cinică. — Și de ce aș fi refuzat, Suzan Carew? Postul ăsta îmi convine de minune. — Dar… Păreai atât de preocupat de meseria ta… — Am fost. Apoi am simțit chemarea pământului. E minunat să fiu pe domeniul meu… Suzan a tresărit contrariată. Spusese „domeniul meu”… — Ai devenit atât de calculat? l‑a întrebat încet. Nu te știam în felul ăsta. Morgan a schițat un zâmbet rece. — Nu mă cunoști prea bine. — Acum îmi dau seama. Totuși, ce se va întâmpla cu Blair Peaks? Tatăl tău s‑a gândit mereu că tu îi vei lua locul. Dar acum, dacă vrei să te întorci la pământ… — Brent se ocupă de Blair Peaks de multă vreme. Acolo se simte ca acasă. Și Stephanie la fel. Nu‑ți face griji! Nu renunț la partea mea din domeniu. Ce este al meu, rămâne al meu! Dar de vreme ce Brent și Stephanie s‑au instalat acolo, oferta bunicii tale a picat la țanc. La Larchwood Vale nu voi fi departe de pământul strămoșilor mei. Suzan era tulburată. Întotdeauna îl crezuse pe Morgan un om sincer. Când acesta îi propusese logodna „de ochii lumii” fusese convinsă că procedase așa doar din gentilețe. Se înșelase oare? Era vorba de un plan pus la punct cu minuțiozitate? Să se fi gândit că luând‑o în căsătorie va deveni stăpânul domeniului? Se hotărâse să se lămurească cât mai repede. După puțin timp a rupt logodna și a plecat să‑și întâlnească părinții la Bangkok. Totuși, Morgan nu și‑a reluat lucrul la cabinetul veterinar. S‑a instalat la Larchwood Vale… În sfârșit, până la urmă s‑a lăsat păgubaș. Însă de ce nu i‑a scris bunica nimic despre el? Dar asta nu mai avea nici o importanță acum. Dimpotrivă, chiar în felul ăsta îi va fi mai ușor când se va întoarce. Poate că Morgan avea de gând să rămână acolo mai departe. Suzan nu vorbise încă cu nimeni despre asta. Nu îndrăznise. Dar acum, totul se schimbase. — Iată o problemă mai puțin, spuse ea ușurată. N‑aș putea suferi să ne observe lumea pe toți trei, întrebându‑se pe cine voi alege: pe Morgan sau pe John. Voi putea în sfârșit să trăiesc așa cum vreau și să mă instalez liniștită acasă la mine, la Larchwood Vale. De multă vreme visez să mă ocup de domeniu așa cum a făcut‑o bunica atâta vreme. Mama va fi încântată! Dintotdeauna ea a vrut să mă vadă așezată acolo. O privi pe Stephanie, dar aceasta își întoarse ochii. Din nou, avea un simțământ ciudat: prietena ei îi ascundea ceva. Era tot în septembrie. Dar toamna lăsase locul primăverii. Călătoria lor de la capătul lumii era pe terminate. Prin geamul avionului, priveau câmpia Canterbury care semăna cu un eșichier de verdeață mărginit de apele albastre ale Pacificului. În depărtare, munții păreau minusculi. Avionul alunecă ușor către pista de aterizare. Un impact ușor și roțile atinseră pământul. Suzan era nespus de fericită: se întorsese în sfârșit acasă! Era dimineață devreme. Trebuiră să mai zăbovească în oraș câtva timp. Înainte de plecare Brent comandase o mașină nouă și trebuia să meargă la garaj să o ridice. Nu mult după ce intră în posesia ei se angajară pe autostrada Sudului. Trecură de râul Rakaia și o luară spre vest, către întinsele pășuni. Șoseaua asfaltată făcu loc drumului de țară care îi învălui într‑un nor de praf. Dar acest neajuns era din plin compensat de pitorescul peisajului. Departe în zare, vârfurile înzăpezite ale munților parcă îi chemau într‑un chip tainic și făceau ca dealurile înverzite care se înălțau la poalele lor să pară niște miniaturi. Pe pășuni, vițeii zburdau plini de viață. Acum nu mai era nici un risc de vreo ninsoare întârziată care, întinzându‑și peste tot nuanța albă, să le pună viețile în primejdie. Soarele primăvăratic făcea să scânteieze canalele de irigație care aveau să înlăture seceta din perioada de vară. Peste tot era o orgie de flori multicolore: zambile cu parfum îmbătător, narcise cu petale aurii. În livezi merii în floare semănau cu niște uriașe buchete de mireasă. Văzură trecând un majestuos cârd de gâște albe, mergând legănat către râu. Shanna privea Încântată munții pe care ti iubea, ca și când și‑ar fi regăsit niște prieteni vechi: muntele Hutt, muntele Somers, cele două piscuri Ponces… Drumul urca pe coline. Se apropiau de cele trei domenii. În curând aveau să vadă colinele albe ale reședinței de la Larchwood Vale. Casa lui Blair Hill era cea mai îndepărtată dintre cele trei. Dar deja copacii plantați de mâna omului se deosebeau de cei din pădure. Străbăteau acum Forester Gorge. O luară pe drumul care ducea la conac. Shanna văzu cum apare încet marea poartă de piatră. Rămase înmărmurită. Altădată nu putea să o privească fără emoție. Acum, viitorul ei era legat de Forester Gorge, de această locuință idilică, alături de bunica ei dragă. Dar toate astea erau acum de domeniul trecutului. Intrară pe poartă. Pe un cal negru îi aștepta un călăreț sobru: era John. Brent încetini, apoi opri mașina în timp ce John descăleca. El deschise portiera din spate, o ajută pe Shanna să coboare din mașină și o îmbrățișă sărutând‑o pe obraz, șoptindu‑i: — Bine ai venit acasă, frumoasă aventurieră! Îi sărută și pe Stephanie și pe Brent. — Am văzut mașina când eram pe culmea dealului, explică el vesel. Clotilde este foarte emoționată. M‑a rugat să vă întâmpin. De când a primit scrisoarea care anunța întoarcerea Shannei nu‑și mai găsește astâmpărul. Scrisoarea fusese o idee a Stephaniei. Se gândise că în felul ăsta ar putea să evite un șoc prea puternic pentru bunica. Sau voise în primul rând să‑l anunțe pe John despre întoarcerea fostei lui logodnice? Gândul acesta nu îi surâdea Suzanei. — Nu vreau s‑o facem să aștepte, spuse ea sec. La drum! Sper să te revăd în curând, John! — Voi veni la voi astă seară. E o reuniune a clanurilor. Părinții tăi sunt deja acolo, Stephanie. Abia așteaptă să le povestești cum a fost călătoria. Vestea asta îi făcu plăcere Shannei. Îi iubea pe Stephen și Maria Hervington‑Blair. Rămăseseră atât de tineri! Și totuși aveau cel puțin șaptezeci de ani. Maria avusese copii foarte târziu. Pentru cuplu, nașterea primului copil însemnase începutul unei noi tinereți. Trecură pe sub arcul de piatră sculptată care își întindea umbra ca o binecuvântare asupra domeniului. În stânga casei fagul cel bătrân începea să‑și etaleze frunzele proaspete. Un salcâm de un soi deosebit, din Australia, îi ținea companie. Încărcat cu flori mari, galbene, semăna cu un glob de aur. Shanna fu copleșită de amintiri. Într‑o zi, în timpul scurtei logodne, Morgan ii spusese: — Florile astea au culoarea ochilor tăi, Suzan. Nu sunt nici brune, nici verzi, ci sunt… John nu îi făcuse niciodată un asemenea compliment. Însă pentru ca să descrie ochii lui Fran, părul lui Fran, avea un repertoriu imprevizibil… Fran era atât de frumoasă! Ochii ei erau de albastrul safirelor, părul îi era de aur roșu… În rest, cele două fete se asemănau mult. Erau asemenea a două fotografii identice din care una, expusă prea mult la soare, își pierduse prospețimea. Dar ce rost avea să răscolească trecutul? Shanna era acum mult mai călită. Timp de cinci ani dusese o viață veselă și plină de evenimente, acumulând multă experiență. Fusese curtată de mulți bărbați. Singura pată întunecată în acest tablou, în timpul acestor ani, fusese îndepărtarea de pământul natal. Nu, nimic nu se schimbase! Parcul era la fel de frumos. Pârâul îngâna același refren zglobiu pe pietrele lui șlefuite. Salcia plângătoare semăna și acum cu o colibă mică. Găinile cotcodăceau grave la fel ca odinioară… Dincolo de plopi, se întindea un somptuos covor viu colorat: rondul cu violete al Clotildei era tot acolo, înmiresmând aerul primăvăratic. Cameliile erau și ele înflorite. Mașina înconjură casa și se opri lângă terasă. O siluetă fragilă și împovărată de ani îi aștepta în capul scărilor. Suzan coborî din mașină și se grăbi spre Clotilde care o cuprinse în brațe. — Ce frumoasă ești, draga mea! Ai învățat toate secretele eleganței europene. Dacă mă gândesc bine tu întotdeauna ai avut atâta șic! Chiar și în blue jeans tu pari a fi o regină Simt cum inima mea bătrână bate mai repede. Sunt atât de fericită să te văd din nou! Și taiorul ăsta îți vine minunat! Are aceeași culoare ca frunzele fagului. Culoarea misterioasă a ochilor tăi, copila mea. — Haide, bunico! Mă faci să roșesc, protestă timid fata. Am îmbrăcat taiorul ăsta ca să‑ți fac o plăcere, să știi! Dar să nu te amăgești așa ușor, adăugă zâmbind ștrengărește. Nu va dura prea mult până să trec la ținuta obișnuită: jeans. Ochii bătrânei se umpluseră de lacrimi. Și Shanna și‑i simțea pe ai ei umezi de emoție. — Mor de foame, spuse fata pe un ton vesel, ca să alunge stânjeneala. Ceaiul e gata? — Bineînțeles, draga mea. Să mergem în sufragerie! Fata o luă de braț pe bătrână și porniră împreună. Camera mare era la fel de primitoare. Ferestrele mari cu vitralii erau deschise. O briză ușoară umfla perdelele mov. În contrast cu exteriorul, camera era destul de întunecoasă. Astfel încât Shanna nu îi văzu la început decât pe Stephen și Maria. Apoi, când ochii i se obișnuiră cu penumbra îl descoperi pe Morgan. Triunghiul de odinioară era adunat din nou. El veni spre Suzan și îi mângâie obrazul proaspăt. — Doamne! exclamă fata surprinsă. Am avut impresia că am vedenii. Te credeam în Noile Hebride. — Am stat acolo două luni. Dar m‑am întors pentru perioada de fătare a mieilor. Știi bine că nu aș lipsi de la asta pentru nimic în lume. — Cum așa, Stephanie, reluă Suzan, n‑ai spus tu că Morgan a plecat de la Larchwood pentru totdeauna? — Nicidecum. M‑ai înțeles greșit. Știam că e tot aici, însă… Neștiind ce să mai creadă, Suzan se întoarse către Brent. El asistase la discuția lor din Anglia. Dar el întări spusele soției lui. — Doar îl cunoști pe Morgan. N‑a putut să rămână mult timp în insulele Pacificului. Acolo nu sunt oi! — Nu îl știam pe prietenul nostru atât de pasionat de creșterea oilor, replică tânăra cu nonșalanță. La urma urmei, timp de mai mulți ani a preferat meseria lui de veterinar; John în schimb, a trăit mereu pe pășunile alpine… — John a început să se schimbe, reluă cu răceală Morgan. Și‑a părăsit oile ca să intre în politică. Și să nu mai punem la socoteală alte preocupări… mai frivole… Maria servi ceaiul. Bătrânul Stephen își privea fiica cu atenție. — Călătoria asta cred că ți‑a priit, spuse bătrânul admirativ. Te găsesc foarte frumoasă. Și parcă te‑ai mai împlinit și îți stă bine. — Și încă o să mă mai împlinesc, tată, răspunse femeia roșind. Pentru că aștept un copil. Toți erau încântați de această veste. Stephanie deveni centrul atenției, spre marea ușurare a Suzanei. Tânăra se apropie și se așeză lângă bunica Clotilde. Bătrâna doamnă părea că nu mai îmbătrânise deloc în acești cinci ani de când nu se mai văzuseră. Morgan îi oferi Shannei o farfurie cu fursecuri. Ea îi refuză politicos. — Haide, nu face mofturi, spuse el cu asprime. Am tăiat vițelul cel gras pentru întoarcerea copilului risipitor. Nu ne dezamăgi. Apreciază meniul! De altfel, ai nevoie să te mai împlinești. Ești slabă ca un țâr! — Nu‑ți face griji, nu sunt la regim. Dar prefer prăjiturile mamei tale. Gând le gust, parcă mă simt din nou copil. Vrei să‑mi dai una, te rog? — Ca plăcere, dar te rog să rămâi așa cum ești. Copil, erai o adevărată pacoste. Toată ziua trebuia să alerg după tine; să te pescuiesc din scăldătoarea rațelor și să mă urc după tine până în vârful bătrânului fag. Tu și Louis erați niște diavoli. Și de fiecare dată când făceai vreo poznă, la mine veneai să ceri ajutor. — Aveam o slăbiciune pentru tine, răspunse Suzan roșind. Eram atât de fericită când veneai să mă salvezi. Erai cavalerul meu. Aș fi vrut să‑ți îndeplinesc dorințele cele mai tainice și să ți le ofer pe o tavă de argint… — Dorințele mele cele mai tainice? Care de exemplu? — De exemplu să o conving pe Martine Reddington că ești bărbatul cel mai seducător din lume. Să o conving să‑l părăsească pe Philip Griffiths… Morgan rămase cu gura căscată. — Martine Reddington, dorința mea cea mai tainică? De unde ai scos‑o și pe asta? M‑am întâlnit cu ea o dată sau de două ori dar mi s‑a părut toarte plictisitoare. Cât despre tine, când ai venit la ultima reuniune a trebuit să te îndrăgostești de John! Ai fi făcut mai bine să mă consideri pe mine cavalerul tău, adăugă răutăcios. Asta te‑ar fi făcut să eviți deziluziile. Maria îi oferi fetei încă o ceașcă de ceai și asta îi dădu un răgaz până să răspundă. — Iubirile din copilărie nu durează toată viața, replică Suzan cu o împunsătură cinică. Înțelege, eu și John avem aceeași vârstă. Copil fiind, îl consideram un puști, iar tu erai deja un tânăr. Însă la ultima reuniune… — …La ultima reuniune, te‑ai lăsat mânată de o pornire prostească! Se înfruntară din priviri. Glasurile li se înăspriră. — Cum poți să gândești în felul ăsta? John este un băiat foarte serios, foarte ponderat. — Nu e făcut pentru tine. Mă mir că nu ți‑ai dat încă seama de lucrul ăsta. — De ce? Pentru că s‑a îndrăgostit de Fran? În definitiv, logodna noastră nu era… oficială. Morgan o cercetă cu ochii lui negri, încercând parcă să‑i ghicească gândurile. — Te‑am făcut atentă înainte de întâmplarea asta. Adu‑ți aminte de seara când am citit scrisorile lui Gerard către Victorine… Suzan prefera să nu‑și mai amintească seara aceea. — M‑ai întrebat dacă eu și John avem gusturi comune. Dar nu ai spus nimic rău despre el. — Atunci