Romane de dragoste pdf

Capitolul l     — Umbrele lui Lawrence al Arabiei, şopti Billie Callahan, şocată. Prinţul deşertului era un bărbat blond! Şi‑a înlăturat şuviţele de păr arămiu de pe frunte, cu ochii aţintiţi asupra călăreţului ce galopa lângă ea pe calul negru, arab, peste dunele de nisip. Din cauza vântului care sufla în rafale, părul i s‑a învălmăşit din nou peste frunte, biciuindu‑i obrajii. Părea că‑i atacă bluza şi pantalonii, asemenea unui animal înfometat care o aştepta să‑şi spună ultima rugăciune ca apoi s‑o devoreze. Când motorul Jeepului s‑a oprit deodată lângă marginea drumului şi a sărit din el, Billie s‑a gândit că ar fi fost o idee foarte bună să urce dealul din apropiere, ca să vadă cât mai avea de mers până în Zalandan. În clipa în care a ajuns în vârful lui, s‑a simţit vulnerabilă şi foarte singură, iar priveliştea care o înconjura îi dădea o senzaţie ciudată. Dune de nisip auriu se întindeau de jur împrejur, contopindu‑se la orizont cu cerul senin. O explozie de lumină radia râpele ce atingeau punctul acela dominant şi dincolo de ele, o aştepta siguranţa Zalandanului. Aşa o îndrumase Yusef, dar nu putea reuşi înainte ca furtuna să se potolească. Vântul ridica şi învârtea nisipul în mii de particule sălbatice, făcând ca vârfurile dunelor să se deplaseze ca vârtejurile unui ciclon. S‑a gândit că era mai bine să se întoarcă la adăpostul Jeep‑ului. Înainte să coboare dealul, a aruncat o ultimă privire spre călăreţul dinamic şi graţios, îmbrăcat într‑o manta de lână cu glugă, ce contrasta teribil cu pielea neagră, strălucitoare a calului. Un prinţ al deşertului, s‑a gândit fermecată. O sabie şi un harem care să‑l însoţească şi imaginea ar fi fost completă. Venea din direcţia râpelor şi probabil că locuia în Zalandan, dar arăta mai degrabă a tâlhar sau a şeic beduin, decât a locuitor dintr‑un oraş. Acesta a fost motivul pentru care s‑a oprit să‑l privească mai bine în clipa în care el s‑a apropiat. Părul lui nu era negru ca pana corbului cum se aşteptase, ci blond închis, arzând parcă în soare. În cele câteva luni de când se afla în Sedikhan, nu văzuse niciodată în ţara aceea vreun băştinaş blond. Oricine ar fi fost, nu trebuia să aştepte ajutorul lui, s‑a gândit cu teamă. Cu siguranţă nu călărea în direcţia ei şi părea mai degrabă o ameninţare decât o salvare, deşi, după îmbrăcăminte şi felul în care mânuia hăţurile, avea ceva din aerul celor care locuiau în zona aceea. Nu trebuia să se bazeze decât pe propriile puteri. Ajunse în vârful dealului şi s‑a luptat să rămână în picioare. Rafalele încercau s‑o doboare şi s‑o arunce ca şi cum ar fi fost un alt grăunte din milioanele de fire de nisip pe care le dominau cu atâta uşurinţă. — Ce dracu’ cauţi în pustiul ăsta? Vocea aspră, masculină a făcut‑o să deschidă ochii şi să descopere la câţiva metri pe însuşi prinţul deşertului, coborât de pe calul negru. — Ce crezi că fac? a ţipat ea ca să se facă auzită. Mi s‑a spus că furtuna de nisip face foarte bine la ten, aşa că, uite‑mă chiar în mijlocul ei. Apoi a adăugat nervoasă: Încerc să rămân în viaţă, fir‑ar să fie! O rafală de vânt a înlăturat părul blond de pe fruntea bărbatului. — Nu‑i o treabă înţeleaptă, a spus apropiindu‑se şi prinzând‑o de cot. Hai, trebuie să căutăm adăpost. — Acolo mă duceam şi eu, spre Jeep. — Nu mai este timp, i‑a spus el. Un fior de teamă i‑a săgetat inima. — Mă descurc şi singură. — Mă bucur că ai atâta încredere în tine, a adăugat bărbatul, împingând‑o în spatele unor pietre pe care Billie nu le observase până atunci. Stai aici până‑l aduc pe Nick. Şi a condus calul spre o altă grămadă din apropiere. Billie s‑a aşezat în spatele bolovanilor şi s‑a simţit dintr‑odată foarte singură. Ce prostie să‑i fie frică! Curând, furtuna va înceta şi îşi va putea continua drumul. O pată luminoasă a apărut deodată prin perdeaua de nisip care o învăluise şi bărbatul blond s‑a aruncat la pământ, lângă ea. — Deocamdată nu e chiar aşa de rău aici. Ochii ei violeţi s‑au mărit. — Furtuna se va înteţi? Cum, putea fi mai rău ca acum? A respirat adânc şi a continuat cu mult curaj: De fapt stăm destul de bine între baza dealului şi grămada de bolovani. — Nu te minţi degeaba, a spus el ridicându‑şi gluga. Am văzut furtuni de nisip care au schimbat relieful cât ai bate din palme. Într‑o jumătate de oră, pe locul unde stăm, se vor forma dune de şase metri înălţime. — De ce, vrei să mă linişteşti? l-a întrebat ironic. Nu vrei să sper că vom supravieţui? — Vom supravieţui, i‑a spus absent. Întinde‑te. — Ce? l‑a întrebat mirată. — Întinde‑te. Te voi acoperi cu trupul meu, iar mantaua ne va oferi, cât de cât, protecţie. — Dar nu vreau… N‑a reuşit să termine şi imediat s‑a trezit trântită cu spatele în nisip. Bărbatul şi‑a desfăcut pelerina, descoperind o cămaşă albă şi o pereche de blugi, apoi s‑a lăsat peste ea, blocându‑i orice gând. Billie simţea căldura trupului de deasupra prin hainele subţiri pe care le purtau amândoi. Deşi străinul îşi lăsase toată greutatea pe coate şi genunchi, de o parte şi de cealaltă a corpului ei, Billie îi distingea, cu toată fiinţa, fiecare linie a trupului musculos, într‑o intimitate ce‑i îngreuna respiraţia. Faţa ei atingea cămaşa albă, moale, inspirând mirosul plăcut de lămâie, săpun şi parfum bărbătesc. — Nu cred că e necesar, a reuşit să spună. El a ridicat capul puţin, s‑o privească şi şocul ce‑a cuprins inima lui Billie a fost mai puternic decât atingerea trupurilor. Doamne, era fermecător! Îi despărţeau numai câţiva centimetri şi era convinsă că nu mai văzuse niciodată în viaţa ei o fiinţă atât de atrăgătoare. Figura lui era aproape clasică, dar tenul bronzat îi dădea graţia unei statui de pe Acropole. Nu exista nicio curbă rigidă în buzele acelea senzuale, iar ochii albaştri erau cei mai senini pe care‑i întâlnise până atunci. Întotdeauna crezuse că ochii albaştri ascundeau ceva rece, distant, dar cei din faţa ei erau calzi ca o zi de primăvară. Calzi, înţelegători şi inteligenţi. Inteligenți? Ce adjectiv ciudat pentru un bărbat aşa de tânăr şi de viril! — Crede‑mă, e foarte necesar. — Poftim? Uitase să protesteze. Îi privea fix ochii senini şi gura frumoasă. Tu nu stai bine. Lasă‑mă mai bine să mă ridic. — Ssst. I‑a zâmbit şi zâmbetul acela i‑a luminat chipul blând, trezind senzaţii de nedescris în interiorul ei. Relaxează‑te, Anemonă sălbatică. Nu‑ţi pierzi puterea dacă mă laşi să te protejez câteva clipe. Vreau doar să‑ți apăr petalele gingaşe. Vântul vuia ca un suflet rătăcit. Particulele de nisip se izbeau cu putere de pelerina bărbatului şi Billie a intrat în panică. — Foarte poetic! a spus ea tremurând. Nu‑mi amintesc să‑mi mai fi spus cineva aşa. — Semeni cu o anemonă. Am ştiut asta din clipa în care te‑am zărit în vârful dealului, când vântul îţi învârtea buclele strălucitoare şi‑ţi biciuia trupul delicat. M‑am gândit la o crizantemă, dar aveai mai multă putere decât ea. Aşa e numai anemona. Da, cu siguranţă eşti o anemonă. Apoi ochii lui au cercetat‑o încet. Ţi‑e frică, nu‑i aşa? Am crezut că glumeşti, dar simt cum tremuri. — Nu, a minţit ea, numai că n‑am mai văzut o furtună de nisip şi nu ştiu la ce să mă aştept. Oricum în câteva minute eu… — Ai timp suficient, Anemonă, a întrerupt‑o blând. Şi n‑ar trebui să te ruşinezi de teama pe care o simţi. M‑am speriat îngrozitor când vântul a încercat să te împingă dincolo de deal. Nu ştiam sigur dacă aveai destulă putere ca să rezişti, iar eu eram prea departe ca să te ajut. El a întins mai mult pelerina şi gluga, apropiindu‑şi obrazul de faţa ei. Nu vei muri, Anemona. Voi fi mereu lângă tine. Vocea răsuna ca un murmur catifelat în părul ei și Billie era fermecată de întunericul intim şi căldura îmbietoare ce‑i răscolea trupul. Vom trece împreună de încercarea asta. Uită vântul, nisipul, furtuna. Gândeşte‑te la noi doi întinşi aici, împreună, dăruindu‑ne unul celuilalt puterea. Ştii cât poate fi de minunat? Doi oameni care se găsesc, se ating, se ajută şi depăşesc vârfurile. Gândeşte‑te… Nu putea gândi, dar ce vis minunat era! Trupul lui peste trupul ei, într‑o apropiere atât de familiară, ca şi cum ar fi stat aşa şi înainte de furtună; cuvintele lui intime… Intime? A fost zguduită de şocul acestor gânduri. Dar, nu, nu putea fi nimic intim între bărbatul acela atât de viril şi femeia de lângă el, lipsită de orice farmec. Străinul făcea dragoste cu ea doar prin cuvintele lui şi era o nebunie curată. — E o nebunie! a spus încercând să‑l împingă. Mişcarea ei n‑a făcut altceva decât să apropie şi mai mult trupul tare de deasupra, aşa că s‑a hotărât să rămână întinsă şi nemişcată. Eşti nebun. Nu vreau să‑mi vorbeşti astfel. — Te simţi ameninţată? i‑a şoptit sărutându‑i tâmpla. Bine, dacă eşti nervoasă mă retrag, Anemona, dar asta nu te opreşte să‑mi vorbeşti. Care e numele tău? Anemona. Şi cuvântul împrăştia în sufletul ei emoţiile în cascadă. — Billie Callahan şi nu sunt deloc nervoasă. Chicotul lui s‑a împrăştiat ca o boare caldă, înlăturând pentru puţin timp tensiunea dintre ei. — Ai dreptate, nu eşti. Ce făceai în mijlocul deşertului, Billie Callahan? — Eram în drum spre Zalandan, când mi s‑a defectat motorul Jeep-ului. Mergeam în vizită la cineva, cam la douăzeci şi cinci de km de aici. — La cine? — La familia Yusef Ibraheim. El a simţit ceva ciudat în vocea ei. L‑am cunoscut acum câteva săptămâni când am stat alături la un meci şi m‑am oferit să‑l duc acasă. — E iubitul tău? O durere ascuţită a străpuns atmosfera plăcută dintre ei. — Nu, dar se simte dator şi se erijează în apărătorul meu. Am crezut că întorcându‑se acasă o să uite de mine, dar n‑a fost aşa. Atunci m‑am hotărât să părăsesc Marasef‑ul în toiul nopţii şi am pornit spre Zalandan. — Înţeleg. Tonul lui era grav. Nu ştiu de ce nu pricepe că te poţi descurca şi singură. Aş vrea să ştiu totuşi ce a determinat reacţia ta. Vrei să mă luminezi, Anemona? — Billie, l‑a corectat ea. N‑avea de gând să‑l lumineze, să‑i spună că circumstanţele înconjurătoare şi impulsivitatea ei fuseseră singurele motive. N‑are importanţă. Nu ne cunoaştem, aşa că nu văd de ce te‑ar interesa. — Mă interesează chiar foarte mult, a spus el. Mă intrigă, mai exact. De prima dată când te‑am zărit am ştiut că vei fi pentru mine o sursă de adevărată fascinaţie şi încântare. Dacă n‑ai de gând să continui povestirea cu Yusef, poate‑mi spui totuşi, ce treabă ai în Sedikhan. Nu vezi prea mulţi americani în zonă, cu excepţia celor care lucrează în petrol. Eşti angajată la una dintre companii? Era o presupunere logică, având în vedere că Sedikhan‑ul era una dintre cele mai bogate regiuni în petrol, din întreaga lume. Ea şi‑a dorit dintr-odată să poată răspunde afirmativ. — Nu, joc într‑un film de lung metraj, Aventură în deșert, care se toarnă într‑un sat de la periferia orașului Marasef.. — Ești actriţă? — Am jucat foarte bine când am primit primul rol. Așa mi‑a spus regizorul. A făcut o pauză lunga, după care a reluat: De fapt, mi‑a spus că am fost eficientă. Ştim amândoi că nu sunt prea talentată, dar el mă apreciază pentru expresivitate. — Cu asta sunt de acord. El şi‑a coborât capul şi a privit adânc în ochii violeţi, umbriţi de gene lungi. N‑avea o faţă deosebit de frumoasă, dar era ceva atât de sensibil şi de atrăgător în forma buzelor, ceva de o sinceritate dezarmantă în ochii aceia minunaţi, care‑i încântau pur şi simplu sufletul. Şi eu îmi doresc să‑ţi văd chipul cât mai des pe perna mea, în faţa mesei, la micul dejun şi… — Nu trebuie să‑mi spui astfel de lucruri, l‑a întrerupt repede. — Îmi pare rău. Dar vocea lui nu părea să se scuze. Continuă. Parcă spuneai că nu eşti o actriţă prea bună. — Groaznică! Dar n‑are nicio importanţă pentru că probabil ăsta va fi ultimul meu film. Am acceptat rolul mai mult ca să pot vedea Sedikhan‑ul. Îmi place să vizitez locuri noi. — Anemonă. Şi, de data aceasta părea gânditor. Chiar şi anemonele îşi au rădăcinile lor. Ai familie, Billie? — Nu, am crescut la orfelinat şi poate de aceea pentru mine fiecare loc din lume are ceva deosebit. Aşa că vezi, nu pot fi o anemonă, pentru că nu am rădăcini. Sunt asemenea ţiganilor nomazi şi‑mi place viaţa mea aşa cum e ea acum. — Nu trebuie să te superi, nu vreau să te schimb, Billie; asta ar însemna să stric ordinea firească a lucrurilor. El i‑a mângâiat obrazul cu obrazul lui. Dar a creşte, a înflori şi a te dezvolta nu înseamnă să te schimbi. Aş vrea să te urmăresc, Anemona. — Eşti nemaipomenit! N‑am mai întâlnit pe nimeni care să‑mi vorbească aşa. Anemone şi filosofie. Aşa eşti mereu? — Cea mai mare parte a timpului, a spus el simplu. În urmă cu câţiva ani am trecut printr‑o experienţă foarte dureroasă, care m‑a învăţat că viaţa e scurtă şi nu merită să fie trăită în minciună. — Poate fi periculos, a zis Billie încet. De multe ori, sinceritatea te face vulnerabil. — Dar îţi deschide sufletul spre frumuseţe, adevăr şi dragoste, a continuat el liniştit. Te ajută să cunoşti oameni ca Billie Callahan. — Să cunoşti? — Sper, că atâta timp cât eu sunt sincer cu tine, să‑ţi deschizi şi tu inima şi să vii spre mine, ca să te pot cunoaşte. Crezi că e posibil? În momentul acela putea crede că orice este posibil, alături de bărbatul a cărui voce era dulce ca mierea, iar cuvintele sunau clare, melodioase şi sălbatice în acelaşi timp. — Răspunsul meu nu contează pentru tine. Spune‑mi mai bine, faptul că suntem doi străini, te face să gândeşti altfel? — De ce‑ar fi aşa? Întotdeauna am ştiut ce vreau. Am ridicat capul şi am zărit o anemonă în vârful dealului, în bătaia vântului. Era anemona mea. L‑a privit emoţionată şi el a înţeles tulburarea din ochii ei. Bine, tac, a spus chicotind. Ştiu că nu eşti încă pregătită, dar trebuie să recunoşti că am reuşit să‑ţi captez atenţia, să te fac să uiţi de furtună. Cu siguranţă, şi‑a spus Billie în gând. Era mult mai sensibilă la furtuna de emoţii de sub pelerină, decât la cea din jurul lor. Dar vântul sufla mult mai tare ca înainte şi s‑a încordat dintr‑odată. — Da, vremea se înrăutăţeşte, a spus calm, ghicindu‑i gândurile şi nu ştiu cât o să dureze. A căutat apoi, cu greutate, într‑unul din buzunarele cămăşii şi a scos o batistă, cu care i‑a acoperit nasul şi gura, reîmprospătând aerul cu acelaşi miros de lămâie. Unele particule de nisip sunt foarte fine şi te poţi îneca, i‑a explicat. — Bine, dar tu? l‑a întrebat îngrijorată. — Mă descurc, a spus cufundându‑şi faţa în buclele de pe tâmpla ei. Ah, un buchet de crizanteme, mătăsos şi mirosind delicios a Shalimar. Era într‑adevăr Shalimar şi se părea că el avea mai multe cunoştinţe despre parfumurile sofisticate decât despre cel al florilor. Şi de ce n‑ar şti? Bărbatul era minunat şi probabil foarte căutat de femei. — Iar ți‑e frică, i‑a spus neliniştit şi nu mă laşi să te ajut. Să fiu al naibii dacă am să aştept ca frica să te scoată din minţi! — Dar nu… Ea a încercat să protesteze, dar a fost imediat întreruptă de chicotitul lui poznaş. — Uite, am o idee. Întotdeauna am considerat că faptele sunt mai importante decât vorbele, a spus el căutându‑şi un loc mai bun între şoldurile ei. Ce‑ar fi să te gândeşti la ce facem acum şi nu la ce se întâmplă în jurul nostru. — Pentru Dumnezeu, dar moartea bate la uşă şi eu nu sunt nici pe departe o femeie sexy! — Nu? Atunci îţi baţi joc de mine! Dinţii lui i‑au ciupit delicat lobul urechii şi Billie a simţit în stomac o fierbinţeală stranie. Nu te teme, iubire! Nu vreau să te grăbesc. Stai liniştită lângă mine şi gândeşte‑te numai la cât de mult te doresc şi la toate lucrurile delicioase pe care ţi le‑aş face. Câteva dintre ele ţi le‑am şoptit deja la ureche. Gândeşte‑te la toate astea şi lasă furtuna… Să încerce? Nu se putea concentra decât la căldura aceea insuportabilă ce emana din trupul lui, la mirosul de lămâie, mirodenii şi mosc şi la cuvintele erotice pe care i le murmura. Oare toţi bărbaţii făceau astfel de lucruri femeilor? Era aşa de excitant! Oare proceda aşa numai ca să‑i alunge teama? Ar fi vrut să‑l întrebe, dar se temea că‑i va răspunde cu acelaşi chicotit, devenit deodată atât de familiar. Nu, era mai bine să se relaxeze, să stea întinsă, să‑i asculte poveştile Șeherezadei şi nu era nimic rău în asta. Nimic ameninţător în străinul acela blond. Era sigură că nu i‑ar fi făcut nimic fără consimţământul ei, în ciuda dorinţei arzătoare care nu‑i dădea pace. Probabil că a zâmbit, pentru că l‑a auzit râzând. — Îţi place? Atunci ar trebui să încercăm şi altceva. Braţele lui s‑au întins şi au cuprins‑o într‑o îmbrăţişare dureroasă. A aşteptat ca el să continue, dar, dintr‑odată, trupul bărbatului s‑a contractat. Asculta cu flecare fibră. Ce asculta? Nu se auzea nimic. Vântul se oprise. Furtuna a stat, a spus calm. Şi‑a ridicat capul şi ochii senini ca cerul au clipit. Eşti dezamăgită? Ajunsesem deja la poziţia şaizeci şi doi din Kama Sutra şi am fi putut încerca câteva variante japoneze sau arabe. Păcat! Poate data viitoare. Sau vrei să continuăm? — Nu, ai întrecut deja măsura. Cred că trebuie să pornesc să‑mi caut Jeep‑ul sub nisip. — Dacă insişti, a adăugat el. Închide ochii să nu‑ţi cadă nisipul de pe spatele meu când o să mă ridic. Şi într‑adevăr, după ce el s‑a retras, un val de nisip a umplut faţa lui Billie, înlocuind căldura plăcută a trupului care o protejase până atunci. Realitatea a izbit‑o puternic. Pericolul fusese atât de aproape. — Va trebui să săpăm după Jeep‑ul tău. Mai ţii minte unde l‑ai lăsat? Ea şi‑a scuturat capul ca un căţeluş ud împrăştiind în jur fire de nisip. — Cam la un kilometru de drum, dar n‑are niciun rost, oricum avea motorul stricat. Poate te pricepi să‑l repari. — Nicio şansă, a spus el încruntându‑se. Pentru mine, interiorul unei maşini e ceva total necunoscut. Mă gândeam doar că ai ceva lucruri de valoare şi, după ce le luăm, să pornim spre Zalandan. — Nu, n‑am nimic. Doar chitara. — Un prieten vechi? — Da, a spus ea afundându‑şi cizmele din piele de antilopă în nisipul moale, în timp ce‑şi scutura blugii. Eu mă duc să văd de maşină, Iar tu caută‑ți calul dacă n‑a dispărut deja. — Nu cred, eu şi bătrânul Nick ne înţelegem foarte bine. O să‑l găsesc unde l‑am lăsat. Cu asta, bărbatul a dispărut după grămada de pietre şi Billie l‑a auzit chemându‑şi calul. Cum a rămas singură, a privit în jur şi s‑a gândit dacă s‑ar fi descurcat fără ajutorul străinului, despre care nu ştia nimic.     Jeep‑ul arăta ca o jucărie pe care un copil o umpluse cu nisip, apoi o părăsise plictisit, dornic de alte distracţii. La câţiva metri de maşină, zăcea o ladă din care Billie a scos şi a îmbrăţişat repede o chitară veche. — Billie! a răsunat numele ei atât de plin de înţelegere şi simpatie, încât s‑a simţit dintr‑odată eliberată de disperarea din suflet. Şi‑a ridicat privirea şi l‑a zărit în apropiere, cu hăţurile în mână şi toată bunătatea din lume în ochii lui senini. — Nu s‑a stricat. N‑a sesizat lacrimile care‑i curgeau pe obraji. Mângâia inconştientă una din zgârieturile de pe suprafaţa instrumentului. O iau cu mine peste tot. Se uita la el fără să‑l vadă. Am cumpărat‑o cu douăzeci de dolari dintr‑un magazin de amanet din Santa Fé. Pe‑atunci aveam numai cincisprezece ani şi lucram la o staţie Peco. Niciodată nu mi‑am dorit ceva mai mult. A tras aer în piept, şi‑a scuturat capul ca şi cum ar fi vrut să înlăture imaginea din trecut. Ce prostie, nu? El s‑a mişcat apropiindu‑se, cu ochii aţintiţi asupra ei, încât Billie avea impresia că o ţine în braţe. — Nu e o prostie, Billie. Eu am crescut la o fermă din Rio Grande, iar mamei mele îi plăceau cărţile despre Vestul Sălbatic. Ţin minte că o dată am citit una veche de Harold Bell Wright, despre un străin din est care dorea să înceapă o viaţă nouă acolo, schimbându‑şi întâi numele. El i‑a mângâiat o şuviţă rebelă de lângă ureche. Ştii ce nume şi‑a ales? Petic cel Cinstit. Ştia că va avea necazuri, dar asta nu l‑a împiedicat să‑şi spună aşa. Numele ăsta însemna pentru el tot ce era mai valoros şi mai cinstit în lume. Degetul lui arătător a atins aceeaşi zgârietură de pe lemnul chitarei, în timp ce ochii continuau să‑i privească fix pe ai ei. Petic cel Cinstit, Billie. — Petic cel Cinstit, a repetat ea ca în transă. Cu fiecare secundă care trecea, ochii lui îi dădeau mai multă putere, mai multă dragoste. S‑a întors cu spatele, oprind emoţiile care‑i sufocau sufletul. A fost o furtună foarte puternică dacă a reuşit să arunce lucrurile mele la distanţe aşa de mari. S‑a îndepărtat, fără să‑l privească şi a pus chitara în lada ei, pe bancheta din spate a Jeepului. Sunt gata! Nu cred că putem duce şi lada pe spatele calului, aşa că o las aici până când voi recupera maşina. — Nu va fi nicio problemă. Avem în Casbah nişte maşini cu care o vom trage şi un expert în mecanică. Casbah! Deci prinţul avea şi un adăpost exotic şi chiar un harem. — Îţi sunt foarte recunoscătoare. S‑a întors şi s‑a apropiat încet de cal. Bineînţeles că voi plăti toate cheltuielile necesare. Ţi‑am pricinuit deja destule necazuri. O urmărea atent în timp ce chipul lui se lumina treptat. — Nicio problemă, Anemona. Te asigur că mi‑a făcut o deosebită plăcere. S‑a întors să‑l privească încruntată. — Nu trebuia să‑mi spui atâtea lucruri. Pot să uit… — Eşti foarte înţelegătoare, i‑a spus cuprinzându‑i talia cu mâinile calde şi ridicând‑o în şa cu uşurinţă. Deşi poate nu crezi, fiecare cuvânt a fost adevărat, Billie. — Nu se poate, l‑a contrazis disperată. E nebunie curată. Suntem nişte străini, nu ştiu nimic despre tine, cine eşti, unde locuieşti, care ţi‑e numele… El a tras de hăţuri şi calul a pornit la trap. — Locuiesc în Casbah, în Zalandan, în regiunea condusă de şeicul Sedikhan-ului, a spus calm, în timp ce braţul lui o ţinea strâns de mijloc într‑un gest protector. Numele meu este David Bradford.

Tentatie arzatoare de Barbara Boswell CAPITOLUL 1 După ce a suportat cu greu viaţa la orfelinat, ea a devenit mai tîrziu profesoara unei fetiţe care lo­cuia cu un bărbat, pe nume Rochester, şi cu soţia lui nebună, care era închisă în pod. De fapt, copilul nu era al lor. La un moment dat, casa a ars pînă la temelii, iar nebuna a murit. Deşi Rochester era orb, el s-a căsătorit cu Jane. Cheyenne lăsă hîrtia deoparte şi îşi frecă tîm- plele cu vîrfurile degetelor. Reglă lampa de birou şi aruncă o privire de jur împrejurul dormitorului, căutînd parcă o cale de scăpare. Nu găsi nici una, desigur. Asta era viaţa ei: se mar terminase încă un se­mestru cu elevii din anul doi. Se uită, dezamăgită, la vraful de l.ucrări de pe masă. Ce o uimea, cu adevărat, era faptul că Hea­ther Lane, autoarea acestei critici denaturate, era una dintre cele mai bune eleve ale ei. Chiar şi mai rău, lucrarea lui Heather era cea mai bună din cele zece citite pînă acum; propoziţiile erau complete şi punctuaţia era corect pusă. Cheyenne se gîndi la eseul pe care îl citise îna­inte, scris în zeflemea. . Un altul avea atîtea greşeli, încît cuvintele pă­reau disparate. Era evident că elevii din anul doi de la liceul din Whitneyville aveau nevoie de exerciţii la dictare şi aceasta era sarcina profesoarei lor, Cheyenne Whitney Merrit. Cheyenne? O tînără cu ochii negri şi cu un mănunchi de bucle roşcate, prinse într-o coadă la spate, stătea în pragul uşii, uitîndu-se înăuntru cu coada ochiului. Intră, Joni Lynn, zise Cheyenne, zîmbindu-i fetei. - Sper că nu te întrerup, spuse Joni Lynn şi intră în cameră, ţinînd o foaie în mînă. Mă întrebam dacă te poţi uita peste... Se opri, înghiţi în sec, apoi ter­mină fraza ...eseul meu. Cu plăcere. Cheyenne luă lucrarea şi începu să citească. Buzele i se curbară într-un zîmbet plin de mîndrie. Ca tot ce scria Joni Lynn, acest eseu întrunea aproape perfecţiunea cerută de un profe­sor de engleză sau de o comisie de admitere. Ideile ei erau originale şi fluent exprimate, îşi alesese cu­vintele, superb, şi avea o gramatică impecabilă. Era o plăcere să-i citeşti eseul. E minunat, Joni Lynn, aprecie Cheyenne, zîmbindu-i fetei. O profesoară se poate considera binecuvîntată cu un singur elev înzestrat, precum Joni Lynn, se gîndi. Destul de mult într-o viaţă, dacă avea noroc. Cum în septem­brie se împlineau patru ani, de cînd preda engleza la Liceul Whitneyville, Cheyenne se considera privi­legiată de a o fi întîlnit pe Joni Lynn atît de devreme în cariera ei. Recunoscuse talentul fetei imediat, de la prima lucrare scrisă, dată de Joni Lynn cu doi ani în urmă. Eforturile lui Joni Lynn străluciră ca nişte bijuterii printre vrafurile pline cu greşeli gramaticale. Cheyenne roşi de jenă, amintindu-şi cum verifi­case numele lui Joni Lynn, de cel puţin trei ori, ca să fie sigură că l-a citit corect. Strong. Joni Lynn era o Strong! Cheyenne fusese şo­cată la această revelaţie. Nu te puteai aştepta la asemenea talent din partea Strong-ilor.              . De fapt, toată lumea din Whitneyville se aştepta numai la necazuri din partea familiei Strong. Crescînd în Whitneyville, Georgia, Cheyenne cunoştea foarte bine familia Strong. îi auzise numin- du-se „bieţi nenorociţi albi", chiar şi „odraslele lui Satan“. Se zvonea că primii din familia Strong, din oraş, fuseseră yankei, sosirealor fiind oarecum legată de politica generalului William Tecumseh Sherman. Fuseseră trimişi în mod deliberat, aşa spunea povestea, ca să mai aducă necazuri unui oraş deja oropsit de război. Un punct de vedere istoric, mai puţin combativ, spunea că fuseseră mînaţi de o ră­fuială sîngeroasă, de undeva dintr-un bîrlog din mun­ţii Apalaşi.    . Oricare le-ar fi fost originea, clanul Strong încă trăia, după legile lui, într-un şir de case dărăpănate care se zguduiau cînd treceau trenurile. Nici Cheyenne şi nici altă fată drăguţă, dintr-o familie respectabilă, nu se aventuraseră vreodată să se uite. Fuseseră crescute cu toatele în spaima de ceea ce puteau face Strong-ii şi luaseră ameninţarea în serios. Legendele persistau, alimentate de povestirile exagerate ale ultimelor escapade ale clanului. Che­yenne îşi considerase întotdeauna povestitorii drept nişte artişti în arta ficţiunii şi nu se mai gîndfse la clanul Strong. Alţi buni cetăţeni din Whitneyville încă se mai fereau de degenerata familie Strong, care se în­mulţea mereu. Cu un an înainte, Cheyenne o invitase pe Joni Lynn să locuiască în casa ei, în calitate de babysit­ter, comisionară şi tot ce putea fi cineva. O să iei o Strong? întrebase, neîncrezătoare, Tricia Vance Harper, prietena lui Cheyenne de la grădiniţă. Modul în care pronunţase numele nu lăsa" nici o îndoială asupra faptului că i se părea pericu­loasă manevra. Să laşi o Strong să-ţi intre în casă, o averti­zase Willie, patronul băcăniei din Whitneyville, şi te trezeşti cu tot clanul după tine. Nu o să scapi nicio­dată de ei. El vorbise cam la fel cum vorbea despre gîndaci. O Strong? să locuiască aici, în bloc? uriaşe familia Mayfield, vecinii lui Cheyenne. Dar Cheyenne avusese întotdeauna o fire în­căpăţînată. Văzînd potenţialul lui Joni Lynn, cunos- cînd-o pe fată din primul an de studiu, nu fu întoarsă din ţelul său.  Care era triplu: să o salveze pe Joni Lynn de Strong-i, să-i dăruiască atmosfera potrivită pentru un copil şi să o vadă într-o universitate de vîrf, unde talentul ei să fie şlefuit şi utilizat cu folos. Joni Lynn voia, cu disperare, să facă ceva din ea şi din viaţa ei, şi Cheyenne era hotărîtă să o ajute. Deci istoria s-a petrecut în septembrie trecut, cînd o Strong s-a mutat pe Silver Creek Road', cea mai veche şi mai distinsă stradă din Whitneyville. Contrar celor prevăzute, valorile proprietăţilor ve­cine rămaseră stabile şi nici un alt Strong, în afară de Joni Lynn, nu mai fu văzut prin zonă. ; Viaţa continua să fie caimă în gospodăria lui Cheyenne, vecinii se obişnuiseră să o vadă pe Joni Lynn plimbîndu-l pe Peppy, cîinele familiei, şi du- cîndu-i pe Brittany şi pe Jeffrey Merrit la concursul de triciclete.              . Tu eşti singura din oraş care puteai să reuşeşti aşa ceva, spunea Tricia, adesea, pe un ton admira­tiv. Fiind o Whitney, ai calitatea de a face nişte lucruri în care alţii ar eşua imediat. Doar o Whitney putea lua la ea o Strong, fără să fie complet ostraci­zată şi catalogată drept una de-a lor. Poziţia ta so- ciaiă este invulnerabilă. Cheyenne protesta mai mereu, dar ştia că prie­tena ei putea avea dreptate. Numele ei de fată im­punea un anume respect în oraş. Deşi acum folosea numele fostului ei soţ, Evan Merrit, fusese mereu cunoscută drept o Whitney, o descendentă directă a lui Edward Whitney, care fondase oraşul în 1830. Crezi că e destul de bine, Cheyenne? Vocea precipitată a lui Joni Lynn întrerupse re verja lui Cheyenne. Se ridică şi o îmbrăţişă pe fată. E foarte bine, nu destul de bine, Joni Lynn. Cu recordul tău şcolar şi cu rezultatele SAT ai intra în orice colegiu din ţară. Joni Lynn roşi de plăcere. Familia mea este aşa de emoţionată că voi merge la colegiu, zise ea, încet. Remarca ei o sur­prinse pe Cheyenne. Joni Lynn nu-şi menţionase niciodată familia, deşi profesoara ştia că o vizita cu regularitate. Vreau ca ei să fie mîndri de mine, adăugă Joni Lynn, cu sinceritate şi cu ochii scli- pindu-i de fericire. în sinea ei, Cheyenne se gîndi că nu era aşa de greu să-i facă fericiţi pe Strong-i. Ei erau fericiţi dacă nu stăteau în închisoare. Dar nu-şi împărtăşi gîndurile lui Joni Lynn - înţelegea loialitatea faţă de familie. în acel moment, Peppy, un collie corcit cu co­cker spaniol, ţîşni în cameră cu lesa în gură. Se uită de la Cheyenne la Joni Lynn, plin de speranţă. Ele rîseră, văzîndu-i nerăbdarea. ÎL duc la plimbare, zise Cheyenne. Vreau să iau puţin aer că să-mi limpezesc creierul de la efec­tul nociv al ălora, adăugă ea, arătînd cu capul spre vraful de lucrări şi strîmbîndu-se exagerat. Biata Jane Eyre a fost batjocorită din nou! zise Joni Lynn. De parcă viaţa ei nu ar fi fost destul de grea! Cheyenne puse zgarda cîinelui la gît şi ieşi din casă. Vin repede, îi strigă ea lui Joni Lynn. Era o seară caldă şi senină de septembrie, mii de stele argintii străluceau pe cerul albastru. Peppy, nerăbdător, întindea cît putea de lesă, în încercarea de a alerga pe trotuar. Ştia el unde se ducea - către un părculeţ ne­amenajat, la două blocuri depărtare, care era frec­ventat des de cîinii din cartier. Cum mergea, grăbită, după cîine, Cheyenne auzi zgomotul unui motor de motocicletă. O motoci­cletă pe Silver Creek Road? se întrebă ea, per­plexă. imposibil! îşi spuse că zgomotul trebuia să vină de pe Diloh Drive, la ceva mai multe blocuri depărtare. Auzise ea că unul dintre băieţii Wilson îşi cumpă­rase o mică Honda. Silver Creek Road era aşa de liniştită, încît rareori răzbătea vreun sunet, în spe­cial noaptea. Zgomotul motorului se auzi mai tare şi ea ajunse la concluzia că, într-adevăr, motocicleta se afla pe Silver Creek Road. Se încruntă. Dacă zgomotul ăsta, care îţi spăr­gea urechile, îi va scula pe Brittany şi pe Jeffrey ai ei, va discuta mîine la şcoală cu Tom Wilson şi îi va da să facă un eseu despre decibeli şi poluarea so­noră. Zgomotul se auzi mai aproape, dar, în mod pa­radoxal, mai încet. Lui Cheyenne îi luă cîteva clipe să-şi dea seama de ce. Cînd se dumeri, inima îi bătu cu putere în piept. Motocicleta încetinise, mo­torul doar torcînd. Era aproape în spatele ei, mer- gînd încet, în josul străzii. O urmărea? Peppy părea indiferent la toate. Trăgea mai de­parte de lesă, dînd din coadă, încîntat că este afară. Motocicleta trase lîngă ei acum, ţinîndu-le rit­mul. Cheyenne continuă să meargă, uitîndu-se în zare, fără să privească nici în dreapta, nici în stînga, părînd la fel de indiferentă ca şi Peppy. Ei, ia te uită, pe cine văd! Vocea masculină, răguşită şi joasă, părea batjocoritoare. Domnişoara Cheyenne Whitney, prinţesa oraşului, a ieşit la plimbare. Picioarele lui Cheyenne părură să se-împleticea­scă şi ea se opri imediat. Rămase nemişcată, prea speriată ca să vorbească sau să respire. Peppy trăgea de lesă, protestînd că se opriseră. -îţi place aerul nopţii, domnişoară Cheyenne? întrebă profunda voce masculină. întrebarea era o parodie la adresa bunelor maniere ale aristocraţiei din oraş. Contrar voinţei ei, Cheyenne răsuci capul ca să privească; la cine să privească? Nu-I putea numi agresor. Nu încă. Genunchii începură să-i tremure şi înghiţi în sec. îşi abătu privirea nervoasă asupra monstrului negru, pe care omul ăla îl călărea, un enorm Har- ley-Davidson, care arăta de parcă ar fi putut trece peste Honda lui Tommy Wilson, fără să lase vreo fărîmă din ea. Văzu coapsele musculoase în blugii negri, care o încălecau, şi ciocatele care se odihneau pe pe­dale. încet, îşi ridică privirea de la abdomenul plat şi cureaua lată, pînă la pieptul larg şi musculos şi umerii lati. Purta un tricou negru şi braţele goale îi erau la fel de musculoase ca şi restul trupului. Ea clipi rapid din ochi cînd zări un tatuaj repre- zentînd o cobră, pe partea superioară a braţului lui. Deşi era parţial ascuns de marginea mînecii, ar fi recunoscut acest tatuaj oriunde. - Caleb Strong! exclamă ea, înainte de a-i ve­dea faţa. Era singura persoană tatuată pe care o cunoş­tea şi avea un tatuaj pe cinste. Cobra de pe braţul lui era tatuată la rîndul ei, înfăţişînd imaginea mai mică a şarpelui. Ambele co­bre afişau un zîmbet de reptilă. îţi aminteşti de mine? întrebă Caleb, zîmbind la feî de ameninţător ca şi cobrele de pe braţul lui. Mă simt onorat, domnişoară Whitney. Eâ îl privi în ochi, holbată. Părea mai matur decît ultima dată cînd îl văzuse. Desigur, asta fusese în urmă cu paisprezece ani, cînd ea era o proaspătă absolventă a Liceului Whitneyville, iar el un tînăr de optsprezece ani. Doar cîţiva Strong-i îşi continuaseră studiile pînă la terminarea liceului, iar Caleb n-o făcuse. Renunţase la această realizare, părăsind şcoala şi oraşul doar cu cîteva luni înainte de absolvire. Se zvonea că... Ea îşi luă privirea de la el. Existaseră mereu zvonuri cu privire la Strong-i, care nu fuseseră nici­odată negate sau verificate, şi apărea cîte un altul nou, în locul celui de dinainte. Ea îşi drese glasul. Acum sînt Cheyenne Merrit, spuse, dorind ca vocea să nu-i fi tremurat. O, da, am auzit că te-ai căsătorit. Merrit, hîm? El păru amuzat de alegerea ei - un băiat din oraş - şi adăugă: Foarte potrivit ca o Whitney să se căsă­torească cu un Merrit. Se păstrează aristocraţia pură. E| a murit, zise ea, ca pentru a se apăra. Se uită fix spre asfalt, admonestîndu-se pentru a fi iz­bucnit aşa. Ce se întîmplase cu diplomaţia ei? Adînca mea compasiune văduvei îndurerate, spuse Caleb, destul de politicos, dar ea sesiză alu­zia ironică şi subtilă din tonul lui. De parcă ştia... Nu, asta era imposibil, se consolă ea. Nimeni nu ştia, nici măcar cei mai apropiaţi prieteni ai ei. Cu atît mai puţin, Caleb Strong, care părăsise oraşul cu ani în urmă. . N-am ştiut că te-ai întors în Whitneyville, zise ea, nervoasă, ocolind subiectul Evan Merrit, al că­sătoriei lor şi al morţii lui timpurii. îşi concentra aten­ţia asupra lui Peppy, care se culcase pe trotuar cu o expresie suferindă. Caleb ridică din umeri. Ei, iată-mă. Da, te văd. Ea bîjbîi după o conversaţie politi­coasă şi-l întrebă: Te-ai căsătorit? Se îmbujoră şi începu să se mute nervoasă de pe un picior pe altul. A fost o întrebare perfect normală, .se gîndi ea. Atunci de ce roşise? Şi de ce nu putea opri această foială ridicolă? în viaţa ei nu se mai fîstîcise astfel. Nu, nu m-am căsătorit. Gura lui senzuală afişă un zîmbet provocator. Taina sfîntă a căsătoriei nu mi s-a părut potrivită pentru mine. E un fel de în­chisoare, poate mai rău. Cel puţin, închisorile de stat te eliberează pentru bună purtare. Da, zise ea şi se forţă să zîmbească, între- bîndu-se de ce se referea la închisoare. Fusese el însuşi închis? Ei, bine ai venit la Whitneyville, adăugă. se păru ei că aceasta a fost cea mai lungă conversaţie pe care a avut-o cu Caleb Strong. Cît fuseseră la Liceul Whitneyville, se întîlniseră de foarte puţine ori. Dar întîlnirile fuseseră memorabile. înghiţi în sec, amintindu-şi. Mă întorc în fiecare an să-mi vizitez familia. El zîmbi şmechereşte şi adăugă: Desigur, venirile şi plecările mele nu sînt "anunţate în Gazeta de Whit­neyville. Ea se gîndi la rubrica privind plecările şi sosirile, din Gazeta de Whitneyville, unde se înre­gistrau vacanţele rezidenţilor, vizitele rudelor lor. Nici un Strong nu fusese menţionat în acea co­loană. De fapt, adăugă el, am venit vara trecută în  Whitneyville, într-o vacanţă scurtă. Cu puţin înainte să o iei pe fata surorii mele Crystal, ca să stea cu tine. Cheyenne se încordă. Crystal Strong era mama lui Joni Lynn, şi era cu un an mai mare decît Căleb. Părăsise şcoala la şaisprezece ani, ca să nască copilul. Joni Lynn nu vorbise niciodată despre ade­văratul ei tată, deşi făcea deseori comentarii ne­plăcute la adresa tatălui vitreg. Anul trecut am întîlnit-o de multe ori pe sora ta la şcoală, zise Cheyenne, precaută. Cu acele prile­juri, vorbiseră despre talentul lui Joni Lynn şi de­spre posibilitatea ca aceasta să se mute la Cheyenne. Cu ochii minţii, Cheyenne şi-o imagină pe Crys­tal Strong. în ciuda faptului că aceasta părea obo­sită şi deprimată, încă semăna cu drăguţa ei fiică. Femeia îi menţionase ceva despre un divorţ şi de­spre trei copii mici, dintre care unul era certat cu autorităţile şcolii, pentru chful repetat. Crystal fu­sese surprinsă, chiar suspicioasă la început, de do­rinţa lui Cheyenne-de a o ajuta pe Joni Lynn, dar, în cele din urmă, fusese de acord. Ai venit să o vezi pe Joni Lynn? întrebă Chey­enne, străbătută de un val de nervozitate. Pentru prima dată, unul dintre Strong-i venea în vizită şi o îngrijora faptul că aceasta putea prevesti ceva rău. Voia să ia fata înapoi către un viitor nefericit? Mi se permite să-mi vizitez nepoata, nu? Sau trebuie să-mi asigur securitatea, înainte să păşesc pe acel pămînt sfînt? Vocea lui era plăcută - o tachina - dar ea îi simţi sarcasmul.    ' Desigur, zise ea. Adică, bineînţeles că nu! Doamne, la ce întrebare îi răspundea oare? La prima sau la a doua? Se mai foi o dată, nervoasă, şi încă o dată roşi, jenată. Elevii ei nu ar recu­noaşte-o niciodată în această postură pe hotărîta lor doamnă Merrit. Nimeni din oraş nu ar crede că Cheyenne Whitney Merrit era capabilă să se piardă cu firea. Ce vrei să spui, doamnă Merrit? întrebă, tă­răgănat, Caleb.    ' Ea îl privi fugitiv. Spre marea ei nelinişte, el o privea lung şi gura i se strîmba batjocoritor. Şi aro­gant. Poate încrezător. Nu, pirateresc se potrivea mai bine. Şi sexy. Foarte sexy. — Gura lui Cheyenne se-uscă, brusc. Se putea ca Strong-ii să fie antisociali, dar fuseseră înzestraţi din plin cu frumuseţe şi sex appeal, ceea ce accen­tua ranchiuna celor din oraş. Dacă ei ar fi fost urîţi, fizic, pericolul asupra tineretului din comunitatea lor ar fi fost mai mic. De aceea Caleb Strong era con­siderat o ameninţare, o mare ameninţare. Felinarul de pe o stradă alăturată ilumina tră­săturile ascuţite ale feţei sale. Părul lui blond-închis, tăiat mai scurt ca în zilele de şcoală, era decolorat de soare, iar gura îi era frumos conturată, buza de jos senzuală, ispititoare. Bronzul îi făcea ochii mai albaştri şi mai strălucitori. Păreau să lucească cu o intensitate vibrantă, care constrîngea, o intriga... Cheyenne simţi o ameninţare dureroasă. îşi aminti cum se uitase în acei ochi, cu mult timp în urmă, într-o zi de octombrie, cînd venise acasă de la liceu. încă mai vedea scena: era îmbrăcată într-o fustă bleu cu alb, în jacheta lungă de la uniformă, avea părul strîns în codiţe şi legat cu funde albe şi bleu. O luase pe scurtătură, pe o alee din apropierea liceului, grăbindu-se să ajungă acasă înainte de apusul soarelui. Caleb, care mergea pe o motoci­cletă neagră - oare aceeaşi pe care era azi? - apăruse ca din senin şi se oprise lîngă ea. Să nu-ţi vină să-ţi crezi ochilor şi urechilor, zisese el, caustic. Este micuţa domnişoară Whit­ney, călătorind prin partea săracă a oraşului.  Cheyenne îşi aminti cum pulsul i se accelerase în timp ce rămăsese cu gura căscată la el, la părul lui lung, la gura lui senzuală şi supărată şi la ţigara care îi tremura între buze. Purta blugi şi un tricou alb, iar tatuajul cu cobre dispăruse sub mînecă, atunci cînd îşi mutase mîna pe ghidon. Ea murmurase o scuză despre faptul că pier­duse maşina şi că se grăbea să ajungă acasă, îna­inte să se lase întunericul. Chiar cînd vorbise, îşi imaginase cam cum o vedea el, ca pe o fetiţă cu­minte, una pe care nu ar fi lipit-o strîns de el, într-o îmbrăţişare pasională, ca cea în care fusese prins şi pentru care Penny Sherwood fusese suspendată trei zile din şcoală. Cheyenne observase această scenă toridă, în drum spre sala de gimnastică, iar scena îi zăbovise mult timp în minte. Şi-o putea aminti chiar azi. Penny Sherwood se agăţase de Caleb, cu braţele în jurul gîtului lui şi cu o coapsă ridicată peste şol­dul lui, în timp ce el o mîngîia cu mîinile peste tot şi o săruta cu foc. Fusese şocată şi trezise cele mai ciudate şi mai ridicole stări în Cheyenne. Ştia că erau enervante, dar şi plăcute, totodată. Vrei să te sui? o întrebase tînărul Caleb, ui­mind-o cu invitaţia lui. Timp de cîteva secunde fu­sese tentată să se suie în spatele lui, pe acea motocicletă neagră şi diavolească. N-o făcuse, bineînţeles. Îndepărtînd atracţia, dă­duse din cap şi refuzase cu un politicos „Nu, mulţu­mesc". La urma urmei, ea era o fată de calitate, o Whit­ney, şi nu-şi putea păta reputaţia mergînd pe moto­cicletă, în spatele lui Caleb Strong, cu braţele înfăşurate în jurul taliei lui. Speriată? o încercase el. Ea îşi ridicase capul sus şi negase, şi-i spusese că prefera să meargă pe jos. El rîsese şi continuase să o escorteze pînă în şoseaua principală, Data viitoare, mergi pe drumul cel lung spre casă şi fereşte-te de alei, altfel, ai putea da de un lup fioros pe motocicletă, care te va răpi din lumea ta sigură. Apoi dispăruse, rîsul lui amestecîndu-se cu vuietul motocicletei. Şi iată-i din nou, paisprezece ani mai tîrziu. Un rîs şăgalnic o năpădi pe Cheyenne cînd îi întîlni privirea intensă. Simţea că el se uita undeva, în sufletul ei, venerînd-o pe făptura sensibilă care nu a lăsat niciodată pe cineva să o tragă din lumea ei sigură. O să mă inviţi înăuntru să-mi văd nepoata? Sau să aranjez să o văd acasă, la Ctystal? La urma urmei, trebuie să te gîndeşti şi la vecinii tăi. Ştiu că ideea de a avea un Strong în preajmă trebuie să-i sperie ca naiba. Dacă o să apărem mai mulţi dintre noi pe acolo, or să înnebunească. Cuvintele lui şoptite conţineau atîta adevăr, încît Cheyenne roşi. Eşti foarte direct, zise ea, pe un ton strangulat. Adevărat. Las limbajul ales pe seama femeilor de genul tău, doamnă Cheyenne. Ea era aşa de moale, încît scăpă lesa cîinelui. Toţi se gîndesc la lumea lui Joni Lynn, zise ea, încercînd să aducă discuţia pe un făgaş normal şi neutru.     El rîse. Atunci, probabil se gîndesc că a fost schim­bată la naştere, sau ceva de acest fel. Că, probabil, într-o casă respectabilă şi fără pată, din Whitney­ville, unii sînt terorizaţi de copilul Strong, care a fost o povară încă de cînd l-au adus acasă de la spital. Faptul că nu este o Strong din născare va confirma talentul lui Joni Lynn. Cheyenne tresări. Destul de incredibil, acum două săptămîni, Martha Mayfield îi expusese o teo­rie, similară. Familia Mayfield înghiţea mai uşor aceasta decît faptul că o Strong putea fi atît de talentată, de morală şi de sociabilă. Peppy îşi alese chiar acel moment să tragă de lesă, nerăbdător în încercarea de a se mişca din nou. Nu întîlni nici o rezistenţă, din moment ce Che­yenne nu apucase celălalt capăt. Peppy lătră, tri­umfător, şi o şterse, profitînd de libertatea lui ne­aşteptată. Peppy, întoarce-te! ţipă Cheyenne. Privi cum vîrful cozii cîinelui dispăru după btoc. Peppy! Vocea ei se ridică într-o comandă, o comandă căreia cîin- ele nu i se supuse. Peppy o luă la sănătoasa, fără să se uite înapoi. Peppy a şters-o, remarcă Caleb. Nu a mai ieşit singur noaptea, zise Cheyenne, nervoasă. A scăpat o dată, în timpul zilei, şi nu l-am găsit ore întregi. în cele din urmă, ne-a sunat un vecin şi ne-a spus că l-a văzut pe Ruta Şase, să­rind în susul şi în josul drumului. A fost lovit aproape de trei ori! Se pare că i s-a suit libertatea la cap. Acelaşi lucru i s-a întîmplat vărului meu Bo, chiar după ce a- ieşit prima dată din puşcărie. A fost atît de sălbatic, încît a fost închis la loc, după o zi. Oh! Un sentiment de ceva ireal o năpădi pe Cheyenne. Nu mai auzise pe nimeni vorbind de vreo rudă închisă, pentru că nu cunoscuse pe ni­meni care să fi păţit aşa ceva. Apoi văzu strălucirea din ochii imposibil de al­baştri ai lui Caleb. Nu aruncase remarca asta la întîmplare, ci o calculase intenţionart, ca să o şo­cheze. De parcă ar fi ales, în mod deliberat, ca un bărbat ca el să spună aceste lucruri unei femei cum era ea. Ea îl fixă cu privirea, uimită de ceea ce simţea. Poate mă duc să-l vînez pe Peppy, continuă el, zîmbind. îl prind şi îl duc acasă. Friptura de cîine este o minunăţie. Este o delicatesă pentru noi, Strong-ii. Ea ştia că el.o batjocorea, pe ea şi întregul oraş, pentru opinia nefondată pe care o avea despre ei. O, termină! zise ea, dur. Nu cred o clipă că Strong-ii mănîncă cîini! ' - A, doamna este un cetăţean luminat, cu vederi liberale. Dar spune-mi, madam, ţi-ai lăsa fiul sau fiica Să se întîlnească cu un Strong? De vreme ce fiica mea are şase ani şi fiul meu doar cinci, cred că întrebarea este nepotrivită. O scăpare foarte frumoasă, domnişoară Che­yenne. Eşti o femeie manierată, cînd şi cînd. Şi, cu siguranţă, prea bine crescută ca să rişti să te sui pe şaua motocicletei mele, ca să căutăm cîinele. Zîmbetul lui încrezător şi răutăcios o aţîţă, de parcă el ştia că nu-i va accepta provocarea. O năpădi un acces de sălbăticie total neaşteptat. Era uimită că recunoştea aceste sentimente, din moment ce niciodată nu fusese furioasă. Aşa cum ştia Caleb Strong. Respiră adînc. Inima îi bubuia în piept şi simţi cum mintea i şe luminează. El era al naibii de sigur că ea nu va evada din mica ei lume sigură. Ei, ce ştia el? întrebă o voce din subconştientul ei. Îţi accept invitaţia amabilă de a-l căuta pe Peppy, spuse ea, şi făcu un pas mare spre motoci­cleta monstruoasă.

