Romane de dragoste pdf

  N-a dansat decat o vara de Per Olof Ekstrom     SPRE ŢARĂ ŞI PĂSĂRI Ca nişte aripi negre norii alunecau pe cer, luau forme ciudate, păreau o armată de duhuri rele, pornită la vânătoare. Luna strălucea îndărătul lor şi-i arginta uneori. Dar ea nu apărea niciodată. Vântul şuiera printre copaci şi smulgea hainele, mătura vârtejuri de frunze veştede, iar ceaţa înţepătoare ardea pielea ca focul. Stătea cu picioarele pe pedale, aplecat deasupra ghidonului, ca să poată împinge mai cu putere bicicleta, pe drumul plin de făgaşe, atunci când rafalele de vânt erau gata-gata să-l răstoarne. Prin furtună răzbăteau gemete. Ar fi putut fi strigătul flămândelor iazme de nori. Gâştele sălbatice se îndreptau iar către miazăzi.     Ferma Stendahlen se înălţa în mijlocul câmpiei. Acolo vântul de nord-est chinuia zilnic copacii desfrunziţi. Pământul era întunecat sau cenuşiu şi numai în locurile ferite de vânt apăreau mici smocuri verzi. Acasă, înainte de plecarea lui Göran, începuse să dea frunza şi fetele umblau desculţe. Aici, ţăranii mai purtau încă mănuşi de lână şi fulare, când ieşeau la grăpat. Verişoara Sigrid îl întâmpinase la gară cu trăsurica. Purta o haină de piele, iar Göran dârdâise tot timpul drumului. Aerul era limpede, cristalin, şi cerul albastru, mătăsos, dar soarele nu încălzea. Peste noapte dădea îngheţul. Pe câmp semănătorile înaintau, dar cum să rodească pământul în acest climat arctic? Şi bietele gâşte sălbatice, care puteau fi văzute ades, zburau şi mai spre nord, bucuroase parcă, şi grăbite.   Prima dimineaţă fu trezit de zgomotul din bucătărie. Soarele răzbătea pe sub storuri, dar era abia ora cinci. Se întoarse pe partea cealaltă şi adormi iar. Când, în sfârşit, coborî în bucătărie şi spuse bună-dimineaţa, Sigrid ridică ochii la pendulă. — Da, palid cum eşti, ai nevoie de odihnă, într-adevăr. Nu prea e soare acolo, pe la voi? Verişoara avea obrajii rumeniţi de soare iar chipul unchiului părea cioplit dintr-un lemn de culoare întunecată. Îi privi cum şedeau la masă şi mâncau. Semănau bine între ei, unchiul şi tatăl său; aceleaşi feţe cu trăsături regulate, prelungi, aceiaşi ochi albaştri, strălucitori. Vocile erau şi ele aidoma, deşi unchiul vorbea un dialect îngrozitor. Dar asta nu era totul! Se uită la mâinile sale şi la ale lor. Ale unchiului erau mari, late şi brune, cu crăpături pline de pământ. Sigrid avea mâini înguste, puternice, curate, roşii, bătătorite. Mâinile sale de intelectual erau cu desăvârşire străine acestui mediu. Era mândru de albeaţa lor, străbătută de vine, dar se întreba uneori la ce o să-i folosească. Mâncau în bucătărie. Erau acolo robinete pentru apă caldă şi rece şi o sobă de gătit, frumos emailată, de culoare crem, dar scaunele erau uzate şi pe la colţurile muşamalei se zărea tăblia mesei. Unchiul şedea cu un ziar în faţă şi înghiţea cantităţi enorme mestecând şi citind; Göran gustă pe sponci. — Mănâncă, murmură Sigrid, bosumflată. Sau poate nu-ţi place mâncarea noastră?   Îndată după sosire, fiind încă istovit, Göran trimise acasă doar o carte poştală, dar după o săptămână, când timpul începu să i se pară insuportabil de lung, se hotărî să scrie câteva scrisori adevărate. Creionul zbura pe hârtie, foaia se umplea cu scrisul său colţuros, repezit şi suplu. Cu toate astea, nu ieşi decât o scrisoare scurtă. Când fu gata, se întrebă cu ce să-şi mai omoare timpul. După oarecare ezitare, luă o nouă foaie şi începu să-i scrie lui Helge, dându-şi frâu liber sentimentelor:   „Sunt de o săptămână întreagă aici şi mă plictisesc de moarte. Ştii şi tu cum e când mergi cu trenul dintr-un oraş într-altul şi calea ferată trece prin câmpie. Ici-colo câte o fermă tristă şi cenuşie, iar oamenii pe care-i zăreşti sunt şi ei scunzi, trişti şi cenuşii. Ar trebui să-i mulţumeşti Creatorului, cum fac şi eu, că nu ne-a obligat să locuim la ţară. Acum, înţelegi cum mă simt? Primele zile am stat în casă, dar acum mă plimb câte puţin, deşi e atât de rece că frigul mă pătrunde până la os. Peste tot ţăranii se ocupă de semănat şi n-au răgazul să se gândească la nimic altceva. Unchiul e într-adevăr un om simpatic, cu care ai ce discuta, dar acum n-are nici el timp de mine. Ar trebui s-o vezi pe Sigrid, verişoara mea, o femeie la vârsta «critică» de treizeci şi patru de ani – cu o mentalitate îngustă – aspră, tăcută, activă, de dimineaţa până seara şi, pe deasupra, mai e şi evlavioasă. Cel puţin aşa presupun, pentru că ascultă la radio slujbele religioase şi are un raft plin de romane bigote. Şi-a luat un aer de superioritate când i-am arătat diploma, dar cred că nu era decât teatru – nu voia să recunoască că e impresionată. Ştie să fie şi extrem de ironică dacă vrea. «Devreme s-a mai sculat domnişorul astăzi!» mi-a spus în prima dimineaţă când m-am trezit înainte de nouă. La ce bun să mă scol devreme dacă n-am cum să-mi petrec timpul? Sper să pot întoarce spatele cât mai curând acestei «metropole» căci nu pare să existe vreo posibilitate de distracţie nici măcar în afara fermei. Până la gară sunt zece kilometri şi până la oraş vreo douăzeci. Ce fac tinerii în ţinutul ăsta, în timpul lor liber, n-am nici cea mai vagă idee. De altfel mă întreb câteodată dacă există tineri pe aici. Cu excepţia celor care merg la câmp nu zăreşti pe drum decât câte un moş sau o babă. Nu-s mai mult de o sută de metri până la vecini, dar toată săptămâna n-am văzut nici o singură faţă străină. Ei, să sperăm că timpul o să treacă. În câteva săptămâni mă vei vedea întorcându-mă la civilizaţie. Singurul punct luminos e că autobuzul pentru oraş trece o dată pe zi şi că primim poştă de şase ori pe săptămână. De aceea te rog: scrie-i scrisori multe şi lungi prietenului tău în exil.”   Ar fi vrut să-l roage s-o salute pe Mary-Ann. Dar ea şi prietenii ar fi râs de el, şi n-avea chef să devină mai ridicol decât era. „Fir-ar să fie! Să fiu obligat să stau aici, în loc să mă ocup de treburile mele!” Aşa că se mulţumi să încheie:   „Salut-o pe Gunnel din partea mea!”   Apoi ieşi. Oricât de tare ar fi bătut vântul, nu mai putea sta între cei patru pereţi. Casa era cu desăvârşire liniştită, atât de liniştită încât se auzeau pereţii trosnind. Liniştea asta îl strivea. Cum să te mai miri că vechile superstiţii şi atâtea obiceiuri stranii n-au dispărut încă la ţară! Oameni care trăiesc în felul ăsta nu se poate să nu devină mai mult sau mai puţin ciudaţi. Sigrid tocmai săpa în grădină când ieşi el din casă. Era roşie, încinsă la faţă, iar părul i se făcuse zulufi şi i se lipise de frunte. Mânecile îi erau suflecate deasupra coatelor. — Cred că te plictiseşti aici, îi spuse verişoara, când se apropie de ea. Göran nu se aşteptase la atâta perspicacitate şi nu ştiu ce să răspundă, ca să fie sincer şi politicos totodată. — Nu, câtuşi de puţin, doar timpul trece cam greu. — Ar trebui să te ocupi cu ceva. — Cu ce? — Doar ai cărţi şi mai avem şi noi – dacă nu găseşti altceva… — N-am chef să citesc. Am să fac o plimbare mai lungă şi o să mă culc devreme. Sigrid arătă spre capul lui Göran şi spuse cu vocea ei uscată, cumpănită şi neobişnuit de clară: — Dacă vrei să te plimbi, mai aşteaptă câteva zile, pentru ca lumea să-ţi vadă şapca de student[1]. Acum n-are nimeni timp să se uite.. Göran îşi stăpâni ciuda şi plecă. Merse pe marginea câmpului până la ogorul unde unchiul semăna. Se opri o clipă să privească semănătoarea. Calul scutura încăpăţânat din cap la fiecare pas. Unchiul mergea în urma semănătorii. În mână ţinea un cârlig lung cu care trăgea din când în când brăzdarul. Tuburile şi roţile dinţate zornăiau monoton şi vântul aducea spre Göran un miros acru de sudoare de cal. Ce să facă oare? Ce anume? La naiba. Frigul pătrunzător şi propria sa nelinişte îl siliră să se mişte, aşa că făcu o plimbare de-a lungul şoselei principale, în timp ce gândurile sale tânjeau după ceva îndepărtat, mult mai îndepărtat decât tufişurile cenuşii ce mărgineau câmpia spre sud. Acolo copacii erau desigur verzi şi colegii hoinăreau nepăsători prin parcuri şi prin port lăudându-se cu „maturitatea” lor proaspăt dobândită. Dar nimănui nu-i păsa de el. Uitaseră că există, iar aici lumea nu părea impresionată de nimic. „Mary-Ann, Mary-Ann, Dumnezeu ştie cu cine te săruţi acum”… Dar resorturile obosite ale maşinăriei din care era alcătuit Göran Stendahl începură să se destindă. Liniştea, somnul, hrana simplă, sănătoasă, şi aerul, fură cheia care se răsucea, încet, încet, şi curând simţi nevoia unei activităţi. Într-o seară stătea lângă radio şi căuta muzică de jazz. Unchiul citea ziarul iar Sigrid călca în bucătărie. Din când în când ea arunca o vorbă şi unchiul îi răspundea monosilabic de după ziar. Discutau ca de obicei despre seminţe, despre vreme şi vecini, aşa că Göran se apropie cât putu de aparat, ca să nu-i mai audă. Colac peste pupăză, se auzea foarte prost şi se gândea tocmai să închidă radioul şi să meargă sus, la el, când prinse o melodie „îndrăcită” pe unde medii. Entuziasmat, începu să fredoneze şi să bată în masă. — Da da da do didi do do doo… — Ce-i gălăgia asta îngrozitoare? se auzi din bucătărie. N-ajunge radioul? Göran trase cu ochiul la unchi-su, care abia îşi stăpânea râsul îndărătul ziarului. — Din partea mea poţi să asculţi, dar n-o enerva. De altfel nici nu-i ceva prea frumos… Göran închise supărat radioul şi de îndată ce acesta se opri Sigrid deschise larg uşa şi continuă să discute: — Ne ajută Fredereke la cartofi? — Da, da. Auzi, Göran, vii şi tu mâine la semănat cartofi? — Nu mă pricep, ştiţi bine, mormăi el furios şi se urcă în camera lui. Dar a doua zi când coborî în bucătărie – o fată tânără şedea pe laviţă şi vorbea cu Sigrid, iar masa era pusă pentru patru persoane. — Bună-dimineaţa, spuse, şi pentru că lui Sigrid nu-i dădu prin cap să facă prezentările, se prezentă singur. Ea se ridică, făcu o reverenţă şi-i întinse o mână mică şi caldă. — Mă numesc Kerstin, spuse încet. Göran se aşeză de cealaltă parte a mesei, dar după aceea abia schimbară câteva cuvinte. Sigrid întrebă ceva, fata răspunse monosilabic şi din când în când se uita cu sfială la el. Asta îl amuză. Nu te puteai aştepta la o purtare mai îndrăzneaţă de la o fată de paisprezece-cincisprezece ani dintr-un asemenea ţinut. Dar când unchiul intră, stinghereala se risipi. Chipul fetei se deschise într-un zâmbet, ca o floare învoaltă. Deveni dintr-odată vorbăreaţă. Ştia să şi râdă. În timp ce mâncau, Göran se uita la ea şi se amuza. Rochia, rămasă mică şi uzată, lăsa să se ghicească un bust dezvoltat. Câteodată vorbea ca un adult. Ochii fetei erau impresionant de mari şi copilăroşi, lungi şi puţin piezişi. Arăta de vreo cincisprezece ani. Ceva între copil şi femeie, adică nici una, nici alta, şi, totuşi, toate la un loc. Brusc, descoperi că era drăguţă fetişcana asta subţirică şi dreaptă, cu cele două panglici decolorate în păr. Gura era fragedă, blajină, cam mare, şi când, o dată, li se întâlniră privirile, ea roşi. După asta rămase cu pleoapele lăsate şi nu răspunse decât rar la glumele unchiului, iar când terminară de mâncat, ieşi grăbită în urma lui. Părea că o ia la fugă. Nici boneta roşie nu şi-o aranjă cum se cade. — Verişoară dragă, pot să-mprumut o salopetă? O să vă ajut şi eu. — Ţi-a venit aşa, deodată, pofta de lucru? — Da. Doar dumneata mi-ai spus că ar trebui să m-apuc de ceva. — Ascultă, nu-i suci capul lui Kerstin – e de familie bună! — Nici a mea nu-i de lepădat, replică el. De altfel, am de gând să mă ocup de cartofi, ca toţi ceilalţi. Atâta tot. Cinci minute mai târziu apăru îmbrăcat în salopetă, cu centură, şi picioarele vârâte în nişte cizme de cauciuc prea mari pentru el. Căruţa stătea pe platformă, încărcată cu un plug, saci şi câteva sape. Cu spatele rezemat de căruţă – Kerstin. Unchiul înhăma caii în grajd şi când îl văzu pe Göran strigă: — Dacă tot vii cu noi, ia aduceţi voi ultimii doi saci… Fata se întoarse şi se uită la el peste căruţă. Brusc, Göran nu mai ştiu ce să spună, se simţi caraghios în hainele prea mari şi i se păru că râde de el. Kerstin fu cea care întrerupse tăcerea:     [1] Referire la chipiul alb de absolvent al liceului.       Cititi mai departe aici.....            