nu aveam nici un motiv s‑o fac. Dar mi se părea că îi cazi în brațe prea ușor. Poate eram gelos! adăugă cu acreală Morgan. Suzan își plecă ochii. Prin urmare, John se îndrăgostise de Fran, și Morgan jucase rolul salvatorului mărinimos. O făcuse oare doar din generozitate? În definitiv, ea era unica moștenitoare a unei mari proprietăți… Încet, își ridică privirea și reuși să‑și ascundă tulburarea. Avea deja experiență! — Uneori, murmură ea cu o voce egală, mă întreb dacă propunerea ta era pornită pur și simplu din generozitate. Când mi‑ai propus să anunțăm logodna ca să salvăm aparențele, nu aveai și un gând ascuns în minte? Erai într‑adevăr complet… dezinteresat? — Ești mai răutăcioasă ca altădată. În sfârșit, ai înțeles că nu sunt Ivanhoe! Pur și simplu am știut să prind din zbor o ocazie interesantă. Dar tu nu ai jucat sincer! Te‑ai folosit de mine și pe urmă ai plecat. Shanna, care își sorbea ceaiul, simți cum furia o strânge de gât. — Îți admir marea sinceritate, replică ea sec Și… chiar credeai că planul îți va reuși? De ce? De data asta, Morgan păru încurcat. Șovăia… — Dacă ar fi mers, spuse el în sfârșit, ți‑ai fi realizat vechiul tău vis: să‑mi oferi pe o tavă de argint visul meu cel tainic… Shanna fierbea de furie. Dacă ar fi fost singuri ar fi sărit în sus. Își dorea chiar atât de mult să pună mâna pe Larchwood Vale? Evident, Brent îi luase locul la Blair Hill, dar nu cu gândul să‑l spolieze. Când acesta se însurase cu Stephanie, Morgan era de multă vreme hotărât să devină veterinar. Tatăl lui îl văzuse bucuros pe ginerele său luând locul fiului rătăcitor. Pentru Morgan nu mai rămânea decât o singură soluție: să se îndrepte către Larchwood Vale! Glasul bărbatului o făcu să revină la realitate. — Te‑ai întors, în sfârșit. Multă apă a curs pe râu, și, ironia soartei, John este din nou liber! Atenție, Shanna! Nu mai repeta greșeala de odinioară! Nu sunt pregătit să joc încă o dată rolul de salvator. Când vei înceta oare să‑l vezi în roz pe acest Don Juan? N‑ai ajunge nicăieri căsătorindu‑te cu John! Fii înțeleaptă, frumoasa mea! — Înțelepciunea nu are nici o legătură cu asta — Te înșeli. Aliindu‑te cu mine ai câștiga mult. Avem multe în comun. Avem aceleași gusturi, aceleași idei. Pe asemenea bază se construiește o căsnicie solidă, nu pe o admirație romantică și trecătoare. Shannei îi îngheță sângele în vine, dar nu lăsă să se vadă nimic. — Uită‑te la părinții mei, continuă Morgan… — Nu ai ales un exemplu potrivit, i‑o tăie scurt. Părinții tăi sunt legați unul de altul de un atașament solid. Dar au păstrat toată dragostea din tinerețe. Asta face minunată legătura lor. Când eram doar o fetiță îmi amintesc că am văzut‑o pe mama ta aruncându‑se în brațele tatălui tău ca o adolescentă. Asta m‑a uimit la vremea aceea. — La doisprezece ani erai foarte perspicace. Dar la nouăsprezece unde ți‑a fost mintea? Cum ai putut să te îndrăgostești de un palavragiu frumos ca John? — În orice caz, am avut destulă judecată să rup foarte repede așa‑zisa logodnă cu tine! Așeză ceașca și se ridică brusc. — Haide, bunico, spuse Suzan zâmbitoare, hai să‑mi arăți casa! Vreau să explorez flecare colțișor și să văd dacă s‑a schimbat ceva! Spera că îi închisese gura lui Morgan. Dar el nu părea deloc afectat de discuție. Părăsind încăperea tânăra îl auzi spunând cu tonul cel mai firesc din lume: — Hai, bătrâne Brent, povestește‑ne amintirile din călătorie. Ești un scriitor foarte nepriceput. În scrisorile tale nici măcar nu ne spuneai dacă era vreme frumoasă sau nu. Toată lumea izbucni în râs. Shanna își mușcă buzele. De ce nu rămăsese omul ăsta diabolic în Noile Hebride?

Tabu de Elizabeth Gage PROLOG 22 aprilie 1947   Întunericul umplea sala, unindu-i pe toţi cei de faţă într-o tăcere emoţionată. Înaintea lor, amplificată de o sută de ori în raport cu dimensiunile normale, se găsea faţa unei femei. Stătea alături de un bărbat, într-un loc de despărţire, peronul unei gări. Aveai senzaţia că în spatele lor se află alţi oameni, mulţi oameni, veniţi să-şi ia rămas bun unii de la alţii. Dar chipul femeii lumina totul. Bărbatul se reflecta în ochii ei, care apăreau tot mai frumoşi, pe măsură ce îi copleşea disperarea. — Trebuie să pleci? îl întrebă ea. Toate astea trebuie să se întâmple? Avea o voce învăluitoare, uşor răguşită. Aparent, era un glas dulce, natural, glasul unei fete tinere, dar în subtonuri, se simţea o voce atemporală, plină de taine. Ochii ei aurii erau acum şi mai mari, iar spaima le umbrea strălucirea, ca un nor care lunecă peste lună. — Da, îi răspunse el. Trebuie să plec. Aş da orice să pot schimba această hotărâre. Dar nu există cale de renunţare. Femeia suspină, de parcă i se enunţase o lege teribilă, crudă şi inflexibilă ca însăşi viaţa. — Simt, într-un fel, că inima mea te pierde. De parcă, fără să-m i dau seama, am săvârşit un păcat pentru care sunt pedepsită prin plecarea ta. Bărbatul clătină din cap. — Nu ai săvârşit nici un păcat. Doar dacă iubirea e un păcat. O strânse şi mai aproape de el. Mâna ei îi mângâie uşor umărul, speriată parcă să-l tragă spre ea, din moment ce trebuia să o părăsească. — Promite-mi că n-ai să te amărăşti prea mult, îi ceru el, şi că o să încerci să fii fericită. — Fericită! murmură ea cu un mic zâmbet crispat, de parcă răspundea la o glumă stupidă. Apoi faţa i se întunecă şi îşi îngropă capul la pieptul lui, pentru a-l împiedica să-i vadă adâncimea durerii. — E atât de ciudat, şopti mai mult pentru ea decât pentru el, când vine dragostea, plonjezi cu ochii închişi, îţi dai seama că viaţa ta de până atunci n-a fost decât o cochilie goală şi-i întorci spatele fără să stai o clipă pe gânduri. Închise ochii şi mâinile ei îi atinseră umerii puternici. — Şi apoi, urmă femeia, când lumea îşi cere drepturile ei, nu poţi să i te împotriveşti, pentru că nu mai ai o inimă ca să poţi răbda singurătatea. Ţi-ai azvârlit inima, aşa cum un copil azvârle o jucărie de carton. Şi ceasul nu mai  poate fi dat înapoi, nu-i chip să te întorci în timp, ca să fii mai prevăzător, să poţi privi în faţă şi să vezi primejdia. Acum i se uită în ochi. — Ăsta-i păcatul pe care l-am săvârşit, înţeleg. De asta trebuie să plătesc acum. Bărbatul rămase tăcut. O urmărea cum îşi despică inima şi-l ameţea durerea pe care o vedea în ea. Femeia îl strânse la piept. — Iubirea e mult mai importantă decât viaţa, urmă ea. Dar viaţa e mai puternică. Nu-i drept... Bărbatul îi cuprinse faţa în mâini. — O să mă întorc, îi făgădui el. — Ai să te întorci? Privirea ei era neîncrezătoare. Dar se agăţa de dorinţa lui de a se întoarce, de parcă, pentru moment, trebuia să se mulţumească măcar cu atât. Ai să te întorci? — Da. Am să mă întorc. Încerca să o îmbărbăteze. Şi totuşi era limpede că ea ştia ceva cu care se înfrunta de pe acum, ceva ce el nu putea să vadă, orbit fiind de propria-i iubire. Îl strânse la piept şi îl sărută cu gesturi încărcate de renunţare. — Drum bun. Trebuie să pleci. Nu mai este timp. El o îmbrăţişă, murmură ultimele cuvinte de bun rămas şi dispăru. Iar faţa ei, rămasă singură, înecată în amărăciune, era mai frumoasă ca oricând. — A pierit întreaga viaţă, şopti pentru sine. Şi nu a mai rămas decât un adio... Îl privi îndepărtându-se. Înălţă o mână ca să-i facă un semn de dragoste. — Acesta să fi fost cuvântul pe care l-am auzit în acea primă zi? se întrebă. Atunci când întregul meu trecut a fost anihilat de chipul tău şi când viitorul s-a deschis brusc în faţa mea ca un paradis? Ăsta să fi fost cuvântul pe care l‑am auzit? Adio... „Adio"... Cuvântul nu fusese rostit, ci numai format de buzele ei. Aparatul de filmat se mutase mai aproape. Fiecare umbră, fiecare contur al feţei ei, de o faimoasă frumuseţe, erau transfigurate de durere. În ochii ei se îmbinau visurile fiecărei femei cu disperările fiecărei femei. Se auziră sughiţuri de plâns în sală. Spectatorii se strângeau unul în altul, incapabili să-şi dezlipească ochii de pe ecran, chiar dacă imaginea le apărea împânzită din cauza lacrimilor. Faţa tinerei femei începu să se şteargă. Dar ochii ei dispăreau mai încet decât restul, aşa încât, chiar când filmul se încheie, privirea acestor ochi era încă vizibilă, ca o umbră pe care nici măcar timpul nu o poate dizolva cu totul. Şi pe urmă, pe ecran apăru cuvântul SFÂRŞIT. Nimeni nu se mişca în sală. S-ar fi zis că spectatorii fuseseră încremeniţi de o vrajă. Erau conştienţi că sunt martorii a ceva mult mai definitiv decât sfârşitul unui film. Kate Hamilton, vedeta care strălucise atât de glorios în faţa ochilor lor, nu avea să mai apară niciodată pe ecran. Acest „adio" spus iubirii însemna şi un „adio" spus carierei ei, cea mai scurtă şi cea mai extraordinară din istoria ecranului. Iar Joseph Knight, omul din spatele camerei de filmat, omul care cu iubirea lui şi cu marele său talent făcuse din Kate un star, nu avea să mai producă niciodată vreun film. Cuvintele rostite de eroină pe ecran reverberaseră ca un dangăt de înmormântare peste istoria filmului. Prin Kate Hamilton, filmul hollywoodian atinsese o profunzime emoţională nemaicunoscută până atunci. Şi aceasta datorită lui Joseph Knight, care ştiuse tot timpul să o capteze pe Kate pe piscurile geniului ei. Dar acum totul se terminase. Filmul, aşa cum vorbea despre începuturi şi sfârşituri, părea să prevestească şi viitorul celor care se dăruiseră creaţiei lui. În multe, multe feluri, prin acest film, viaţa imitase arta... Pe ecran apărea acum distribuţia:   Anne   Kate Hamilton Susan  Eve Sinclair Sam     Samuel Raines   Publicul stătea locului, ca împietrit. Nimeni nu se ridica să plece. Se auzeau în continuare sughiţuri de plâns. Soţii îşi mângâiau soţiile şi încercau să-şi ascundă propria emoţie. În fundul sălii, stătea, neobservată, o tânără care privea cu interes deosebit numele actorilor perindându-i prin faţa ochilor. Kate Hamilton... Eve Sinclair... Privirea îi era aţintită drept înainte, îi rămăsese în ochi chipul proiectat pe ecran în final şi cuvântul fatal: Sfârşit. — Adio, murmură ea aproape imperceptibil. Da, era sfârşitul. Sfârşitul talentului care făcuse din Joseph Knight o minune printre producători, şi sfârşitul pentru covârşitoarea imagine a lui Kate Hamilton pe ecran. Publicul admirator n-avea să-i mai vadă niciodată. Sfârşitul speranţei? Poate că da. Dar nu şi sfârşitul iubirii, deşi... Treptat sala începu să se golească. Oamenii plecau încet, în tăcere, copleşiţi parcă de vraja filmului. Dar tânăra nu se mişca. Pentru mulţimea care se scurgea afară din sala de cinematograf, filmul văzut însemnase o operă de artă. O mare operă, care atrăsese un număr mai impresionant de spectatori decât oricare alt film. Nimeni nu se putea sustrage acestei atracţii. Filmul părea să conţină un adevăr care le hrănea simţul propriei identităţi mai mult ca oricând, în acest anume moment al istoriei naţiunii. Pentru tânăra care rămăsese însă ţintuită în întunericul sălii, era mai mult decât un film. Era propriul şi ultimul ei bun rămas. Nu plângea. Nu-i mai rămăseseră lacrimi de risipit. Îi răsunau încă în urechi cuvintele rostite cu câteva momente în urmă pe ecran. Cuvinte care păreau să-i istorisească întreaga poveste, mai bine decât propria ei memorie: „De parcă fără să-mi dau seama, am săvârşit un păcat pentru care sunt pedepsită prin plecarea ta... Ăsta-i păcatul pentru care trebuie să plătesc..." Nici unul din cei ce părăsiseră sala nu-i aruncase vreo privire. Atenţia lor era distrasă. Şi acesta era rolul filmelor. Să distragă ochiul de la real, de la ce se întâmplă în imediata apropiere, şi să-l fixeze pe ireal, pe iluzie. Ea ştia prea bine că iluzia poate fi şi poarta către nimicnicie şi către distrugere. Dar abia acum îşi dădea seama că poate fi şi unica poartă către adevărul cel mai adânc al inimii. Joseph Knight o învăţase acest lucru. Poate că, medita ea cu tristeţe, mai exista un motiv pentru care nimeni n-ar fi putut-o recunoaşte astăzi. Şi anume, ea nu mai era aceeaşi şi niciodată nu avea să mai fie. Timpul şi destinul o schimbaseră, dezrădăcinând-o dintr-un trecut pe care odinioară îl luase de bun, Şi apoi nimicindu-i viitorul pe care-l privise ca pe un vis fermecat. Un sfârşit potrivit, se gândi ea. O cortină care cade. Şi în spatele cortinei, ochii care continuă să privească, în durerea lor eternă, şi cu nesfârşită, infinită iubire. Ochii care nu privesc la ea, nici la această sală, nici la această zi, ci la Joseph Knight. Ochii care nu se vor stinge, iubirea care nu va pieri. ,Acesta să fi fost cuvântul pe care l-am auzit în acea primă zi? Atunci când întregul meu trecut a fost anihilat de chipul tău şi când viitorul s-a deschis brusc în faţa mea ca un paradis? Ăsta să fi fost cuvântul pe care l-am auzit? Adio..." Atunci să fie şi epitaful ei. Eroina de pe ecran, o iluzie adusă la viaţă numai prin impresia pe care filmul o creează asupra inimii, rostise acest lucru mai bine decât l-ar putea ea rosti vreodată. Odată cu ivirea zorilor iubirii se năluceşte şi sfârşitul care te sfâşie, despărţirea finală, răspândindu-şi umbra peste orice bucurie şi ascunzând vederii, până când e prea târziu, ceea ce urmează să vină. „Adio..."     