 Gust de necazuri de Elaine Lakso   – Îmi plac maşinile sport vechi şi restaurate, pictorii impresionişti francezi, toate fructele pe care le-am cunoscut vreodată, şi femeile obraznice, spuse Josh. Liss fu năcită de acest neaşteptat iureş de dezvăluiri. – Mmm – ce părere ai despre femeile obraznice pentru care lucrezi? – Ce-ar fi să-ţi arăt? Vorbise atât de inocent, încât Liss nu-şi dădu seama de intenţiile lui decât când se pomeni culcată lângă el, în iarba moale. Îl privi surprinsă, atentă. Emoţionată. – Ce faci? îngăimă ea, cu gâtul dintr-o dată uscat ca pergamentul. – Nu fac nimic. Dar plănuiesc să te sărut. Totuşi, nu se mişcă – îşi ţinea doar gura atât de aproape de a ei încât Liss fu nevoită să-şi coboare genele ca să nu se holbeze drept în ochii săi. Era conştientă în mod intens de trupul lui mai puternic şi mai prelung, peste al ei, de senzaţia coapselor lui cu muşchi tari deasupra alor ei, de căldura cărnii lui lipite de a ei. – Ăsta-i modul tău de a mi-o plăti, aşa-i? întrebă ea. – De fapt, spuse Josh, cu buzele peste ale ei, incitându-i la revoltă toate celulele din trup, e doar modul meu de a-ţi spune că vreau să te cunosc mai bine...     DESCRIEREA PERSONAJELOR:   JOSHUA FARRINGTON: Era înalt, bronzat, la vreo treizeci şi cinci de ani şi cam la fel de firav ca un autocamion Mack. Avea părul şaten tuns scurt, trăsăturile cizelate şi ochii căprui intenşi. Mâinile netede şi fine, cu unghiile îngrijite, nu aveau bătături sau urme de murdărie. Purta o cămaşă albă apretată, cravată de mătase Bordeaux şi costum trois-pièces gri, pe sub care se observa trupul suplu şi musculos. Şi mocasini negri lustruiţi.   LISS HARDING: Blonda cea zveltă şi atrăgătoare arăta mai aproape de şaisprezece ani decât de douăzeci şi şase, mult prea tânără şi prea firavă. Să tot fi avut un metru şi cincizeci şi cinci, şi nu depăşea patruzeci şi cinci de kilograme. Avea ochii albaştri-cenuşii, părul blond-deschis vârât sub tichia, de bucătar ridicol de mare, nasul mic, în vânt. Purta o bluză albă şi pantaloni negri de gata peste care se încinsese cu şorţul.     ELAINE LAKSO   GUST DE NECAZURI   Traducere de MIHNEA COLUMBEANU     Surorii mele, Arlene, şi lui Alan. Pentru totdeauna.     Capitolul unu   Dacă în seara aceea mai ieşea şi altceva pe dos, îşi spuse Liss Harding, avea să dea cu piciorul în primul lucru care-i apărea în cale. De preferinţă, în aragazul cu un temperament imposibil care nu se putea hotărî dacă să funcţioneze sau nu. Iarăşi. Singurul motiv pentru care nu-l lovise deja era acela că o dureau prea rău picioarele. Nevoită să preia rolul de gospodină pentru că bucătarul ei şef, Anthony, avea gripă, Liss oftă exasperată în timp ce amesteca grăbită lapte într-o porţie de sos de brânză. Sosul începuse să se coaguleze, pentru că plita de sub cratiţă abia dacă emana destulă căldură ca să topească gheaţa. Auzind un zgomot în spatele ei, aruncă o privire peste umăr. Cumnatul său, Rob, care juca rolul de maître d', bolnav şi el de gripă, intră ţanţoş în bucătăria plină de arome, cu o expresie aiurită pe chip. Liss îşi adună puterile. – Mi-e frică să întreb, dar am s-o fac oricum. Ce s-a mai întâmplat? Rob îi adresă un zâmbet suspect de vesel: – Nimic care să-ţi spargă timpanele. Sau, cel puţin, care să nu poată fi lecuit de o chelneriţă cu experienţă sau două. Liss se gândi la fata inimoasă, deşi cam repezită, pe care tocmai o angajase. – Mary Lee? – Mary Lee, confirmă Rob. Oftă resemnată: – Acum ce-a mai făcut? Rob o privi cum amesteca unt într-un castron cu piure de cartofi. – A fost cât pe ce să verse o salatieră plină în poala primarului. – Ăsta pare un motiv de sărbătorire, nu de îngrijorare. Rob luă un tel şi începu să bată sosul de brânză. – Şi eu mi-am spus la fel. Până a încercat să toarne apă în pahare şi când colo a făcut fleaşcă faţa de masă. – Doamne, îşi potrivi Liss tichia de bucătar mai mare cu două numere care-i tot cădea pe frunte. Şi ce-ai făcut? – Ce mi-ai spus tu să fac când se întâmplă boroboaţe. Mi-am prezentat scuzele cu cea mai mare convingere şi i-am spus primarului că el şi soţia lui mănâncă astă seară din partea firmei. Mary Lee face des pozne din-astea? – Destul de des, răspunse Liss, gândindu-se câte mese pe gratis oferise în ultima săptămână. Aruncând o privire spre plita călduţă de sub cratiţă, Rob se încruntă. – Ce-are drăcia asta? Credeam că tocmai ai reparat-o. Liss scoase din cuptor doi cartofi copţi, înveliţi în ţiplă. – Am reparat-o. Numai că n-are chef să rămână aşa. Nu trebuia să fii în sala de mese? – Merge încet. Îmi ţine locul Annie. Ştii, ai scoate un profit mult mai mare dacă n-ar trebui să faci mereu cinste, deoarece clienţii trebuie să se ferească de apa rece ca gheaţa. De ce nu te scuteşti de toată mizeria asta, angajând o ospătăriţă cu vechime? – Fiindcă nu i-aş putea plăti cât merită. Şi pentru că Mary Lee încearcă să economisească bani pentru colegiu. Până la urmă, o să prindă mişcarea. Rob clătină din cap: – Eşti prea bună la inimă ca să-ţi fie bine în viaţă. Ridicând din umeri, Liss începu să aranjeze feliile de mere ale garniturii pe alte două farfurii. În mod normal, folosea pătrunjel, dar furnizorul ei nu venise în după-amiaza aceea. – Trebuie să-i dea cineva şi ei de lucru. Rob înhăţă o bucată de măr şi muşcă din ea. – Ray n-ar fi făcut-o. Cu gândul la răposatul ei soţ, Liss replică: – Ba ar fi făcut-o. Poate că ar fi fost necesară puţină muncă de lămurire din partea ei, dar l-ar fi convins până la urmă. Se întrerupseră amâdoi din vorbă, când Mary Lee năvăli în bucătărie, înşfăcă nişte şerveţele de hârtie şi o zbughi din nou afară. Rob îşi dădu ochii peste cap: – Încă o notă de plată dusă de izbelişte. Ştii, Mary Lee arată aşa de dulce şi inocentă, încât ar trebui să te gândeşti c-o poţi folosi ca armă secretă. Liss scrută comenzile din faţa ei: – Contra cui? – Contra lui Farr. A cui altuia? Farr. Simpla menţionare a acestui nume era de ajuns pentru a-i catapulta lui Liss tensiunea sangvină prin tavan. Noul critic de restaurante al ziarului local, J. P. Farr, devenise în numai şase luni pisica neagră a tuturor localurilor din zonă, mai ales pentru că se specializase în reportaje caustice, pe care i le puteau inspira până şi cele mai mărunte accidente. Liss întoarse o friptură pe grătar. – După cum a mers treaba în seara asta, mă aştept să apară din clipă– clipă. – Individul pare să aibă un al şaselea simţ pentru a se arăta când e cel mai puţin dorit, comentă Rob. Liss pufni: – Cred că nu e dorit niciodată, niciunde şi de nimeni. – Într-adevăr... Rob făcu o scurtă pauză. – Mare păcat că nu ştim cum arată. Am citit undeva că îşi păstrează anonimatul, pentru a putea critica restaurantele în linişte, fără a se repezi toţi să-l slugărească de cum intră. Liss unse friptura cu sos teriyaki. – Îţi arde de glumă? Mult mai probabil e să insiste asupra anonimatului ca să nu fie împuşcat de un patron nervos căruia i-a făcut cronică proastă. Sau, şi mai bine – otrăvit. – Înţeleg că ai văzut articolul de săptămâna trecută despre Firestone. Liss îşi încreţi nasul: – N-a fost nevoie. Martha Grey m-a sunat imediat ce a apărut ziarul. O oră încheiată mi-a plâns în telefon. – Calificativul de o singură furculiţă n-o să le facă nici un pustiu de bine. Crezi că vor da faliment? – Dacă trag oblonul, vom şti cu toţii cine-i de vină, se întoarse Liss să toace ceapa cu un satâr uriaş, teribil de ascuţit, imaginându-şi că sub tăiş se afla gâtul lui J. P. Farr. Tare mi-ar mai plăcea să mă întâlnesc faţă în faţă cu el şi să-i spun verde ce părere îmi face, adăugă, ciopârţind cu savoare căpăţâna de ceapă. – Atâta vreme cât n-o să se apropie de noi în seara asta, replică Rob, pornind înapoi spre sala de mese. Altfel, vom ajunge cu toţii pe stradă, căutându-ne de lucru.   * * *   Pe o scară cu cinci trepte, conchise Joshua Farrington, Restaurantul Lakeview ar fi ocupat locul doi, chiar şi acest calificativ fiind generos. Clătină din cap, în timp ce studia interiorul spaţios al restaurantului, iluminat – greşit, după opinia lui – cu lămpi puternice, dezavantajoase, care-i făceau până şi pe clienţii cei mai sănătoşi la înfăţişare să pară că aveau o tentă verzuie. Nu se putea spune că Lakeview era un local prost. Numai că se distigna printr-o binecuvântată banalitate. Vârând în buzunar pixul şi carneţelul, Josh îşi luă furculiţa şi scormoni prin salata verde cu castraveţi şi roşii, vizibil lipsit de entuziasm. Când venise să inspecteze Restaurantul Lakeview, avusese mari speranţe – cu toată sinceritatea. Până acum, însă, nu-l impresionase nici mâncarea, nici serviciul şi nici ambianţa, aceasta din urmă fiind virtualmente inexistentă. Văzuse la New York staţii de metrou cu mai multă personalitate. Cel puţin acest aspect îl surprinsese. Clădirea în sine era o bijuterie – o vilă victoriană de la începutul secolului, într-o stare rezonabil de bună, construită exact pe malul Lacului Seneca. O clădire cu o graţie maiestuoasă, printre puţinele care aveau asemenea trăsături arhitectonice distinctive în acea parte din nordul statului New York, deţinea nişte posibilităţi fantastice – pe care proprietarul le scăpase din vedere. Toate micile accente care scoteau în evidenţă un restaurant, după părerea lui, fuseseră ignorate şi ele. Deşi bănuia că localul Lakeview se străduia să fie elegant, şerveţelele erau din hârtie, deşi de o calitate decentă. Feţele de masă erau din pânză dar, oroare a ororilor, fuseseră acoperite cu folii groase de plexiglas. Nu se zărea nici o floare proaspăt culeasă, ba chiar nici un fel de plante. Iar de menu, ce să mai vorbească! Arăta de parcă îl concepuse un student în anul întâi la arte plastice, iar selecţia de aperitive era, cu un termen binevoitor, plictisitoare. Scoţându-şi pe furiş carneţelul din buzunarul sacoului, Josh notă încă un comentariu, având grijă să se asigure că nu-l observa cineva. Era obligatoriu ca nimeni să nu-şi dea seama ce făcea, nici cine era. Întrucât dorea să judece ospătăriile locale după ceea ce le serveau tuturor, nu numai lui, îşi păstra anonimatul cu tot atâta vigilenţă cu cât îşi păzeau majoritatea oamenilor banii. Era în joc reputaţia lui. Sosi desertul. Aproape abandonând orice speranţă că ar fi putut să fie ceva care să-i ridice evaluarea la respectabilul nivel de trei furculiţe, Josh gustă prăjitura cu brânză, migdale şi ciocolată, pentru a avea o surpriză mai mult decât plăcută. Compoziţia era bogată şi pufoasă, iar gustul tare al ciocolatei era completat, nu copleşit, de aroma subtilă a migdalelor. Josh privi lung prăjitura, presărată cu amaretto şi decorată cu un mic boboc confecţionat din migdale argintate şi ciocolată albă. Spre deosebire de restul mâncării, desertul era delicios şi dovedea un fler categoric. Regândindu-şi cronica, Josh îşi analiză impresia de ansamblu. Cu câteva contribuţii minore, friptura bourguignon de vită ar fi putut ranscende categoria simplei vaci fierte. Dar, din păcate, atât salata cât şi supa păreau să fi fost pregătite de nişte handicapaţi culinari. Singura care salvase onoarea serii fusese prăjitura cu brânză. Întrebându-se cum reuşiseră cei de la Lakeview să-şi procure un cofetar respectabil şi cine o fi fost acela – sau aceea – Josh împinse farfuria într-o parte. – Nu vă place desertul, domnule? Reţinând în mine ca pe viitor să nu-şi mai arate atât de vizibil nemulţumirea faţă de câte o masă, Josh se întoarse spre persoana care vorbise. Era chelneriţa, o tânără veselă, deşi nu deosebit de bine coordonată. Până acum, reuşise să verse apa, să scape tacâmurile pe jos şi să încurce, din câte ştia el, cel puţin două comenzi – şi nu era decât ora opt. Josh o studie pe fata care zâmbea neliniştită. Detesta gândul de a deziluziona o persoană atât de tânără şi evident lipsită de experienţă, dar asta era situaţia. Sosise momentul pentru "Testul Farr". Fără a se mulţumi doar să judece mâncarea dintr-un local, Josh îi prefera să pună la încercare posibilităţile maxime ale restaurantelor în împrejurări dificile. Un restaurant excelent, confruntat cu o problemă, găsea invariabil o soluţie fezabilă, câtă vreme cele de duzină izbuteau aproape întotdeauna să înrăutăţească şi mai tare orice situaţie deja proastă. Lui Josh îi plăcea să creeze o mică problemă, pentru a vedea cum o rezolva personalul restaurantului. Ba chiar, savura acest vicleşug. Unele dintre cele mai interesante articole ale lui fuseseră inspirate de situaţii în care pusese intenţionat o muscă în ulei. Sau, mai relevant, în supă. De astă dată, îl interesa să vadă cum avea să reacţioneze personalul, pe care îl bănuia de a fi bine intenţionat dar jalnic de neinstruit, în faţa unui client rău platnic. Îi adresă ospătăriţei cel mai fermecător surâs al său, încercând să nu se simtă vinovat pentru ceea ce se pregătea să-i facă încrederii ei în oameni. – Prăjitura e bună, spuse el cu sinceritate, dar aş dori încă ceva lângă ea. Fata se încruntă, vizibil îcurcată. – Adică, aţi dori ceva deasupra. Frişcă, de exemplu? Ispitit să-i ceară sare şi piper, numai pentru a vedea cum răspundea la o asemenea preteţie, Josh zâmbi din nou: – De fapt, mă gândeam mai degrabă la un cappuccino. Şi nota, de asemenea, dacă nu te superi. – Nu avem cappuccino, răspunse ea; Josh nu se miră. Preferaţi o cafea în schimb? – Merge şi cafeaua. Aceasta sosi, aburindă şi delicios de savuroasă. Gândindu-se să mai adauge o jumătate de furculiţă pe lângă cele două ale calificativului, Josh o bău pe îndelete, în timp ce-l privea pe maître d', care nu semăna cu nici un şef de sală dintre toţi cei pe care-i văzuse vreodată. De fapt, nici nu arăta a chelner, punct. Părea hărţuit şi stânjenit, ca fratele cuiva care a fost chemat să supravegheze o petrecere de adolescente în pijama. Aşteptând până se asigură că sala era atât de plină cu clienţi pe cât se putea într-o joi seară, Josh îi făcu semn ospătăriţei. Apropiindu-se, cu un zâmbet, fata se uită de la cec, care stătea singuratic pe tăviţa alungită de plastic cu care i-l adusese, spre el: – S-a întâmplat ceva? – De fapt, da, îşi dădu Josh toată silinţa să pară jenat. Nu pot plăti. Chelneriţa ezită: – Vreţi să spuneţi că v-aţi uitat portofelul? – Nu, vreau să spun că nu am bani. – Nu face nimic, răspunse fata. Primim şi cărţi de credit. Josh îşi folosi cel mai fermecător zâmbet: – Mă tem că nu înţelegi. Nu am nici un ban. Şi nici cărţi de credit. Într-un cuvânt, sunt lefter. Fata îl privi cu deznădejde vădită: – Serios? – Serios. Îmi pare rău. Dar asta e. – Aha. Mă rog. Neştiind în mod clar ce să facă, îşi muşcă buza: – Cred c-ar fi mai bine să vorbesc cu Liss. După doi paşi, întoarse capul spre el, brusc bănuitoare: – N-o să plecaţi, nu-i aşa? – Nici nu m-aş gândi, o asigură Josh. Trecură trei minute. Aşteptându-se pe jumătate la un scandal, Josh se încordă, când de masă se apropie tânărul maître d', care ieşise din bucătărie. – Domnule? îl interpelă acesta, politicos. Patroana ar dori să vă vorbească. Sunteţi bun să poftiţi până la bucătărie? Era clar că patroana nu se putea deranja să vină până în sala de mese pentru a rezolva o problemă. Cu o impresie deloc favorabilă, Josh îşi ascunse neplăcerea în timp ce se ridica încet în picioare pentru a-l urma pe tânăr prin uşile batante din fundul sălii de mese. Când părăsi zona sigură a localului public, avu un sentiment fugar de rău augur. Ultima oară când încercase acel şiretlic, aproape că fusese aruncat cu şuturi în dos pe o alee din spate, de un ospătar ursuz cu bicepşii cât nişte trunchiuri de copaci. Incidentul îl costase o luxaţie la încheietura mâinii, iar pe acel restaurant anume, o cronică nu tocmai binevoitoare la capitolul "servicii". Şi cu toate că acest şef de sală nu era la fel de înalt şi musculos ca el, Josh recunoscu un aer protector distinct în comportamentul tânărului. Putea să fie un semn rău – sau nu. Cu mintea străbătută de viziuni în care era azvârlit afară pe uşa din dos, Josh nu era prea sigur la ce să se aştepte, când intră în bucătărie. Dar nu se aşteptase în nici un caz la femeia zveltă şi blondă, cu o ceapsă de bucătar ridicol de mare. Să tot fi avut un metru şi cincizeci şi cinci, iar dacă depăşea patruzeci şi cinci de kilograme, era gata să mănânce feliile de măr pe care se părea că ea i le pusese în farfurie. – Liss? ridică glasul tânărul, peste sfârâitul cartofilor prăjiţi, rămânând destul de aproape de Josh pentru ca acesta să nu se simtă tocmai liniştit. El e. Blonda cea atrăgătoare, care arăta mult prea tânără ca să fie patroana şi prea firavă pentru a-i da un picior cuiva, se întoarse către Josh, dinspre o oală care scotea aburi. În clipa când îi văzu ochii albaştri-cenuşii, Josh ştiu că, indiferent de alte considerente, Liss Harding numai proastă nu era. Şi imediat îl încercă un fior de emoţie plăcută.   Liss lăsă jos lingura pe care o ţinea în mână, sperând că nu arăta la fel de buimăcită pe cât se simţea în faţa bărbatului atrăgător şi viril pe care îl adusese Rob din sala de mese. Ăsta era "tipul cam trecut, ghinionist", despre care Mary Lee spusese că nu avea cu ce plăti consumaţia? Uitând că fata nu avea decât nouăsprezece ani, Liss se aşteptase să aibă de-a face cu un prăpădit aschilavric, subalimentat şi cam răpciugos, trecut de optzeci de ani. Când colo, omul apărut în bucătăria ei era înalt, bronzat, la vreo treizeci şi cinci de ani şi cam la fel de firav ca un autocamion Mack. – Înţeleg că aveţi o problemă, spuse ea, pe un ton neutru. – Mă tem că aşa e, răspunse omul, cu un glas bine modulat, aţâţător de profund, care o făcu pe Liss să se întrebe dacă nu cumva o fi fost cine ştie ce vedetă de televiziune. După cum i-am explicat domnişoarei care m-a servit... În timp ce-i observa părul şaten tuns scurt, trăsăturile cizelate şi ochii căprui şi intenşi, Liss îl ascultă cum îşi repeta afirmaţia că nu putea plăti masa, neavând de unde. Deşi nu era o femeie exagerat de suspicioasă, discursul lui i se păru ciudat de senin şi îndelung repetat. O fi fost vreun soi de farsă locală, gen "camera ascunsă", a unuia dintre posturile de televiziune din zonă? Se întoarse să scoată un coş cu cartofi prăjiţi dintr-o cuvă cu ulei încins, apoi reveni cu privirea spre el. Fără să se grăbească, îi studie pe îndelete cămaşa albă apretată, cravata de mătase Bordeaux şi costumul trois-pièces gri, încercând să nu observe trupul suplu şi musculos de sub haine. – Vreţi să spuneţi că nu aveţi bani la dumneavoastră? îl întrebă ea; după câte presupunea, costumul şi mocasinii negri lustruiţi costau mai mult decât cheltuia ea pe haine un an de zile. Sau că nu aveţi bani, punct? Zâmbetul lui scurt şi strălucitor nu-i risipi cu nimic bănuielile crescânde. – În prezent, sunt falit, mărturisi el. Ştiu ce impresie vă fac. Dar hainele mi-au rămas de pe vremea când lucram la New York, înainte de a mă fi mutat în nordul statului. Le am de ani de zile. Ce-i de calitate, durează, adăugă, pe un ton care o făcu pe Liss să conchidă că n-ar fi fost în stare să depisteze calitatea nici dacă venea la ea s-o calce pe picioare. Ceea ce însemna că, probabil, îi privise atent bluza albă şi pantalonii negri de gata peste care se încinsese cu şorţul, ca şi mobilierul din sala de mese. În ciuda eforturilor ei cu acoperitorile de plexiglas şi reparaţiile răzleţe, toate aveau urgentă nevoie să fie înlocuite. – Înţeleg, spuse ea; întoarse pe cealaltă parte două fleici, fără a lua în seamă modul cum i se aţintise privirea tenebroasă asupra gurii ei. Şi v-aţi dat seama că nu aveţi bani înainte, sau după ce aţi comandat cele mai scumpe specialităţi din menu? Încercase să nu vorbească pe un ton acuzator, dar nu prea reuşi. N-ar fi fost prima dată când un om cu mai mulţi bani în bancă decât văzuse ea toată viaţa se vădea a fi prea zgârcit ca să plătească o masă. Necunoscutul îi adresă un zâmbet complice, care o făcu să se simtă şi mai tânără, şi mai inocentă decât ştia că arăta. – Înainte, recunoscu el. Dacă necazul tot era inevitabil, m-am gândit că aş putea măcar să-mi scot pârleala. Liss arcui o sprânceană: – Interesant punct de vedere, domnule...? – Farrington, se prezentă el, atât de prompt, încât Liss se întrebă dacă acela era numele lui adevărat. Joshua Farrington. Iar dumneavoastră sunteţi...? Îşi şterse mâinile pe şorţ, apoi i-o întinse pe cea dreaptă: – Liss Harding. Farrington îi strânse mâna pe îndelete, studiindu-i toate trăsăturile, de la părul blond-deschis vârât sub tichie, până la nasul mic, în vânt, şi gură. Apoi ochii lui o părăsiră, pentru a parcurge ibricele mari ce se încălzeau pe aragaz. – Sunteţi bucătăreasa? o întrebă, aruncând o privire spre boneta care-i tot aluneca pe frunte. Liss împinse la loc ceapsa prea mare pentru ea. – Numai temporar. Bucătarul e în concediu medical. De fapt, eu sunt patroana. Iar individul acesta era ghinionul întruchipat. Observând că avea mâinile netede şi fine, cu unghiile îngrijite, fără bătături sau urme de murdărie, Liss îşi retrase propria mână umedă, căreia Farrington întârzia să-i dea drumul. – Dumneavoastră sunteţi patroana? repetă el, părând mirat. – Întocmai. Ştiind că arăta mai aproape de şaisprezece ani decât de douăzeci şi şase, Liss înălţă o sprânceană, într-o atitudine provocatoare: – Vă surprinde? Gura lui se arcui într-un uşor surâs: – Puţin. Mă aşteptam ca patronul să fie bărbat. Obişnuită să aibă de-a face cu oameni care presupuneau că numai bărbaţii pot conduce toate firmele cu excepţia saloanelor de coafură, Liss îi adresă un zâmbet dulceag: – Viaţa e plină de surprize. – Astă seară, da. Înţeleg că dumneavoastră mi-aţi pus în farfurie feliile de măr, ca garnitură? Era o întrebare politicoasă dar, având în vedere că nu plătise respectivele felii de măr şi nici nu părea să aibă intenţia de a o face, lui Liss i se păru de o extremă impertinenţă. – Da, răspunse ea, încrucişându-şi braţele pe piept. Eu le-am pus. – Presupun că n-aţi văzut niciodată pătrunjel. – Ba am văzut, replică Liss cu voce calmă, deşi temperatura începea să-i crească. Numai că nu prea recent. Furnizorul meu n-a venit azi, când fusese programat. Întotdeauna sunteţi atât de obraznic? Farrington o privi cu cea mai mare nevinovăţie: – Găsiţi că sunt obraznic? – Întrucât eu sunt patroana, iar dumneavoastră un client rău platnic, da. E destul de neplăcut s-o criticaţi pe bucătăreasă în faţă, dar din moment ce nu v-aţi plătit cina, aş spune că asta e curată neobrăzare. – Consideraţi, cred, că ceea ce am făcut e reprobabil, spuse el, fără a părea câtuşi de puţin jenat de propriul său comportament aberant. – Nu ştiu dacă e reprobabil, dar necinstit, fără îndoială. Dacă aţi fi venit la mine şi mi-aţi fi spus că vă e foame, adăugă Liss, fără a se osteni să-şi ascundă dezaprobarea, aţi fi primit de mâncare. Probabil nu felurile scumpe pe care le-aţi ales, dar cu siguranţă cât să vă săturaţi. Ia spuneţi-mi, domnule Farrington: lucraţi undeva? – Mama mea îmi tot spune că ar fi timpul să-mi găsesc o slujbă mai bănoasă, replică el, cu un zâmbet şmecher. Simpla idee că pe acel om nu-l puneau în mişcare decât admonestările materne era rizibilă, îşi spuse Liss. Părea genul care consideră că legile sunt făcute pentru a fi interpretate, dacă nu chiar încălcate de-a binelea. Genul căruia îi place să forţeze lucrurile până la limită. Genul care se grăbeşte atât de tare să profite de pe urma oricărei situaţii, încât nici nu apuci să înţelegi ce s-a întâmplat. – Regret dacă am creat o situaţie penibilă, spuse el. – Nu păreţi deloc să regretaţi. – Nu? – Nu. De fapt, părea chiar mulţumit. De sine însuşi şi de toată situaţia. Chiar dacă Liss nu înţelegea în ruptul capului ce motive ar fi avut. Văzând că întârzia să-i răspundă, Farrington se aventură mai departe: – Presupun că veţi chema poliţia, ca să mă închidă pentru furt de servicii publice? Liss îi aruncă o privire lungă, în timp ce se gândea care ar fi fost cel mai potrivit mod de a-l face pe Joshua Farrington să-şi achite consumaţia scumpă, dându-i totodată o lecţie pe tema "cinstea e cea mai bună politică". O lecţie despre care bănuia că întârziase cam de multişor. Pentru că, dacă îi spunea cineva că acum făcuse pentru prima dată figura, era gata să-şi mănânce boneta cu apret cu tot. – Nu, domnule Farrington, spuse ea, cu o voce suavă. N-am să chem poliţia. Eu nu obişnuiesc să mă supăr. Ci numai să mă achit. Aproape că a putut vedea cum i se succedau posibilităţile prin minte, în timp ce înclina capul într-o parte. – Adică? – Adică, domnule Farrington... Zâmbi, când în minte îi răsări o idee: – ...Am să vă ofer o slujbă.

CAPITOLUL I Când a venit momentul ca Virginia să-și ia rămas bun de la Lisa, în holul mare al clinicii, a reușit, nu fără greutate, să pară veselă. Lisa arăta atât de plăpândă! Ai fi zis că oboseala călătoriei o slăbise și mai mult. Niciodată ochii ei negri nu păruseră atât de imenși pe chipul ei palid. Cu toate acestea, conturul ferm al buzelor indica o voință intactă. Cu inima strânsă, Virginia i-a promis cu căldură: — Vin să te văd mâine și îți aduc și niște ziare și cărți să citești. Am întâlnire cu doctorul Hanson și cred că mă va lăsa să te văd după-amiază. — Petrecere frumoasă la cină, astă-seară. Pune-ți rochia bleu când cobori la masă, i-a spus Lisa surâzând. Virginia a făcut un efort pentru a-i răspunde și ea cu un zâmbet. — Sunt atât de obosită, încât voi cere să mi se aducă mâncarea în camera; cât despre tine, sper că vei mânca tot ce ți se va da. Noapte bună, Lisa. A ieșit și a luat un taxi pentru a se întoarce la hotelul Milano. Admirabil situat, hotelul avea vedere spre lacul pe care soarele la asfințit începea să-l acopere de sclipiri aurii. Noaptea de primăvara era plăcuta și suprafața apei nu avea nici o încrețitură. Virginia s-a instalat pe balconul mic al camerei ei, pentru a admira mai bine peisajul: — Ce diferența, fața de locuința de la Cromwell Road, din Londra. Când Virginia și sora ei Lisa părăsiseră aeroportul din Londra, cădea o ploaie rece și primăvara părea destul de îndepărtată. Dar aici, pe malul acestui lac elvețian, exploda deja peste tot. Cât de minunată trebuia să fie vara în acest decor înflorit, cu lacul liniștit și munții cu crestele lor înzăpezite! Virginia și-a ridicat ochii spre cerul senin, plin de stele și degetele i s‑au crispat pe balustrada balconului. Dea domnul să reușească operația Lisei!… Fusese necesar să vină pâna în Elveția pentru a găsi un chirurg care să‑i dea speranțe Lisei! Virginia trebuia să se întâlnească cu el a doua zi de dimineață la orele unsprezece; fără îndoială o va vedea pe Lisa înainte. Dacă operația eșua, Lisa nu va mai putea cânta niciodată la pianul care rămasese tăcut de la accidentul de acum zece luni și ea va continua să ducă această existență de persoană pe jumătate moartă, care producea mari îngrijorări familiei. Pentru Lisa, muzica nu reprezenta numai un lucru serios, ci era pur și simplu viața ei. La cincisprezece ani, se hotărâse să devină pianistă de concert și la douăzeci de ani proiectele ei erau angajate ferm în acest domeniu. Părinții Lisei recunoșteau în ea un geniul muzical? și nu făcuseră ei oare totul pentru reușita ei? Erau convinși ca numele Lisei Holt va deveni celebru. Primul recital al fiicei lor îi recompensase imediat pentru anii lor de sacrificiu și de muncă, steaua tinerei artiste se ridica, luminoasă, fermecătoare, pe firmamentul artiștilor. Lisa era sclipitoare, remarcabilă. Și pe deplin fericită. Până în seara când taxiul care o ducea acasă, pe Cromwell Road, a fost sfărâmat într-un accident rutier. Când s-a știut ca Lisa va trăi, toată lumea s-a întrebat însă în ce stare… Și-a revenit încet, încet s-a deprins din nou să-și folosească membrele, cu excepția mâinii drepte, care a rămas paralizată. Constituia o tragedie pentru o artistă ca Lisa, consumată de o ambiție devorantă. Apoi, a intrat într-o succesiune disperată, toate tratamentele posibile fiind încercate în zadar. Să trăiască astfel, pentru Lisa însemna să nu trăiască deloc. Ochii ei, atât de mari pe chipul ei micuț, își pierduseră strălucirea. Grația părea să fi părăsit acel corp și surâsul ei era încărcat de amărăciune. S-ar fi lăsat pradă morții dacă, într-o zi, un specialist nu i-ar fi vorbit despre un mare chirurg elvețian, capabil să redea viața și suplețea degetelor ei imobile.   Virginia și-a elaborat gândurile triste și a plecat de pe balcon pentru a se îmbrăca înainte de a coborî la cină. Deși era obosită, suferea prea mult de solitudine pentru a lua masa singură în cameră. Ca să-i facă plăcere Lisei, a îmbrăcat frumoasa rochie bleu, unica ei ținută care știa că-i vine foarte bine. Cu patru ani mai mare decât sora ei, Virginia nu îi semăna deloc. Ochii cenușii și trăsăturile fermecătoare ale fizionomiei purtau pecetea blândeții. Tenul ei avea culoarea pastel a florilor de măr și părul șaten părea pudrat cu aur. Nasul nu avea același desen clasic ca al Lisei și gura plină nu purta amprenta unei voințe ferme. Virginia n-ar fi putut face față tuturor încercărilor pe care le suferise Lisa pentru a-și realiza ambiția. De fapt, nu era deloc ambițioasă. Dar depășise douăzeci și cinci de ani și se întreba uneori care avea să fie viitorul ei… Cu toate că Lisa era bolnavă, ea pusese la punct toate detaliile voiajului lor, primul pe care cele două surori îl întreprindeau fără părinții lor. Expediția îl solicitase serios pecuniar pe bietul domn Holt. Mai ales că Lisa nu beneficia de ajutor social în străinătate. Iar Virginia renunțase la postul ei de secretară pe lângă un notar, pentru a o însoți pe bolnavă. La care se mai adăugau și cheltuielile de sejur. Ori, Lisa insistase ca sora ei să profite, cel puțin câteva zile, de luxul unui mare hotel. Mai târziu, vor fi nevoite să caute un loc mai modest. În plus, în familie mai erau încă doi frați, care nu-și terminaseră încă studiile. Dar toți ar fi făcut orice sacrificiu pentru a-i da Lisei o șansă să-și reia cariera întreruptă. Când Virginia a coborât în holul strălucitor luminat, s-a simțit puțin deplasată în mijlocul acestei mulțimi elegante care se înghesuia acolo, deși se aflau în afara sezonului. Șeful de sală a așezat-o la o măsuța adăpostită de priviri de o plantă mare verde, cu frunze late. Tânăra fată a încercat să utilizeze cele câteva noțiuni de franceză școlară pentru a comanda meniul, dar chelnerul i-a răspuns surâzător într-o engleză impecabilă, ceea ce a făcut-o repede să se simtă în largul ei. În felul acesta, Virginia putea să-i observe pe îndelete pe ceilalți oameni fără să fie văzută. A remarcat astfel, la o masă apropiată, două perechi care păreau foarte importante după considerația pe care o manifestă personalul. Una dintre femei, o ființă fermecătoare, foarte elegantă și plină de sex-appeal, se adresa însoțitorului ei cu mult șarm și surâsuri strălucitoare. Parul blond minunat era răsucit în cozi dese, care îi încununau capul. Bărbatul, care se înclina curtenitor spre ea, era îmbrăcat cu o eleganță sobră și perfectă. Virginia i-a admirat profilul de medalie, cu nasul drept, buzele cărnoase și bărbia autoritară. Cu ei se gasea o pereche ceva mai în vârsta a cărei înfățișare era la fel de rafinată. Dupa părerea Virginiei, era vorba de niște logodnici însoțiți de părinții unuia dintre ei. Din bateria cu gheața se ivea o sticla de șampanie. Sărbătoreau oare chiar logodna? Îndată ce a terminat de mâncat, Virginia s-a ridicat, hotărâtă să stea numai o jumătate de oră în salon, înainte de a se urca să se culce. În momentul în care se apropia de ușă, tocmai soseau din sens opus doi tineri blonzi cu alură de oameni de munte, care, fără s-o observe, au împins cu bruschețe ușa laterală. Virginia a fost lovită violent în frunte și s-a clătinat, în timp ce i se părea ca toate luminile sălii i se învârteau înjur. Cei doi vinovați au scos o exclamație de consternare și s-au aruncat spre ea s-o susțină. — Oh, domnișoară, a rostit unul dintre ei, scuzați-ne. V-ați lovit rău? — Nu, nu, sunt numai amețită. Virginia a încercat să zâmbească pentru a-i liniști, deși se simțea oribil. Palidă complet, s-a cramponat cu disperare de mânerul ușii. Unul dintre tineri se pregătea să-i ofere brațul pentru a o conduce în salon, când a fost ferm dat la o parte de necunoscutul pe care Virginia îl remarcase la masa vecină cu a ei. Luând-o de talie, a condus-o la un fotoliu, unde ea s-a așezat imediat. A examinat-o un moment, înainte de a-i vorbi într-o engleza perfectă. — Nu vă neliniștiți, spuse grav. L-a apucat de încheietura mâinilor lui viguroase și s-a simțit imediat mai bine. În mod curios, luminile au încetat să-i mai joace în fața ochilor. Și obrajii și-au recăpătat culoarea, în timp ce bâiguia: — A fost greșeala mea. Am… ar fi trebuit să mă uit în față. Tinerii aceia nu sunt vinovați cu nimic, cu adevărat. Aceștia din urma, care tocmai veniseră lângă ea, au copleșit-o cu scuze într-un limbaj în care se amesteca engleza cu germana. Din nou. seducătorul necunoscut i-a îndepărtat cu un gest ferm, în timp ce un picolo aducea un pahar pe care el îl comandase. I l-a întins Virginiei, care a avut instictiv o mișcare de recul. — Beți, vă va face bine! i-a impus el pe un ton ce nu admitea replică. Ea a ascultat și a fost cât pe aci să se înece. Era un alcool foarte tare. Dar s-a simțit pe loc reconfortată. În acest timp, bărbatul continua să se ocupe de ea și cu degetele lui ușoare îi masă craniul, în căutarea unui cucui sub buclele ei mătăsoase. A privit-o surâzându-i. — Cred că vă va durea puțin, timp de câteva zile. O să vă dau o pomadă pentru a vă calma durerile. Acum ar fi potrivit să vă urcați în cameră. — Da, într-adevăr, a recunoscut Virginia. — Vă veți simți mai bine mâine dimineață. — Sper! — Sunt sigur că ați început să vă simțiți deja mai bine, nu? A încercat o emoție stranie sub privirile lui pătrunzătoare și a răspuns, murmurând: — Da, mult mai bine. Fără îndoială că el îi găsea răspunsurile laconice și puțin stupide, dar se mai afla încă sub impactul acelui accident care, adăugat oboselii drumului și emoțiilor zilei, o lăsa puțin descumpănită. — Daca doriți, pot să vă conduc pâna la camera dumneavoastră, i-a propus el, văzând-o că ezită. — Nu, mulțumesc. Mă duc singură. Nu prea știa cum să-i mulțumească pentru atențiile față de ea. Probabil că era medic… Rămăsese cufundată în gânduri, când, precedată de un parfum deosebit, superba necunoscută s-a apropiat de ei. — Pot să vă ajut? Bolnava ta profită cum trebuie de îngrijirile tale. Francis? s-a interesat ea pe un ton suav. Virginia a ridicat capul și a întâlnit ochii de un albastru extraordinar de strălucitor ai acelei femei, a cărei frumusețe o remarcase. — Vă mulțumesc… a intervenit fata. Ma simt deja mai bine. N-a fost decât un mic accident. Sunteți bun să mă conduceți până la cameră? Bărbatul s-a îndreptat imediat și a ajutat-o să se ridice. Se mai clătina încă puțin și genunchii îi tremurau. El a susținut-o când a făcut câțiva pași, sub privirile ironice ale celeilalte femei, care îi recomandă totuși cu o voce blândă: Nu întârzia prea mult, Francis. Nu uita că suntem așteptați de familia Von Loon. Și cum nu vă sunt de nici un folos… — De acord, mulțumesc, Carla, a răspuns bărbatul peste umăr. Virginia s-a întors spre el și a încercat cu timiditate să-și exprime gratitudinea: — Ați fost foarte amabil… — Cu plăcere, era foarte firesc. Ușa ascensorului s-a închis între ei. Ajunsă în camera ei, la etajul trei, Virginia a simțit dintr-odată povara oboselii. Subit, a început s-o doară groaznic capul. S-a dezbrăcat, nu fără greutate și s-a lăsat să cadă în pat, cu un oftat de ușurare. Era atât de confortabil așezată, încât a adormit imediat, fără să se mai gândească măcar să stingă lumină. CAPITOLUL II Virginia a rămas foarte contrariată când s-a trezit foarte târziu a doua zi de dimineață. Presată de ora întâlnirii cu doctorul Hanson, n-a avut măcar timp să bea o ceașcă de cafea. Bineînțeles, și mai puțin, să facă cele câteva cumpărături promise Lisei. Așezată în sala de așteptare, a admirat ornamentele sobre: pereții albi erau împodobiți cu acuarele frumoase și un vas splendid de Delft trona pe o mobilă veche de stejar. Când a pătruns în cabinetul de consultații al medicului, a rămas pironită locului de uimire: l-a recunoscut pe cel care se ocupase atât de atent de ea cu o seară înainte. El a surâs de stupefacția ei. — Vă rog așezati-vă, domnișoară Holt. Ce vă face capul în dimineața asta? s-a interesat el amabil. — Oh, mai bine, mult mai bine! Și-a trecut mâna prin păr și a adăugat: — Cucuiul mai doare încă, dar am dormit atât de bine, încât nu i-am acordat prea mare importanță. — E perfect. Ați avut un șoc, însă v-am spus atunci că va fi mai bine astăzi! I-a aruncat o privire admirativă. Ea purta un taior și o bluză alb-gălbuie. Soarele, care pătrundea din abundență în cameră, forma în părul ei mii de reflexe aurii și tenul ei părea și mai proaspăt la lumina zilei. — Vă întrebați dacă știam cine sunteți, ieri seară, nu? a continuat el. Ei bine, nu știam, însă m-am informat la recepție. I-a întins o tabacheră de argint cu țigări și bricheta aprinsă. Ea a surprins o sclipire de amuzament în ochii lui negri. A reluat: — Mi se pare că sunteți mai tânără decât sora dumneavoastră, domnișoară Holt. — Nu, sunt mai mare decât ea cu patru ani. Însă Lisa ia viața atât de în serios și de la accident a pierdut plăcerea vieții, de aceea pare mai mare. În realitate, Virginia se grăbea să vorbească de mezina ei cu chirurgul și inima îi bătea să-i rupa pieptul, în așteptarea verdictului lui. Nu îndrăznea să-l întrebe, dar anxietatea i se citea pe chip. Conștient de așteptarea ei, doctorul Hanson a luat o figură gravă și, plecând ochii pe birou, a început să se joace involuntar cu stiloul. Virginia i-a remarcat mâinile frumoase, cu degete prelungi, din care se degaja o impresie de forță și îndemânare. El a fost acela care a angajat conversația asupra subiectului arzător: — Dacă înțeleg bine, sora dumneavoastră nutrește ambiția de a deveni pianistă de concert? — Era țelul ei, de fapt… înainte… Doctorul Hanson a ridicat capul și s-a uitat adânc în ochii ei. — În cazul în care nu va fi în stare să-și realizeze acest proiect, credeți că ar refuza să ia în considerare orice altă profesie, din care va lipsi muzica? E tânără: s-ar putea gândi să se căsătorească… — Ma îndoiesc ca Lisa s-ar putea gândi la altceva decât profesia ei de pianistă. — Adevărat? Ambiția e o trăsătură generală a familiei? — Nu, sigur că nu! Sub privirile perspicace ale doctorului. Virginia s-a îmbujorat ușor. — Nu avem pe nimeni extraordinar în familie, i-a explicat ea în grabă. Acesta trebuie să fie motivul pentru care suntem atât de mândri de Lisa… extrem de mândri! Ea l-a implorat din ochi, înainte de a continua. — Doctore, exista cea mai mică speranță în ce-o privește? Sunt șanse să reînceapă într-o zi să cânte la pian, dacă vă decideți s-o operați? — Domnișoara, o să fiu sincer cu dumneavoastră. Sunt sigur ca voi putea să-i redau surorii dumneavoastră cvasi-mobilitatea mâinii drepte. În ceea ce mă privește, marja de incertitudine și riscurile eșecului sunt minime. Însă este cu totul altă problemă să știu dacă, odată în posesia capacităților fizice, va deveni o mare artistă. Va fi capabilă să cânte din nou, asta e singura noastră certitudine. Poate pentru a deveni un excelent profesor de muzică. Dar, desigur, nu la asta visează ea și nici familia ei. Cu inima strânsă, Virginia a trebuit să recunoască că ambiția Lisei se plasa la un nivel mai înalt. A încercat să-i descrie chirurgului caracterul atât de intransigent al muzicii ei: natura ei de neînfrânt, într-un corp plăpând, putea să înșele la prima vedere asupra realei ei personalități. Doctorul Hanson o asculta cu atenție, dar expresia chipului nu dezvăluia nici unul din sentimentele lui. În cursul carierei sale, a reflectat Virginia, trebuie să se fi confruntat cu cazuri mult mai tragice ca cel al Lisei, în realitate, aceasta nu rămăsese decât cu un handicap mic din accidentul ei, chiar dacă-i spulbera ambiția vieții. Cu toate acestea, fata nutrea speranța secretă ca medicul va fi mișcat de tinerețea pacientei și că va admira curajul ei excepțional. Lisa profesoară de muzica, atunci când toata familia ei și-o imagina strârnind entuziasmul delirant al melomanilor… nu! Cu o voce scăzută, l-a întrebat pe chirurg: — Și speranța dumneavoastră se limitează la atât? — Câtuși de puțin! Vom putea merge mult mai departe. Dar vroiam să vă înfățișez o imagine realistă a situației. În cel mai rău caz, sora dumneavoastră își va recăpăta folosința mâinii și brațului drept. În momentul de față practic paralizate. O folosință normală. În cel mai bun caz, își va recupera utilizarea maximă a degetelor, ceea ce îi va permite sa‑și reia activitatea artistică întreruptă, cu prețul a numeroase exerciții de suplețe, bineînțeles. — Oh! a exclamat Virginia, strălucindu-i ochii, incapabilă să mai zică altceva. El s-a grăbit să-i tempereze entuziasmul. — Dar, țin să adaug – și este imperios necesar – ea trebuie să-și dobândească mai întâi un minimum de calm. Pentru moment, e întinsă ca o coardă de vioară. Va trebui s-o țin în clinică una, două săptămâni, timp necesar evaluării efectului pe care-l va produce asupra ei un repaus fizic, dacă nu și moral perfect. De altfel, pe deasupra, aerul de aici îi va face numai bine. Virginia a rămas o clipă consternată. Câte cheltuieli îi așteptau în perspectivă! Toți de acasă spuseseră ca sejurul în Elveția va fi scurt… Doctorul Hanson o examina cu acea franchețe care o jena și o tulbura în același timp. Nu-i prea plăcea să-i întâlnească privirea, într-atât se temea ca ar putea să-i citească gândurile. — Presupun ca veți rămâne lângă ea? s-a interesat el. — Bineînțeles! I-am promis asta și, de altfel, nici n-aș putea suporta ideea de a o părăsi. — Atunci, rămâneți în aceeași cameră de hotel? A ridicat capul, vrând să nege. — E prea costisitor. Va trebui să caut un loc maj modest. — Înțeleg. A rămas pe gânduri un moment, apoi și-a îndreptat din nou privirea sinceră spre ea. — În acest caz, aş putea să vă ajut… dacă doriţi, bineînţeles. — V-aș fi recunoscătoare, deoarece nu cunosc pe nimeni aici și nici nu vorbesc limba. — Sunt sigur că vă veți descurca perfect cu franceza pe care ați învățat-o la școală. Totul va merge spre bine, o să vedeți. Acum. dacă vreți să mă scuzați, am o dimineață foarte încărcată. Cu toate acestea, vă voi însoți până la hotel, dacă îmi permiteți. Luându-și rămas bun, i-a recomandat să-i ridice moralul surorii ei și să o convingă de succesul operației.   După-amiază, Virginia a dat fuga să o viziteze pe Lisa. Cum a văzut-o, a descoperit o licărire de spaimă în ochii ei. — Ei bine, l-ai întâlnit pe doctorul Hanson? Și ce ți-a spus? a întrebat-o Lisa imediat. Sora mai mare s-a grăbit s-o liniștească. — Totul e bine, Lisa, și e convins că va reuși. Însă cu o condiție foarte importantă: trebuie neapărat să te relaxezi, să te eliberezi de anxietate. E singura ta modalitate – indispensabilă – de a-l ajuta. Altfel, nu poate să întreprindă nimic. Vorbind, Virginia contempla peisajul admirabil care o fermeca, la fel ca și în ajun. Totuși, o pâcla slabă acoperea suprafața lacului și soarele părea că strălucește printr-un fluid ușor. Pe cerul de un albastru palid și liniștit, pluteau câțiva nori timizi. Lisa își luase un aer meditativ. — Da, doctorul Hanson mi-a făcut aceleași recomandări. Dar în loc să mă examineze, mi-a glorificat meritele țării sale, pe care pare să o iubească enorm. Mi-a descris primăvara și vara de aici, care se pare că sunt încântătoare. În plus, l-am găsit foarte sigur pe el, pe plan profesional. — Aceasta e indispensabil pentru a crea încredere pacienților săi. — Într-adevăr. Se pun atâtea speranțe în el…Văzând-o pe Lisa că se posomorăște, Virginia s-a hotărât să schimbe subiectul. — În orice caz, ai deja o mină mai bună și obrajii puțin roz. — Evident! Am fost instalată pe acest șezlong de pe terasa și aerul e atât de tare încât ar fi de mirare ca fața mea să nu se coloreze puțin. Dar Virginia, spune-mi, a mai zis doctorul Hanson ceva? Aceasta din urmă s-a întins la soare, înainte de a răspunde pe un ton lejer: — Nu, nimic important. E sigur de reușită, cu condiția ca tu să-l ajuți, să uiți de griji și să profiți la maximum de săptămânile pe care le vei petrece aici. — Săptămâni! E imposibil! — Oh, două sau trei, cel mult. Și ai șansa să te afli într-un loc minunat. — Și tu? Nu vei mai putea rămâne la același hotel. Socotisem să stau cel mult cincisprezece zile! — Nu te neliniști! Încerc să mă cazez mai modest, poate chiar în pensiune la o familie elvețiană. Ar fi în orice caz mai ieftin și mai agreabil pentru mine decât la hotel. — Biata mea Virginia! s-a înduioșat sora ei. Ma tem ca te vei plictisi teribil! Cel puțin, la hotel sunt oameni, mișcare. Nu ești o femeie să te izolezi într-o cameră sordidă. — De ce? Ma crezi atât de timidă? Sau timorată? — Nu, dar ești atât de feminină… și foarte frumoasă! — Nu mai vorbi prostii, știi prea bine că sunt departe de a fi seducătoare. — Din contra, semeni cu o eroină de roman, care își așteaptă iubitul. — Virginia a izbucnit în râs. — Așteptarea riscă să se prelungească! N-am găsit încă sufletul potrivit… În orice caz, nu te neliniști în privința mea pentru perioada imediată, sunt încă în acel hotel luxos, unde viața mi se pare plină de atracții și oamenii fascinanți. Acum te las să te odihnești. Profită și citește cărțile pe care ți le-am adus: povești cu zâne elvețiene, traduse în engleză, bineînțeles, și câteva reviste. Astea te vor ocupa până ce voi veni din nou să te văd, adică mâine după-amiază. Cu aceste cuvinte, Virginia a sărutat-o cu dragoste pe sora ei și a părăsit-o cu inima strânsă.