  Pe aripile vantului de Margaret Mitchell   Capitolul I Scarlett O’Hara nu era frumoasă, dar bărbaţii nu-şi dădeau seama de asta când erau sub farmecul ei, aşa cum erau acum gemenii Tarleton. Pe chipul ei, trăsăturile delicate ale mamei, o aristocrată de origine franceză din regiunea de coastă, nu se armonizau cu trăsăturile greoaie ale tatălui, un irlandez cu obrazul rumen. Totuşi avea o faţă atrăgătoare, cu bărbia ascuţită şi fălci puternice. Ochii, puţin migdalaţi şi mărginiţi de gene dese, erau de un verde deschis, fără cea mai mică nuanţă căpruie. Sprâncenele, groase şi negre, desenau o neaşteptată linie oblică pe pielea albă ca magnolia, acea piele pe care puneau atâta preţ femeile din Sud şi pe care o apărau cu atâta grijă, cu ajutorul pălăriilor, al vălurilor şi al mitenelor, de soarele arzător al Georgiei. În acea luminoasă după-amiază de aprilie din anul 1861, Scarlett O’Hara, cum stătea între Stuart şi Brent Tarleton, pe veranda răcoroasă şi umbroasă de la Tara, plantaţia tatălui ei, oferea ochilor o imagine încântătoare. Rochia nouă, croită din doisprezece iarzi de muselină verde înflorată, unduia pe cercurile crinolinei şi culoarea se armoniza perfect cu aceea a sandalelor de marochin verde cu tocuri joase, pe care tatăl ei i le adusese de curând din Atlanta. Rochia îi scotea în evidenţă într-un mod fermecător mijlocul, cel mai subţire din trei comitate, şi corsajul foarte ajustat învăluia un piept bine dezvoltat pentru o fată de şaisprezece ani. Dar cu tot felul pudic în care-şi aşezase poalele rochiei, cu tot aerul rezervat pe care i-l dădea părul lins, strâns în coc la spate, cu toată cuminţenia mâinilor mici şi albe, încrucişate în poală, Scarlett îşi ascundea cu greu adevărata fire. Pe faţa ei, plină de o dulceaţă studiată, ochii verzi, neastâmpăraţi şi poruncitori, plini de viaţă, nu se potriveau deloc cu atitudinea ei cuviincioasă. Îşi datora bunele purtări observaţiilor blânde ale mamei ei şi disciplinei mai severe exercitate de Mammy, dar ochii îi trădau firea. Lângă ea, de o parte şi de alta, gemenii se lăfăiau în fotolii şi, râzând şi pălăvrăgind, priveau soarele prin paharele pline cu lichior de mentă. Îşi încrucişaseră neglijent picioarele lungi şi greoaie de călăreţi, încălţate cu cizme până la genunchi. În vârstă de nouăsprezece ani, înalţi de aproape 1,90 m, cu mâini şi picioare lungi şi cu muşchii tari, cu faţa arsă de soare, părul roşu închis, privirea veselă şi arogantă, îmbrăcaţi în vestoane identice şi cu pantaloni de culoarea muştarului, semănau unul cu altul ca două picături de apă. Afară, soarele care apunea poleia grădina, luminând copacii încărcaţi de flori albe care se profilau în mase compacte pe un fond verde deschis. Caii celor doi gemeni – nişte animale mari, roşcate ca părul stăpânilor lor – erau priponiţi pe aleea de trăsuri; lângă ei mârâia haita de câini slabi şi nervoşi care întovărăşeau peste tot pe Stuart şi pe Brent. Mai la o parte, cum se cădea unui aristocrat, un câine mare, cu pete negre, stătea culcat cu botul pe labe şi aştepta răbdător ca băieţii să plece acasă, la cină. Între câini, cai şi gemeni exista o înrudire mult mai adâncă decât aceea rezultând dintr-o permanentă tovărăşie. Erau ca nişte animale tinere, nepăsătoare, pline de graţie şi de nerv, strălucind de sănătate. Băieţii erau impetuoşi şi susceptibili ca şi caii lor, dar blânzi cu cei care ştiau cum să se poarte cu ei. Deşi cei trei de pe verandă fuseseră deprinşi din naştere cu viaţa uşoară de pe plantaţii şi fuseseră serviţi din fragedă copilărie de slugi mereu la cheremul lor, pe chipurile lor nu se citea nici moliciune, nici indolenţă. Aveau puterea şi vioiciunea oamenilor de la ţară, care şi-au petrecut toată viaţa în aer liber şi care nu şi-au prea bătut capul cu lucrurile anoste din cărţi. Viaţa în nordul Georgiei, în comitatul Clayton, era încă rustică şi, după principiile în vigoare la Augusta, Savannah şi Charleston, chiar puţin cam primitivă. Sudiştii din regiunile mai vechi îi priveau de sus pe georgienii din nord, dar aici, în nordul Georgiei, lipsa rafinamentelor unei educaţii alese nu avea însemnătate dacă te arătai la înălţime când trebuia. Ceea ce avea mai ales însemnătate era să cultivi bumbac de bună calitate, să încaleci bine, să tragi bine cu puşca, să fii un bun dansator, să ştii să ţii tovărăşie doamnelor şi să bei ca un om de lume, ca un gentleman. În toate aceste privinţe, gemenii se arătau la înălţime, dar în acelaşi timp erau cunoscuţi pentru totala lor incapacitate de a învăţa ceva din cărţi. Părinţii lor erau oamenii cei mai bogaţi din comitat, stăpâneau cel mai mare număr de cai şi de sclavi, dar cei doi tineri erau mai nepricepuţi la gramatică decât cei mai mulţi ţărani albi săraci din împrejurimi. Tocmai din cauza asta Stuart şi Brent trândăveau în această după-amiază de aprilie, pe verandă, la Tara. Fuseseră eliminaţi de la universitatea din Georgia, a patra universitate de unde fuseseră daţi afară în doi ani. Iar Tom şi Boyd, fraţii lor mai mari, plecaseră împreună cu ei, fiindcă nu voiau să rămână într-o instituţie în care gemenii nu erau primiţi. Stuart şi Brent considerau ultima lor aventură ca o excelentă glumă, şi Scarlett, care nu deschisese de bună voie o carte de când terminase anul trecut Institutul pentru domnişoare din Fayetteville, lua şi ea lucrurile în glumă. — Ştiu că puţin vă pasă şi că nici lui Tom nu-i pasă că v-au dat afară, zise ea. Dar Boyd? El vrea să studieze şi, după ce l-aţi silit să părăsească universitatea din Virginia, pe aceea din Alabama, şi din Carolina de Sud, a trebuit să plece acum şi din cea din Georgia. Aşa n-o să sfârşească niciodată. — O, va putea să-şi continue dreptul în biroul judecătorului Parmalee, la Fayetteville, răspunse Brent nepăsător. De altfel, n-are mare importanţă. Oricum, ar fi trebuit să ne întoarcem acasă înainte de sfârşitul anului şcolar. — De ce? — Războiul, prostuţo! Războiul poate izbucni dintr-o zi într-alta, şi cred că nu-ţi închipui că vreunul dintre noi ar rămâne la universitate în timp de război. — Ştiţi bine că nu va fi război, zise Scarlett plictisită. Sunt numai vorbe. Nu mai devreme de săptămâna trecută, Ashley Wilkes şi tatăl lui i-au spus tatei că delegaţii noştri la Washington vor ajunge la… un… acord amiabil cu domnul Lincoln cu privire la Confederaţie. Şi apoi, yankeilor le e prea mare frică de noi. Nu va fi război şi m-am săturat să tot aud vorbindu-se de el. — Nu va fi război! exclamară cei doi gemeni indignaţi, ca şi când li s-ar fi luat un bun al lor. — Ba da, fetiţo, are să fie război, zise Stuart. Yankeilor le e poate frică de noi, dar după bombardamentul de alaltăieri şi după felul cum generalul Beauregard i-a dat afară din fortul Sumter, vor fi siliţi să se bată. Altfel, vor fi consideraţi de lumea întreagă ca o bandă de laşi. Confederaţii… Scarlett făcu o mutră plictisită, enervată. — Dacă mai repetaţi o dată cuvântul „război”, mă duc să mă închid în casă. În viaţa mea nu m-a plictisit un cuvânt mai mult decât cuvântul „război”, afară doar de „secesiune”. Papa vorbeşte de război de dimineaţa până seara şi toţi domnii care vin să-l vadă vorbesc de fortul Sumter, de drepturile statelor sau de Abe Lincoln, de-mi vine să urlu de plictiseală. Şi tinerii nu vorbesc decât de asta şi de grozăvia lor de trupă. Nu ne-am distrat nicăieri în primăvara asta, fiindcă tinerii n-aveau alt cuvânt pe buze. Sunt încântată că Georgia a aşteptat Crăciunul ca să proclame „secesiunea”, altfel niciuna din petrecerile noastre n-ar fi fost reuşită. Dacă mai aud cuvântul „război”, intru în casă. Şi Scarlett s-ar fi ţinut de cuvânt, căci nu putea urmări multă vreme o conversaţie al cărei principal subiect nu-l constituia persoana ei. Totuşi surâse. Gropiţele îi apărură în obraji şi genele negre începură să se zbată repede ca nişte aripi de fluture. Băieţii fură încântaţi şi, aşa cum dorise, îi cerură iertare fiindcă o necăjiseră. Nu-i păstrau pică pentru lipsa ei de interes. Dimpotrivă. Războiul îi privea pe bărbaţi, aşa că socotiră atitudinea ei drept o dovadă de feminitate. După ce manevrase aşa încât să-i sustragă de la subiectul plictisitor al războiului, reluă cu interes discuţia privitoare la situaţia actuală a celor doi fraţi. — Ce-a spus mama voastră aflând că aţi fost daţi din nou afară? Tinerii păreau jenaţi. Îşi aminteau de felul cum reacţionase mama lor cu trei luni mai înainte, când reveniseră de la universitatea din Virginia, după eliminare. — Păi, zise Stuart, n-a prea avut ocazia să spună mare lucru. Azi-dimineaţă, Tom cu Brent şi cu mine am plecat de acasă devreme. Nu se sculase încă. Tom s-a dus să facă o vizită familiei Fontaine, iar noi am venit aici. — Nu v-a spus nimic aseară, când v-aţi întors? — Aseară am avut noroc. Înainte de sosirea noastră aduseseră noul armăsar, pe care l-a cumpărat mama în Kentucky luna trecută. Toată casa era dată peste cap. E un cal superb, Scarlett, trebuie să-i spui tatălui tău să vie să-l vadă îndată ce va putea… pe drum l-a şi muşcat pe grăjdar şi a călcat în picioare doi dintre negrii mamei, care se duseseră să-l ia de la gară, la Jonesboro. Chiar înainte să ajungem acasă, a fost cât pe ce să dărâme grajdul şi aproape l-a omorât pe Strawberry, bătrânul armăsar al mamei! Când am sosit, mama era la grajd căutând să-l liniştească cu nişte bucăţi de zahăr, şi pe cuvântul meu că reuşea. Negrii făceau nişte ochi! Le era atât de frică, încât se agăţaseră de grinzile lui, dar mama vorbea calului ca şi cum ar fi fost o fiinţă omenească, blând ca un mieluşel. Nimeni nu se pricepe la cai mai bine ca mama. Când ne-a văzut a spus: „Pentru numele lui Dumnezeu, ce căutaţi acasă toţi patru? Sunteţi mai răi ca cele şapte plăgi ale Egiptului!” Atunci calul a început să sforăie şi să zvârle din picioare şi mama a zis: „Ieşiţi afară! Nu vedeţi că e nervos, mititelul de el! Mă voi ocupa de voi mâine dimineaţă!” Ne-am dus deci să ne culcăm. Azi dimineaţă am şters-o înainte să pună mâna pe noi şi l-am lăsat pe Boyd să se descurce. — Credeţi că o să-l bată pe Boyd? Ca întreg comitatul, Scarlett nu izbutea să se obişnuiască cu felul cum mica doamnă Tarleton îşi certa fiii, mari acum, şi la nevoie le administra lovituri de cravaşă la spate. Beatrice Tarleton era o femeie de acţiune. Ducea în spate nu numai o vastă plantaţie de bumbac, vreo sută de negri şi opt copii, dar şi cea mai mare crescătorie de cai din Georgia. Era iute din fire şi, scoasă mereu din sărite de desele trăsnăi ale celor patru fii, socotea că din când în când o mică bătaie dată băieţilor nu strica, ceea ce n-o împiedica să interzică să fie atins un cal sau un sclav. — Nu, n-o să-l bată pe Boyd. Nu l-a bătut niciodată prea mult, fiindcă-i cel mai mare, şi fiindcă-i cel mai pipernicit din toată droaia, zise Stuart mândru de înălţimea sa. De aceea l-am lăsat acasă, ca să se descurce cu ea. Mama ar trebui să înceteze de a ne mai bate. Avem nouăsprezece ani, Tom are douăzeci şi unu. Se poartă cu noi ca şi când am avea şase. — Oare mâine va veni călare pe calul ei cel nou la petrecerea Wilkes-ilor? — Aşa vrea, dar tata spune că-i primejdios. De altfel, fetele n-o vor lăsa. Spun că vor reuşi s-o ducă cel puţin o dată la o petrecere în trăsură, ca pe o adevărată doamnă. — Sper că n-are să plouă mâine, zise Scarlett. De o săptămână plouă aproape în fiecare zi. Nimic nu-i mai neplăcut ca un picnic care se sfârşeşte în casă. — Mâine va fi frumos şi cald ca în iunie, zise Stuart. Priveşte apusul ăsta de soare. N-am văzut niciodată un cer mai roşu. Poţi întotdeauna prezice timpul după asfinţit. Ochii lor se aţintiră asupra nesfârşitei întinderi a domeniului lui Gerald O’Hara, asupra ţarinilor de bumbac proaspăt arate şi asupra zărilor roşiatice. Acum, când soarele apunea într-o vâlvătaie de flăcări în spatele colinelor, dincolo de râul Flint, căldura de aprilie se schimba încet-încet într-o răcoare uşoară dar binefăcătoare. În acest an primăvara venise devreme, întovărăşită de ploi calde şi scurte, de izbucnirea florilor trandafirii ale piersicilor şi de salbele de flori ca stelele care împânziseră balta întunecată şi colinele îndepărtate. Arăturile erau aproape sfârşite şi splendoarea purpurie a asfinţitului accentua culoarea brazdelor de curând răsturnate în argila roşie a Georgiei. Întors de fierul plugurilor, pământul umed şi înfometat aştepta seminţele de bumbac, bătând în roşu pe creasta nisipoasă a brazdelor, şi în purpuriu, în roşu aprins sau în cafeniu acolo unde umbrele cădeau pe marginile brazdelor. Clădirile plantaţiei, cu zidurile lor de cărămidă date cu var, păreau o insulă în mijlocul unei mări roşii dezlănţuite, ale cărei valuri unduioase, sinuoase, pline de vârtejuri, ar fi fost pietrificate în clipa când erau gata să se prăvălească cu spuma lor trandafirie. În această regiune nu existau brazde lungi şi drepte, aşa cum se puteau vedea în ţarinile de argilă gălbuie din şesurile aflate în inima Georgiei, sau în pământul negru şi mănos de pe coastă. Aici, în nord, arăturile care unduiau la poalele dealurilor erau crestate de mii de brazde în formă de seceră, ca să împiedice pământul bogat să alunece în albia nurilor. Era un pământ sălbatic, roşu de culoarea sângelui după ploaie, de culoarea cărămizii în timpul secetei, cel mai bun pământ din lume pentru bumbac. Era o regiune plăcută, cu case albe, ţarini paşnice, râuri încete şi gălbui, dar o regiune de contraste unde strălucirea soarelui era orbitoare şi umbra foarte deasă. Terenurile defrişate şi nesfârşitele ogoare de bumbac ale plantaţiilor surâdeau unui soare cald, domol, binevoitor. La marginea lor se înălţau pădurile virgine, întunecate şi răcoroase chiar în amiezile cele mai arzătoare, păduri misterioase, puţin sinistre, ai căror pini ce vuiau păreau să stea de veacuri, răbdători, de veghe, murmurându-şi ameninţarea într-un suspin: „Băgaţi de seamă! Băgaţi de seamă! Aţi fost ale noastre odată. Vă putem lua înapoi.” La urechile celor trei aşezaţi pe verandă ajungea zgomotul dobitoacelor bătând pământul cu copitele lor, clinchetul tălăngilor, râsul strident şi nepăsător al negrilor care se întorceau de la câmp cu catârii. Din casă se auzea vocea dulce a mamei lui Scarlett, Ellen O’Hara, chemând-o pe negresa mititică ce-i purta cheile. Vocea ascuţită a copilului răspundea: „Da, doamnă!” Şi se auzeau paşii celor ce ieşeau pe uşa din dos mergând spre afumătoare, unde Ellen obişnuia să împartă hrana muncitorilor care veneau de la lucru. Şi se auzea zăngănitul argintăriei şi clinchetul farfuriilor, în timp ce Pork, valetul principal de la Tara, punea masa pentru cină. Auzind sunetele acestea, gemenii îşi dădură seama că era timpul să se întoarcă acasă, dar n-aveau chef să dea ochi cu mama lor şi întârziau pe verandă cu nădejdea că Scarlett îi va pofti la cină. — Ascultă, Scarlett, în legătură cu petrecerea de mâine, zise Brent. N-aveam de unde să ştim că va fi un picnic şi un bal mâine seară. Vei dansa cu noi? N-ai făgăduit toate dansurile tale, nu-i aşa? — Ba da! Cum puteam să ştiu că veţi fi cu toţii acasă? Nu era să risc să rămân nedansată, numai ca să vă aştept pe voi doi. — Tu să rămâi nedansată! Băieţii începură să râdă zgomotos. — Ascultă, fetiţo, va trebui să-mi acorzi mie primul vals, să-i rezervi ultimul lui Stu şi să supezi cu noi. Ca la ultimul bal, ne vom aşeza pe treptele scării şi-i vom cere lui Mammy Jincy să vină să ne mai ghicească o dată. — Nu-mi place să-mi ghicească Mammy Jincy. Ştiţi că mi-a prezis că am să mă mărit cu un bărbat cu părul negru ca pana corbului şi cu mustăţi lungi, şi mie nu-mi plac bărbaţii cu părul negru. — Îţi plac cei cu părul roşu, nu-i aşa, draga mea? zise Brent surâzând. Hai, făgăduieşte-ne că ne vei acorda valsurile şi că vei supa cu noi. — Dacă ne făgăduieşti, îţi vom spune un secret, zise Stu. — Ce secret? strigă Scarlett cu o curiozitate de copil. — E vorba de ce-am auzit ieri la Atlanta, Stu? Dacă-i chestia aceea, ştii bine că am făgăduit să nu spunem nimic. — Domnişoara Pitty ne-a spus-o. — Domnişoara cine? — Ştii, vara lui Ashley Wilkes, care stă la Atlanta, domnişoara Pittypat Hamilton, mătuşa lui Charles şi a Melaniei Hamilton. — Da, o cunosc, e cea mai proastă cucoană bătrână pe care am văzut-o în viaţa mea. — Ei bine, ieri, pe când aşteptam trenul la Atlanta, trăsura ei s-a oprit în faţa gării. A coborât ca să stea de vorbă cu noi şi ne-a încredinţat că mâine seară, la balul Wilkes-ilor, se va anunţa o logodnă. — O, ştiu despre ce-i vorba, zise Scarlett dezamăgită. Se va anunţa logodna prostănacului ei de nepot Charlie Hamilton cu Honey Wilkes. De ani de zile toată lumea ştie că vor sfârşi prin a se lua, deşi Charles n-a avut niciodată aerul că ar fi prea încântat. — Crezi că e un prostănac? întrebă Brent. Anul trecut, de Crăciun, l-ai lăsat totuşi să se cam învârtească în jurul tău. — Nu-l puteam împiedica, zise Scarlett ridicând nepăsătoare din umeri. Dar, după părerea mea, e un nătărău. — De altfel, nu se va anunţa logodna lui, zise Stuart triumfător, ci logodna lui Ashley Wilkes cu sora lui Charlie, domnişoara Melanie. Faţa lui Scarlett nu se schimbă, dar buzele ei păliră ca ale unei persoane care a primit o lovitură pe cât de puternică pe atât de neaşteptată şi care, în primul moment, nu înţelege ce s-a petrecut. Privi la Stuart şi chipul ei era atât de impasibil, încât tânărul, foarte slab psiholog, crezu că era numai surprinsă şi foarte interesată de noutatea pe care i-o adusese. — Domnişoara Pitty ne-a spus că nu voiau să anunţe oficial lucrurile înainte de anul viitor, fiindcă domnişoara Melly e cam slăbuţă, dar că, din cauza zvonurilor astea de război, cele două familii au socotit că e mai bine să grăbească nunta. De aceea vor anunţa mâine seară logodna, la supeu. Scarlett, noi ţi-am spus secretul, şi trebuie să ne promiţi că vei supa cu noi. — Ne-am înţeles, răspunse Scarlett automat. — Şi ne vei acorda toate valsurile? — Toate. — Ce drăguţă eşti! Pariez că ceilalţi băieţi vor înnebuni de ciudă. — N-au decât, zise Brent. Le venim noi de hac. Ascultă, Scarlett, ai să stai cu noi în timpul picnicului? — Ce? Brent îşi reînnoi cererea. — Sigur că da. Gemenii se uitară unul la altul. Erau încântaţi, dar şi puţin miraţi. Deşi se credeau curtezanii preferaţi ai lui Scarlett, niciodată nu obţinuseră de la ea atât de uşor o dovadă de favoare. De obicei Scarlett îi silea s-o roage, îi amâna, refuza să le răspundă, râdea când făceau pe supăraţii, se îmbufna când se necăjeau de-a binelea. Şi dintr-odată, le făgăduise aproape toată ziua de mâine. Primea să se aşeze lângă ei la picnic, le rezerva toate valsurile (vor aranja ei ca să nu se danseze decât valsuri), accepta să supeze cu ei. Făcea să fii dat afară din universitate! Încântaţi de succesul lor, nu se grăbeau să plece. Vorbeau de picnic, de bal, de Ashley Wilkes şi de Melanie Hamilton. Îşi tăiau vorba, spuneau glume şi râdeau de ele, şi făceau aluzii străvezii în legătură cu invitaţia la cină. Trecu o bună bucată de vreme înainte să bage de seamă că Scarlett nu spunea aproape nimic. Atmosfera se schimbase. Gemenii n-ar fi ştiut să spună de ce, dar după-amiaza îşi pierduse farmecul. Deşi Scarlett le răspundea la întrebări părea că nu acordă decât o atenţie foarte relativă conversaţiei. Ghicind că se întâmplă ceva ce nu puteau înţelege, gemenii, încurcaţi şi plictisiţi, mai rezistară câtăva vreme, apoi se sculară cam fără voie şi se uitară la ceasornicele lor. Soarele cobora asupra ogoarelor de curând arate şi, de cealaltă parte a râului, pădurile mari îşi profilau masa lor întunecată. Rândunelele treceau prin curte ca săgeţile. Găini, raţe şi curcani veneau de pe câmp bălăbănindu-se şi umflându-se în pene. Stuart răcni un „Jeems!” asurzitor şi, după câteva clipe, un negru înalt, de vârsta gemenilor, înconjură casa şi, suflând din greu, se repezi spre caii legaţi. Jeems era servitorul celor doi fraţi şi, ca şi câinii, îi întovărăşea pretutindeni. Se jucase cu ei în copilărie şi le fusese dăruit în ziua când împliniseră zece ani. Văzându-l, câinii culcaţi în praful roşiatic se sculară, pândindu-şi stăpânii. Tinerii se înclinară, strânseră mâna lui Scarlett şi-i spuseră că o aşteptau devreme a doua zi la familia Wilkes. Apoi plecară în goană, săriră în şa şi, urmaţi de Jeems, coborâră în galop aleea plantată cu cedri, fluturându-şi pălăriile şi chiuind.             Cititi mai departe aici....      