PARTEA ÎNTÂI     CAPITOLUL 1   Cu şaptesprezece ani în urmă 19 septembrie, 1930   Kate Hamilton avea unsprezece ani. Stătea în întunericul sălii de cinematograf, cu ochii fixaţi pe ecran. Uitase de propria-i viaţă. După cum uitase de orăşelul din California în care se afla acest cinematograf şi de casa în care locuia cu mama ei şi cu tatăl vitreg. Uitase şi de colegii ei de şcoală, de amintirile ei, de grijile şi de nemulţumirile ei. Sala de cinematograf era un liman exotic pentru ea, un loc cald şi miraculos în care visurile se prefăceau în realitate. Fiecare aspect, oricât de mărunt, al acestei experienţe căpăta un farmec special — aromă de bomboane, mirosul de fum de ţigări venit dinspre locurile fumătorilor din fundul sălii, scaunul cu arcuri rupte pe care stătea, glasul câte unui copil care îi cerea mamei să-i dea puţină apă sau să-l ducă la closet. Toropeala spectatorilor, felul languros în care sorbeau filmul şi, mai presus de toate, întunericul tainic al sălii, alcătuiau pentru Kate o atmosferă de pură magie. Şi miezul acestui liman misterios era cel la care Kate Privea pierită: figura de pe ecran. Era o fetiţă. Se numea Eve Sinclair. Unul din cei mai celebri copii-minune de la Hollywood. Filmul de azi o prezenta în cel mai recent dintre rolurile ei, o dramă de epocă, dinainte de război, în care Eve juca rolul unei fiice adorabile, ce salvează plantaţia părinţilor ei, ba chiar şi căsnicia lor care începuse să se clatine. Kate nu urmărea povestea. Văzuse filmul de şapte ori şi aproape că ştia pe de rost dialogurile, ca şi intriga sentimentală, trasă de păr. Kate nu avea ochi decât pentru Eve. Eve era o fetiţă precoce, drăguţă, cu păr negru, lins — vopsit în roşu şi buclat în acest film —, ochi albaştri, limpezi, un umor ştrengăresc şi o prospeţime tipic americană, care furase inimile spectatorilor încă de pe când Eve avea opt ani şi steaua ei începuse să urce ferm pe firmamentul cinematografiei. Kate era căzută în transă. Eve Sinclair era eroina şi idealul ei. Potrivit revistelor pentru fani, Eve locuia împreună cu părinţii ei în Pasadena. Avea un căţel pe care-l chema Muffy şi care dormea noaptea în camera ei. Pasiunile ei erau patinajul şi lectura (Kate făcuse mari economii pentru a-şi cumpăra cărţile despre care se spunea că ar fi favoritele lui Eve: Micuţele femei, Marile speranţe, Rebecca). O altă pasiune a lui Eve era cântatul la flaut. Actorul ei preferat era Clark Gable, de care mărturisise că se îndrăgostise şi cu care visa să facă un film cândva. Speranţa cea mai îndrăgită era să facă o călătorie în Egipt, să vadă Piramidele şi să călărească pe un elefant. Kate cunoştea toate aceste lucruri, aşa cum un cucernic cunoaşte Biblia. Trăia, respira şi visa prin Eve Sinclair. Acasă, în camera ei, ascuns cu grijă de ochii iscoditori ai mamei, se găsea un dosar secret, conţinând sute de fotografii ale lui Eve, cronici şi articole despre ea, precum şi reclamele la toate filmele ei. Kate cunoştea întreaga filmografie a lui Eve, de la comedioarele scurte de început, până la contractul cu Woridwide Pictures, studioul care o transformase într-un star. În primele ei apariţii, Eve interpretase roluri de fetiţă năzdrăvană, care-i fermeca pe cei mari şi care îşi juca pe degete părinţii. Pe măsură ce a crescut şi i s-au lungit picioarele şi mâinile, a vădit o drăgălăşenie specială, pură, strălucitoare şi inteligentă, i s-au creat roluri noi, în care o precoce seriozitate se îmbina cu înfăţişarea ei adorabilă. Roluri în care-şi folosea inteligenţa ascuţită şi infailibilul ei simţ asupra binelui şi răului pentru a aplana conflictele dintre adulţii din jurul ei şi pentru a facilita căsătorii fericite acolo unde scenariştii din Hollywood socoteau necesar. În această perioadă de „timpuri grele" care curând avea să capete numele de „criză", Eve ajunsese să simbolizeze curajul şi ingeniozitatea preadolescenţei, dar şi o profundă calitate morală, un instinct precis pentru ceea ce e drept şi cinstit, comun tuturor rolurilor interpretate de ea şi care îi asigura o certă faimă. Amatorii de filme o identificau cu sinceritatea şi justeţea, dar şi cu frumuseţea. Ceea ce le venea uşor, deoarece îmbinarea dintre ochii ei limpezi şi zâmbetul candid, onest, tenul de perlă şi trupul tânăr şi fraged încarna tot ce îşi poate visa o mamă pentru fiica ei. În timp ce Kate urmărea derularea filmului către sfârşitul ei stereotip, simţea o familiară împunsătură de invidie. Eve era tot ce nu era Kate şi tot ce aceasta ar fi dorit să fie. Eve nu avea asperităţi. Nici un fir de păr care să nu fie la locul lui, nici o stropitură sau o pată pe rochiile ei frumoase, nici un moment de stângăcie, care să-i aducă mustrări de la adulţii din jur. Trupul ei era zvelt, neted, fără acele contururi angulare care le fac pe fetele aflate la pubertate să sufere. În comparaţie cu Eve, Kate nu-şi găsea nici o justificare ca făptură umană. Era zăpăcită, şleampătă, o fată de duzină. Când se privea în oglindă şi îşi vedea părul nisipiu, nasul încă neformat, ochii depărtaţi unul de celălalt, îşi spunea că e o fiinţă încă crudă şi prost formată, care contrasta din toate punctele de vedere cu dulcea, cumintea, Eve Sinclair. Când intra să vadă un film, primele cinci minute erau întunecate de aceste comparaţii dureroase, dar după aceea uita de ea însăşi şi se lăsa întru totul furată de vraja frumuseţii şi farmecului lui Eve, revenind la realitate abia după două ore, la sfârşitul spectacolului. Timp de două preţioase ore cuteza să se identifice cu perfecţiunea zâmbetului strălucitor al lui Eve, cu glasul ei melodios, cu umorul ei ştrengăresc şi — poate că mai important ca orice — cu sfârşitul fericit pe care-l aducea Eve pentru ea, pentru fictiva ei familie şi pentru toţi cei care îşi împleteau viaţa cu a ei în magica lume a ecranului. Filmul se terminase. Era timpul să se ducă acasă. Kate ieşi din strălucirea după-amiezei însorite, clipind des din ochi. În faţa ei se întindea strada principală din Plainfield, California, somnoroasă, leşioasă, demoralizantă, ca toate străzile din orăşelele americane din acele zile. Era un orăşel zăpuşitor, exilat între livezile din Valea Sân Joaquin. Deşi în mintea lui Kate orăşelul părea să fie la o depărtare de mări şi ţări de Hollywood-ul fermecat, în realitate era separat de capitala filmului doar printr-o distanţă de o sută cincizeci de mile. Aceasta era deosebirea dintre geografie şi vis. În centrul orăşelului, câţiva pietoni stăteau proptiţi în faţa vitrinelor prăfuite ale prăvăliilor şi câteva maşini treceau în sus şi-n jos. În această fierbinte după-amiază de sâmbătă, majoritatea oamenilor zăceau pe acasă, fiind prea săraci ca să iasă la cumpărături şi prea obosiţi ca să iasă la distracţii. Kate străbătu cele opt intersecţii până în cartierul sărăcăcios unde locuia cu mama ei. Pe măsură ce se apropia de el, micile vile şi casele răzleţe deveneau tot mai ponosite, mai cenuşii. O liotă de copii se jucau în arşiţă şi se foiau de colo-colo. Foarte puţini dintre ei aveau părinţi care să le poată cumpăra biciclete, aşa încât cei mai mulţi mergeau pe jos. În haine jerpelite. Timpurile grele loviseră în toate direcţiile, dar cel mai mult în cartierele sărace ale oraşelor, unde oamenii găseau greu de lucru chiar şi în timpurile bune. Plutea o atmosferă de oboseală arţăgoasă şi de lehamite. Vraja lui Eve Sinclair şi a lumii ei imaginare începu să se destrame pe măsură ce mohoreala oraşului se lăsa peste simţurile lui Kate. Acest proces treptat de eroziune era partea ultimă şi cea mai tristă a experienţei Eve Sinclair trăită de Kate. O umplea de atâta silă de propria ei existenţă, încât imediat începea să se gândească de unde să mai facă rost de douăzeci şi cinci de cenţi ca să se ducă din nou la cinema şi să vadă iar filmul. În cele din urmă, Kate ajunse acasă. O casă mică, având un singur etaj, cu jaluzele strâmbe, perdele decolorate şi un aer de sărăcie pe care Kate nu-l sesizase în copilărie, dar de care devenise acut conştientă când crescuse mai mare. Intră pe uşa din faţă şi intră în bucătărie. Mama vorbea la telefon cu una din prietenele ei şi, în acelaşi timp, îşi dădea cu ojă pe unghii. Nu-şi ridică privirea ca s-o salute pe Kate. Fetiţa deschise frigiderul şi îşi turnă lapte într-un pahar. Pe urmă dădu să urce în camera ei. Ca să ajungă la scară, trebuia să treacă printr-un living room, cu mobila lui ieftină şi îmbâcsită, perne de mătase imprimate cu poze de la cascada Niagara şi Parcul Yosemite aruncate la întâmplare, cu ferestrele nespălate şi imensul radio consolă. Aparatul de radio era deschis. Se transmitea un meci de fotbal, într-un fotoliu stătea tolănit tatăl ei vitreg, căreia Kate îi spunea în gând Ray. Ca şi maică-sa, Ray nu păru să-i observe intrarea, într-o mână ţinea o sticlă de bere şi în cealaltă o ţigară. Era îmbrăcat, ca întotdeauna, în nişte pantaloni murdari şi un maiou. De fapt, nu era tatăl ei vitreg. Denumirea era un eufemism folosit de mama ei pentru a ascunde faptul că Ray se mutase pur şi simplu în casa lor la scurtă vreme după moartea tatălui lui Kate, un blajin funcţionar de Bancă, decedat în urma unui atac de inimă cu cinci ani în urmă, înainte de a fi împlinit cincizeci de ani. Ray era tânăr, cu cel puţin zece ani mai tânăr decât fusese tatăl adevărat al lui Kate, şi unele femei l-ar fi socotit atrăgător. Avea un trup vânjos, pielea măslinie şi păr negru, lucios. Când se îmbrăca să iasă în oraş cu mama, arăta foarte dichisit. Dar costumele pe care le purta, cravatele viu colorate, pantofii cu vârf ascuţit, pălăriile cu panglică viu colorată vădeau prost gust şi îl defineau ca individul de speţă joasă ce era. Deşi Kate nu avea pentru el nici un pic de admiraţie şi-i vorbea cât mai rar cu putinţă, putea înţelege într-un fel ce-i plăcuse mamei ei la el. Avea un soi de virilitate ostentativă, pe care o punea în valoare cu hainele lui ţipătoare. Într-o tăcere deplină, Kate aproape că se furişă pe scări în camera ei, trăgând uşa după ea. Pereţii cămăruţei erau goi, cu excepţia unui afiş, anunţând un film al lui Eve Sinclair, pe care Kate reuşise , prin multe rugăminţi să-l obţină cu un an în urmă de la un director de cinematograf. Deschise în grabă un sertar şi scoase dosarul cu materialele despre Eve Sinclair. Îşi bău laptele în timp ce se uita pentru a suta oară peste tăieturile din reviste, observând mici detalii din viaţa publică şi privată a lui Eve, pe care le ştia de fapt pe de rost. În cele din urmă, viaţa reală începu să-şi ceară drepturile şi nu o mai putu amâna. Îşi scoase cărţile şi caietele şi se apucă să-şi pregătească lecţiile. A doua zi avea teză la aritmetică, şi mai trebuia să scrie şi o compunere despre cum îşi petrecuse vacanţa de vară, ceea ce o umplea de dezgust. Kate detesta să scrie. Nu avea talent la cuvinte. Acestea i se desprindeau cu stângăcie din condei, ca nişte mici animale pătate de cerneală, străine şi lipsite de noimă. Nu-şi putea transpune sentimentele în cuvinte mai mult decât l-ar fi putut închide pe omul de pe Lună în cutia ei de merinde, în existenţa ei, cuvintele erau total lipsite de însemnătate. Ea trăia doar pentru imagini, pentru impresii. Chiar când se afla alături de cele mai bune prietene ale ei, îşi petrecea o bună parte din timp în tăcere. Acasă, abia dacă deschidea gura. Maică-sa nu avea nevoie de ea şi nu ascundea acest lucru. Irma Hamiiton nu se gândea decât la ea însăşi. Fiica ei era considerată, în cel mai bun caz, o povară şi în cel mai rău caz, o duşmancă. Cât despre Ray, se arătase politicos la început, în primele stadii ale legăturii lui cu Irma, după moartea tatălui lui Kate, aşa cum se arată pretendenţii, întotdeauna politicos faţă de copiii femeilor pe care le vor. Dar niciodată nu fusese interesat de ea ca persoană. Şi, după ce se mutase în casă, nici nu-i mai vorbise. Kate îi încurajase muţenia pentru că îl ura pe Ray. Era soios şi slinos şi mirosea a bere, a sudoare şi a tutun. Şi era puturos. S-ar fi zis că niciodată nu munceşte. Era întotdeauna pe acasă, cu sticla de bere în mână şi tăndălind. Două zile pe săptămână se îmbrăca la ţol festiv şi mergea în oraş pentru „afaceri", cum le numea mama. Dar ceva din încetineala şi langoarea felului de a fi spunea limpede că nu muncea cu adevărat. Mama îl bănuia că se întâlneşte cu alte femei şi adeseori îi făcea scene de gelozie. Cei doi se certau şi pentru bani. Foarte des ajungeau la încăierări sălbatice, aţâţate de obicei de alcool — mama obişnuia să bea gin când îi dădea mâna şi bere în rest — şi Irma striga la el făcându-l „terchea-berchea, bun de nimic" şi „fante de mahala". Uneori ajungeau şi la bătaie, iar Kate, în camera ei de sus, îşi trăgea perna peste cap şi îşi astupa urechile cu palmele. Dar, după aceea, cei doi se împăcau în felul lor acru şi morocănos. Kate îi auzea ducându-se în dormitor, unde încuiau uşa. Urma o lungă tăcere şi apoi zgomote ciudate de arcuri care scârţâie şi gemete femeieşti, care o făceau pe Kate să vrea să fugă de acasă cu orice preţ, să meargă oriunde, numai să scape de acolo. Şi, ori de câte ori voia să uite, Kate se gândea la tatăl ei bun. Îi păstra fotografia în sertar. Uneori se uita la ea minute în şir, studiind faţa blândă, cu ochelari, şi străduindu-se să-şi ad'ucă aminte cum arătase în viaţă. Deşi nu-i putea revedea chipul decât vag, Kate şi-l amintea pe tatăl ei ca pe o prezenţă plăcută, caldă, mângâietoare. Ţinea minte că stătea în braţele lui, în timp