Capitolul 1 Un puternic tunet urmă luminii strălucitoare a fulgerului care brăzdă cerul. Bubuitura se auzi foarte aproape de locul unde ne aflam. — Ia te uită, toate luminile s-au stins în oraş. — Pe cine interesează asta? îmi răspunse Georgette, încercând să-şi pună mănuşile de cauciuc. Coborî prima din maşină, dar se întoarse către mine, văzând că mă mişc mai încet: — Hai odată! Pune-ţi mănuşile alea şi dă-i drumul! Adăugă, ca un amănunt important: — Le-am dat cu tâlc. Îmi trag mănuşile şi încerc să le mi le potrivesc bine pe degete. Apoi cobor din maşină, mă duc să caut cufărul pe care-l adusesem cu noi şi încep să scot dinăuntru sculele. Ploaia îmi bate în faţă, întunericul din jur e profund. — Vom traversa de-a dreptul, spun eu. Georgette mă prinde de braţ şi pornim. Paşii noştri răsună puternic pe asfalt, dar se înfundă încet în iarbă când trecem dincolo de stradă. Întind mâna către zidul ce şiroieşte de ploaie. — Nu e prea înalt, îi spun ca s-o liniştesc. Îi dau mâna, ea mă prinde de braţ şi o trag sus. Reuşeşte să încalece zidul şi-mi şopteşte: — Ia geanta! Apoi sare de partea cealaltă şi o prind tocmai la timp. Un fulger luminează faţada casei. Ferestrele au obloanele trase. Dar nu asta ne interesează. Vom intra oricum pe uşa principală. Tunetul loveşte şi el, dar cu mai puţină putere. Merg înainte pe aleea pietruită, cu mâinile întinse în faţă, ca un orb. Ajung la scările de intrare şi Georgette mă urmează îndeaproape. Pipăi cu o mână ca să descopăr broasca uşii. Scot din geantă sculele, o aleg pe cea care mi se pare potrivită şi încerc să deschid. Nimic mai simplu! Aud un scârţâit încurajator. — Merge? şopteşte Georgette. — De minune! Un pocnet uşor îmi dă de ştire că operaţiunea a reuşit. Apăs pe clanţă şi deschid. Mă strecor înăuntru şi o chem: — Haide, poţi intra! Prietena mea mă ascultă. Ajunsă în casă, scoate lanterna şi luminează în jur: — E mult mai bine aici! Ne aflăm într-un hol pătrat care se continuă cu un coridor ce conduce către o altă uşă. Aceasta trebuie să dea înspre grădină. La dreapta – o scară. Îi atrag atenţia să stingă lumina. Mă ascultă. Mi s-a părut că aud un zgomot pe scară. Dar nu era decât lemnul treptelor care pocnise. Sau nu? îmi ţin respiraţia. Se aude din nou zgomotul. Îmi par paşi care coboară. Unul... al doilea... al treilea... Cineva coboară? Probabil că bătrâna aia şi-a râs de mine! „Proprietarul nu-i niciodată acasă”. Trebuie să fugim. La lumina unui nou fulger zăresc pe scară un om ce se îndreaptă spre mine cu un pistol în mână. Trage. Zgomotul pistolului şi cel al tunetului se aud deodată. Simt o puternică arsură în braţ. Georgette începe să urle ca scoas a din minţi. Vreau să mă retrag, dar mă împiedic şi cad în genunchi. Geanta îmi cade. Încercând să mă ridic, ating cu mâna capătul unei scule care iese din geantă. Omul va trage din nou. Îl aştept să coboare. Mă ridic, scot scula, o ridic deasupra capului şi lovesc cu toată puterea. Se aude o lovitură surdă, apoi un zgomot de corp care cade. Georgette începe din nou să ţipe. Simt o adiere de vânt. Aerul proaspăt pătrunde în încăpere. Prietena mea a deschis geamul. Sare pe fereastră, o aud alergând prin curte. Îmi recuperez geanta şi pornesc imediat pe urmele ei. Ajungem la zidul pe care-l escaladaserăm mai devreme. Ne oprim puţin să răsuflăm. — Ce nenorocire! Am crezut că te-a ucis! — Doar m-a rănit. La braţul stâng. Eu l-am lovit pe urmă destul de tare... — Cu ce? — Cu o sculă. — L-ai lovit în cap? — De unde să ştiu? Braţul mă doare. Sar peste zid cu mare greutate. Dacă rana de glonţ îmi provoacă o aşa puternică ameţeală, ce trebuie să simtă omul pe care l-am lovit? Mai ales dacă l-am nimerit în cap. Înseamnă că a murit! Mă sprijin de Georgette pentru a ajunge la maşină. — Te doare? Nu răspund, dar ea înţelege. — Am să conduc eu, adaugă. Mă ajută să intru şi să aşază uşor pe scaun. Simt că voi leşina. Sunt un asasin! mai întâi hoţ, şi acum criminal! Eu, un băiat bun, muncitor! Şi când te gândeşti că nu mai departe de acum câteva luni nu aveam nimic să-mi reproşez! Mă aflam în atelierul de lăcătuşerie unde lucram, când apăru fiul cel mare al patronului, Jean-Louis. Veni lângă mine şi mă privi o vreme lucrând. Apoi tuşi, vrând să-mi dea de înţeles că avea să-mi vorbească. — Ce vrei? îl întrebai. — Vreau să discut ceva cu tine, Eric. — Da? — Păi. Îl privii şi-mi văzui în continuare de treabă. Dacă avea ceva de zis, putea să-mi spună şi lucrând, nu? Îşi drese glasul. — Ei bine, iată. Se opri, se frecă la falcă. Nu înţelegeam nimic. În primă fază îmi înşiră nişte cuvinte dezlânate din care se putea înţelege că era o treabă delicată. Nimic care să mă intereseze. Noi doi n-am fost niciodată prieteni, dar nici n-am avut vreodată vreo ceartă. Acum zece ani, când am fost angajat aici, el nu terminase încă liceul tehnic. Era un băiat timid şi sperios, fără îndoială şi din pricina severităţii tatălui său, maistrul Marcelin. Pe vremea aceea bătrânul era încă în plină formă, era respectat şi temut de angajaţi şi de familie. Şi mie mi-era frică de el. Eram timid la rândul meu şi destul de naiv pe deasupra. Abia terminasem armata, eram încă un tânăr neştiutor şi mă trezisem singur pe lume. Tata murise în urmă cu câţiva ani, pe când aveam cincisprezece, într-un accident de muncă. Pe atunci, eram elevul unuia dintre cele mai bune colegii din Franţa. Trebuia să termin liceul şi aveam de gând să urmez apoi facultatea de litere. Dar mama, sărmană văduvă, m-a mutat la un liceu tehnic, pentru că aşa aveam mai rapid şansa să-mi câştig singur existenţa. M-am angajat cu jumătate de normă undeva, dar înainte de armată nu eram încă lăcătuş plin. Când am terminat serviciul militar, a murit şi mama. Cancer. Un vecin mi-a spus că se caută un lăcătuş. Unul dintre muncitorii lui Marcelin se pensionase, aşa că am venit în locul lui. Era o meserie care-mi plăcea, deşi salariul nu era prea mare. În schimb, oamenii dădeau bacşişuri bune pentru treburi mai urgente şi nu refuzam niciodată să lucrez peste program. — Cred că ştii că tata nu se simte prea bine. Ştiam prea bine: avea ulcer şi în ultima vreme şi crizele de astm erau din ce în ce mai dese. — Şi că fratele meu va termina colegiul în curând. — Da. Şi? Încă nu pricepeam. — Va trebui să schimbăm puţin profilul afacerilor noastre. Înţelegi? Lăcătuşeria este o treabă ieftină şi nici nu ai mare lucru de făcut. Marile lucrări pe şantiere le iau tâmplarii. Noi nu intervenim decât când casa este gata. În rest, reparaţiile, cheile, toate astea sunt mai mult aşa, ca să fie, să zicem şi noi că avem ceva de făcut. Nu mai merită investiţia. Ne gândim să ne ocupăm de feronerie. Tăcui, pentru că nu înţelegeam unde bate. — Abia dacă afacerea mai este rentabilă. Fratele meu va fi singurul care se va mai ocupa de asta. Tresării. — Şi asta ce înseamnă? — Că nu te mai putem păstra aici. — Mă daţi afară? — Restrângere de personal. Ţi se va plăti tot ce-ţi datorăm. Încercai să lupt. — Poţi să-mi spui ce vrei, dar tatăl tău m-a angajat. — El mi-a spus să te avertizez. Eu voi fi noul preşedinte-director general. Vom începe treaba de luna viitoare. — Când trebuie să plec? — La sfârşitul lunii. Mai ai zece zile ca să te pregăteşti. Încercă să îndulcească pe cât posibil vestea: — Trebuie să înţelegi că şi noi regretăm, dar nu avem ce face. Pentru a putea reuşi, trebuie să plătim preţul ăsta. Avem nevoie de utilaj performant. Nu ne mai permitem deocamdată cheltuieli suplimentare. Dar, după ce trece perioada asta grea, dacă vrei să te întorci. Eram mut de uimire. — Tatăl meu îţi va da referinţe excelente. El crede că nu-ţi va fi prea greu să te angajezi în altă parte, eşti un muncitor de nădejde. Ai putea să încerci la concurenţă, la Bruyet, de exemplu, cel mai important din domeniu. Îl oprii cu un gest obosit. — Nu te mai deranja, am înţeles! Jean-Louis mă lăsă singur şi se îndreptă către uşă. Din uşă se întoarse din nou către mine şi adăugă: — Ce să facem? Trebuie să evităm falimentul! Nu mai suntem pe vremea străbunicilor, când se făceau aici broaşte pentru tot oraşul şi când lucrau în atelier şase oameni. Nici pe vremea bunicului, care era singurul fabricant de seifuri din oraş! Era adevărat. În atelierele de pe strada Courlason, una dintre cele mai vechi din oraş, familia Marcelin întemeiase o dinastie de lăcătuşi. Dar cererea nu mai era aşa de mare. Cu fiecare an, comenzile erau din ce în ce mai slabe. Când am fost angajat eu, eram trei colegi. Cinci ani mai târziu, cel mai bătrân dintre ei a murit, fără să fie adus un înlocuitor. În martie anul trecut, celălalt băiat, din ce în ce mai leneş şi mai dezinteresat, a fost pus pe liber. O reorientare a afacerilor se impunea, din nefericire pentru mine. Ce ironie! Mă credeam la adăpost. Credeam că am un loc de muncă sigur, de unde aveam să ies la pensie. Nu aveam ambiţii prea mari, aşa că atelierul îmi convenea de minune. Nu aveam nevoi deosebite, aşa că banii pe care-i câştigam erau suficienţi pentru a trăi bine. Chiar reuşisem să fac ceva economii. Nu m-aş fi imaginat vreodată şomer. Din păcate, nici cel mai binevoitor angajator nu m-ar fi putut primi, nici pentru cele mai bune referinţe din lume. Nu pentru că eram un prost profesionist, dimpotrivă. Ci pentru că toate afacerile de acest gen mergeau din ce în ce mai rău. Majoritatea atelierelor se mulţumeau să supravieţuiască. Profitul era tot mai mic. Mă întorsei la munca mea, din care mă întrerupsese băiatul cu vestea lui cea proastă. Avea dreptate, lucrările noastre erau simple mărunţişuri. Şi foarte puţin rentabile, de altfel. Materia primă şi manopera costau destul de mult. Dar clienţii erau oameni săraci şi patronul nu putea să ridice prea mult preţul. Tehnologia noastră era învechită. Lucram cu diamantul, iar acesta era scump. Pe de altă parte, începuseră să fie din ce în ce mai răspândite maşinile ce făceau copii de chei în timp record şi cu un preţ mai mult decât rezonabil. Ieşeam de la muncă pe la şase, dar azi mai întârziai în aşteptarea patronului, care fusese chemat de urgenţă la un client şi era plecat încă de la prânz. După un timp, realizai că se oprise probabil la vreun bistro din drumul lui, pentru a nu risca să mă întâlnească la atelier când se întoarce. De vreme ce încredinţase această corvoadă fiului său, însemna că nu avea chef de o discuţie sentimentală cu mine. Îmi lăsa la dispoziţie o zi ca să pot digera pe îndelete vestea. Mă dezbrăcai de salopetă, o pusei în dulap şi-mi luai hainele de stradă. De obicei, după lucru mă opream puţin la barul din colţ, să schimb câteva cuvinte cu clienţii şi cu ospărătiţa, o fată brunetă şi veselă. Afară era foarte cald. Aerul era sufocant, mai ales prin comparaţie cu adăpostul răcoros al atelierului. Cafeneaua mă atrăgea, dar trecui prin faţa vitrinei fără să mă opresc. Trebuia să discut cu Georgette. Grăbii pasul. Ajunsei în parcare şi intrai în maşină. Locuiam pe strada Jean-Jacques Rousseau, într-un bloc modest. Stăteam aici de zece ani, de când tatăl Marcelin mă dusese acolo prima dată, după semnarea contractului de muncă. Omul îl cunoştea pe administrator, care-i spusese că locuinţa cu pricina era liberă, gata de închiriat. Mi-a plăcut imediat, pentru că era ideală pentru un bărbat singur: o cameră, o mică bucătărie şi baia. De atunci, nu căutasem niciodată să mă mut. În primul rând pentru că era convenabilă – chiria era destul de mică – şi apoi pentru că mă împrietenisem cu vecina de palier. Fata se arătase ospitalieră, chiar foarte. Pe vremea aceea nu eram prea descurcăreţ cu femeile. De altfel, nici acum nu sunt. Din pricina asta, nici nu i-am dat mare atenţie. Dar ea a fost prima care m-a salutat, foarte amabilă. Acesta a fost primul pas. Câteva zile mai târziu, într-o seară, ne-am întâlnit amândoi pe scări. Ea mi-a întins mâna şi s-a prezentat: — Bună seara. Eu sunt doamna Bollard. Prietenii îmi spun Georgette. Înaltă, bine proporţionată, cu părul vopsit blond, faţa rotundă, plăcută, ochii căprui, gura mică şi roşie, gropiţe în obraji. Portretul unei femei frumoase şi proaspete, chiar dacă nu era vreo prinţesă din poveşti. Îmi surâdea foarte amabil, aşa că-i întinsei mâna, bucuros de cunoştinţă: — Eric Janicaut. — Sunteţi lăcătuş, nu-i aşa? — Da, doamnă, dar de unde ştiţi? — Îl cunoaştem pe patronul dumneavoastră, adică cu şi soţul meu vreau să spun. Eu sunt vânzătoare la o alimentară, el lucrează într-o fabrică de confecţii, în schimbul de noapte, de la nouă seara la şase dimineaţa. În felul ăsta nu ajungem să ne vedem toată săptămâna, adăugă ea râzând. Când el vine acasă, eu plec la muncă. Şi mă culc când el trebuie să plece. Ajunserăm la etajul trei. Foarte amabilă, mă invită să-i fac o vizită. — Nu vreţi să intraţi să ciocnim un pahar? Nu refuzai, dar nici nu ştiui ce să zic. Femeia adăugă: — Doar o gură de Martini. — Cu plăcere. Intrai. Casa lor era mult mai bine aranjată decât a mea. Şi, în primul rând, mai mare. Aveau trei camere. Mă invită în sufragerie. Încăperea era mobilată modern, cu o canapea şi fotolii, măsuţă de cafea, televizor. — Dar luaţi loc. Rămăsei în picioare. — Nu vreau să vă deranjez. Fu uimită şi încântată de atitudinea mea. Chicoti: — Vai, ce timizi suntem! De cine vă e teamă? Charles nu se întoarce decât peste o oră. Voi spăla paharele, le voi pune la loc. Şi nici măcar nu va şti că aţi venit aici. Râse ironic: — Vecinii de palier? Nici în privinţa lor nu trebuie să vă faceţi griji. Sunt bătrâni. Abia văd, iar unii nici nu aud măcar. Oare ce trebuia să înţeleg din toate amănuntele astea? Mă înroşii. — Câţi ani aveţi? Optsprezece? — Douăzeci şi ceva. — Nu s-ar zice! Eu am douăzeci şi opt. — V-aş fi dat mai puţin! — Mincinosule! Am făcut prostia să mă mărit la şaptesprezece ani. La ţară, eram deja prea bătrână. În fine, sper că nu sunteţi logodit său. — Nu. — Vreo prietenă? — Nu. — Mai bine. Îmi povesti apoi că soţul său, cu cincisprezece ani mai mare decât ea, deja chelise şi făcuse burtă. Era din ce în ce mai puţin pus pe „treabă”. Simţeam că obrajii îmi ard. Dar ea nu era deloc jenată. Vorbea lejer, în timp ce aşeza paharele pe tăviţă şi turna băutura. Veni lângă mine şi se aşeză destul de aproape. Eu nu ştiam ce să spun, iar ea părea când amuzată, când înduioşată de atitudinea mea. Când fu timpul să plec, mă însoţi până la uşă şi mă mângâie uşor pe obraz cu vârful degetelor. Ajuns acasă, mâncai puţin, cam fără chef. La prânz luam masa într-un restaurant pe care mi-l recomandase Marcelin, iar seara mă mulţumeam cu câteva sandvişuri. Odată terminată masa mea frugală şi solitară, mă scufundai într-o tristă visare. Îmi reproşam faptul că mă comportasem ca un imbecil. Femeia îmi făcea avansuri clare, iar eu stăteam fără să răspund nimic. Măcar din politeţe şi tot ar fi trebuit să fac puţină conversaţie. Mă hotărâi să trec pe la ea puţin mai târziu, aşa că pândii cu atenţie întoarcerea soţului şi plecarea acestuia. Dar când bărbatul părăsi casă, mă simţii absolut incapabil să mă duc să bat la uşa ei. Dar nu avui prea mult timp de regrete. A doua zi, pe la ora zece seara, când mă pregăteam să mă îmbrac în pijama, cineva sună la uşă. Deschisei uşa şi o zării în prag. — Am văzut lumină, şopti ea. Scuze, dar, dacă nu vă supăraţi, aş vrea să vă rog ceva. Nu pot deschise uşa dulapului, e puţin stricată. Poate îi daţi de cap. — Trebuie să mă îmbrac., bolborosii eu. Ea împinse uşa şi intră în casă. Purta doar un capot. — De ce să vă mai schimbaţi? Arătaţi destul de bine. Haideţi, insistă ea în şoaptă. Inima-mi bătea nebuneşte, dar am urmat-o imediat. Mă conduse în dormitor. Încăperea era abia luminată de o mică lampă. Am dat ocol patului. În oglinda dulapului o zării pe tânăra mea vecină. Se afla chiar în spatele meu, foarte aproape. Am învârtit cheia, am întâlnit o uşoară rezistenţă, da uşa s-a deschis destul de repede. — Aţi reuşit? — Da. Broasca trebuie unsă. Voi trece mâine pe aici să rezolv asta. — Ah! Mulţumesc! Ieşind din cameră, agăţă cu piciorul firul lampei şi-l scoase din priză. Lumina se stinse şi rămăserăm pe întuneric. — Ah! Cât sunt de neîndemânatică! Unde sunteţi? Tocmai voiam să răspund, că mă trezii direct în braţele sale. Gura ei îmi căuta buzele. — Dragul meu... Pentru o clipă mă lăsă. Auzii un foşnet de haine, apoi vecina mă prinse iarăşi în braţe. De data asta era goală. Degetele sale agile descheiau nasturii bluzei de pijama şi mă dezbrăcau. Căzurăm pe pat. — Ai pielea fină, şopti ea, şi miroşi frumos. Mă sărută cu foc. Eu încă ezitam. Mi-era parcă frică s-o ating. Pielea ei era pufoasă. — Spune-mi. Ai mai fost cu vreo fată? — Da. — Dar nu prea des, nu? — Nu prea. — Pariez că nu-ai fost decât la fete. Pentru care plăteşti. Ruşinat, i-am răspuns că avea dreptate. — Ei bine, nu va mai fi necesar să faci asta! Niciodată. Mai dai şi bani şi. Cine ştie ce se mai întâmplă. Nu-i prea isteţ din partea ta! Promite-mi că nu te mai duci acolo. — Vă jur. Ea râse amuzată. — Cred că acuma ai putea să-mi vorbeşti cu „tu”. În noaptea aceea, Georgette se strădui să-mi perfecţionize educaţia sentimentală. De atunci înainte, ne întâlneam de câteva ori pe săptămână. Cu anii, legătura noastră căpătă o alură aproape conjugală. Cu Charles mă aflam în relaţii foarte cordiale, şi trebuie spun că bărbatul nu a avut niciodată nici cea mai mică bănuială. De altfel, îmi păstrasem aceeaşi mască de băiat bun şi liniştit, împăcat cu soarta sa şi cu statutul de celibatar. *** În seara aceea deci, mă dusei direct acasă. Nu aveam decât o singură persoană pe lume cu care să-mi împărtăşesc problemele. Georgette curăţa legume pentru masa de seară. — Ce-i cu faţa asta? se miră ea. Ce ţi s-a întâmplat? — Am să-mi pierd locul de muncă, oftai eu, aşezându-mă lângă ea. — De ce? Îi povestit tot. Georgette se încruntă: — Dar au dreptul să te dea afară? Ar trebui să vorbeşti cu un avocat sau să te duci la sindicat. Dar eu nu voiam să risc niciun conflict cu angajatorul meu. — N-ai dreptate. Omul e un nemernic dacă vrea să te lase pe drumuri după atâta timp. I-a convenit cât ai lucrat pentru el, nu? — Dar e bolnav. Cred că are şi el destule necazuri. — Dragul meu pisoiaş. S-ar spune că în sufletul tău nu se află pic de răutate. Puse cuţitul pe masă şi veni lângă mine, pentru a-mi da un sărut tandru de consolare. Se aşeză pe genunchii mei şi începu să-şi desfacă nasturii bluzei. Dar starea mea de spirit nu era prea propice dragostei. Georgette observă lipsa mea de entuziasm. — Nu acum? mă întrebă ea zâmbind. Eşti prea deprimat? Ai să-ţi revii. Sări de pe genunchii mei şi se încheie la bluză. — Dar trebuie să-ţi revii repede, adăugă. Haide, sus! mai ai o oră la dispoziţie pentru a merge pe la celelalte ateliere, să vezi dacă-ţi găseşti de lucru. — Mă duc mâine. — Nu, mâine ai să continui ce-ai început azi. Doar dacă nu-ţi vei găsi din prima, ceea ce e puţin probabil. Cei din branşă trebuie să ştie că eşti un muncitor bun şi vrednic. N-ai fost dat afară pentru că ai greşit cu ceva, ci pentru că nu-şi mai permit să te ţină. Mă împunse uşor în şold pentru a mă convinge să mă ridic. — Ştiu şi ce salariu ar trebui să ceri. Cam de câţi ani nu ţi-a crescut salariul? Bătrânul Marcelin a cam profitat de bunătatea ta. Vorbele ei îmi făceau bine, pentru că aveam nevoie de o încurajare. — Haide! Rade-te, pune-ţi o cămaşă curată şi costumul gri. Schimbă-ţi pantofii. Ai să arăţi perfect. O ascultai. De altfel, o ascultam de obicei. Era spre binele meu. Plecai de acasă foarte sigur pe mine. Dar efectul ăsta nu avea să dureze. Ajunsei pe strada Marmagne, la atelierul lui Bruyet. Trei muncitori îşi făceau de lucru. Patronul mă primi foarte cordial. — Salut, Janicaut. Merge? — Se poate şi mai bine. — S-a întâmplat ceva? — Sunt în şomaj. Chipul său căpătă o expresie de milă. Dar îmi putui da seama că înduioşarea lui nu era decât o mască. — Aha, deci nu-i merge prea bine lui Marcelin, a? Ştiu de multă vreme că omul are probleme de sănătate. Trebuia să pună punct odată şi odată şi să-şi îngrijească sănătatea. Nu lasă afacerea fiului lui? Îi explicai totul. Bruyet mă ascultă cu atenţie, clătind din cap şi încercând să-şi ascundă satisfacţia. În fond, era vorba despre dispariţia unui concurent de pe piaţă. — Păcat, îmi pare rău pentru Marcelin. Şi pentru tine îmi pare rău. Pentru că, oricât aş vrea, nu te pot angaja. Nu-i posibil, bătrâne. Deja încep să mă întreb dacă mai pot păstra trei muncitori. Costă foarte mult, mai sunt şi taxele. După ce plătesc totul, nu-mi mai rămâne decât ceva mărunţiş. Sunt sigur că m-aş descurca mai bine de unul singur. Refrenul ăsta îl auzisem de mai multe ori. Patroni copleşiţi de taxe, muncitori care mai mult îngreunează traiul angajatorilor decât îl uşurează. Cu toate astea, Bruyet îşi construise o vilă foarte frumoasă la Saint-Doulchard. — Mi-ar plăcea să te iau la mine, crede-mă. Eşti un tip bun şi de încredere. Dar în momentul ăsta sunt nevoit să dau afară pe unul dintre ai mei. În final, omul m-a sfătuit să mă duc la Parelli. A doua mea încercare fu la fel de puţin fructuoasă. Parelli nu voia să angajeze un muncitor calificat. Un ucenic îi ajungea. Descurajat, mă întorsei acasă. Ascultai la uşa Georgettei şi auzii vocea lui Charles şi zgomotele familiare de pregătire a mesei. Familia Bollard lua cina. În aparenţă, era un menaj bun şi fericit, fără necazuri. Un soţ fericit şi liniştit. Până în momentul acela nu fusesem niciodată gelos pe Charles. Georgette îmi spunea că eu eram preferatul ei, cel care se bucura de adevărata ei tandreţe. Şi aveam de ce s-o cred, pentru că-mi demonstra deplin dragostea ei. Aşa că fui surprins când îmi dădui seama că-l invidiez. Nu pentru că petrecea alături de prietena mea două zile pe săptămână – de dimineaţă până seara, – ceea ce eu nu puteam, ci pentru că bărbatul ăsta avea viaţa lui, unde era bine „instalat”, pentru că avea un loc de muncă stabil, unde era bine văzut. Fără să-mi fie foame, încercai să mănânc ceva, apoi mă pregătii de culcare. În starea în care mă aflam, mă crezui îndreptăţit să mă răfăţ puţin, aşa că încercai pentru prima dată parfumul dăruit de Georgette. Îi cumpărase unul asemănător şi lui Charles, pentru ca soţul să nu simtă o aromă străină în propriul pat. Aveam de gând să mă odihnesc puţin, în aşteptarea orei la care bărbatul se ducea la muncă. Când îl auzii plecând, ieşii pe palier. Cobora scara. O dată ajuns jos, intrai în apartamentul lor, fără să mai bat la uşă. — Ia zi, dragule! Cum a fost? Georgette ieşi din baie. Era goală. — Nimic interesant. Ea continua foarte liniştită să se şteargă cu un prosop. Când o vedeam astfel, foarte calm impudică, eram la fel de emoţionat ca în primele clipe ale relaţiei noastre. Era la fel de frumoasă ca în urmă cu zece ani: gâtul perfect, sânii tari, şoldurile rotunde, pulpele albe şi fine. — Te-ai dus la mai mulţi? — Doi. — Dar mai sunt şi alţii. — Da. — Ce ţi-au zis ăştia? — Palavre. — Dar mâine vei reuşi! Haide, vino-ncoace! Cu prosopul în mână încă, intră în dormitor şi mă îndemnă s-o urmez. Se îndreptă spre pat, dădu la o parte cuvertura şi se întinse. — Haide, pisoiaş! Mă dezbrăcai de pijama şi venii lângă ea. Braţele ei se înnodară în jurul trupului meu. Mă săruta întruna, şoptind: — Nu mai vreau să te văd aşa. Sunt sigură că te vei descurca. Cu meseria ta, e simplu să-ţi găseşti altceva. Atunci a fost momentul în care a pronunţat pentru prima dată fraza fatală. Dar nu i-am înţeles imediat sensul. — Şi apoi există şi alte posibilităţi. Oftai şi-i răspunsei: — Da, dar aş prefera lăcătuşeria. Alte slujbe nu-mi spun mare lucru. Ea reluă, cu un ton indulgent: — Sigur că da, pisoiaş! Mă strânse puternic în braţe: — Nu eşti decât un copil. — Dar am trecut de treizeci deja. — Nu vorbesc de vârstă. Mă sărută pe gât, adăugând: — Din fericire, sunt eu aici. O să am grijă de tine. Tăcu şi mă sărută şi mai aprig. Era singurul tratament de care aveam nevoie. Dragostea ei. Începea o noapte de uitare, de pasiune, de fericire. *** A doua zi îl întâlnii pe bătrânul Marcelin. Era în atelier când ajunsei acolo. Veni către mine, cu o expresie de suferinţă pe chip. Îmi întinse mâna, ca şi cum mi-ar fi prezentat condoleanţe: — Ce vrei, dragul meu? Nu am cum să procedez altfel. Coborî vocea: — Eu nu mai am autoritate, sunt bolnav, nu mai pot munci. Ceilalţi. Era neputincios. — Nu vă necăjiţi, spusei eu jenat; am să mă descurc. — Ginerele meu a avut ideea asta. Ştii că băiatul are un atelier de feronerie. L-a îndemnat şi pe Jean-Louis să facă acelaşi lucru, cică s-ar câştiga mult mai bine. Mă privi în ochi: — Ştii, eu le-am zis să te păstreze, dar ei au gândurile lor. Nu vor să mai aibă niciun angajat, vor să fie numai ei şi să-şi pună pe cartea de muncă salariul minim, ca să nu plătească prea mult la impozite. Dacă te-ar fi luat, ar fi însemnat să te plătească la banii pe care-i meriţi, şi un lucru ca ăsta ar fi dat de bănuit. Înţelegi? Tu să ai mai mulţi bani decât angajatorul. Nu mergea! — Înţeleg, înţeleg. Ei, asta e. — Ai fost pe la alte ateliere? — Da. — La Bruyet te-ai dus? — Da. Absolut nimic. Nu poate să-şi permită să angajeze în momentul ăsta. Asta e ceea ce mi-a zis, cel puţin. — Deci n-a vrut? E un nemernic! — M-am dus şi la Parelli. — Şi? — Nici el nu face angajări. — A, da, ştiu. Ăsta-i exploatează pe ăia mici, îmi tăie vorba bătrânul. Zice că-i învaţă meserie. Pe naiba! La Lister ai fost? — Nu încă! — Ăsta e chiar un tip bun. Dacă poate, sigur te ajută. Am să-ţi pregătesc nişte referinţe care nu se pot refuza, pur şi simplu. Am să spun acolo că eşti un celebru specialist. Şi dacă nu găseşti de lucru pe aici, pe la noi, n-ai decât să te duci la Paris. În fond, nu există nimic care să te reţină la Bourges, nu? Ce să-i faci? Aveam reputaţia de burlac convins. Îl ascultai impasibil, evocând totodată în minte anumite amănunte din anatomia Georgettei şi căldura dragostei sale. — Ce contează pentru tine că e aici sau în altă parte, nu? — Aşa e, răspunsei eu prudent.

Iubire de departe de Francoise Augier  Capitolul 1   Ralph... murmură Mona Collins în somn, întorcându-şi fără încetare, într-o parte şi alta pe pernă capul blond frumos. Oh! Ralph. Tocmai pusese stăpânire pe buzele sale, în mod senzual şi seducător. Ea îi savura sărutările şi cedă mângâierilor. Braţele lui Ralph o înlănţuiră acum. Cât era de bine să-i aparţină în întregime acestui bărbat şi să-l poată mângâia ascultându-i bătăile inimii! îl iubea. Îl iubea pe Ralph Harper din toată inima. Cunoscuseră împreună acea clipă minunată în care două fiinţe nu mai formează decât un singur trup. Zgomotul unui motor, în depărtare, o trezi aducând-o cu brutalitate la realitate. Incapabilă să se sustragă visului, Mona întinse mâna spre Ralph. Şi-o lăsă imediat să cadă: nu era acolo. Era singură. Oare de ce trebuia să se mai gândească la el? se întrebă. Dădu pătura la o parte. Dacă prezenţa lui ralph nu era decât o halucinaţie, faptul că-l dorea era o realitate, ascunsă cât mai adânc în fiinţa sa, dar mereu prezentă. Mona îşi reproşa că se gândea astfel la acel bărbat absent de mulţi ani. Încercă să se calmeze, se întoarse în pat oftând şi făcu un suprem efort pentru a uita, dar în zadar. Ca întotdeauna, trecutul îi reveni în memorie. Pe atunci avea optsprezece ani şi toată nepăsarea tinereţii. Oare ce fată tânără nu s-ar fi îndrăgostit nebuneşte de Ralph Harper? La douăzeci şi trei de ani, avea misterul şi seducţia unui bărbat matur. Începuse să lucreze de foarte tânăr ca muncitor la zăcămintele petroliere şi se călise considerabil în timpul acelor ani. Totuşi, dăduse dovadă de o mare tandreţe, încât fu la fel de uimită ca şi în faţa acelui sentiment minunat care se amplifica între ei. Mona îşi amintea perfect prima lor întâlnire... Era într-o zi foarte călduroasă, cum Texasul cunoştea uneori. Mona, în vacanţă, profitase de libertate pentru a se duce să hoinărească în apropierea sondelor. Spre deosebire de mama sa, îi plăcea nespus acele locuri, să respire mirosul special al petrolului brut care tocmai se extrăgea şi să privească feţele brăzdate de riduri ale muncitorilor. Toată lumea o cunoştea: se ştia că era fiica lui Bob Collins şi nimeni nu-i adresase vreodată vreo remarcă nepoliticoasă. În acea zi nu avusese ochi decât pentru un bărbat. Înalt şi slab, cu părul şaten ondulat, care-i ieşea de sub cască, se oprise lângă ea şi-o măsurase îndelung. În ochii verzi-cenuşii strălucea o licărire intensă care o tulbură profund. Descumpănită, roşii: cum să reziste oare farmecului pe care-l emana acel necunoscut? Chipul bronzat şi mâinile lungi, suple şi agile, o fascinară. După ce-şi terminase munca, el se îndepărtase. Mona se simţi în mod inexplicabil pierdută şi începu să-l urmărească pentru a-l ajunge din urmă puţin mai departe, la umbră unui camion. Îl abordă cu un zâmbet. — Sunteţi nou? El lăsă ochii să-i alunece peste picioarele lungi, înainte de a răspunde laconic: — Da. — Nu-mi amintesc să vă fi întâlnit deja. — Tocmai am sosit. — Vă gândiţi să rămâneţi mult timp? — Nu ştiu. Nu am încă planuri foarte precise. — Sper că vă place aici. — Nu-i prea sigur! Sub privirea insistentă, Mona rosi, în acelaşi timp tulburată de acest bărbat şi uimită de propria purtare; niciodată nu simţise un val atât de vertiginos de emoţii ameţitoare şi fermecătoare. Şi totuşi, nu schimbaseră decât o privire. — Scuzaţi-mi indiscreţia. La revedere. Ultimele cuvinte fuseseră murmurate cu o voce atât de şoptită, încât de-abia se auzea. Apoi plecă, aproape alergând, atât de provocator i se păruse comportamentul ei. În timpul după-amiezii, Mona evită cu grijă să-l reîntâlnească şi discută cu muncitorii pe care-i cunoştea. Cu toate acestea, n-avea decât o dorinţă: să rămână acolo şi să-l contemple pe acel bărbat care o fascina. Dar dacă o surprindea în timp ce-l spiona? Aproape fără să vrea, Mona nu putu rezista plăcerii de a-l privi. O ultimă oară! Prea absorbit de munca sa, el n-o remarcase. Cuprinsă de senzaţii ciudate, Mona se întrebă ce i se întâmplase. Oare ce putere avea pentru a o vrăji astfel? Mări pasul şi se grăbi spre garaj. Îndată ce deschise portiera maşinii sale, observă o foaie de hârtie mototolită, pusă pe scaunul pasagerului. Fără să lase să se vadă nimic din surpriză, se instală la volan, le spuse la revedere prietenilor şi demară, apoi aşteptă să ajungă la o anumită distanţă de şantier pentru a se opri. Despături scrisoarea cu o mână tremurătoare; era doar un număr de telefon. Fără nume, fără adresă. Dar n-avea nicio îndoială despre originea acestui mesaj. Cu inima palpitând, porni din nou cu toată viteza. Nu-i lipsea tupeul! se gândi ea. În cazul în care crede că mă voi grăbi spre telefon, se înşală! Şi totuşi. Doar faptul de a se gândi la el, la braţele puternice, la cămaşa udă de transpiraţie care i se lipea de piele, de blugii prăfuiţi mulaţi pe el, acest simplu fapt o tulbura teribil. Îşi dorea la nebunie să se cuibărească lângă el, în braţele sale. Necunoscutul acesta îi ocupa deja toate gândurile. Nu, nu-i va telefona! Va fi visul său. Va păstra foaia de hârtie cum se păstrează o comoară secretă, în adâncul fiinţei sale. De altfel, la ce bun să arunce acest bilet, pentru că numărul îi era deja întipărit în memorie? În seara aceea, cina i se păruse interminabilă. Mama sa, foarte mondenă, nu înceta să comenteze micile evenimente ale zilei. Îndată ce masa se termină, Mona se refugie în camera ei; simţea nevoia să fie singură. În mod reflex, se opri în faţa oglinzii care-i reflectă imaginea unei femei radioase şi încă toată agitată de tulburarea pe care fascinantul necunoscut i-o trezise. Îi citise în privire o admiraţie pe care nu şi-o putuse ascunde. Un amestec irezistibil şi totuşi înssăimântătoare de aroganţă şi de seducţie. Gânditoare, se întinse pe pat. Pentru prima dată în viaţă, avea de-a face cu un adevărat bărbat, atât de deosebit de cei pe care îi cunoscuse până atunci! Da, într-o zi o va lua în braţe. La această idee, se înfioră. Totul în atitudinea sa, dovedea că acest bărbat nu mai avea nimic de învăţat de la viaţă. Dar de la dragoste? Mona se ridică şi se duse la fereastră pentru a privi prin perdelele de dantelă albă; grădina pe care un peisagist la modă i-o aranjase mamei sale. Dar, în loc de flori, vedea un chip subţire şi bronzat. Oare de unde îi venea acea senzaţie că dacă voia să se apropie prea mult de acest bărbat, îşi asuma un pericol? Să fi fost tocmai din cauza experienţei sale? Brusc, avu o certitudine absolută, de netăgăduit: acel bărbat cunoştea viaţa şi dragostea. Nu mai avea decât o singură nădejde: să înveţe totul de la el. Mona îşi duse mâna la faţă. Îi ardea. Niciodată vreun bărbat nu avusese un asemenea efect asupra sa! Oh! Desigur, unii o curtaseră şi chiar o sărutaseră, dar fără să meargă mai departe. Nu le-ar fi permis ea. Niciodată nu simţise pentru ei un sentiment adevărat. Ştiuse întotdeauna că, atunci când va veni bărbatul vieţii sale, îl va recunoaşte; acum acel sentiment era acolo, atât de puternic încât o apăsa. Necunoscutul acela era cel pe care-l aştepta. Se îndreptă spre telefon şi formă numărul lui cu inima bătând să-i spargă pieptul! La a şasea sonerie, răspunse: — Alo? Vocea masculină era caldă şi vibrantă. Ea îşi adună toate forţele pentru a răspunde: — Alo! Fu incapabilă să rostească o vorbă în plus. — Ştiam că dumneata erai. Unde vrei să ne întâlnim? — Nu ştiu. Nu pot. Părinţii mei. Bâigui Mona. El începu să râdă. — În acest caz, hotărăsc eu. Sună-mă mâine seară. Dar înainte, un mic sfat: data viitoare când vei veni la sonde să fii mai discretă. — Dar, n-am vrut. Se întrerupse; la ce bun să-l asigure de nevinovăţia sa? N-o va crede! — Iartă-mă, sunt grăbit. Pe curând. Mona închise. Toate acestea erau absurde, nebuneşti. Nu se mai recunoştea! Trebuia să-l uite cât mai repede pe acest străin, să nu se mai gândească niciodată la el. Totuşi, a doua zi seara, nu se putu împiedica să nu-l sune. — Bună seara. Tonul îi era aspru şi atât de puţin încurajator, încât Mona bâigui cu o voce stinsă: — Bună seara, mi-ai cerut să. — Ascultă, acest mic joc a durat destul. Lasă-mă-n pace! Era atât de brutal, încât ea nu putu decât să murmure: — Ce vrei să spui? — Mai mulţi colegi ţi-au observat manevra. Doi dintre ei şi-au dat chiar osteneala să mă avertizeze că-mi voi pierde timpul cu fata patronului. Cel mai nostim este că sunt convinşi că eşti pură ca zăpada. Cu siguranţa nu ţi-au văzut ocheadele incendiare! — Eu niciodată. N-am vrut. Doream doar să te cunosc. — Evident! Doar că există un lucru pe care nu-l ştii: eu nu caut necazuri! — Eu şi mai puţin! protestă ea. Ce este rău în a dori să te apropii de cineva? Am impresia că ştii. Atâtea lucruri. — Este adevărat, cunosc viaţa. Şi nu este roz în fiecare zi. — Şi dragostea. Nu crezi în ea? Întrebarea îi scăpase fără să vrea. Ce va gândi despre ea? îşi muşcă buzele, înspăimântată de propria reacţie. — Dragostea? Ce glumă! — De ce această zeflemea? Găseşti cuvântul chiar atât de îngrozitor? îl întrebă, cu lacrimi în ochi. — Îngrozitor? Nu! mai curând ridicol. Lipsit de interes. Râse sec, fără bucurie. — Nu te înţeleg, murmură Mona, cu un nod în gât. Dragostea este. Atât de importantă. La aceste cuvinte el izbucni într-un râs sincer. — Nu pentru mine! Deci pentru dumneata! Eşti incredibilă! Ce aştepţi de la mine? — Am putea ieşi împreună, de exemplu să mergem să vedem un film. — Crezi că am timp de pierdut? Ultima dată când am fost la cinema, aveam cincisprezece ani! Pentru prima oară în viaţă, Mona se simţi deznădăjduită. — Ce vrei să fac? — Uită-mă. Rămâi în lumea dumitale mică, lasă-mă în a mea şi încetează să mă deranjezi. Apoi, cu acest sfârşit delicat, închise. Şi Mona încercă într-adevăr să nu se mai gândească la el. Dar câmpul de foraj o atrăgea ca un magnet. Nu se putea stăpâni să nu se ducă acolo, unde – în mod discret, credea ea – îl privea. Câteva săptămâni mai târziu, găsi o a doua foaie de hârtie mototolită, aşezată în maşină. Pe ea era înscris acelaşi număr de telefon. Îl sună imediat. — Bine, răspunse Ralph, în cele din urmă. Vom merge la cinema, dar promite-mi să nu mai vii la sonde... Nu ţin să-mi pierd slujba! Ea îşi ţinu promisiunea. Deveniră prieteni. Timp de-o lună, se văzură de trei ori pe săptămână. De mai multe ori, o luă de mână. Mona era fericită să-i vorbească şi să descopere sub aspectul exterior de asprime, un bărbat cu inima mare. În rest, făcea orice pentru a nu beneficia de şansa ce i se oferea deschis de a profita de ea. Şi apoi, într-o seară, după ce o condusese la maşina sa, când portiera fu închisă între ei, Ralph îi spuse prin geamul deschis. — Ascultă, Mona, eşti prea tânără! Situaţia asta nu mai poate dura. Nu numai pentru că-mi risc slujba, dar am şi eu sentimente. Nu sunt de gheaţă. — Oh! Ralph. Murmură ea. Spune-mi ce simţi. La aceste cuvinte, chipul i se crispă. — Întoarce-te acasă. Uită-mă. Şi aşteaptă-l cuminte pe FătFrumos. Îl privi urcând în vechiul său jeep şi, gânditoare, îl văzu îndepărtându-se. Nu, nu va asculta. Hotărârea era luată: se va duce să-l întâlnească. Imediat. Perfect conştientă de ceea ce făcea, Mona porni motorul şi se gândi la personalitatea enigmatică şi fascinantă a acestui bărbat. Nu, doar dorinţa nu explica totul. Un sentiment mai profund, chiar mai tulburător, o atrăgea spre el: îi plăcea forţa sa şi siguranţa sa calmă, rămase intactă în ciuda vieţii aspre pe care o dusese. Îşi parcă maşina la capătul străzii şi făcu restul drumului pe jos – calmă, fără nicio grabă, ca şi când mergea în întâmpinarea destinului său. Ralph, cu bustul gol, deschise uşa. — Ce faci aici? Mona intră şi închise uşa în urma ei. — Te rog, îl imploră, nu mă da afară! Am atâta nevoie de tine! — Nu poţi rămâne! îi replică dur. Fără să-l asculte, Mona i se aruncă în braţe. Inăbusindu-şi o înjurătură, el o strânse cu putere. Ameţită, înnebunită de o bucurie pe care nu şi-o imaginase niciodată, chiar în cele mai tulburătoare visuri, Mona ridică spre el o faţă radioasă şi îi oferi buzele. Cedând chemării sale, Ralph puse stăpânire pe gura ei, cu o aviditate sălbatică ce-i trăda intensitatea dorinţei prea mult timp stăpânită. Apoi, respirând greu, o respinse încet. — Pleacă. Pleacă înainte ca să fie prea târziu, murmură brusc. — Nu, Ralph. Nu voi pleca. Mă doreşti, aşa cum te doresc şi eu. O ştiu de la prima noastră întâlnire, de la prima noastră privire. — Este imposibil, Mona. Eşti încă o fetiţă. O fetiţă nevinovată. — Nu, sunt femeie şi te doresc. Deveni provocatoare. Irezistibilă. Câştigase. — Foarte bine. Dar te previn: nu va trebui să mi-o reproşezi mai târziu. Tu eşti cea care a venit la mine. Să nu uiţi niciodată. — Niciodată, Ralph. Bâigui ea. Complet ameţită, se lăsă dusă în camera lui, ca într-un vis. În această clipă nimic nu mai conta, decât magia prezenţei sale senzuale. În timp ce-o mângâia, o dezbrăcă tandru, cu o încetineală intenţionată, admirând şi alintând formele trupului înflăcărat. Când Mona descoperi, la rândul său, intensitatea dorinţei bărbăteşti, îi bâigui numele şi crezu că leşină. Dusă de un vârtej de emoţii necunoscute, în care visul se contopea cu realitatea, Mona se oferi îmbrăţişării cu un lung fior de plăcere nerăbdătoare. Cu infinită blândeţe, se uniră în cele din urmă, pentru a prelungi încântarea preludiului amoros. Apoi, într-un elan frenetic, împărtăsiră o inexprimabilă pasiune şi cunoscură plenitudinea dorinţei potolite. *** Singură în noapte, Mona izbucni în lacrimi. Ralph fusese prima şi singura ei iubire. De ce oare nu reusea să şi-l scoată din memorie, după şapte ani? Cu un gest brusc, dădu la o parte cearsafurile sifonate şi se duse să-şi răcorească faţa în baie. Se strădui să încerce să doarmă, dar nu reuşi; amintirea lui Ralph Harper o obseda până la ameţeală. În ciuda anilor, îşi amintea totul despre el. Nu uitase nimic din ziua nunţii, din călătoria rapidă în Mexic unde avusese loc ceremonia şi din mânia părinţilor ei, care se opuseseră căsătoriei. În pofida neînţelegerii lor, Mona luptase cu înverşunare pentru a deveni soţia lui Ralph, în ciuda tuturor. Când se instalară în căsuţa mică, ea crezu că află fericirea perfectă. Dar încântarea îi fusese de scurtă durată. Ralph fusese trimis la o altă sondă, destul de departe de casă şi refuzase ca ea să-l însoţească. Se întorcea în fiecare weekend, frânt de oboseală. Mona se plictisea, în ciuda plimbărilor şi ieşirilor cu mama sa. Ar fi vrut să fie mai mult cu soţul său, să se distreze cu el. Treptat, totul devenise motiv de discordie; mândru şi independent, Ralph nu suporta ca socrii săi să-i ajute financiar. Nu voia să le datoreze nimic. Pe nesimţite, relaţiile tinerei perechi se deteriorară. Într-o seară, izbucni o ceartă în mod brutal: convinsă, în ciuda protestelor lui că Ralph iubeşte o altă femeie, Mona ameninţase că-l părăseşte. Dar, de furie, el fusese cel care plecase. Îl aşteptase toată noaptea. Dimineaţă, văzând că nu s-a întors, îşi făcuse valizele şi se hotărâse să se întoarcă la părinţii săi. Aceştia se ocupară singuri de divorţ, foarte fericiţi să scape familia de un intrus care nu fusese niciodată acceptat. Mona oftă; imposibil să doarmă. Se duse şi se aşeză la fereastră unde, visătoare, începu să se gândească la trecut. În zadar încerca să-l uite de şapte ani. Şapte ani deja. Împotriva voinţei părinţilor, se înscrisese la universitate şi-şi obţinuse diploma de geolog. Acum călătorea pentru a-şi pune în practică cele învăţate şi a face cercetări petroliere. Această meserie o fascina. Devenise toată viaţa sa. La terminarea studiilor, ţinându-se cont de rezultatele excelente şi de experienţa sa în domeniul cercetării petroliere, se văzu propusă pentru mai multe posturi interesante, dar alese să lucreze pentru World Wide Company, o societate multinaţională, deoarece şi Ralph era angajatul său. Din ceea ce citise în revistele de specialitate, făcea prospecţiune în Indonezia. În timpul anilor de studii, amintirea lui o obsedase pe Mona şi, mai mult încă, după despărţirea de părinţii săi şi în perioada grea care urmaşe acesteia. În fiecare bărbat pe care-l întâlnea, îl vedea pe Ralph. Nicio mângâiere, niciun sărut, nu puteau şterge amprenta magică lăsată de ale sale. Frântă de oboseală, Mona se întoarse să se culce; ştia de ce Ralph era atât de prezent în acea seară. Mâine, la World Wide, va fi desemnat cel, sau cea, care va pleca în Indonezia, pentru a înlocui un membru al echipei. Ea îşi depuse candidatura cu speranţa de a fi aleasă şi de a putea în sfârşit să pună cruce trecutului. Pentru că Ralph lucra acolo, era sigură că-l va întâlni pe cel ce-i fusese soţ – convinsă că dragostea sa nu va supravieţui acestei confruntări cu realitatea. Da, era singurul mijloc de a-şi putea reface în sfârşit viaţa şi de a alunga nălucile care nu încetau s-o chinuie. Doar cu acest preţ va vedea alte începuturi.