CAPITOLUL UNU Căsătoria şi surprizele   Căsătoria este o prietenie recunoscută de poliţie. Robert Louis Stevenson   Într-o după-amiază târzie din vara lui 2006, mă aflam într-un mic sat din nordul Vietnamului. Şedeam lângă o vatră afumată în compania câtorva localnice a căror limbă nu o vorbeam, încercând să le pun întrebări legate de căsătorie. Călătoream de câteva luni deja de-a lungul Asiei de sud-est alături de bărbatul care urma să-mi devină soţ. Presupun că termenul corect pentru un astfel de om ar fi „logodnic”, dar nici unul din noi nu se simţea prea în largul lui cu acest cuvânt, aşa că nu-l foloseam. De fapt, nici unul din noi nu era prea în largul lui cu noţiunea de căsătorie. Căsătoria nu intrase niciodată în planurile noastre şi nici nu era ceva dorit de vreunul din noi. Şi totuşi, în planurile noastre intervenise providenţa – şi de aceea ne preumblam acum la întâmplare prin Vietnam, Thailanda, Laos, Cambodgia şi Indonezia, făcând în acelaşi timp eforturi repetate – chiar disperate – de a ne întoarce în America şi a ne căsători. Bărbatul în cauză era pe atunci de doi ani iubitul meu, dragostea mea: îl voi numi în paginile acestea Felipe. Felipe e un domn brazilian blând şi tandru, cu şaptesprezece ani mai în vârstă ca mine, pe care l-am cunoscut într-o altă călătorie (o călătorie pe care chiar o programasem), făcută de mine în jurul lumii acum câţiva ani, în încercarea de a-mi obloji sufletul rănit. Spre sfârşitul acelei călătorii îl întâlnisem pe Felipe, care locuia de ani buni liniştit şi singur în Bali, îngrijindu-şi şi el inima rănită. Ce a urmat a fost atracţie, apoi o perioadă de curtare lentă, apoi – spre marea uimire a amândurora – dragoste. Aşadar, reticenţa noastră faţă de căsătorie nu avea nici o legătură cu absenţa dragostei. Din contră, Felipe şi cu mine ne iubeam cu pasiune. Ne făceam, fericiţi, tot felul de promisiuni, convinşi că vom rămâne împreună pentru totdeauna. Ne juraserăm până şi fidelitate eternă, deşi doar între noi. Problema era că amândoi supravieţuiserăm unor divorţuri dificile şi fuseserăm sfârtecaţi lăuntric atât de rău de experienţele noastre dinainte, încât simpla idee a căsătoriei legale – cu oricine, chiar şi cu nişte persoane drăguţe ca noi înşine – ne umplea de groază. Evident, de regulă, cele mai multe divorţuri sunt destul de dificile (Rebecca West observa că „să divorţezi este aproape întotdeauna o ocupaţie la fel de veselă şi de folositoare ca spartul unor porţelanuri de valoare”), iar divorţurile noastre nu făcuseră excepţie. Pe o scară cosmică a nocivităţii divorţurilor de la unu la zece (în care unu echivalează cu o separare amiabilă şi zece echivalează cu… o execuţie în toată regula), probabil că mi-aş nota propriul divorţ cu vreo 7,5. Nu s-a lăsat cu sinucideri sau crime, dar, pe de altă parte, ruptura a fost cel mai urât act posibil dintre doi oameni care, altminteri, erau cât se poate de bine-crescuţi. Şi s-a prelungit mai mult de doi ani. Cât despre Felipe, prima lui căsnicie (cu o australiancă inteligentă, o intelectuală) se încheiase cu aproape un deceniu înainte de întâlnirea noastră din Bali. La vremea respectivă, divorţul lui se desfăşurase destul de civilizat, dar pierderea soţiei (şi a accesului la casă, la copii şi la aproape douăzeci de ani de viaţă care se duceau odată cu ea) lăsase în sufletul acestui om bun o umbră persistentă de tristeţe, dominată de regrete, senzaţia de izolare şi de nesiguranţă financiară. Aşa că experienţele noastre ne-au lăsat pe amândoi secătuiţi de puteri, răvăşiţi lăuntric şi complet suspicioşi în legătură cu bucuriile oferite de sfânta taină a căsătoriei. La fel ca oricine care a trecut vreodată prin valea de umbră a divorţului, Felipe şi cu mine învăţaserăm pe propria piele un adevăr tulburător: că orice intimitate poartă cu ea, ascunse undeva, dedesubtul minunatelor suprafeţe ale începuturilor, premisele catastrofei absolute. Mai învăţaserăm şi că în instituţia căsătoriei este mult mai uşor să intri decât să ieşi. Neîngrădit de lege, partenerul necăsătorit poate ieşi oricând dintr-o relaţie nesatisfăcătoare. Dar tu – persoana căsătorită legal care doreşte să scape de dragostea damnată – vei descoperi repede că o parte semnificativă a contractului tău marital aparţine statului şi că, uneori, statului îi ia foarte mult timp până să-ţi acorde permisiunea de a pleca. Astfel, te poţi pomeni foarte uşor prins luni şi chiar ani întregi într-o legătură legală lipsită de iubire, în care ajungi să te simţi cam ca într-o clădire incendiată. Clădire incendiată în care tu, prietene, eşti încătuşat de un calorifer din pivniţă, incapabil să te eliberezi, în timp ce fumul te năpădeşte din toate părţile şi grinzile se prăbuşesc… Îmi pare rău dacă vi se pare că sunt lipsită de căldură. Vă împărtăşesc toate aceste gânduri neplăcute doar ca să explic de ce Felipe şi cu mine am făcut, încă de la începutul poveştii noastre de dragoste, un pact puţin obişnuit. Ne-am jurat din toată inima să nu ne căsătorim niciodată, în nici o circumstanţă. Ne-am promis chiar şi să nu ne amestecăm niciodată banii sau bunurile, pentru a evita astfel potenţialul coşmar de a trebui să împărţim din nou un depozit de explozibili personali, cu ipoteci comune, acţiuni, proprietăţi, conturi bancare, electrocasnice şi cărţi preferate. Odată făcute aceste promisiuni în modul cel mai solemn, am purces amândoi în parteneriatul nostru compartimentat cu mare grijă, cuprinşi de un mare sentiment de linişte. Pentru că, aşa cum promisiunea reprezentată de logodnă reuşeşte să înfăşoare alte cupluri într-un sentiment de protecţie, jurământul nostru de a nu ne căsători niciodată ne învăluise pe amândoi în siguranţa emoţională de care aveam nevoie pentru a ne mai încerca o dată norocul în dragoste. Şi acest angajament al nostru – golit în mod conştient de angajamentul oficial – era miraculos de eliberator. Ne făcea să ne simţim de parcă am fi descoperit Pasajul prin Nord-Vest către Intimitatea Perfectă, acel lucru care, după cum scria García Márquez, „seamănă cu dragostea, dar este lipsit de problemele dragostei”. Aşa că asta am şi făcut până în primăvara lui 2006 – ne-am văzut de treabă, construindu-ne împreună o viaţă fin divizată, plină de satisfacţii şi lipsită de constrângeri. Şi am fi continuat să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi în acelaşi fel dacă n-ar fi apărut un obstacol extrem de supărător. Pe fir a intrat Departamentul de Securitate Internă al Statelor Unite. Problema era că Felipe şi cu mine – deşi aveam o mulţime de asemănări şi de bucurii în comun – nu aveam în comun şi naţionalitatea. El era cetăţean australian de origine braziliană şi, pe vremea când ne cunoscuserăm, locuia în Indonezia. Eu eram americancă şi, cu excepţia călătoriilor făcute, îmi trăisem cea mai mare parte a vieţii pe Coasta de Est a Statelor Unite. Nu prevăzuserăm la început nici o posibilă problemă legată de iubirea noastră fără patrie, deşi, privind în urmă, probabil că ar fi trebuit să anticipăm unele complicaţii. Aşa cum spune un vechi proverb: un peşte şi o pasăre se pot îndrăgosti, dar unde să locuiască? Salvarea noastră, credeam noi, era faptul că amândoi eram călători agili (eu eram o pasăre care se putea scufunda, iar Felipe, un peşte care putea să zboare), astfel că, în primul an al poveştii noastre de iubire cel puţin, am trăit practic în aer – scufundându-ne şi zburând peste oceane şi continente ca să fim împreună. Din fericire, vieţile noastre profesionale ne erau de ajutor în acest aranjament atât de iute de picior. Ca scriitoare, eu îmi puteam lua serviciul cu mine oriunde. Ca importator de bijuterii şi pietre preţioase care îşi vindea mărfurile în Statele Unite, Felipe trebuia oricum să călătorească mereu. Tot ce trebuia să facem era să ne coordonăm deplasările. Aşa că eu zburam în Bali; el venea în America; amândoi mergeam în Brazilia; ne întâlneam din nou în Sydney. Am acceptat o slujbă temporară la Universitatea Tennessee, unde am predat tehnici literare, şi timp de câteva luni stranii am locuit împreună într-o cameră neîngrijită dintr-un vechi hotel din Knoxville. (Apropo, recomand acel mod de a locui oricui vrea să testeze adevăratele niveluri de compatibilitate dintr-o relaţie nouă.)

SA LUĂM, DE PILDĂ, UN ORĂŞEL minier ca Woodhouse, cu o populaţie de zece mii de locuitori, având trei generaţii în urmă. Acest spaţiu de trei generaţii pledează pentru o comunitate bine statornicită. Vechea „nobilime” îşi luase tălpăşiţa la vederea mormanelor de cărbune răscolit din măruntaiele pământului şi se răspândise prin alte regiuni, încă idilice, pentru a-şi fructifica pe acolo drepturile asupra minereurilor. Rămăsese un singur magnat, măreţ şi inaccesibil, proprietarul local al cărbunelui: cu trei generaţii în spate şi cocoţat pe treapta de jos a „nobilimii”, dar izbind cu piciorul în masele de dedesubt. Să facem abstracţie de el. O comunitate bine statornicită în Woodhouse, stratificată într-o gamă de nuanţe fine, de la negrul prafului de cărbune, până la nisipul zgrunţos al zidarului şi la rumeguşul cherestegiului, trecând prin luciul gros al slăninei, untului şi cărnii, la aromele farmacistului şi dezinfectantele doctorului, până la sumbra poleială, a funcţionarilor bancari, casierilor firmei, preoţilor şi a altora deopotrivă, şi ajungând la radioasa strălucire a automobilului directorului general al tuturor minelor. Odată ajunşi aici ne plus ultra[1]. Directorul general locuieşte în singurătatea umbrită de boschete a aşa-numitului conac. Casa rezidenţială, părăsită de „nobilime”, a fost preluată de firmă şi transformată în birouri. Iată-ne deci aici: un vast substrat de mineri; un strat gros de comercianţi amestecaţi cu funcţionari administrativi, şi diversificat de profesori de şcoală elementară şi cler nonconformist; mai sus o pătură de directori de bancă, morari bogaţi, patroni de fabrici metalurgice, prosperi, cler episcopal şi administratori de mine; iar în vârf, vişina grasă şi cleioasă, a proprietarului cărbunelui, răspândindu-şi scânteierile peste toţi şi peste toate. Aşa arăta complexul sistem social al unui orăşel industrial din Anglia centrală, în anul de graţie 1920. Dar îngăduiţi-mi să privesc puţin îndărăt. Aşa arătă de fapt în ultimul an de linişte şi belşug, 1913. Un an de linişte şi belşug. Doar o singură maladie cronică, urâcioasă: fetele bătrâne. În numele a tot ce înseamnă prosperitate, nu înţeleg de ce, într-o asemenea societate, toate clasele sociale, cu excepţia celei mai de jos, sunt împovărate de mlădiţele sterpe ale femeilor singure, nemăritate, care se numesc fete bătrâne? De ce oare fiecare comerciant, fiecare profesor, fiecare director de bancă şi fiecare cleric produce una, două, trei sau chiar mai multe fete bătrâne? Oare în clasa de mijloc, mai ales în straturile mai de jos ale clasei mijlocii, se nasc mai multe fete decât băieţi? Sau poate, că bărbaţii din straturile de jos ale clasei mijlocii îşi aleg nevestele din categoriile fie superioare, fie inferioare lor, lăsându-şi astfel partenerele de drept la strâmtoare? Sau să fie femeile din mica burghezie foarte mofturoase în alegerea soţilor? Oricum ar fi, e o tragedie. Sau poate că nu e. Poate că aceste femei nemăritate din clasa de mijloc ajung să fie faimoasele lucrătoare asexuate despre care se vorbeşte atât de mult în furnicarul industrial al societăţii noastre. Poate că tot ce le lipseşte este doar o îndeletnicire: pe scurt, o slujbă. Dar poate că ar fi mai bine să ascultăm şi părerea lor, înainte de a stabili o lege. În Woodhouse găseai o bogată recoltă de fete bătrâne prin familiile „grangurilor”, comercianţilor şi preoţilor. Toate femeile din oraş, nevestele de mineri ca şi celelalte, îşi ţineau răsuflarea ori de câte ori se ivea vreo şansă pentru una dintre aceste fiice ale bunăstării şi durerii. Se îngrămădeau cu toatele la nunţile celor înstăriţi, îmbătate de bucurie. Pentru că, în ciuda ciocnirilor de clasă, unei femei nu-i place să vadă altă femeie uitată în raft, lipsită de orice şansă de măritiş. Toate femeile din orăşel doreau ca fetele din clasa mijlocie să-şi găsească soţi. Toată lumea dorea acest lucru, inclusiv fetele însele. De aci se trăgea toată jalea. James Houghton avea un singur copil: pe fiica lui, Alvina. Fireşte, Alvina Houghton… Dar haideţi să mergem îndărăt prin 1880 şi ceva, când Alvina era copil; ba chiar şi mai înainte, în zilele de aur ale lui James Houghton. În zilele sale de aur, James Houghton era crème de la crème[2] societăţii din Woodhouse. Casa familiei Houghton fusese întotdeauna prosperă; ce-i drept, o familie de negustori; dar după câteva generaţii de prosperitate, negustorii dobândesc un anume cachet[3]. La vârsta de douăzeci şi opt de ani, James Houghton a moştenit un splendid magazin care desfăcea mărfuri de Manchester. James Houghton era un tânăr înalt, zvelt, elegant, cu favoriţi de o parte şi de alta a feţei, realmente rafinat, oarecum în stilul Bulwer[4]. Avea o predilecţie pentru conversaţia elegantă, pentru literatura elegantă, pentru creştinismul elegant; un tânăr înalt, subţire, fragil, cu gesturi agitate şi cam febrile, capul plin de idei inconsistente, şi un glas frumos; foarte frumos. Pe lângă toate acestea, fireşte, era negustor. Curta o fată măruntă, smeadă, mai în vârstă decât el, fiica unui mic nobil din Derbyshire. Houghton se aştepta să capete, odată cu fata, cel puţin zece mii de lire sterline. În această aşteptare a fost profund dezamăgit, pentru că nu a căpătat decât opt sute de lire. Fiind o fire romantic-comercială, nu a iertat-o niciodată pe soţia lui, dar s-a purtat întotdeauna faţă de ea cu cea mai elegantă curtoazie. Era o privelişte încântătoare să-l vezi cojind şi despicând un măr pentru ea. Dar acest măr cojit şi împărţit în sferturi era tot ce a primit biata femeie de la soţul ei. Elegantul Adam al comerţului i-a dat Evei mărul îndărăt, frumos scobit de sâmburi, după care nu a mai avut de-a face cu ea. Între timp s-a născut Alvina.   [1] Ceea ce nu poate fi depăşit; perfecţiunea (lat.) [2] Crema cremelor (fr.). [3] Amprentă de distincţie. (fr.) [4] Edward George Lytton Bulwer (1803–1873), romancier, dramaturg şi om politic englez.  

Prolog Tristan 2 aprilie 2014   Ai luat tot? a-ntrebat Jamie din foaierul casei părinţilor mei, rozându-şi unghiile, în timp ce frumoşii ei ochi albaştri de căpri­oară îmi zâmbeau, amintindu-mi cât de norocos eram s-o ştiu a mea. M-am dus acolo şi am cuprins-o, trăgându-i trupul ei mic mai aproape, lipindu-i-l de al meu. Îhâm. Acum e-acum, păpuşă. Cred că ne-a venit şi nouă rândul. Şi-a încolăcit mâinile în jurul gâtului meu şi m-a sărutat. Sunt atât de mândră de tine. De noi, am corectat-o eu. După câţiva ani, cam prea mulţi, de vise şi speranţe, visul meu de a fabrica şi vinde piese de mobilier lucrate manual devenea reali­tate. Tatăl meu era cel mai bun prieten şi totodată partenerul meu de afaceri, alături de care porneam spre New York ca să vorbim cu nişte oameni de afaceri care se arătaseră foarte interesaţi să ne devină parteneri. Fără tine, care m-ai sprijinit, n-aş fi făcut nimic. Asta e şansa noastră să ne-ndeplinim dorinţele. M-a sărutat încă o dată. N-am ştiut că o s-ajung să iubesc pe cineva atât de mult. Înainte să pleci, cred c-ar trebui să ştii, a sunat învăţătoarea lui Charlie. Iar a făcut prostii la şcoală, ceea ce nu e de mirare având în vedere cât de mult îi seamănă lui taică-său. Am rânjit. Ce-a făcut de data asta? Doamna Harper a zis că i-a spus unei fete care făcea mişto de ochelarii lui că speră să se-nece cu o broască râioasă pentru că aşa şi arată, ca o broască râioasă. Să se-nece cu o broască râioasă – îţi vine să crezi?! Charlie! am strigat înspre camera de zi. A ieşit cu o carte în mână. Îşi scosese ochelarii, şi eram convins că asta era cauza tuturor miştourilor de la şcoală. Da, tată? I-ai spus tu unei fete să se-nece cu o broască râioasă? Da, a zis el fără să clipească. Pentru un puşti de opt ani, părea surprinzător de relaxat în privinţa faptului că părinţii s-ar putea supăra pe el. Amice, nu poţi să zici aşa ceva. Dar chiar arată ca o nenorocită de broască râioasă, tată! a răspuns el. A trebuit să întorc capul ca să pot râde în voie. Vino şi îmbrăţişează-mă, omule. M-a strâns tare. Mă îngrozea gândul că vor veni vremuri în care nu va mai fi atât de dornic să-şi îmbrăţişeze bătrânul tată. Să le-asculţi pe mama şi pe bunica cât sunt plecat, bine? Da, da. Şi să-ţi pui înapoi ochelarii cât citeşti. De ce?! Sunt stupizi! M-am aplecat şi i-am dat un bobârnac peste nas. Bărbaţii adevăraţi poartă ochelari. Dar tu nu porţi ochelari! a scâncit el. Da, dar... Ei bine, sunt şi bărbaţi adevăraţi care nu poartă ochelari. Tu ascultă-mă, amice, şi puneţi-i, am zis eu, iar el s-a mai smiorcăit un pic, după care s-a dus să-şi vadă de romanul lui. În locul jocurilor video, prefera să citească, ceea ce mă bucura nespus. Eram conştient că moştenise dragostea pentru cărţi de la mama sa, care era bibliotecară, însă, în acelaşi timp, îmi plăcea să cred că şi faptul că eu îi citisem încă de pe vremea când era în burta ei a avut un cuvânt de spus. Voi ce planuri aveţi azi? am întrebat-o pe Jamie. După-amiază mergem la piaţă. Mama ta vrea să ia nişte flori. Şi probabil că o să-i cumpere şi lui Charlie ceva de care n-are nevoie. A, să ştii că Zeus ţi-a ros perechea ta preferată de Nike, aşa că am de gând să-ţi caut una nouă. Dumnezeule! A cui a fost ideea să ne luăm câine? A râs. Să ştii că tu eşti vinovatul în cazul ăsta. Eu nici măcar nu mi-am dorit un câine – doar că tu nu poţi să-l refuzi pe Charlie. Tu şi mama ta aveţi atâtea lucruri în comun, a conchis ea, după care m-a sărutat şi a ridicat mânerul valizei. Sa ai o călătorie grozavă! Du-te şi fă ca visele noastre să devină realitate! Mi-am lăsat buzele să le-atingă pe ale ei şi am zâmbit. Când mă-ntorc acasă, o să fac biblioteca pe care ţi-ai dorit-o întotdeauna. Cu rafturi înalte şi tot tacâmul. După care o să fac dragoste cu tine undeva între Odiseea şi Să ucizi o pasăre căutătoare. Şi-a muşcat buza de jos. Promiţi? a-ntrebat. Promit. Să mă suni după ce aterizează avionul, bine? Ieşind, am dat din cap că da. Tata era deja în taxi, mă aştepta. Hei, Tristan! m-a strigat Jamie în timp ce puneam valiza în portbagajul maşinii. Charlie era lângă ea. Da? TE IUBIM! au strigat ei în cor cu mâinile pâlnie la gură. Am zâmbit şi le-am strigat şi eu înapoi acelaşi lucru. * * * În avion, tata n-a făcut decât să vorbească despre marea opor­tunitate care se deschidea în faţa noastră. Îndată ce-am aterizat în Detroit, unde făceam escală, ne-am pornit amândoi telefoanele ca să verificăm căsuţele poştale şi să le scriem lui Jamie şi mamei că am ajuns cu bine. După ce s-au aprins, când am văzut că amândoi avem tone de mesaje de la mama, am ştiut că ceva nu era în regulă. Mesajele m-au întors pe dos. În timp ce le citeam, telefonul aproape că mi s-a scurs printre degete. Mama: A avut loc un accident. Jamie şi Charlie sunt destul de rău. Mama: Veniţi acasă. Mama: Grăbiţi-vă!! Într-o clipită, într-o singură secundă, tot ce ştiam eu despre viaţă s-a schimbat.  