ce-şi citea jurnalul. Fusese cam grăsuliu în talie şi Kate îşi aducea aminte că atunci când o strângea îi simţea stomacul umflat presându-i spatele, în timp ce urmărea cu degetele rândurile articolului, murmura cuvintele şi, din când în când, Kate prindea câte o vorbă. Cuvinte ca „ansamblu", „comision", „ordonanţă" îi deveniseră familiare în acele zile, ca nişte jucării străine, pentru cei mari, care nimeriseră în lumea ei. Îi plăcea să le vadă croindu-şi drum de-a lungul coloanelor ziarului. O amuzaseră atât de tare şi creaseră atâta apropiere între ea şi tata, încât, după moartea lui, Kate nu mai avusese inimă să se uite la un ziar. De fapt, poate că această scurtă introducere în lumea cuvintelor, făcută de tatăl ei, o determinase, de la moartea lui, să considere cuvintele atât de străine şi de neprietenoase. După plecarea lui, îşi luase rămas bun de la lumea cuvintelor. Îşi aducea aminte cum tata o îmbăia când era mică, apoi o ajuta să se îmbrace şi o urmărea când îşi rostea rugăciunea de noapte. S-ar fi zis că el îi oferise căldura fizică a unei mame, ştergându-şi lacrimile şi oblojindu-i juliturile şi zgârieturile, în timp ce, în acea perioadă, mama era o prezenţă distantă, parcă lipsită de realitate. Kate ţinea minte cu claritate că, într-o seară, pe când avea trei sau patru ani, alergase goală din baie în living-room. Mama o certase, dar tata o strânsese în braţe şi-i spusese: — Haide, haide, Katie. Ai destul timp să faci striptease mai târziu. Vino să‑ţi punem pijamaua. De când murise tata, nimeni nu-i mai spusese „Katie"! Mama ei aproape că nici nu-i spunea pe nume şi o trata cu o irascibilitate distantă, lipsită de orice dragoste. Mama era absorbită de propria ei persoană, tot timpul sau se farda sau se demachia, îşi punea părul pe bigudiuri, vorbea la telefon sau se ducea undeva. Niciodată nu avea timp pentru Kate. Kate simţise că mariajul dintre mama şi tatăl ei fusese departe de a fi perfect. Rapiditatea cu care Ray îi luase locul tatei sugera că lumea ei dinainte nu fusese chiar atât de fericită şi de sigură pe cât păruse. Acum, privind retrospectiv, Kate îşi dădea seama că mama ei jucase tot timpul teatru alături de tatăl ei. Şi, de îndată ce tata intrase în pământ, o latură a mamei ei, pe care Kate nu o bănuise niciodată, îi copleşise brusc întreaga personalitate. Şi, în acest fel, odată cu moartea tatei Kate îşi pierduse ambii părinţi. Acum, când studia fotografia tatălui ei, constatând cum îi devenea tot mai străină pe măsură ce timpul îi îndepărta şi îi ofilea amintirea, avea senzaţia că priveşte în oglinda propriului ei mister. Pentru că ea însăşi devenea, pe zi ce trece, un glob de cristal tot mai întunecat pe măsură ce creştea, în loc să se înţeleagă mai bine, părea să se înţeleagă tot mai puţin. Şi ăsta era punctul în care intervenea Eve Sinclair. Acolo unde Kate era dezorientată, neformată, Eve era perfectă şi frumoasă. Cât de uşor îi venea lui Kate să dispară în întunericul unui cinematograf şi să petreacă două ore preţioase identificându-se cu Eve, şi nu să rătăcească, derutată, prin lumea exterioară în căutarea propriei ei identităţi! La ora cinci, Kate auzi o bătaie scurtă în uşă şi maică-sa intră fără nici o scuză, privind-o cu răceală. Tatăl tău şi cu mine mâncăm în oraş. „Nu-i tatăl meu", îi răspunse Kate în gând. — Ţi-am lăsat mâncare pe o farfurie în frigider, adăugă mama. Încălzeşte‑ţi-o în cuptor. Kate se uită la mama ei. Avea ochi verzi-cenuşii şi părul de un stacojiu vopsit. Se cam îngrăşase oarecum din cauza berii şi a bomboanelor care-i plăceau, dar avea un aer voluptuos, accentuat de rochiile ei în culori ţipătoare, lipite de sâni şi de şolduri. Îşi ţinea buza de jos mereu răsfrântă, într-o expresie de dispreţ la adresa lumii şi de delăsare în propriile ei plăceri găunoase. Kate îl auzise de o mie de ori pe Ray strigându-i mamei „căţea", şi trebuia să admită că epitetul i se potrivea. Nu răspunse nimic. Ştia că mama şi Ray se duceau la un local unde mâncau grătar de două ori pe săptămână. Copiii nu erau admişi în restaurant. Amândoi mâncau şi beau, ba chiar beau prea mult. Şi aveau să se întoarcă târziu acasă, unde urmau alte băuturi. Kate era încântată că nu trebuia să fie cu ei. Ar fi dorit să-i ştie în oraş întreaga noapte. Mama aruncă o privire plictisită în cameră. — Şi mai fă puţină curăţenie aici, adăugă. Camera asta arată ca devastată de un uragan. Fără o vorbă în plus, închise uşa şi plecă. Kate îşi petrecu întreaga seară străduindu-se, fără mare succes, să se concentreze asupra temelor pentru şcoală şi aruncând pe furiş, din când în când, câte o privire dosarului cu materiale despre Eve Sinclair. Pe la zece seara, când uşa de jos se deschise şi apoi se închise, ea era în pijama. Nimeni nu veni să-i spună noapte bună. După tonul conversaţiei care se purta jos, îşi dădea seama că cei doi băuseră mai mult ca de obicei. În pălăvrăgeala stridentă a mamei răzbătea o notă ameninţătoare, iar răspunsurile lui Ray erau mohorâte. Kate intră în pat. Încercă să nu le mai audă glasurile şi clinchetul gheţii în pahare, gândindu-se la filmul pe care-l văzuse. Şi, pe măsură ce Eve îi acoperea fantezia, lumea reală se retrăgea. Intrase în lumea de pe tărâmurile somnului, când paşii îndepărtaţi ai adulţilor urcând scările îi ajunseră la urechi. Apoi uşa dormitorului deschizându-se şi închizându-se. Pe urmă, în timp ce visele se luptau cu realitatea în mintea ei înceţoşată, urechile îi fură lovite de gemetele înăbuşite şi scârţâiturile arcurilor în ritmul amorului. Erau sunete străine, oribile, de un comic greţos. Era horcăiala unei lumi în care nu se putea închipui trăind, un deşert în care nu putea încolţi viaţa. O clipă, Kate se înfioră. Apoi, cu un efort de voinţă se cufundă şi mai adânc în visul despre casa fericită de pe plantaţie, fetiţa adorabilă în rochia ei albă, părinţii iubitori, peluzele întinse, foşnetul vântului printre copaci. Preţ de un moment unic, Kate se simţi totuna cu Eve Sinclair, se simţi în pielea ei, în cea a personajului pe care-l interpreta, trăind în altă lume, mai bună. Kate adormi.

 Gust de necazuri de Elaine Lakso   – Îmi plac maşinile sport vechi şi restaurate, pictorii impresionişti francezi, toate fructele pe care le-am cunoscut vreodată, şi femeile obraznice, spuse Josh. Liss fu năcită de acest neaşteptat iureş de dezvăluiri. – Mmm – ce părere ai despre femeile obraznice pentru care lucrezi? – Ce-ar fi să-ţi arăt? Vorbise atât de inocent, încât Liss nu-şi dădu seama de intenţiile lui decât când se pomeni culcată lângă el, în iarba moale. Îl privi surprinsă, atentă. Emoţionată. – Ce faci? îngăimă ea, cu gâtul dintr-o dată uscat ca pergamentul. – Nu fac nimic. Dar plănuiesc să te sărut. Totuşi, nu se mişcă – îşi ţinea doar gura atât de aproape de a ei încât Liss fu nevoită să-şi coboare genele ca să nu se holbeze drept în ochii săi. Era conştientă în mod intens de trupul lui mai puternic şi mai prelung, peste al ei, de senzaţia coapselor lui cu muşchi tari deasupra alor ei, de căldura cărnii lui lipite de a ei. – Ăsta-i modul tău de a mi-o plăti, aşa-i? întrebă ea. – De fapt, spuse Josh, cu buzele peste ale ei, incitându-i la revoltă toate celulele din trup, e doar modul meu de a-ţi spune că vreau să te cunosc mai bine...     DESCRIEREA PERSONAJELOR:   JOSHUA FARRINGTON: Era înalt, bronzat, la vreo treizeci şi cinci de ani şi cam la fel de firav ca un autocamion Mack. Avea părul şaten tuns scurt, trăsăturile cizelate şi ochii căprui intenşi. Mâinile netede şi fine, cu unghiile îngrijite, nu aveau bătături sau urme de murdărie. Purta o cămaşă albă apretată, cravată de mătase Bordeaux şi costum trois-pièces gri, pe sub care se observa trupul suplu şi musculos. Şi mocasini negri lustruiţi.   LISS HARDING: Blonda cea zveltă şi atrăgătoare arăta mai aproape de şaisprezece ani decât de douăzeci şi şase, mult prea tânără şi prea firavă. Să tot fi avut un metru şi cincizeci şi cinci, şi nu depăşea patruzeci şi cinci de kilograme. Avea ochii albaştri-cenuşii, părul blond-deschis vârât sub tichia, de bucătar ridicol de mare, nasul mic, în vânt. Purta o bluză albă şi pantaloni negri de gata peste care se încinsese cu şorţul.     ELAINE LAKSO   GUST DE NECAZURI   Traducere de MIHNEA COLUMBEANU     Surorii mele, Arlene, şi lui Alan. Pentru totdeauna.     Capitolul unu   Dacă în seara aceea mai ieşea şi altceva pe dos, îşi spuse Liss Harding, avea să dea cu piciorul în primul lucru care-i apărea în cale. De preferinţă, în aragazul cu un temperament imposibil care nu se putea hotărî dacă să funcţioneze sau nu. Iarăşi. Singurul motiv pentru care nu-l lovise deja era acela că o dureau prea rău picioarele. Nevoită să preia rolul de gospodină pentru că bucătarul ei şef, Anthony, avea gripă, Liss oftă exasperată în timp ce amesteca grăbită lapte într-o porţie de sos de brânză. Sosul începuse să se coaguleze, pentru că plita de sub cratiţă abia dacă emana destulă căldură ca să topească gheaţa. Auzind un zgomot în spatele ei, aruncă o privire peste umăr. Cumnatul său, Rob, care juca rolul de maître d', bolnav şi el de gripă, intră ţanţoş în bucătăria plină de arome, cu o expresie aiurită pe chip. Liss îşi adună puterile. – Mi-e frică să întreb, dar am s-o fac oricum. Ce s-a mai întâmplat? Rob îi adresă un zâmbet suspect de vesel: – Nimic care să-ţi spargă timpanele. Sau, cel puţin, care să nu poată fi lecuit de o chelneriţă cu experienţă sau două. Liss se gândi la fata inimoasă, deşi cam repezită, pe care tocmai o angajase. – Mary Lee? – Mary Lee, confirmă Rob. Oftă resemnată: – Acum ce-a mai făcut? Rob o privi cum amesteca unt într-un castron cu piure de cartofi. – A fost cât pe ce să verse o salatieră plină în poala primarului. – Ăsta pare un motiv de sărbătorire, nu de îngrijorare. Rob luă un tel şi începu să bată sosul de brânză. – Şi eu mi-am spus la fel. Până a încercat să toarne apă în pahare şi când colo a făcut fleaşcă faţa de masă. – Doamne, îşi potrivi Liss tichia de bucătar mai mare cu două numere care-i tot cădea pe frunte. Şi ce-ai făcut? – Ce mi-ai spus tu să fac când se întâmplă boroboaţe. Mi-am prezentat scuzele cu cea mai mare convingere şi i-am spus primarului că el şi soţia lui mănâncă astă seară din partea firmei. Mary Lee face des pozne din-astea? – Destul de des, răspunse Liss, gândindu-se câte mese pe gratis oferise în ultima săptămână. Aruncând o privire spre plita călduţă de sub cratiţă, Rob se încruntă. – Ce-are drăcia asta? Credeam că tocmai ai reparat-o. Liss scoase din cuptor doi cartofi copţi, înveliţi în ţiplă. – Am reparat-o. Numai că n-are chef să rămână aşa. Nu trebuia să fii în sala de mese? – Merge încet. Îmi ţine locul Annie. Ştii, ai scoate un profit mult mai mare dacă n-ar trebui să faci mereu cinste, deoarece clienţii trebuie să se ferească de apa rece ca gheaţa. De ce nu te scuteşti de toată mizeria asta, angajând o ospătăriţă cu vechime? – Fiindcă nu i-aş putea plăti cât merită. Şi pentru că Mary Lee încearcă să economisească bani pentru colegiu. Până la urmă, o să prindă mişcarea. Rob clătină din cap: – Eşti prea bună la inimă ca să-ţi fie bine în viaţă. Ridicând din umeri, Liss începu să aranjeze feliile de mere ale garniturii pe alte două farfurii. În mod normal, folosea pătrunjel, dar furnizorul ei nu venise în după-amiaza aceea. – Trebuie să-i dea cineva şi ei de lucru. Rob înhăţă o bucată de măr şi muşcă din ea. – Ray n-ar fi făcut-o. Cu gândul la răposatul ei soţ, Liss replică: – Ba ar fi făcut-o. Poate că ar fi fost necesară puţină muncă de lămurire din partea ei, dar l-ar fi convins până la urmă. Se întrerupseră amâdoi din vorbă, când Mary Lee năvăli în bucătărie, înşfăcă nişte şerveţele de hârtie şi o zbughi din nou afară. Rob îşi dădu ochii peste cap: – Încă o notă de plată dusă de izbelişte. Ştii, Mary Lee arată aşa de dulce şi inocentă, încât ar trebui să te gândeşti c-o poţi folosi ca armă secretă. Liss scrută comenzile din faţa ei: – Contra cui? – Contra lui Farr. A cui altuia? Farr. Simpla menţionare a acestui nume era de ajuns pentru a-i catapulta lui Liss tensiunea sangvină prin tavan. Noul critic de restaurante al ziarului local, J. P. Farr, devenise în numai şase luni pisica neagră a tuturor localurilor din zonă, mai ales pentru că se specializase în reportaje caustice, pe care i le puteau inspira până şi cele mai mărunte accidente. Liss întoarse o friptură pe grătar. – După cum a mers treaba în seara asta, mă aştept să apară din clipă– clipă. – Individul pare să aibă un al şaselea simţ pentru a se arăta când e cel mai puţin dorit, comentă Rob. Liss pufni: – Cred că nu e dorit niciodată, niciunde şi de nimeni. – Într-adevăr... Rob făcu o scurtă pauză. – Mare păcat că nu ştim cum arată. Am citit undeva că îşi păstrează anonimatul, pentru a putea critica restaurantele în linişte, fără a se repezi toţi să-l slugărească de cum intră. Liss unse friptura cu sos teriyaki. – Îţi arde de glumă? Mult mai probabil e să insiste asupra anonimatului ca să nu fie împuşcat de un patron nervos căruia i-a făcut cronică proastă. Sau, şi mai bine – otrăvit. – Înţeleg că ai văzut articolul de săptămâna trecută despre Firestone. Liss îşi încreţi nasul: – N-a fost nevoie. Martha Grey m-a sunat imediat ce a apărut ziarul. O oră încheiată mi-a plâns în telefon. – Calificativul de o singură furculiţă n-o să le facă nici un pustiu de bine. Crezi că vor da faliment? – Dacă trag oblonul, vom şti cu toţii cine-i de vină, se întoarse Liss să toace ceapa cu un satâr uriaş, teribil de ascuţit, imaginându-şi că sub tăiş se afla gâtul lui J. P. Farr. Tare mi-ar mai plăcea să mă întâlnesc faţă în faţă cu el şi să-i spun verde ce părere îmi face, adăugă, ciopârţind cu savoare căpăţâna de ceapă. – Atâta vreme cât n-o să se apropie de noi în seara asta, replică Rob, pornind înapoi spre sala de mese. Altfel, vom ajunge cu toţii pe stradă, căutându-ne de lucru.   * * *   Pe o scară cu cinci trepte, conchise Joshua Farrington, Restaurantul Lakeview ar fi ocupat locul doi, chiar şi acest calificativ fiind generos. Clătină din cap, în timp ce studia interiorul spaţios al restaurantului, iluminat – greşit, după opinia lui – cu lămpi puternice, dezavantajoase, care-i făceau până şi pe clienţii cei mai sănătoşi la înfăţişare să pară că aveau o tentă verzuie. Nu se putea spune că Lakeview era un local prost. Numai că se distigna printr-o binecuvântată banalitate. Vârând în buzunar pixul şi carneţelul, Josh îşi luă furculiţa şi scormoni prin salata verde cu castraveţi şi roşii, vizibil lipsit de entuziasm. Când venise să inspecteze Restaurantul Lakeview, avusese mari speranţe – cu toată sinceritatea. Până acum, însă, nu-l impresionase nici mâncarea, nici serviciul şi nici ambianţa, aceasta din urmă fiind virtualmente inexistentă. Văzuse la New York staţii de metrou cu mai multă personalitate. Cel puţin acest aspect îl surprinsese. Clădirea în sine era o bijuterie – o vilă victoriană de la începutul secolului, într-o stare rezonabil de bună, construită exact pe malul Lacului Seneca. O clădire cu o graţie maiestuoasă, printre puţinele care aveau asemenea trăsături arhitectonice distinctive în acea parte din nordul statului New York, deţinea nişte posibilităţi fantastice – pe care proprietarul le scăpase din vedere. Toate micile accente care scoteau în evidenţă un restaurant, după părerea lui, fuseseră ignorate şi ele. Deşi bănuia că localul Lakeview se străduia să fie elegant, şerveţelele erau din hârtie, deşi de o calitate decentă. Feţele de masă erau din pânză dar, oroare a ororilor, fuseseră acoperite cu folii groase de plexiglas. Nu se zărea nici o floare proaspăt culeasă, ba chiar nici un fel de plante. Iar de menu, ce să mai vorbească! Arăta de parcă îl concepuse un student în anul întâi la arte plastice, iar selecţia de aperitive era, cu un termen binevoitor, plictisitoare. Scoţându-şi pe furiş carneţelul din buzunarul sacoului, Josh notă încă un comentariu, având grijă să se asigure că nu-l observa cineva. Era obligatoriu ca nimeni să nu-şi dea seama ce făcea, nici cine era. Întrucât dorea să judece ospătăriile locale după ceea ce le serveau tuturor, nu numai lui, îşi păstra anonimatul cu tot atâta vigilenţă cu cât îşi păzeau majoritatea oamenilor banii. Era în joc reputaţia lui. Sosi desertul. Aproape abandonând orice speranţă că ar fi putut să fie ceva care să-i ridice evaluarea la respectabilul nivel de trei furculiţe, Josh gustă prăjitura cu brânză, migdale şi ciocolată, pentru a avea o surpriză mai mult decât plăcută. Compoziţia era bogată şi pufoasă, iar gustul tare al ciocolatei era completat, nu copleşit, de aroma subtilă a migdalelor. Josh privi lung prăjitura, presărată cu amaretto şi decorată cu un mic boboc confecţionat din migdale argintate şi ciocolată albă. Spre deosebire de restul mâncării, desertul era delicios şi dovedea un fler categoric. Regândindu-şi cronica, Josh îşi analiză impresia de ansamblu. Cu câteva contribuţii minore, friptura bourguignon de vită ar fi putut ranscende categoria simplei vaci fierte. Dar, din păcate, atât salata cât şi supa păreau să fi fost pregătite de nişte handicapaţi culinari. Singura care salvase onoarea serii fusese prăjitura cu brânză. Întrebându-se cum reuşiseră cei de la Lakeview să-şi procure un cofetar respectabil şi cine o fi fost acela – sau aceea – Josh împinse farfuria într-o parte. – Nu vă place desertul, domnule? Reţinând în mine ca pe viitor să nu-şi mai arate atât de vizibil nemulţumirea faţă de câte o masă, Josh se întoarse spre persoana care vorbise. Era chelneriţa, o tânără veselă, deşi nu deosebit de bine coordonată. Până acum, reuşise să verse apa, să scape tacâmurile pe jos şi să încurce, din câte ştia el, cel puţin două comenzi – şi nu era decât ora opt. Josh o studie pe fata care zâmbea neliniştită. Detesta gândul de a deziluziona o persoană atât de tânără şi evident lipsită de experienţă, dar asta era situaţia. Sosise momentul pentru "Testul Farr". Fără a se mulţumi doar să judece mâncarea dintr-un local, Josh îi prefera să pună la încercare posibilităţile maxime ale restaurantelor în împrejurări dificile. Un restaurant excelent, confruntat cu o problemă, găsea invariabil o soluţie fezabilă, câtă vreme cele de duzină izbuteau aproape întotdeauna să înrăutăţească şi mai tare orice situaţie deja proastă. Lui Josh îi plăcea să creeze o mică problemă, pentru a vedea cum o rezolva personalul restaurantului. Ba chiar, savura acest vicleşug. Unele dintre cele mai interesante articole ale lui fuseseră inspirate de situaţii în care pusese intenţionat o muscă în ulei. Sau, mai relevant, în supă. De astă dată, îl interesa să vadă cum avea să reacţioneze personalul, pe care îl bănuia de a fi bine intenţionat dar jalnic de neinstruit, în faţa unui client rău platnic. Îi adresă ospătăriţei cel mai fermecător surâs al său, încercând să nu se simtă vinovat pentru ceea ce se pregătea să-i facă încrederii ei în oameni. – Prăjitura e bună, spuse el cu sinceritate, dar aş dori încă ceva lângă ea. Fata se încruntă, vizibil îcurcată. – Adică, aţi dori ceva deasupra. Frişcă, de exemplu? Ispitit să-i ceară sare şi piper, numai pentru a vedea cum răspundea la o asemenea preteţie, Josh zâmbi din nou: – De fapt, mă gândeam mai degrabă la un cappuccino. Şi nota, de asemenea, dacă nu te superi. – Nu avem cappuccino, răspunse ea; Josh nu se miră. Preferaţi o cafea în schimb? – Merge şi cafeaua. Aceasta sosi, aburindă şi delicios de savuroasă. Gândindu-se să mai adauge o jumătate de furculiţă pe lângă cele două ale calificativului, Josh o bău pe îndelete, în timp ce-l privea pe maître d', care nu semăna cu nici un şef de sală dintre toţi cei pe care-i văzuse vreodată. De fapt, nici nu arăta a chelner, punct. Părea hărţuit şi stânjenit, ca fratele cuiva care a fost chemat să supravegheze o petrecere de adolescente în pijama. Aşteptând până se asigură că sala era atât de plină cu clienţi pe cât se putea într-o joi seară, Josh îi făcu semn ospătăriţei. Apropiindu-se, cu un zâmbet, fata se uită de la cec, care stătea singuratic pe tăviţa alungită de plastic cu care i-l adusese, spre el: – S-a întâmplat ceva? – De fapt, da, îşi dădu Josh toată silinţa să pară jenat. Nu pot plăti. Chelneriţa ezită: – Vreţi să spuneţi că v-aţi uitat portofelul? – Nu, vreau să spun că nu am bani. – Nu face nimic, răspunse fata. Primim şi cărţi de credit. Josh îşi folosi cel mai fermecător zâmbet: – Mă tem că nu înţelegi. Nu am nici un ban. Şi nici cărţi de credit. Într-un cuvânt, sunt lefter. Fata îl privi cu deznădejde vădită: – Serios? – Serios. Îmi pare rău. Dar asta e. – Aha. Mă rog. Neştiind în mod clar ce să facă, îşi muşcă buza: – Cred c-ar fi mai bine să vorbesc cu Liss. După doi paşi, întoarse capul spre el, brusc bănuitoare: – N-o să plecaţi, nu-i aşa? – Nici nu m-aş gândi, o asigură Josh. Trecură trei minute. Aşteptându-se pe jumătate la un scandal, Josh se încordă, când de masă se apropie tânărul maître d', care ieşise din bucătărie. – Domnule? îl interpelă acesta, politicos. Patroana ar dori să vă vorbească. Sunteţi bun să poftiţi până la bucătărie? Era clar că patroana nu se putea deranja să vină până în sala de mese pentru a rezolva o problemă. Cu o impresie deloc favorabilă, Josh îşi ascunse neplăcerea în timp ce se ridica încet în picioare pentru a-l urma pe tânăr prin uşile batante din fundul sălii de mese. Când părăsi zona sigură a localului public, avu un sentiment fugar de rău augur. Ultima oară când încercase acel şiretlic, aproape că fusese aruncat cu şuturi în dos pe o alee din spate, de un ospătar ursuz cu bicepşii cât nişte trunchiuri de copaci. Incidentul îl costase o luxaţie la încheietura mâinii, iar pe acel restaurant anume, o cronică nu tocmai binevoitoare la capitolul "servicii". Şi cu toate că acest şef de sală nu era la fel de înalt şi musculos ca el, Josh recunoscu un aer protector distinct în comportamentul tânărului. Putea să fie un semn rău – sau nu. Cu mintea străbătută de viziuni în care era azvârlit afară pe uşa din dos, Josh nu era prea sigur la ce să se aştepte, când intră în bucătărie. Dar nu se aşteptase în nici un caz la femeia zveltă şi blondă, cu o ceapsă de bucătar ridicol de mare. Să tot fi avut un metru şi cincizeci şi cinci, iar dacă depăşea patruzeci şi cinci de kilograme, era gata să mănânce feliile de măr pe care se părea că ea i le pusese în farfurie. – Liss? ridică glasul tânărul, peste sfârâitul cartofilor prăjiţi, rămânând destul de aproape de Josh pentru ca acesta să nu se simtă tocmai liniştit. El e. Blonda cea atrăgătoare, care arăta mult prea tânără ca să fie patroana şi prea firavă pentru a-i da un picior cuiva, se întoarse către Josh, dinspre o oală care scotea aburi. În clipa când îi văzu ochii albaştri-cenuşii, Josh ştiu că, indiferent de alte considerente, Liss Harding numai proastă nu era. Şi imediat îl încercă un fior de emoţie plăcută.   Liss lăsă jos lingura pe care o ţinea în mână, sperând că nu arăta la fel de buimăcită pe cât se simţea în faţa bărbatului atrăgător şi viril pe care îl adusese Rob din sala de mese. Ăsta era "tipul cam trecut, ghinionist", despre care Mary Lee spusese că nu avea cu ce plăti consumaţia? Uitând că fata nu avea decât nouăsprezece ani, Liss se aşteptase să aibă de-a face cu un prăpădit aschilavric, subalimentat şi cam răpciugos, trecut de optzeci de ani. Când colo, omul apărut în bucătăria ei era înalt, bronzat, la vreo treizeci şi cinci de ani şi cam la fel de firav ca un autocamion Mack. – Înţeleg că aveţi o problemă, spuse ea, pe un ton neutru. – Mă tem că aşa e, răspunse omul, cu un glas bine modulat, aţâţător de profund, care o făcu pe Liss să se întrebe dacă nu cumva o fi fost cine ştie ce vedetă de televiziune. După cum i-am explicat domnişoarei care m-a servit... În timp ce-i observa părul şaten tuns scurt, trăsăturile cizelate şi ochii căprui şi intenşi, Liss îl ascultă cum îşi repeta afirmaţia că nu putea plăti masa, neavând de unde. Deşi nu era o femeie exagerat de suspicioasă, discursul lui i se păru ciudat de senin şi îndelung repetat. O fi fost vreun soi de farsă locală, gen "camera ascunsă", a unuia dintre posturile de televiziune din zonă? Se întoarse să scoată un coş cu cartofi prăjiţi dintr-o cuvă cu ulei încins, apoi reveni cu privirea spre el. Fără să se grăbească, îi studie pe îndelete cămaşa albă apretată, cravata de mătase Bordeaux şi costumul trois-pièces gri, încercând să nu observe trupul suplu şi musculos de sub haine. – Vreţi să spuneţi că nu aveţi bani la dumneavoastră? îl întrebă ea; după câte presupunea, costumul şi mocasinii negri lustruiţi costau mai mult decât cheltuia ea pe haine un an de zile. Sau că nu aveţi bani, punct? Zâmbetul lui scurt şi strălucitor nu-i risipi cu nimic bănuielile crescânde. – În prezent, sunt falit, mărturisi el. Ştiu ce impresie vă fac. Dar hainele mi-au rămas de pe vremea când lucram la New York, înainte de a mă fi mutat în nordul statului. Le am de ani de zile. Ce-i de calitate, durează, adăugă, pe un ton care o făcu pe Liss să conchidă că n-ar fi fost în stare să depisteze calitatea nici dacă venea la ea s-o calce pe picioare. Ceea ce însemna că, probabil, îi privise atent bluza albă şi pantalonii negri de gata peste care se încinsese cu şorţul, ca şi mobilierul din sala de mese. În ciuda eforturilor ei cu acoperitorile de plexiglas şi reparaţiile răzleţe, toate aveau urgentă nevoie să fie înlocuite. – Înţeleg, spuse ea; întoarse pe cealaltă parte două fleici, fără a lua în seamă modul cum i se aţintise privirea tenebroasă asupra gurii ei. Şi v-aţi dat seama că nu aveţi bani înainte, sau după ce aţi comandat cele mai scumpe specialităţi din menu? Încercase să nu vorbească pe un ton acuzator, dar nu prea reuşi. N-ar fi fost prima dată când un om cu mai mulţi bani în bancă decât văzuse ea toată viaţa se vădea a fi prea zgârcit ca să plătească o masă. Necunoscutul îi adresă un zâmbet complice, care o făcu să se simtă şi mai tânără, şi mai inocentă decât ştia că arăta. – Înainte, recunoscu el. Dacă necazul tot era inevitabil, m-am gândit că aş putea măcar să-mi scot pârleala. Liss arcui o sprânceană: – Interesant punct de vedere, domnule...? – Farrington, se prezentă el, atât de prompt, încât Liss se întrebă dacă acela era numele lui adevărat. Joshua Farrington. Iar dumneavoastră sunteţi...? Îşi şterse mâinile pe şorţ, apoi i-o întinse pe cea dreaptă: – Liss Harding. Farrington îi strânse mâna pe îndelete, studiindu-i toate trăsăturile, de la părul blond-deschis vârât sub tichie, până la nasul mic, în vânt, şi gură. Apoi ochii lui o părăsiră, pentru a parcurge ibricele