CAPITOLUL I Deseori mă întreb ce s‑ar fi întâmplat dacă nu ne‑am fi oprit la acel hotel anume, dacă nu aș fi văzut întâmplător acea scrisoare cu acel scris familiar – înspăimântător de familiar. Viața mea ar fi mers mai departe fără să știu, fără să suspectez nimic? Zilele s‑ar fi transformat în luni și lunile în ani, în timp ce aș fi rămas într‑o ignoranță binecuvântată? Probabil. Și acum încă, știind ceea ce știu, totul pare atât de imposibil. Dar, pe de altă parte, este dificil să‑ți dai seama că a fost un timp când n‑am bănuit nimic, când nu aveam îndoieli și temeri și neliniști. Mă întreb dacă a fost cumva norocul care ne‑a adus la acel mic hotel din Bavaria? Sau destinul? Nu îndrăznesc să ghicesc. Dar știu că după aceea nimic nu a mai fost la fel. Și totuși n‑am avut presentimentul dezastrului. Un hotel simpatic, într‑un frumos sat bavarez… Cum era să bănuiesc că pentru mine, în spatele fațadei zugrăvite, pândea nenorocirea? Și chiar dacă aș fi bănuit, n‑aș fi putut face nimic, pentru că acesta era singurul hotel și am fost obligați să oprim acolo pentru că eram deja la ananghie. Bucluc pentru care Michael, fiul meu, era responsabil în realitate. — De ce mă învinovățești pe mine? a întrebat Michael, când, mai târziu, i‑am spus asta. Nu m‑am așteptat ca Clive să urce pe munte cu mine. Nu mai e la vârsta asta. — Chiar asta e problema, i‑am zis înfierbântată. Tu l‑ai tachinat și el s‑a ambalat. Așa cum după aceea l‑ai luat peste picior, determinându‑l să alerge cu mașina pe șosea. — Pe cuvânt, mamă! Michael, care avea cincisprezece ani și era sigur pe el, se agita dintr‑un loc în altul, stingherit. Zău, exagerezi. Nu exageram. Și el știa asta. Fusese toată ziua într‑o dispoziție groaznică, care se înrăutățea, și cu chef de ceartă. Deși Michael este singurul meu fiu și înseamnă pentru mine mai mult decât orice pe lume, cu excepția lui Clive, sunt momente când întinde coarda până la a mă face să explodez. Apoi îmi amintesc că este foarte mult și fiul lui Johnny… Moștenise dispoziția foarte schimbătoare a tatălui său, astfel încât farmecul îi alterna cu înfumurări și supărări. Este extrem de imprevizibil. Atât de diferit de Clive, care, în cele douăsprezece luni ale căsătoriei noastre, dovedise temperamentul cel mai constant. Dar în această zi specială, Michael îl scosese pe Clive din răbdări. Și eram supărată. În definitiv, acesta nu era genul de vacanță pe care și‑l dorea Clive. Îmi amintesc de broșurile pe care le adusese acasă. Pliante mari lucioase, care păreau să radieze soare și căldură, care vorbeau de zile tihnite, petrecute navigând sub cer albastru, în jurul insulelor Greciei. — Ce plictiseală! murmurase Michael în timp ce le răsfoia nerăbdător paginile. O să ni se acrească de mare. N‑am putea să mergem undeva în munți – undeva în Bavaria? O spusese la întâmplare. Mai târziu a recunoscut că ar fi putut la fel de ușor să aleagă Austria sau Elveția sau Dolomiții. A fost un ghinion că s‑a întâmplat să pomenească Germania. Arătând mai multă considerație decât merita fiul său vitreg, Clive a amânat pe altă dată ideea unei croaziere. — Mai sunt și alți ani, a spus el, ridicând ușor din umeri a resemnare. Și am sentimentul că Michael își va face curând planurile lui independente de vacanță. Și ai vrea să meargă cu noi, cel puțin în acest an, nu, Linda? Așa că broșurile colorate au fost puse deoparte și am ajuns în Bavaria – toți trei. Dar de când am ajuns acolo, nimic nu ne‑a mers cum trebuie. Ne‑a dat probleme mașina, cerul a fost în cea mai mare parte cenușiu și Michael a stârnit certuri la cea mai mică provocare. — Care‑i rostul acestei deplasări cu mașina dintr‑un loc în altul? tot întreba el. Vreau să merg pe jos. Să urc. Ți‑ar prinde bine, Clive. Se adresa întotdeauna tatălui său vitreg cu numele mic. Hai! Ai fost prea mult timp prizonierul biroului. Ai nevoie de exercițiu.   În acea dimineață anume norii s‑au împrăștiat și, pentru prima oară, am văzut crestele munților, descriind un zigzag pe cer. Soarele ajungea până la pantele mai joase ale munților și brazii înalți aruncau umbre lungi peste pajiști. Plouase în timpul nopții și iarba avea un miros plăcut, dulceag și proaspăt. Florile care creșteau pe marginea drumului își ridicau petalele încă ude și, întrucâtva prematur, pe verandele vilelor din lemn apăruseră umbrele de soare. Dar, când mă gândesc înapoi la acea zi, nu îmi amintesc atât de mult razele de soare de la începutul dimineții, cât furtuna care a venit mai târziu. Și acea așteptare lungă, lungă, în lumea de deasupra norilor, când nerăbdarea s‑a transformat în neliniște… Norii de furtună se adunau deja, când am ajuns la micul local Eibsee, care are forma unei cupe la poalele vârfului Zugspitze, cel mai înalt munte al Germaniei. Michael a coborât din mașină și cu un gest scurt și‑a dat pe spate părul care îi cădea întotdeauna dezordonat peste frunte. Privea în sus la muntele care se profila atât de înalt deasupra noastră. Norii negri îi înconjurau vârful, însă soarele care strălucea în spatele lor lumina crestele, astfel că masa care se învolbura, părea pe alocuri învăluită cu un strat de argint. — Nu îl fotografiezi? l‑am întrebat. Michael n‑a răspuns. Nu cred că mă auzise. Părea pierdut pentru orice cu excepția frumuseții sălbatice a acelor nori prevestitori de furtună, care sporeau dramatismul unui orizont deja dramatic. Îi plăceau munții și crestele lor minunate. Dar, de pe altă parte, lui Johnny îi plăceau… — Hai, a spus Clive, luându‑mă de braț. Să urcăm sus cu trenul. Ne putem întoarce cu cabina. Am părăsit lacul mărginit de copaci și traversând o întindere deschisă de pajiște am ajuns la o stație mică. Când am sosit acolo a apărut unul dintre trenurile cu roți dințate care uruie pe drumul ce duce sus la Zugspitze. Am găsit locuri și curând eram purtați pe panta abruptă, printr‑o pădure de brazi. Lacul verde de jos s‑a zărit numai într‑o licărire scurtă, apoi am tot urcat din ce în ce mai sus, într‑un ritm constant, destul de smucit, la început printr‑o zonă densă de pădure, iar apoi, după ce liziera pădurilor a rămas în urmă, peste un peisaj aspru, pustiu, format din bolovani și pământ sfărâmat. Brusc s‑au aprins luminile și ne‑am cufundat într‑un tunel scobit în inima munților. O veșnicie de tunel. Trenul se târa prin întuneric, ca un ac care își trasa drumul de‑a lungul corpului unui șarpe. Nu era nimic de văzut acum decât vagonul luminat și cei aproape doisprezece oameni care îl umpleau. Mâna lui Clive a atins‑o pe a mea și a apăsat‑o cu blândețe. — Îți place călătoria? a întrebat el. — E o experiență. — Ei bine, mai sunt peste patru mile, așa că așează‑te confortabil, Michael… S‑a aplecat în față. Știi că le‑a trebuit un an și jumătate la o mie de oameni, ca să construiască acest tunel ? L‑am văzut pe Michael că se uită la mâna lui Clive. O apăsa încă pe a mea. Am tras‑o instinctiv. — O risipă de timp și de bani, a spus Michael cu o ridicare din umeri dezinteresată. — Acest tunel! O risipă? În vocea lui Clive s‑a resimțit enervarea. Observase direcția privirii lui Michael și a știut de ce mi‑am retras mâna. Însă e o lucrare minunată de inginerie. — Asta încurajează oamenii să fie leneși. Nu? S‑a uitat sfidător la Clive. Stăm toți aici. Și lăsăm trenul să facă treaba. Numai într‑un mod se poate urca un munte – cu piciorul. — Nu suntem toți sportivi ca tine, i‑am spus repede. Poți să mă imaginezi pe mine urcând acest munte? — Presupun că nu. Însă Clive ar putea sau… În privirea lui cenușie era o licărire provocatoare. Nu, poate că nu. — N‑aș vrea să încerc. Nici tu. Ei, te rog, Michael, nu începe o nouă ceartă. — Cine se ceartă? Am spus numai că a fost o risipă și… — Las‑o baltă, te rog. S‑a refugiat înapoi pe locul lui și s‑a uitat pe fereastră la tunelul negru. La colțurile gurii avea mici riduri și stătea încruntat. Era cu adevărat fiul meu? Uneori mă întrebam! Se schimbase atât de mult în ultimele câteva luni, încât adesea simțeam că găzduiam, hrăneam și culcam un străin. Nu numai manierele i se schimbaseră, ci întreaga atitudine față de viață. La cincisprezece ani era înalt și subțire, rapid în mișcări, cu mici pistrui pe nas și o notă de iritabilitate pe buze. Și era dezordonat în obiceiuri, în privința îmbrăcăminții și indolent cu părul lui. — Totdeauna ai stat după el cu peria de haine? Obișnuia să întrebe Clive, care era extrem de ordonat. Nu poate să aibă grijă de el însuși? Putea, dar n‑o făcea. Haina aruncată la întâmplare pe un scaun… pantofii azvârliți în mijlocul camerei și lăsați ca oricine să se poată împiedica de ei… Tunsul care era fie amânat, fie uitat… Știam că făcea lucrurile astea dinadins. Cu singura intenție de a‑l irita pe Clive. Așa cum începea să enerveze pe cineva, tot așa de neașteptat își manifesta farmecul. Tot așa cum făcea și Johnny… Și mă mai întreb de ce eram supărată pe el. — Ai adormit? Linda? Clive m‑a bătut ușor pe umăr. Coborâm. Până aici merge trenul. Am sărit în sus, speriată brusc și mi‑am luat geanta și haina de ploaie. Stația terminală a căii ferate Zugspitze este într‑adevăr subsolul hotelului Shneefernerhaus. Dar deși eram aproape de creastă, nu ajunsesem de fapt la ea și ieșind afară la lumina zilei am văzut cabina telefericului care în patru minute te transportă până pe vârful muntelui, la o înălțime de aproximativ două mii de picioare. — Vreau să merg sus pe jos. În vocea lui Michael se simțea emoția. Uite, mai sunt și alții care urcă. Te rog, mamă! Urcușul e ușor și nu simt că am realizat nimic dacă nu merg cel puțin o parte pe jos. M‑am uitat nesigură la Clive. Norii erau joși, peste vârful muntelui, depărtându‑se uneori încât pentru un moment creasta se profila pe masa neagră învolburată, apoi se îngrămădeau, încât nu se mai vedea nimic decât cerul amenințător. — Mă duc sus cu el. Clive a sesizat neliniștea mea. Sigur e un restaurant în vârf. Ne aștepți acolo. — Aș prefera să merg singur, a protestat Michael. — De ce? — De‑aia… Oricum, n‑o să reușești. Clive s‑a abținut. — Nu sunt chiar ramolit. Dacă tu poți să urci, atunci pot și eu. Hai! Și înainte de a putea protesta, plecaseră.   Nu știu câte cești de cafea am băut în acel restaurant pe vârful muntelui Zugspitze. Și nici cât am așteptat nu știu. A părut o veșnicie. Era rece acolo sus. Și mohorât. M‑am uitat în jos din cabină, prin ceața care se mișca, la excursioniștii care, uneori câte doi, ocazional grupuri mici, urcau în șir indian pe o potecă care părea îngustă și accidentată. Clive nu era obișnuit să meargă pe un asemenea drum greu. De fapt se ducea peste tot cu mașina și se mișca foarte puțin pe jos. M‑am uitat la acele siluete mici, singuratice cu neliniște. Mersul părea dificil și dacă Clive aluneca sau se lovea… Oh, n‑am să‑l iert niciodată pe fiul ăsta încăpățânat al meu. Abia am ajuns în vârf, când s‑a auzit bubuitul unui tunet, surprinzător de puternic. A reverberat în jurul muntelui, încât ecoul a fost transmis încoace și încolo, dintr‑o parte în alta, până ce aerul a părut că se cutremură. Apoi s‑a văzut un fulger orbitor. M‑am grăbit la restaurant și când am deschis ușa a început și ploaia. Nu câteva picături răzlețe, ci o aversă în toată regula, care a durat și iar a durat… Am comandat prima ceașcă de cafea. Fusesem agitată înainte. Acum eram disperat de neliniștită. Ferestrele se aburiseră, împiedicându‑mă să mai văd lumea cenușie de afară, însă pe deasupra zgomotului vocilor puteam auzi bătaia ploii în geamuri. Din când în când, ușa se deschidea brusc și câte un grup de excursioniști, uzi dar râzând, intrau zgomotoși înăuntru. Nu păreau să arate mai rău după experiența avută. Însă Clive ura totul, acolo afară, în ceață și ploaie. Nu era nici măcar genul căruia îi plăcea să stea în aer liber. De ce nu se putuse Michael mulțumi să ajungă până aici sus, pe calea cea mai ușoară? Și acum furtuna se potolise deja, ploaia slăbise puțin și, în cele din urmă, prin ferestrele aburite, am văzut razele soarelui pătrunzând printre nori. Era o priveliște minunată. Viața și căldura se prelingeau înapoi și acest loc înalt, care păruse atât de mohorât, căpătase pe neașteptate o frumusețe proprie. Am părăsit restaurantul și urcând câteva trepte am ajuns la o platformă care era într‑adevăr o terasă, numai că azi nu aveau scaune pe ea și nici oameni care să se bronzeze la micuțul soare prețios. Ceața cenușie se dispersa repede și, deși zăbovea mai jos, aici sus cerul era albastru. Pentru prima oară am văzut crucea aurie care marca punctul cel mai înalt de pe Zugspitze și, dincolo de el, deasupra unei mări de nori, era o panoramă magnifică de creste muntoase, unele acoperite de zăpadă. Încă nici un semn de viață de la Clive sau Michael. M‑am întors la restaurant și am mai comandat cafea. După o jumătate de oră a intrat Clive. Era singur. A stat un moment în ușă, răsuflând din greu. Restaurantul era aglomerat și la început nu m‑a văzut. Cei mai mulți excursioniști, deși uzi, păreau bine dispuși. Nu însă și Clive. Corpul lui înalt, subțire, era ușor încovoiat și ceva în atitudinea lui exprima deprimare. I‑am făcut semn cu mâna. Și‑a scos mantaua de ploaie, a scuturat‑o și apoi și‑a făcut drum prin mulțimea zgomotoasă care sporovăia, spre masa mea. — Unde‑i Michael? — Nu te îngrijora! Nu l‑am pierdut pe fiul ăsta al tău. În vocea lui am detectat o notă ușoară care suna în mod suspicios a regret. Nemulțumit cu greul de parcă a trebuit să se ducă până la capăt. Sus la o cruce sau altceva, care marchează vârful. S‑a așezat greoi. Am turnat niște cafea în ceașca mea și am împins‑o spre el. Arăta obosit. Și ud. Și nefericit. Pelerina ușoară îi protejase haina dar pantalonii umezi i se lipeau neplăcut de picioare. Părul, de obicei bine periat și uns, i se răvășise și pe figură avea o împroșcătură de noroi. Șezând acolo, în hainele acelea mototolite, arăta diferit față de Clive Petterson, care, ordonat și aranjat, pornea în fiecare dimineață la biroul lui din City. — Aveam nevoie de așa ceva! A băut ceașca aproape dintr‑o înghițitură și a împins‑o înapoi ca să i‑o umplu din nou. Te apucă setea până ajungi aici sus. — N‑ar fi trebuit să te încumeți, i‑am reproșat eu. Michael e obișnuit cu excursii lungi, dar tu nu ești. S‑a uitat brusc în sus. — Și am aproape cincizeci. Asta vrei să spui? — Nu exact, dar e adevărat. Am râs. Și tu, și automobilul tău sunteți niște tovarăși așa buni, încât nu este obișnuit nici un exercițiu mai serios. — Linda, nu începe! Pumnul i s‑a încleștat. Am obosit să‑l tot aud pe Michael insinuând tot timpul că sunt un „fost", dar, te rog – nu și tu. Își ieșise din fire. Pentru prima oară de când eram căsătoriți se referise la Michael ca „acest fiu al tău". La colțul buzelor avea riduri neobișnuite și vocea, scăzută până la șoaptă, era ursuză. Am pus încet jos cana cu cafea. — Ce mai spunea Michael? — Nimic. Cu excepția că ar fi mers mai repede dacă era singur. — E o nesăbuință din partea lui. Și o impolitețe. — Dar se întâmplă că e adevărat. Știi, Linda… A surâs cu subînțeles. M‑am cam făcut de râs. Nu mi‑a plăcut niciodată înălțimea, mai ales pe ceață și ploaie… da, e posibil să fii ajutat pe pante relativ ușoare, de un adolescent – mai ales când știi că te disprețuiește deja. Am inspirat adânc. Brusc am fost conștientă de zgomotul din restaurant, de clinchetul paharelor și discuțiile care se desfășurau în diverse limbi. Și pe deasupra zgomotului, ecoul acelui cuvânt – dispreț. — Vorbești serios? l‑am întrebat. — Nu o spune în cuvinte. Dar știu ce simte. Și știi și tu. N‑am nici o șansă, nu? Vreau să spun, tatăl lui fiind genul de om care era… Băieții totdeauna admiră tipul atletic, aventuros. Crede că ai fi putut să găsești ceva mai bun. Și e adevărat. S‑a aplecat spre mine. Te‑ai fi putut căsători cu cineva de vârsta ta – cu cineva mai aproape de Johnny. Johnny! Nu știa… nu avea nici un motiv să bănuiască cum fusese viața mea cu Johnny. Și nu puteam să‑i spun. N‑ar fi fost cinstit pentru Michael. — Poate, i‑am spus cu delicatețe. Însă s‑a întâmplat să mă îndrăgostesc de tine. — Ăsta a fost norocul meu. Ochii lui, vicleni și iscoditori, mă priveau atent. Adeseori mă întreb ce am făcut ca să merit fericirea pe care mi‑ai adus‑o. — Clive… Îmi căutam cuvintele. Te rog nu mă aureola. Nu mi se potrivește și dacă ți‑ai da seama cum… Un scaun a hârâit pe podea și ridicând privirea l‑am văzut pe Michael șezând la masa noastră. Nici unul dintre noi nu‑l auzise intrând. Clive și‑a îndreptat umerii și linii mici, de supărare, i‑au încrețit din nou fruntea. — S‑a descurcat bine, a spus Michael arătând cu capul spre tatăl lui vitreg și servindu‑se cu cafea în același timp. Nu ți‑a plăcut, nu, Clive? Oh, a fost grozav acolo afară, mamă. Pot înțelege de ce tatăl meu iubea atât de mult munții.   La întoarcere Clive a vorbit puțin. Cabina trecea peste pilonii care stăteau, țanțoși ca niște giganți, coborând pe versantul muntelui, legănându‑se de pe vârful Zugspitze până la Eibsee, unde lăsasem mașina, și curând am fost din nou pe șosea. Soarele pătrunsese prin ceață, însă străzile erau încă ude. Clive se îndrepta spre Garmisch‑Partenkirchen, unde trebuia să înnoptăm. — De ce trebuie să stăm în oraș? a întrebat Michael, de pe bancheta din spate. N‑am putea sta undeva, în afara orașului? — Mamei tale îi plac hotelurile confortabile. În vocea lui Clive se strecurase o notă de iritare. Nu pot s‑o las să se chinuiască oriunde. — Uf! Ce locuri! cu armături de crom și chelneri servili. Ei poftim… Michael îmi suflă în ceafă. De ce alergi atât de repede, Clive? De ce te grăbești? — Nu‑mi plac hainele ude. Clive ținea mâna strâns pe volan. Am simțit o senzație de tensiune. Făcea pe grozavul. Nu era nici o îndoială în privința asta. Să se grozăvească în propria mașină, față de fiul său vitreg, dovedind că cel puțin aici stăpânea complet situația. Mi‑am luat privirea de la priveliște și mi‑am ațintit‑o asupra feței concentrate a lui Clive. — E nevoie să mergem atât de repede? am întrebat. — Nu‑ți face griji, mamă. Lui Michael îi plăcea călătoria. Automobilul ăsta vechi nu e capabil să întreacă vreun record. Sau e? Pentru că în timp ce Michael vorbea, Clive accelera. Dă‑i înainte! Mai repede! Ce plăcut e. M‑am lăsat pe spate în scaun și cu ochii pe jumătate închiși, m‑am relaxat. Clive era un conducător bun și șoseaua era aproape goală. De o parte și de alta se întindeau câmpuri până la poalele munților; erau case izolate și acum ne apropiam de sat. Am zărit în trecere o biserică cu o cupolă în formă de ceapă și, dincolo de ea, un grup de case. Șoseaua făcea o curbă și pe neașteptate am văzut o căruță încărcată cu fân apărând la o răspântie. Clive a făcut o mișcare laterală. Am fost aruncată în ușă. S‑au auzit scrâșnetele frânei apoi o bufnitură, în timp ce mașina a aterizat pe câmp, cu o aripă îndoită într‑un pom. — Mamă, ești bine? Am clipit, apoi am dat din cap. Când m‑am redresat l‑am văzut pe Clive. Era încovoiat pe volan. — Nu‑i nimic. Când mi‑am pus brațul în jurul lui a ridicat capul. Culoarea i se scursese din obraji și își apăsa mâna pe piept. Am văzut căruța venind și apoi – trebuie că mi‑am pierdut cunoștința. — S‑a lovit? a întrebat Michael, care coborâse din mașină și avea ușa deschisă. — Nu mai face zarvă… Clive se lupta să stea drept. – Dacă m‑aș putea odihni puțin, am putea merge mai departe. M‑am uitat neliniștită în jur. Bătrânul care conducea căruța se uita peste umărul lui Michael, clătinând din cap și murmurând ceva despre „străinii ăștia". O femeie ieșise dintr‑o casă apropiată și, ceva mai departe, pe șosea, am văzut atârnând afară firma aurită a ceea ce părea a fi un hotel. — O să stăm aici în noaptea asta, i‑am spus lui Clive. Poți să mergi cam două sute de metri? El a dat din cap. A ieșit încet din mașină și Michael, punându‑i o mână pe sub braț, l‑a ajutat să meargă pe șosea. Așa că, din întâmplare, am ajuns la Hotelul Anna‑Maria. Și, deși nu aveam nevoie să suspectez ceva în acel moment, odată ce am trecut pragul, nimic nu a mai fost exact la fel cum fusese înainte.

PROLOG Sunteţi sănătoasă, doamnă Chandler. Şi cardiograma şi tensiunea arterială sunt normale. Nu e decât un caz nefericit de indigestie. Un antiacid, puţină odihnă, şi ar trebui să vă simţiţi bine. Doctoriţa îşi agăţă stetoscopul de gât, notând încă ceva în tabel. Sentimentul de uşurare alunecă prin trupul Rainei Chandler la fel de puternic ca durerea care o cuprinsese mai devreme. Senzaţia aceea înfiorătoare din piept şi din braţ o luase pe nepregătite. Cu toate că îşi pierduse soţul în urma unui atac de cord la vârsta de treizeci şi şapte de ani, Raina nu privise niciodată cu detaşare durerile apărute pe neaşteptate. Devenise o persoană conştiincioasă în privinţa sănătăţii sale, atentă la greutatea ei, şi începuse un program de exerciţii care consta în plimbări pe jos în pas vioi, rutină pe care o respectase până în ziua de astăzi. La primul puseu de durere, ea se repezise la telefon, apelându-l pe fiul ei cel mare. Nici măcar amintirile neplăcute, ale mirosurilor sterile şi antiseptice din spital, sau griul depresiv al pereţilor nu o împiedicară să se îngrijească de sănătatea sa. Avea o misiune de îndeplinit înainte de a părăsi această lume. Aruncă o privire către tânăra şi atractiva doctoriţă care o întâmpinase la Camera de urgenţe. Orice femeie cu o înfăţişare plăcută în ţinuta verde monotonă de spital avea potenţial. — Eşti nouă în oraş, nu-i aşa? Dar Raina ştia răspunsul înainte ca cealaltă să încuviinţeze. Cunoştea pe toată lumea din Yorkshire Falls, cu o populaţie de 1723 de persoane ce aveau să devină curând 1724, când soţia editorului ediţiei locale a Yorkshire Falls Gazette va naşte viitorul lor copil. Medicul său generalist fusese dr. Eric Fallon, un prieten apropiat de mulţi ani. Văduv ca şi ea, Eric sucombase recent în faţa dorinţei de a se bucura mai mult de viaţă şi a munci mai puţin. Fiind noul asociat al lui Eric, domnişoara dr. Leslie Gaines avea propriul răspuns în privinţa unui stres mai redus. Ea era nou-venită în oraş şi, din punctul de vedere al Rainei, acest lucru o făcea nu doar interesantă, dar şi o nouă potenţială soţie pentru podoabele ei de băieţi. — Eşti căsătorită? întrebă Raina. Sper că nu te va supăra întrebarea, dar am trei fii burlaci şi… Doctoriţa chicoti. — Sunt în oraş de numai câteva săptămâni, însă reputaţia fiilor dumneavoastră le-a luat-o mult înainte, doamnă Chandler. Pieptul Rainei se umflă de mândrie. Erau băieţi de treabă, fiii ei. Ei reprezentau marea sa bucurie, iar de curând sursa unei frustrări permanente. Chase, băiatul cel mare, Rick, poliţistul favorit al oraşului, şi Roman, corespondentul său extern şi fratele mai mic, cel care se afla acum la Londra, participând la un summit economic. — Prin urmare, doamnă Chandler… — Raina, o corectă ea, studiind-o pe amabila doctoriţă. Un râs plăcut, simţul umorului. Îndepărtă imediat posibilitatea ca tânăra să fie sufletul pereche pentru Roman ori pentru Rick. Conduita ei aşezată l-ar plictisi pe Roman, iar programul de medic ar intra în conflict cu cel al ofiţerului Rick. Dar ea putea fi femeia perfectă pentru băiatul cel mare, Chase. Din momentul în care preluase de la tatăl său, cu aproape douăzeci de ani în urmă, funcţia de editor al Yorkshire Falls Gazette, el devenise mult prea sobru, mult prea şef şi peste măsură de protector. Slavă Cerului că moştenise frumuseţea tatălui său, un chip cizelat care producea o primă impresie înainte ca el să deschidă gura, preluând controlul. Femeile cumsecade adoră bărbaţii protectori, iar marea parte a celor nemăritate din oraş s-ar căsători cu Chase cât ai clipi. Era chipeş, ca şi Rick şi Roman. Scopul ei era de a-şi căsători cei trei fii, şi aşa va face. Dar mai întâi, vor trebui să-şi dorească din partea unei femei ceva mai mult decât sex. Nu că ar fi ceva rău în privinţa sexului; în realitate, putea fi mai mult decât plăcut, reflectă ea, aducându-şi aminte. Dar problema ei era de fapt mintea închistată a fiilor ei. Ei erau bărbaţi. Şi fiindcă ea fusese cea care îi crescuse, ştia exact cum gândeau. Rareori îşi doreau o femeie pentru mai mult de o noapte. Norocoasa avusese parte de o lună, nici mai mult, nici mai puţin. Găsirea unei femei hotărâte, asta era soluţia. Cu înfăţişarea lor atrăgătoare, specifică neamului Chandler, femeile le cădeau la picioare. Însă bărbaţii, inclusiv fiii săi, îşi doresc ce nu pot avea, iar băieţii ei aveau prea mult, cu prea mare uşurinţă. Ispita lucrului interzis şi plăcerea de a vâna dispăruseră. De ce s-ar gândi un bărbat la până când moartea ne va despărţi, când femeia e dispusă să cedeze fără niciun angajament? Nu că Raina nu ar fi înţeles generaţia actuală. O înţelegea. Dar adora în acelaşi timp legăturile vieţii de familie – şi era suficient de deşteaptă încât să-şi dorească pachetul complet. Însă în lumea de azi, femeia trebuie să-i ofere bărbatului o provocare. Emoţie. Şi chiar şi atunci, Raina simţea că fiii ei ar da înapoi. Bărbaţii Chandler aveau nevoie de o femeie specială ca să le trezească interesul şi să-l menţină. Raina oftă. Ce ironie ca ea, o femeie care avusese drept ideal propria căsnicie şi copiii săi, să crească trei fii care considerau sacru cuvântul burlac. Cu atitudinea lor, ea nu va avea parte de nepoţii pe care şi-i dorea. Iar ei nu vor avea niciodată parte de fericirea pe care o meritau. — Câteva recomandări, Raina. Doctoriţa închise repede graficul şi ridică privirea. Îţi sugerez să ai mereu în casă o sticluţă cu comprimate antiacide, în caz de urgenţă. O ceaşcă cu ceai se dovedeşte adesea cel mai bun remediu. — Fără livrări de pizza la ore târzii din noapte, în concluzie? Întâlni căutătura amuzată a tinerei doamne. — Mă tem că nu. Va trebui să-ţi găseşti altă distracţie. Raina strânse din buze. Lucrurile pe care avea să le îndure în viitor. Pentru fiii săi. Vorbind de ei, Chase şi Rick aveau să revină dintr-o clipă în alta, iar doctoriţa nu îi răspunsese încă ia cea mai presantă întrebare. Raina îşi lăsă privirea să alunece de-a lungul trupului zvelt al doctoriţei. — Nu vreau să insist, însă… Dr. Graines rânji, evident încă amuzată. — Sunt căsătorită. Şi chiar dacă nu aş fi fost, sunt convinsă că fiii dumneavoastră ar aprecia foarte mult dacă şi-ar găsi singuri partenerele potrivite. Raina îşi temperă dezamăgirea, fluturând mâna în semn de răspuns. — Ca şi cum fiii mei îşi vor găsi vreodată femeile care li se potrivesc. Sau ar fi bine să spun soţiile. Nicio urgenţă de viaţă şi de moarte nu i-ar putea sili să-şi aleagă o femeie şi să se aşeze la casa lor… Vocea Rainei deveni tărăgănată în timp ce sensul propriilor vorbe păru să prindă contur. Urgenţă de viaţă şi de moarte. Singurul lucru care i-ar convinge pe fiii săi să se însoare. Propria ei urgenţă de viaţă şi de moarte. În vreme ce planul ei începea să prindă formă, conştiinţa Rainei o imploră să renunţe la idee. Era o cruzime să-i facă pe fiii ei să creadă că e bolnavă. Pe de altă parte, era spre binele lor. Ei nu erau în stare să-i refuze nimic, nu în momentul în care ea avea cu adevărat nevoie de ei, iar ea, mizând pe firea lor bună, îi va conduce în cele din urmă spre acel „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Nu că ei ar şti sau ar aprecia asta. Îşi muşcă buza. Era un risc. Dar fără nepoţi, singurătatea se întrevedea dezolantă în viitorul său, aşa cum, fără o soţie sau o familie, se întrevedea şi pentru copiii ei. Voia ca ei să aibă ceva mai mult decât case şi vieţi goale – genul acela de viaţă pe care îl avusese ea după moartea soţului său. — Doamnă doctor, diagnosticul meu… e confidenţial? Tânăra femeie îi aruncă o privire piezişă. Fără îndoială că era obişnuită cu această întrebare în cazurile cele mai grele. Raina îşi verifică ceasul. Băieţii ei trebuiau să se întoarcă dintr-o clipă într-alta. Noul ei plan, ca şi viitorul familiei sale depindeau de răspunsul femeii, aşa că Raina aşteptă, bătând nerăbdătoare din picior. — Da, este confidenţial. Dr. Gaines dădu răspunsul râzând cât se poate de natural. Raina se mai relaxa puţin. Îşi strânse mai bine pe corp halatul de spital din bumbac. — Bine. Sunt convinsă că nu vei dori să fii obligată să eviţi întrebările fiilor mei, aşa că îţi mulţumesc pentru tot. Întinse mâna şi i-o strânse politicos, în timp ce în realitate îşi dorea să o împingă pe femeie dincolo de draperie înainte de sosirea cavaleriei, împreună cu întrebările sale punctuale. — A fost o plăcere şi o experienţă să vă cunosc. Dr. Fallon va reveni mâine la cabinet. Dacă până atunci vă mai deranjează ceva, nu ezitaţi să sunaţi. — Oh, nu voi ezita, spuse Raina. — Deci care-i povestea? Rick, fiul mijlociu, cel pe care nu era nimeni în stare să-l ignore, se strecură dincolo de draperie, iar Chase îl urmă îndeaproape. Firea nesăbuită a lui Rick era replica personalităţii mamei lui. Părul lui castaniu-închis şi ochii de culoarea alunei semănau cu ale Rainei înainte ca ea să-şi schimbe culoarea cu un blond în nuanţa mierii pentru a ascunde cărunţeala. Roman şi Chase, pe de altă parte, se înscriau într-un alt registru, cu părul de un negru intens şi ochi de un albastru strălucitor. Atât fiul cel mare, cât şi cel mic erau întruchiparea perfectă a tatălui lor. Staturile lor impozante şi nuanţa închisă a părului lor îi aduceau întotdeauna aminte de John. Numai personalitatea le aparţinea în exclusivitate. Chase se postă în faţa agitatului său frate, înfruntând-o pe doctoriţă: — Ce se întâmplă? — Cred că starea de sănătate a mamei dumneavoastră e un subiect pe care ar dori să vi-l explice ea însăşi, spuse doctoriţa, strecurându-se apoi dincolo de îngrozitoarea draperie multicoloră. Ignorând zvâcnetul de vinovăţie în favoarea a ceva mult mai bun, asigurându-se că ei îi vor mulţumi în cele din urmă, Raina clipi pentru a-şi stăpâni lacrimile, ducând o palmă tremurătoare deasupra inimii. Apoi le explică fiilor ei starea delicată a sănătăţii sale şi dorinţa pe care o avea de atâta amar de vreme.         1 Roman se uită fix la fratele lui mai mare sau, mai exact, se uită lung la moneda de douăzeci şi cinci de cenţi din mâna dreaptă a lui Chase. După ce primise telefonul în legătură cu problemele cardiace ale mamei sale, Roman luase primul zbor cu plecare din Londra. Năvălise pe aeroportul JFK, luase imediat o cursă care făcea legătura cu Albany şi închiriase apoi o maşină care să ajungă într-o oră la reşedinţa sa din Yorkshire Falls, situată la ieşirea din Saratoga Springs, New York. Era atât de obosit încât îl dureau oasele. Iar acum putea adăuga şi stresul la problemele lui. Datorită tulburărilor cardiace ale mamei sale, unul dintre fraţii Chandler trebuia să-şi sacrifice libertatea pentru a-i dărui Rainei un nepot. Aruncarea monedei avea să decidă care dintre fraţi va purta povara, dar numai Rick şi Roman puteau fi implicaţi. Cum el îşi făcuse deja datoria faţă de familie renunţând la colegiu pentru a prelua conducerea ziarului şi a o ajuta pe mama lor să-i crească pe cei doi mai mici, Chase nu lua parte la aruncarea monedei – deşi el îşi dorea contrariul. El voia ca lucrurile să fie echitabile. Rick şi Roman insistaseră însă ca el să-şi păstreze autonomia. Va juca în schimb rolul executorului. — Alegeţi. Cap sau pajură, zise Chase. Roman aruncă privirea spre tavanul nevopsit, uitându-se spre etajul copilăriei sale, acolo unde mama lor se odihnea după cum îi recomandase doctorul. Între timp, el şi fraţii săi stăteau şi aşteptau pe podeaua prăfuită şi pătată din loc în loc a garajului ataşat de casa propriu-zisă. Acelaşi garaj în care ei îşi adăposteau bicicletele şi mingile pe vremea când erau copii, locul unde Roman îşi ascundea berile când îşi închipuia că fraţii lui mai mari nu se aflau prin preajmă. Şi aceeaşi casă în care crescuseră ei şi pe care mama lor o avea şi acum mulţumită muncii susţinute a lui Chase şi succesului pe care îl obţinuse el cu gazeta. — Haideţi, băieţi, să spună careva, zise Chase, risipind tăcerea care se aşternea în jur. — Nu e nevoie să vorbeşti ca şi cum povestea asta ţi-ar face plăcere, mormăi Rick. — Tu îţi închipui că chestia asta îmi face plăcere? Chase răsuci moneda între degete, frustrarea întinzându-i buzele. Chestia asta e o porcărie. Sunt al naibii de sigur că nu vreau să vă văd pe niciunul dintre voi renunţând la viaţa pe care şi-a ales-o numai din pricina unui capriciu. Roman era sigur că fratele lui cel mare se simţea atât de puternic fiindcă nu-şi alesese singur drumul în viaţă. În schimb, i se încredinţase peste noapte atât rolul de editor, cât şi cel de părinte. La şaptesprezece ani, fiind cel mai mare dintre fraţi când tatăl lor decedase, Chase considerase că e de datoria lui să ia locul tatălui, să devină capul familiei. Asta era şi motivaţia participării lui Roman la aruncarea monedei. El fusese cel care plecase din Yorkshire Falls pentru a-şi realiza visurile, în timp ce Chase rămăsese în urma lui, renunţând la ale sale. Amândoi, atât Roman, cât şi Rick, îl priveau pe Chase ca pe un model. Dacă Chase considera că înfricoşătoarea stare de sănătate a mamei şi dorinţa ei profundă de a avea un nepot meritau un sacrificiu, atunci Roman trebuia să fie de acord. Nu numai că i-o datora fratelui său, însă împărtăşea acelaşi sentiment al devotamentului faţă de familie. — Suferinţa mamei nu e un capriciu, zise Roman către fraţii săi. Ea a spus că inima ei e slăbită şi nu suportă stresul. — Sau dezamăgirea, adăugă Rick. Mama nu foloseşte această expresie, dar ştiţi al naibii de bine că asta a vrut să spună. Noi am dezamăgit-o. Roman dădu din cap în semn de aprobare. — Dacă nepoţii o vor face fericită, atunci de noi depinde să-i oferim un puşti ca să-l cocoloşească atâta vreme cât se mai află printre noi şi se poate bucura că e bunică. — Ştiind că unul dintre noi are o căsnicie fericită o va scuti de o mare parte a stresului pe care trebuie să-l evite, zise Chase. Iar un nepot îi va oferi un nou sens în viaţă. — Nu putem să-i oferim doar un căţeluş? întrebă Rick. Roman înţelegea sentimentul. La douăzeci şi unu de ani, stilul lui de viaţă făcea imposibil un trai aşezat. Căsătoria şi familia nu fuseseră prevăzute pentru viitor. Până în clipa de faţă. Nu că nu i-ar fi plăcut femeile, parfumul lor sau felul în care pielea lor catifelată aluneca pe trupul lui trezit la viaţă. Dar nu se putea imagina renunţând la propria carieră pentru a privi chipul unei singure femei la micul dejun, la capătul opus al mesei, tot restul vieţii sale. Se cutremură, uimit că alegerile existenţei lui ajunseseră într-un moment unic ca acesta. Se întoarse către fratele lui mijlociu. — Rick, tu ai mai tăiat o dată nodul gordian. Nu e nevoie să o faci din nou. Cu toate că Roman nu-şi dorea să se proclame omul potrivit pentru o treabă ca asta, nu putea să-l lase pe fratele său să repete trecutul – să se căsătorească pentru a veni în ajutorul cuiva sacrificându-se pe sine. Rick clătină din cap. — Te înşeli, frate. Voi lua parte la acţiunea de aruncare a monedei. Data trecută nu a avut nimic de-a face cu asta. Asta are legătură cu familia. Roman pricepu. Toţi membrii familiei Chandler erau dedicaţi familiei. Aşa că el se întorcea acolo de unde plecase. Se va întoarce la slujba sa de corespondent străin al Associated Press, continuând să se aventureze în punctele fierbinţi ale politicii, răspândind în lumea întreagă poveşti tăinuite, sau se va stabili în Yorkshire Falls, aşa cum nu avusese de gând niciodată? Cu toate că Roman nu ştiuse niciodată al cui era visul pe care îl visa el – al lui ori al lui Chase, sau o combinaţie a celor două – Roman trăise cu teama de a nu repeta stilul de viaţă al fratelui său, ori de a fi în imposibilitatea de a alege. Dar, în ciuda golului din stomac, era pregătit, aşa că dădu din cap în direcţia lui Chase. — Dă-i drumul. — Cum doreşti. Chase aruncă moneda cât putu de sus. Roman înclină capul către Rick, acordându-i şansa de a alege, iar Rick strigă: — Cap. Ca într-o mişcare cu încetinitorul, moneda se roti şi pluti în aer. Viaţa lipsită de griji îi trecu lui Roman pe dinaintea ochilor într-o manieră asemănătoare: femeile pe care le cunoscuse şi cu care flirtase, cele deosebite, care îi rămăseseră alături suficient timp pentru a forma o relaţie, însă nu pentru a fi partenera de o viaţă, întâlnirile ocazionale şi fierbinţi, din ce în ce mai rare, din moment ce acum era mai matur şi avea mai mult discernământ. Sunetul scos de palma lui Chase care se lipea de dosul mâinii îl surprinse pe Roman, readucându-l la realitate. Întâlni privirea solemnă a fratelui său mai mare. O viaţă în schimbare. Moartea unui vis. Severitatea situaţiei îi strânse stomacul lui Roman. Îşi îndreptă umerii, aşteptând, în timp ce Rick inspiră zgomotos. Chase ridică mâna, privind în jos înainte de a întâlni privirea atentă a lui Rick, apoi pe a lui Roman. Apoi îşi îndeplini datoria aşa cum o făcea întotdeauna, fără a da înapoi. — Cred că acum o să ai nevoie să bei ceva, prâslea. Tu eşti mielul de sacrificiu în situaţia asta. Rick ridică spre cer o privire grea, o nimica toată în comparaţie cu bila de plumb din stomacul lui Roman. Chase se apropie, postându-se în dreptul lui Roman. — Dacă vrei să renunţi, acum e momentul. Nimeni nu-ţi va sta în cale dacă nu poţi să faci asta. Roman se sili să zâmbească larg, mai ceva ca Chase la optsprezece ani. — Crezi că a pune femeile la orizontala şi a face copii e o sarcină grea? Când îmi va veni timpul, o să-ţi doreşti să fi fost tu în locul meu. — Asigură-te că e o puştoaică, zise Rick, încercând să fie de ajutor, dar din vorbele sau din tonul lui nu răzbătea un umor adevărat. Evident că resimţea durerea lui Roman, cu toate că uşurarea că el nu fusese cel ales era tangibilă. Roman aprecie încercarea de a-i ridica moralul, deşi aceasta nu funcţiona. — Mai important este ca ea să nu se aştepte la prea mult, replică el. Orice femeie cu care se va însura el trebuia să ştie de la început cine era el şi să accepte ce nu era. Chase îi dădu o palmă pe spinare. — Sunt mândru de tine, puştiule. Asta e o decizie pe care o iei o-singură-dată-în-viaţă. Asigură-te că poţi trăi alături de ea, în regulă? — Nu am de gând să trăiesc cu nimeni, mormăi Roman. — Atunci ce ai de gând? întrebă Rick. — O căsnicie lungă şi plăcută care să nu-mi schimbe deloc viaţa. Vreau să găsesc pe cineva care să-şi dorească să stea acasă şi să crească copilul, care va fi fericită când mă voi întoarce acasă. — Vei avea oricum o povară, nu? întrebă Rick. Roman îl privi ameninţător. Încercarea lui de a-i îmbunătăţi starea de spirit mersese prea departe. — De fapt, noi am avut o viaţă a naibii de bună până ne-am făcut mari, iar eu vreau să mă asigur că indiferent cu cine m-aş căsători, persoana aceea îi va oferi aceleaşi condiţii copilului meu. — Prin urmare tu o să-ţi vezi de drum, iar soţia ta o să stea acasă. Chase clătină din cap. Mai bine vezi cum te porţi. Doar nu vrei să sperii prea repede potenţialele candidate în timpul căutării. — Asta nu se poate întâmpla, chicoti Rick. În liceu, nu exista nicio fată care să nu tânjească după puşti, înainte ca el să înceapă o viaţă plină de aventură. În ciuda situaţiei, Roman pufni îţi râs. — Doar după ce ai absolvit tu. Ale tale erau prea mari. — Nu mai e nevoie s-o spui. Rick încrucişă braţele la piept, rânjind. Dar ce-i drept, e drept. A trebuit să o iau pe urmele lui Chase, iar ale lui erau uriaşe. Fetele se dădeau în vânt după bucăţica lui tare şi tăcută. Dar imediat ce a absolvit el, au pus ochii pe mine. Se bătu cu pumnul în piept. Şi de cum am plecat eu, drumul a rămas liber pentru tine. Şi toate se arătau interesate. Nu toate. Fără preaviz, amintirea infatuării sale din liceu reveni la suprafaţă, aşa cum făcea adesea. O fată frumoasă cu părul de un negru intens şi ochi verzi, Charlotte Bronson, făcuse ca hormonii lui adolescentini s-o ia razna. Refuzul ei usturător îl urmărise toată viaţa, la fel de acut şi acum ca şi atunci. El o apreciase ca fiind singura cu care ar porni la drum şi nu o uitase niciodată. Cu toate că Roman şi-ar fi dorit să considere povestea ca pe un eşec din adolescenţă şi s-o lase aşa, adevărul îi dicta să admită că sentimentele sale fuseseră profunde. Nu se punea problema s-o fi recunoscut în faţa fraţilor lui pe-atunci ori acum. Un bărbat trebuie să păstreze unele chestiuni pentru sine. Potrivit ultimului zvon pe care-l auzise Roman, Charlotte se mutase în New York City, capitala mondială a modei. Cu toate că el ocupa un apartament în comun cu cineva, cu o chirie moderată, în acelaşi oraş, nu o întâlnise niciodată, dar nici nu o căutase. Zăbovise arareori în oraş suficient timp pentru a face şi altceva decât să doarmă o noapte, să-şi schimbe hainele, ca să pornească din nou spre o nouă destinaţie. În ultima vreme nu mai aflase nimic de la mama lui, aşa că acum deveni curios. — Charlotte Bronson s-a întors în oraş? întrebă el. Rick şi Chase schimbară priviri uimite. — Cu siguranţă, zise Rick. Are o mică afacere în First. — Şi e necăsătorită, spuse Chase, surâzând în final. Adrenalina lui Roman năvăli puternic şi rapid. — Ce fel de afacere? — De ce nu treci pe acolo ca să vezi cu ochii tăi? întrebă Rick. Ideea îl tentă. Roman se întrebă cum o fi arătând Charlotte acum. Dacă era la fel de sinceră şi de tăcută ca pe vremuri. Dacă părul de un negru intens era tot lăsat liber pe spate, tentând orice bărbat să-l atingă. Era curios dacă ochii ei verzi erau la fel de expresivi, o fereastră spre sufletul ei pentru oricine se arăta suficient de interesat pentru a-l privi. El manifestase interes şi fusese alungat. — S-a schimbat mult? — Du-te şi aruncă o privire. Chase adăugă propriul său punct de vedere. Poţi numi asta prima ocazie să pui la orizontală potenţialele candidate. De parcă pe Charlotte ar interesa-o. Ea plecase liniştită chiar după prima lor întâlnire, lăsându-l şi pe el să o ia din loc, aparent fară nicio remuşcare. Roman nu crezuse niciodată în dezinteresul ei, şi nici că vorbise propriul său ego. Scânteile fuseseră suficient de puternice pentru a aprinde tot oraşul, iar chimia aceea atât de fierbinte fusese o explozie ameninţătoare. Dar atracţia sexuală nu fusese singurul lucru pe care îl împărtăşiseră. Ei erau conectaţi la un nivel mult mai profund, conectaţi suficient pentru ca el să-i împărtăşească visurile şi speranţele sale de viitor, un lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată. Dezvăluirea unei părţi atât de intime ş inimii sale îl lăsase descoperit în faţa suferinţei, ceea ce făcea ca refuzul ei să fie şi mai dureros, realiză el acum, graţie înţelepciunii de om matur care îi lipsise la tinereţe. — Poate că o voi căuta. Deliberat, Roman răspunsese vag. Nu voia să le ofere fraţilor săi mai multe indicii în legătură cu renăscuta sa curiozitate vizavi de Charlotte Bronson. Mai ales că el avea nevoie de o altfel de femeie, una care să fie de acord cu planul său. Lăsă să-i scape un mormăit, amintindu-şi de ce începuse toată această conversaţie. Mama lui îşi dorea nepoţi. Iar Roman va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a-i oferi. Asta nu însemna însă că el va lua o soţie cu tot alaiul de emoţii sufocante şi aşteptări ale unui mariaj tipic. El era un bărbat care avea nevoie de libertatea lui. El nu era un soţ pentru toate anotimpurile. Potenţiala sa soţie va trebui să-şi dorească mai mult copii decât un soţ, bucurându-se de propria independenţă. O femeie independentă care să adore copiii va fi alegerea perfectă. Fiindcă Roman intenţiona să se însoare, să-şi lase însărcinată soţia şi să plece naibii unde va vedea cu ochii, făcând tot posibilul să nu privească înapoi.   Soarele strălucea dincolo de vitraliul ferestrei din partea din faţă a magazinului, scăldând-o pe Charlotte într-o căldură minunată. Se potrivea perfect cu imaginea tropicală pe care ea o pregătea. Legă partea posterioară a unei perechi de bikini cu şiret în jurul manechinului care urma să fie expus la loc vizibil în vitrină, întorcându-se apoi către asistenta sa. Beth Hansen, de altfel cea mai bună prietenă a lui Charlotte încă din copilărie, chicoti. — Mi-aş dori să arăt şi eu atât de perfect. — Acum arăţi. Charlotte aruncă o privire micuţei Beth şi sânilor ei generoşi. Yorkshire Falls era un oraş mic, la patru ore distanţă de New York City – suficient de departe pentru a rămâne un oraş de mici dimensiuni, dar destul de aproape pentru a merita să faci o călătorie dacă motivul era suficient de bun. După toate aparenţele, schimbarea bustului fusese pentru Beth un motiv destul de bun. — Şi tu poţi fi. Nici măcar nu e nevoie să-ţi foloseşti prea mult imaginaţia. Beth arătă spre manechin. Priveşte-o şi imaginează-te exact aşa. Schiţă cu ambele mâini forma curbă. Un lifting ar fi un început, dar o măsură în plus a cupei ar face şi mai mult pentru a atrage atenţia unui mascul. Charlotte scoase un oftat exagerat. — Luând în considerare interesul pe care l-a trezit magazinul, nu am nevoie de niciun alt ajutor de niciun fel, pentru a atrage şi mai mult atenţia. Cât despre bărbaţi, nu mai avusese o întâlnire de acum şase luni, de pe vremea zilelor petrecute în New York. Şi, cu toate că uneori era cam singură, nu era pregătită să reia rutina întâlnirilor – cine lungi, învăluite în tăcere sau obligatoriul sărut de „noapte bună“, moment în care ea trebuia să ia mâna nesigură a partenerului înainte de a putea începe orice fel de tatonare. Deşi, dacă vreodată ar urma să-şi întregească viaţa prin prezenţa unui soţ şi a unor copii, pe lângă cariera sa, ar trebui să reia cât de curând jocul întâlnirilor. — Orice femeie are nevoie de ceva mai multă atenţie din partea bărbaţilor. E un impuls pe care ţi-l dă orgoliul, şi cine se poate împotrivi unui asemenea lucru? Charlotte se încruntă. — Un bărbat ar fi mai degrabă… — Interesat de mintea ta, nu de chilul sau de trupul tău, o imită Beth, punându-şi mâinile în şolduri. Charlotte aprobă. — Exact. Iar eu i-aş oferi în schimb, oricărui bărbat, acelaşi respect. Rânji. Încep să aduc cu un record doborât? — Poate puţin. — Spune-mi ceva. De ce pe bărbaţii de care mă simt atrasă îi interesează doar ambalajul şi nu să-mi rămână alături pentru lungul drum? întrebă Charlotte. — Fiindcă ţi-ai dat întâlnire cu omul nepotrivit? Sau poate fiindcă tu nu le acorzi nicio şansă. În plus, e un fapt dovedit că pe un bărbat îl atrage mai întâi aspectul exterior. Un tip deştept, bărbatul potrivit, va şti să te descopere, şi atunci îl vei putea face praf cu strălucita ta minte. — Bărbaţii pe care îi interesează în primul rând cum arăţi sunt prea puţin profunzi. — Iar începi. Te repezi spre concluzii de ordin general. Iar eu te implor să faci altfel. Beth îi aruncă o privire mânioasă. Aspectul exterior este cel care creează prima impresie, insistă ea. Charlotte se întrebă cum de prietena ei afirma un lucru când ea trăise ca dovadă un altul. Dacă Beth credea într-adevăr că pe bărbaţi îi interesa mai întâi ambalajul, ca abia după aceea să cunoască şi să aprecieze o femeie pentru cine şi ce era ea, atunci de ce recursese ea la chirurgia plastică abia după ce îl cunoscuse pe logodnicul ei? Charlotte ţinea însă prea mult la prietena sa pentru a o răni adresându-i o asemenea întrebare. — Priveşte la magazinul ăsta, de exemplu. Beth roti o mână prin aer. Tu eşti cea care vinde partea care se vede, dar pe lângă asta eşti răspunzătoare pentru revigorarea multor relaţii şi a multor căsnicii care păreau să se destrame. — Aici te pot contrazice. Charlotte le spusese acelaşi lucru multora dintre clientele sale. Beth rânji. — Jumătate dintre femeile acestui oraş şi-au găsit norocul datorită ţie. — Eu nu aş merge atât de departe. Prietena ei ridică din umeri. — Cum vrei. Ideea e – nu tu transmiţi mesajul cum că ambalajul e important? — Mai degrabă cred că transmit mesajul că e bine să fii tu însăţi. — Cred că amândouă spunem acelaşi lucru, dar deocamdată renunţ. Ţi-am spus că David oferă ambalaje? Ochi şi bărbie, liftinguri şi implanturi. Charlotte dădu ochii peste cap. Din punctul ei de vedere, Beth era perfectă înainte de a intra sub bisturiu, iar Charlotte tot nu pricepea ce o făcuse să-şi închipuie că are nevoie de o schimbare. Iar Beth, evident, nu discuta. Ea doar făcea reclamă serviciilor oferite de cel care urma să-i devină curând soţ. — Ţi-a spus cineva că ai început să semeni cu o reclamă a plasticianului tău? Beth surâse. — Bineînţeles. Intenţionez să mă căsătoresc cu bărbatul în cauză. De ce să nu impulsionez afacerea lui şi contul nostru bancar în acelaşi timp? Mercantilismul lui Beth se potrivea destul de aiurea cu femeia dulce şi cu picioarele pe pământ pe care o cunoştea Charlotte. O altă schimbare subtilă pe care Charlotte o observase după întoarcerea lui Beth. Ca şi Charlotte, Beth se născuse şi crescuse în Yorkshire Falls. Şi aşa cum procedase şi Charlotte odată, Beth avea să se mute cât de curând în New York City. Charlotte spera că prietenei sale îi vor plăcea luminile strălucitoare şi marele oraş. Îşi aminti de propria experienţă cu sentimente amestecate. La început, adorase străzile aglomerate, pacea înfricoşătoare, strălucirea luminilor şi viaţa care exista chiar la ore târzii din noapte. Dar odată ce noutatea păli, un gol începuse să crească. După convieţuirea într-o comunitate unită ca cea din Yorkshire Falls, singurătatea fusese de-a dreptul copleşitoare. Un lucru pe care Beth nu avea să-l experimenteze din moment ce se muta la New York pentru a fi alături de soţul ei. — Ştii că nu voi fi niciodată în stare să te înlocuiesc, zise Charlotte cu părere de rău. Tu eşti asistenta perfectă. În momentul în care Charlotte hotărâse să renunţe la slujba de director de vânzări într-un butic elegant şi scump din New York City pentru a deschide „Charlotte Attic“ în oraşul său natal, fusese suficientă o singură conversaţie telefonică pentru a o convinge pe Beth să renunţe la postul de recepţioneră într-o agenţie imobiliară pentru a veni să lucreze cu ea. — Şi eu îţi voi duce dorul. Slujba asta m-a răsplătit mai mult decât oricare altă activitate anterioară. — Asta fiindcă îţi pui în sfârşit talentul la treabă. — Mulţumită viziunii tale. Locul acesta e minunat. Charlotte aproape că roşi. Îşi făcuse griji în legătură cu deschiderea unui butic şic în orăşelul natal. Beth fusese cea care o impulsionase şi o susţinuse în etapele care precedaseră deschiderea. Îngrijorările lui Charlotte fuseseră nefondate. Datorită televiziunii, internetului şi periodicelor, femeile din Yorkshire Falls erau pregătite pentru modă. Magazinul ei reprezenta un succes – şi, într-un fel, o ciudăţenie printre magazinele vechi care mai rămăseseră. — Vorbind de talent, sunt mulţumită că am ales această nuanţă marină în locul negrului. Beth îşi strecură degetele printre şireturile strâns legate în spatele manechinului. — E exact culoarea apei care înconjoară insula Fiji. A Mării Koro şi a Oceanului Pacific de Sud. Charlotte închise ochii, imaginându-şi locurile prezentate în broşurile pe care le avea în biroul din spate. Nu că ea şi-ar fi dorit să călătorească, dar locurile acelea îndepărtate îi făcuseră cu ochiul de când se ştia. Ca adolescentă, fotografiile care înfăţişau asemenea locuri idilice îi hrăniseră speranţa că tatăl ei dispărut se va întoarce, împărtăşindu-i ceea ce percepea ea ca fiind o viaţă magnifică. Astăzi nu-şi putea reprima, când şi când, impulsul de a vizita astfel de locaţii exotice, dar se temea că dorinţa aceea o va face să semene prea mult cu tatăl ei – egoist, superficial şi incapabil de a dărui aşa că se mărginea la fotografii. La fel ca cele din biroul său, înfăţişând ape scânteietoare, valuri albe şi înspumate şi un soare arzător care încingea pielea dezgolită. — Ca să nu mai spunem că nuanţa asta acvatică va completa prezentarea de vară din vitrină? Vocea lui Beth îi întrerupse gândurile lui Charlotte şi ea deschise un ochi. — Şi asta. Acum taci şi lasă-mă să mă întorc la ziua mea de vis. Însă vraja se spulberase. — E greu să te obişnuieşti să priveşti costume de baie când noi abia am ieşit din iarnă. — Ştiu. Pe lângă desuurile de lux şi cele de bază, Charlotte vindea piese diferite – pulovere pe timp de iarnă, costume de baie şi accesorii asortate pe timpul verii. Însă lumea modei acţionează potrivit propriului program. Exact aşa proceda şi Charlotte. Aerul rece de iarnă abia începuse să cedeze unei uşoare încălziri specifice lunii martie, însă Charlotte se îmbrăcase oricum în haine de vară, în nuanţe şocant de luminoase, confecţionate din materiale vaporoase. Ceea ce începuse prin a fi o invitaţie care să atragă publicul avusese efect. În prezent, vorba dusă din gură în gură aducea oamenii la magazin, iar ei începuseră să-i placă grozav hainele pe care le purta. — M-am gândit că putem aşeza costumele de baie în colţul din dreapta al vitrinei, îi spuse Charlotte lui Beth. — Pare bine. Charlotte trase manechinul către fereastră, cea care dădea spre First Avenue, bulevardul principal din Yorkshire Falls. Avusese noroc reuşind să obţină locaţia perfectă, o locaţie care aparţinuse anterior lui Guy’s Clothing Store[1]. Charlotte nu îşi făcuse griji deschizând un alt magazin cu amănuntul în spaţiul acela fiindcă marfa ei ţinea pasul cu vremurile. Avusese şase luni cu chiria veche înainte ca aceasta să facă un salt, timp suficient ca ea să-şi pună afacerea pe picioare, iar succesul pe care îl obţinuse îi dovedise că se află pe drumul cel bun. — Ascultă, mi-e o foame de lup. Mă duc alături să iau ceva de mâncare pentru cină, vii şi tu? Beth îşi luă jacheta de pe stativul din spate şi o îmbrăcă. — Nu, mulţumesc. Mă gândesc să mai stau puţin pe aici ca să fac câteva retuşuri în vitrină. Charlotte şi Beth făcuseră astăzi un inventar complet. Era mai uşor să-ţi faci treaba când magazinul era închis, decât în orele de lucru. Clienţilor nu le plăcea doar să cumpere, ci şi să stea la taclale. Beth oftă. — Cum doreşti. Însă viaţa ta socială e patetică. Chiar şi eu sunt o companie mai bună comparativ cu manechinele astea. Charlotte pufni în râs, apoi se uită o clipă spre Beth şi zări în ochii prietenei sale ceva mai mult decât o glumă bună. — Ţi-e dor de el, nu? Beth aprobă. Logodnicul ei venise aproape în fiecare weekend şi rămânea aici de vineri până duminică noaptea înainte de a reveni în oraş pentru săptămâna de lucru. Cum el lipsise în ultimul weekend, Charlotte îşi dădu seama că, probabil, Beth nu era nerăbdătoare să cineze iar singură. Nici Charlotte. — Ştii ce? Du-te şi rezervă o masă şi ne vedem acolo în cinci… Vocea ei se frânse în secunda în care dădu cu ochii de un bărbat oprit în faţa vitrinei. Părul negru-abanos lucea în lumina soarelui, iar o pereche de ochelari de soare sprijiniţi pe coama nasului îi ascundeau faţa. O jachetă uzată din denim îi acoperea umerii, în timp ce o pereche de jeanşi îi învelea strâns picioarele lungi. Stomacul lui Charlotte tresări scurt, aducându-i în pântec o senzaţie de căldură, în timp ce recunoaşterea licări ca o posibilitate. Clipi, convinsă că se înşelase, însă el se îndepărtase destul ca să iasă din raza ei vizuală. Clătină din cap. Imposibil, gândi ea. Toată lumea din oraş ştia că Roman Chandler călătorea şi transmitea ştiri. Charlotte îi respectase întotdeauna idealurile, dorinţa arzătoare de a da în vileag nedreptăţi neştiute, chiar dacă ea nu înţelegea nevoile care îl ţineau departe de casă. Aspiraţiile lui îi amintiseră întotdeauna de tatăl ei, actorul. Era la fel de chipeş şi de şarmant. O ocheadă, un surâs, şi femeile leşinau la picioarele lui. La naiba, ea însăşi leşinase şi, după o perioadă lungă de flirt şi de priviri insistente, îşi dăduseră prima întâlnire. O noapte – o noapte în care se unise cu Roman la un nivel plin de semnificaţie. Se îndrăgostise tare şi repede, aşa cum numai o adolescentă o putea face. În plus, fusese o noapte în timpul căreia descoperise intenţia lui Roman de a pleca din Yorkshire Falls de cum s-ar fi ivit prima ocazie. Tatăl lui Charlotte îşi abandonase soţia şi copilul cu ani în urmă în favoarea Hollywoodului. În declaraţia lui Roman, ea recunoscuse imediat deznădejdea pe care ar lăsa-o în urma lui. Pentru ea fusese suficient să privească la viaţa singuratică a mamei sale pentru a avea curajul de a acţiona potrivit propriei convingeri. Îl părăsise pe Roman chiar în noaptea aceea, minţind că el „nu era făcut pentru ea“. Şi nu-şi permisese să privească înapoi, oricât de mult suferea – şi chiar suferise. Priveşte şi nu atinge. Reguli inteligente pentru o fată care dorea să-şi păstreze inima şi sufletul intacte. Poate că acum nu simţea nevoia unor noi întâlniri, însă când se va ivi omul potrivit, o va face. Până atunci va fi fidelă propriilor reguli. Nu intenţiona să calce pe urmele mamei sale, aşteptând revenirea sporadică a hoinarului, aşa că nu va avea de-a face cu un suflet neliniştit precum Roman Chandler. Nu că ar fi trebuit să-şi facă griji pentru aşa ceva. Era imposibil ca el să fie în oraş, iar dacă ar fi, ar sta cu siguranţă departe de ea. Mâna lui Beth sprijinită de umărul ei o luă prin surprindere şi ea tresări. — Hei, te simţi bine? — Perfect. Pur şi simplu nu eram atentă. Beth îşi scoase părul blond de sub guler, apoi deschise uşa care dădea în stradă. — În regulă, atunci. Rezerv o masă şi ne vedem peste cinci minute. Închise uşa în urma ei, iar Charlotte reveni la manechin, hotărâtă să-şi termine treaba – şi să se liniştească — Înainte de a se duce la cină. Imposibil ca Roman să se fi întors în oraş. Nici vorbă.   [1] Magazin de haine pentru bărbaţi (n.t.).    

Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze de Belle de Jour. Prefața   EU SUNT BELLE DE JOUR de Dan Sociu   “Anal sex is the new black”, proclama Belle de Jour pe 9 ianuarie 2004, într-un web-jurnal citit zilnic de peste 15 000 de vizitatori. Proclamaţia, de fapt “descoperirea antropologică” a lui Belle a fost imediat preluată de presă şi în special de revistele glossy, intrând astfel în folclorul urban. Afirmaţia este cât se poate de sarcastică, iar o bună parte din umorul acesteia se pierde la traducere. “Sexul anal este nouă modă” ar fi cea mai bună variantă în limba română, amuzantă în sine, dar frustrantă pentru cei care cunosc sensul sintagmei “the new black”. Coco Chanel afirma cândva că ţoalele negre vor fi veşnic la modă. Ceea ce nu-i împiedică pe cei care stabilesc trendurile să redescopere periodic gaura din macaroană. De aici şi ironia lui Belle: sexul anal, sexul în general nu sunt chestiuni care ţin de trend, în schimb discursurile despre sex sunt. Într-o lume suprasaturată şi, în acelaşi timp, flămândă de astfel de discursuri, într-o epocă în care se presupune că s-a spus totul şi că, cel puţin la nivelul naraţiunilor cotidiene, nu mai există tabuuri, într-o Mare Britanie sufocată de publicaţii erotice, filme, seriale şi emisiuni de televiziune care mustesc de sexualitate, te poţi întreba - şi presa britanică încă se mai întreabă - de ce dracu' au ajuns blogul lui Belle de Jour, apoi şi cartea “Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze” pe lista best-seller-urilor? Ce anume a adus nou pe piaţă acest anonim care se ascunde sub un pseudonim uşor pretenţios (“Belle de Jour” este un film al lui Luis Bunuel, povestea unei femei din înalta societate care se prostituează)? În primul rând, Belle scrie despre prostituţie şi sex, subiecte întotdeauna valoroase pentru entertainment, dar o face din perspectiva unei femei de 28 de ani, absolventă de studii superioare şi licenţiată în filologie - la un moment dat, între două autofisting-uri, îşi face timp şi pentru construirea unui mic eseu despre degradarea progresivă a traducerilor din literatură universală - şi, mai ales, dotată cu mult umor şi spirit ludic. Consumatorul european cât de cât educat este sătul de pornografie de proastă calitate - da, există şi una de bună calitate! -, lipsită de inteligenţă, mocirloasă, însemnările lui Belle de Jour, s-o spunem din capul locului, nu ţin de zona pornografiei. Dimpotrivă, poveştile fierbinţi - de multe ori fierbinţi la propriu, pentru că fata noastră, cu toate că urăşte epilatul, adoră să fie picurată cu ceară -, deşi destule, nu ocupă prea mult spaţiu în economia cărţii. Belle ne reaminteşte că sexul nu e atât despuiere, cât înveşmântare, ascundere, în toate sensurile. The Times remarcă faptul că ceea ce Belle pune pe ea - de la genele false până la sutienul cu burete - este mai important decât ceea ce dă jos de pe ea. Sexul în sine înseamnă deghizare. De cele mai multe ori, dintr-un fel de naivitate proprie gândirii magice, avem impresia că, din clipa în care am rămas goi, faţă în faţă, izolaţi temporar de restul lumii, automat ne-am plasat într-o zonă adamică, pură, fără neclarităţi sau dubii asupra identităţilor noastre. Rolurile pe care le joacă zi de zi pentru clienţii săi Belle de Jour, transformările ei, reinterpretările pentru fiecare bărbat în parte sunt tot atâtea provocări pentru ceea ce ne-am obişnuit să numim “viaţa noastră reală” care este, nu-i aşa?, opusă cu totul “vieţilor artificiale”, cum e cea a lui Belle. Sursa enormei curiozităţi, dar şi a unei puternice aversiuni faţă de autoarea (sau autorul, autorii?) acestei cărţi vine tocmai din lejeritatea şi plăcerea ei de a se juca. “Cine e, domle', această Belle de Jour?” e aproape un joc de societate, dar şi subiect de dispute aprinse. Au fost puşi pe urmele ei detectivi literari, au fost consultate prostituate experte. Una dintre ele, o madamă venerabilă din Londra, a demontat cu argumente foarte victoriene “baza tehnică”, foarte bogată, de altfel, a relatărilor lui Belle: “Eu nu le las pe fetele mele să fie înjosite. E imposibil ca un client să-şi permită să ejaculeze pe chipul vreuneia”. Dacă internetul permite, chiar încurajează asumarea unor identităţi false există şi metode de a le scoate la lumină. Detectivii literari sunt, de obicei, profesori universitari angajaţi de poliţie, de ziare şi de diverse agenţii pentru a stabili aşa-numitele “mărci stilistice” ale unui autor, adică felul special, de preferinţă unic în care acesta foloseşte o expresie sau alta, precum şi zonele de interes ale acestuia, temele preferate şi obsesiile. Pornind de la aceste indicii, foarte puţine nume ascunse după pseudonime reuşesc să scape. Belle de Jour nu a fost încă prinsă, în schimb au fost găsiţi câţiva “suspecţi”. Nu-i mai înşir aici, în general sunt nume necunoscute publicului românesc, trebuie să menţionez însă că au o trăsătură comună: nu sunt prostituate. O revelaţie care i-a descumpănit pe mulţi cititori “serioşi”, din cei care jură numai pe realismul agresiv şi plictisitor. “Belle de Jour ne minte!”, se indignează aceştia, ignorând faptul că toate faptele sunt, într-o măsură mai mică sau mai mare, nişte ficţiuni. Cu atât mai mult când e vorba de sex sau internet, în acest caz o combinaţie dintre cele două. Sexul presupune joc şi convenţie, escrocherie inofensivă şi deghizare. Şi asta peste tot în lumea animală, cum au demonstrat mari etologi, precum Konrad Lorentz şi după cum o arata documentarele de pe Animal Planet. De asemenea, autorul unui jurnal, intim său public, oricât de autentic s-ar vrea, nu face altceva decât să ficţionalizeze. Dacă Belle de Jour e “pe bune”, foarte bine. Ne distrăm, citind-o, şi mai şi învăţăm câte ceva. Cum ar fi, de exemplu: “Să-ţi sugi burta când eşti dezbrăcată nu este un gest care să te facă o femeie futabilă. Să-ţi arzi o palmă peste popoul amplu şi să-l inviţi să urce în şa.” Totul e să nu o luăm pe autoare prea în serios, atitudine sănătoasă pe care ea însăşi, implicit, o recomandă. De câte ori a fost consultată de diverse comitete şi comisii în problema eternă a legalizării prostituţiei, răspunsul ei (sau al lui, al lor?) a fost un abia stăpânit, din politeţe, hohot de râs. Dacă Belle e, oroare!, un simplu cetăţean, scriitor profesionist sau nu, care a simţit, cine ştie din ce motive, să-şi facă un blog în care să fantazeze, poate fi învinuit de ceva? De imoralitate? Dar ce-l îndreptăţeşte pe puritanul - voaiorist cât încape, de fapt - care citeşte asemenea bloguri să acuze? Până la urmă, cine e Belle de Jour, de ce a ales ea o asemenea meserie şi ce câştigă cititorul pătrunzându-i în budoar? Un posibil răspuns la toate cele trei întrebări îl dă următorul fragment:   “ Jeudi, le 4 decembre Există o persoană în Londra care a plătit doar ca să-mi lingă timp de o oră anusul. Oare nu asta îşi doreşte oricine în viaţă, cineva care să te pupe în fund şi să-i şi facă plăcere? Dacă mi-ar fi spus cineva de la bun început că există şi asemenea clienţi perfecţi, n-aş fi stat nici o clipă pe gânduri.”       16 Noiembrie 2009   Unul dintre cele mai mari “mistere” ale literaturii contemporane şi-a găsit rezolvarea. După ani întregi în care editori, jurnalişti şi detectivi au încercat s-o deconspire, autoarea blogului care a generat o carte publicată în peste 30 de ţări, inclusiv în România - “Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze” (Editura Trei, 2006) - şi-a dezvăluit singură identitatea. Prostituată de lux cu talente literare este Brooke Magnanti (34 de ani), o cercetătoare în domeniul neurotoxicologiei şi a epidemiologiei cancerului la un institut din Bristol. Săptămâna trecută, Magnanti l-a sunat pe unul dintre criticii publicaţiei “Sunday Times”, anunţând că vrea să renunţe la anonimat. “Nu-mi pare rău” Prostituţia de lux devenise o soluţie pentru Brooke Magnanti în 2003, când studia pentru lucrarea de doctorat la Universitatea din Sheffield. Banii erau pe sfârşite, un loc de muncă în domeniu era imposibil de obţinut fără doctorat, iar timpul nu-i permitea un job permanent. Prin urmare, a contactat o agenţie de escortă şi a început o viaţă secretă, pentru 300 de lire pe noapte. În acelaşi timp, sub pseudonimul “Belle de Jour” - preluat dintr-un film de Luis Bunuel, cu Catherine Deneuve - şi-a descris experienţele intime pe un blog devenit celebru. “Nu-mi pare rău pentru ce le 14 luni de prostituţie, mai rău m-am simţit în legătură cu scriitura mea”, spune Magnanti pentru “Sunday Times”. În România, experimentul Belle de Jour a generat o variantă autohtona, “Belle de Nuit. Aventurile intime ale unei prostituate de lux bucureştene” (Editura Trei), o carte lipsită întru totul de forţa primeia, a cărei autoare este încă o necunoscută.   Sursa: Evenimentul Zilei - (Florentina Ciuverca)       Această carte nu ar fi fost posibilă fără sprijinul şi răbdarea unor oameni ca Patrick Walsh şi Helen Garnons-Williams, precum şi ale personalului şi colaboratorilor lor, cărora li se datorează multe mulţumiri.     Primul lucru pe care trebuie să-l ştiţi este faptul că sunt o curvă. Şi n-o spun cu superficialitate. Nu folosesc cuvântul că o analogie pentru lucrul într-un birou sau trudă în noile forme de comunicare în masă. Mulţi dintre prietenii mei vă pot spune că să munceşti ca angajat temporar timp de un an sau să ajungi să lucrezi în vânzări echivalează cu prostituţia. Nu e aşa. Ştiu asta pentru că am fost angajată temporar şi m-am regulat pe bani, iar cele două situaţii nu sunt deloc similare. Nu sunt nici măcar de pe aceeaşi planetă. E vorba, de-a dreptul, de sisteme solare diferite. Al doilea lucru e faptul că locuiesc în Londra. Aceste două amănunte s-ar putea să fie sau să nu fie înrudite. Nu e un oraş ieftin. Ca majoritatea prietenilor mei, m-am mutat aici, după universitate, cu speranţa de a-mi găsi o slujbă. Dacă nu una bine plătită, măcar una interesantă sau populată exclusiv de bărbaţi chipeşi şi buni de însurătoare. Dar astfel de posturi sunt rare pe pământ. Astăzi, mai toată lumea studiază ca să lucreze în contabilitate, inclusiv prietenii mei A2 şi A3, care sunt respectaţi în cercurile lor academice. Doamne Dumnezeule - o soartă mai rea decât moartea. Contabilitatea bate până şi mediul universitar la categoria “ocupaţii neatractive”. Prostituţia înseamnă o muncă permanentă, dar nu solicitantă. Cunosc o mulţime de oameni. E drept, aproape toţi sunt bărbaţi, pe cei mai mulţi dintre ei n-o să-i revăd niciodată. Mi se cere să mi-o trag cu ei indiferent dacă au corpul plin de aluniţe păroase sau au în gură un total general de trei dinţi, ori vor ca eu să le recreez o fantezie în care e vorba de profesoară de istorie dintr-a şasea. Dar e mai bine decât să stai cu ochii pe ceas până la următoarea pauză de ceai într-o sală sinistră, plină cu angajaţi. Aşa că atunci când prietenii mei scot din nou din sertar obosită analogie dintre lucrul la o firmă şi prostituţie, dau din cap cu înţelepciune şi “compătimesc” cu ei, în timp ce ne bem cocteilurile şi ne întrebăm unde s-au dus toate promisiunile tinereţii. Ale lor se află probabil pe şoseaua care duce la suburbii. Ale mele îşi desfac în mod regulat picioarele pentru bani. Toate acestea nu înseamnă că saltul la prostituţia ca profesie în toată regula s-a produs peste noapte. Am ajuns la Londra la fel ca alte câteva mii de proaspeţi absolvenţi de universitate. Având doar puţine datorii din studenţie şi ceva bani puşi deoparte, am crezut că eram aranjată pentru câteva luni, dar surplusul meu a fost rapid înghiţit de chirie şi de o mie de cheltuieli neînsemnate. Programul meu zilnic consta în studierea atentă a paginilor cu oferte de serviciu, scrierea unor scrisori de motivaţie entuziaste şi linguşitoare, deşi ştiam că nu voi fi chemată niciodată la interviu, şi masturbarea furibundă de dinainte de culcare, în fiecare noapte. Masturbarea era, de departe, partea cea mai plăcută a acelor zile. Mă închipuiam angajată ca mecanic de testare la o fabrică de materiale de birou, post care-mi impunea să-mi prind nişte agrafe imense de partea interioară a coapselor în vreme ce cineva mă regula viguros. Sau că sunt asistentă personală a unei puternice “dominatoare”, legată cu cătuşele de biroul ei şi “mâncată” la păsărică de o altă sclavă, care la rândul ei stătea înfiptă într-un dildo. Sau că plutesc într-o cameră de izolare senzorială şi mâini nevăzute mă ciupesc de piele, gesturi la început blânde, apoi dureroase. Londra nu era primul oraş în care locuisem, dar era cu siguranţă cel mai mare. Oriunde altundeva poţi avea şansa să întâlneşti pe cineva cunoscut sau, măcar, să vezi o faţă zâmbitoare. Nu şi aici. Navetiştii se înghesuie în trenuri, nerăbdători să-şi întreacă tovarăşii de călătorie într-un tot mai aprig război al izolării, în care armele principale sunt cărţile, căştile audio şi ziarele, într-o zi, o femeie care şedea lângă mine în trenul Northern Line ţinea o revistă Metrou la doar câţiva centimetri de faţă; abia după trei staţii am observat că nu citea, ci plângea. Mi-a fost greu să nu-mi exprim compasiunea, dar şi mai greu mi-a fost să nu încep să plâng şi eu. Aşa că vedeam cum mi se topesc economiile pe măsură ce cumpărarea abonamentului de transport devenea principalul eveniment al săptămânii. Şi cu toate că am o pasiune devoratoare pentru lenjeria intimă, nici măcar reducerea drastică a achiziţiilor dantelate n-avea să rezolve problema. La scurt timp după ce m-am mutat am primit un mesaj de la o persoană cunoscută prin intermediul prietenului meu N. Ăsta e oraşul lui N, care pare să cunoască pe toată lumea. E la nivelul patru pe scara mea de şase grade de separare. Aşa că atunci când s-a dat peste cap ca să mă prezinte acestei doamne, am fost cât se poate de atentă. “Aud că eşti în oraş - poate ne vedem când eşti liberă”, spunea mesajul. Era o doamnă în vârstă, durdulie şi sexy, cu un accent tăios şi gusturi impecabile. Când ne-am întâlnit prima oară, mi-am zis că nu era de nasul meu. Dar de îndată ce s-a întors cu spatele, N mi-a indicat prin jumătăţi de şoaptă şi gesticulări furioase că tipa se dădea în vânt după sexul în grup şi îi plăceau şi femeile. Cum se spune, mi-am udat chiloţeii. Instantaneu, pe bune. Am păstrat mesajul în telefon câteva săptămâni, timp în care imaginaţia mea se înfierbânta, devenind tot mai neastâmpărată. N-a trecut mult până să întruchipeze gaşperiţă tiranică, îmbrăcată în latex, din reveriile mele nocturne. Sclavele şi trântorii de birou înnebuniţi după sex din visele mele începeau să capete chipuri şi toate erau ale ei. I-am trimis un mesaj de răspuns. M-a sunat aproape imediat ca să-mi spună că ea şi noul ei partener ar fi încântaţi să se întâlnească cu mine la cină, săptămâna viitoare. Zile în şir m-am întrebat, cuprinsă de panică, ce să port şi până la urmă mi-am permis extravaganţa unei tunsori şi a unei lenjerii intime noi. În seara cu pricina, mi-am răscolit garderoba şi mi-am schimbat costumaţia de o duzină de ori. În cele din urmă m-am hotărât pentru o bluză mulată albastru-verzui şi pantaloni gri închis - o ţinută ce amintea, poate, de o angajată temporar la birou, dar care era totodată sexy în limitele decenţei. Am ajuns la restaurant cu o jumătate de oră mai devreme, deşi avusesem nevoie mai întâi de cel puţin o jumătate de oră ca să-l găsesc. Cei de acolo mi-au spus că nu mă pot aşeza la masă decât atunci când îmi veneau tovarăşii. Mi-am dat ultimii bănuţi pe o băutură la bar, cu speranţa că vor achita ei consumaţia la restaurant. Vocile cuplurilor care sporovăiau în încăperile strâmte se îngemănau cu murmurul muzicii de fundal. Toţi cei de acolo arătau probabil mai în vârstă decât mine, cu siguranţă mai înstăriţi. Câţiva se poate să fi venit direct de la serviciu; ceilalţi, se vedea limpede, trecuseră mai întâi pe acasă ca să se învioreze. De fiecare dată când se deschidea uşa, pătrundea o pală de vânt răcoros de toamnă, aducând cu el şi miros de frunze uscate. Cuplul îşi făcu apariţia. Am fost conduşi la o masă într-un colţ, departe de atenţia personalului. M-au aşezat între ei. El se holbă în decolteul bluzei în vreme ce ea vorbea despre galerii de artă şi sport, în timp ce mâna lui se furişa pe genunchiul meu drept, piciorul ei începea să alunece în sus pe partea interioară a cracului pantalonilor. Aha, deci asta vor, mi-am zis, şi n-am ştiut-o de la bun început? Erau nişte persoane mai în vârstă decât mine, libertine şi care arătau minunat. Nu exista nici un motiv întemeiat ca să nu mă regulez sau să nu mă las regulată de ei. Le-am urmat sugestiile în alegerea felurilor de mâncare: cât mai consistente şi mai untoase. Un risotto cu ciuperci atât de gros încât abia putea fi luat cu lingura din castronul puţin adânc, şi atât de lipicios încât nu puteai să-l desprinzi de pe lingură decât cu dinţii. Peşte căruia încă nu i se detaşase capul şi se holba la noi cu ochii glazuraţi din pricina căldurii din cuptor. Ea şi-a lins degetele, făcându-mi impresia că a fost un gest intenţionat şi nicidecum o lacună a bunelor ei maniere. Mâna mi-a alunecat pe pantalonii ei mulaţi până la păsărică, moment în care mi-a prins degetele cu picioarele ca-ntr-un cleşte. Chiar în acel moment, chelneriţa a hotărât că masa noastră avea nevoie de mai multă atenţie. Ne-a adus un castron cu pateuri mici şi bunătăţi din ciocolată, iar bărbatul îşi hrănea prietena cu o mână, strângându-mă de mână cu cealaltă, în vreme ce degetele mele îşi făceau de lucru în poala ei. Ea şi-a dat drumul cu uşurinţă, aproape pe tăcute. Am sărutat-o uşor pe gât. — Excelent, a murmurat el. Acum mai fă-o o dată. Ceea ce am şi făcut. După masă, am plecat din restaurant. EI mi-a cerut să mă dezbrac până la brâu şi să stau în scaunul din stânga şoferului în timp ce prietena lui conducea maşina. De pe bancheta din spate, mi-a apucat sânii şi mi-a ciupit sfârcurile în timp ce parcurgeam distanţa scurtă până la locuinţa lor. De la maşină până la uşă am mers pe jos topless şi, de cum am intrat în casă, mi s-a poruncit să stau în genunchi. Ea a dispărut în dormitor, în vreme ce el mi-a predat câteva lecţii fundamentale de obedienţă: menţinerea unor posturi incomode cu mădularul lui în gura mea. Ea a revenit cu lumânări şi bice. Deşi pielea mea făcuse deja cunoştinţă şi cu ceară topită şi cu partea “activă” a cravaşei, era o experienţă nouă să o fac cu picioarele în aer şi lumânări aprinse înfipte în mine, cu ceară picurând pe tors. După două ore, el a penetrat-o şi, folosindu-şi mădularul ca femeia dominatoare din fantezia mea, a împins-o cu faţa în păsărică mea. Ne-am îmbrăcat, iar ea şi-a făcut duş. El m-a condus afară ca să găsim un taxi. Mergeam braţ la braţ şi oricine ne-ar fi văzut ar fi zis că suntem tatăl cu fiica, ieşiţi la plimbare. Arătam ca doi oameni care se simt bine unul cu celălalt. — Aveţi o femeie pe cinste, am spus. — Fac orice e nevoie ca s-o ştiu fericită, mi-a răspuns el. Am încuviinţat din cap. A oprit un taxi şi i-a dat instrucţiuni şoferului. Pe când mă urcam în spatele maşinii, mi-a dat un rulou de bancnote, zicându-mi că eram binevenită oricând. Ajunsesem la jumătatea drumului spre casă când am desfăcut teancul de bancnote şi am văzut că suma depăşea de cel puţin trei ori contravaloarea cursei de taxi. Am făcut în minte calculele - plata chiriei, numărul de zile dintr-o lună, profitul net în urma serii petrecute în oraş. Am crezut că o să am un acces de regret sau de surprindere pentru că fusesem folosită şi plătită pentru asta. Dar nu era nimic de genul ăsta. S-au simţit bine, iar pentru un cuplu înstărit, o masă la restaurant şi un taxi nu însemnau mai nimic. Şi, la drept vorbind, nici mie nu mi s-a părut o corvoadă. L-am rugat pe şofer să oprească la câteva străzi de apartamentul meu. Răpăitul sacadat al tocurilor reverbera pe pavaj. Deşi începuse toamna, noaptea era călduţ încă, iar urmele de ceară roşie de sub îmbrăcămintea mea radiau o fierbinţeală compătimitoare. Ideea de a face sex pe bani s-a inflamat şi acum creştea. Dar pentru o vreme mi-am îngropat curiozitatea faţă de prostituţie. Am împrumutat bani de la prieteni şi am început să mă întâlnesc cu un tânăr, într-o relaţie serioasă. Asta a fost plăcut şi distractiv până când mi-a venit o înştiinţare de depăşire a contului de la banca de credit, prilej cu care eram invitată la o discuţie privind un eventual împrumut. Inflamaţia îmi şoptea şi îmi provoca mâncărimi cu fiecare cerere de angajare respinsă şi fiecare interviu ratat. Nu mă puteam abţine să nu mă gândesc la cum te simţi când stai tolănită, într-o stare de uitare de sine, într-un taxi la miezul nopţii. Puteam s-o fac. Trebuia să încerc.   N-a trecut mult după ce am luat decizia s-o fac şi am început să ţin un jurnal...