CARTEA ÎNTÂI LORENZO 1469–1478 – CAPITOLUL UNU Lorenzo deschise ochii și se ridică. Putința de a se trezi instantaneu, fără intervalul acela noros-dintre somn și trezie care încetinește viețile celor mai mulți oameni, era unul dintre nenumăratele daruri cu care fusese binecuvântat. Încăperea era cufundată în întuneric, ferestrele înalte păreau puțin mai luminoase decât pereții. Încă nu se făcuse ziuă. Trebuia să aprindă o lumânare ca să se poată îmbrăca. Își trase ciorapii diferit colorați, pentru un picior – roșu, pentru celălalt – alb, apoi o cămașă de mătase de culoarea fildeșului și o jiletcă vătuită, din brocart brodat cu fir de aur și mătase roșie. Ziua aceea era ziua lui de naștere și voia să arate pe cât de festiv se putea. Luă un pumnal împodobit cu pietre scumpe în locul aceluia obișnuit, simplu, din oțel, pe care îl purta de obicei, și-și puse sabia într-o teacă gravată în aur și argint, atârnând-o de cureaua lui bătută în rubine. Înainte de a o prinde într-o cataramă, își trase mantaua din catifea maronie, căptușită cu blană, și-și încălță cizmele din piele de căprioară. În cameră era frig, dar și mai frig era pe străzile de piatră ale Florenței. Era prima zi de ianuarie din Anul Domnului 1469. Dormitorul lui Lorenzo se afla la parterul palatului Medici, deschizându-se drept spre arcada cu coloane din jurul curții centrale. Lorenzo stinse lumânarea și porni cu pas iute prin semiîntunericul palatului, luminat la acea oră doar de torțe. Gărzile din interior, la imensele uși de la intrare, dormeau. Lorenzo zâmbi. Își aminti de vremurile în care tot personalul casei era zi și noapte în alertă, după ce tatăl său abia scăpase dintr-o încercare de asasinat. Atunci era periculos să fii stăpânul Casei Medici, conducătorul recunoscut al Republicii Florentine. Dar asta fusese cu ani în urmă. Acum gărzile își puteau permite să doarmă. Se grăbi spre curte și spre grădina înghețată din spatele ei. Portița care dădea în grădină se deschise ușor și se închise fără zgomot în urma lui. Părelnica lumină dinaintea zorilor făcea ca cerul să pară cenușiu și plin de nori, cum se reflecta licărind în ceața umedă agățată de străzile de piatră și de clădirile înșirate de-a lungul lor. Lorenzo nu avea nevoie de lumină ca să vadă pe unde calcă; cunoștea drumul pe care pornise, la fel de bine cum își cunoștea forța brațului. Alerga cu mișcările degajate, economicoase ale unui atlet, iară să facă zgomot, cu sunetul pașilor înăbușit de cizmele din piele de căprioară și de ceața prin care-și croia drum. Încetini când ajunse la zidurile orașului, în dreptul porții. Gărzile de la Poarta San Gallo cu siguranță că nu dormeau și era potrivnic legii să hoinărești pe străzile orașului prin întuneric. Lorenzo nu avea. Niciun interes să le pună în alertă. — Santinelă, strigă el, aici e Lorenzo de Medici. Vin să vă ajut să deschideți porțile. Vocea îi era cu totul aparte: ascuțită, atingea tonuri nefiresc de înalte pentru un tânăr atât de puternic și mușchiulos. Gărzile răspunseră salutându-l prietenește. Lorenzo pătrunse în cercul de lumină din jurul focului de lângă casa gărzilor orașului. Ochii somnoroși ai celor doi soldați se deschiseră larg la strălucirea bijuteriilor lui Lorenzo. — Păunul și-a desfăcut coada, spuse unul. Ce te aștepți să găsești în afara porților, Lorenzo? Îl înghionti apoi cu cotul pe gardianul mai tânăr și-și dădu ochii peste cap, privind chiorâș. Lorenzo zâmbi. — Trebuie să te înzorzonezi dacă vrei să atragi privirea unei femei, Sebastiano, spuse el tărăgănat și afectat. U i în ceea ce mă privește le impresionez mai mult când mii dau jos veșmintele, spuse el, făcându-i cu ochiul gării: inului mai tânăr. Sebastiano nu se dădu bătut. — Bine zis, dar nu mi-ai răspuns la întrebare. Toată lumea știe că-țf exersezi în libertate farmecele pe la moșiile tale. Ce lăptăreasă ți-a dat întâlnire aici? Drumul care ducea de la Poarta San Gallo cotea printre dealurile regiunii Mugello, plină de gospodării bogate, acolo unde familia Medici își începuse ascensiunea și unde încă mai avea proprietăți. Lorenzo se ducea adesea pe acolo și se bucura de favorurile soțiilor și fiicelor disponibile ale țăranilor. Era, ca și ceilalți tineri ai timpului. Deschis și libertin. Îi zâmbi lui Sebastiano. — Deschide tu poarta și ai să vezi. Poate că o are și pe sora ei cu ea. Garda ridică bara de fier de-a lungul unei uși incluse în uriașă poartă de lemn, deschizând-o apoi cu ușurință. Înainte de a trece dincolo, Lorenzo înșfăcă o ramură din foc, s-o folosească drept torță. Odată ajuns în afara porții, sări pe unul din masivele contraforturi de piatră. Mișcarea îi era flexibilă, fără efort. Alte torțe iluminau mulțimea de bărbați, femei, copii și animale din afara porții. Erau țărani și meșteșugari care veniseră să-și vândă produsele sau să-și ofere serviciile pe piața Florenței. Unii dintre ei călătoriseră jumătate din noapte ca să ajungă primii la porțile ce se deschideau la răsăritul soarelui. Lorenzo fu salutat cu strigăte: „Privește oile astea grozave, Excelență… ouă calde încă de la găină… brânză… cel mai gras ulei de măsline… rachiu s te încălzească în dimineața asta friguroasă… un cal demn de un rege… șuncă fragedă ca sărutul unei fecioare…”. Lorenzo își înălță torța așa încât fiecare să-l poată vedea dând din cap a refuz. Lumina făcea să cadă umbre adânci sub pomeții și sub falca lui pătrată, scoțându-i în relief nasul lung cu rădăcina plată. Câțiva oameni din apropiere se dădură înapoi văzându-l: era într-adevăr un tânăr urât la înfățișare. J În schimb, cei care îl recunoscură începură să strige: — Lorenzo! Lorenzo! Lorenzo zâmbi, și trăsăturile lui aspre, acum mobile îi dădură la iveală tinerețea și molipsitoarea bucurie de viață. — Prieteni, strigă el, vreau să fiți toți oaspeții mei. Astăzi îmi sărbătoresc aniversarea de douăzeci de ani.. La palatul Medici, pe Via Larga o să fie toată ziua vin „mâncare și muzică. Vreți să sărbătorim împreună ziua: mea de naștere? La auzul murmurului de aprobare zâmbetul i se lăți* ochii îi străluciră. Flutură un salut și sări jos. Privind peste umăr să se asigure că îl urmăresc gărzile, își petrecu brațul de-a lungul umerilor unei bătrâne înfășurate într-un șal negru, care se lupta cu un țap, trăgându-l de funie. — Lasă-mă să te ajut, femeie, spuse Lorenzo și îi luă funia din mână. Vom merge împreună și ai să ocupi ce loc vrei în piața Mercato. Vorbea încet și blând, folosind dialectul țărănesc în care se adresase și mulțimii. Femeia își frecă mâinile învinețite de fusta neagră* prăfuită. — Dar e încă întuneric, Excelență. Nimeni nu poate intra. — Ai să poți intra cu mine. Eu sunt Lorenzo și azi e ziua mea. Gărzile nu-mi pot spune „nu” mie tocmai astăzi. Mi-ar ruina fericirea. Vino, femeie. Vezi, soarele va fi în curând în vârful munților. Trebuie să ne grăbim dacă vrem să-i depășim pe ceilalți. — Dumnezeu să te binecuvânteze, Lorenzo, spuse femeia, blagoslovindu-l cu un zâmbet de om știrb. Lorenzo o sărută pe obrazul veșted, trase ferm țapul spre el și-i trecu pe poartă. — Deschide larg, Sebastiano, râse el. Eu și iubita inimii mele vrem să intrăm. Îmi pare rău că te dezamăgesc* dar ăsta-i țap, nu capră. Așa că va trebui să-ți cauți distracția în altă parte. În timp ce treceau pe poartă, mulțimea din afară ovaționa. — Auguri, Lorenzo! Să-ți fie de bun augur! Îi urau Când Lorenzo o părăsi pe bătrână îi ură și ea bun augur. Lorenzo îi mulțumi din toată inima. Știa că va avea nevoie de ajutorul stelelor și al sorții în viitor, ca și de acela al lui Dumnezeu. Viața lui nu putea fi una obișnuită. În timp ce Lorenzo o conducea pe femeie cu țapul ei spre piață, se arătase soarele. Fusese salutat, ca de altfel în fiecare zi, de clopotul cel mare din turnul palatului guvernamental. La acest semnal, cele unsprezece porți ale orașului se deschiseră și mulțimea se îngrămădi să intre, oprindu-se să-și plătească, taxele pentru produse, certându-se pentru sumă, apoi dând năvală prin lumina tot mai puternică spre Mercato. Foșnetul corturilor și umbrelelor care se instalau și strigătele de salut ale vânzătorilor aproape că înăbușeau sunetul clopotelor care începuseră să sune în tot orașul. Lorenzo era tentat să rămână în piață. Îi plăceau activitatea, zgomotele și mirosurile de acolo. Un bărbat putea găsi acolo orice. Erau tarabe care vindeau orice, de la haine vechi și până la cele mai frumoase perle aduse din Persia. Încă din zori, pe patru grătare începuseră să se rumenească păsările grase, aduse de vânători, și ficații suculenți de porc stropiți cu uleiul de măsline din Toscana, faimos în toată lumea. Trei femei întindeau monezile în mâinile lor înmănușate, luptându-se să cumpere un porumbel pus în frigare. Erau prostituate, iar mănușile erau semnul profesiunii lor, cerut de lege. — Ce chipeș ești, Lorenzo, spuse una. Vii să iei micul dejun cu mine? — Mulțumesc, Anna, dar nu pot. Sunt ocupat astăzi. Totuși, dă-mi voie să-ți cumpăr încă o pasăre. Lorenzo scoase o monedă din punga atârnată de curea, aruncând-o drept spre mâna îndemânatică a bucătarului. Tânăra târfă zâmbi, recunoscătoare. — Poate mâine, spuse ea, aș putea să-ți fac o favoare. — Poate. Mănâncă sănătoasă. Lorenzo îi transmise un sărut, apoi își croi drum prin mulțime. Atâta lume i se adresa, încât înainta cu greu, dar nu-i păsa de asta. Îi plăcea să fie recunoscut, să fie strigat pe nume. Să fie privit cu afecțiune de cetățenii din Florența, îi invita pe toți să sărbătorească ziua lui de naștere. În timp ce râdea cu un grup de studenți’ de la Universitate, auzi clopotele bisericii. — O să întârzii, spuse Lorenzo. La revedere. Și o luă la goană. Ca toți florentinii, se ducea în fiecare zi la liturghie. În ziua aceea voia să participe la prima liturghie de dimineață, ca să-și înceapă cel de-al douăzeci și unulea an de viață mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru averea și fericirea ce i le dăruise. Soarele era acum sus, pe cer. Îi încălzea umerii și transforma brunul cenușiu al pietrei de pe străzi în auriu. Cerul era de un albastru pur, fără nori. Lorenzo, doritor să-și cunoască viitorul, privi cu bucurie acest semn de bun augur de ziua lui de naștere. — Să-l ia naiba pe Lorenzo! Refuz să-mi pierd dimineața mergând la vulgara lui zi de naștere. — Nu țipa, Francesco. O să te audă Bianca. — De felul meu nu vorbesc încet. Și ias-o pe Bianca să audă ce-i place.

Inainte sa adorm de SJ Watson Partea întâi ASTĂZI E un dormitor străin. Nu-l recunosc. Nu ştiu unde mă aflu, nici cum am ajuns aici. Şi habar n-am cum o să ajung acasă. Aici mi-am petrecut noaptea. Am fost trezită de vocea unei femei — la început, am crezut că este în pat cu mine, dar apoi mi-am dat seama că citeşte ştirile şi că, de fapt, ascultam radioul unui ceas cu alarmă — iar când am deschis ochii, am descoperit că sunt aici. În camera asta, care îmi este străină. Ochii mi se obişnuiesc cu întunericul şi mă uit în jur. Pe partea interioară a uşii de la şifonier atârnă un halat — pare să fie de damă, dar e pentru o femeie mult mai în vârstă decât mine — iar pe speteaza scaunului de lângă măsuţa de toaletă este aranjată cu grijă o pereche de pantaloni închişi la culoare. În rest, nu văd mare lucru. Mi se pare complicat să înţeleg cum funcţionează ceasul cu alarmă, dar în cele din urmă găsesc un buton şi reuşesc să opresc radioul. Imediat după aceea, aud o respiraţie şuierătoare în spatele meu şi îmi dau seama că nu sunt singură. Mă întorc pe partea cealaltă. Văd un umăr gol şi nişte păr negru înspicat cu alb. Un bărbat. Are braţul stâng deasupra plăpumii, iar pe inelar poartă o verighetă de aur. Îmi înăbuş un oftat. „Deci pe lângă că e bătrân şi încărunţit, mai e şi căsătorit, îmi spun în sinea mea. Nu numai că mi-am tras-o cu un bărbat însurat, dar am făcut-o într-o casă care presupun că e a lui, în patul pe care presupun că, de obicei, îl împarte cu soţia.” Mă întind pe spate ca să mă liniştesc. „Ruşine să-mi fie!” Mă întreb unde e soţia. Oare trebuie să-mi fac griji că ar putea să se întoarcă acasă din clipă în clipă? Mi-o şi imaginez stând în uşa dormitorului, ţipând şi făcându-mă târfă. O adevărată meduză, cu şerpi în loc de păr. Oare ce-aş spune, cum m-aş apăra? Dar tipul de lângă mine nu pare să-şi facă griji. S-a întors pe spate şi sforăie mai departe. Mă străduiesc să rămân nemişcată. De obicei, îmi aduc aminte cum am ajuns într-o astfel de situaţie, dar nu şi astăzi. Cred că am fost la o petrecere, la un bar sau la un club. Probabil că eram beată. Atât de beată, încât nu-mi mai amintesc nimic. Atât de beată, încât am venit acasă la un individ cu verighetă şi păr pe spate. Dau plapuma la o parte cu multă grijă şi mă aşez pe marginea patului. Întâi de toate, trebuie să merg la baie. Privirea îmi cade pe nişte papuci, dar nici nu-mi trece prin cap să mă încalţ cu ei — una e să ţi-o tragi cu un bărbat căsătorit şi cu totul altceva să porţi papucii unei alte femei — aşa că păşesc desculţă pe podea. Îmi dau seama că sunt goală şi mi-e teamă ca nu cumva să nimeresc uşa greşită şi să dau peste vreun chiriaş sau peste vreun fiu adolescent. Respir uşurată când văd că uşa de la baie e întredeschisă — intru şi am grijă s-o încui. Mă aşez pe closet, îmi fac nevoile, apoi trag apa şi mă apropii de chiuvetă să mă spăl. Întind mâna după săpun, dar ceva mi se pare în neregulă. La început, nu-mi dau seama ce anume, dar apoi înţeleg: mâna care apucă săpunul nu pare să fie a mea. Pielea e zbârcită, unghiile sunt mate şi roase, iar pe inelar port o verighetă simplă din aur, la fel ca a bărbatului de lângă care tocmai m-am ridicat. Rămân înmărmurită preţ de câteva clipe, apoi îmi mişc degetele. Iar degetele mâinii care ţine săpunul se mişcă şi ele. Mi se taie respiraţia, iar săpunul cade în chiuvetă. Mă uit în oglindă. Chipul care se uită la mine nu este al meu. Părul nu are niciun pic de volum şi este tuns mult mai scurt decât îl port eu, pielea obrajilor şi cea de sub bărbie atârnă, buzele sunt subţiri, iar colţurile gurii sunt coborâte. Deschid gura şi scot un icnet mut — dacă nu m-aş controla, s-ar transforma într-un ţipăt de spaimă — apoi văd ochii din oglindă. Deşi pielea din jurul lor e ridată, îmi dau seama că sunt ai mei. Persoana din oglindă sunt eu însămi, dar sunt cu douăzeci de ani mai în vârstă. Cu douăzeci şi cinci. Poate chiar cu mai mult. E imposibil! Încep să tremur şi mă agăţ de marginea chiuvetei. Din piept mi se ridică un alt ţipăt, dar acesta erupe ca un icnet sugrumat. Fac un pas în spate, îndepărtându-mă de oglindă, şi abia acum le văd. Fotografiile. Sunt lipite pe perete, ba chiar şi pe oglindă. Între ele sunt presărate post-it-uri galbene, umede şi încreţite, pe care e scris cu markerul. Mă uit pe unul la întâmplare. Christine, scrie pe el, iar o săgeată indică o fotografie în care apar eu — cu înfăţişarea mea cea nouă, de femeie în vârstă — stând pe o bancă de pe un chei, alături de un bărbat. Numele acesta mi se pare cunoscut, dar nu mi-e foarte familiar, şi parcă trebuie să fac un efort ca să cred că e al meu. În fotografie, eu şi bărbatul ne uităm în obiectiv, ţinându-ne de mână. E un tip bine făcut şi atrăgător, iar când mă uit mai de aproape, îmi dau seama că e bărbatul cu care am dormit, cel pe care l-am lăsat în pat. Sub fotografie, în dreptul lui, e scris: Ben, iar alături: Soţul tău. Iarăşi mi se taie respiraţia, şi smulg fotografia de pe perete. „Nu se poate! îmi spun în sinea mea. Nu! Nu poate fi adevărat…” Mă uit şi la celelalte. În toate apărem eu şi cu el. În una dintre ele, sunt îmbrăcată cu o rochie urâtă şi desfac un cadou, în alta, amândoi purtăm impermeabile identice şi stăm în picioare în faţa unei cascade, în timp ce un căţeluş amuşină la picioarele noastre. În cea de alături, stau lângă el, cu un pahar de suc de portocale în mână, şi sunt îmbrăcată cu halatul pe care l-am văzut adineauri în dormitor. Mă dau şi mai în spate, până când simt pe piele răceala plăcilor de faianţă. În clipa aceea, am intuiţia vagă a ceea ce se numeşte memorie. Încerc să mă concentrez asupra ei, dar îmi scapă, asemenea cenuşii luate de vânt, iar în cele din urmă îmi dau seama că, în viaţa mea, există un atunci — un înainte, deşi nu ştiu înainte de ce anume — şi un acum, iar între cele două se întinde un vid tăcut şi îndelungat care m-a adus până aici, în această casă străină, împreună cu un bărbat necunoscut.   *   Mă întorc în dormitor. Încă ţin în mână fotografia în care apar alături de bărbatul din pat. — Ce se întâmplă? ţip eu, cu lacrimi pe obraji. Bărbatul se ridică în capul oaselor, cu ochii pe jumătate închişi. — Cine eşti? — Sunt soţul tău, îmi răspunde el, fără să se uite la trupul meu gol. Are o faţă adormită, pe care nu se citeşte nicio urmă de iritare. — Suntem căsătoriţi de ani de zile… — Cum adică? întreb eu. Aş vrea să fug, dar nu am unde. — „Căsătoriţi de ani de zile”? Ce vrei să spui? Bărbatul se ridică în picioare. — Poftim, spune el, întinzându-mi capotul, apoi aşteaptă să mă îmbrac cu el. Poartă nişte pantaloni de pijama care sunt prea mari pentru el şi un maiou alb. Îmi aduce aminte de tata. — Ne-am căsătorit în 1995. În urmă cu douăzeci şi doi de ani. Ai… — Poftim…? îl întrerup eu. Simt că mi se scurge tot sângele din obraji, iar camera începe să se învârtă cu mine. De undeva din casă se aude ticăitul unui ceas — parcă ar fi nişte lovituri de ciocan. — Dar…? Face un pas către mine. — Dar cum…? — Christine, ai patruzeci şi şapte de ani. Mă uit la el, la acest străin care îmi zâmbeşte. Nu vreau să-l cred, nici măcar nu vreau să ascult ce spune, dar el continuă: — Ai avut un accident. Un accident grav. Ai suferit leziuni la cap, iar acum ţi-e greu să-ţi aminteşti lucruri care s-au întâmplat în trecut. — Ce lucruri? întreb eu, gândindu-mă că nu se poate să fi uitat ultimii douăzeci şi cinci de ani. Ce lucruri? Face iarăşi un pas spre mine, apropiindu-se ca şi când aş fi un animal speriat. — Totul. În unele zile, tot ce ţi s-a întâmplat după vârsta de douăzeci de ani. Alteori, chiar şi de mai înainte. Simt că mi se învârte capul. Datele şi vârstele mi se învălmăşesc în minte. Nu vreau să pun nicio întrebare, dar ştiu că trebuie. — Când… Când a avut loc accidentul? Se uită la mine, iar pe chipul său se citeşte un amestec de compasiune şi teamă. — Când aveai douăzeci şi nouă de ani… Închid ochii. Mintea mea încearcă să respingă această informaţie, dar undeva, în adâncul sufletului, ştiu că e adevărată. Încep iarăşi să plâng, iar bărbatul din faţa mea, acest Ben, se apropie de mine, care am rămas în prag. Îi simt prezenţa alături de mine şi nu mă mişc atunci când îmi cuprinde mijlocul şi mă trage spre el. Mă strânge în braţe. Ne legănăm uşor şi îmi dau seama că mişcarea aceea îmi este cumva familiară. Mă face să mă simt mai bine. — Te iubesc, Christine. Ştiu că ar trebui să spun că şi eu îl iubesc, dar n-o fac. Nu spun nimic. Cum aş putea să-l iubesc? E un străin. Nimic nu are sens. Vreau să ştiu atât de multe lucruri. Cum am ajuns aici, cum am reuşit să supravieţuiesc. Dar nu ştiu cum să întreb. — Mi-e frică, îi spun eu. — Ştiu, îmi răspunde el. Ştiu… Dar nu-ţi face griji, Chris. O să am grijă de tine. Întotdeauna o să am grijă de tine. O să fie bine. Crede-mă.   *   Mi-a spus că o să-mi facă un tur al casei. Acum sunt mai calmă. Mi-am pus o pereche de chiloţi şi un tricou vechi pe care mi l-a dat el, apoi mi-am aruncat capotul pe umeri. Ieşim pe hol. — Deja ai văzut baia, îmi spune, deschizând uşa alăturată. Ăsta e biroul. Înăuntru se află un birou de sticlă, iar pe el văd ceva care pare să fie un computer, deşi e ridicol de mic — ai zice că-i un fel de jucărie. Alături de el e un fişet gri metalizat, deasupra căruia e atârnat un calendar. Totul e curat şi ordonat. — Lucrez aici din când în când, îmi explică el, închizând uşa. Apoi trecem de cealaltă parte a holului, iar el deschide o altă uşă. Un pat, o măsuţă de toaletă, un şifonier. E o cameră foarte asemănătoare cu cea în care m-am trezit. — Uneori dormi aici. Dar de obicei nu-ţi place să te trezeşti singură. Intri în panică atunci când nu-ţi dai seama unde te afli. Încuviinţez din cap. Mă simt ca un chiriaş căruia i se prezintă o nouă locuinţă. Iar bărbatul de lângă mine pare un fel de coleg de apartament. — Hai să mergem la parter. Cobor în urma lui. Îmi arată camera de zi — o canapea şi nişte fotolii, un ecran plat prins de perete, care cică e un televizor — sufrageria şi bucătăria. Niciuna nu mi se pare familiară. Nu simt nimic, nici măcar când văd pe un bufet o fotografie înrămată care ne înfăţişează pe noi doi. — În spate e o grădină. Mă uit prin uşa de sticlă a bucătăriei. Abia se crapă de ziuă, iar cerul întunecat începe să se coloreze în albastru. Disting silueta unui copac mare, iar la capătul grădinii, un şopron — în rest, nimic. Îmi dau seama că nici măcar nu ştiu în ce parte a lumii mă aflu. — Unde suntem? îl întreb eu pe bărbatul din spatele meu. Mă uit în geam şi ne văd pe amândoi. Pe mine şi pe soţul meu. Doi oameni de vârstă mijlocie. — În nordul Londrei, îmi răspunde el. În cartierul Crouch End. Fac un pas în spate. Simt că mă cuprinde panica: — Dumnezeule! Nici măcar nu ştiu unde locuiesc… — Nu-ţi face griji, îmi spune el, luându-mă de mână. În scurtă vreme, o să te simţi mai bine. Mă întorc cu faţa spre el şi aştept să-mi spună cum, cum o să mă simt mai bine, dar nu primesc nicio explicaţie. — Vrei să-ţi fac o cafea? Întrebarea lui mă enervează preţ de o clipă, dar apoi îi răspund: — Da, te rog. Iar el pune apă într-un ibric. — Neagră, te rog, adaug eu. Fără zahăr. — Ştiu, îmi spune el zâmbind. Vrei şi nişte pâine prăjită? Îi spun că da. Îmi închipui că ştie o mulţime de lucruri despre mine, dar tot am impresia că e dimineaţa de după o aventură de o noapte: mă simt de parcă ar urma să iau micul dejun cu un străin, în casa lui, după care va trebui să aleg momentul potrivit pentru a pleca acasă. Dar problema e că, din câte se pare, chiar sunt acasă. — Vreau să stau jos, îi spun eu. — Du-te şi ia loc în living. Vin şi eu imediat. Ies din bucătărie.   În scurtă vreme, mi se alătură şi Ben. Îmi întinde un album cu fotografii. — Uite, albumul ăsta ar putea să te ajute. Îl iau în mână. Are o învelitoare de vinilin care imită — fără succes — pielea uzată şi e prins cu o panglică roşie, ale cărei capete sunt legate într-o fundă neglijentă. — Mă întorc repede, îmi spune el, apoi mă lasă singură în cameră.