mari ce se încălzeau pe aragaz. – Sunteţi bucătăreasa? o întrebă, aruncând o privire spre boneta care-i tot aluneca pe frunte. Liss împinse la loc ceapsa prea mare pentru ea. – Numai temporar. Bucătarul e în concediu medical. De fapt, eu sunt patroana. Iar individul acesta era ghinionul întruchipat. Observând că avea mâinile netede şi fine, cu unghiile îngrijite, fără bătături sau urme de murdărie, Liss îşi retrase propria mână umedă, căreia Farrington întârzia să-i dea drumul. – Dumneavoastră sunteţi patroana? repetă el, părând mirat. – Întocmai. Ştiind că arăta mai aproape de şaisprezece ani decât de douăzeci şi şase, Liss înălţă o sprânceană, într-o atitudine provocatoare: – Vă surprinde? Gura lui se arcui într-un uşor surâs: – Puţin. Mă aşteptam ca patronul să fie bărbat. Obişnuită să aibă de-a face cu oameni care presupuneau că numai bărbaţii pot conduce toate firmele cu excepţia saloanelor de coafură, Liss îi adresă un zâmbet dulceag: – Viaţa e plină de surprize. – Astă seară, da. Înţeleg că dumneavoastră mi-aţi pus în farfurie feliile de măr, ca garnitură? Era o întrebare politicoasă dar, având în vedere că nu plătise respectivele felii de măr şi nici nu părea să aibă intenţia de a o face, lui Liss i se păru de o extremă impertinenţă. – Da, răspunse ea, încrucişându-şi braţele pe piept. Eu le-am pus. – Presupun că n-aţi văzut niciodată pătrunjel. – Ba am văzut, replică Liss cu voce calmă, deşi temperatura începea să-i crească. Numai că nu prea recent. Furnizorul meu n-a venit azi, când fusese programat. Întotdeauna sunteţi atât de obraznic? Farrington o privi cu cea mai mare nevinovăţie: – Găsiţi că sunt obraznic? – Întrucât eu sunt patroana, iar dumneavoastră un client rău platnic, da. E destul de neplăcut s-o criticaţi pe bucătăreasă în faţă, dar din moment ce nu v-aţi plătit cina, aş spune că asta e curată neobrăzare. – Consideraţi, cred, că ceea ce am făcut e reprobabil, spuse el, fără a părea câtuşi de puţin jenat de propriul său comportament aberant. – Nu ştiu dacă e reprobabil, dar necinstit, fără îndoială. Dacă aţi fi venit la mine şi mi-aţi fi spus că vă e foame, adăugă Liss, fără a se osteni să-şi ascundă dezaprobarea, aţi fi primit de mâncare. Probabil nu felurile scumpe pe care le-aţi ales, dar cu siguranţă cât să vă săturaţi. Ia spuneţi-mi, domnule Farrington: lucraţi undeva? – Mama mea îmi tot spune că ar fi timpul să-mi găsesc o slujbă mai bănoasă, replică el, cu un zâmbet şmecher. Simpla idee că pe acel om nu-l puneau în mişcare decât admonestările materne era rizibilă, îşi spuse Liss. Părea genul care consideră că legile sunt făcute pentru a fi interpretate, dacă nu chiar încălcate de-a binelea. Genul căruia îi place să forţeze lucrurile până la limită. Genul care se grăbeşte atât de tare să profite de pe urma oricărei situaţii, încât nici nu apuci să înţelegi ce s-a întâmplat. – Regret dacă am creat o situaţie penibilă, spuse el. – Nu păreţi deloc să regretaţi. – Nu? – Nu. De fapt, părea chiar mulţumit. De sine însuşi şi de toată situaţia. Chiar dacă Liss nu înţelegea în ruptul capului ce motive ar fi avut. Văzând că întârzia să-i răspundă, Farrington se aventură mai departe: – Presupun că veţi chema poliţia, ca să mă închidă pentru furt de servicii publice? Liss îi aruncă o privire lungă, în timp ce se gândea care ar fi fost cel mai potrivit mod de a-l face pe Joshua Farrington să-şi achite consumaţia scumpă, dându-i totodată o lecţie pe tema "cinstea e cea mai bună politică". O lecţie despre care bănuia că întârziase cam de multişor. Pentru că, dacă îi spunea cineva că acum făcuse pentru prima dată figura, era gata să-şi mănânce boneta cu apret cu tot. – Nu, domnule Farrington, spuse ea, cu o voce suavă. N-am să chem poliţia. Eu nu obişnuiesc să mă supăr. Ci numai să mă achit. Aproape că a putut vedea cum i se succedau posibilităţile prin minte, în timp ce înclina capul într-o parte. – Adică? – Adică, domnule Farrington... Zâmbi, când în minte îi răsări o idee: – ...Am să vă ofer o slujbă.

Ingerii pacatelor de Susan Johnson Capitolul 1   Londra, martie 1787     Sinjin aproape terminase să se îmbrace. Cu mişcări rapide şi precise îşi înnodă la gât fularul din batist. Mirosul dragostei, puternic, plutea în camera supraîncălzită, amestecat cu parfumul de liliac al ducesei de Buchan. Goală, tolănită în aşternutul răvăşit, ducesa se gândea dacă era cazul să se simtă jignită de plecarea neaşteptată a amantului său şi de brusca lui indiferenţă. Hotărî de îndată că nu trebuia cu niciun chip să comită o astfel de prostie. Nu numai că şi-ar fi vărsat zadarnic mânia pe cel mai destrăbălat nobil din Londra, dar Sinjin era şi cel mai frumos bărbat pe care-l întâlnise vreo­dată: înalt, zvelt, musculos, întunecat ca păcatul, cu ochi albaştri şi luminoşi care seduceau fără ruşine orice femeie. Iar dacă perfecţiunea clasică a trăsăturilor sale nu era de ajuns... în ce privea amorul, se dovedea de neîntrecut. Niciun bărbat nu-i stârnise asemenea senzaţii, şi nici orgasme atât de răscolitoare. Oftând, se răsuci în pat, luând o poziţie cât mai seducătoare, şi zise: - Când te întorci? Sinjin încetă să-şi mai caute haina azvârlită pe jos, în graba cu care îşi dusese iubita în pat, cu numai câteva ore mai devreme, şi-şi plimbă privirea peste trupul ei ademenitor, cu sâni pietroşi şi şolduri frumos arcuite. Într-o fracţiune de secundă îşi aduse aminte cum se pricepea Cassandra să-l sâcâie cu astfel de mărunţişuri şi, în loc să mintă, răspunse scurt: - Peste cinci zile. - Să vii să mă vezi. Sinjin St. John, duce de Seth, marchiz de Fowler, conte de Barton, viconte Carvernon, obişnuia să rămână la Newmarket pe întreaga durată a sezonului de curse. Toată lumea ştia că pasiunea sa pentru cai îi întrecea cu mult interesul pentru femei. Acum însă urma să facă un drum de cinci zile la Londra, ca să ia un cal irlandez, Waterford. Auzind rugămintea ei timidă, chipul i se lumină de un zâmbet şi trăsăturile-i aspre căpătară un farmec copilăresc. - Cu mare plăcere... dar numai în treacăt. - Cât timp adică? - O oră. Cassandra era cea de-a doua soţie a ducelui de Buchan: un capriciu pe care acesta şi-l îngăduise după moartea primei sale neveste, incident petrecut tocmai la ţanc, înainte ca ducele să fie prea bătrân pentru a aprecia o femeie voluptoasă cum era Cassandra. - Cât timp? repetă ea în şoaptă, ondulându-şi trupul ispititor într-un mod atât de sugestiv încât Sinjin reveni îndată asupra deciziei iniţiale.          - Ceva mai mult de-o oră, răspunse el, zâmbind provo­cator. Întrucât Buchan se apropia de şaptezeci de ani, Sinjin se întrebă în sinea lui cum reuşea ducele să facă faţă tempera­mentului pasional al soţiei sale. Cu siguranţă că în curând îl vor lăsa puterile, iar Cassandra va deveni o văduvă tânără şi putred de bogată.         - Sper că n-ai să uiţi... murmură ea, mângându-şi sexul umed de dorinţă. Sinjin răsuflă adânc şi aruncă o privire spre ceasul de por­ţelan de pe consola şemineului, întrebându-se o clipă dacă era necesar să ajungă la timp la Newmarket. Apoi întinse mâna şi-şi luă haina cărămizie. La cursele de a doua zi, murgul lui se va lua la întrecere cu armăsarul irlandez al lui Stanhope, perspectivă în faţa căreia păleau chiar şi performanţele la pat ale Cassandrei. Îşi îmbrăcă haina şi, simţind parcă nevoia să se scuze pentru clipa de şovăială, zise: - Mâine, murgul meu se va înfrunta cu faimosul campion al lui Stanhope. - Atunci îţi urez noroc, şopti ea, încercând să-şi ascundă nemulţumirea. Să nu mă uiţi. „Evident că nu! “ îşi spuse el, cu trupul încordat ca răspuns la chemarea ei erotică. Iar dacă Sinjin n-ar fi fost atât de pasionat de curse şi n-ar fî avut o voinţă de fier, Cassandra s-ar fi putut bucura încă o dată de trupul lui.     Capitolul 2   - Fii atent la biciul lui Archer, îşi avertiză Sinjin jocheul, desfăcând cataramele în care era prinsă pătura groasă din lână ce apăra calul pur-sânge de vântul tăios de martie. Mai mult ca sigur va încerca să vă lovească, pe tine şi pe Romulus. Mângâind gâtul musculos al calului campion, începu să-i vorbească încet, cu glas moale şi blând. Murgul întoarse capul, împingându-şi uşor botul în gâtul stăpânului. - Fereşte-te şi tu, băiatule, şopti Sinjin, ca să nu-ţi facă vreun rău. Apoi i se adresă din nou jocheului, care potrivea harnaşamentul: - Pista e îngustă, nu-ţi rămâne prea mult spaţiu de mişcare. Romulus pare în formă azi, râse el. Tu nu vei avea altă grijă decât să stai cocoţat în şa.                      - Asta şi fac de fiecare dată! Da’ să ştiţi că suportă greu frigul. Sper să-i dea drumul curând... Zicând acestea, Fordham îşi vârî piciorul în scară şi sări în şa. Aruncând o privire spre Sinjin, întrebă: - Aţi pariat pentru mine?     - Pentru amândoi. Biletele sunt la Randall. După cursă vom fi nişte oameni bogaţi.     Sinjin îşi trecu palma pe sub frâu, ca să verifice dacă nu cumva fusese strâns prea tare. Romulus nu suporta să fie stru­nit mai mult decât trebuia. Era un cal care alerga de plăcere şi aproape că nu avea nevoie de jocheu. - Poţi să-l duci acum, zise tânărul, bătându-şi uşor calul pe greabăn.     Se trase un pas înapoi, astfel încât Fordham să-şi poată face loc printre rândaşi, îndreptându-se spre linia de pornire şi rămase o clipă nemişcat, admirându-şi cu mândrie campionul. Curând după aceea, Sinjin se afla în tribuna hipodromului Newmarket, cu pista Rowley Mile desfăşurându-se în faţa lui. În depărtare se zăreau coline verzi şi domoale, încălzite de razele unui soare strălucitor. Tânărul îşi plimbă privirea peste caii adunaţi la prima cursă a sezonului de primăvară şi inima începu să-i bată năvalnic, cuprinsă de o binecunoscută emoţie. Iubea priveliştea, zgomotele şi mirosul hipodromului Newmarket, silu­etele mândre ale cailor, agitaţia spectatorilor, irezistibila tentaţie a pariurilor şi tulburătorul sentiment al victoriei. Încă de la şaisprezece ani, când îşi cumpărase primul cal de curse, îşi pusese în minte să realizeze cea mai bună crescătorie de cai de rasă din Anglia — ba poate chiar din întreaga lume, cum bombăneau acei concurenţi, ce nu-şi îngăduiau să plătească pentru un cal pur-sânge atâţia bani ca Sinjin. După majorat, când căpătase dreptul de a-şi administra singur averea, câşti­gase majoritatea curselor importante din ultimii zece ani şi, mai ales, cele mai multe premii în bani. Pasiunea pentru curse fusese încurajată de mama lui, a cărei familie din Irlanda creştea cai de curse şi de vânătoare. Ea îl învăţase pe Sinjin să călărească încă de la vârsta de doi ani şi-l luase cu trăsura la toate cursele de la Newmarket. Purtând în vene sângele crescătorilor de cai irlandezi, crescuse în atmosfera captivantă şi plina de neprevăzut a curselor. Tribuna din cărămidă roşie aflată pe colina Abingdon, chiar lângă linia de sosire, era tixită de spectatori, invitaţi ai lui Sinjin. Bufetul bogat asortat şi şampania de cea mai bună calitate confirmaseră reputaţia de gazdă primitoare a ducelui de Seth, deşi Sinjin şi prietenul său, Nicholas Rose, se ţineau ceva mai departe de oaspeţi, preocupaţi numai de caii aliniaţi la start. Amândoi erau bruneţi, înalţi, musculoşi, cu trăsături de o frumuseţe clasică, şi-şi purtau părul legat la ceafă cu o panglică neagră de mătase. Numai culoarea obrazului nu era aceeaşi. Deşi bronzat în urma traiului în aer liber, Sinjin avea, totuşi, tenul mai deschis decât prietenul său. În schimb, ochii lui ului­tori de albaştri nu i-ar fi trădat niciodată sângele indian. Sinjin St. John avea nişte ochi minunaţi, poate chiar — spuneau unii — prea frumoşi pentru un bărbat. Îi moştenea de la mama sa, care stârnise senzaţie la Londra, fiind denumită „Neasemuita". Strălucitoarea domnişoară Bourke luase capitala cu asalt, spre disperarea mamelor cu fete de măritat, care-şi văzu­seră spulberate planurile matrimoniale. Toţi tinerii nobili din oraş căzuseră la picioarele frumoasei blonde sosite din Waterford. - Anul acesta vom câştiga toate trofeele, spuse vesel Sinjin, dând frâu liber pasiunii sale pentru curse. Surâdea mulţumit, ca un copil, iar ochii lui albaştri scânteiau de bucurie şi plăcere. - Tu câştigi întotdeauna, răspunse prietenul său, cu calm cum îi stătea în fire. Cei doi tineri se deosebeau şi ca temperament. Sinjin emana putere şi vitalitate, ca şi cum sclipirea ochilor lui albaştri ar fi reflectat o flacără interioară. Dar femeile îi citeau în priviri cu totul alte lucruri: senzualitatea tulburătoare, făgăduinţa unor plăceri fără egal şi patimă mistuitoare. Niciodată calm sau indiferenţă. - Pe câţi cai ai pariat? întrebă Sinjin, pe tonul unui om de afaceri. Pariurile la curse erau o artă cu reguli specifice şi, desigur, o iniţiativă nespus de profitabilă. - Doar pe câţiva ponei. - Nu-i de ajuns. Te-ajut eu cu bani, dacă ai nevoie. Calculă rapid în minte apoi adăugă grăbit: - Ai auzit ce spunea azi-dimineaţă Olim. Romulus e într-o formă de zile mari. Olim, care se ocupase de pregătirea lui Romulus, pariase pe el o sută de lire, pe deplin încrezător în şansele calului său favorit. - Din câte îţi cunosc eu herghelia, sunt convins că voi câştiga bani buni şi fără să măresc miza. Nicholas nu era adeptul pariurilor extravagante. Avea nevoie de bani ca să se poată întoarce la tribul său, astfel încât se hotărâse să nu rişte. Sinjin