CAPITOLUL I — Chiar l‑ai bătut pe prinţ? a spus domnişoara Quinlan cu voce slabă. Unicul fiu al şeicului. Chiar l‑ai bătut, nu? Storm a încuviinţat posacă. — Da, domnişoară Quinlan. A fost numai o palmă la fund totuşi. Nu ştiu de ce au făcut atâta caz. S‑a mişcat incomodată pe scaun; agenţia de angajări a domnişoarei Quinlan nu dispunea de lucruri atât de rafinate precum nişte scaune confortabile. Şi mai ales nu pentru angajaţii recent concediaţi. S‑a uitat sfidătoare în ochii răutăcioşi ai domnişoarei Quinlan. Pe de altă parte, a adăugat ea, a meritat‑o cu prisosinţă. — Era un prinţ de sânge regesc! a cârâit domnişoara Quinlan jignită. — Era un mic monstru, a spus Storm. Domnişoara Quinlan s‑a înfrânat: — Datoria ta ca guvernantă a copilului, a spus ea cu răceală, era să‑l educi, nu să‑i administrezi pedepse corporale! Zău că nu‑mi pot închipui ce te‑a apucat… Storm a aşteptat cu răbdare ca domnişoara Quinlan să termine. Din cele trei luni petrecute în Arabia Saudită, singurul moment luminos fusese atunci când l‑a pus pe genunchi pe prinţul mirat – în vârstă de zece ani – şi i‑a tras palma controversată. La prima vedere, cu trei luni înainte, serviciul de guvernantă la singurul copil al unui şeic bogat în petrol păruse o absolută mană cerească. Domnişoara Quinlan descrisese cariera viitoare a lui Storm în termeni favorabili – distracţie, vrajă, soare auriu, program comod, salariu splendid, şansa de a lucra într‑un palat oriental – totul sunase atât de minunat! Ceea ce domnişoara Quinlan nu‑i menţionase era că Storm era a cincea guvernantă pe care o trimisese aceleiaşi familii în doi ani. Şi nu i‑a trebuit mai mult de o zi ca să‑şi dea seama că serviciul ei în Arabia Saudită nu era o mană cerească. Da, palatul era luxos şi nimeni nu se putea plânge de salariu. Şi dacă te conformai codului strict de etică al Arabiei Saudite, era o ţară suficient de plăcută. Însă tânărul prinţ Majeed Hassan Hussein, moştenitorul milioanelor de pe urma petrolului şeicului şi singura grijă a lui Storm, era mai curând un demon cu înfăţişare omenească, din câte văzuse Storm. — Mă asculţi, domnişoară Calderwood? a dojenit‑o domnişoara Quinlan. — Da, domnişoară Quinlan, a spus Storm calmă. Nu era dispusă să fie deosebit de amabilă faţă de domnişoara Quinlan. Ar fi trebuit s‑o prevină, să‑i fi spus ceva cel puţin. Răsfăţat de când se născuse, satisfăcându‑i‑se toate hatârurile şi capriciile, micul prinţ reacţiona la orice opoziţie cu istericale şi izbucniri spectaculoase. Când era în asemenea dispoziţii, servitorii palatului pur şi simplu fugeau. Nu însă şi Storm. Ca o biată proastă ce era îşi luase serviciul în serios, încercase să controleze mica brută, încercase să‑l facă să‑şi mănânce legumele, să‑şi facă lecţiie la aritmetică şi să se culce când se cuvenea. Se împăcase cu loviturile de picior în glezne, cu zgârieturi şi muşcături, cu pumnii mici ascuţiţi pe care Majeed Hassan era atât de expert să‑i tragă. Dar două luni de constrângeri cucernice le erodaseră răbdarea celorlalte patru guvernante care o precedaseră. Când prinţul a împuns‑o într‑o zi cu capul în stomac, făcând‑o să se încovoaie complet, lui Storm! s‑a umplut paharul răbdării. Îndată ce şi‑a recăpătat suflul s‑a îndreptat spre Majeed Hassan Hussein cu un licăr de bătălie în priviri. Îi dăduse numai o palmă.! s‑a făcut inima cât un purice după aceea – Storm nu era capabilă să vrea cu adevărat să facă rău vreunei fiinţe. Era sigură că, oarecum, chiar prinţul o minţise; însă lovitura dată mândriei sale princiare a fost severă şi atrăsese după sine o furie de asemenea dimensiuni, încât Storm s‑a trezit escortată afară din palat cu o grabă aproape indecentă, în câteva ore. Lucrul ciudat era că micului prinţ îi păruse rău văzând‑o că pleacă şi i‑a oferit o cutie de curmale lipicioase, să le mănânce în drumul spre casă cu avionul. Salaam aleikum, domnişoară Calderwood, îi spusese el cu timiditate. Ei bine, Allah să o ajute pe următoarea biată guvernantă care nu bănuieşte nimic şi se va duce acolo. — M‑ai dezamăgit foarte rău, a conchis domnişoara Quinlan, sigură pe ea. — Dar, domnişoară Quinlan, a spus Storm într‑o doară, cred că ar fi trebuit să‑mi spuneţi că eram a cincea guvernantă trimisă acolo. M‑ar fi avertizat la ce să mă aştept… — Cum îndrăzneşti? a răsuflat greu domnişoara Quinlan. Ai venit la mine fără nici un fel de referinţe, domnişoară Calderwood! Te‑am luat după aparenţe, crezând că vei ţine la înălţime numele de Quinlan… — Ştiu, a întrerupt Storm, însă nu m‑am aşteptat ca prinţul să fie atât de dificil. Cred că aţi fi putut să‑mi sugeraţi… S‑a oprit, luptând împotriva dorinţei de a fi mai fermă. Nu se făcea, de altminteri, să o ofenseze pe bătrâna domnişoară Quinlan. Storm spera că poate va fi în stare să‑i găsească un alt serviciu. Vistieria Calderwood va avea nevoie de fonduri de acum înainte. — Ei, nu se mai poate face nimic acum, a ripostat domnişoara Quinlan. Mi‑ai produs o mare dezamăgire. Când te‑am luat, practic de pe stradă – Storm a scrâşnit din dinţi – mi‑am pus cele mai mari speranţe în cariera ta. Nu pot să‑mi dau seama ce te‑a apucat să te comporţi atât de stupid. Ai dezamăgit rău firma Quinlan, domnişoară Calderwood – foarte rău! — Însă… — Şi n‑are nici un rost să încerci să spui că Quinlan te‑a dezamăgit, a adăugat domnişoara Quinlan cu un contraalto tremurat. Consider că e o foarte mare ingratitudine. — Îmi pare rău, domnişoară Quinlan, a oftat Storm. — Ai avut noroc că te‑ai ales numai cu o simplă concediere. A fixat‑o pe Storm cu ochii ei galbeni. Te‑ai gândit – a spus ea cu o plăcere feroce – că şeicul ar fi putut da ordin să ţi se taie mâinile? — Nu, a recunoscut Storm privindu‑şi mâinile cu adevărat frumoase, acest aspect nu mi‑a trecut prin minte. — Nu. Şi presupun că nu te‑ai obosit să te gândeşti nici la reputaţia Agenţiei de angajări Quinlan înainte de a începe să‑l baţi pe acel copil? — Nu l‑am bătut de fapt, a corectat Storm, începând să se simtă sâcâită, i‑am tras numai o palmă uşoară. La urma urmei, mi‑a făcut o vânătaie serioasă pe stomac, ştiţi? — Nu mă interesează stomacul tău, a spus domnişoara Quinlan glacial, A ridicat cu o mână, supărată dosarul de pe birou şi i‑a dat drumul în coşul de hârtii. Pe copertă scria „S.L. Calderwood”. Storm a clipit îngrozită. — Asta e, domnişoară Calderwood. Trebuie să te informez că Agenţia Quinlan nu angajează persoane care au obiceiul să lovească copiii. Ai prejudiciat o dată reputaţia acestei agenţii, domnişoară Calderwood. Să sperăm că putem salva ceva din epavă. Domnişoara Quinlan lăsă impresia că Storm pilotase un Concorde prin acoperişul micului birou murdar (dar monden) — Vreţi… vreţi să spuneţi., că sunt dată afară? — Mă gândeam că e perfect evident, a spus domnişoara Quinlan ridicându‑se. Storm s‑a ridicat încet, clipind. — Domnişoară Quinlan… — Cu asta s‑a terminat, a spus domnişoara Quinlan cu răceală. Dacă şeicul se hotărăşte să te acţioneze în justiţie, voi şti unde să te găsesc. La revedere. — Dar, domnişoară Quinlan… — Nu mai e nimic de spus, domnişoară Calderwood, a răspuns ea şi a împins‑o pe Storm cu fermitate spre uşă. Zăpăcită, Storm a ieşit în culoarea şi zgomotul de pe Bond Street şi a încercat să se gândească la situaţia ei. Mai avea pe piele bronzul auriu din Orientul Mijlociu, iar chipul ei plăcut şi oval şi ochii verzi atrăgeau o mulţime de priviri masculine în timp ce mergea pe trotuar. Erau, a calculat ea, aproape cincizeci de lire în contul de la bancă. În câteva zile ‑ dacă şeicul nu stopa plata – ar mai trebui să vină încă două sute, prin Banca Arabiei. Stătea destul de bine. Deocamdată. Şi avea şi apartamentul. Deocamdată. Storm a întrat într‑un mic cafe-bar şi s‑a aşezat să mediteze lângă un cappuccino. Ei bine, era din nou pe drumuri. Două luni ca guvernantă şi mai luase sfârşit încă un vis. Ultimul serviciu dinainte fusese de chelneriţă într‑un cafe-bar ca acesta. Cât de îngrozitor de anost fusese. Durase şase luni, totuşi, nu prea rău pentru o bătăuşă de copii. Şi înainte de serviciul de chelneriţă fusese – ce fusese? A fost serviciul tentant pentru agenţia de secretare? Sau magazinul de fructe unde bărbatul o ciupise de fund? Situaţia era că dacă erai foarte drăguţă, înclinată să fii impetuoasă, şi dacă un tată aiurit te botezase Storm[1], începeai orice carieră cu un dezovantaj. Absolvind o universitate de provincie la vârsta absurdă de douăzeci de ani, fără părinţi care s‑o îndrume, fără avere care să o susţină şi fără un soţ în perspectivă care s‑o îmblânzească, Storm Calderwood s‑a angajat într‑o mini-odisee de servicii. Surprinzător de frumoasă, cu un păr într‑adevăr auriu şi ochi cu adevărat ca smaraldul fusese totuşi prea scundă pentru a concura ca manechin. Şi nu suficient de înfumurată pentru a face teatru, a lucra la reclame sau în publicitate. Primul serviciu pe care l‑a avut, la firma de electricitate, prevestise în mod ameninţător dificultăţile care aveau să urmeze. Şeful ei direct zâmbise batjocoritor la diploma ei în literatură şi italiană şi o pusese să îndosarieze hârtiile şi să bată la maşină, O muncă de mortificare a sufletului, care fusese o amară deziluzie după trei ani de universitate când spera că lumea aştepta ca pur şi simplu să! se arunce la picioare după ce va absolvi. Purul adevăr era că nu existau locuri de muncă. Nu erau posturi pentru femei tinere care nu ştiau nimic altceva decât câteva zeci de cărţi bune de citit şi cunoşteau literatura italiană din secolul XX. Nici chiar pentru tinere surprinzător de frumoase cu ochi verzi. Erau numai servicii plicticoase, care îţi distrugeau mintea, locuri de muncă pe care nu le voia nimeni şi care ţineau numai şase săptămâni, până ce se întorcea titulara doamnă Simpson, sau unde şeful era maniac sexual sau unde… Storm începea să regrete acea palmă care îi mersese la suflet, aplicată la fundul mic şi răutăcios al prinţului Majeed. Privind în urmă – şi când te trezeşti deodată fără loc de muncă într‑o toamnă cu burniţă la Londra – chiar şi Prinţul Majeed era o perspectivă mai bună decât nimic. Toate acele dineuri magnifice! S‑a lăsat pe spate şi au trecut‑o fiorii în stomac, acolo, unde o lovise capul regal cu o precizie demonică. Nu, dacă se gândea mai bine, nimic era o perspectivă mai bună decât prinţul Majeed. Însă trebuia să se pună în mişcare din nou şi asta repede. Banii pur şi simplu se evaporau când nu exista o sursă constantă de venit. A plătit pentru cappuccino şi s‑a dus direct la cel mai apropiat automat din afara băncii a introdus fişa şi a apăsat pe butonul care să arate soldul. SOLD LA DOUĂZECI OCTOMBRIE 29,05 LIRE a spus automatul impasibil. Vai, mai puţin decât se aştepta. Şi mai abătută, Storm a luat un autobuz înapoi spre Maida Vale, a făcut ceva cumpărături la magazinul local, s‑a uitat înapoi la tânărul din spatele tejghelei care mesteca gumă şi s‑a urcat la ea în apartament. Înghesuiţi nu era un cuvânt frumos. Din această cauză proprietarul îl descrisese ca fiind „compact”. Şi totuşi, s‑a gândit ea punând ouăle şi costiţa în frigider (care duduia şi mârâia noaptea ca o fantomă electrică), era acasă la ea. Literalmente acasă. După ce muriseră părinţii ei lăsând‑o pe Storm uluită la şaisprezece ani, se dusese şi casa. Acest apartament era ultima dintr‑o serie de asemenea locuinţe în care trăise. Şi era departe de luxul palatului şeicului. A verificat cât e ceasul. Era timpul să‑i telefoneze lui Kelly Oates, cea mai bună prietenă a ei şi să‑i spună că se întorsese la Londra. A format numărul florăriei unde lucra Kelly şi vocea uşor gâfâită a lui Kelly a răspuns la a patra ţârâitură a telefonului. — Kelly? Mă bucur să te aud din nou! — Storm! De unde suni? — Din apartamentul meu din Maida Vale. — Maida Vale? Credeam că mai eşti încă în Arabia. Ce s‑a întâmplat cu serviciul? Nu, nu ai fost din nou concediată, nu‑i aşa? — Mi‑e teamă că da, a spus Storm posacă. — Ce ai făcut, neroado? Ai furat bijuteriile coroanei? — I‑am tras una prinţului, a mărturisit ea. — Vai, e atât de grav? — Se pare că da, a surâs Storm. M‑au dat afară din ţară exact în douăzeci şi patru de ore. Dar spune‑mi despre tine — ce noutăţi ai? — Ei, sunt noutăţi mari, a râs Kelly misterioasă, dar pot aştepta până te văd. I‑ai spus domnişoarei Quinlan despre dezastru? — Da, a oftat adânc Storm. — Şi ce‑a spus? — Ghiceşte, a replicat Storm tristă. A refuzat să mai încerce să‑mi găsească alt serviciu – a spus că le‑am distrus reputaţia. — Prostii, a spus Kelly cu fermitate. Care ţi‑e situaţia financiară? Au venit portăreii la uşă? — Nu chiar atât de rău, a gemut Storm. O să‑ţi spun când te văd. Ce părere ai de costiţă şi ouă la prânz, în apartamentul meu? — Sunt acolo într‑o jumătate de oră. — Abia aştept să te văd, Kelly! — Şi eu. Iau nişte prăjituri de la magazin. La revedere! Aşteptând‑o pe Kelly, Storm şi‑a petrecut timpul uitându‑se la oferte de serviciu în jurnalul de dimineaţă. Era aceeaşi veche poveste – o sută şi douăzeci de cuvinte pe minut la maşina de scris aveau o importanţă infinit mai mare decât o diplomă de licenţiat în litere. Şi cele şaptezeci de cuvinte pe minut ale luî Storm erau prea puţin chiar şi pentru cea mai modestă muncă de birou. Provizoriu a încercuit două anunţuri, a ezitat, apoi a sunat la primul. Postul fusese deja ocupat. — Deja? a bolborosit Storm. — Timpurile sunt dificile, a spus vocea între două vârste cu compătimire şi a închis. Storm s‑a uitat la al doilea anunţ pe care îl încercuise. Un alt post de vânzător în magazin, Cu excepţia că acesta promitea „o muncă interesantă şi plină de satisfacţii pentru persoana potrivită”. A format numărul plictisită. Era un magazin profilat pe sex din Soho. — Nu cred că sunt persoana adecvată, l‑a asigurat ea pe bărbatul cu vocea răguşită şi a închis. Era pierdută în gânduri negre când Kelly a ciocănit la uşă. Prietenele s‑au îmbrăţişat cu afecţiune. Kelly şi Storm corespondaseră cu regularitate în timpul serviciului lui Storm din Orientul Mijlociu deşi, îşi amintea cu vinovăţie Storm, înfrumuseţase mult situaţia ei în scrisorile către casă. — Mai ai încă apartamentul, a spus Kelly cu sufletul la gură, aşezându‑şi persoana curată pe o sofa extrem de prăfuită, cu băgare de seamă. — Am semnat contractul pe un an, a explicat Storm, şi am făcut plăţile la zi în timp ce eram în Orientul Mijlociu. Presupun că aş fi putut să‑l închiriez cuiva, însă într‑un fel nu m‑am putut obişnui cu gândul că altcineva ar putea să locuiască aici. — Oricum, toate astea nu au importanţă! Storm, arăţi fabulos, draga mea. Ai putea să apari direct pe un afiş care face reclamă pentru concedii în Spania însorită! Aşa că spune‑mi ce n‑a fost în regulă de data asta? Storm i‑a explicat cât de concis a putut, în timp ce frigea costiţa şi prăjea ouăle. Pe când şedeau împreună la masă, Kelly şi‑a scuturat părul şaten cu părere de rău. — Ca să fiu sinceră, Storm, încep să cred că nu eşti angajabilă. Ce naiba te‑a apucat să loveşti mica brută? — Nu l‑am lovit, nu sunt un monstru, pentru numele lui Dumnezeu, i‑am tras numai o palmă. Şi pariez că m‑a durut mâna mai mult decât l‑a durut pe tânărul Majeed… — Şi presupunând că şeicul cum-îl-cheamă îşi punea în minte să fii biciuită în public? Sau să fii omorâtă cu pietre pentru că ai atins persoana regală? — Asta a spus şi bătrâna domnişoară Quinlan. Dă‑mi sosul Worcester, te rog. Nu, nu ştiu, a continuat Storm, lovind sticla cu palma. Presupun că ar fi putut face aşa ceva. Pur şi simplu mi‑am pierdut cumpătul. — Totdeauna îţi pierzi cumpătul, Storm. — Nu e adevărat! Ei, la dracu’! Un dop oribil de sos congelat a ieşit pe gâtul sticlei şi un lichid de culoare maronie s‑a revărsat în farfurie, peste ouă. Kelly s‑a uitat la rezultat cu un dezgust prost mascat. — Sosul ăsta e aici de când ai plecat tu în Orientul Mijlociu, acum două luni? a întrebat ea. — Aşa bănuiesc. Cum ţi‑ai dat seama? a întrebat Storm răzuind puţin din lichidul care picase pe faţa de masă. — E mucegai verde pe etichetă, după asta ştiu, a replicat Kelly. Şi‑a împins în lături farfuria şi a privit‑o pe prietena ei cu o răbdare resemnată, Storm, lasă mâncarea. Mai bine să bem o cafea şi să vorbim, E în regulă? — Da, a oftat Storm. A privit‑o pe Kelly cu afecţiune în ochii ei verzi. Sunt totdeauna „în ceaţă” Kelly, nu? Şi îmi pare rău pentru prânz. — Nu face nimic, a surâs Kelly scuturând cu grijă sofaua de această dată înainte de a se aşeza. Kelly arăta foarte bine, şi‑a dat seama Storm. Părul ei închis la culoare era lucios şi des şi tenul ei de obicei palid strălucea, ca şi cum ar fi avut o viaţă interioară. Vreun bărbat era pe firmament, s‑a gândit ea în timp ce făcea cafeaua. Abia când i‑a dat ceaşca lui Kelly a remarcat scânteierea de pe degetul prietenei ei, — Kelly! Te‑ai logodit! — Mă întrebam când o să observi, a râs Kelly, acceptând sărutul. Numai de săptămâna trecută. — Şi cine e? — Paul Phillips. Lucrează la Spitalul Guy. — Doctor? Kelly a încuviinţat din cap cu ochii strălucind. — Cel mai chipeş doctor din Londra. Şi cel mai amabil. — Ești fericită? a întrebat inutil Storm, aruncând o privire nostalgică spre faţa radioasă a prietenei ei. — Sunt în al nouălea cer! Ne căsătorim după Crăciun. — Fantastic! Presupun că a fost o dragoste vijelioasă! Kelly a dat din cap. — Îl cunosc numai de şase săptămâni. Dar sunt atât de sigură că el e omul, Storm, n‑am mai întâlnit în viaţa mea pe cineva ca el… e… e… A inspirat adânc, ochii strălucirdu‑i. Vai, e pur şi simplu minunat, asta e tot. — Cât te invidiez, a spus Storm calmă, surâzându‑i destul de trist lui Kelly. — Nu, nu mă invidiezi, a zis Kelly cu vioiciune. Totdeauna ai spus că nu e pentru tine căsătoria şi chiar nu e. Nu încă, oricum. Ceea ce ai nevoie, fata mea, este să te linişteşti şi să‑ţi pui în ordine eul tău confuz. Storm i‑a luat mâna pentru a‑i examina piatra scânteietoare. — Ceea ce îmi trebuie e un serviciu. E un inel frumos, Kelly, i‑a dat drumul la mână prietenei ei cu admiraţie. Ard de nerăbdare să‑l întâlnesc pe Paul al tău, E frumos? Deştept? — E o încrucişare între Einstein şi Cary Grant, a surâs Kelly. O să‑ţi placă. — Sunt sigură de asta. Au trecut secole de când n‑am mai întâlnit un bărbat realmente atrăgător – norocoaso! — Da, Paul e minunat, a răsuflat Kelly şi Storm şi‑a ascuns zâmbetul. Dragostea l‑ar face pe Paul să‑i pară lui Kelly minunat chiar dacă ar fi cel mai urât bărbat de pe pământ. Şi tu? a sondat‑o Kelly. Ai întâlnit vreun Rudolph Valentino bogat acolo în deşert? — Uf! Singurul mascul pe care l‑am văzut vreodată a fost prinţul şi era mai mult ca o miniatură a lui Boris Karloff. — De asta ai nevoie, a decretat Kelly cu infatuare. Dragoste. Un bărbat minunat, sigur de el, care să te aprecieze la justa ta valoare… . — Dragostea este o aberaţie mentală, a zâmbit Storm. E dăunătoare pentru creier, Kelly. Oricum, am prea mult scaun la cap ca să vreau să fiu dominată de vreo brută de mascul şoim, vreun porc. Oricum, a oftat ea, am nevoie de un serviciu, nu de un bărbat. Deşi trebuie să recunosc că gândul de a merge înapoi la muncă mă îngrozeşte. N‑am mai avut o vacanţă de ani de zile. Am impresia că muncesc încontinuu. Kelly a dat din cap cu înţelegere. — Spui că ai suficient să te descurci? Paul şi cu mine te‑am putea împrumuta… — Mulţumesc, Kelly, a surâs Storm, însă mă descurc pentru moment. Dacă voi ajunge să fac foamea, am să ţin seama de ofertă. — Mă întreb, a cugetat Kelly, dacă tu eşti cu adevărat făcută pentru posturile care se găsesc azi pe piaţă. Nu eşti o persoană de duzină. Poate că…, da, poate că în loc să cauţi tu servicii, ar trebui să te caute ele pe tine? Ochii verzi ai lui Storm i‑au privit pe ai lui Kelly nedumeriţi. — Cum? — Dând un anunţ în ziar. În definitiv, n‑ai găsit deloc un serviciu potrivit. Aşa că de ce să nu dai un anunţ? Ceva în genul „Fată, 22, caută angajament interesant şi profitabil”. Ce zici? — E o idee, a spus Storm surâzând, arătându‑şi dinţii foarte albi şi foarte egali. Şi ce fac cu toţi nebunii şi aiuriţii care vor răspunde? — Nu îţi vei da numele în anunţ, ci numai un număr de căsuţă poştală. Apoi faci o selecţie de una singură şi pe îndelete. Nu ştii niciodată ce se poate ivi. Ochii lui Storm au început să scânteieze de interes. A sărit în sus să ia un caiet şi un creion. — Cred că ai avut o inspiraţie bună, Kelly. Ajută‑mă să redactez. — Dar aş încerca cu „Fată, 22” – nu, mai bine pune „Persoană tânără, 22…” — Îmi place „Fată, 22”, a surâs Storm. — Ce zici de doamnă? a făcut Kelly un compromis. — Bun, a spus Storm scriind de zor, Doamnă, 22, caută angajament. E necesar să fie neobişnuit şi interesant. Nimic ilegal. Ce spui? — Nu‑i rău, zise Kelly zâmbindu‑i cu afecţiune lui Storm. Aş da anunţul mai curând în ziarele de seară, decât în cele de dimineaţă. — Nu‑mi pot permite să‑l dau în mai mult de unul sau două ziare, a spus Storm, analizându‑şi critic textul. Ce zici de un ziar de seara şi unui de dimineaţă? — Standard şi Times? — Standard şi Times să fie, a zis Storm. A ridicat ochii spre Kelly privind‑o fericită, Ştii, Kelly, cred că ai avut o idee teribila cu asta! — Mă străduiesc să produc satisfacţie, a spus Kelly zâmbind şi s‑a uitat la ceas. O, dragă, trebuie să fug Ce faci în seara asta? — Stau şi lâncezesc. De ce? — Vino cu mine şi Paul, mor să‑l întâlneşti, — Şi eu abia aştept să‑l întâlnesc, a zis Storm conducându‑şi prietena la uşă. Vin la tine? — Nu, te luăm noi. Pe la opt? Excelent! Acum dă telefoane la cele două ziare! Storm s‑a uitat după silueta grăbită a lui Kelly şi a zâmbit în sinea ei, apoi a închis uşa şi s‑a întors la anunţ şi la o a doua ceaşcă de cafea. Cu cât se gândea mai mult, cu atât ideea de a da un anunţ la ziar i se părea mai atrăgătoare. Şi‑a ros creionul o jumătate de oră şi în cele din urmă s‑a hotărât la: Doamnă virtuoasă, 22, caută angajament neobişnuit sau interesant Pregătită să ia în considerare orice ocupaţie care nu e ilegală sau plicticoasă. Se garantează răspunsul imediat. Şi‑a luat caietul la telefon şi a făcut două apeluri, unul pentru The Times şi celălalt la Standard. Secretara de la The Times nu s‑a angajat în discuţie, Femeia de la Standard a spus cu suspiciune: O mulţime de trăzniţi îţi vor răspunde la acest anunţ, dragă. Pentru câteva lire, ambele ziare au fost de acord să‑i permită să folosească un număr de căsuţă poştală şi a aranjat să‑şi ridice corespondenţa de la birourile ziarelor. Apoi s‑a aşezat. A cuprins‑o un sentiment ciudat, familiar. Ce era? Ceva din copilăria ei… Da, asta era. Era sentimentul pe care‑l căpăta când, cu prietenele ei şi Katey, vara, se aşezau în jurul mesei de spiritism. Cât de clar îşi amintea, camera întunecoasă, micuţa masă rotundă cu toate literele alfabetului pe margini (aparţinând mamei lui Katey, şi interzis fetelor mici). Şi cele cinci sau şase fete stând într‑o teroare delicioasă pe lângă ea, fiecare cu un deget tremurător pe pahar, aşteptând ca acesta să‑şi facă drumul misterios de la literă la literă în întunericul emoţionant, fantomatic. Ceilalţi erau de obicei prea emoţionaţi ca să înceapă şi Storm era aceea care punea primele întrebări cu degetul arătător murdar aşteptând pe pahar – e cineva acolo? Şi după aceea urma pauza răbdătoare, chicotelile nervoase, înainte ca paharul să zgârie şi să alunece în jurul literelor. Era această senzaţie de aşteptare pe care şi‑o amintea acum, anticipare, nervozitate. S‑a dus la fereastră şi s‑a uitat afară la străzile ude de ploaie, lucitoare, Şi se întreba cine din acea lume mare, necunoscută, avea să‑i răspundă la anunţ.   [1] Storm = furtună (engleză).

Capitolul 1 Se rătăcise. Undeva de-a lungul drumului pe care apucase din greșeală. Se frecă la ochi și-și simți pleoapele pline cu nisip. Când dormise ultima dată? N-a putut să-și aducă aminte. Zilele și nopțile începuseră să se amestece unele cu altele până când el nu le-a mai putut separa și nici nu-i mai păsa dacă le-a separat sau nu. Probabil că ar trebui să tragă harta lângă el și să se uite pe ea, gândi plictisit, dar nu voia să se oprească. Viteza cu care conducea îi mai ameliora cât de cât durerea. Din nefericire, mașina nu putea atinge viteza de care avea nevoie pentru a înăbuși de tot durerea din sufletul lui, uscându-i până și măduva spinării. Iar în realitate, ca să meargă cu de două sau de trei ori viteza sunetului, probabil că n-ar fi dat nici un rezultat. Băgă în casetofon o casetă cu Rolling Stones, mișcă volumul și apăsă piciorul pe pedala de accelerație. Mergea spre sud pe o porțiune liniștită a șoselei Oregon, iar în dreapta lui se afla oceanul și se vedea apusul soarelui. Dacă n-ar fi fost atât de obosit, poate că ar fi putut găsi drumul înapoi spre șoseaua principală. Dacă n-ar fi fost atât de obosit... Deodată, drumul coti brusc, încât i se păru că intră cu mașina în ocean și-n soarele care apunea. Soarele era imens, o minge de aur orbitoare, atârnând din cer chiar în fața lui, atingând ușor valurile oceanului cu o pojghiță de aur, vrăjindu-l cu farmecul lui. Un imbold puternic îl făcu să ignore următoarea cotitură a drumului și să meargă înainte, drept către ocean și către soare. Acolo nu va mai fi durere, oboseală, stress și nici responsabilitatea vreunui lucru. În fața lui apăru o vedenie. O femeie cu părul lung, blond, îmbrăcată în alb. Soarele îi bătea din spate aruncând asupra ei o lumină ce-ți tăia respirația. Iar în spatele ei, fluturând, erau… aripi. — Un înger, șopti el buimăcit. Era aproape s-o lovească. Smuci volanul, calcă puternic frânele, făcând ca mașina să se învârtă pe loc. Totul se învârtea în fața ochilor lui. Copacii, oceanul, îngerul, toate se încețoșau, în timp ce el se lupta să-și recapete controlul. Ar trebui să poată opri, gândi el zăpăcit. Ar trebui să fie atât de simplu. Dar reflexele și puterea lui firească pe care se bazase până acum îl părăsiseră. Era aproape gata să moară.   * *   *   Auzi un pocnet înfricoșător, un zgomot de metal, un geam care se sparge, un țipăt. Și apoi, întuneric. Simțea durerea ca pe un cuțit înfipt în capul său. Nu se putea mișca. Tot trupul său tremura și-l durea. Nu s-a mirat la gândul că se află în iad. Îl merita. Cineva șopti alături, ceva fâlfâia lângă el. Ce îngrozitor! Își simțea pleoapele ca și când ar fi fost plumbuite, iar el era mulțumit că nu vedea. Se auzi pe el însuși gemând și se gândi că efortul este zadarnic. Această agonie nu va înceta, el știa lucrul acesta. Va continua de-a pururi. Se auzea un murmur ușor, venea o rază slabă de lumină, un miros parfumat, o atingere tandră, moale. Curiozitatea fu mai mare decât durerea și, încet, încet, încercă să deschidă ochii. Un înger se uita în jos spre el, îngerul pe care îl văzuse înainte. Pentru un moment închise ochii, apoi îi deschise. Era ca într-un vis. Părul ei blond cădea în valuri de mătase trecând de umeri în jos, peste piept. Pielea ei era foarte albă, aproape transparentă, fără nici un rid. Ochii ei semănau cu albastrul clar al cerului pe care îl văzuse adesea când zbura deasupra norilor și pământului. Lumina încă o înconjura. Și-n spatele ei se vedeau mulți alți îngeri. Ceva nu era în regulă. În iad nu sunt îngeri. — Unde mă aflu? întrebă el cu o voce ceva mai tare decât o biată șoaptă. — Ești în rai. Aproape că a crezut-o. Vocea ei avea o muzicalitate dulce, iar buzele ei păreau că nu știu să mintă. — Poți să-mi spui cum te cheamă? zise ea. — Satan. Expresia fetei ei păli ușor. — Satan? Ești sigur? — Da. Era nesigur în privința multor lucruri, dar nu și a numelui său. — Au și îngerii nume? se întrebă el. — Pe mine mă cheamă Angel. Era incredibil de frumoasă... acest gând îi izvorî din durerea zdrobitoare. Ei îi trebuia un nume, nu doar o stare. Dar apoi, din nou, Angel i se părea foarte potrivit pentru ea. O ființă frumoasă, eterică, ce nu aparținea pământului. — Ai avut un accident. Conduceai foarte repede și ai pierdut controlul mașinii. — Viteza este tocmai unul din păcatele mele. Avea atât de multe păcate, că nu știa de unde și cum să înceapă să le spună. — Ești pe calea cea bună, spuse ea cu blândețe. Nu vreau să te supăr. Voi avea grijă de tine. El nu-și putea lua privirea de la ea. Ea era singura lumină în bezna aceasta absolută. Ar trebui să-i spună, gândi el. Ar trebui să știe că s-a produs cumva o greșeală și că el nu se află în locul unde trebuie. — Satan nu are ce căuta în paradis. El a căzut din paradis. Ea îl privi cu înțelegere, apoi se întoarse și privi în întuneric. — Nu înțeleg. Cred că este rănit mai rău decât credeam noi. O voce profundă, gravă, providențială îi dădu răspunsul. — Dezorientarea este firească. Nu-l scăpa din ochi. Știi unde mă găsești, dacă ai nevoie de mine. Dacă trebuie, chemăm o ambulanță să-l ducem la spital. Dar ar fi mai bine pentru el să-l scutim de un astfel de drum. — Nu. Reacția lui fu puternică și promptă. Petrecuse în ultimul timp destulă vreme în spital, văzuse prea multă suferință. Ea își trecu-ușor mâna peste fața lui. — Ssss... E-n regulă. Nu te vei duce la spital. Te voi ține aici lângă mine. Am să am grijă de tine. Atingerea ei l-a calmat; privirea ei i-a dat siguranță. — Bine, mormăi el, închizând ochii. Bine. Era prea obosit, rănit, ca să mai întrebe cum i s-a întâmplat tocmai lui acel miracol cu ea. Dar, pentru moment, cel puțin, un înger neînchipuit de frumos va avea grijă de el.   Visele se amestecau cu durerea în capul lui și adormi imediat. Auzi din nou exploziile, văzu mingile de foc aprinzând aerul, auzi țipetele. Suferința îi săgetă trupul, lacrimile i se rostogoleau pe obraji și începu să plângă. — Îmi pare rău! Îmi pare atât de rău! Îi simți mâna ei pe față, mângâindu-l alintându-l, vindecându-l. Se liniști. Angel continuă să-și treacă ușor palma peste fața lui, evitând cu grijă rana bandajată de deasupra tâmplei stângi, unde se lovise în timpul accidentului. Mângâierea ei păru că-l liniștește într-un fel, deoarece nu era obișnuit cu blândețea, dar tânjea după ea. Ea îl studia cu o sforțare inexplicabilă. Avea peste treizeci de ani, credea ea și, când s-a trezit și a privit-o lung, a văzut că ochii lui erau negri ca noaptea. Avea trăsături dure, bine conturate, iar gura era conturată în așa fel încât părea să fie cioplită în piatră. Părul era des, negru și tuns scurt. Nasul drept, buzele pline și ferme, senzuale, care o răscoleau adânc. Ce căuta un om ca el în paradis? Un bărbat care conducea o mașină nemaipomenit de scumpă și purta un costum elegant, făcut la comandă. Un om tulburat de ceva atât de puternic încât nu-și găsea liniștea. Un om care se prezenta ca fiind Satan. Barba crescută peste noapte o zgâria pe mâini, gâdilându-i palma și trezindu-i toate instinctele feminine care-i invadau conștiința, instincte feminine care aveau de-a face mai mult cu sexualitatea decât cu maternitatea. Se încruntă, derutată de reacția pe care o avea față de el. Văzând că respirația lui era adâncă și liniștită acum, ea se ridică cu părere de rău de pe pat. În timp ce intra în bucătărie, se gândi la dorința ei de a nu-l părăsi. N-avea nici un sens. Și nici trezirea simțurilor nu avea sens. Luă ibricul de cafea, își turnă în ceașcă și hotărî că nu este posibil ca ea să se simtă atrasă de un străin. Nu. Aceste sentimente neobișnuite erau cauzate exclusiv de faptul că fusese zbuciumată. La urma urmei, ea îi ieșise în față și fusese la câteva secunde de moarte. Reflexele lui rapide îi salvaseră ei viața și-l puseseră și pe el în pericol. Ea îi datora răbdare și grijă. Avusese o pasiune nebunească pentru profesorul ei de engleză când ea avea 15 ani, și pentru profesorul de matematică, la 16 ani. Și-a dat întâlnire cu căpitanul echipei de fotbal a liceului, când avea 17 ani. Putea înșirui o duzină sau mai mult de nume de staruri de film și de cunoscuți care considera ea că arată bine. Dar adevăratul freamăt al vieții n-a existat pentru ea. Până acum. Satan. Cu siguranță era o poreclă, gândi ea, filtrând cafeaua. Ea și Matthew îi verificaseră portofelul ca să afle câte ceva despre el. Au găsit un bilet American Express pe numele Nicholas Santini și 600 $ cash. Dar nu era nici o fotografie și nici un număr la care putea fi găsit în caz de urgentă. Și pe carnetul de conducere figura același nume și era notată o adresă din California. „Cum a putut cineva să-și ia o poreclă ca aceasta?” se întrebă ea. — Nu pot să fac asta! Nu mai pot zbura! Durerea din vocea lui o zdruncină. Puse repede ceașca jos și se repezi la el în dormitor. Se răsucea nervos de pe o parte pe cealaltă și trăsese cearșafurile la capătul patului. — Gata, gata, murmură ea venind lângă el, aplecându-se peste el și ținându-l strâns în brațe. El se răsucea în pat ca și când s-ar fi luptat cu vreun demon interior. Ea se lăsă peste el încercând să-l potolească. Pielea îi strălucea, iar mușchii i se contractau ca și când ar fi continuat să se zvârcolească. Masculinitatea lui era copleșitoare, dar ea se abținu de la asemenea gânduri. — Toate vor fi așa cum trebuie, îngână ea. Mă auzi? Totul va fi bine. — L-a pierdut, bâigui el. O, Doamne, o să facă accident! Vocea lui era plină de părere de rău și de mâhnire, dar nu vorbea despre el însuși. Ceva sau cineva l-a rănit adânc, iar ea dorea să știe cine, ca să-l poată ajuta. Îi părea atât de lipsit de apărare și o durea inima. — Te vei face bine, îi șopti ea la ureche. Am să văd ce am să fac ca să te însănătoșești. Zbuciumul din trupul său încetă și își întoarse ușor capul spre gura ei. O auzise. Zâmbind, ea se ridică și-l mângâie cu grijă pe cap. — Sunt aici cu tine și o să-ți port de grijă. Când a fost sigură că i-a trecut, proasta dispoziție, i-a dat drumul brațului, dar înainte de a pune cearșaful la loc, un impuls feminin adânc înrădăcinat o făcu să se uite la el. Matthew îl dezbrăcase până la lenjeria intimă, iar ardoarea îi înfiora pielea pe măsura dorinței ei. Era înalt și subțire, cu mușchi puternici, în spatele pielii bronzate și fine. Vânătăile începuseră să-i apară pe partea stângă a trupului. Părul negru, mătăsos, îi acoperea pieptul larg, dispărând încet, încet, dincolo de chiloți. Era un atlet cu o virilitate care o făcea să nu mai poată respira și nu se putea abține de la a reacționa în vreun fel. Privirea i se opri asupra lenjeriei lui intime și a chinuitoarei forme care o tenta. Acest bărbat o atrăgea într-un mod cu care nu era obișnuită. El dormea. „Cum se va descurca când se va trezi?” se întrebă ea îngrijorată. Îi ridică un braț și-și trecu degetele peste podul palmei lui. Un om energic și, judecând după haine și după mașină, un om obișnuit cu lucrurile fine ale vieții. Cu siguranță că nu era în elementul lui aici în Paradis, gândi ea făcând o grimasă și îndreptându-și din nou atenția asupra degetelor lui. Erau lungi, cu unghii îngrijite. Nu purta inele și nu era nici o urmă, pe al treilea deget al mâinii stângi, acolo unde ar fi trebuit să se afle verigheta. După ce a tras cearșaful peste el, s-a uitat la ceas. Matthew îi spusese să-l scoale ori de câte ori era nevoie și dacă poate, să-l cheme imediat. — Îmi pare rău, bâlbâi el, rotindu-și capul dintr-o parte în alta. E vina mea. Se învinuia pe el însuși. Orice s-ar fi întâmplat, părea că se auto învinuieşte așa cum nici un alt bărbat n-ar trebui să facă, iar ei îi venea greu să asiste la aceasta. Ea vindeca. El a făcut-o să vrea să-l vindece și pe el. Îi apucă mâinile. — Nicholas, trezește-te! El îi auzi vocea limpede și melodioasă trăgându-l afară din groapa întunecoasă în care se aflase. Îl zgudui ușor. — Nicholas, deschide ochii și uită-te la mine, ca să știu că îți este bine. N-ar putea niciodată să refuze acel glas, gândi el. Această voce ajungea până la el în iad. Eliberat pe deplin de gândul că nu mai visa, el făcu ceea ce îi ceruse ea. Ca și înainte lumina o înconjura, strălucind în părul ei blond și dându-i un aer nepământean. Îngerii o înconjurară. El își trecu limba peste buzele uscate. — Mulțumesc. — Pentru ce? — Pentru că ești aici. Ea îi zâmbi. — Mă bucur că sunt de ajutor. El o privi lung, înfiorând-o cu ochii lui negri. — Ești foarte curajoasă ca vii după mine în iad! Aripile tale pot lua foc. Zâmbetul ei păli, iar ea se aplecă să-și treacă dosul palmei pe fața lui. Era rece. — Cum te simți? Părul ei atinse ușor pieptul lui, iar lumina ei, mirosul proaspăt, îl înconjurară. — Miroși extraordinar. În felul în care își apropie sprâncenele, se vedea o undă de îngrijorare. — Te doare tare? Ochii ei erau de un albastru fără sfârșit și, pentru un moment, el crezu că a văzut raiul. — Durerea de cap mă zdrobește și-mi simt trupul ca și cum ar fi trecut prin mașina de tocat. — Din păcate, te va durea un timp. Te-ai lovit destul de serios la cap. Își îndreptă corpul, pregătindu-se să se ridice de lângă el, dar el întinse mâna după ea și o prinse de braț, hotărât s-o țină lângă el. Ar fi fost azvârlit iarăși în întuneric dacă ea pleca. — Ce s-a întâmplat? Vrei să te ajut cu ceva? — Da, spuse el încet, dar sigur. Stai cu mine. Nu mă părăsi. — Bine, spuse ea, mișcată de rugămintea lui și de siguranța cu care a spus-o. Voi sta pe scaunul de acolo. Arătă cu degetul în dreptul umbrelor. — Nu. Durerea apăru pe fața lui în timp ce încerca să se uite la ea. — Nu știu ce faci aici, dar, când ești aproape, nu visez. Nevoia lui de ea trezea emoții pe care ea nu le putea înțelege. Își spunea Satan și-l măcina pe dinăuntru ceva nemaipomenit. Era o povară cu P mare, dar, dacă el a vrut ca ea să stea lângă ea, va sta. — Dacă tu crezi că asta ajută, voi sta aici un timp. — Ajută. Pleoapele i se închiseră treptat și-l luă somnul. Dar mâna lui o strângea în continuare pe a ei. Ea își privi ceasul. Era ora 13. Se simțea obosită, dar nu îndrăznea să doarmă. Slavă Domnului, respirația lui părea normală, iar pielea continua să fie rece. Tânjea după cafeaua ei și, după o jumătate de oră, dădu drumul mâinii lui și se ridică. În bucătărie, în timp ce își turna cafea în ceașcă, îl auzi plângând. Alergă înapoi la el. Trecându-și mâna ușor peste fața lui, îi șopti ceva la ureche până se liniști din nou. În somnul lui chinuitor, o apucase de mână. Ora următoare o petrecu urmărindu-i mișcările, întrebându-se ce îl adusese la acea cotitură de pe șosea, ce îl chinuia atât. Indiferent de răspuns, el făcuse accidentul ca s-o evite pe ea, iar ea îi era recunoscătoare. Chiar și așa, indiferent ce hotărâse ea înainte, nu credea că acest impuls în a-l face să se simtă bine și să se însănătoșească venea numai din sentimentul de recunoștință.   — Nicholas, scoală-te, scoală-te. El o auzi și din nou făcu ceea ce-l rugase. Când o văzu că e lângă el, supraveghindu-l, simți o eliberare puternică. Ea a adus lumină în întunericul care-l înconjura. — Bună. Ea zâmbi. — E aproape trei dimineața. Ce faci? — Bine. Nu visam. Își umezi buzele cu limba. Ea urmări mișcarea și întinse mâna după paharul cu apă pe care-l pusese pe noptieră. — Încearcă să bei. Stând în dreapta lui, ea își trecu o mână prin spate și-l ridică ușor, ducându-i paharul la gură. Părul ei îi atinse obrazul, iar pieptul și-l apăsă de brațul lui. Un val ușor de căldură îi traversă trupul, răscolindu-l. Întorcându-și încet capul, așa încât să o poată vedea, luă câteva înghițituri de apă. El își dorea un înger. Ce se întâmpla cu el? Ființele cerești și eterice nu aveau pasiuni și dorințe. Un bărbat nu putea strânge un înger în brațe și să-l sărute până când sângele amândurora s-ar înfierbânta. El nu o putea dezmierda până când ar fi izbucnit un foc înăuntrul lui, iar trupul lui s-ar încorda. Deci, totul fiind foarte clar, de ce o mai voia încă? Ea puse la loc paharul, iar pe el îl lăsă ușor pe pernă. — E mai bine? — Da. I se învârtea capul și simțea cum îi vibrează, corpul îl durea, dar continua s-o privească. Ea era importantă. — Tu ești îngerul pe care l-am văzut chiar înainte de accident. Buzele ei se arcuiră într-un zâmbet. — Nu sunt înger. Mă cheamă însă Angel. — Aproape că era să te calc. — Știu, și-mi pare rău. Accidentul a fost din cauza mea. N-aș fi ieșit în șosea dacă aș fi știut ca vii tu. Dar tu conduceai atât de tare, că aproape trecuseși peste mine înainte să-mi dau eu seama. El se încruntă încercând să-și reamintească ceva ce, cu siguranță, trebuia să știe. — Unde ziceai că eram? — În Paradis. Își apăsă podul palmei pe obrazul lui ca să vadă dacă are febră. — Pe Oregon. Ce spunea ea nu avea nici un sens, gândi el. — Încotro te duceai? îl întrebă ea liniștită. El reflectă un moment la întrebarea ei. — Departe, departe. O apucă de mână și o lăsă în jos până când i-o așeză să se odihnească pe pieptul lui. Mâna ei era mică și delicată, dar faptul că o ținea într-a lui îi dădea un sentiment de confort, iar cât timp stăteau așa ea nu putea pleca de lângă el. — Eram sigur că mă voi trezi în iad. — Lovitura a fost cât se poate de dură, zise ea cu seriozitate. Înțeleg de ce credeai că vei muri. — Încă nu sunt sigur că n-am murit. Sub mâna ei, inima lui bătea puternic. — Sunt bucuroasă să-ți pot spune că trăiești. Crede-mă, te vei face bine. — Te cred, zise el, neîncetând să se gândească de ce o crede. Dar nu înțeleg. — Ce nu înțelegi? — Ce faci tu aici? — Aici locuiesc, spuse ea, întrebându-se dacă nu cumva se cam grăbise să-i anunțe însănătoșirea. Oare el continua să sufere din cauza dezorientării? El o privi fix un moment. — NU știam că sunt îngeri pe pământ. Ea se încruntă. — Ți-am spus. Nu sunt înger. Numele meu este Angel. — Dacă nu ești înger, atunci de ce semeni atât de mult cu unul? Și de ce ești înconjurată de lumină? Și de ce în spatele tău sunt îngeri? Ea tresări, privi peste umăr, apoi zâmbi. — Este un sfeșnic în spatele meu - asta trebuie să fie lumina pe care o vezi tu. Și am o colecție de îngeri de porțelan. Câțiva dintre ei sunt pe raftul din spatele meu. — Nu ești înger? Ea dădu din cap. — Nu sunt sigur că pot crede asta. Ea începu să râdă cu glas vioi. — Crede-mă. O credea și n-o credea. Nu văzuse până atunci un înger, nici chiar atunci când zbura cu avionul către paradis. Pe de altă parte, nu-și putea scoate din minte că ea nu aparține acestui Pământ. Ea își trase mâna dintr-a lui și-l bătu ușor pe piept. — Înapoi la culcare. — Nu încă, bâlbâi el. Nu înainte de a mă asigura că ești o ființă în carne și oase. O trase înspre el și-și lipi buzele de ale ei. Luată de-a dreptul prin surprindere, ea se împotrivi, iar inima îi bătea cu sălbăticie în coaste. — Ai gust de paradis, îngână el sărutând-o mai apăsat, până când gura ei se deschise, iar limba lui putu să pătrundă. Era ca o cufundare într-un vas plin cu miere, gândi el cu înfiorare și-și strânse brațele în jurul ei. Ea se îndepărtă șchiopătând de el. Sărutul lui o prinse din urmă, dând naștere unor situații pe care nu le putea controla. Limba lui căuta, mâinile lui o strângeau cu putere și cereau. În ea se treziră sentimente, dar erau total nepotrivite. Și asta nu era bine. El era un om care fusese rănit din cauza ei, ea trebuia să aibă grijă de el, nu să facă dragoste cu el. — Trebuie să ne oprim, porunci ea, ridicându-se de lângă el. — Nu. El nu știa încă dacă ea e înger sau femeie, dar n-o putea lăsa să plece. O trase din nou în jos spre el, proptindu-i pieptul de zidul solid al pieptului său. — Ai fost rănit, zise ea cu respirația tăiată. Ochii lui erau la fel de negri ca și cerul nopții, când el i-a luat capul în mâini și a privit-o fix în ochi. — Faptul că te sărut mă face să mă simt mai bine și durerea aproape că trece. — Ești dezorientat. Nu știi ce faci. — Cum vrei tu. Îi dezmierdă gâtul cu vârful degetelor, lăsând o urmă de căldură, apoi râvni din nou gura ei și începu să îi dea lecții de sărutat. Ea nu știuse până atunci că un biet sărut poate seduce, poate aprinde simțurile sau îi poate înmuia voința. Nu știuse că există atâtea terminații nervoase în buzele ei sau că asprimea limbii lui o poate face să tremure. Nu știuse că un sărut o poate readuce la viață și o poate face să-și dorească ceva ce nu și-a dorit până atunci. Nu știuse că... Treptat, brațele lui o eliberară din strânsoare, iar presiunea sărutului se micșoră. Puterea lui se făcea cunoscută, observă ea simțind o urmă de deznădejde care o sperie. Fiori plăcuți trecură prin trupul ei anihilându-i puterea de a se îndepărta repede de el. Când s-a ridicat să plece, el a întins o mână și i-a atins obrazul. — Te cred. Vocea îi era răgușită, dură. — În legătură cu ce? întrebă ea, năucită de căldura care zăbovea în trupul ei. — Sunt în paradis. Închise ochii și se întoarse încet să doarmă.   Înainte de a se lumina de ziuă, ea l-a mai trezit încă de două ori. De fiecare dată îl întreba cum îl cheamă. De fiecare dată răspundea „Satan”. Îi dădea apă, iar după ce bea, dormea la loc. Era un bărbat puternic, gândi ea în timp ce-l privea dormind, un om torturat. Un bărbat care i-a înflăcărat sângele cu un sărut. Fusese dezorientat. Era unicul răspuns. Nu-și va reaminti nimic de dimineață. Ea, pe de altă parte, nu va uita niciodată. Capitolul 2 El își aminti totul. Își reaminti cum de fiecare dată când deschidea ochii în timpul nopții, ea era acolo, își reaminti cum ea îl liniștea cu atingerea ei și cât de liniștită și plină de dorință se simțea în brațele lui. Își amintea cum îi spusese că nu e un înger, dar apoi începuse să-l facă să se simtă atât de bine cum nici o femeie pământeană nu se pricepuse vreodată să facă... ciudat de împăcat, înfiorător de înfierbântat și cu o dorință chinuitoare în el. În ciuda durerii care-i zdruncinase trupul, el o dorise pe ea, iar dacă nu ar fi putut să-și arate puterea, atunci ar fi încercat să-și îngroape trupul într-al ei și să se asigure că se află în rai sau în iad. Acum era dimineață, iar ea nu era în cameră. Și-ar da seama dacă ar fi în cameră, se gândi el. Ar auzi-o fluturând încetișor în jurul lui, i-ar fi inhalat mirosul îmbătător. I-ar fi simțit mâna mângâindu-i fața, căldura palmei ei pe obrazul său. Ea nu era în cameră, iar el simți un vag fior de nemulțumire. Își deschise ochii încet. Capul lui nu mai părea că se desparte de trup, totuși o durere surdă, dar destul de puternică, rămase, iar trupul îi era invadat de o durere, acută, mai ales pe partea stângă. Își reaminti cum îi ceruse să stea lângă el atât timp cât dormea. Oricare ar fi fost motivul, își deschisese sufletul în fața ei, o lăsase să-l vadă așa cum nimeni nu-l văzuse până atunci și i se dezvăluise cu totul... Avusese încredere în ea, iar ea la rândul ei, îi șoptise cuvinte încurajatoare îi dăduse speranță în visele lui. Cine era ea? Unde era ea? Trebuia s-o găsească neapărat. Își fricționă puțin fața, își bălăbăni piciorul peste marginea patului și se ridică. Camera se învârtea cu el și un val de durere îi săgetă capul. Se rezemă și așteptă să înceteze mișcarea camerei și să scadă durerea. Îngerii se uitau la el. Își trecu repede mâna pe la ochi, apoi privi din nou. Îngerii de porțelan, în diferite poziții și de diferite mărimi stăteau pe raftul din fața lui. Aveau zâmbete pline de beatitudine și chipuri de heruvimi. Și erau mulți. O adevărată ceată. Blestemând, se ridică în picioare. Camera se balansă puternic. — Fir-ar să fie! bâlbâi el, așteptând ca totul din jurul lui să se oprească. Foarte rar aștepta el ceva, iar ideea că nu era capabil să facă nimic îl făcu să devină posomorât ca un urs rănit. Imaginea lui în oglindă îi reținu atenția. Nu avea pe el decât chiloții. Ea îl dezbrăcase de haine, iar el nu era sigur că îi plăcea acest lucru. Dacă ar fi trebuit vreodată să se dezbrace, el ar fi vrut să fie singurul care să o facă. Faptul că a fost dezgolit fără știința lui, îl făcu să se simtă vulnerabil, un sentiment care îi era deopotrivă străin și dezgustător. Și niciodată nu fusese mai vulnerabil sau mai expus vederii ca în noaptea trecută. La naiba! Privi înapoi spre cearșafurile albastre pufoase și confortabile ale patului. Lenjeria patului avea aproape aceeași culoare cu ochii ei, un albastru clar, divin. Continuându-și inspectarea camerei, el zări o pălărie de paie cu o coroniță de flori în jurul ei, atârnând pe unul din capetele patului, o colivie pentru păsări, albă, bătută în fildeș, agățată pe un cuier de pălării; o pereche de pantofi de tenis odihnindu-se pe pernițele unui fotoliu tapisat cu o stofă albastră în carouri și o... harfă. O harfă? Da, o harfă de mărime mijlocie, deasupra mesei de toaletă, același tip de harfă pe care o țineau în mâini îngerii zburători, așa cum văzuse el în poze. O pală de aer îi înfioră pielea, ca și cum cineva ar fi deschis o fereastră iar briza ar fi pătruns înăuntru. Sau ca și cum un înger din apropiere ar fi scuturat din aripi. Deranjat, el deschise ușa debaralei și-și găsi costumul negru atârnând alături de bluze, rochii, fuste, toate având un iz delicat, ademenitor, senzual, foarte feminin, pe care el îl recunoscu ca fiind al ei. Încruntându-se, el își luă pantalonii, dar nu văzu cămașa. Apoi îi sări în ochi un pulover bărbătesc negru, pe gât. Își coborî privirea încruntată. Oare ea avea de-a face cu vreun bărbat? Îngerul lui? Bâlbâind o înjurătură, își luă repede lucrurile și plecă să caute baia. Apăru un sfert de oră mai târziu, bărbierit, spălat, îmbrăcat și pregătit s-o găsească.   Învăluită în soarele dimineții, ea stătea la masa din bucătărie, sorbind cafea din ceașcă și citind ziarul. El se lipi de tocul ușii, în parte pentru că tot ce făcuse până atunci îl cam amețise și apoi pentru că simțea nevoia câtorva secunde în care să absoarbă priveliștea din fața lui. Bucătăria avea ferestre și de o parte, și de alta, cele mai multe fiind deschise ca să lase să intre aerul proaspăt și curat al dimineții, aer care legăna bobocii rotunzi, galbeni și roșii, ai florilor care străjuiau pervazurile. Era îmbrăcată cu o pereche de jeanși și cu un pulover de lână, părul îi era strâns la spate și legat într-o coadă de cal cu o eșarfă lungă, care îi atârna pe spate. Încă îi părea un înger. Un înger pe care-l dorești din toată inima. — Bună dimineața, zise el cu o voce neașteptat de aspră. Ea își ridică ușor capul. — Bună dimineața. Te-am auzit când făceai duș, dar mă mir că te văd aici și încă îmbrăcat. Am crezut că după duș te duci să te culci din nou. Ea era pregătită să ocolească orice comentariu jignitor pe care el l-ar fi făcut despre felul ușor în care acceptase săruturile lui cu o noapte în urmă, care, de fapt, fuseseră, practic, descompuse de căldura celor doi. Când a văzut că nu spune nimic, s-a relaxat. — Ai găsit prosoapele și tot ce-ți trebuia? Le pusesem la vedere pentru tine. El dădu afirmativ din cap și regretă imediat acest lucru. — Mulțumesc. Merse șchiopătând până la masă, protejându-și piciorul stâng și se lăsă să cadă pe un scaun în fata ei. — Te necăjește piciorul? — E destul de învinețit și cred că vreo doi mușchi au fost loviți, dar nu cred că s-a rupt ceva. — Asta-i bine, zise ea, ușurată la gândul că diagnosticul pus de Matthew este bun. Îi turnă un pahar de suc de portocale, din cana care era deja pe masă, apoi i-o dădu în mână. În timp ce el bău cu poftă, ea avu ocazia să-l studieze în plină lumină a zilei. Se bărbierise și ceea ce văzu o făcu să înlemnească. Nu era un bărbat frumos, dar avea ceva puternic, magnetic, convingător. Intrase într-o încurcătură mai mare decât crezuse. El îi întinse paharul. — Îmi mai dai puțin, te rog? — Sigur, spuse ea umplând din nou paharul și întinzându-i-l. Ochii lui erau, mai mult de culoarea verde închis a jadului, decât negri, așa cum crezuse ea. Dar probabil că se făceau negri când durerea devenea foarte puternică. Sau când avea o pasiune foarte mare. Își controlă rapid gândurile. — Mă bucur că te văd mergând. Eram îngrijorată din cauza ta. Pe fața lui apăru o grimasă. — Azi noapte am crezut că am murit. — Știu. Am vorbit despre asta. Ți-aduci aminte? Pentru un moment ai crezut că ești în iad. Închise ochii. — Îmi amintesc. Ea își încleștă puterile așteptând momentul distrugător, dar el nu veni. — Eram sigur că sunt în iad. Un singur lucru mă enerva. Tu. Tu erai ceva anormal în țesătura aceea de lucruri. Îngerii nu trebuie să fie în iad. Ea hotărâse că a fi rezervată și politicoasă ar fi cel mai potrivit mod de a se comporta în această dimineață, dar el îi submina hotărârea. Zâmbetul ei veni prompt. — Nu, cred că nu. — E o harfă pe masa ta de toaletă. — Da, știu. Am cântat ani la rând. El o analiză un moment. — Când te-am văzut prima dată ieri pe șosea, aveai aripi. Ea izbucni în râs. — Nu cred. El puse paharul cu suc pe masă și își aplecă puțin capul într-o parte vrând cu tot dinadinsul să treacă peste masă și să o aducă pe ea mai aproape de el așa încât să poată explora și examina fiecare centimetru pătrat din ea și să descopere exact cine și ce era. Cu o noapte în urmă, în timpul, durerii și a febrei care-l chinuiau, avusese o legătură cu ea și ca să spună că tot ce se întâmplase a fost o enervare pentru el, nu era pe de-a-ntregul adevărat. — Ieri aveai aripi. Avea o voce foarte hotărâtă, gândea ea și totuși veselă. — Sunt sigură că nu aveam. El continua să o privească fix, cu ochii lui expresivi, cu acea capacitate de a o tulbura. — Ți-e foame? întrebă ea căutând un subiect de discuție care să-i scoată din cap obsesia că era un înger. — Da. — Perfect. Ce ai vrea... — Dar nu vreau încă să mănânc. Vreau să știu de ce credeam că nu ai aripi. Era cu siguranță un om cu o minte logică și putere de a analiza, gândi ea, făcând o grimasă și nu avea de gând să renunțe la asta, până nu înțelegea. Cu o clipire din ochi, ea derulă evenimentele înapoi, până la momentul respectiv. — Hai să vedem. Tocmai urcasem de pe plajă și traversam șoseaua... — Ce făceai pe plajă? Ea zâmbi. El era hotărât să examineze fiecare aspect al celor întâmplate. — Mă plimbam. De obicei mă plimb în fiecare după-amiază. — Cu ce erai îmbrăcată? Știu că era ceva alb. Ea dădu din cap afirmativ. — Jeanși albi și pulover alb. — Nu-ți strânseseși părul ca astăzi. Era lăsat pe spate și-l bătea briza. Ea ridică mirată o sprânceană. — Ai văzut multe lucruri în acele câteva secunde înainte de a pune frână. Tăria lui poate că-l părăsise, gândi el furios, dar, cel puțin instinctele și antrenamentul susțineau contrariul. Și voia o explicație în legătură cu ființa aceea frumoasă, aproape luminoasă, care stătea în fața lui la masă. — Am văzut un înger. Ea chicoti, iar fața lui căpătă trăsături dure. — Râzi din orice. — Da. Întotdeauna am făcut așa. Dar îmi pare rău. Nu râd de tine. Serios. Râd de situație. — Nu cred că situația este atât de caraghioasă. Sufăr mai mult decât am suferit vreodată în viața mea, nu știu încă exact unde sunt și mă uit la tine și văd ceva care, până în momentul ăsta, nu am crezut că există. Un înger. Tu. Ea simți un imbold inexplicabil de a chicoti. Are dreptate, gândi ea. Situația lui nu era amuzantă, dar, după ce toată noaptea și-a făcut griji pentru el, pur și simplu era fericită să-l vadă pus pe picioare. — Bine, bine, hai să vedem. Mai purtam și altceva? Pocni din degete. Da, știu. Purtam eșarfa asta. Duse mâna la spate și ridica un colț al eșarfei albe cu care, își legase părul. — Mi-o dădusem o dată după gât și este clar că briza bătea în colțurile ei și mi le ridica. În sfârșit satisfăcut, el dădu din cap. — Aripi. Se opuse impulsului de a râde, dar în ochii ei se citea o licărire. — Deci, crezi că ai să mănânci o omletă acum? Mai simți amețeală? — Puțin, dar îmi este foame. Supărarea îi încreți fața. — Mă simt slăbit. Nu a mai vrut să adauge că-și simțea picioarele ca de cauciuc. — E firesc, după tot ce știu că ai pățit. — Poate, dar cred că, probabil, trebuie să încerc să mănânc ceva. Iar o omletă sună bine. Dacă nu te deranjezi... — Nu, absolut deloc. Privirea lui urmărea orice mișcare a ei, în timp ce se ridică, merse la aragaz și puse ouăle, brânza și ciupercile într-o tigaie mică. Deci ea era o femeie - o femeie cu chip de înger - cu săruturi care-l făceau să uite totul și să se gândească doar la ea, iar ea avea un mod specific de a se lăsa protejată de el. El trebuia să fie prudent cu ea până va fi în stare să plece. — Unde este mașina mea? Cu lingura în mână, ea își răsuci trupul astfel încât, cu un ochi să poată fi atentă la mâncare, dar să-l vadă și pe el. — Am remorcat-o până la atelierul lui Whit. — Cine e Whit? — E singurul-mecanic auto pe care-l avem aici, în Paradis, dar e buh. Foarte bun, de fapt. Este un maistru auto care a lucrat în Los Angeles și Indianapolis. A venit aici să iasă la pensie, dar niciodată nu i-a trecut prin cap chiar să se pensioneze. Încă lucrează în fiecare zi. Poți să-l chemi, după ce mănânci. — Mă duc să-l văd, zise el hotărât. Primul ei impuls a fost să-i spună că are nevoie de odihnă în acea zi, dar nu a simțit dorința de a provoca scânteierea din ochii lui. — Dacă tu vrei... Privirea lui se plimbă de-a lungul bucătăriei multicolore. Cănile de cupru, cam uzate, dar strălucitoare, atârnau pe o poliță de pe un perete. Pe alt perete se afla un raft de oțel alb pe care stăteau cărți de bucate și mai mulți îngeri. El se uită în spate, la ea. — Numele tău chiar este Angel? Ea zâmbi. — Numele meu întreg este Angelina Smith. Dar mi se spune Angel de când eram copil. Împărți omleta în două și o presă cu lingura. — Un copil blond, cu ochi albaștri, de fildeș și cremă, îngână el. Este de înțeles. Îi aruncă din nou una din acele priviri ale lui, gândi ea, simțind căldura pe gât. Era o privire apăsătoare, apreciativă, ca și când ar fi încercat să o măsoare și să o clasifice. Ea se întrebă de ce simpla clasificare ca femeie nu era de ajuns pentru el. — Dar tu? Mi-ai spus că numele, tău este Satan, dar pe carnetul de conducere scrie Nicholas Santini. El privi îngândurat paharul cu suc de portocale din fața lui. — Satan e o poreclă pe care mi-au dat-o la servici și a prins. — Cum de ți s-a dat o asemenea poreclă? Cum se așezase lângă el, noaptea trecută, se întrebase și făcuse speculații pe marginea acestui lucru. — Cred că lumea a crezut că mi se potrivește. Un mușchi i se contractă de-a lungul maxilarului. — Doar părinții îmi mai spun încă Nicholas. — Bun, râse ea încet, încercând să-i înțeleagă proasta dispoziție. Atunci, vrei să-ți spun și eu Satan? — Nu. Ei bine, asta era cu siguranță destul de clar. Ea puse omleta pe o farfurie, o trecu peste masă și i-o așeză înainte. — Cafea? El scutură din cap, durerea străfulgerându-i țeasta cu o intensitate cumplită. — Fir-ar să fie. — Ce s-a întâmplat? — Nimic. Închise ochii, conștient că, pur și simplu țipase. Dar accidentul, traumele, femeia angelică din fața lui, toate îl înnebuniseră într-un mod drăcesc. Voia să fie din nou sănătos și voia să-i schimbe înfățișarea angelică într-una plină de pasiune violentă, desfrânată. Deschise ochii, iar după ce durerea scăzu, către un fel de amețeală confuză, ridică mâna ca să atingă bandajul de la tâmpla stângă. — Tu ai făcut asta? — Nu, Matthew a făcut-o. — Matthew? — Matthew Godwin. Este doctorul nostru de aici. — Lasă-mă să ghicesc. Este singurul doctor din oraș. Tonul său sarcastic o făcu să se apere. — Da și suntem norocoși că-l avem. Este unul din cei mai buni doctori din stat. Sunt sigură că va trece pe aici în dimineața asta, ca să vadă cum îți merge. El o privi fix, întrebându-se de ce nu se putea sătura să o privească. — Ai spus Godwin? Instantaneu, uitând că i-a fost jignit amorul propriu, ea zâmbi. — N-ai de gând să începi din nou cu chestia asta, nu? Ar fi putut, gândi el, dacă ea ar fi continuat să-i zâmbească astfel. — Acest Matthew are o voce sonoră, profundă, nu-i așa? L-am auzit azi-noapte, dar nu l-am văzut. Ea dădu afirmativ din cap. — Te-a examinat înainte ca tu să vii, ți-a îngrijit rana de la tâmplă și a stat cu tine până a hotărât că vei fi bine. — Vocea lui semăna cu a lui Dumnezeu. Ea chicoti. — Nu renunți, nu? — Foarte rar. — Bine, lasă-mă să-ți spun ceva. Poate că te afli în Paradis și se poate ca eu să-ți par un înger, iar Matthew se poate să aibă o voce profundă și sonoră, dar tu ești viu și pe Pământ și ești pe cale de a te vindeca în urma accidentului. Cu siguranță nu ești în Rai. — Atunci, de ce am senzația că sunt? Ea realiză că el nu glumea. Nici măcar nu a zâmbit când i-a pus întrebarea. De fapt, ea își dădu seama că, totuși, voia să-l vadă zâmbind. — Nu știu, Nicholas. Ochii lui se îndreptau spre buzele ei. Ea rostise numele lui atât de blajin, de dulce și cu 0 putere de seducție de care nu-și dădea seama. El voi să-i vadă buzele arcuindu-se în rostirea numelui său și apoi voi să sărute acele buze. Dar, mai mult decât orice, el voia ca nenorocita de durere din capul lui să dispară, pentru că voia să se dedice cu mult mai mult ei. Acest înger era în stare de o mare pasiune. Îngerul lui. — De ce nu încerci să mănânci ceva? întrebă ea cu blândețe. Poate că o să te facă să te simți mai bine. Ceva din vocea ei îl făcu să accepte ce-l rugase ea. Mai mult ca sigur că trebuia să găsească o apărare împotriva ei. Tăie omleta și o duse la gură cu furculița. — E delicioasă, zise el. Mulțumesc. — Poftă bună. O privi lung și luă o gură de suc de portocale. — Ai stat în picioare toată noaptea și ai avut grijă de mine, nu-i așa? Ea ridică din umeri, voind să spună că ceea ce făcuse nu a fost mare lucru. — Mare parte din noapte. Când a început să se lumineze de ziuă, am adormit câteva ore. — Trebuie să fii obosită. — Nu chiar. Acesta era adevărul. Prin ființa ei trecea o cantitate incredibilă de energie și avea sentimentul cert că el era cauza. — Ai dat puțin, din tine pentru un străin. — Am fost bucuroasă să o fac. De fapt, n-aș fi putut să n-0 fac. Din momentul când îl văzuse azvârlit din mașină, a simțit ceva aproape ca și cum ar fi fost datoria ei să aibă grijă de el. — Am o parte de vină în accident. Stăteam acolo, în mijlocul drumului. El n-a zâmbit, dar buzele lui s-au strâmbat ironic, — Nu ești vinovată, crede-mă. Eu sunt un accident care așteaptă să se producă. — Doar nu vrei să spui că tu erai un accident așteptând să se întâmple. Ai vorbit la timpul prezent. — Da? Mă rog, n-are importanță. Mai luă o bucățică de omletă. Ea îl privea cum mânca, gândindu-se că avusese dreptate în legătură cu faptul că el nu-și mai amintea săruturile. El nu bătea nici un apropos în privința asta și ea se simți ușurată, gândi în sinea ei. Dar, în același timp, simți o durere puternică, enervantă. Cum este posibil ca ceva care pe ea o afectase atât de mult, pe el să-l lase de-a dreptul indiferent? Neputând să-și termine toată omleta, el dădu farfuria la o parte, apoi își propti coatele pe masă și o privi lung. — Te-am rugat să stai cu mine noaptea trecută, așa-i? Ea presupuse că era firesc ca el să-și amintească cel puțin o parte din ceea ce se întâmplase. Dar așa stând lucrurile, cum a putut el să uite săruturile? — Da. Ai spus că eu te-am ajutat să-ți păstrezi visele pe care le pierdeai. Îți mai amintești visele? Să-și amintească? gândi el, neîncrezător. Visele îi inundaseră viața, îl zdrobiseră și acum refuza să trăiască. El și-a acceptat chinul ca pe dreptul lui, dar nu a putut, nu a vrut să discute cu ea sau cu altcineva despre ele. Și el spera că nu a dezvăluit prea mult cât timp a dormit. — Tu m-ai dezbrăcat? Cafeaua se clătina în ceașca pe care o ținea în mână, pentru că îi tremura mâna. Puse ceașca pe masă. — Nu. Matthew a făcut-o. Dar, ea văzuse trupul lui puternic, cu mușchi bine conturați, fusese, de fapt, fără nici o rușine, îmbătată de imaginea lui. Își arcui o sprânceană. — Și tot doctorul acela bun mi-a lăsat și puloverul acesta? Îi, arătă puloverul pe gât pe care-l purta, făcând un gest larg cu mâna. — L-am găsit în debara, alături de pantalonii. mei. Ea dădu din cap: — Matthew l-a cumpărat pentru tine. Cămașa ta e pătată de sânge. Am pus-o la muiat. El amână să întrebe al cui era puloverul, până când n-a mai rezistat, fiind frământat din cauză că, în cele din urmă, cedase impulsului. Și încă nu știa dacă ea avea vreo legătură cu cineva. Din câte știa el, ea putea avea o relație cu doctorul. Fir-ar să fie. El nu voia să se gândească că acest înger frumos, luminos, tentant, putea săruta pe altcineva, cu atât mai puțin să facă dragoste cu acea persoană. — Îmi pare rău, zise el, brusc. Ea îl privi absentă. — Poftim? — Îmi pare rău pentru azi-noapte. Ea deveni un pic distantă. — Care parte a nopții? — Toată. În primul rând, îmi pare rău că te-am pus în pericol, conducând atât de repede. Și apoi, îmi pare rău că a trebuit să fii martora accidentului. Trebuie că a fost îngrozitor pentru tine. — Am fost înspăimântată pentru tine, recunoscu ea, amintindu-și ce speriată fusese și cât de rău îi era, văzând cum mașina își pierde controlul și auzind zgomotul înfricoșător de metal îndoit și de sticlă care se sparge. În starea de șoc, țipase. — Îmi pare rău pentru asta. Și îmi pare rău că te-am ținut trează toată noaptea. Se opri. Și pentru că te-am deranjat cu visele mele. Se opri din nou. Și pentru că te-am sărutat. Și-a amintit. Și îi părea rău. Rău? Minunat. De-a dreptul minunat. — Tu stăteai acolo, aveai grijă de mine, mă făceai să mă simt bine, iar eu am profitat de situație. Îmi pare rău. Ea se îndepărtă de masă și se îndreptă spre lada de gunoi. Nu a fost așa cum ar fi vrut ea, ca el să-și amintească săruturile ca fiind frenetice și paroxistice, își spuse ea iritată. Și, din moment ce el fusese un expert în a stârni căldură și dorință în ea, era sigură că exista o armată întreagă de femei cărora le împărtășise aceeași experiență. Dar ar fi putut fi frumos dacă el ar fi recunoscut că săruturile fuseseră pentru el, într-o oarecare măsură, cutremurătoare. — Angel? S-a întâmplat ceva? — Bineînțeles că nu. Ce poate fi în neregulă? Luă tigăița și o trânti cu zgomot în chiuvetă. Trebuie să facă față, gândi ea, din cale afară de uimită de mărturisirea pe care urma să și-o facă ei însăși. Scuza lui îi afectase foarte tare mândria. Ei, la naiba! Răsuci nervoasă robinetul și dădu drumul la apă. O supărase, se gândi el, dar simțise că trebuie să afle ce se întâmplase între ei în acea situație. El își amintea încă impactul pe care l-a avut sărutul asupra lui. Atât de diavolesc pe cât simțise, era aproape să ia foc. Dar ea, probabil că fusese vlăguită de un om cu totul străin, care o forța să sărute, cum a făcut el. Era un lucru ciudat de care ea tocmai îi vorbea. Ea fusese încă vioaie și radioasă până când el își ceruse scuze. Își apăsă mâna pe cap. Fir-ar să fie de durere. Probabil durerea îl oprea să gândească corect. — Uite, îmi pare cu adevărat rău... Ea se învârti pe loc, apucă cârpa udă de vase și o strânse în pumn. — Te-am auzit de prima dată. Nu trebuie să o repeți.