Straina de Maria Kuncewiczowa Motto: …ich sah dich ja im Traum Und sah die Nacht în deines Herzens Raumt Und sah die Schlang’, die dir am Herzen frisst, Ich sah, mein Lieb, wie sehr du elend bist. HEINE   I   RÓŻA APASĂ PE SONERIE categoric şi totuşi cu înfrigurare: sa facă bine şi sa-i deschidă numaidecît, ar trebui sa ştie ca sta la usa avînd a le spune lucruri deosebit de importante. De asta data Sabina îşi purta iute trupul mare şi gras din bucătărie spre vestibul; — Buna ziua, coana mare, spuse servil. Îi ajuta Różei să-şi scoată blana, îi lua manşonul, pălăria, îi aştepta poruncile mormăind şi înălţînd cînd dintr-un umăr, cînd din celalalt – era limpede ca respectul şi un soi de spaima nervoasa nu-i puteau domoli vechile ranchiune şi nici nevoia cronica de a protesta împotriva caracterului aceleia care tocmai venise. Róża se dezbrăcă agale, tratînd-o pe Sabina ca pe un cuier sau ca pe un scaun. În sfîrşit, îşi potrivi parul, îşi privi iute chipul răsfrînt în oglinda şi se îndrepta în direcţia camerei. Ajungînd aproape în prag, întreba de fiică-sa: — Unde-i doamna? în baie? Sabina răspunse: — Coniţa se vede ca a uitat ca vii dumneata, coana mare. A plecat şi n-a lăsat vorba. Primind lovitura, Róża nici măcar nu tresari, ci făcu în aşa fel încît obrajii şi ochii sa-i devina dintr-o data mai limpezi, mai senini – părea voioasa. Fredona un crîmpei de melodie şi începu sa înşire pachetele pe toaleta fiicei. Sabina se aţinea tot acolo, lîngă cuierele din vestiar. — Vremea e frumoasa, aşa ca doamna noastră a pornit-o de dimineaţă cu doamna Mira, s-or fi dus şi dînsele la Alei sau la cafeneaua „Europa”, ori în alta parte. Cum fac cucoanele tinere. 5 Róża nu catadicsi sa se arate în cîmpul vizual al Sabinei; în schimb, din odaia galbena răzbătu acelaşi glas de mai înainte, limpede şi raspicat: — Te poţi duce îndărăt la bucătărie, Sabino. Cînd te sun. Mi-aduci ceaiul, Am eu grija de telefon, doamna are să-mi telefoneze, am uitat ca astăzi se duce la scoală, la Zbyszek, sa stea de vorba cu dirigintele. Podeaua din sufragerie dudui, uşa spre coridor se închise trîntita, un vuiet străbătu toată casa. şi undeva, între baie şi cămară, din tumultul furiei se isca un cîntec ţipător, ascuţit, subţirel: „Aliluia. O ducea ca muia…” în spatele uşii care da spre bucătărie cîntecul pieri.   Acum Róża se aşeza şi îngădui chipului sa se posomorască. Gura triumfătoare i se înfunda, supta de obraji, rămînînd abia cît o dunga, o cicatrice la suprafaţa pielii, ochii mari i se îngustară ca la un cîine bătut, nasul îi deveni ascuţit, iar fruntea veştedă, boţită, înghiţi anevoie saliva – pasămite amară – pentru că îi tremurau colţurile buzelor. Întinse braţele pe marginea fotoliului şi încremeni în aceasta atitudine. Dar nemişcarea nu ţinu mult. Brusc, în fiinţa Różei se trezi ca o nerăbdare, un freamăt dureros, viu, agresiv, ceva care nu te lăsa să rămîi liniştită. Cu obrazul întunecat, se scula şi se înapoie la usa de la intrare. Acum – cînd n-a mai vedea nimeni – intra, pentru a doua oara. În apartamentul fiicei sale. Nu cu pasul elastic, sfidător de adineaori, nu cu înfăţişarea nepăsătoare pe care o avusese în fata servitoarei. Acum intra greoi, aspru. În suferinţă, ca o mamă jignită, ca o femeie bătrînă şi netrebuincioasa. Lovi cu degetul îndoit în tăblia mesei de mahon: — Uite unde şi-a găsit Marta sa azvîrle masa străbunicului! Leapădă în vestiar o mobila pe care am păstrat-o cu grija, ani şi ani, pe care am cărat-o după mine prin toată Rusia. Se apleca şi pipai cu băgare de seama picioruşul rotund, empire. O vreme măsuţa stătuse în camera copilului, nepoţelul ei, Zbigniew, şi-a tot legat de piciorul mesei calul de lemn cu balansoar pînă l-a rupt. Fiică-sa, Marta, rîdea spunînd: „Pentru el e o trăsură. Ce vrei, e copil, trebuie sa se joace”, 6 Róża, întunecata, înainta în apartament. Se opri în dreptul mobilelor moderne – cumpărate de curînd – bombăni cu sarcasm lîngă bufetul scund şi lîngă tapiseriile din Vilno. În sufragerie, între oglinda şi ceasul de perete, era atîrnat un portret al tatălui ei – un dagherotip nu prea mare, înrămat ca un medalion de epoca. Smulse repede portretul din cui, îl duse acolo unde-şi pusese lucrurile: manşonul, gulerul de blana… şi-l ascunse sub ele. Telefonul nu suna, în casa era linişte, doar din strada urca zgomotul şi de la etajul cinci răzbătea o melodie cîntata la radio: Close your eyes1 în engleza, limba pe care n-o înţelegem, cîntecul îi suna fara sens, tînguios şi obsesiv, ca rugăciunea unui sălbatic. O senzualitate copleşitoare şi spaima în fata nopţii erau cuprinse în acele cuvinte. Amintirea unei întîmplări stînjenitoare, ceva ce trebuia neapărat sa se întîmple sau după care verşi lacrimi, iată ce stîrnea cîntecul. Róża lăsa capul în jos, mîinile îi atîrnau moi, melodia plutea deasupra ei şi peste lume, iar în suflet i se zvîrcolea tinereţea blestemata. Vie încă, înfigîndu-şi colţii ca un căţelandru rău şi fara minte. Róża se apropie de oglinda, îşi trase jacheta cu arabescuri de un roşu aprins cu argintiu. O cumpărase de curînd, cam odată cu umbrela micuţă cu mînerul ca un cioc de pasare, cam odată cu un corset franţuzesc şi cu paltonul prea deschis la culoare pentru iarna. Se dusese să-şi cumpere o jacheta de lina, împreuna cu fiica ei, Marta. Din maldărul de jachete puse pe tejghea, fiica ei dăduse imediat deoparte pe cele în culori aprinse, iar dintre cele cu o nuanţă discreta o alesese pe cea mai închisa. Pe asta o împinsese în direcţia mamei sale, spunîndu-i: — Ia încearc-o, mămico. Róża o încerca. Jacheta era splendida, neagra şi parca stropita cu bruma, cu un guler alb nespus de frumos şi manşete tot albe. Se încheia sever la un singur rînd de nasturi. Marta stătea ca uluita în fata Różei. — Minunat, îţi sta minunat în jacheta asta, spuse, arăţi ca un vis de iarna, sau ca Petronela în plina forma, după prînz, cînd e cu totul spiritualizata. Petronela era bătrîna lor pisica de angora. Atunci Róża simţi ceva mai rău decît moartea. Îşi simţi bătrîneţea, săvîrşită definitiv, de neînlăturat, vizibila pentru oricine. Uneori simţea în preajma moartea, dar simţămîntul —— 1 Închide ochii (emil.) (n.tr.).   asta nu era lipsit de farmec. Cînd în cursul unei crize nervoase sau într-una din stările ei ca de sinucigaş, îi amorţeau buzele şi o senzaţie apăsătoare, paralizanta, de frig o cuprindea urcînd ca un val de la talpa picioarelor, peste coapse spre inima – pe lîngă chinul fizic, pe lîngă scîrba pentru propria-i neputinţă, încerca şi o anume indecenta desfătare. Ca se cufunda atît de adînc într-o desăvîrşită lipsă de răspundere, ca se razbună şi biruie nepedepsită atîtea servituti ale vieţii; că se apropie, mai mult, tot mai mult, ca aproape a atins misterul. Neputinţa o înlănţuia ca o noua dimensiune, ca atmosfera unei noi victorii. De moartea care se retrăgea apoi din trupul ei se despărţea cu părere de rău; fusese ca un narcotic rar şi amărui, ca presentimentul unei lumi neştiute, plină de dulceaţă. În schimb, bătrîneţea o resimţea ca pe o prezenţă furişată în preajma omului pentru a-i smulge ultima nădejde, a-l înfiera cu o pecete hîdă, pentru a se însoţi silnic cu el şi a-l tîrî, nălucă ridicolă şi desfigurată – către cele mai dezgustătoare fundături ale umanităţii. Un vis de iarna. Petronela în cea mai buna forma a ei, aşa spusese fiică-sa. Ce jignitor sunaseră aceste complimente!  Róża întoarse spatele cu dispreţ melancoliei lor poetice, receptînd cu ura versiunea privind frumuseţea ei spiritualizata desprinsa de cea trupeasca. — Are mînecile prea largi, se stropşi duşmănoasă, Vînzătoarea şi Marta începură sa se agite. — E un fleac, o sa le facem cîte o pensa micuţă sub manşetă, va sta ca turnata. Róża scoase jacheta smucindu-i ţesătura elastica… Martei aproape că-i dădură lacrimile. — Dar, de ce, mama? Te rog, îţi sta minunat, poate te gîndeşti ca e prea scumpa, te rog din suflet (cu forţa încerca s-o facă pe maică-sa s-o păstreze pe umeri), ţi-o dăruiesc, uite primeşte-o ca un cadou din partea mea. Róża o privi pe fiică-sa cu ochi răi; Marta tăcu brusc, bătu din gene şi pînă la sfîrşit, cît mai rămaseră în magazin, statu astfel – uluita. Apoi Róża mai încerca şi alte lucruri, dar tot timpul trăgea cu ochiul la jacheţica prea strîmta cu arabescuri purpurii. În cele din urma zvîrli cît colo tot ce-i oferea vînzătoarea şi-o apuca pe aceasta. Vînzătoarea o ajuta, cu oarecare neplăcere, s-o încerce, fiică-sa privea în alta parte… Tonul monologului vînzătoarei scăzu, se stinse. Lauda cît putu jacheta cu arabescuri roşii. 8 — Şi asta va prinde foarte bine. Roşul contrastează foarte frumos cu parul dumneavoastră cărunt şi apoi aveţi şi un ten minunat. Marta tăcea înainte. Róża nu se simţea cuprinsă de răceala morţii, o nu, ci de o sila pentru gustul searbăd al închipuirilor irealizabile, fără speranţă şi greu de atins. Stătea posomorîtă în faţa oglinzii fără să-şi rostească hotărîrea. Vînzătoarea tăcu şi ea o clipa, dar îşi reveni numaidecît şi adăugă cu vioiciune: —  Garantez pentru calitatea ţesăturii, o veţi purta cel putin zece ani. Abia acum Róża rîse tare. Apoi spuse: — Zece ani e prea mult pentru mine, duduie draga; cred că am să mă mulţumesc doar cu unul. În sfîrşit, puteţi s-o împachetaţi. Ieşise din magazin odată cu Marta şi se despărţiră cu răceală; asta se întîmplase cu o luna în urma. Chiar a doua zi, Róża îşi cumpără un corset din elastic de foarte buna calitate, care o subţia, iar de la soldurile de toamna, paltonul de culoare deschisa, cu un strat subţire de vatelina şi umbrela cu mînerul în forma de cioc. De-a lungul vieţii sale Róża petrecuse putina vreme în faţa oglinzii. În copilărie nu se simţise întru nimic diferita de lumea înconjurătoare, tremura de bucurie sau de spaima, se schimba la fata după împrejurări, habar neavînd nici cum arata la chip, nici ce statura are. Cînd soarele ardea, cînd în parcul din Taganrog bubuia fanfara, iar sora mamei sale, vesela Julia, le făcea ochi dulci militarilor, sau cînd nechezau caii ofiţerilor din garda, cînd în stepa înfloreau mărunt lalelele roşietice, sau cînd bunicul ei Zwardecki se scula brusc, în amurg, de la masa de joc, îşi scutura scrumul din pipa, se apropia de fereastra, în fata căreia, hăt departe cupolele verzi ale mitropoliei mijeau pe fundalul Marii de Azov ce părea o dîra sinilie – îşi scutura gîtul, tăcea, îşi zburlea mustaţa şi în cele din urma începea sa cînte cu un glas răguşit: Polonia încă n-a pierit1 , iar domnul Heist, faimos ceasornicar din Varşovia, tovarăş de-al sau în exil, îl acompania bătînd darabana cu degetele pe geam şi oftînd, atunci cînd Maniuta Psarulaki, fata negustorului grec, îşi —— 1 Cîntecul soldaţilor din legiunile generalului Henryk Dabrowski (1755-1818), comandant al diviziei polone în armata lui Napoleon; cîntec devenit imnul naţional polonez (n.tr.).   foşnea pe terasa pantalonaşii brodaţi. Róża se simţea frumoasa şi privea cu mîndrie la cei din jur. În schimb, cînd se cernea o ploaie deasă, nesfîrşită, fara istov, cînd milogul adăpostit în odaia slugilor, la bunica. Anastazia îşi strivea păduchii din caftanul miţos, cînd duhnea a unt rînced, iar tatăl ei îi spunea mamei: „mierzawka1 las’că v-am văzut eu la club, cum va pipăiaţi pe sub masa, tu şi căpitanul de stat major Borejkin. Deasupra mesei guriţa, mînuşiţele şi cărţile de joc, iar pe sub masa, ptiu! – n-ai pic de ruşine, căţea!” – atunci Róża se simţea ca o netrebnica, se vîra prin cotloane, arunca priviri vinovate tuturor, şi nu s-ar fi uitat în oglinda pentru nimic în lume. Abia pe la vîrsta de şaisprezece ani a fost o anume seara, asta la Varşovia, pe cînd se afla la familia Badski. Era în epoca lui tante Louise, cea „care nu-şi încovoiase spinarea şi rezistase”… Róża stătea vîrîta în coltul sobei, în apartamentul domnului director, binecunoscutul violonist -, divinul January, cel care „ducea pînă departe, în lume, faima numelui de polonez”. Divinul January lipsea. Chipul lui, împodobit cu nişte mustăţi ascuţite ca andrelele, fara îndoiala ca se legăna deasupra arcuşului, fermecînd doamnele, poate la o reuniune de pe strada Wiejska sau poate ca se înalta cu mîndrie la Clubul Cetăţenilor, deasupra meselor de joc. Sau poate ca acest cap de artist, înfundat în perne moi şi dantelate, se afla într-un tandru tête-à-tête cu căpşorul numai cîrlionţi ai divei corpului de balet. Pe scurt domnul director lipsea, iar Róża stătea lîngă soba, aşteptînd ca, după ce domnişoara Aniela Badska ar fi isprăvit cu gamele, sa binevoiască a o acompania pe unica eleva a lui papa, interpretînd Moment muzical de Schubert. Pe unica eleva – prima „adepta” a viorii la Conservatorul din Varşovia de pe strada Tamka. Pe fata slăbuţă, cu obrazul smead peste care rumeneala zburda ca o flăcăruie, cu o cosita lunga şi lucioasa, cu un accent rusesc şi un medalion demodat la gît. Lampa pîlpîia sub abajurul lăptos, fotoliile de pluş roşii ardeau prin colturi, domnişoara Aniela bătea măsura cu piciorul: „unu, doi şi unu, doi…”, trasurile uruiau peste pietrele pavajului de pe strada Ordynacka, undeva în adîncul clădirii, dereticînd, portarii trînteau băncile, iar corul „Lăuta” răcnea cîntecul Ca ulanul nu e altul; miresme neştiute, întîmplări ——- 1 Ticăloaso (rusă) (n.tr.).   de neînţeles, stări nicicînd visate se furişau odată cu inserarea dinspre oraşul străin, dinspre apartamentele şi gîndurile necunoscute. Dinspre Varşovia „nefericita şi eroica”. Róża se închidea în sine, dorea cu ardoare, visa, se ruga în gînd ca de departe, de foarte departe s-o învăluie aroma ireala, aproape uitata, a oraşului Taganrog. Chiar atunci usa scîrţîi şi lîngă soba se ivi Michal Badski, fiul mezin al maestrului. Róża se înveseli, era gata sa rîdă tare, sa se mişte, să-şi scuture cositele şi sa sporovăiască la nesfîrşit, cu accentul ei tărăgănat, dar Michal îşi apăsă buzele cu degetul. Se apropie tiptil, şi chipurile pipăind cu mîna cahlele în căutarea celor mai calde, o cuprinse pe Róża, o mîngîie, o înfierbînta. Apoi îmbrăţişînd-o umăr lîngă umăr, obraz lîngă obraz, îi şopti: — Taci! Las-o sa cînte, noi sa stam aşa. O strîngea încetişor, o privea. Pe Róża o cuprinse o somnolenta. Privirea ochilor albaştri deschişi ai lui Michal în chenarul genelor aurii luneca peste ea ca o apa – înceata, inevitabila, ameninţătoare. Róża simţi ca toate gesturile şi vorbele, pînă atunci ştiute pe de rost, acum, aici, în prezenta acelei priviri nu mai aveau nici o noima… Se simţea descumpănită, umilita, dar se temea sa facă cel mai mic gest, nu cumva sa sperie privirea şi s-o alunge. În curînd Aniela conteni din cîntat. Arunca o privire glumeaţă perechii de lîngă soba. — Doamne, cît e de caraghioasa asta mica – rosti. Pe Róża exclamaţia nici n-o atinse, n-avea putere sa simtă altceva decît căldura îmbrăţişării lui Michal. În schimb Michal tresari, făcu un gest cu braţul în direcţia pianului, apoi, fara să-şi desprindă privirea de pe obrajii negricioşi ai Różei, o răsuci cu gingăşie pînă sub cercul de lumina al lămpii şi şopti ca la rugăciune: — Şi eh mal, şi eh mal – diese, diese Nase…1 Membrii familiei Badski, în momentele lor de mare intimitate, vorbeau între ei în germana. Pentru ca atît limba polona cît şi cea franceza erau prea tocite, ajunseseră prea grosolane după atîta folosinţă pentru a putea exprima nişte sentimente excepţionale, neclarificate pe deplin. Aniela răspunse: — Ja, ja, das hat sie schon – cine wunderschöne Nase…2 ——— 1 Uită-te, uită-te,. nasul asta… (n.tr.). 2 Da, da, într-adevăr, nasul îl are minunat (n.tr.).   — Ce zici, Róża draga, adăugă pe un ton oficial, îl cîntam pe Schubert al nostru? În seara aceea, înapoindu-se acasă de la familia Badski, Róża închise, cu multa precauţie, uşa cu cheia, ca sa nu poată da buzna mătuşa Ludwika, se aşeza în fata oglinzii şi nu se scula pînă nu se sfîrşi lumînarea din sfeşnic. Îşi descoperise obrazul. De atunci încolo, pentru multa vreme, obrazul ajunse obiectul unei deosebite atenţii şi griji a Różei. Îşi cerceta cu nelinişte tenul, îşi strîngea şi întindea buzele într-un zîmbet, mijea ochii, apoi îi deschidea larg, punîndu-şi în faţa oglinzii pălăria. Diese, diese Nase, era dinainte hotărît, aici nu mai încăpeau nici un fel de griji, din moment ce-l lăudase Michal şi încă în germana. Cu atît mai chinuitoare erau îndoielile eu privire la restul, fizionomiei ei. De ce trecuse tot restul sub tăcere? Sa nu fi fost decît diese Nase? Temătoare, Róża se compara cu farmecul colegelor, cu imaginea, cu trăsăturile caracteristice ale eroinelor din cărţi. Totul era atît de inconsistent, de complicat: chipuri străine, poezii, obrazul propriu… Róża se chinuia, oscilînd între orgoliu şi autoadoraţie şi o deznădejde cumplita. Iată: Roza Weneda a lui Andriolli1 – cu ochii negri, semănînd foarte mult cu Róża, dar ceva mai în vîrsta (nasul îl aveau acelaşi), trecea la Varşovia drept o frumuseţe. Dar cine o plăcuse: Slowacki, Andriolli, mătuşa Ludwika, domnul Czarnocki din Kujawy şi pustii din clasa întîi de gimnaziu. Dar lui Michal? Nu avea de unde sa ştie daca Roza Weneda îi plăcuse lui Michal. Într-un rînd, Kostek Relejewski, roşcovanul acela orgolios, desi cam jerpelit, îi trimisese un bileţel: „M-elle Rose, belle comme une rose”2. O clipa inima îi batu mai tare şi numaidecît se domoli cuprinsa de fericire,” în sfîrşit are să-şi afle liniştea, poate afla sprijin în vorbele lui Kostek, care călătorise cu prilejul concertelor pînă în Wolynia, aşadar văzuse multe femei, ştia multe. Ba nu-i aşa, nu se putea bizui pe el, pentru ca acest Kostek nu e Michal şi lui Michal n-are cum sa ştie daca-i plac trandafirii, şi apoi pe Kostek domnul director l-a închis la arest în pivniţă, trei zile, numai cu pîine şi apa. Parca unul ca el —— 1 Andriolli, Michal Elwiro (1836-1895), desenator, faimos ilustrator al unor cărţi de Mickiewicz, Stowacki, Kraszewski etc. Opera sa a fost puternic influenţată de romantism atît în temele sale predilecte cît şi în bogata fantezie a tratării acestora. Roza Weneda era una din eroinele dramei lui Slowacki: Lilla Weneda (n.tr.). 2 Domnişoara Rose, frumoasă ca o roză (fr.) (n.tr.).   vorbeşte serios, mai ales cu o domnişoară venita din Taganrog? În curînd necazurilor pricinuite de obraz li se adăuga un chin nou, un nou mister: trupul. Michal îi ducea Różei vioara acasă. Michal era întotdeauna în vestiar, ori de cîte ori Róża îşi îmbrăcă haina vătuită, ieşind de la lecţiile pe care le lua cu domnul director. Michal sublimase şi adăugase doua semne de exclamare la titlul cîntecului lui Grieg: Je t’aime, hélas1, şi aşezase notele cu mîna lui pe pupitru în fata Różei. În nopţile senine, cineva trecea prin fata ferestrei, pe trotuarul străzii Mazowiecka. Trecea cineva – înalt, zvelt, grozav de emoţionat, cu capul înălţat spre fereastra. Cînta, făcea semne cu mîna… Róża se temea să-şi mărturisească cine era, nu stătea chiar în geam, ci putin mai încolo, în dosul perdelei, iar pe pervazul ferestrei punea o luminare. Uneori stătea aşa multa vreme, perdelele tremurau, flacăra lumînării se apleca la adierea suspinelor, o umbra rătăcea pe perete, ochii fugeau către întunecimea străzii şi-l urmăreau, îl pîndeau pe trecătorul cel înalt. Tante striga din odaia alăturată: — Ce faci acolo, fetiţa mea? De ce nu exersezi? Róża răspundea prompt: — Azi nu pot, mătuşa, maestro m-a oprit, zicea ca mi-am forţat încheietura mîinii. Pînă cînd, în sfîrşit – era primăvară şi liliacul persan, acelaşi ca şi la Taganrog, înflorise în Gradina Botanica – într-o seara Michal îi aţinu calea. Îi spuse: — Róża, comoara inimii mele, înger fara seamăn, copilaşule… Priveşte ce frumoasa e noaptea. Iubito, am închiriat o trăsură. Nu-ţi fie frica de mine, nu tremura. Nu e nimic rău în asta. Ţi-o jur pe mama. Unde o sa ne ducem? Spune-i mătuşii ca tata te-a oprit şi seara ca sa cînţi cu Aniela. În curînd va avea loc concursul. Se învoise. S-au dus. Merseră drept înainte, grădinile îmbălsămau văzduhul, aşadar ajunseseră la marginea oraşului. Între Michal şi ea, Róża pusese vioara. Se ţineau de mîna, nu-şi spuneau nimic. Michal îi mîngîia braţul. Mai tîrziu prinse sa-i şoptească şi încerca s-o traga la pieptul lui. Dar Róża stătea ţeapănă. Deodata Michal rosti limpede: —— 1 Te iubesc, din păcate (fr.) (n.tr.).   — Ce medalion frumos ai, îi apuca medalionul avînd în el o bucla din parul frăţiorului ei mort, şi mîna lui îi păru din cale-afară de grea, fierbinte, cînd îi apăsă pieptul. Róża îi ceru sa se întoarcă imediat acasă, începu sa plîngă cu jale, dar nu-i respinse mîna încăpăţînată, fierbinte. Iar Michal îi săruta pieptul, umerii ca s-o aline. Se înapoiară repede şi în seara aceea ceva mai cumplit decît mîngîierile acelei mîini nu se întîmpla. Dar Róża făcu cea de-a doua descoperire cutremurătoare: trupul ei, sînii, şoldurile, genunchii, tot ce ajunseseră, prin ţesătura rochiei, mîinile lui Michal. Mai tîrziu, cîţiva ani buni după marea suferinţă a despărţirii, atunci cînd Michal se stabilise la Vierchnieudinsk ca inginer judeţean şi soţ al unei cursante de la Moscova, sedusa de el, spre ruşinea lui şi veşnicul chin al Różei, cînd se instalase acolo, mîhnit, blestemat – Róża dădu crezare lui Kostek Relejewski, lui Stowacki, domnului Stanislaw, lui Albin şi atîtor altora. Se încrezu în obrazul şi în trupul ei şi se oferi de bunăvoie morocănosului Adam, fiul primarului din Nowe Miasto. Ajunse înfumurata, inaccesibila. „O frumuseţe rece”, ziceau. Maică-sa, biata, uşuratica Sophie (peste doi ani veniră amîndoi părinţii pe urmele fiicei lor, tante Louise le făgăduise marea cu sarea, tatăl obţinuse un transfer, vînduse casa, caii – totul se sfîrşi cu o existenta mizera în capitala, unde viaţa era scumpa) – Sophie o implora: — Scumpa mea copila, nu ne nenoroci, uite, tata a încărunţit de pe urma „patriotismului” cu care ne scoate sufletul nebuna aia de mătuşă a ta. Cînd şi cu ce ai sa te alegi din cîntatul la vioara? Mai bine te laşi păgubaşă şi te măriţi, mîndreţea mea… Róża hotărî sa se răzbune. Pe Polonia unde o lovise nenorocul şi pe bărbaţi. Pe atunci, frumuseţea o învesmînta ca un strai regesc, toţi întorceau capul după ea pe strada. Nu-i voia nici pe domnişorii ferchezuiţi şi nici pe bărbaţii în puterea vîrstei – îl voia doar pe unul ca Adam, tăcut, insignifiant, să-l strivească prin frumuseţea ei, ca o stîncă. Să nu-i poată da nimic în schimbul dorului ei atroce – nici desfătări, nici bogaţii – să nu trebuiască sa-i fie recunoscătoare pentru nimic. Numai pe unul ca el şi-l dorea; fost student de la Petersburg, cu Darwin sub brat, cu icoana Maicii Domnului din Czestochowa în buzunar, cu o barbuta de taran rus şi cu inima romantica a celor de pe malul 14 Vistulei. Proaspătul absolvent al Facultăţii de Matematica, după ce-şi luase diploma, venise în tara, surorile se rugau făcînd novene, plăteau acatiste ca băiatul să nu ajungă prea important, să se mulţumească fie şi cu o slujbuliţă la posta – dar sa nu se mai întoarce în pravoslavnica Rusie. Surorile puseră ochii pe Róża. Trebuiau sa-i ofere ceva frăţiorului, în schimbul ambiţiilor sale de a se afirma. Să aibă parte cel putin de o sotie neobişnuită, însoară-se cu frumuseţea aceea de violonistă. Pe lîngă ea, cum vor arata nevestele boccii ale verilor, toate cu zestre şi toate urîte? Róża arunca ocheade cu multă iscusinţă, cobora genele ei lungi, îşi strîngea soldurile în fuste strîmte de caşmir şi-i acorda lui Adam mîna ei răzbunătoare. Se căsătoriră la Biserica Sfînta Maria din Leszno. Róża, toată în valuri albe, îngădui tîrgoveţilor, înlăcrimatelor neveste de şleahtici mărunţi şi unchilor duhnind a tabac, sa-i sărute obrajii chihlimbarii. Apleca fruntea şi zîmbea cu duioşie, cînd, cu gura plina de saliva din cauza emoţiei, îi spuneau: — Fii binevenita în mijlocul familiei noastre modeste, dar – Dumnezeu ne e martor – plină de cuviinţă, stimată domnişoară, aleasa fiica a mucenicilor polonezi pentru cauza sfîntă a Poloniei. Soarta lui Adam e în mîinile tale. Leagă-ţi soţul de acest nefericit pămînt al nostru. Aici sa munciţi, aici sa va creşteţi copiii. Surorile plecară fericite dimpreună cu tăicuţul lor. Primarul, la Nowe Miasto, iar peste o luna Róża îl ducea cu ea pe Adam la Saratov unde, la gimnaziul „real”, se ivise un post pentru tînărul matematician. Ce sus îşi înălţase la Saratov, diese, diese, o ja – wunderschöne Nase! Se îmbrăca în negru. Era singurul lucru pe care-l mai putea face pentru Michal: să poarte doliu după el. Umbla dichisita într-un pardesiu lung şi larg la poale, cu guler à la Marie Stuart, şi cu o pălărioară trasă pe frunte, împodobită cu o pană încreţită. Rochiile le purta strînse pe corp, cu jabouri din dantelă, se pieptăna cu părul lins, despărţit de o cărare la mijloc şi doar cîţiva zulufi risipiţi pe ceafa. Avea mîini grele şi nervoase, degetele lipsite de inele. Cînd dădea mîna, i-o simţeai ca pe un obiect mort şi totuşi fierbinte. Veniră pe lume doi copii, zămisliţi în cea mai adînca întunecime. În timpul zilei, Adam n-avea acces la soţia lui, ea umbla prin casă de colo, colo – îmbrăcată după anotimp – străină, refuzînd orice familiaritate. Îi stîrnea gelozia 15 pînă la demenţă, pentru că la fel de graţios şi de provocator se purta cu toţi bărbaţii. Noaptea sta întinsă, nemişcată. Nu cumva era să-l ajute pe Adam s-o dobîndească? Oare trupul ei neted şi roz nu era de ajuns, simpla lui vedere nu era un dar nepreţuit? Într-un rînd Adam – cam la doua ore după ce plecase la gimnaziu – se înapoie pe neaşteptate acasă. În salon, la pian, şedea un meloman binecunoscut în tot oraşul, preşedintele tribunalului districtual, domnul Krîlenko, malorus, cu ochi de peruzea. Róża se aţinea lîngă el. Mîna cu arcuşul atîrna neputincioasa printre faldurile rochiei negre – necuviincios de aproape de fata apoplectica a lui Krîlenko. Róża îşi iradia frumuseţea răutăcioasă. Atunci Adam săvîrşi nebunia, ridica bastonul şi, cu un glas răguşit, răcni: – Afara, ieşi afara, paşol – iar cu umărul săltînd convulsiv îi arata preşedintelui uşa. Tot atunci, pentru prima oara de cînd era măritată, Róża îşi arata din plin, la lumina zilei, fata contractata de patima. — Prostule, eşti un prost! – tipa – prost de o mie de ori. De ce te temi, de ce ţi-e frica? N-am sa iubesc niciodată pe nimeni – totul, lumea întreaga e pentru mine pierduta pe vecii Nefericita de mine, vai mie, nascuta fără noroc!   Urmară ani lungi de sănătate deplina. Róża arata înfloritor, purta jupoane foşnitoare din mătase şi înfrîngea, prin biruinţe dese şi uşoare, poftele bărbaţilor. Îndrăgise acest joc, suferinţa bărbaţilor o incita ca un alcool. Îşi folosea cu iscusinţa frumuseţea. Întrucît împrejurările erotice o lăsau nepăsătoare, nu-i lipsise prilejul sa observe în oglinda care zîmbet anume, care expresie, care atitudine o prind mai bine. Bagase de seama ca atunci cînd abia surîdea, obrajii i se rotunjeau nearmonios, iar luciul dinţilor dezveliţi nu compensa îngustarea ochilor. Aşadar cînd voia sa dea rîsului ei un caracter vag şi molatic, lăsa capul în jos şi-şi acoperea faţa cu braţul ridicat în aşa fel, încît ochii nu-şi pierdeau forţa de iradiere, iar zîmbetul avea o nuanţă de gingaşă melancolie. Atît era de isteaţă. Se îngrijea cu cea mai mare atenţie. Pentru noapte îşi ungea obrazul cu o crema de castraveţi, mîinile şi le dădea cu cold-cream, dormea cu mănuşi, nu purta corsete cu balene care împung carnea, era curata pînă la pedanterie. O alina faptul că prin mijloace atît de simple se putea răzbuna asupra întregii seminţii 16 bărbăteşti, asupra Poloniei, asupra Rusiei, asupra propriei ei vieţi. De fapt nu gîndea astfel – îşi dădea bine seama de dimensiunile reale ale problemelor omeneşti. Ştia ca un om nu poate tine locul întregii lumi, ca nu poate sa reprezinte omenirea sau un popor; ştia ca răzbunarea nu constituie un leac, că e chiar ridicolă, întrucît vinovatul rămîne întotdeauna necunoscut, pe cînd cel ce se răzbuna întoarce adesea ascuţişul pedepsei împotriva lui însuşi. Róża ştia tot, cancanurile răuvoitoare, răutăţile amoroase o avertizau ca soarta ei nu se va îndrepta. Róża o ştia prea bine, dar simţea altfel. Desi era cu totul lipsit de sens, totuşi în ce-o privea un singur om modificase faţa lumii, un singur om reprezenta un popor, şi dorinţa iraţională de răzbunare era singurul sentiment care-i umplea inima. Atît era de proasta. Ori de cîte ori Adam se sfîrşea de patimă şi-i urmarea, cu privirea fixa, soldurile, se bucura: „Bine-mi pare, ţap blestemat, cu cîte fete nu s-o fi purtat tot aşa cum s-a purtat Michal cu mine!” Ori de cîte ori Adam, primind o scrisoare de la familia lui din Nowe Miasto, venea la cină ursuz, zvîrlea de pe masă ziarele ruseşti şi striga la fiul său: – Cum vorbeşti? De ce spui mamoska? Spune în polona, mămico! se bucura: „Bine-mi pare, leahule; ca voi leşii, prea vă bateţi joc de oameni, îl băgaţi de viu în groapă pe oricare, trădătorilor; acu n-ai decît să suferi, iar Polonia ta poate să piară!” Ori de cîte ori Róża izbutea să surprindă deznădejdea sau umilinţa unui curtezan, fie că era „gospodin polcovnic” sau „slatski sovietnic”1  sau un „praporcic” amărît şi prostit din dragoste pentru dînsa – cînd vedea pe vreunul cum se bîlbîie, cum păleşte, cum tînjeşte după o vorbă bună – îl respingea cu năduf: paşol, cară-te! Suferă, drept pedeapsa pentru scumpa ta surioara, neruşinata de cursanta, fetişcana aceea de la Moscova, care cu fandoselile ei l-a dat gata pe Michal. De cîte ori întorcîndu-se acasă din oraş, nu se închisese la ea în odaie, căzuse în genunchi, îşi lipise capul de marginea patului şi izbind cu pumnul în podea se înecase de suspine, pe cînd fiul ei, Kazio, lovea cu minuta-i în usa, iar ea musca salul cu dinţii ca sa nu tipe; cînd se ridica apoi în picioare, dreapta, rigida, cu o privire buimaca, exulta cu sarcasm: „Bine îmi pare «Róża draga», aşa îţi trebuie. Cin’te-a pus ——- 1 Consilier de Stat (rusă) (n.tr.).   sa te dai, cu trup şi suflet, gălbejitului ăstuia? Acum rabdă, suferă şi strînge din dinţi…” Cînd copiii se făcură mai mărişori. Róża se mai domoli şi nu-i mai chinui cu frumuseţea ei pe cei din jur; însa continua să se îngrijească la fel de stăruitor. Pe măsură ce treceau anii, devenea tot mai atentă la felul în care o privesc oamenii, cu ce ton, cu ce fel de vorbe îi adresează complimentele. Cînd descoperea în înfăţişarea ei un amănunt oricît de neînsemnat din care reieşea ca a început să se ofilească sau că s-a urîţit, îi îngheţa sufletul. O pată gălbuie pe gît sau un coş uscat în barbie i se păreau semnale de rău augur şi se privea în oglinda cu ochii larg deschişi de spaima. Dar nu de moarte se temea – ci de metamorfoza. Ca atunci cînd acel ceva în sfîrşit se va ivi, mai bine zis se va întoarce, nu va mai avea dreptul să-l primească. Va sta atunci în faţa ei fara s-o recunoască, fiindcă ea, Róża, se va fi schimbat. Aşteptarea necurmată – contrar oricărei logici – ca acel ceva să se întoarcă, era tot atît de fireasca şi de imperceptibila cum e circuitul sanghin. Róża nici nu înţelegea măcar ce urmăreşte atunci cînd îşi privea cu groaza ridurile sau vreun alt semn c-a început să îmbătrînească. Nu înţelegea nici de ce, în teama şi deznădejdea ei, o împăcare cu viaţa şi un îndemn sa reziste constituie acea wunderschöne Nase, într-adevăr frumosul ei nas clasic, care nu se resimţea după trecerea vremii. N-ar fi putut spune nici ea de ce, atunci cînd cătrănită şi deprimată renunţa la netezimea tîmplelor, la prospeţimea tenului şi înceta sa se mai preocupe de strălucirea ochilor – linia ireproşabilă a nasului, diese Nase, rămînea obiectul atenţiei, mîndriei şi speranţelor ei. Asta pînă cu doua luni în urma la Królewiec…1 Acum o luna, fiica ei Marta îi spusese: „Arăţi ca un vis de iarna, ca Petronela cînd e în cea mai buna forma.” şi Róża se înfiorase pînă în măduva oaselor. Aşa sa fie? Oare la Królewiec fusese înşelată? Luata peste picior? Imaginea vieţii care i se înfăţişase acum, cînd aproape că ajunsese în pragul morţii, să fi fost o nălucire? Fiica ei o privise cu admiraţie în magazin, dar nu-i spusese nimic din ce se spune unei femei adevărate, unei persoane vii. „Trădare, am fost din nou trădată…” tresărise Róża ca într-un vîrtej, ca într-un vuiet de presentimente, năluciri, pîlpîiri dureroase. Să nu fi înţeles… la Królewiec? Poate ca acolo acel lucru însemna altceva! Poate că ea singura, înnebunită ——- 1 Numele polonez al oraşului Königsberg din fosta Prusie (n.tr.)   de aşteptare şi de nedreptăţile îndurate, infuzase sînge proaspăt unor cuvinte nepăsătoare, aprinsese în făptura ei acele focuri minunatei Era oare cu putinţă sa se însele pînă într-atît? Daca ochii lui Gerhardt, daca braţele lui Gerhardt ar fi fost ochii şi braţele unui strigoi, care ar mai fi fost mobilul, ce sens ar mai fi avut cumplita trezire a Różei? Nu luase în seama sfaturile fiicei. Îşi cumpărase jacheta roşie şi paltonul acela prea deschis la culoare. Înfăptuise ceva: lepădase vesmintele cernite. Negrul în îmbrăcămintea Różei însemna aşteptare, nu gravitate, cum presupunea Marta.  