ridică din umeri. - Cum vrei. El unul nu se mulţumea niciodată cu jumătăţi de măsură, nici la pariuri, nici în alte privinţe. - Curând voi avea suficiente fonduri ca să-mi fac un rost, trăind boiereşte! glumi Nicholas. - Ştii bine că averea mea ajunge pentru amândoi, Senecca! se răsti Sinjin, folosind porecla sub care era cunoscut Nicholas. Cu ani în urmă, ducele îşi pusese întreaga avere la dispo­ziţia prietenului său, aşa că discuţia pe această temă era veche. Nicholas Rose se întorsese alături de Sinjin, după eşecul campaniilor nordiste în războiul colonial din America. Familia sa fusese masacrată, împreună cu tot satul, de către trupele revoluţionare. Se înţelegea cu Sinjin de parcă ar fi fost fraţi. Pe de altă parte, Sinjin îi înţelegea scrupulele — deşi el personal nu credea în aşa ceva. - Archer l-a înlocuit în ultima clipă pe Stanhope, remarcă Nicholas, vrând să pună capăt unei discuţii inutile. - Fără îndoială că schimbarea are un motiv, murmură Sinjin. Sper ca Fordham să se ferească de biciul de tristă faimă al lui Archer, adăugă el, ca şi cum nici n-ar fi venit vreodată vorba de America. Se aplecă peste balustradă, ca să capete o perspectivă mai bună asupra liniei de plecare. Atât Fordham, cât şi Archer erau jochei de înaltă clasă, dar stilurile lor se deosebeau ca de la cer la pământ. Archer îşi dirija calul până în cele mai mărunte gesturi, în timp ce Fordham îi lăsa libertate de mişcare. În plus, Archer reuşise să câştige câteva curse, prin metode destul de dubioase. Sinjin se aplecă şi mai mult, cu părul în bătaia vântului. Adierea îi desprinse câţiva cârlionţi, făcând să-i fluture franjurii de piele ai vestei împodobite cu mărgele. Îi plăcea să poarte veşminte extravagante, împrumutate de la Senecca, încântat de frumuseţea podoabelor şi lucrăturii lor. De asemenea, socotea hainele suple, din piele, o ţinută de lucru ideală pentru hipodrom, îmbrăcămintea sa eterogenă —jachetă cu franjuri, pantaloni din piele de căprioară, cizme lustruite ca oglinda, cămaşa orbitor de albă şi eşarfă la gât — îl deosebea net de prietenii din aristocraţie. Însă lui Sinjin puţin îi păsa de convenienţe, iar ceilalţi îi cunoşteau apucăturile nonconformiste. Cu toate acestea, nu numai că tinerii de-un rang cu el îl îndrăgeau nespus, dar se sileau să-l imite în toate privinţele. Cei ce nu aveau curajul sau mijloacele s-o facă se mulţumeau să-l invidieze în ascuns. Deşi îndrăgostit de Anglia, Sinjin călătorise prin întreaga lume şi ştia că există o mulţime de lucruri interesante în afară de cai, de sezonul monden şi, mai ales, în afară de convenienţele impuse de titlul şi poziţia sa. - La dracu’! Archer a luat-o înainte! Cu pleoapele îngustate din pricina soarelui, Sinjin încercă să-i descopere pe Fordham şi Romulus în învălmăşeala de concurenţi. Se dăduse un start greşit şi acum caii se îngrămădeau unii în alţii, într-un vacarm de nedescris, în care predomina limbajul de grajd. Câteva clipe mai târziu, fiecare îşi ocupa locul, apoi concurenţii se aliniară, aşteptând semnalul de pornire. Steguleţul roşu coborî brusc şi cei opt cai de curse ţâşniră înainte, într-un vălmăşag de mătăsuri colorate. Nu erau prea mulţi concurenţi la principala întrecere pentru caii de doi ani, dar mulţi preferau să nu se înscrie la concurs alături de Seth sau Stanhope, care aveau toate şansele să câştige. Murgul lui Sinjin, Romulus, reuşi să se detaşeze, căpătând un avantaj net chiar după prima sută de metri. Apoi Fordham îl struni puţin, şi calul lui Stanhope trecu în frunte. Alţi trei concu­renţi luptau să-i ajungă din urmă, în timp ce armăsarul contelui de Sutherland rămăsese undeva, în dreapta. Cât despre ceilalţi, aceştia începeau deja să dea semne de oboseală. Coborând panta Abingdon Mile, Romulus se poticni şi, spre consternarea suporterilor săi, rămase în urmă. Fordham încercă să-l aducă din nou în frunte, dar fără succes, şi o mul­ţime de oameni se năpustiră să-şi retragă banii pariaţi pe el. Către poalele colinei, Romulus căpătă din nou viteză. Dar era ceva în neregulă cu el. Fordham smuci frâul cu brutalitate. - O sută la doi împotriva lui Romulus! strigă unul dintre bookmakeri[1]. Sinjin, care-şi văzuse murgul la încălzirea de dimineaţă, contempla resemnat această răsturnare de situaţie. Dacă Romulus nu ieşea învingător, tânărul duce de Seth ar fi pierdut o avere. - Fordham aşteaptă să ajungă la pantă, zise Nicholas. - Încă nu l-a pus pe Romulus să arate tot ce poate, răspunse liniştit Sinjin. Tăcu, privind ţintă la Romulus şi la armăsarul lui Stanhope, aflaţi la o depărtare de numai câţiva metri. Jocheul lui Stanhope îşi biciuia calul, îndemnându-l să gonească. Fordham nici nu se atinsese de bici: strâns agăţat de gâtul calului, îi şoptea cuvinte de încurajare, fără a folosi aproape deloc hăţurile. Sinjin nici nu îndrăznea să respire, aşteptând reacţia murgului, pe care-l învăţase să recunoască momentul critic după inflexiunile din glasul jocheului. În sfârşit! Sinjin răsuflă uşurat. Într-adevăr, Romulus căpăta viteză şi muşchii picioarelor lungi şi frumoase jucau pe sub pielea lucioasă. Cu urechile date uşor pe spate, calul atacă urcu­şul aproape fără efort. Ţâşni în sus ca şi cum ar fi alergat pe teren plat, ajungând din urmă calul lui Stanhope, în uralele spectatorilor. Câteva clipe, amândoi alergară unul lângă altul, prea aproape de biciul lui Archer pentru ca lui Sinjin să nu i se strângă inima de teamă — apoi Romulus luă avans, lăsându-şi în urmă adversarul. - A reuşit! suspină mulţumit Sinjin. Ce minunăţie de cal! - Ai câştigat un premiu de o mie de guinee şi veşnica duşmănie a lui Stanhope! râse Nicholas Rose când Romulus trecu linia de sosire, cu câţiva metri buni înaintea celorlalţi concurenţi. - Cincizeci de mii! îl corectă Sinjin, adunând în gând şi sumele obţinute din pariuri. Cât despre duşmănia lui Stanhope, ea n-are nimic de-a face cu hipodromul şi cursele de cai. - E cumva la mijloc o femeie? zâmbi subţire Senecca, gândindu-se la cea de-a doua mare pasiune a vieţii lui Sinjin. - Da, o veche prinsoare în legătură cu doamna Robinson. Stanhope e un biet păgubos. Chiar şi un Senecca al coloniilor americane aflase despre frumoasa şi seducătoarea doamnă Robinson, deşi aceasta renun­ţase de mult timp la aventură, de dragul colonelului Tarleton. Desigur, tot oraşul ştia de pariul de cinci mii de guinee, încheiat între Sinjin şi Stanhope, în legătură cu cine dintre ei doi va reuşi să câştige inima ispitoarei Perdita[2], convingând-o să renunţe la relaţia ei cu prinţul de Walles. Se zvonea că, într-o dimineaţă, Stanhope, beat criţă, îl acostase pe tânărul duce de Seth chiar în clipa când acesta ieşea din locuinţa respectivei doamne, în Berkeley Square. Cum Sinjin refuzase un duel aducând mai degrabă a asasinat, dată fiind condiţia adversarului, Stanhope avusese un motiv în plus — evident, când se trezise din mahmu­reală — ca să se simtă umilit. Cu un zâmbet larg, Sinjin mulţumi prietenilor şi invitaţilor, care nu mai conteneau cu ovaţiile şi felicitările, apoi se grăbi să părăsească tribuna. Coborî scările două câte două, croindu-şi drum prin mulţimea entuziastă. Surâzând, salutând din cap, strângând nenumărate mâini ce i se întindeau, porni către pista de alergări. Încă de la douăzeci de paşi depărtare, Romulus îi simţi mirosul şi începu să necheze. Fără a lua în seamă oficialităţile sau pe lordul Bunbury, care aştepta să-i înmâneze trofeul, Sinjin dădu mai întâi mâna cu Fordham, lăudându-l pentru măiestria cu care condusese calul, apoi vârî două degete în buzunar, scoţând câteva cuburi de zahăr pentru Romulus. - Bravo, comoara mea! murmură tânărul, oferindu-i calu­lui zahărul din palma desfăcută. I-ai întrecut pe toţi, adăugă el, mângâindu-i botul delicat. Ca şi legendarul Eclipse, Romulus câştiga toate cursele în acelaşi fel: el — primul, ceilalţi — nicăieri. Restul zilei trecu foarte repede. În aceeaşi după-amiază, caii lui Sinjin câştigaseră toate cursele. Tânărul duce participa la toate activităţile de pregătire a cailor, făcând până şi treaba rândaşilor, fără să-i pese de rangul său. Ajută la ţesălat, dădu instrucţiuni jocheilor, îşi frecţionă caii transpiraţi după aler­gare, ba chiar se ocupă personal de armăsarul cel negru care se lovise la picior în cursul ultimei întreceri. La început, se temuse că piciorul era fracturat, dar după mai multe cataplasme fierbinţi, frumosul nepot al lui Herod începuse să se sprijine pe piciorul lovit. Abia atunci Sinjin îşi îngădui să plece, dar numai după ce lăsă doi rândaşi şi un grăjdar să se îngrijească în continuare de calul cel negru. Soarele de-abia apusese. Se făcuse răcoare, iar vântul se mai potolise. Oboseala lui Sinjin de-abia se ghicea în mersul său legănat şi în fluturarea leneşă a genelor lungi şi negre. Se sculase din zori, ca să se alăture jocheilor pentru încălzirea de dimineaţă. După-amiaza trecuse cu mari emoţii: încărcată de triumf, dar epuizantă. În plus, avea casa plină de oaspeţi ¾ la care se dăugau câteva femei aduse de la Londra, ca să-şi distreze musafirii ¾ astfel încât nu dormise decât câteva ceasuri. La marginea hipodromului, acolo unde începea crângul, aştepta trăsura, cu vizitiul moţăind pe capră. Sinjin se apropie şi, întinzând mâna, îl apucă de gleznă, trăgându-l de picior. - Hai, Jed! În sfârşit, pornim spre casă! zise el zâmbind, amuzat de mutra somnoroasă a servitorului de-abia dezmeticit din somn. Te rog să megi la pas. Sunt rupt de oboseală.     Capitolul 3   Dar, în clipa când puse mâna pe clanţa portierei, dădu cu ochii de silueta cuibărită între pernele trăsurii. - Se zvoneşte că... faci amor cu tot ce poartă fustă, se auzi un glas dulce de femeie. Intrigat, Sinjin schiţă o umbră de surâs, după care puse cizma pe scăriţa de fier şi, aplecând o clipă trăsura sub greutatea lui, sări înăuntru. Închise portiera după el şi se tolăni comod pe perne, faţă în faţă cu femeia care-l aşteptase. În acelaşi moment, vizitiul dădu bice cailor. Bineînţeles că nu făcea amor cu oricine îi ieşea în cale. Avea gusturi cât se poate de pretenţioase. Era conştient de reputaţia sa de libertin. În acelaşi timp, pe măsură ce ochii i se obişnuiau cu semiîntunericul, începu să-şi dea seama că femeia era foarte tânără şi foarte frumoasă. - Prin urmare? replică el liniştit, ca răspuns la salutul ei provocator. În întunericul trăsurii, jacheta împodobită cu mărgele sclipea la fiecare mişcare. - Vreau să te culci cu mine, declară ea fără ruşine, să fie sigură că se făcuse înţeleasă de către ducele de Seth, care nu ezita să aducă femei în patul său de câte ori i se ivea ocazia. Niciodată nu primise o invitaţie formulată în asemenea ter­meni, întrucât — de regulă — doamnele cu care avea de-a face erau ceva mai elegante în purtări. Sau, poate, pur şi simplu mai politicoase, îşi zise tânărul, cu gândul la nenumăratele femei cu care împărţise patul, fară pretenţia ca ele să aparţină aristo­craţiei. - Invitaţia dumitale mă încântă, desigur, spuse amuzat Sinjin. Dar am întârziat la petrecerea dată în cinstea invitaţilor mei la curse, surâse el în chip de scuză. - Nu va dura prea mult. Sinjin îşi îngustă pleoapele, cântărind cu ochii lui albaştri, plini de curiozitate, pe tânăra blondă din faţa sa, care continua să stea dreaptă, cu mâinile aşezate în poală, una peste alta. Cu siguranţa că o femeie ca ea nu ducea lipsă de admiratori. Totuşi, îşi zise el, oprindu-şi o clipă privirea pe sânii ei rotunzi, se ghicea în ea un soi de disperare. Iar dacă n-ar fi fost în întâr­ziere şi n-ar fi avut o casă plină de oaspeţi şi prieteni, poate că n-ar fi refuzat o propunere atât de clară. La urma urmei, în ciuda aerului ei semeţ, fata era de o frumuseţe remarcabilă, proaspătă şi strălucitoare. Iar el, cu faima de care se bucura, era cel mai în măsură să-i aprecieze calităţile. Îi plăcea mai cu seamă gura cu buze pline şi ochii mari şi negri, amintind de cele mai reuşite portrete ale lui Romney, inocente şi senzuale în acelaşi timp. - Iartă-mă, draga mea, dar sunt silit să te refuz, declară Sinjin, deşi în sinea sa regreta din tot sufletul. - Nu se poate să mă refuzi! Cuvintele fetei părură să plutească o clipă în aer, ca o punte aruncată între ei. Glasul interior nu-i dădea pace lui Sinjin. „Ai văzut?