Inainte sa adorm de SJ Watson Partea întâi ASTĂZI E un dormitor străin. Nu-l recunosc. Nu ştiu unde mă aflu, nici cum am ajuns aici. Şi habar n-am cum o să ajung acasă. Aici mi-am petrecut noaptea. Am fost trezită de vocea unei femei — la început, am crezut că este în pat cu mine, dar apoi mi-am dat seama că citeşte ştirile şi că, de fapt, ascultam radioul unui ceas cu alarmă — iar când am deschis ochii, am descoperit că sunt aici. În camera asta, care îmi este străină. Ochii mi se obişnuiesc cu întunericul şi mă uit în jur. Pe partea interioară a uşii de la şifonier atârnă un halat — pare să fie de damă, dar e pentru o femeie mult mai în vârstă decât mine — iar pe speteaza scaunului de lângă măsuţa de toaletă este aranjată cu grijă o pereche de pantaloni închişi la culoare. În rest, nu văd mare lucru. Mi se pare complicat să înţeleg cum funcţionează ceasul cu alarmă, dar în cele din urmă găsesc un buton şi reuşesc să opresc radioul. Imediat după aceea, aud o respiraţie şuierătoare în spatele meu şi îmi dau seama că nu sunt singură. Mă întorc pe partea cealaltă. Văd un umăr gol şi nişte păr negru înspicat cu alb. Un bărbat. Are braţul stâng deasupra plăpumii, iar pe inelar poartă o verighetă de aur. Îmi înăbuş un oftat. „Deci pe lângă că e bătrân şi încărunţit, mai e şi căsătorit, îmi spun în sinea mea. Nu numai că mi-am tras-o cu un bărbat însurat, dar am făcut-o într-o casă care presupun că e a lui, în patul pe care presupun că, de obicei, îl împarte cu soţia.” Mă întind pe spate ca să mă liniştesc. „Ruşine să-mi fie!” Mă întreb unde e soţia. Oare trebuie să-mi fac griji că ar putea să se întoarcă acasă din clipă în clipă? Mi-o şi imaginez stând în uşa dormitorului, ţipând şi făcându-mă târfă. O adevărată meduză, cu şerpi în loc de păr. Oare ce-aş spune, cum m-aş apăra? Dar tipul de lângă mine nu pare să-şi facă griji. S-a întors pe spate şi sforăie mai departe. Mă străduiesc să rămân nemişcată. De obicei, îmi aduc aminte cum am ajuns într-o astfel de situaţie, dar nu şi astăzi. Cred că am fost la o petrecere, la un bar sau la un club. Probabil că eram beată. Atât de beată, încât nu-mi mai amintesc nimic. Atât de beată, încât am venit acasă la un individ cu verighetă şi păr pe spate. Dau plapuma la o parte cu multă grijă şi mă aşez pe marginea patului. Întâi de toate, trebuie să merg la baie. Privirea îmi cade pe nişte papuci, dar nici nu-mi trece prin cap să mă încalţ cu ei — una e să ţi-o tragi cu un bărbat căsătorit şi cu totul altceva să porţi papucii unei alte femei — aşa că păşesc desculţă pe podea. Îmi dau seama că sunt goală şi mi-e teamă ca nu cumva să nimeresc uşa greşită şi să dau peste vreun chiriaş sau peste vreun fiu adolescent. Respir uşurată când văd că uşa de la baie e întredeschisă — intru şi am grijă s-o încui. Mă aşez pe closet, îmi fac nevoile, apoi trag apa şi mă apropii de chiuvetă să mă spăl. Întind mâna după săpun, dar ceva mi se pare în neregulă. La început, nu-mi dau seama ce anume, dar apoi înţeleg: mâna care apucă săpunul nu pare să fie a mea. Pielea e zbârcită, unghiile sunt mate şi roase, iar pe inelar port o verighetă simplă din aur, la fel ca a bărbatului de lângă care tocmai m-am ridicat. Rămân înmărmurită preţ de câteva clipe, apoi îmi mişc degetele. Iar degetele mâinii care ţine săpunul se mişcă şi ele. Mi se taie respiraţia, iar săpunul cade în chiuvetă. Mă uit în oglindă. Chipul care se uită la mine nu este al meu. Părul nu are niciun pic de volum şi este tuns mult mai scurt decât îl port eu, pielea obrajilor şi cea de sub bărbie atârnă, buzele sunt subţiri, iar colţurile gurii sunt coborâte. Deschid gura şi scot un icnet mut — dacă nu m-aş controla, s-ar transforma într-un ţipăt de spaimă — apoi văd ochii din oglindă. Deşi pielea din jurul lor e ridată, îmi dau seama că sunt ai mei. Persoana din oglindă sunt eu însămi, dar sunt cu douăzeci de ani mai în vârstă. Cu douăzeci şi cinci. Poate chiar cu mai mult. E imposibil! Încep să tremur şi mă agăţ de marginea chiuvetei. Din piept mi se ridică un alt ţipăt, dar acesta erupe ca un icnet sugrumat. Fac un pas în spate, îndepărtându-mă de oglindă, şi abia acum le văd. Fotografiile. Sunt lipite pe perete, ba chiar şi pe oglindă. Între ele sunt presărate post-it-uri galbene, umede şi încreţite, pe care e scris cu markerul. Mă uit pe unul la întâmplare. Christine, scrie pe el, iar o săgeată indică o fotografie în care apar eu — cu înfăţişarea mea cea nouă, de femeie în vârstă — stând pe o bancă de pe un chei, alături de un bărbat. Numele acesta mi se pare cunoscut, dar nu mi-e foarte familiar, şi parcă trebuie să fac un efort ca să cred că e al meu. În fotografie, eu şi bărbatul ne uităm în obiectiv, ţinându-ne de mână. E un tip bine făcut şi atrăgător, iar când mă uit mai de aproape, îmi dau seama că e bărbatul cu care am dormit, cel pe care l-am lăsat în pat. Sub fotografie, în dreptul lui, e scris: Ben, iar alături: Soţul tău. Iarăşi mi se taie respiraţia, şi smulg fotografia de pe perete. „Nu se poate! îmi spun în sinea mea. Nu! Nu poate fi adevărat…” Mă uit şi la celelalte. În toate apărem eu şi cu el. În una dintre ele, sunt îmbrăcată cu o rochie urâtă şi desfac un cadou, în alta, amândoi purtăm impermeabile identice şi stăm în picioare în faţa unei cascade, în timp ce un căţeluş amuşină la picioarele noastre. În cea de alături, stau lângă el, cu un pahar de suc de portocale în mână, şi sunt îmbrăcată cu halatul pe care l-am văzut adineauri în dormitor. Mă dau şi mai în spate, până când simt pe piele răceala plăcilor de faianţă. În clipa aceea, am intuiţia vagă a ceea ce se numeşte memorie. Încerc să mă concentrez asupra ei, dar îmi scapă, asemenea cenuşii luate de vânt, iar în cele din urmă îmi dau seama că, în viaţa mea, există un atunci — un înainte, deşi nu ştiu înainte de ce anume — şi un acum, iar între cele două se întinde un vid tăcut şi îndelungat care m-a adus până aici, în această casă străină, împreună cu un bărbat necunoscut.   *   Mă întorc în dormitor. Încă ţin în mână fotografia în care apar alături de bărbatul din pat. — Ce se întâmplă? ţip eu, cu lacrimi pe obraji. Bărbatul se ridică în capul oaselor, cu ochii pe jumătate închişi. — Cine eşti? — Sunt soţul tău, îmi răspunde el, fără să se uite la trupul meu gol. Are o faţă adormită, pe care nu se citeşte nicio urmă de iritare. — Suntem căsătoriţi de ani de zile… — Cum adică? întreb eu. Aş vrea să fug, dar nu am unde. — „Căsătoriţi de ani de zile”? Ce vrei să spui? Bărbatul se ridică în picioare. — Poftim, spune el, întinzându-mi capotul, apoi aşteaptă să mă îmbrac cu el. Poartă nişte pantaloni de pijama care sunt prea mari pentru el şi un maiou alb. Îmi aduce aminte de tata. — Ne-am căsătorit în 1995. În urmă cu douăzeci şi doi de ani. Ai… — Poftim…? îl întrerup eu. Simt că mi se scurge tot sângele din obraji, iar camera începe să se învârtă cu mine. De undeva din casă se aude ticăitul unui ceas — parcă ar fi nişte lovituri de ciocan. — Dar…? Face un pas către mine. — Dar cum…? — Christine, ai patruzeci şi şapte de ani. Mă uit la el, la acest străin care îmi zâmbeşte. Nu vreau să-l cred, nici măcar nu vreau să ascult ce spune, dar el continuă: — Ai avut un accident. Un accident grav. Ai suferit leziuni la cap, iar acum ţi-e greu să-ţi aminteşti lucruri care s-au întâmplat în trecut. — Ce lucruri? întreb eu, gândindu-mă că nu se poate să fi uitat ultimii douăzeci şi cinci de ani. Ce lucruri? Face iarăşi un pas spre mine, apropiindu-se ca şi când aş fi un animal speriat. — Totul. În unele zile, tot ce ţi s-a întâmplat după vârsta de douăzeci de ani. Alteori, chiar şi de mai înainte. Simt că mi se învârte capul. Datele şi vârstele mi se învălmăşesc în minte. Nu vreau să pun nicio întrebare, dar ştiu că trebuie. — Când… Când a avut loc accidentul? Se uită la mine, iar pe chipul său se citeşte un amestec de compasiune şi teamă. — Când aveai douăzeci şi nouă de ani… Închid ochii. Mintea mea încearcă să respingă această informaţie, dar undeva, în adâncul sufletului, ştiu că e adevărată. Încep iarăşi să plâng, iar bărbatul din faţa mea, acest Ben, se apropie de mine, care am rămas în prag. Îi simt prezenţa alături de mine şi nu mă mişc atunci când îmi cuprinde mijlocul şi mă trage spre el. Mă strânge în braţe. Ne legănăm uşor şi îmi dau seama că mişcarea aceea îmi este cumva familiară. Mă face să mă simt mai bine. — Te iubesc, Christine. Ştiu că ar trebui să spun că şi eu îl iubesc, dar n-o fac. Nu spun nimic. Cum aş putea să-l iubesc? E un străin. Nimic nu are sens. Vreau să ştiu atât de multe lucruri. Cum am ajuns aici, cum am reuşit să supravieţuiesc. Dar nu ştiu cum să întreb. — Mi-e frică, îi spun eu. — Ştiu, îmi răspunde el. Ştiu… Dar nu-ţi face griji, Chris. O să am grijă de tine. Întotdeauna o să am grijă de tine. O să fie bine. Crede-mă.   *   Mi-a spus că o să-mi facă un tur al casei. Acum sunt mai calmă. Mi-am pus o pereche de chiloţi şi un tricou vechi pe care mi l-a dat el, apoi mi-am aruncat capotul pe umeri. Ieşim pe hol. — Deja ai văzut baia, îmi spune, deschizând uşa alăturată. Ăsta e biroul. Înăuntru se află un birou de sticlă, iar pe el văd ceva care pare să fie un computer, deşi e ridicol de mic — ai zice că-i un fel de jucărie. Alături de el e un fişet gri metalizat, deasupra căruia e atârnat un calendar. Totul e curat şi ordonat. — Lucrez aici din când în când, îmi explică el, închizând uşa. Apoi trecem de cealaltă parte a holului, iar el deschide o altă uşă. Un pat, o măsuţă de toaletă, un şifonier. E o cameră foarte asemănătoare cu cea în care m-am trezit. — Uneori dormi aici. Dar de obicei nu-ţi place să te trezeşti singură. Intri în panică atunci când nu-ţi dai seama unde te afli. Încuviinţez din cap. Mă simt ca un chiriaş căruia i se prezintă o nouă locuinţă. Iar bărbatul de lângă mine pare un fel de coleg de apartament. — Hai să mergem la parter. Cobor în urma lui. Îmi arată camera de zi — o canapea şi nişte fotolii, un ecran plat prins de perete, care cică e un televizor — sufrageria şi bucătăria. Niciuna nu mi se pare familiară. Nu simt nimic, nici măcar când văd pe un bufet o fotografie înrămată care ne înfăţişează pe noi doi. — În spate e o grădină. Mă uit prin uşa de sticlă a bucătăriei. Abia se crapă de ziuă, iar cerul întunecat începe să se coloreze în albastru. Disting silueta unui copac mare, iar la capătul grădinii, un şopron — în rest, nimic. Îmi dau seama că nici măcar nu ştiu în ce parte a lumii mă aflu. — Unde suntem? îl întreb eu pe bărbatul din spatele meu. Mă uit în geam şi ne văd pe amândoi. Pe mine şi pe soţul meu. Doi oameni de vârstă mijlocie. — În nordul Londrei, îmi răspunde el. În cartierul Crouch End. Fac un pas în spate. Simt că mă cuprinde panica: — Dumnezeule! Nici măcar nu ştiu unde locuiesc… — Nu-ţi face griji, îmi spune el, luându-mă de mână. În scurtă vreme, o să te simţi mai bine. Mă întorc cu faţa spre el şi aştept să-mi spună cum, cum o să mă simt mai bine, dar nu primesc nicio explicaţie. — Vrei să-ţi fac o cafea? Întrebarea lui mă enervează preţ de o clipă, dar apoi îi răspund: — Da, te rog. Iar el pune apă într-un ibric. — Neagră, te rog, adaug eu. Fără zahăr. — Ştiu, îmi spune el zâmbind. Vrei şi nişte pâine prăjită? Îi spun că da. Îmi închipui că ştie o mulţime de lucruri despre mine, dar tot am impresia că e dimineaţa de după o aventură de o noapte: mă simt de parcă ar urma să iau micul dejun cu un străin, în casa lui, după care va trebui să aleg momentul potrivit pentru a pleca acasă. Dar problema e că, din câte se pare, chiar sunt acasă. — Vreau să stau jos, îi spun eu. — Du-te şi ia loc în living. Vin şi eu imediat. Ies din bucătărie.   În scurtă vreme, mi se alătură şi Ben. Îmi întinde un album cu fotografii. — Uite, albumul ăsta ar putea să te ajute. Îl iau în mână. Are o învelitoare de vinilin care imită — fără succes — pielea uzată şi e prins cu o panglică roşie, ale cărei capete sunt legate într-o fundă neglijentă. — Mă întorc repede, îmi spune el, apoi mă lasă singură în cameră.

CAPITOLUL 1 Tanner Danielson se lovi cu fața de pământ. Auzi din tribune un murmur de înțelegere și dezamăgire, în timp ce o durere ascuțită îi trecu prin coaste și simți printre dinți praful arenei de rodeo. — Liniștiți-vă oameni buni, vă rugăm, spuse crainicul cu o voce pițigăiată. Lăsați medicii să-și facă treaba. Tanner se rostogoli cu ochii închiși, se ridică din praf sprijinindu-se în coate, își trecu o mână peste fața murdară și se lăsă în grija medicilor. O cameră video îl focaliza de pe umărul unui operator cu părul grizonat și ondulat. Lângă operator, ținând cu o mână subțire un microfon având însemnele „KVCD-TV”, se afla femeia pentru care Tanner intrase în închisoare, cu treisprezece ani în urmă. Nu o mai văzuse niciodată de la o distanță de o milă, dar nu exista nici o îndoială că era chiar ea. Putea să jure că timpul se oprise în loc observându-i părul blond, strălucitor, lung până la umeri, pielea fină, firea sa liniștită - nu se schimbase atât de mult încât să-l determine să reacționeze altfel decât o făcuse prima oară când o întâlnise. Era frumoasă, vulnerabilă... și soția celui mai bun prieten. Fusese de ajuns o singura privire de a ei pentru a-și pierde echilibrul, după ce rezistase opt secunde. Înjură. Ochii ei mari, căprui, strălucitori, având o expresie inocentă, îl priveau fix, fără să clipească. Ea respira convulsiv și această mică trădare a emoției îl tulbură atât de mult încât căzătura lui Tanner păru o acrobație demnă de bâlciurile de duminică după-amiază. Adrenalina îi paralizase picioarele, înainte ca el să-și poată da seama ce se întâmplase cu coastele lui. Strânse din dinți, oprind o nouă înjurătură și se aplecă să-și ridice pălăria. La îndemnurile crainicului se auzi un val de aplauze: — Mai tare oameni buni. Aplauzele voastre sunt singura răsplată pe care o vor primi astăzi acești cowboy. Ce soartă perfidă o adusese pe Julie Fielding la concursul de rodeo unde participa și el? Și ce clipă nemiloasă l-a determinat să o privească? Își îndesă pălăria pe cap și închise ochii pentru o clipă, pipăindu-și coastele și respirând ușor. Reacția lui față de Julie Fielding fusese extrem de previzibilă - ea făcea ca fiecare nerv din corpul său să uite că de fapt comenzile primite trebuiau să sosească prin intermediul creierului. Ea îi provocase acest lucru întotdeauna. Când privi spre camera video văzu că aceasta era îndreptată tot spre el. La fel și ochii căprui. Mândria îl făcu să-și îndrepte spatele. Porni șchiopătând spre ea. Când ajunse la trei pași în fața ei se opri. Un rid subțire, care nu existase cu treisprezece ani în urmă, străbătea acum fruntea ei. Fața îi era mai atrăgătoare, cu pomeții proeminenți. Bărbatul grizonat de lângă ea își făcea de lucru, eschivându-se în mod evident de la orice discuție. Cu o expresie fermă, Tanner își duse mâna la pălărie: — Îmi cer scuze că am rezistat atât de puțin, doamnă, spuse el plin de curtoazie. Ea își ridică mirată sprâncenele și murmură în cele din urmă: — Câteodată timpul este prea scurt. Aparent inaccesibil prafului din jur, părul îi flutura ușor pe lângă chip. El uitase cât de mult putea părul ei să-l facă pe un cowboy să își dorească să îl atingă și să își plimbe degetele prin el. Tanner își controlă primul impuls, apoi observă că încheieturile mâinilor ei se albiseră ușor și, pentru o clipă, avu în minte imaginea Juliei în tinerețe. Prea tânără pentru problemele pe care trebuia să le rezolve, prea încăpățânată și mândră pentru a cere ajutor, prea circumspectă pentru a accepta oferta lui. — Mda, câteodată timpul este prea scurt, spuse el, ţintind-o cu privirea și enervat de ce își amintise. Dar nu simți întotdeauna o mare plăcere să te revezi la televizor seara la știri. Ea se încruntă. — Vei fi lipsit de această plăcere astă seară, îi spuse brusc. Nu este pentru programul de știri! — Atunci pentru ce? întrebă el cu toate că era clar că ea nu avea de gând să-i explice. — Pentru un documentar de șase săptămâni. Mușchii pieptului i se încordară. Un documentar de șase săptămâni? Aceasta însemna că ea va mai sta o vreme pe acolo? O studie, întrebându-se ce urmări va avea acest lucru. Întrebându-se cum se obișnuise cu ideea că Julie Fielding îi privise toate concursurile cu acei ochi căprui care reflectau toate emoțiile ei și cu acea atitudine distantă și rece. — Speri să obții cât mai multe fotografii despre cum se poate mușca din țărână? întrebă el scurt. — Nu am sperat nimic în privința aceasta, răspunse ea. — Da’ nu-i nevoie să fii amabilă, doamnă. Își duse mâna la pălărie. — Să nu mai contezi pe asta altă dată. — Tanner, spuse ea, când acesta se întoarse să plece, îmi pare rău în privința căzăturii. Eu... noi nu vom folosi filmul fără permisiunea ta. Înaltul cameraman o privi pe Julie cu scepticism și asprime, în timp ce Tanner zâmbi într-un mod ciudat. Permisiunea, pe naiba. „Umeri lați” nu intenționa să piardă această ocazie. — Da, spuse Tanner. Să-mi scrii o notiță despre acest lucru. Să fiu sincer, de ce mi-ai spune. Se îndepărtă din zona destinată presei și se întoarse la balustradele din spatele jgheaburilor. Julie Fielding nu avea de gând să-i scrie nici un bilet. Nu o făcuse niciodată. Nu-i răspunsese nici măcar la scrisorile pe care el i le trimisese după funeraliile lui Buck. De parcă el nu avea nici un drept să vorbească cu văduva lui Buck. Această restricție încă o mai chinuia, pentru că fusese nedreaptă. Nici în jurul arenei și nici în alt loc nu îl lăsase să o atingă. Fusese inaccesibilă și el înțelesese acest lucru. Nu fusese niciodată singură cu el într-un loc unde s-ar fi putut întâmpla vreun lucru la care el se gândise. El avusese nevoie de fiecare barieră pe care ea i-o ridicase în cale. Poate că el voia în continuare acest lucru, acum că Buck nu mai era. Pe la jumătatea căzăturii, auzise din noroi zgomotul camerei video. Cu ochiul camerei video îndreptat spre cowboy, Nick Johnson filmă timp de zece secunde, după care aruncă o privire fugară spre partenera lui. — La această cădere a pierdut trei sute de dolari și îl poate costa chiar titlul național, când se va face punctajul la sfârșitul sezonului. Fiecare telespectator din lume vrea să știe ce are de spus despre asta cowboy-ul tău cu ochi albaștri. Ea oftă, considerând că el nu se va mulțumi cu un protest neconvingător. — Nici măcar nu știu dacă va mai fi în oraș după această întrecere, Nick, murmură ea. — Verifică-i camera ori furgoneta sau vezi unde stă. — Nu contează, pentru că el oricum nu va fi acolo. Dacă va rămâne în oraș, îl vom găsi în același loc zgomotos unde merg toți cowboyii. — Un bar pentru cowboy? Julie privi în spate. — În acest oraș se află localul „Hoofand Horn”. Berea este ieftină și ei nu servesc „sushi”. Nick aprobă amuzat: — Și vrei să merg cu tine? Julie se gândi în tăcere. Era o ofertă neobișnuită. Fusese reporter destul timp cât să-și dea seama că nu era greu să faci un reportaj cu camera video la ochi. Ea ceruse să lucreze cu Nick la acest documentar. Era un cameraman exigent, experimentat și adăugase la proiect priceperea și energia sa. Tot ce așteptase de la ea era o legătură personală cu postul de televiziune Seattle... și cu lumea rodeo-urilor. Ceea ce aștepta Julie de la ea însăși, era acea tărie de care avea nevoie pentru a discuta cu Tanner Danielson în felul ei. — Nu, răspunse într-un sfârșit. Nu e nevoie să mergi cu mine. Am mai fost în baruri de cowboy până acum. El nu făcu nici un comentariu asupra hotărârii ei. „Da nu e nevoie să vină”, se gândi Julie. Va fi în stare să rezolve totul singură. „Hoof and Horn”era un bar hodorogit și zgomotos, plin de cowboy, unii sărbătorindu-și victoriile, alții îngropându-și necazurile. Julie se opri o clipă în ușă, pentru a se obișnui cu lumina obscură, fumul de țigară, mirosul de băutură și de șei încinse, cu vocea răgușită a unei cântărețe de muzică country și western care se auzea de la tonomat. Muzica nu se schimbase prea mult de când fusese ea ultima oară. Nici cowboyii - aroganți, neciopliți, cucerind femeile cu cavalerismul lor rudimentar și rânjind satisfăcuţi când făceau exact ce doreau. Julie se întrebă câte din femeile de acolo erau tinere văduve sau fete de companie ce încearcă să-și convingă cowboyii să plece înainte de a se închide localul, privind cu groază perspectiva nopții într-un bar sau de una singură într-o furgonetă, ori într-o cameră ieftină de motel. Se înfioră la gândul că și ea fusese în această situație de nenumărate ori; intră și se așeză pe un scaun înalt de la bar. — Cu ce să vă servesc, doamnă? întrebă barmanul. — Bere, nu contează ce marcă e, răspunse ea. Și Tanner Danielson. Să apară pe casetă acordând un interviu. Închise ochii și-și apăsă pieptul cu mâna, încercând să-și regăsească calmul de care dădea dovadă mereu. Treisprezece ani. Dar, văzându-l în arenă după amiază... parcă totul se întâmplase cu o zi înainte. El arăta la fel ca la douăzeci și doi de ani: înalt, subțire, cu fața bronzată și cu privirile de un albastru intens. Și acea calitate a lui de a fi prea sincer. În ultimele trei sezoane, Tanner Danielson se aflase în clasamentul pentru cel mai bun cowboy al anului. Trebuie să fi strâns mulți bani așa cum visase și Buck. Se întrebă ce făcuse el cu banii. Trăise luxos? Îi cheltuise? Nici una din aceste variante nu se potriveau cu stilul lui Tanner. Deodată, pe neașteptate, se gândi la Tanner Danielson îmbrăcat în jeanși, cu ghete scâlciate și o cămașă simplă, stând în camera de motel din Helena unde tocmai îl cărase pe Buck acasă și îl aruncase în pat. Stând între ei cu Buck, inconștient și îmbrăcat în costumul lui elegant de rodeo, pentru câteva secunde Tanner o privise într-un fel anume, adânc, direct, încât se înfioră. — Poftim, se întoarse cu berea barmanul. Julie se trezi cu greu la realitate, plăti berea și sorbi din pahar, amânând momentul când trebuia să privească în jur. Avea 31 de ani, era reporteră cunoscută la KVCD, proprietară a unui apartament bine întreținut cu trei camere, în suburbia Seattle - și mama unui copil inteligent și sănătos în vârstă de treisprezece ani, care lua lecții de pian și juca fotbal. Gândul la Skye o liniști. Skye - singura mângâiere pentru greșelile trecutului - era motivul pentru care se afla ea aici. Nu-i plăcea să lucreze pe teren, dar dacă împreună cu Nick vor reuși un documentar foarte bun, va avea șansa de a fi promovată ca director de programe speciale. Acest lucru îi va oferi o poziție mai înaltă și o măsură de securitate pe care Julie o voia. Avea nevoie de ea. Dacă trebuia să se confrunte cu umbrele trecutului, o va face. Oricum, poate că era timpul s-o facă, înainte ca Skye să crească și să recunoască urmele acestui trecut. Simți în spatele ei pe cineva care o privea stăruitor. Ignoră acest lucru timp de jumătate de minut, apoi se întoarse și privi în spatele ei. Într-un colț îndepărtat, Tanner Danielson stătea aplecat peste tejgheaua barului. Era înconjurat de două femei atrăgătoare, care zâmbeau, evident interesate, dar el o privea insistent pe Julie.   Privirea lui Tanner întâlni ochii mari căprui. Ea stătu perfect nemișcată o secundă, privindu-l și mângâindu-și pe sub păr ceafa. Apoi clipi, puse cu grijă berea pe tejghea, se ridică de pe scaun și străbătu camera spre el. Tanner rămase extrem de surprins. În urmă cu treisprezece ani, Julie nu l-ar fi căutat. În urmă cu treisprezece ani, ea era măritată. Roșcata din dreapta lui Tanner se întoarse după bere, apropiindu-se de Tanner și mângâindu-i brațul. Dar atenția lui Tanner era concentrată asupra Juliei. În părul Juliei se reflectau luminile multicolore ale barului. Fața ei, mersul ei, puloverul galben pal, rezerva ei subtilă care arăta că emoțiile ei nu vor fi la dispoziția unui cowboy ce ar dori acest lucru, o făceau să pară ca un crin în deșert, în atmosfera zgomotoasă a barului. Ea nu făcea parte din această categorie de oameni. Niciodată nu făcuse parte. De la tonomat se auzi vocea hodorogită a lui Jesse Adam Wilson fredonând „Te-am privit o singură dată și am căzut”, iar gura lui Tanner se schimonosi într-un zâmbet. Avea îndoieli că Jesse chiar căzuse de-adevăratelea pentru că el nu fusese niciodată în arenă pe un cal sălbatic. — Bună, îi zâmbi ea. El atinse cu degetele borul pălăriei și dădu din cap, simțind un imbold sexual de parcă ar fi sorbit un whisky tare. — Julie. — A trecut ceva timp, Tanner, spuse ea. El îi studie chipul. — Ținând cont de ultima întâlnire, cred că au trecut vreo patru ore, spuse el sarcastic tărăgănând cuvintele și gândindu-se la durerea pe care o simțea în partea de jos a corpului. Ea zâmbi din nou, clătinând din cap și ducându-și o mână la ceafă. Acest gest plin de grație ascundea o urmă de nervozitate dar o făcu să pară mai tânără. — Ei bine, când te-am văzut călărind... — Nu m-ai văzut călărind, ci căzând. Roșcata din dreapta lui zâmbi, apreciindu-l și își lăsă mâna pe umărul lui Tanner, revendicându-și drepturile. Julie înțelese gestul. Când se uită din nou la el, privirile ei erau sugestive. — Ei bine, nu vreau să-ți răpesc toată seara, dar... — Dar cât de mult intenționezi să ocupi din ea? — Atât cât durează să asculți o melodie la tonomat, spuse ea șoptit. E bine? — Îmi ceri să dansez? îi zbură întrebarea înainte de a se gândi ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi acceptat. Dar era conștient de faptul că oricum i-ar fi pus această întrebare. O visase de prea multe ori pe Julie Fielding străbătând barul spre el, zâmbindu-i, mergând acasă cu el în loc de Buck. Se întâmplase oare vreodată să aibă față de ea o reacție pe care să și-o poată controla? Ea clipi, își trase sufletul, zâmbi și spuse: — Da. Tanner o privi atent câteva secunde, evaluându-și sentimentele, apoi sări de la tejghea. — Scuză-mă, murmură el către femeia care stătea sprijinită de umărul lui și își puse mâna pe spatele Juliei pentru a o conduce către ringul de dans. Pe când își făceau loc prin mulțime, muzica de la tonomat se schimbă și începu un blues din Texas despre foste soții și statele unde locuiau. La marginea ringului, Tanner o luă de mână și făcură vreo doi pași în interior. Ea nu se împotrivise să-l urmeze. Dar el nu fusese surprins de acest lucru, știuse întotdeauna că ea era destul de inteligentă să facă ceea ce își pusese în minte. Pentru ce venise oare acolo? — Am auzit că te descurci binișor, spuse el. Reporter la KVCD. Ea dădu din cap, zâmbind și fiind puțin rușinată. — Ai și propriul cameraman... — Nu, e prea mult spus că îmi aparține. Este un bun tehnician. Lucrăm împreună doar la acest proiect. — În drumul tău spre promovare? — Sper. — Atunci, sper și eu. Își trase sufletul, ridicându-și sânii sub bluza aurie. Îi simțea sub mână spatele cald, drept, suplu, cu mușchi bine proporționali. Se întrebă cum ar fi să o țină în brațe, să o simtă aproape, să-i sărute gâtul, iar părul ei să-i inunde chipul. Nu mai dansase cu ea niciodată. Își ținea mâinile departe de ea și doar se gândea cum ar fi să o țină în brațe. — Îmi pare rău... pentru Buck, zise el, voind să scoată la iveală tot ceea ce era de spus între ei doi. — Mulțumesc. Și mie îmi pare rău. Mai tot timpul. Mai tot timpul? se încruntă el apreciind răspunsul ei. — Și îmi pare rău că nu ți-am spus la înmormântare. — ... Știu... Ai fi fost acolo dacă ai fi putut. — Sper să mă crezi. Ea ar fi crezut dacă i-ar fi citit scrisorile. Julie nu luă în seamă aluzia. Îl privi adânc, alungând cu un oftat părerile personale. — Toți călăreții s-au întâlnit după înmormântare și au făcut un contract prin care au scăpat de acel taur. Cred că ei s-au gândit că mai bine mai târziu decât niciodată. Mai bine mai târziu decât niciodată? Cuvintele răsunau ca un ecou în mintea lui Tanner, realizând o imagine total diferită de ceea ce spusese ea și simți în tot timpul o agitație fără motiv, dar la fel de prevăzătoare ca și căldura Texasului. Ce era asta? Un răspuns întârziat? Tot timpul venise la bar căutându-l pe Buck și în seara aceasta chiar venise să-l caute pe el? „Din nefericire, își spuse sieși și mai ales din nefericire pentru ce ai în minte”. Dar speranțele lui ignorară aceste lucruri. — Te afli în topul celor mai buni cowboy ai anului, după câte am auzit, spuse ea zâmbindu-i din nou. Te descurci binișor. — Atât timp cât am noroc. — Oh, dar nu e vorba numai de noroc. Nu-i așa? — Ești în circuit de destulă vreme ca să-ți dai seama cât de mult contează norocul. Spune-mi părerea ta. Și să-mi spui de ce te afli aici. — Poate că vreau să aud de la tine, spuse ea radioasă. Tanner își întinse degetele pe spatele ei și o îmbrățișa puternic, conducând-o în timpul dansului și întorcând-o astfel încât pe fața ei se reflectau luminile multicolore de la tonomat. — De ce? întrebă el. Ea ezită o fracțiune de secundă înainte să-l privească și să-i zâmbească. — Tu îți dorești acest lucru, nu-i așa? Să fii printre cei mai buni zece cowboy. — Dar tu alergi după un interviu, nu-i așa? o întrebă, ridicând puțin vocea. Ochii ei căprui scânteiară. Îl cuprinse furia, mai ales pentru naivitatea lui. Își dorise să creadă ceva frumos, de basm, dar, crudă cum era, realitatea îi aminti cât de ușor putea Julie Fielding să-l dea la o parte. Ar fi trebuit să-și dea seama de acest lucru după amiază când căzuse în praf. — Deci pentru acest lucru ești aici, Julie? Ai nevoie de comentariu pentru filmul tău. Ea pierdu primul pas și își reveni atât de repede că numai Tanner observă. Dar acest gest fusese de ajuns pentru a-i răspunde la întrebarea lui. Melodia de la tonomat se schimbă și vocea răgușită a lui Jesse Wilson coborî printre consumatori, fredonând o baladă despre greșeli și inimi sfărâmate. Tanner lăsă palma să-i alunece pe spatele Juliei, apoi și-o îndepărtă și-și băgă mâinile în buzunare. — Nu te pot opri să-mi faci fotografii căzut pe jos, dar sunt foarte sigur că nu o să ți le comentez. De la tonomat, Jesse Wilson cântă: „Ar fi trebuit să plec înainte să-mi zâmbești” și Tanner se înjură că nu făcuse și el acest lucru, îndreptându-și spatele, se pregăti să se întoarcă. — Tanner... Mâna pe brațul lui și rugămintea din ochii ei îl opriră la mijlocul pasului. — Tanner, nu am venit din această cauză. Nu... numai pentru acest lucru. Se întoarse și o privi insistent. Inocentă ca păcatul și de două ori mai periculoasă. — Buck era prieten cu voi. Și eu aveam nevoie... — Buck este mort de mulți ani, o întrerupse el. Nu este vorba de Buck. — Nu este atât de simplu, Tanner. Lucrurile sunt... ceva mai complicate. Nu te poți aștepta ca totul să fie alb sau negru. Mâna ei se mai afla pe brațul lui, arzându-i pielea prin cămașă, trimițând mesaje spre toți mușchii corpului său. Privi în jos la degetele ei. — Vrei să dansezi sau nu? întrebă el cu asprime. Răsuflarea ei se auzi încet. Își prinse limba între dinți privind la podea, apoi eliberă brațul care tremura când ea-și luă mâna. — Da sau nu? întrebă el. Îl privea fix, în liniște, în timp ce căuta să se stăpânească. Se întoarse spre ea și o prinse de mână. De data aceasta, nu mai era un dans în doi. Tanner își întinse degetele pe spatele ei și o trase aproape de el, destul cât să însemne mai mult decât un simplu dans. Nefiind sigură de unde își dăduse Tanner seama că ea ar răspunde cu „Da”, Julie dansă mișcându-se încet, având sentimentul că și încăperea se transformase și se potrivea cu valul de căldură ce se lăsase peste ei. Mâna îi era în mâna lui, palmă în palmă, în timp ce el controla cu finețe mica distanță dintre ei, mii de senzații o învăluiră simțind căldura mâinilor lui. „O singură privire de a ta și eu am căzut rău de tot”, fredonă din nou vocea de la tonomat. Lumina cețoasă din bar se schimbă și se mută pe fața lui Tanner și pe părul negru de sub borul pălăriei. Atât cât putea să-și dea seama, părul lui avea aceeași culoare ca în urmă cu treisprezece ani, când ea nu-l privise atât de aproape ca acum. Privirea ei coborî de pe gura lui pe gulerul cămășii, apoi mai jos pe nasturele descheiat, acolo unde cămașa stătea întinsă pe pieptul lui, apoi privi la curbura claviculei și la arcuirea puternică a coapselor lui. Fu nevoită să-și lase capul pe spate pentru a-i privi din nou fața - nasul mic, acvilin și obrazul oval, vechea cicatrice aflată lângă obraz, pe urechea stângă. Ochii lui albaștri erau tulburați de parcă ar fi cercetat-o încet, în întregime, în felul lui. — M-am întrebat întotdeauna dacă știi să dansezi, Julie, spuse el. — Când aveam optsprezece ani habar nu aveam! — Ai mai învățat ceva de atunci? Un licăr de supărare îi întunecă privirea. — Știam deja o mulțime de lucruri simple până atunci, spuse ea tăios. Dacă tot ceea ce cauți tu este „Da” sau „Nu”, înseamnă că tot este ușor, nu-i așa? El o studie fără grabă, pe jumătate insolent în aprecieri, își lăsă privirile în jos spre gura ei, gâtul ei, spre formele sânilor, și curba șoldurilor. — Cred că nu este totul chiar așa de ușor... Cu mâna pe spatele ei, o trase spre el și o îmbrățișă cu o mișcare ușoară, aproape întâmplătoare, ce le aduse corpurile într-un contact perfect, sânii ei pe pieptul lui, coapsele ei de-a lungul picioarelor lui, șoldurile ei lipite atât de strâns de el, încât se înfierbântă de-a binelea. Dar acest lucru nu avea importanță fiindcă oricum dansul lor îmbrățișat nu era cu nimic diferit de cel al perechilor de pe ring și potrivit principiilor morale ale barului „Hoof and Horn”, îmbrățișarea era permisă ca un flirt. Julie simți la atingerea de corpul lui ca și cum Tanner bătuse la ușa închisă a dormitorului și imaginația ei explozivă, care o trăda îi oferi deodată toate detaliile asupra întâmplărilor ce ar fi avut loc acolo. Un val de căldură îi invada trupul făcând-o să se întrebe ce-ar simți dacă i-ar lăsa mâinile să rătăcească pe corpul ei, să o mângâie, să-i deschidă nasturii și să-și arunce hainele pentru a face ceea ce el deja gândea. Înghiți cu greu pentru a-și umezi gâtul și puse o palmă pe umărul lui. Îl împinse fără prea multă convingere, în timp ce chipul ei, prea aproape de al lui, se întoarse spre el și simți că i se citește panica în priviri. — Eu... Eu nu... Se opri fără suflare, prea rușinată pentru a continua și mult prea șocată de emoția ce o îneca. Tanner înțelese tulburarea ei, privindu-i obrajii colorați și simți dorința de a o îmbrățișa drept răsplată. Julie Fielding nu avea mișcările cinice și profesionale ale unei mincinoase. Era inteligentă, îndrăzneață și se întreba cât de bine se preface. Dar cu toate motivele ei profesionale, ea îl ademenise cu o senzualitate neprefăcută și îl excitase imediat. Şi acest lucru o sperie de moarte. Dar supărarea pe care o simțise împotriva ei, se evaporă. O amintire cu care se luptase toată seara îi reveni în minte: o femeie tânără, speriată, vulnerabilă, încercând galant să facă. ceea ce trebuie făcut - să-și salveze proaspăta căsătorie, să-l salveze pe Buck de el însuși fără a mai tine seama și de dorința ei. Nu o forțase atunci. Nu o făcu nici acum. Încet, fără tragere de inimă, Tanner își înfrânse pornirea sălbatică care îi invadase corpul ca un râu de primăvară ieșit din matcă. Mâna i se strânse pe spatele ei și corpul îi înțepeni ca un ultim protest, apoi se relaxa încet, mușchi după mușchi. Mâna îi căzu, îi dădu drumul din îmbrățișare, apoi închise ochii realizând că încă o dată o mai dorea, la fel ca atunci când avea douăzeci și doi de ani. Poate chiar mai mult. Și nu era chiar atât de simplu lucrul acesta. Scoase un oftat lung și tremură tot. — În regulă, atunci, spuse el de parcă ar fi vorba de o decizie. Deschise ochii, întâlnind privirea ei și își prinse degetele mari în găicile curelei. Vrei să discutăm? În priviri se citea surpriza și confuzia, dar chiar dacă se străduise sau nu, singurul ei răspuns fu o aprobare ușoară din cap. — Bine. Să discutăm. Ochii ei căprui îi priviră pe ai lui pentru un moment, apoi se mutară pe un tonomat, pe ringul aglomerat și spre mesele ocupate până la refuz. — Este... vreun loc unde să vorbim? — Sunt niște mese pentru picnic la poalele dealului, lângă pârâu. E bine? Ea aprobă din cap. — O să iau câte o bere. — Eu nu... Dar protestul îi muri pe buze când îi privi. — Bine, în regulă. El nu o rugă din nou. Puse mâna pe umerii Juliei Fielding, atent să o atingă doar cu