Mă numesc Jordan. Iată primul lucru pe care l‑am văzut. Era noapte, cam douăsprezece fără un sfert, iar cerul era împărţit în două: o jumătate înnorată, cealaltă senină. Norii zăboveau deasupra pădurii, nu‑i despărţea nimic de vârfurile copacilor. Acolo unde cerul era senin, deasupra râului şi a câmpurilor proaspăt arate, luna, aproape plină, strălucea din mijlocul unei aureole galbene şi se oglindea în cotul pe care‑l făcea râul. Pe câmpul de pe celălalt mal dormeau nişte vite, nemişcate, siluete negricioase pe povârnişul dealului. O lumină, sclipind dinspre singura casă aflată în împrejurimi, părea făclia de veghe de la castelul unui uriaş. Era flancată de copaci înalţi. Un cal tropăia dezlegat prin curte, iar piatra răsuna sub copitele lui. Atunci a venit ceaţa. A venit ceaţa dinspre râu, în fuioare subţiri, ca fantomele într‑un cimitir, prinzând puteri precum duhul din lampă. A acoperit întâi pipirigul, apoi trunchiurile copacilor, apoi răspântiile şi răscrucile. Vârfurile copacilor străpungeau ceaţa, formând insule suspendate în calea păsărilor. Vitele erau, toate, înecate în ceaţă, iar lumina de veghe, precum un far pe mare, tot apărea şi dispărea, dispărea şi apărea, tăind aerul ca o sabie de lumină. Ceaţa şi‑a croit drum spre mine, iar cerul, care fusese senin, s‑a acoperit de nori. Frigul era tăios, părul îmi era umed şi nici manşon nu aveam. Am încercat să găsesc poteca, dar n‑am găsit decât iepuri de câmp cu ochii ficşi, încremeniţi în mijlocul câmpiei, ca nişte stane de piatră. Am început să merg cu mâinile întinse‑n faţă, precum cei care au somnul tulburat, şi astfel am desluşit cu degetele, pentru prima dată, trăsăturile chipului meu, aflat dinaintea mea.   Orice călătorie ascunde în contururile ei o altă călătorie: cărarea pe care nu ai mers, ungherul pe care l‑ai uitat. Acestea sunt călătoriile pe care vreau să le consemnez. Nu cele pe care le‑am făcut, ci acelea pe care aş fi putut să le fac sau în care poate am fost, dar într‑un alt spaţiu şi timp. V‑aş putea spune adevărul pe care îl găsiţi în însemnări, hărţi şi jurnale de bord. Aş putea reda fidel tot ce‑am văzut şi am auzit şi astfel v‑aş oferi o carte de călătorii. Pe care aţi putea s‑o citiţi, urmărindu‑mi drumurile cu degetul pe hartă, punând steguleţe roşii în dreptul locurilor prin care‑am trecut. La greci, pentru viaţa ascunsă era nevoie de cerneală invizibilă. Ei scriau o scrisoare obişnuită, iar printre rânduri plasau o alta, scrisă cu lapte. Documentul părea perfect nevinovat, până când cineva care se pricepea presăra peste el pudră de cărbune. Nu mai conta ce fusese scrisoarea aceea; conta viaţa care ieşea la lumină, nedescoperită… până acum. Am descoperit că viaţa mea era scrisă cu cerneală invizibilă, că era înghesuită printre întâmplări şi‑şi lua zborul fără mine, precum Cele Douăsprezece Domniţe Dansatoare[1] care o zbugheau de la fereastră în fiecare noapte şi se întorceau acasă în fiecare dimineaţă, cu rochiile zdrenţuite şi condurii tociţi, fără să‑şi mai amintească nimic. M‑am hotărât să stau de veghe, precum un părinte gelos, încercând să mă surprind în timp ce dispăream pe câte‑o uşă abia dibuită în perete. Ştiam că asta însemna adulter, că ceea ce iubeam eu nu era acasă. Mă descotoroseam de mine însumi şi treceam prin lume ca o umbră. Cu cât mă feream mai mult de mine, cu atât mă obseda mai tare gândul descoperirii. Uneori, când eram însoţit, se întâmpla ca cineva să pocnească din degete în faţa mea şi să mă întrebe: „Unde eşti?” Multă vreme nici n‑avusesem habar de ea, dar, treptat, am început să găsesc dovezi ale celeilalte vieţi şi, treptat, ea mi‑a apărut în faţa ochilor. „Ţine minte stânca din care ai fost cioplit şi ţărâna gropii din care ai fost săpat.” Mama a gravat aceste cuvinte pe un medalion pe care mi l‑a pus la gât, în ziua când m‑a găsit în mâlul de la marginea râului. Eram înfăşurat într‑un sac putred, dintr‑acelea în care se îneacă puii de pisică, dar aveam capul sprijinit de mal, la suprafaţa apei. Am auzit nişte câini alergând spre mine, apa vuind, iar un chip rotund ca luna plină, cu părul despletit, s‑a ivit deasupra mea. M‑a scos din mâl şi m‑a luat între sânii ei, cu sfârcurile bombate ca nişte nuci. M‑a luat acasă şi m‑a crescut, împreună cu cei cincizeci de câini, dăruindu‑mi compania ei şi doar a ei.   Am avut un nume, dar l‑am uitat. Mi se spune Femeia cu Câini şi e de‑ajuns. Eu îl strig Jordan[2] şi e de‑ajuns. Nu are nici un alt nume, nici înainte, nici după acesta. Cum era să‑i spun, dacă l‑am pescuit din Tamisa cea împuţită? Nu‑i poţi pune unui copil numele Tamisa, şi nici Nil, chiar dacă seamănă cu Moise. Dar am vrut să‑i pun un nume de râu, un nume care să nu fie îngrădit, aşa cum nici apele nu pot fi îngrădite. Când o femeie naşte, i se rupe apa şi din ea se scurge un copil, care apoi e liber. Mi‑ar fi plăcut să se scurgă şi din trupul meu un copil, dar pentru asta ai nevoie de un bărbat şi nu există nici un bărbat pe măsura mea. Când era mic, Jordan stătea pe trupul meu aşa cum stă musca pe o grămadă de bălegar. Şi l‑am hrănit aşa cum grămada de bălegar hrăneşte musca, iar când şi‑a făcut plinul, m‑a părăsit. Jordan… Ar fi trebuit să‑i dau numele unei ape stătătoare, al unui lac, şi astfel aş fi putut să‑l păstrez, dar i‑am dat numele unui râu, iar odată cu fluxul a plutit şi el departe de mine.   Când avea trei ani, l‑am dus să vadă o curiozitate; aici am greşit. Se zvonise că un oarecare Thomas Johnson făcuse rost de un fruct comestibil nemaivăzut în Anglia. Acest Johnson, acum mort de douăzeci de ani, era botanist de felul lui, deşi aş spune că era ceva mai mult de‑atât. Dacă vreunei femei i se părea că e prea rotunjoară şi nu mai dădea scurgerea din fiecare lună, la Johnson se ducea, însoţită numai de un felinar. Iar când se întorcea de‑acolo, subţire şi surâzătoare, zicea că‑i dăduse Vâsc sau Iarba‑mâţei sau aşa ceva, dar eu cred că‑l sorbea din ea ca să‑l ofere Diavolului. Cu toate astea, fiindcă era pe timpul zilei şi părea că se va strânge o mulţime de oameni, cum doar la luptele de câini cu urşi se‑ntâmplă, l‑am luat pe Jordan, împreună cu o ceată de dulăi, şi ne‑am croit drum printre mocofani şi păcătoşi până ce‑am ajuns în faţă, unde se afla Johnson, care încerca să stoarcă bani de pe urma curioşilor. L‑am ridicat pe Jordan şi i‑am spus lui Johnson că, dacă n‑avea de gând să dea la o parte pânza ca să vedem minunea, o să‑i îndes mutra între ţâţe cu atâta aplomb, de‑o să‑şi dorească să nu fi fost alăptat vreodată, în aşa hal o să‑l strâng. El a început să dea din colţ în colţ şi s‑a întins după un borcan colorat din spatele lui, la înălţimea capului, aşa că m‑am gândit, doar n‑o să‑l las să dea drumul vreunui duh cu limba despicată şi cu boaşele ca nişte pietre preţioase, aşa că l‑am apucat şi am început să‑l îndes în rochia mea. Cât ai clipi, s‑a pornit să tuşească şi să lăcrimeze, fiindcă nu‑mi mai dădusem jos rochia aia de cinci ani. — Deci, am zis eu, ţinându‑l de ceafă ca pe‑o nevăstuică, unde‑i minunea? — Doamne fereşte, îngăduiţi o clipă, să‑mi iau sărurile aromate, doamnă scumpă! Dar eu nici nu voiam s‑aud; am smuls pânza cu mâna mea şi vă jur că ce‑am aflat acolo semăna, nici mai mult, nici mai puţin, cu ruşinea unui oriental. Era galbenă şi cadaverică şi lungă. — E o banană, doamnă dragă, a spus şarlatanul. Banană? Ce mama naibii e aia banană? — În Rai nu creştea aşa ceva, am spus eu. — Ba creştea, doamna mea, face el, înfoiat ca o năpârcă veninoasă. Acest fruct provine de pe Insula Bermuda, care e mai aproape de Rai decât o s‑ajungi dumneata vreodată! L‑a ridicat deasupra capului, iar oamenii, văzându‑l pentru prima dată, au început să vocifereze şi să‑şi dea coate, vrând să afle cine era sărmanul netot ajuns într‑o asemenea sărăcie, încât să‑şi vândă bărbăţia. — Ori e vopsit, ori e bolnav, am spus eu, fiindcă din câte ştiu o asemenea culoare nu există. Johnson a răcnit cât a putut, ca să acopere larma… — ASTA NU E SCULA VREUNUI NEFERICIT! E FRUCTUL UNUI COPAC. SE DECOJEŞTE ŞI SE MĂNÂNCĂ. La auzul acestor cuvinte, i‑a lovit pe toţi greaţa. Nici o femeie cinstită nu‑şi putea duce aia la gură, iar pentru un bărbat ar fi fost un gest de canibal. Doar nu de‑aia ne‑am dus atâţia ani la biserică şi ne‑am spălat cu sângele lui Isus, ca să ne mâncăm acum între noi, cum fac păgânii! Am tras de zgardă ca să‑l iau pe Jordan de‑acolo, dar am rămas cu zgarda în mână. M‑am lăsat pe ciuci, în mijlocul încrengăturii de picioare goale şi ciorapi rupţi şi catarame de pantofi bărbăteşti, ici şi colo. Dispăruse. Băiatul meu dispăruse. Am scos un muget înfiorător, ca o vită, şi‑aş fi mugit până‑n Ziua de Apoi, dacă nu m‑ar fi luat un păcătos de ureche şi nu m‑ar fi făcut să mă uit sub masa diavolească a lui Johnson. L‑am văzut pe Jordan. Nemişcat, ca o stană de piatră. Avea braţele ridicate spre banana de deasupra capului lui Johnson. Mi‑am coborât capul lângă al lui, am privit încotro privea el şi am văzut ape albastre şi adânci, care scăldau un ţărm palid, şi copaci cu ramuri care gemeau de verdeaţă, şi păsări în culori dumnezeieşti, şi un bătrân cu o pânză petrecută peste mijloc. Atunci a fost prima oară când Jordan a plecat pe mare. Londra e un loc împuţit, plin de molimi şi de stricăciune. Aş vrea să‑l iau pe Jordan şi să trăim la ţară, dar trebuie să stăm pe lângă Hyde Park, ca să‑mi pot înscrie câinii la curse şi la lupte. În fiecare sâmbătă, mă întorc acasă plină de bale şi muşcată până la os, dar cu bani în buzunar şi nemaiavând nevoie decât de un trup care să‑mi ţină de urât. Vecina mea, care e atât de neagră şi de cheală, încât a fost confundată, şi încă de două ori, cu o spată de vită pusă la sărat şi învelită în muslin, se dă drept vrăjitoare oriunde s‑ar duce. Nimeni nu‑i cunoaşte vârsta; ce vârstă pot să aibă o bucată de piele ca o minge, care serveşte drept cap, şi o grămadă ciudată de zdrenţe, ce trece drept trup? Nici eu, nici altcineva nu i‑am văzut vreodată picioarele pe sub fuste, aşa că nu se ştie cu ce merge. Mâinile ei, care mereu gesticulează şi se contorsionează, arată ca maimuţele zbârcite pe care le târăsc după ei flaşnetarii. Ea nu prea se mişcă, dar mâinile nu‑i stau locului o clipă, îi scarpină capul şi burta şi se reped s‑apuce mâncarea şi să i‑o vâre în gură. Nici eu nu sunt omul care să umble cu cuţitul şi cu lingura, dar ştiu să mănânc în societate. Ştiu să‑mi folosesc pâinea ca pe‑o farfurie şi să‑mi iau câte‑o bucată de friptură, fără să mi‑o răstorn pe toată în poală. Dar, când te uiţi la bărbia ei, nu‑i nevoie să fii vrăjitoare ca să ghiceşti ce‑a mâncat în ultimele trei săptămâni. Când l‑am găsit pe Jordan, atât de plin de noroi, c‑aş fi putut să‑l pun la copt ca pe‑o prăjiturică, ea m‑a ajutat să‑l spăl ca să‑i aflu sexul. Pe când eu încercam să‑i înmoi crusta de nămol cu un burete cu apă fierbinte, ea i‑o râcâia insistent cu unghiile şi‑l pigulea ca pe un câine care a fost la vânătoare. — O să te facă să suferi, a zis ea, fericită să afle un neajuns în imediata ei apropiere. O să te facă să‑l iubeşti şi apoi o să te facă să suferi. Apoi s‑a oprit puţin şi şi‑a apropiat urechea de pieptul micuţ, iar bătăile inimii lui au umplut încăperea. — O să fie multe care‑o să tânjească după inima lui, dar n‑o s‑o aibă. O s‑o aibă una singură, iar aceleia n‑o să‑i trebuiască. Apoi băbăciunea aproape că s‑a înecat de moarte cu propriul cotcodăcit şi a trebuit să‑i ard câteva pe spinare, pân‑a vărsat nişte flegmă şi mi‑a mulţumit pentru efort. Drept să spun, i‑aş fi putut rupe şira spinării ca pe un os de peşte. Poate că, dac‑aş fi făcut‑o, alta ne‑ar fi fost soarta, căci soarta atârnă de fiece clipă şi în fiece clipă poate fi schimbată. Trebuia s‑o fi omorât şi să ne fi găsit o altă poveste. S‑a strecurat afară, în beznă, iar eu am urmat‑o. Atunci m‑am făcut invizibilă. Eu, care încap pe uşă doar în dungă, mă pot topi în noapte la fel de uşor precum fiinţele subţiratice care cântă în corul bisericii. Cântatul este pasiunea mea, dar nu în biserică, fiindcă popa a zis că garguiele trebuie să rămână afară, nu să ia loc în strane. Aşa că eu cânt înăuntrul meu, ca într‑un munte de carne, iar vocea îmi e la fel de subţire precum sunetul fluierului, vocea mea fără grăsime. Când eu cânt, câinii stau cuminţi, iar oamenii care trec prin preajmă în timpul nopţii încetează cu trăncăneala şi nemulţumirile şi se gândesc la alte vremuri, când erau fericiţi. Eu cânt despre alte vremuri, când eram fericită, deşi ştiu că toate sunt născociri şi că n‑am ajuns niciodată acolo. Dar ce contează că locul cu pricina nu poate fi găsit pe hartă, câtă vreme eu pot să‑l descriu?   Într‑o noapte, Jordan m‑a dus cu barca. Am pornit odată cu fluxul, când ziua tocmai îşi retrăgea apele. Am vâslit în jos pe Tamisa şi am ieşit la mare, iar eu priveam în urmă şi mă miram cât de repede dispăruseră locurile bine cunoscute. Jordan a spus că stelele te pot duce oriunde. Pe fiecare mal, deasupra apei, tronau clădiri joase, cu temeliile ridicate pe piloni. Ici şi colo, dragorii îşi făceau drum prin apă, printre stâlpi, învolburând suprafaţa întunecată a apei cu beţele şi umplându‑şi coşurile de răchită cu gunoaie. Acum o săptămână, unul a găsit o ancoră cică de pe vremea romanilor, când eram cu toţii barbari şi purtam plete lungi până la brâu. Dragorii n‑au mândrie şi se vâră‑n gunoi pentru te miri ce. E drept că unul dintre ei trăieşte într‑un conac straşnic în Chelsea, dar, cu toată ascensiunea, el şi nevastă‑sa şi plozii lor încă aduc cu gunoaiele pe care s‑au căţărat. Ea e un şnur putrezit, iar el, o balegă uriaşă. Copiii umplu gazonul de parc‑ar fi căcăreze de iepure. Eu sunt o păcătoasă şi, pe deasupra, o femeie obişnuită, dar, dac‑aş avea bani să‑mi iau un şirag de perle, m‑aş spăla pe gât înainte să le port. Jordan mi‑a spus să mă îmbrac cu cele mai bune haine în voiajul nostru. Aşa am făcut, luându‑mi o pălărie cu pene ca un cuib de păsări dintr‑un copac. M‑a ajutat să mă aşez comod şi m‑a întrebat de cel puţin zece ori dacă mi‑e destul de cald. Mi‑era cald. Vedeam lumea. Când s‑a întunecat de‑a binelea, Jordan a aprins felinarele de pe marginile bărcii. A venit la mine şi mi‑a spus că e cea mai scurtă noapte a anului şi că peste câteva ore va răsări soarele şi voi vedea ceva nemaipomenit. N‑a vrut să spună mai mult şi mi‑am stors creierii încercând să ghicesc ce nebunie pusese la cale ca să mă impresioneze. Căci mă pot mândri c‑am văzut mai multe decât majoritatea oamenilor, inclusiv o mumie din Egipt. N‑am văzut chiar bandajele, dar am zărit sarcofagul împodobit trecând prin Londra, în drum spre Enstone. Era un cadou făcut de buna regină Henrietta unei favorite a ei care‑şi făcuse o grădină minunată, plină de invenţii de pe continent. Şi am văzut şi o banană. Deci, ce‑ar fi putut să‑mi pregătească Jordan? Am aşteptat în barcă, briza suflând de‑o parte şi de alta, iar Jordan mi‑a povestit despre locurile în care fusese şi despre plantele cu care se întorsese în Anglia. Cunoaşte toate obiceiurile francezilor şi pe ale italienilor şi a fost în Persia cu John Tradescant[3]. Tradescant a murit la scurtă vreme după ce Jordan a adus primul ananas în Anglia, dar în anii din urmă şi‑a umplut casa din Lambeth cu ciudăţenii şi lucruri rare, din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. „Arca” – aşa îşi botezase casa – era atât de plină de ciudăţenii, încât musafirii nu găseau nici măcar un loc unde să‑şi agaţe pălăria. Dar toţi cei aleşi îl vizitau, inclusiv regele, iar eu l‑am văzut şi pe rege. Ce minuni mi‑au mai rămas de descoperit? — Uite, spuse Jordan. Eram pe mare. Valuri gri cu coame albe. În depărtare, o linie subţire, unde cerul cădea în apă. Nu erau nici păsări, nici clădiri, nici oameni şi nici bărci. Un vânt uşor ne‑a făcut să ne zgribulim. Atunci am văzut soarele. Am văzut soarele ridicându‑se deasupra apei, iar lumina devenea tot mai sonoră, într‑atâta, încât trebuia să ţipăm ca să ne facem auziţi, şi am văzut soarele pe faţa lui Jordan şi ultimele licăriri ale felinarelor, iar peste urma stinsă a lunii au trecut câţiva pescăruşi, care veneau de nicăieri şi păreau să se fi născut chiar din lumina soarelui. Am rămas unde eram, legănaţi de valuri, până când au venit pescarii de noapte, într‑un convoi tăcut. Ne‑au salutat şi i‑au aruncat lui Jordan doi peşti şi apoi, uitându‑se la mine, i‑au mai aruncat unul. Aveam o bucată de pâine, aşa că ne‑am luat micul dejun şi le‑am lăsat resturile pescăruşilor care zburau în cerc. Apoi am vâslit către casă cu soarele în spate, iar când am intrat pe Tamisa m‑am uitat o dată în urmă. Îmi amintesc strălucirea apei şi mărimea lumii.   