“ Totuşi, îşi păstrase mintea limpede, deşi se simţea destul de obosit după o zi grea, alături de cai, jochei şi rândaşi, după cele cinci curse... după ultimele ore, când îşi ajutase slujitorii să schimbe cataplasmele pe încheietura umflată a calului negru. La terminarea alergării, Spring Fellon şchiopăta. După câteva ceasuri de îngrijire atentă, se convinseseră că nu era vorba de o fractură. - Ne cunoaştem de undeva? întrebă tânărul, frecându-şi barba ce începea să-i mijească pe obraz. Oare care să fi fost motivele insistenţei ei ieşite din comun? - Nu ne-am întâlnit niciodată, dar eu te cunosc. „Sfântul" — o poreclă ironică, dată fiind înclinaţia de-a păcătui a lui Sinjin — era celebru în toată Anglia, motiv pentru care Chelsea alesese să fie dezvirginată chiar de el. Se zvonea că succesul său la femei întrecuse chiar şi scandaloasele recor­duri ale lui Prinny. În plus, Sinjin avea şi avantajul de-a se găsi la îndemână, aici, la Newmarket. - Numele meu este Chelsea Amity Fergusson. - Sora lui Duncan? întrebă tânărul, ridicând din sprâncene. O distinsă domnişoară îi propusese să se culce cu ea. Dar... oare era chiar atât de distinsă? Ochii lui albaştri o cercetară câteva clipe. Până la douăzeci şi opt de ani, scăpase de nenumărate ori din capcana însurătorii, dar în adâncul sufletului continuau să-l roadă temerile. - Da. El însă nu ştie că mă aflu aici. „Probabil că nu“, îşi zise Sinjin, care bănuia de ce-ar fi fost în stare Duncan, dacă ar fi aflat ceva. Fata părea sinceră. Şi foarte naivă. - La ora asta ar trebui să fii acasă, mormăi tânărul, tolănindu-se pe banca trăsurii. Părul lung şi negru i se desprinsese din panglica de mătase, revărsându-se pe pernele de catifea vişinie. Acelaşi glas interior îl îndemnă să repete povaţa cu ceva mai multă convingere. - Du-te acasă. - Îmi închipui că vrei să ştii de ce-am făcut o astfel de propunere, zise fata, vorbind cu nepăsare, de parcă ar fi discutat despre starea drumurilor. Sinjin, care se obişnuise cu penumbra din trăsură, observă că privirea ei era la fel de directă ca şi vorba. Prima sa reacţie — rapidă, bărbătească — fu să refuze. Dacă, într-adevăr, era sora lui Duncan? Nu, nici nu voia să ştie... Chiar dacă fata era desăvârşită. Ochiul lui experimentat îi remar­case toate calităţile: sânii tari şi rotunzi, talia subţire, picioarele lungi şi frumoase, aşa cum se ghiceau sub costumul de călărie, părul blond şi ondulat, gata să scape de sub pălărioară, gura cu buze umede şi cărnoase, făcută să fie sărutată. - Spune-mi, o îndemnă el, renunţând pentru moment la gândul cel bun, aşa cum i se întâmplase deseori în viaţă. Cu ochii la gura domnişoarei Fergusson, simţi cum oboseala începea să i se topească. - Ai mei vor să mă mărite cu episcopul Hatfield, care-i o ruşine pentru biserică... fie ea şi biserica anglicană, cea fără Dumnezeu. Au nevoie de banii lui, ca să-şi plătească pariurile la curse. Începu să vorbească repede, vădit tulburată. - Aşa au hotărât tata şi fraţii mei... dar, mai ales, tata! adăugă ea, văzând că ducele o privea bănuitor. Însă eu ştiu că nu mă va mărita cu Hatfield decât dacă-s virgină. Habotnic nenorocit! Paradoxala înjurătură explodă pe neaşteptate în liniştea trăsurii. Cu ochii la superba creatură aflată la doi paşi de el, cu sânii pulsând frenetic din pricina respiraţiei agitate, Sinjin îşi zise că, fară îndoială, Hatfield ar fi luat-o de nevastă în orice condiţii. Era de o frumuseţe fără cusur. Iar George Prine, al treilea viconte de Rutledge şi episcop de Hatfield, avea faima unui desfrânat de prima mână. Mai mult decât atât: un pervers şi un depravat. - Unde dracu’ a dat George ochii cu tine? - În casa pe care am închiriat-o. Dar întrebarea lui însemna, de fapt: „Cum de nu te-am descoperit eu?“ - Ticălosul a venit să vadă un cal de vânătoare pe care-l aveam de vânzare. - Va să zică, încă n-ai fost scoasă în lume. Iată de ce n-o întâlnise până atunci! O făptură de basm ca domnişoara Fergusson nu putea trece neobservată. - De-abia peste un an. Dumnezeule, n-avea decât şaptesprezece ani! Nu că vârsta ei ar fi constituit un impediment. Nici fetele de la ţară şi sluji­toarele cu care se culcase nu fuseseră cu mult mai mari. - Te rog, ia-mă tu! îl rugă Chelsea în şoaptă. Îţi voi fi recunoscătoare toată viaţa. Când o femeia arată ca ea, se gândi Sinjin, ce nevoie avea să mai implore? Deja începea să reacţioneze, iar pantalonul din piele de căprioară îl strângea din ce în ce mai mult. Deşi se vorbea că ducele de Seth nu-i numai un afemeiat cu sângele fierbinte, dar şi un bărbat nespus de chipeş, Chelsea nu se aşteptase ca realitatea să fie mai presus de zvonuri. Gura lumii nu pomenea despre ochii lui cu puteri aproape magnetice, despre trupul înalt şi musculos, despre mâinile subţiri şi nervoase cu încheietura fină, care trădau un călăreţ îndemânatic, nici despre perfecţiunea trăsăturilor sale: sprâncenele negre şi arcu­ite, privirea seducătoare, pomeţii frumos dăltuiţi, nasul drept şi delicat, uşor dispreţuitor, gura minunat arcuită, pe care Chelsea dorea cu disperare s-o sărute, ca să afle dacă buzele lui erau reci sau calde. Oare ce gust avea? se întrebă ea zâmbind. Sinjin îşi spuse că surâsul fetei, cald şi deschis şi îndrăzneţ, o făcea să semene cu o sirenă ademenitoare din basmele de demult. - Duncan e prietenul meu, zise tânărul ca şi cum această declaraţie ar fi reuşit să stăvilească ispita. Parfumul ei îi pătrundea până în suflet — trandafir fără nici un alt adaos de miresme: dulce, ameţitor şi neînchipuit de senzual. - Fratele meu nu va afla niciodată. Cu o experienţă ca a dumitale, nici nu-ţi va lua mult timp. Hai să te ajut! — se oferi fata, începând să-i descheie copcile vestonului de călărie. - Nu! izbucni Sinjin, întinzând mâna s-o oprească. Gestul îl aduse prea aproape de ochii ei căprui şi strălu­citori. - Nu-ţi par destul de atrăgătoare? murmură Chelsea. Preferi brunetele, ca ducesa de Buchan? Iisuse Cristoase! Probabil că întreaga Anglie aflase de legătu­rile lui amoroase, dacă o fetişcană ca asta vorbea nestânjenit despre Cassandra. Ar fi vrut să-i răspundă că nu, să-i explice că-i plăceau blondele cu obraji trandafirii ca ea, care era o făptură îngerească. Dar se stăpâni şi zise: - Scumpă domnişoară Fergusson, eşti absolut încântă­toare, însă cu mult prea tânără. Fusese o remarcă elegantă şi virtuoasă. Luându-şi mâna de pe degetele ei, se rezemă din nou de pernele trăsurii, încercând să-şi stăpânească emoţiile. - Am aproape optsprezece ani. Mama era mai mică decât mine atunci când s-a măritat, protestă Chelsea, respingând refuzul lui galant. Cuvântul „măritat" fusese de-ajuns ca să-i alunge lui Sinjin orice urmă de gânduri vinovate. - Te conduc acasă, mormăi el morocănos, cu dorinţele potolite ca prin farmec. Unde locuieşti? - La casa de oaspeţi a mănăstirii de pe moşia ducelui de Sunderland, numai că nu vreau să mă întorc acolo! Nici nu-şi sfârşi bine vorba, că se şi aruncă asupra lui, luându-l prin surprindere şi pironindu-l pe pernele trăsurii, sub adorabila greutate a trupului ei. Evident, Sinjin ar fi putut s-o dea deoparte fără efort, totuşi, rămase nemişcat câteva clipe, savurând plăcerea de-a simţi trupul fetei lipit de-al lui, îmbătat de parfumul părului ei care-i atingea obrazul şi conştient de apropierea buzelor lor. O clipă se întrebă dacă prietenia pentru Duncan merita un asemenea sacrificiu. Hotărât lucru, ispita asta era isprava Necuratului! În acelaşi moment, Chelsea îl sărută: un sărut uşor, de fată fără experienţă, dar fierbinte şi chemător. Brusc, Sinjin îşi aduse aminte că-şi putea face poftele cu oricare din cele zece-douăsprezece femei care-l aşteptau acasă, în pavilionul de vânătoare. Virtutea domnişoarei Fergusson, astfel oferită, era un dar nespus de tentant, numai că preţul era cu mult prea mare. Cu toate acestea, trupul său reacţionă la atingerea trupului femeii — ceea ce simţi şi ea. - Vezi? Degeaba spui nu, pentru că şi tu mă doreşti... şopti ea, încălzindu-i obrazul cu răsuflarea fierbinte. Încântată de succes, îşi încercă puterea de seducţie, mişcându-şi şoldurile peste sexul lui în erecţie. Sinjin reacţionă din nou. - Îţi făgăduiesc să nu ţip, orice-ai face şi oricât m-ar durea. Zău că nu... Sexul lui zvâcni iarăşi, răspunzând chemării cărnii. Dar când mâna fetei, se strecură pe sub veston, spre cureaua panta­lonilor, o opri cu fermitate. - Nu! gâfâi el, prinzându-i degetele ca într-un cleşte. Tânăra din faţa lui îl făcu să presimtă dezastrul, iar pers­pectiva însurătorii reuşi să-i potolească pofta trupului. - Nu, nu... Răsuflă adânc şi repetă: - Nu! O dădu la o parte, se ridică şi, luând-o în braţe pe ispititoarea Chelsea, o aşeză la locul ei, pe pernele trăsurii. - Găseşte-ţi pe altul care să te dezvirgineze şi să te scape de George Prine! o repezi el cu glas răguşit. Asta nu-i treaba mea. Vorbise furios, ca reacţie la dorinţele înfrânate. - Iartă-mă... şopti Chelsea şi lacrimi mari i se rostogoliră pe obraz. Am greşit faţă de tine... Îşi îndreptă spatele, ca un copil dojenit pentru purtări rele. Lacrimile continuau să-i şiroiască, agăţându-se de bărbie. - Dumnezeule! Te rog, nu plânge! murmură Sinjin, tul­burat la rândul lui. Deşi descurcăreţ din fire, rămase pentru moment fără replică. Poate că inocenţa fetei îi atinse o coardă mai sensibilă. Sau, mai curând, era impresionat de frumuseţea ei desăvârşită. Vârî mâna în buzunar şi scoase batista, aplecându-se să-i şteargă obrazul ud de lacrimi. - Nu cred că ai tăi te pot sili, să te măriţi cu George... Bineînţeles, văzuse la viaţa lui destul de multe şi era convins că tatăl fetei îi putea impune cu forţa un bărbat. - Iar dacă-i vorba numai de bani... începu el, neştiind cum să-i ofere suma salvatoare. Era un om bogat. - Să încerc să discut eu cu tatăl tău? se auzi întrebând, îngrozit la gândul că se amesteca în problemele de familie ale unor oameni aproape străini. Toată viaţa luptase să-şi apere independenţa, nu numai faţă de propria-i familie, dar şi de orice alte complicaţii. Evita orice fel de angajamente, îi plăcea să se simtă liber. Fiindcă după majorat, când tatăl său încetase să-i mai controleze viaţa, călătorise extrem de mult, se obişnuise cu o existenţă fără griji. Chiar şi după moartea părintelui al cărui titlu îl moştenise, continuase să călătorească, ştiind că — dacă i s-ar fi întâmplat ceva rău — fratele mai mic ar fi fost perfect capabil să adminis­treze ducatul. De fapt, poate că lui Damien i se potrivea mai bine rangul de duce: era cinstit, sensibil, deja însurat, cu doi moşteni­tori, urmând desigur să mai aducă pe lume şi alţii. Uneori, pe Sinjin îl bătea gândul să renunţe la toate obligaţiile legate de titlu în favoarea mezinului. De pildă, acum! Fir-ar să fie! Aşa i se întâmpla de fiecare dată când se vedea silit să se comporte în mod responsabil, pentru a fi demn de rangul său. Cum dracu’ ajunsese într-o situaţie atât de idioată? „Pentru că tu eşti idolul femeilor", îi şopti drăcuşorul din el. „Îţi convine sau nu, acesta-i adevărul." - Tata ar refuza să primească bani de la dumneata, dom­nule... şopti Chelsea. Nu faci parte din familie. Fără voie, pe Sinjin îl încercă un sentiment de uşurare, văzându-se eliberat de o făgăduinţă aşa de pripită şi necum­pătată. - Sunt sigură că dacă-1 vei face să înţeleagă cât de mult îl deteşti pe George, îşi va schimba gândul... zise tânărul, fără să creadă nici el ce spune. Glasul i se frânse. - Da, domnule. Pentru moment, lui Sinjin nu-i păsa dacă şi ea îşi ascundea adevăratele gânduri. Important era că scăpase de alte obligaţii. Altele i-ar fi fost sentimentele de-ar fi ştiut că domnişoara Chelsea Amity Fergusson nu renunţase nicio clipă să-şi atingă scopul. Intenţia ei rămânea aceea de a-şi sacrifica virginitatea spre a se salva de bărbaţi desfrânaţi şi cu avere ca George Prine. Iar acum, când îl cunoscuse pe faimosul duce de Seth, căpătase noi motive de a-şi opri alegerea asupra lui. Dacă tot o bătea gândul să-şi ofere fecioria în schimbul independenţei, măcar s-o facă în mod agreabil. Iar Sinjin St. John, frumos ca un zeu, era exact ce-i trebuia. - Dată fiind... ăăă... reputaţia mea — o povăţui tânărul, în timp ce trăsura se îndrepta spre Oatlands, domeniul de lângă Newmarket al ducelui de Sutherland — ar fi mai bine să nu fim văzuţi împreună. Jed are să te conducă până în faţa porţii. - Cred că şi faptul de-a mă găsi singură cu dumneata ar putea fi destul de compromiţător! râse ea, înveselită la gândul de a-şi putea duce planul la bun sfârşit chiar şi în absenţa unei apropieri trupeşti. Pur şi simplu, am să le spun alor mei şi epis­copului că am rămas mult timp cu dumneata în trăsură. - Eu am să neg cu încăpăţânare! se răsti Sinjin, hotărât să nu fie ţapul ispăşitor al nimănui. Şi pe urmă, eşti fecioară. - Mmtnm... murmură Chelsea, fără a se descuraja, ci doar căzând pe gânduri. Tonul ei îl puse în gardă. - Pricepe odată că nu vreau să mă amestec! La dracu’! Oare nu exista nimeni care s-o ţină în frâu pe puştoaica asta focoasă? - Bineînţeles că nu, domnule. Ai perfectă dreptate, încu­viinţă ea cu o supuşenie care-ar fi trebuit să-i dea de gândit lui Sinjin. - Bine. Atunci, ne-am înţeles, încheie tânărul, lăsându-se înşelat de privirea ei nevinovată. El nu se încurca niciodată cu fecioarele, şi asta pentru că nu aveau niciuna din calităţile pe care le pretindea la o femeie: disponibilitate şi experienţă sexuală. - Îţi mulţumesc din suflet că m-ai condus acasă! surâse Chelsea, pe când se apropiau de porţile domeniului Oatlands. Sinjin ar fi vrut să facă pentru ea mai mult de-atât, adică să-i satisfacă dorinţa, odată cu a lui. Dar nici chiar el nu putea comite imprudenţa de-a cădea într-o asemenea capcană, oricât de tentant ar fi preţul. E drept că Sinjin St. John îşi câştigase porecla de „Sfântul" pentru excesele sale sexuale cât se poate de neortodoxe. Dar nu cu fecioare. Nici prin gând nu-i trecea să se însoare, astfel că, ocolind virginele, se apăra de pericolul căsătoriei. Bătu în peretele trăsurii, dându-i de ştire lui Jed să oprească. Îşi luară rămas-bun pe un ton sobru şi civilizat. Pentru totdeauna! Cel puţin aşa spera Sinjin, tolănindu-se pe pernele trăsurii, în timp ce Oatland rămăsese undeva în urmă. Slavă Domnului!   [1]  Bookmaker (engl.) = Agent de pariuri, (n.t.)   [2] Perdita — Personaj din ,,Poveste de iarnă” de William Shakespeare. (n.t.)