Strălucirea apei şi mărimea lumii. Le‑am văzut pe amândouă de nenumărate ori, de când am lăsat‑o pe mama în urmă, pe malurile întunecatei Tamise, dar în mintea mea mă întorc mereu în acelaşi loc, iar acel loc nu e nici cel mai frumos, nici cel mai plin de minuni. Ca să scap de greutatea lumii, îmi las corpul acolo unde e, în mijlocul unei conversaţii sau la cină, şi străbat tot felul de străduţe încâlcite, până la o casă aflată departe de drum. Străzile sunt prost luminate şi late cât deschizătura braţelor mele. Piatra se fărâmiţează, pavajul e prost. Oamenii care se îmbulzesc pe străzi strigă unul la altul, iar vocile li se ridică din mulţimea de capete şi plutesc spre turlele bisericii şi spre clopotele uriaşe de aramă care anunţă sfârşitul zilei. Cuvintele lor urcă şi formează un nor gros deasupra oraşului, care din când în când trebuie curăţat de limbajul de prisos. Bărbaţi şi femei se ridică în baloane din piaţa centrală şi, înarmaţi cu mături şi perii de frecat, dau piept cu bolta de cuvinte rămasă sub soare. Cuvintele se opun ştergerii. Cele mai vechi şi mai îndărătnice formează o crustă solidă de vociferări furioase. Curăţătorii au fost muşcaţi de cuvinte care încă se mai certau, iar într‑un proces celebru, o femeie căreia o gâlceava cumplită i‑a mâncat mătura şi i‑a schilodit mâna a căutat să‑i aducă pe preopinenţi în sala de judecată. Cei responsabili şi‑au bazat apărarea pe faptul că vorbele respective nu le mai aparţineau. Trecuseră nişte ani. Era oare vina lor că oraşul nu reuşise să‑şi rezolve problema de deasupra? Judecătorul a respins acuzaţiile reclamantei, dar a hotărât ca oraşul să‑i cumpere altă mătură. Femeia nu s‑a considerat mulţumită, iar ulterior a fost prinsă ungând hornurile acuzaţilor cu vitriol. La un moment dat, am însoţit şi eu o curăţătoare în balon şi am fost uimit s‑aud, pe măsură ce peisajul oraşului se îndepărta, un murmur slab, ca zumzetul albinelor. Murmurul devenea din ce în ce mai sonor, până când a început să semene cu zarva păsărilor, apoi cu larma asurzitoare a şcolarilor intraţi în vacanţă. Femeia mi‑a arătat cu mătura un grup de cuvinte deosebit de zgomotoase, de un roşu‑aprins, care, din câte‑am putut să deduc, le scăpaseră unor tineri pe când se întorceau de la bordel. După cum îşi strâmba gura însoţitoarea mea, am înţeles că această treabă i se părea dezgustătoare, dar a stăruit şi, după câteva minute, n‑a mai rămas decât rozul‑pal al câtorva înjurături fantomatice. Apoi am fost atacaţi de un nor de mânie scuipat de un popă surprins în timp ce păcătuia cu mama sa. Norul s‑a înfăşurat în jurul balonului; m‑am temut pentru vieţile noastre. N‑o mai vedeam pe femeia care mă însoţea, dar o auzeam înecându‑se din cauza mirosului oribil. Brusc, m‑am trezit cufundat într‑un lichid plăcut şi s‑a făcut din nou lumină.   [1] Referire la povestea Condurii domniţelor, scrisă de Fraţii Grimm. [2] Iordan (engl.). [3] John Tradescant cel Bătrân (aprox. 1570–1637) şi John Tradescant fiul (1608–1662), unii dintre primii călători, botanişti şi colecţionari britanici.    

1. 11 februarie Lăsata secului Am venit purtate de vântul carnavalului. Un vânt cald pentru februarie, încărcat cu aromele fierbinţi şi unsuroase ale plăcintelor, şi cârnaţilor, şi napolitanelor pudrate cu zahăr, prăjite pe un reşou chiar acolo, pe marginea drumului, pline de confetti care ne alunecau pe gulere şi mâneci şi care se rostogoleau în rigole ca un antidot tembel al iernii. Mulţimile adunate pe îngusta stradă principală se agită febril, cu gâturile întinse să prindă imaginea char-ului acoperit cu satin, cu panglici atârnând şi rozete din hârtie. Anouk priveşte, cu ochii măriţi, un balon galben într-o mână şi o trompetă de jucărie în cealaltă, între un coş de cumpărături şi un câine cafeniu, trist. Am mai văzut carnavaluri şi înainte, ea şi cu mine; o procesiune de două sute cincizeci de chars decorate în Paris în ultima Mardi Gras[1], o sută şi optzeci în New York, două duzini de orchestre în marş în Viena, clovni pe picioroange, Grosses Têtes cu mulaje din papier-mâché clătinându-li-se pe capete, majorete cu bastoanele răsucindu-se şi strălucind. Dar, la şase ani, lumea pare încă minunată. Un car din lemn, decorat în grabă cu poleială şi satin şi scene din cărţile de poveşti. Capul unui dragon pe un scut, Raspunzel cu o perucă de lână, o sirenă cu o coadă din celofan, o casă de turtă dulce, din carton aurit şi pictat, o vrăjitoare în prag, întinzându-şi degetele cu unghiile vopsite în verde către un grup de copii tăcuţi… La şase ani este posibil să percepi subtilităţi pe care un an mai târziu nu le mai poţi înţelege. În spatele cartonului, al decoraţiilor, al plasticului, ea poate zări vrăjitoarea adevărată, magia adevărată. Mă priveşte cu ochii ei, care sunt de culoarea verde-albastră a Pământului văzut de la mare înălţime, strălucind. — Rămânem? Rămânem aici? Trebuie să-i amintesc să vorbească franţuzeşte. Dar rămânem? Nu-i aşa? Se agaţă de mâneca mea. Părul ei este un vârtej de vată de zahăr în vânt. Mă gândesc. Este un loc la fel de bun ca oricare altul. Lansquenet-sous-Tannes, cel mult două sute de suflete, nu mai mult de o haltă pe drumul dintre Toulouse şi Bordeaux. Clipeşti o dată şi s-a dus. O stradă principală, un şir dublu de case din lemn de culoarea cenuşii, strânse tainic, câteva străduţe paralele ca dinţii unei furculiţe îndoite. O biserică, spoită agresiv, într-un scuar cu magazine micuţe. Ferme împrăştiate pe pământul gras. Livezi, vii, fâşii de pământ închise şi înregimentate în conformitate cu apartheidul rural strict: aici meri, aici kiwi, pepeni, andive sub cochiliile lor negre de plastic, viţe albite şi ofilite sub soarele slab de februarie, aşteptând triumfala reînviere din martie… În spate, râul Tannes, mic afluent al lui Garonne, îşi croieşte drum spre păşunea mlăştinoasă. Şi oamenii? Seamănă cu toţi cei pe care i-am văzut; poate puţin cam palizi în lumina soarelui, puţin murdari. Eşarfele şi beretele au culoarea părului de dedesubt, cafenii, negre sau gri. Feţele sunt zbârcite ca ultimele mere ale verii, ochii adânciţi în carnea ridată ca stafidele într-o gogoaşă veche. Câţiva copii, îmbrăcaţi în roşu şi verde strălucitor şi galben, par să aparţină altei rase. Pe când char-ul înaintează greoi în lungul străzii, tras de vechiul tractor, o femeie solidă cu o figură aspră, nefericită, strânge o haină ecosez pe umeri şi strigă ceva în dialectul local abia inteligibil; pe car, un Moş Crăciun turtit, nelalocul lui printre zâne, şi sirene, şi goblini, aruncă dulciuri în mulţime cu o agresivitate abia mascată. Un om mai în vârstă, cu trăsături delicate, cu o pălărie de fetru în locul beretei rotunde mai obişnuită în această zonă, îşi culege trist câinele de la picioarele mele cu o privire care cere scuze. Îi văd degetele graţioase şi subţiri mişcându-se în blana câinelui; câinele schiaună; expresia stăpânului devine complexă, un amestec de dragoste, îngrijorare, vinovăţie. Nimeni nu se uită la noi. Am putea la fel de bine să fim invizibile; hainele noastre ne înseamnă ca străine, trecătoare. Sunt politicoşi, atât de politicoşi; nimeni nu se holbează la noi. Femeia, cu părul lung strâns în gulerul paltonului oranj, o eşarfă lungă în jurul gâtului; copilul, în pantaloni galbeni şi canadiană albastră. Culorile le desemnează. Hainele lor sunt exotice, figurile lor – prea palide, sau prea întunecate? – părul îi înseamnă ca fiind din altă parte, străini, puţin ciudaţi. Oamenii din Lansquenet au învăţat arta de a observa fără a privi direct. Le simt privirile ca un abur pe ceafă, ciudate, fără să fie ostile, dar reci. Suntem pentru ei o curiozitate, o parte a carnavalului, un semn al alienării. Le simt ochii pe noi pe când mă întorc să cumpăr o galette de la un vânzător. Hârtia este fierbinte şi unsuroasă, blatul de pâine neagră tare pe margini, dar gros şi bun la mijloc. Rup o bucată şi i-o dau lui Anouk, ştergându-i bărbia de untul topit. Vânzătorul este un bărbat durduliu, aproape chel, cu ochelarii groşi, cu faţa transpirată de căldura reşoului. Clipeşte cu un ochi înspre fetiţă. Cu celălalt ochi studiază fiecare detaliu, ştiind că, mai târziu, i se vor pune întrebări. — În concediu, madame? Eticheta rurală îi permite să ne întrebe; în spatele indiferenţei comerciantului observ adevărata înfometare. Cunoaşterea este aici monedă curentă; cu Agen şi Montauban atât de aproape, turiştii sunt o raritate. — Pentru o vreme. — De la Paris, deci? Probabil că de vină sunt hainele noastre. În zona aceasta oamenii sunt săraci. Culoarea este un lux; nu durează mult. Bobocii strălucitori de pe marginea drumului sunt buruieni cotropitoare, inutile. — Nu, nu Paris. Char-ul este aproape de capătul străzii. O mică orchestră – două cimpoaie, două trompete, un trombon şi o tobă – îl urmează, cântând un marş neidentificabil. O duzină de copii se împrăştie în urma ei, culegând dulciuri. Unii sunt în costume; o văd pe micuţa Scufiţă Roşie şi o persoană miţoasă care ar putea să fie lupul, disputându-şi amiabil posesiunea unui ghem de panglici. În ariergardă, o figură în negru. La început am impresia că face parte din paradă – Doctorul Ciumă, poate – dar, pe când se apropie, recunosc sutana de modă veche a unui preot de ţară. Are cam treizeci de ani, deşi, de la distanţă, mersul său rigid îl face să pară mai bătrân. Se întoarce înspre mine şi văd că şi el este străin, cu pomeţii înalţi şi ochii palizi ai nordicilor şi degete lungi de pianist care se odihnesc pe argintul crucii care-i atârnă la gât. Poate asta-i dă dreptul să se holbeze la mine, această alienare; dar nu văd nici urmă de bun-venit în ochii lui reci, deschişi la culoare. Doar privirea măsurată, de felină, a cuiva care nu este sigur de teritoriul său. Îi zâmbesc; el se uită într-o parte, speriat, îi cheamă pe cei doi copii la el. Cu un gest arată mizeria care a umplut deja drumul; vrând-nevrând, cei doi încep să cureţe, adunând serpentinele şi ambalajele de dulciuri şi ducându-le la un coş de gunoi. Îl observ pe preot uitându-se la mine pe când mă întorc cu o privire care, la un alt bărbat, ar fi fost admirativă. Nu există post de poliţie în Lansquenet-sous-Tannes, deci nu există crime. Încerc să fiu ca Anouk, să văd adevărul dincolo de deghizare, dar acum totul este în ceaţă. — Rămânem? Rămânem, maman? Mă trage cu insistenţă de mână. Îmi place, îmi place aici. Rămânem? O iau în braţe şi o sărut pe creştetul capului. Miroase a fum şi a clătite şi a aşternuturile calde ale unei dimineţi de iarnă. — De ce să nu rămânem? Este un loc la fel de bun ca altele. — Da, sigur, îi spun, cu gura în părul ei. Sigur că da. Nu este chiar o minciună. De data aceasta s-ar putea să fie chiar adevărat.   Carnavalul a plecat. O dată pe an satul străluceşte în lumina sa trecătoare, dar acum lumina lui s-a stins, mulţimea s-a împrăştiat. Vânzătorii îşi strâng reşourile şi umbrarele, copiii îşi scot costumele şi podoabele. Domină un uşor aer de stânjeneală, de mâhnire faţă de acest exces de zgomot şi culoare. Ca ploaia care se evaporă imediat în miezul verii, se ascunde în pământul crăpat şi în pietrele arse de soare, nelăsând nicio urmă. Două ore mai târziu, Lansquenet-sous-Tannes este încă o dată invizibil, ca un orăşel fermecat care apare doar o dată pe an. Dacă n-ar fi fost carnavalul, nici nu l-am fi observat. Avem gaze, dar nu avem încă electricitate. În prima noapte, am făcut clătite pentru Anouk la lumina lumânării şi le-am mâncat lângă foc, folosind o revistă veche ca farfurie, pentru că niciunul dintre lucrurile noastre nu urma să ajungă până mâine. Magazinul fusese iniţial o brutărie şi încă are franzela gravată deasupra uşii înguste de la intrare, iar podeaua este plină de praf de făină şi, când am venit, ne-am croit drum pe o potecă de reclame vechi. Chiria este ridicol de mică pentru noi care suntem obişnuite cu preţurile marilor oraşe; chiar şi aşa am surprins privirea suspicioasă a femeii de la agenţie pe când număram bancnotele. Pe documentul de închiriere mă numesc Vianne Rocher, semnătura este o hieroglifă care ar putea să însemne orice. Am explorat la lumina lumânării noul nostru teritoriu; vechile cuptoare în stare surprinzător de bună sub grăsime şi funingine, pereţii furniruiţi cu pin, faianţa înnegrită. Anouk a găsit vechea firmă strânsă într-o cameră din spate şi am tras-o afară; păianjenii s-au răspândit de sub canavaua decolorată. Camerele noastre sunt deasupra magazinului; un dormitor şi o cameră de baie, un balcon ridicol de mic, ghivece din teracotă cu muşcate ofilite… Anouk s-a strâmbat văzându-le. — E aşa de întuneric, maman. Părea îngrozită, nesigură în faţa acestui prăpăd. Şi miroase aşa de trist. Are dreptate. Mirosul este ca lumina zilei ţinută închisă ani de zile până ce a devenit acră şi râncedă; mirosul şoarecilor şi al fantomelor tuturor lucrurilor de mult uitate şi neplânse. Are ecou ca o pivniţă, iar puţina căldură emanată de noi accentuează fiecare umbră. Vopseaua şi lumina soarelui şi săpunul ne vor scăpa de mizerie, dar cu tristeţea este altă problemă, rezonanţa îndepărtată a unei case unde nimeni n-a mai râs de ani. Faţa lui Anouk este palidă şi ochii i s-au mărit în lumina lumânării, cu mâna strânsă de a mea. — Trebuie să dormim aici? întreabă ea. Lui Pantoufle nu-i place. Este speriat. Am zâmbit şi i-am sărutat obrazul auriu, solemn. Pantoufle ne va ajuta. Am aprins o candelă pentru fiecare încăpere, aurie, şi roşie, şi albă, şi oranj. Eu prefer să-mi fac singură esenţele aromate dar, în caz de criză, beţele cumpărate sunt destul de bune şi ele, levănţică, şi cedru, şi lămâiţă. Ţinem fiecare câte o lumânare, Anouk suflă în trompeta ei de jucărie, iar eu bat cu o lingură de metal într-o tigaie veche şi, timp de zece minute tropăim prin fiecare cameră, ţipând şi cântând în gura mare – Afară! Afară! Afară! – până ce se zguduie pereţii şi fantomele ultragiate fug, lăsând în urmă un miros slab de arsură şi multă tencuială căzută. Ne uităm în spatele tencuielii crăpate şi înnegrite, în spatele tristeţii lucrurilor părăsite şi începem să vedem trasee slabe, ca imaginea lăsată de o scânteie aprinsă în mână – aici un perete sclipitor cu tencuială aurie, aici un fotoliu, puţin rupt, dar colorat într-un portocaliu sclipitor, vechea firmă strălucind brusc pe când culorile pe jumătate ascunse alunecă afară de sub straturile de mizerie. Afară! Afară! Afară! Anouk şi Pantoufle tropăie şi cântă şi vechile imagini par să strălucească mai tare – un taburet roşu lângă tejgheaua acoperită cu vinilin, un şir de clopoţei la uşa de la intrare. Desigur, ştiu că este doar un joc. O strălucire care linişteşte un copil speriat. Va fi necesară multă muncă până ce toate acestea vor deveni adevărate. Dar, pentru moment, este suficient să ştim că această casă ne acceptă aşa cum o acceptăm şi noi. Pâine şi sare în prag pentru zeii casei. Santal sub pernă ca să ne îndulcească visele. Mai târziu, Anouk mi-a spus că Pantoufle nu mai este aşa de speriat, deci totul era bine. Am dormit împreună, îmbrăcate, pe salteaua plină de făină din dormitor, cu toate lumânările aprinse şi, când ne-am trezit, era dimineaţă.   [1] Lăsata secului.