28 iunie 1831 Capitolul 1   — Sara, nu trebuie să-ți faci probleme în privința soției și a celor șase copii ai mei. Asta va fi o parte a vieții mele, pe lângă timpul pe care-l voi petrece cu tine, sublinie Farber nervos, ca răspuns la întrebarea ei. Își foi trupul mătăhălos pe canapeaua din salonul lui Sara, încercând să-și domolească durerea din șale. O dorea pe tânăra femeie mai mult decât își putea permite să accepte. Sara Anne Clayton privi înfricoșată spre Farber. Brusc o inundă un sentiment de repulsie, în timp ce acesta, o privea ca pe o porție savuroasă la cină, lingându-și buzele groase. Nasul grosolan îi domina trăsăturile cărnoase, înroșindu-se pe măsură ce se înfierbânta. Sara deschise gura pentru a respinge absurda propunere, dar buzele îi rămaseră mute. Era șocată că acest om, acum tutorele ei legal - care fusese timp de mai mulți ani bancherul de încredere și consilierul financiar al tatălui ei - era în stare s-o înjosească într-atât, propunându-i să devină amanta lui. Într-un târziu, regăsindu-și glasul, spuse cu voce întretăiată: — Nu-mi vine să cred că-mi spui asemenea lucruri mie, Mr. Farber. Tatăl meu m-a lăsat în grija dumitale ca să te ocupi de bunăstarea mea, nu să... să faci din mine o prostituată. Slabul ei protest sfârși într-o șoaptă tremurată. În toți cei optsprezece ani lipsiți de griji, nu fusese niciodată nevoită să facă față unei situații atât de delicate și imposibile... iar acum era singură. Farber o privi cum își răsucește nervoasă batista între degete. Încerca să braveze, să-și ascundă lacrimile care-i umpleau ochii mari. Frumusețea ei era diferită de a tuturor celorlalte femei pe care le cunoscuse și-l obseda de când o văzuse prima dată. Era mignonă și perfectă din toate punctele de vedere. Avea un păr de o neobișnuită nuanță de argintiu iar genele negre și dese înconjurau niște ochi frumoși, de culoarea albăstrelelor care priveau lumea cu inocență. Această inocență îl tulbura din ce în ce mai mult, de fiecare dată când o vedea. Obsesia sa începuse cu cinci ani în urmă, când William Clayton își transferase toate valorile la banca Farber și a adus-o și pe fiica sa, Sara Anne, cu el. Încă de la treisprezece ani era o frumusețe. Din acea zi, făcu tot posibilul să-i intre în grații lui Clayton, în speranța de-a putea s-o întâlnească pe Sara. Revenind deodată cu gândul la problema actuală, spuse aspru: — Draga mea, eu nu m-aș exprima astfel. Mai curând, consideră-mă protectorul tău... cineva care te apreciază și te iubește. Apoi vocea sa căpătă un timbru uscat: — Îți voi oferi absolut totul, doar să fii de acord. Ridicându-se, Sara își îndreptă umerii: — Cred c-ar trebui să pleci, Mr. Farber. N-am să accept niciodată un asemenea lucru. Chiar refuzându-i-se ceea ce-și dorea cu orice preț, fu silit să-i admire demnitatea. Se ridică și el și făcu un semn cu capul: — Acum am să plec, dar insist să te mai gândești înainte de a lua o decizie. Nu sunt omul căruia să i se spună nu, Sara. Iar dacă mă refuzi, n-am să mă mai simt obligat să păstrez secretele familiei tale, cum am făcut-o până acum. Mintea lui Sara încercă să priceapă amenințarea lui voalată: — Secrete? Despre ce secrete vorbiți? Gura lui se strâmbă într-un surâs batjocoritor. — Afacerile tatălui tău erau uneori, să zicem, dubioase. Nu chiar ilegale, dar la limita legalității. Apoi, sunt și acele istorioare nostime pe care tatăl tău mi le-a povestit în mod confidențial, despre cum mama ta, să spunem, îi distra - da, e un cuvânt potrivit -pe unii politicieni cu poziții înalte, în scopul de a obține contracte guvernamentale pentru cherestea. Înainte de a continua, se opri pentru a lăsa ca vorbele sale să-și facă efectul. — Nu pot să-mi bat capul cu păstrarea reputației familiei tale, fără un oarecare stimulent. Îți dai seamă la ce mă refer? Răzbunarea lui o făcu pe Sara să simtă cum mânia îi cuprinde întreaga ființă. Nu știa cum să iasă din această situație într-un mod onorabil. Spuse cu o voce tremurată și revoltată: — Nu-i nimic adevărat din ce-ai spus, și tu o știi! Te rog... pleacă. Farber se îndreptă spre ușă, dar se-ntoarse spre a-i vorbi din nou: — Îți dau timp de gândire până vineri, Sara. Timp pentru a înțelege situația reală. Sunt cinci zile. Vineri, exact la opt seara, am să mă-ntorc pentru răspuns. Zâmbi plin de sine, ca și cum deja știa care va fi răspunsul. — Adu-ți aminte că și banii tăi sunt pe mâna mea. O femeie tânără nu poate ajunge prea departe în orașul ăsta, fără bani și fără reputație. O părăsi apoi, închizând ușa în urma lui. Pentru moment - sau poate pentru mai mult timp, Sara nu-și putea da seama - privi ușa închisă, rememorând întreaga conversație. Păli, apoi mânia îi îmbujoră obrajii la gândul planului abject pe care-l pusese la cale împotriva ei. În adâncul inimii, știa că aceste acuzații murdare erau false, dar nu se putea aștepta ca societatea să fie obiectivă. Mulți vor crede minciunile lui sau, cel puțin, vor prefera să o ocolească. Se prăbuși pe scaun, cu capul sprijinit în mâini, și dădu frâu liber lacrimilor. Întreaga lume se nărui în jurul ei și n-avea nici cea mai mică idee despre ce-ar putea face pentru a ieși din această situație. Familiile părinților locuiau în Savannah, Georgia, dar nu se interesau câtuși de puțin de ea. Atunci când părinții ei s-au căsătorit, au rupt legătura cu rudele lor, datorită faptului că William și Melanie plecaseră la St. Louis. Nu schimbaseră între ei nici un cuvânt în cei nouăsprezece ani. Dacă Sara n-ar fi citit, cu o săptămână în urmă, jurnalul mamei ei, n-ar fi știut de aceste rude, pentru că în casa lui Clayton nu se discută niciodată deschis despre ele. Trecuse numai o lună de când acel bizar accident de trăsură curmase viața părinților ei, și acum Jonas Farber încerca să-i răpească inocența și să-i fure averea. Această nouă lovitură îi readuse durerea pe care o simțise acum doi ani, când îl pierduse pe iubitul ei frate mai mare, Maxwell. Când se auzi un discret ciocănit în ușă, Sara își suflă nasul și-și șterse lacrimile. Se simți ușurată când constată că e Fillette, camerista ei. — Bucătaru’ m-a trimis să-ntreb dacă nu vreți ceai, da’ văd că musafiru’ a plecat, coniță. Negresa, care era cu câțiva ani mai mare decât Sara, vorbea în timp ce traversa încăperea largă. Când ajunse lângă Sara, se încruntă. — Copilă dragă, de ce ești mâhnita? Nu te-am văzut plângând de la-nmormântare. Chipul lui Sara se întunecă și lacrimile o năpădiră din nou. — O, Fillette... a fost groaznic, șopti ea, cu inima frântă de durere. Fata se așeză lângă stăpâna și-i cuprinse cu o mina umerii care se zguduiau de plâns. — Cum, coniță? Omu’ ăla ți-a adus alte vești proaste? întrebă ea alarmată. Sara își șterse obrajii uzi și dădu din cap. — Într-un fel, da... Îi povesti lui Fillette ce se petrecuse între en și Jonas Farber și sfârși întrebând printre lacrimi: — Ce-mi rămâne de făcut? Fillette scutură din cap cu dezgust. Deși era tânără, știa mai multe despre ticăloșia oamenilor decât avea chef să-și amintească. În ciuda diferenței mici de vârstă, ea se simțea protectoarea lui Sara ca și cum ar fi fost propriul ei copil, și situația o făcu să devină teribil de abătută. — Ce zici de prietenii ăia creoli, din lumea bună, ai mamei și ai tatălui tău, copilă? Nu poți obține ajutor de la unu’ din ei? — Sunt, mai mult sau mai puțin, prieteni de ocazie, Fillette, nu prieteni apropiați. Sunt sigură că de aceea tatăl meu m-a lăsat în grija acestui bancher, odată cu toate afacerile sale. Pe deasupra, nu cred că vreunul din ei ar fi dispus să se amestece într-o bârfă scandaloasă. Fillette strânse din dinți cu hotărâre. — ‘Ntre noi două, coniță, să ne gândim la ceva, că doar n-o să devii metresa ticălosului ăla bătrân! Sara se simți mai bine numai știind că are un aliat, chiar dacă fata era o sclavă și, deci, mai neputincioasă chiar decât ea însăși. Zâmbi, cu fața încă umedă: — Avem timp până vineri să ne gândim la ceva. — E destul și-atât. Fii fără grijă, copilă, promise tânăra negresă cu mai multă încredere decât simțea în realitate.   *   Rafael Esteban Delgado privea afară pe fereastra deschisă de la cel de-al doilea etaj al hotelului Southern, la traficul agitat din acea după-amiază târzie, de pe Broadway Street. Strigătele răzlețe ale căruțașilor, îi aminteau de cele ale conducătorilor de catâri din Santa Fé. În afară de asta, nu era nici o asemănare între Santa Fé și acest zorit și ocupat St. Louis. Viața din New Mexico avea un ritm mai domol și un peisaj mai puțin încărcat decât această metropolă aglomerată, din cărămidă. Vocea însoțitorului său îi întrerupse gândurile și-l făcu să se întoarcă. — Iartă-mă, Pedro, n-am fost atent. Pedro Pino era de înălțime mijlocie, cu păr de culoarea oțelului și cu o constituție osoasă, dar bine legat. Era îmbrăcat în pantaloni cafenii, cămașă albă și o haină scurtă, cu fireturi de argint, deși s-ar fi simțit mai bine în hainele de lucru de la ranch. Se născuse în urmă cu șaizeci și doi de ani pe Hacienda Delgado, și- și croise drum spre poziția privilegiată de supraveghetor încă de la o vârstă fragedă. În ultimii zece ani îl învăța pe Rafael tot ceea ce trebuia să știe despre munca pe o mare plantație. Acum, privi spre prietenul și protejatul său și zâmbi. — Întrebasem doar dacă n-ai vrea să facem o plimbare, înainte de-a merge la masă. Și... e prea cald să stăm în casă. Rafael se-ntinse spre haina lui neagră. În timp ce traversau holul hotelului de lux, cei doi bărbați stârneau foarte mult interes. Nu doar pentru că erau amândoi îmbrăcați cu splendidele costume în stil spaniol, cu panglici și fireturi de argint, ci mai mult pentru demnitatea de modă veche pe care o răspândeau în jurul lor. Rafael salută politicos pe cele două doamne care treceau pe lângă ei. În timp ce pășea pe trotuar nu auzi suspinele și comentariile făcute cu răsuflarea tăiată. Ar fi fost surprins să știe că, de cum a sosit, acum zece zile, a fost principalul subiect de discuție pentru femeile din hotel. Trăsăturile feței lui erau hotărâte, avea un maxilar pătrat, pomeți înalți, și ochi mari, de un cafeniu închis. Părul negru, mai lung decât cereau canoanele modei americane, îi depășea gulerul și îl purta pieptănat într-o parte. Măsura cam un metru nouăzeci, avea umeri largi, era musculos, dar mișcările îi erau simple. Nu doar frumusețea sa atrăgea atenția, ci și calmul reținut pe care îl răspândea. Toate aceste calități se înlănțuiau și-l făceau irezistibil pentru sexul frumos. Cei doi bărbați se plimbau pe chei și priveau vasta întindere a fluviului Mississippi. Briza bătea dinspre apă, aducând puțină răcoare față de căldura închisă de la hotel. Rafael respiră adânc aerul proaspăt. Zâmbi pentru prima dată în acea zi, și spuse: — Rio del Norte ar fi gelos pe acest puternic fluviu, nu-i așa, Pedro? Bătrânul zâmbi: — Si, prietene. Chiar dacă primăvara malurile iui nu se întind atât de departe. Privind vapoarele care navigau pe râu, adăugă: — Dacă am avea râuri navigabile acasă, n-ar mai fi nevoie să călătorim în locuri ca ăsta pentru mărfuri sau orice altceva; ar veni ele la noi. Rafael oftă: — Și eu mă simt obosit de această călătorie, Pedro. Pentru că veni vorba de treaba noastră, peste două zile vom primi mătăsurile de ia New Orleans. După aceea, eu aș spune să plecăm. Pedro ridică întrebător din sprâncene: — Cum rămâne cu profesoara pe care bunicul tău ne-a cerut s-o aducem? Încă n-am găsit persoana potrivită. Rafael mormăi impacientat: — Au fost câteva solicitante potrivite care au răspuns la anunț, dar tu găseai câte un cusur fiecăreia. Vrei să găsești perfecțiunea întruchipată, Pedro? Expresia lui Pedro se menținu prietenoasă: — Don Vicente avea câteva pretenții, iar eu încă n-am găsit femeia care să le satisfacă.. Nu pot să-mi dezamăgesc stăpânul, Rafael, lui îi datorez totul. Rafael decise să nu se certe cu Pedro. Înțelese că prietenul său era prins în capcana animozității dintre bunic și nepot. Dădu afirmativ din cap: — O săptămână, nu mai mult, Pedro; nu contează ce vrea Don Vicente. Nu vreau să ne prindă iarna aici. Pedro acceptă cu blândețe. Bătrânul dorise de mii de ori ca acești doi oameni mândri, pe care el îi iubea, să poată trece peste neînțelegerile lor și să devină cu adevărat o familie, dar pierduse orice speranță. Don Vicente Martin Delgado era un spaniol mândru și se încăpățâna în greșeala să. Și-a făcut datoria de a-l crește pe băiatul fiicei sale, dar nu a putut accepta niciodată că acesta era pe jumătate comanș. Nu i-a arătat lui Rafael nici cea mai mică urmă de dragoste. Rafael simțise de la o vârstă foarte fragedă disprețul, iar amărăciunea lui a crescut cu timpul, formând o platoșă în sufletul său. Pedro vedea și se ruga lui Dumnezeu să-i trimită femeia potrivită pentru postul de profesoară. Probabil planul lui Don Vicente era de a găsi o soție pentru Rafael, acesta ar fi fost un semn că totuși ține la băiat. Apoi Pedro se gândi că bătrânul voia pur și simplu să aibă sub control încă o latură a vieții nepotului său.   *   Nici Sara, nici Fillette n-au găsit o soluție până miercuri, deși toată ziua s-au gândit numai la asta. Sara devenea din ce în ce mai agitată. Pentru scurt timp, se gândi din nou să-i contacteze pe membrii familiei din Savannah, dar înlătură această idee pentru că ar fi luat prea mult timp. Se dusese la bancă și încercase pe ascuns să ridice niște bani din contul tatălui său, dar i se spusese că fondurile lui sunt înghețate la ordinul lui Mr. Farber. Toate bijuteriile mamei sale erau încredințate lui Jonas Farber, astfel că nu putea nici măcar pe acestea să le vândă, pentru a obține banii care să o salveze. Seara, simți o cutremurătoare durere de cap, și refuză cina atunci când Fillette urcă să i-o aducă. — O s-aduc ceva ceai, copilă, și prafuri pentru migrenă. Poa’ și ceva pâine abia coaptă. Tre’ să mănânci ceva, coniță. N-ai mâncat de luni. Fillette o lăsă culcată în pat și se duse să aducă lucrurile promise. Când se întoarse, avea St. Louis Beacon împăturit pe tavă. — A venit ziaru’, coniță. Poa’ că citești puțin, să-ți mai iei mintea de la necazuri. Sara îi mulțumi cu o voce apatică și se ridică, punându-și tava în poală. Presără prafurile în ceai și sorbi încet în timp ce parcurgea titlurile. Era un articol despre furtună de vară care distrusese acum câteva zile hambarul unui fermier în Frenchtown, unul despre noul plan de îmbunătățire a străzilor din St. Louis, propus de primarul Page. Întorcând pagina, privi la noutățile din moda feminină, dar puțin îi păsa că negustorii lansau acum poșetele cu broderie pe mânere, cu șireturi și mici solzi albi de pește. Termină ceaiul și se simți ceva mai bine, ca și cum prafurile i-ar fi domolit migrenă. Apoi, în timp ce răsfoia paginile rămase, ochii îi căzură pe un anunț și citi: OFERTĂ DE SERVICIU - FEMEIE. Letargia îi dispăru când citi în continuare: „Tânără femeie, singură, dorind să emigreze în provincia New Mexico pentru a lucra ca învățătoare pe o mare plantație. Apelați pentru întrevedere la Señor Pino, Southern Hotel”. Mâinile lui Sara începură să tremure și citi anunțul încă de două ori. Inima îi bătea cu putere și viața i se întorcea treptat în trup. Aruncă ziarul de-o parte și coborî din pat. Provincia New Mexico! Acolo plecase să trăiască Maxwell. Fratele său îi scrisese despre frumusețea ținutului, cordialitatea oamenilor, despre cât de mult iubea Santa Fé. Sara ar fi dorit să plece să trăiască împreună cu fratele său, dar părinții luaseră în derâdere această idee. Era o tânără domnișoară bogată, trebuia să se mărite bine și să-și ia locul în societate, așa îi spuseseră. Apoi, acum doi ani, le sosise vestea morții lui Max. Partenerul fratelui său de ta o mină de argint îi scrisese trimițându-i condoleanțe și spunându-i cât de mult îi vorbise Max despre ea în cei trei ani de când îl cunoștea. Dorința de a pleca la Santa Fé se reaprinse în Sara. Voia să vadă orașul și ultimul loc de odihnă al fratelui ei. Mutarea i-ar rezolva și problema aceasta, urgentă și fără ieșire aici. Doar dacă postul nu s-a ocupat, dacă i-ar putea convinge că ea e persoana potrivită pentru slujbă! Teama și speranța luptau în sufletul ei, în timp ce o suna pe Fillette. Când Fillette intră în cameră, Sara era îngropată în garderobă, trăgând frenetic afară rochiile, una după alta. Schimbarea stăpânei o ului pe Fillette. — Ai înnebunit, coniță? Sara o privi dintre haine și zâmbi spre ea: — O, Fillette, s-ar putea să fiu salvată! Ajută-mă să găsesc o îmbrăcăminte mai sobră care să mă facă să arăt puțin mai matură. S-ar putea să am un interviu pentru o slujbă chiar mâine. — Slavă Domnului! suspină servitoarea, venind lângă Sara. M-am tot rugat să se-ntâmple ceva. Acu’ las’ să mă uit eu, copiii O să faci o harababură-n garderoba asta, știu io mai bine ca tine ce-i aici. Dă-te ‘ napoi și spune-mi tot despre slujba pe care ai găsit-o.   *   Din momentul în care a părăsit casa din Carondolet Road în trăsura ei, joi dimineața, până a ajuns la Southern Hotel, pe Broadway, Sara a șovăit între îndoială și speranță. Repetase mereu în minte ce să-i spună acelui Señor Pino, în legătură cu aptitudinile ei. Educația ei era superioară celei uzuale, grație dragului ei prieten și preceptor, Master Filbert. Învățase în același timp cu Maxwell, pe când ar fi trebuit să se joace cu păpușile în camera copiilor. Îi deschisese lumea matematicii, a științei, a filologiei și a filosofiei, și găsise în ea un elev capabil. Chiar dacă nu vorbea spaniola fluent, era sigură că o putea învăța repede. Vizitiul opri la ușa din față și o ajută să coboare. — Nu știu cât am să stau, Joseph, spuse ea nervoasă. — O să aștept până ieșiți, coniță. Nu vă faceți griji, spuse el binevoitor. Servitorii din casa Clayton o adorau pe tânăra lor stăpână și întotdeauna le-a fost milă de acest copil singuratic, știind că părinții își găseau puțin timp pentru ea sau pentru fratele ei. Odată intrată în hol, Sara se îndreptă spre o oglindă fixată în perete, pentru a se asigura încă o dată că arată prezentabil. Se hotărâse să se îmbrace xu o rochie de zi din muselină, de un albastru închis, cu mâneci scurte și bufante. Boneta cu boruri largi se asorta la culoarea rochiei, și n-avea nici o podoabă în afară de curelușa de culoare crem cu care era legată sub bărbie. O pelerină din muselină de culoare crem îi acoperea umerii, în ciuda zilei călduroase, completând ținuta ei sobră. Era sigură că părea să aibă câțiva ani mai mult și spera ca Señor Pino să nu-și arunce o privire prea atentă asupra ei și s-o găsească prea tânără. Privind la ceasul agățat la piept, se îndreptă spre scări. Aseară trimisese o notă lui Señor Pino, cerând o întrevedere; ca răspuns, primise invitația de a se prezenta la ora zece, în această dimineață. Liniștea căpătată când aflase că postul nu fusese încă ocupat a fost d§ scurtă durată, toată noaptea făcându-și griji pentru felul în care Señor Pino va primi o persoană atât de tânără și lipsită de experiență. Urcă cu pași hotărâți până la etajul a! doilea și găsi apartamentul căutat. Trase adânc aer în piept, bătu ia ușă și așteptă să fie primită. Când ușa se deschise, Sara se trezi privind la pieptul larg și musculos al unui bărbat, vizibil prin cămașa descheiată până la talia zveltă. Pielea lui era de culoarea bronzului. Roși și dădu să se întoarcă. Bătuse la o altă ușă, cu siguranță. Nici un om decent n-ar fi răspuns la ușă în felul acesta. — Îmi... îmi pare rău. Trebuie să fi gre... — Señorita Clayton? se interesă el politicos, cu o voce adâncă. Scuzați-mi ținuta, por favor. Credeam că e servitoarea cu răcoritoarele. Știți, ați venit mai devreme. Sara își luă privirea de la pieptul lui pentru a-i privi fața și o găsi Sa fel de tulburătoare. Avea un aer bărbătesc, ochii mari, căprui și gene la fel de lungi ca ale ei. Își simți limba urcată și gândurile i se învălmășiră. — Eu... probabil am să mă întorc mai târziu, se bâlbâi ea, și dădu să se întoarcă. Privirea lui hotărâta o făcea să se simtă ca un șoarece încolțit de un șarpe. El zâmbi, arătându-și dinții albi și regulați, care scânteiau pe fondul feței puternic bronzate. Zâmbetul lui declanșă cele mai alarmante trepidații în stomacul ei. — Nu-i nevoie să fugiți, señorita. N-am să vă mușc... promit, spuse amuzat, ca și cum i-ar fi citit gândurile. Chiar atunci, un bărbat mai în vârstă, păși spre ușă. — Oh, văd că ați sosit, Señorita Clayton. Tânărul se-ntoarse și dispăru înapoi în cameră. Sara reuși să-și domolească respirația întretăiată la vederea tânărului. — Señor Pino? întrebă Sara cu voce tremurătoare. Era îmbrăcat cu haină neagră și pantaloni împodobiți cu fireturi de argint, această ținută depășind așteptările ei. El făcu o ușoară plecăciune și zâmbi. — Si. Intrați, vă rog. Se trase înapoi, pentru a-i permite să intre și observă privirea nesigură din ochii ei. — Nu fiți supărată din cauza ținutei lui Rafael. Nu vă aștepta atât de devreme și găsește umiditatea din fermecătorul dumneavoastră oraș de-a dreptul inconfortabilă. Sara își luă inima în dinți și păși înăuntru. Văzu cu coada ochiului cum bărbatul mai tânăr își îmbrăca haina. Chiar atunci sosi o servitoare cu o tavă, Señor Pino îi făcu semn să o pună pe măsuța joasă din fața canapelei. — M-am gândit că poate veți vrea puțină limonadă, în timp ce discutăm despre post, explică el. Sara se așeză, abia murmurând o mulțumire. Când bărbatul mai tânăr dispăru într-o cameră din spatele salonului, ea începu să se simtă mai bine. Señor Pino îi puse câteva întrebări generale despre familia și educația ei, și Sara găsi că e ușor să stai de vorbă cu acest om fermecător. El îi povesti câte ceva despre Hacienda Delgado, explicându-i că Don Vicente dorește să dea o educație de bază copiilor muncitorilor săi, și că preotul din Santa Fé a îmbătrânit prea tare pentru a mai fi în stare să-i învețe pe tineri. — De asemenea, când copiii cresc destul de mari,. lucrează cot la cot cu părinții lor la hacienda. Dacă avem un profesor rezident, pot petrece câteva ore dimineața cu lecțiile, pentru ca în restul zilei să se ocupe cu treburile gospodărești. — Don Vicente trebuie să fie un om generos, dacă angajează o învățătoare pentru acești copii, când ar putea să n-o facă, comentă ea sfios. Auzind un râs imprudent, își ridică privirea și-l văzu pe bărbatul tânăr stând în cadrul ușii salonului și uitându-se la ei. Era mai prezentabil acum, în cămașa încheiată și cu haina pe el. Cu toate acestea, tremurul stomacului îi reveni. — Muncitorii lui îl adoră, señorita. Este foarte bun cu ei, spuse Rafael și se opri lângă scaunul înalt. Sara se simți din nou sufocată de prezența sa și întrebă nervos: — Și dumneavoastră lucrați pentru Don Vicente? Buzele lui senzuale se strâmbară într-un surâs cinic: — Si, dar probabil cu mai puțin devotament. Señor Pino își ridică privirea spre tânăr și se-ncruntă ușor. — Nu mi-am dat seama că Rafael nu s-a prezentat. Este nepotul lui Don Vicente, Don Rafael Esteban Delgado. Ea încuviință din cap și se miră de tonul tânărului, dar nu insistă, pentru că acesta o privise într-un mod care-i provocă un tremur în tot corpul. O făcea să se simtă atât de ciudat, încât nu mai era sigură că-și dorește câtuși de puțin postul. Singurul lucru care o opri să vorbească era conștiința faptului că acasă o aștepta Jonas Farber. Señor Pino se întoarse la discuția lor. — Dacă ne decidem să-ți oferim acest post, señorita, cât de curând ați putea fi gata să călătoriți? — Mâine, spuse ea fără ezitare. Sprâncenele lui Señor Pino se ridicară, dar el spuse afabil: — Foarte bine. Vom trimite un mesager la dumneata acasă cu răspunsul, azi după-amiază, la ora trei. Señor Pino se ridică și aduse un toc și hârtie, cerându-i să-și scrie adresa. După ce făcu aceasta, Sara îi mulțumi și el o conduse la ușă. Simțea privirea tânărului arzându-i spatele.   *   Rafael și Pedro stăteau față în față în sufrageria hotelului și-și luau prânzul. Fiecare era pierdut în propriile gânduri, în timp ce-și mestecau friptură cu legume. Rafael nu și-o putea scoate din minte pe Señorita Clayton, ceea ce-l irita. Simțea în adâncul sufletului ceva tulburător, un fior pe care-l credea de mult mort. Era atât de tânără și frumoasă, cu fața ei perfectă și cu ochii albaștri ca cerul de acasă, în timpul verii. Presupunea că pielea ei albă era ceea ce îl fascina, pentru că femeile din ținutul său erau măslinii. Silueta ei era plină de grație și-l chinuia dorința de a o strânge în brațe. Por Dios! Era ceva timp de când nu se mai culcase cu o femeie, și era pe cale să devină aproape sentimental în privința acestei fete străine. Dar avea ceva care-l făcea să dorească s-o protejeze. Era o inocență... o vulnerabilitate. Se încruntă și-și atacă friptură cu înverșunare. Și gândurile lui Pedro erau tot la Sara. Era exact ceea ce Don Vicente îi ceruse să găsească: frumoasă, inteligentă, de familie bună. Dar, indiferent de judecata bătrânului, Sara ar fi o soție perfectă pentru Rafael și o excelentă stăpână pentru Hacienda Delgado. își ridică privirea spre Rafael. — Cred că Señorita Clayton e o bună alegere, ce zici? Rafael continuă să mănânce și ridică din umeri: — E poate prea tânără. — Avem nevoie de cineva tânăr să facă această călătorie, prietene. Și să facă față tinerilor ei protejați. Câtă vreme nu are familie, nu va tânji după casă ei, sublinie el. Cred că e foarte*trist că fratele ei a mur;it în puțul ăia de mină. Îmi amintesc accidentul. Rafael încuviință, dar refuză să se lase copleșit de milă. — Vorbește foarte puțin spaniolă, Pedro. Cum are să-i învețe ceva pe copii? — Pot să-ți spun că-i inteligentă și-are să învețe repede. Am s-o învăț în timpul călătoriei. Până să ajungem la Santa Fé are să vorbească destul de fluent. Pedro era nedumerit de comportamentul lui Rafael. Chiar ieri se plânsese că Pedro era prea critic față de candidate. — Fă cum vrei. Pentru mine n-are nici o importanță, spuse Rafael. Don Vicente ție ți-a încredințat sarcina asta, nu mie. Pedro zâmbi împăciuitor. — Știa că ai să fii destul de ocupat cu transportul de marfă, Rafael, și nu voia să-ți dea bătăi de cap. Atunci e stabilit. Am să trimit un mesager acasă la señorita azi după-amiază, ca să-i cer să fie gata de plecare mâine la prânz.

CAPITOLUL UNU Căsătoria şi surprizele   Căsătoria este o prietenie recunoscută de poliţie. Robert Louis Stevenson   Într-o după-amiază târzie din vara lui 2006, mă aflam într-un mic sat din nordul Vietnamului. Şedeam lângă o vatră afumată în compania câtorva localnice a căror limbă nu o vorbeam, încercând să le pun întrebări legate de căsătorie. Călătoream de câteva luni deja de-a lungul Asiei de sud-est alături de bărbatul care urma să-mi devină soţ. Presupun că termenul corect pentru un astfel de om ar fi „logodnic”, dar nici unul din noi nu se simţea prea în largul lui cu acest cuvânt, aşa că nu-l foloseam. De fapt, nici unul din noi nu era prea în largul lui cu noţiunea de căsătorie. Căsătoria nu intrase niciodată în planurile noastre şi nici nu era ceva dorit de vreunul din noi. Şi totuşi, în planurile noastre intervenise providenţa – şi de aceea ne preumblam acum la întâmplare prin Vietnam, Thailanda, Laos, Cambodgia şi Indonezia, făcând în acelaşi timp eforturi repetate – chiar disperate – de a ne întoarce în America şi a ne căsători. Bărbatul în cauză era pe atunci de doi ani iubitul meu, dragostea mea: îl voi numi în paginile acestea Felipe. Felipe e un domn brazilian blând şi tandru, cu şaptesprezece ani mai în vârstă ca mine, pe care l-am cunoscut într-o altă călătorie (o călătorie pe care chiar o programasem), făcută de mine în jurul lumii acum câţiva ani, în încercarea de a-mi obloji sufletul rănit. Spre sfârşitul acelei călătorii îl întâlnisem pe Felipe, care locuia de ani buni liniştit şi singur în Bali, îngrijindu-şi şi el inima rănită. Ce a urmat a fost atracţie, apoi o perioadă de curtare lentă, apoi – spre marea uimire a amândurora – dragoste. Aşadar, reticenţa noastră faţă de căsătorie nu avea nici o legătură cu absenţa dragostei. Din contră, Felipe şi cu mine ne iubeam cu pasiune. Ne făceam, fericiţi, tot felul de promisiuni, convinşi că vom rămâne împreună pentru totdeauna. Ne juraserăm până şi fidelitate eternă, deşi doar între noi. Problema era că amândoi supravieţuiserăm unor divorţuri dificile şi fuseserăm sfârtecaţi lăuntric atât de rău de experienţele noastre dinainte, încât simpla idee a căsătoriei legale – cu oricine, chiar şi cu nişte persoane drăguţe ca noi înşine – ne umplea de groază. Evident, de regulă, cele mai multe divorţuri sunt destul de dificile (Rebecca West observa că „să divorţezi este aproape întotdeauna o ocupaţie la fel de veselă şi de folositoare ca spartul unor porţelanuri de valoare”), iar divorţurile noastre nu făcuseră excepţie. Pe o scară cosmică a nocivităţii divorţurilor de la unu la zece (în care unu echivalează cu o separare amiabilă şi zece echivalează cu… o execuţie în toată regula), probabil că mi-aş nota propriul divorţ cu vreo 7,5. Nu s-a lăsat cu sinucideri sau crime, dar, pe de altă parte, ruptura a fost cel mai urât act posibil dintre doi oameni care, altminteri, erau cât se poate de bine-crescuţi. Şi s-a prelungit mai mult de doi ani. Cât despre Felipe, prima lui căsnicie (cu o australiancă inteligentă, o intelectuală) se încheiase cu aproape un deceniu înainte de întâlnirea noastră din Bali. La vremea respectivă, divorţul lui se desfăşurase destul de civilizat, dar pierderea soţiei (şi a accesului la casă, la copii şi la aproape douăzeci de ani de viaţă care se duceau odată cu ea) lăsase în sufletul acestui om bun o umbră persistentă de tristeţe, dominată de regrete, senzaţia de izolare şi de nesiguranţă financiară. Aşa că experienţele noastre ne-au lăsat pe amândoi secătuiţi de puteri, răvăşiţi lăuntric şi complet suspicioşi în legătură cu bucuriile oferite de sfânta taină a căsătoriei. La fel ca oricine care a trecut vreodată prin valea de umbră a divorţului, Felipe şi cu mine învăţaserăm pe propria piele un adevăr tulburător: că orice intimitate poartă cu ea, ascunse undeva, dedesubtul minunatelor suprafeţe ale începuturilor, premisele catastrofei absolute. Mai învăţaserăm şi că în instituţia căsătoriei este mult mai uşor să intri decât să ieşi. Neîngrădit de lege, partenerul necăsătorit poate ieşi oricând dintr-o relaţie nesatisfăcătoare. Dar tu – persoana căsătorită legal care doreşte să scape de dragostea damnată – vei descoperi repede că o parte semnificativă a contractului tău marital aparţine statului şi că, uneori, statului îi ia foarte mult timp până să-ţi acorde permisiunea de a pleca. Astfel, te poţi pomeni foarte uşor prins luni şi chiar ani întregi într-o legătură legală lipsită de iubire, în care ajungi să te simţi cam ca într-o clădire incendiată. Clădire incendiată în care tu, prietene, eşti încătuşat de un calorifer din pivniţă, incapabil să te eliberezi, în timp ce fumul te năpădeşte din toate părţile şi grinzile se prăbuşesc… Îmi pare rău dacă vi se pare că sunt lipsită de căldură. Vă împărtăşesc toate aceste gânduri neplăcute doar ca să explic de ce Felipe şi cu mine am făcut, încă de la începutul poveştii noastre de dragoste, un pact puţin obişnuit. Ne-am jurat din toată inima să nu ne căsătorim niciodată, în nici o circumstanţă. Ne-am promis chiar şi să nu ne amestecăm niciodată banii sau bunurile, pentru a evita astfel potenţialul coşmar de a trebui să împărţim din nou un depozit de explozibili personali, cu ipoteci comune, acţiuni, proprietăţi, conturi bancare, electrocasnice şi cărţi preferate. Odată făcute aceste promisiuni în modul cel mai solemn, am purces amândoi în parteneriatul nostru compartimentat cu mare grijă, cuprinşi de un mare sentiment de linişte. Pentru că, aşa cum promisiunea reprezentată de logodnă reuşeşte să înfăşoare alte cupluri într-un sentiment de protecţie, jurământul nostru de a nu ne căsători niciodată ne învăluise pe amândoi în siguranţa emoţională de care aveam nevoie pentru a ne mai încerca o dată norocul în dragoste. Şi acest angajament al nostru – golit în mod conştient de angajamentul oficial – era miraculos de eliberator. Ne făcea să ne simţim de parcă am fi descoperit Pasajul prin Nord-Vest către Intimitatea Perfectă, acel lucru care, după cum scria García Márquez, „seamănă cu dragostea, dar este lipsit de problemele dragostei”. Aşa că asta am şi făcut până în primăvara lui 2006 – ne-am văzut de treabă, construindu-ne împreună o viaţă fin divizată, plină de satisfacţii şi lipsită de constrângeri. Şi am fi continuat să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi în acelaşi fel dacă n-ar fi apărut un obstacol extrem de supărător. Pe fir a intrat Departamentul de Securitate Internă al Statelor Unite. Problema era că Felipe şi cu mine – deşi aveam o mulţime de asemănări şi de bucurii în comun – nu aveam în comun şi naţionalitatea. El era cetăţean australian de origine braziliană şi, pe vremea când ne cunoscuserăm, locuia în Indonezia. Eu eram americancă şi, cu excepţia călătoriilor făcute, îmi trăisem cea mai mare parte a vieţii pe Coasta de Est a Statelor Unite. Nu prevăzuserăm la început nici o posibilă problemă legată de iubirea noastră fără patrie, deşi, privind în urmă, probabil că ar fi trebuit să anticipăm unele complicaţii. Aşa cum spune un vechi proverb: un peşte şi o pasăre se pot îndrăgosti, dar unde să locuiască? Salvarea noastră, credeam noi, era faptul că amândoi eram călători agili (eu eram o pasăre care se putea scufunda, iar Felipe, un peşte care putea să zboare), astfel că, în primul an al poveştii noastre de iubire cel puţin, am trăit practic în aer – scufundându-ne şi zburând peste oceane şi continente ca să fim împreună. Din fericire, vieţile noastre profesionale ne erau de ajutor în acest aranjament atât de iute de picior. Ca scriitoare, eu îmi puteam lua serviciul cu mine oriunde. Ca importator de bijuterii şi pietre preţioase care îşi vindea mărfurile în Statele Unite, Felipe trebuia oricum să călătorească mereu. Tot ce trebuia să facem era să ne coordonăm deplasările. Aşa că eu zburam în Bali; el venea în America; amândoi mergeam în Brazilia; ne întâlneam din nou în Sydney. Am acceptat o slujbă temporară la Universitatea Tennessee, unde am predat tehnici literare, şi timp de câteva luni stranii am locuit împreună într-o cameră neîngrijită dintr-un vechi hotel din Knoxville. (Apropo, recomand acel mod de a locui oricui vrea să testeze adevăratele niveluri de compatibilitate dintr-o relaţie nouă.)

Capitolul 1   Mariette citi îngrijorată scrisoarea lui señor Francisco Maria Lorca y Lobos, un fabricant de chitare foarte cunoscut din împrejurimile Madridului. Individul se exprima într-o engleză perfectă, dar conţinutul mesajului era destul de neplăcut, îşi spuse tânăra oftând. De fapt, scrisoarea îi era adresată lui Henrik Olsen, tatăl Mariettei, care murise în urmă cu câteva luni. Însemna deci că Francisco nu ştia că bătrânul se prăpădise... O umbră trecătoare întunecă faţa Mariettei rememorând evenimentele care încă o îndurerau... De câteva luni, imaginea tatălui ei o bântuia zi şi noapte, aproape ca o prezenţă vie... încă de pe vremea când învăţase să meargă, îl însoţise pe Henrik la magazin, plăcându-i să-l urmeze pas cu pas prin sălile uriaşe pline cu instrumente muzicale. N-o certase niciodată, ba dimpotrivă, o încurajase! Şi încet-încet, odată cu trecerea anilor, îi insuflase pasiunea pentru comerţ şi gustul pentru muzică. După naşterea fiului său, Martin, familia se temuse că Henrik îşi va neglija fetiţa, transferându-şi întreaga afecţiune asupra băieţaşului, dar din fericire nu s-a întâmplat aşa. Henrik îşi iubise cu aceeaşi tandreţe şi fiul şi fiica... Totuşi, Martin, după ce mai crescuse, nu manifestase decât un interes moderat pentru activitatea profesională a tatălui său şi curând deveni evident faptul că perspectiva de a prelua succesiunea afacerilor lui nu-l entuziasma deloc. După moartea lui Henrik, se străduise, fără prea mare tragere de inimă, să participe la administrarea firmei şi la vânzarea de instrumente muzicale. Cu toate astea, a lăsat în grija surorii lui controlul întreprinderii lor familiale... Mariette reveni la realitate şi formă un teanc din actele împrăştiate pe biroul din stejar masiv, apoi îşi mai aruncă o privire asupra notei pe care o scrisese pentru fratele ei. În ea erau menţionate în câteva rânduri problemele urgente de rezolvat a doua zi. Privirea i se opri din nou asupra scrisorii din faţa ei şi se uită câteva secunde la curbele elegante ale semnăturii lui señor Francisco Maria Lorca y Lobos. Mariette îşi dădu la o parte de pe frunte buclele negre, ca şi când prin acest gest ar fi reuşit să alunge grijile care o copleşiseră. Avea un păr superb, dar, în ciuda tuturor eforturilor ei, nu reuşea să-l strunească în vreun fel. Era singurul lucru din viaţa ei care nu se supunea controlului, recunoscu ea zâmbind. La cei douăzeci şi şapte de ani ai ei, considera că venise vremea să renunţe la aspectul cam copilăresc pe care i-l dădea părul rebel, dar Mariette se înşela... Părul ei castaniu tuns nici prea lung, nici prea scurt îi scotea în evidenţă delicateţea naturală a trăsăturilor. Toţi spuneau că moştenise aspectul fizic de la ramura italiană a familiei, pe când ochii de un albastru bătând spre mov îi avea de la tatăl ei... Mariette se pomeni că îi fuge gândul la trecutul lui Henrik. Magazinul ocupase întotdeauna un loc central în viaţa lui. Bunicul lui, care se numea tot Henrik, fusese acela care, după o lungă călătorie din Scandinavia până în Statele Unite, se stabilise în cele din urmă la New York pentru a deschide un magazin. Datorită muncii înverşunate a celor trei generaţii care au urmat, firma, la început foarte modestă, se dezvoltase foarte mult. Atunci când Henrik, al treilea cu acelaşi nume, se lansase şi el în afaceri, soţia lui, Anna Rosetti, îi acordase un sprijin preţios. Din nefericire, tânăra lui soţie, îmbolnăvindu-se de o boală incurabilă, părăsise prea repede lumea aceasta. Depăşind cu greu această încercare dureroasă a vieţii lui, Henrik îşi consacrase restul zilelor educării celor doi copii ai lui, ocupându-se în acelaşi timp şi de activităţile sale comerciale. În spatele uşii de sticlă a biroului în care Mariette îşi făcea ordine în hârtii se găsea magazinul. Pe pereţii acoperiţi cu lambriuri vechi erau înşirate instrumente muzicale. La stânga erau agăţate saxofoane, tromboane şi trompete care străluceau în soarele asfinţitului. La dreapta se zăreau formele întunecate ale chitarelor, mandolinelor, banjourilor şi viorilor. La etaj, pianele, violoncelele şi contrabasurile ocupau întreaga suprafaţă a uriaşei săli de expunere. Mariette se apropie încet de vechea tejghea din lemn pe care se aliniau sute de partituri clasice şi contemporane, dar deodată încremeni. Îşi adusese brusc aminte de ceva. Señor Francisco Maria Lorca y Lobos nu venise oare în urmă cu câţiva ani la New York? Ba da... Îşi amintea acum de vizita pe care acesta o făcuse la magazin. Trecuse foarte mult timp de atunci. Pe vremea aceea era doar o adolescentă şi nu avea decât o singură ambiţie: să meargă pe urmele tatălui ei şi să pună umărul la dezvoltarea magazinului. După ce terminase liceul, insistase aşadar pe lângă tatăl ei s-o lase să-l ajute la treabă. Dar îi fusese imposibil să-l facă să înţeleagă. Convins de calităţile excepţionale ale fiicei lui, refuzase cu îndârjire s-o lase să-şi abandoneze studiile. „Eu am învăţat meserie din mers, insista el cu un aer serios, dar tu ai posibilitatea de a te duce la facultate ca să-ţi perfecţionezi cunoştinţele referitoare la administraţie şi comerţ. Nu rata această ocazie, pentru că vei regreta mai târziu. În ziua de azi trebuie să capeţi noţiuni solide de administraţie şi contabilitate ca să reuşeşti în afaceri. Greşeala nu iartă niciodată...” În cele din urmă, Mariette a urmat cursurile Universităţii Columbia şi şi-a luat diploma cu un succes răsunător. În schimb, constată cu un fel de resemnare că nu era prea dotată din punct de vedere muzical. În ciuda eforturilor nenumărate depuse de profesorul ei de violoncel, rezultatele rămâneau destul de modeste... Lumea muzicală o pasiona, dar trebuia să recunoască faptul că nu va deveni în veci o muziciană de geniu. În campus, farmecul şi buna ei dispoziţie i-au atras multe simpatii, numeroşi studenţi devenindu-i prieteni. Tinerii îi făceau curte, fără însă ca relaţiile lor să ia o turnură mai serioasă. Obiectivul Mariettei era acela de a munci pentru a-şi lua examenele, şi nu să se ţină de aventuri sentimentale. Atunci când tatăl ei, mândru de succesele ei universitare, îi aduse la cunoştinţă că se hotărâse să-i ofere un sejur de un an în Italia, nu se putuse abţine să nu-şi arate mirarea. — De ce vrei să studiez violoncelul acolo? Ştii foarte bine că nu am talent. După patru ani de studiu, nivelul meu a rămas destul de mediocru. Henrik făcuse un gest cu mâna, sfătuind-o să aibă răbdare. — Ascultă-mă două secunde, draga mea, continuase el cu o voce emoţionată. Aş dori să intri în contact cu muzicieni, pentru a înţelege mai bine universul şi realitatea muncii lor. În plus, asta va reprezenta o experienţă suplimentară în domeniul comercial. De altfel, bunica ta ţine neapărat să faci cunoştinţă cu membrii familiei ei. Ştii foarte bine că o parte din rădăcinile tale se află în Italia! Atunci, Mariette acceptase şi petrecuse un an minunat la Florenţa. Aşa cum se aşteptase de altfel, nu-şi descoperise noi talente muzicale, în schimb, întâlnirea cu Paulo îi transformase radical cursul vieţii, care până atunci era unul destul de liniştit. La câteva săptămâni de la sosire, îl cunoscuse pe tânăr în timpul unei vizite la rudele ei. Fusese imediat cucerită de înfăţişarea lui tipic latină şi ascuţimea minţii acestuia. Curentul de simpatie reciprocă ce-i împinsese pe Paulo şi Mariette unul spre celălalt se transformă repede în pasiune sentimentală. Plin de vitalitate şi entuziasm, Paulo o iubea pe Mariette aşa cum iubesc oamenii când sunt tineri. Fata simţea pentru el afecţiune şi consideraţie, dar nu se lăsă niciodată copleşită de flacăra mistuitoare a iubirii. De altfel, Paulo care visa să o ia de soţie, o trata cu un respect deosebit. În nicio împrejurare nu a încercat să-i învingă rezistenţa şi să compromită inocenţa şi puritatea, lucruri pe care le aprecia atât de mult la ea. La capătul anului petrecut în străinătate, Mariette trebui să cedeze în faţa evidenţei: în ciuda sentimentelor tandre care o legau de Paulo, dorea din tot sufletul să se întoarcă în Statele Unite. Locul ei era acolo, lângă tatăl ei... Atunci când Paulo constată că hotărârea ei era irevocabilă, îi mărturisi că viaţa lui, distrusă pentru totdeauna, nu mai avea niciun sens... Acest episod avusese loc cu cinci ani în urmă. De atunci, Mariette primea în mod regulat veşti despre verii lui, de la care află că Paulo depăşise cu bine criza, se însurase cu o tânără superbă şi avea deja doi copii minunaţi. Mariette oftă adânc. Se simţi brusc doborâtă de oboseala de peste zi şi îşi simţea picioarele înţepenite. Nu numai că era epuizată, dar avea şi o foame de lup. Ar fi poate mai bine să lase pe mâine rezolvarea problemei delicate a chitarelor Lobos, dar nu renunţă la idee şi se îndreptă spre biblioraftul cu fişele clienţilor şi furnizorilor ei obişnuiţi. Martin avea dreptate, îşi spuse ea răsfoind maldărul de documente. În viitorul apropiat, cumpărarea unui calculator va deveni probabil absolut necesară. Astfel ar putea ţine la zi contabilitatea, evaluarea aproape instantanee a situaţiei stocurilor şi ar putea să facă mai uşor comenzile. Peste câteva minute, Mariette ţinea în mână corespondenţa cu familia Lobos. Se întrebase de mai multe ori, referitor la acest mister surprinzător, ce se întâmplase oare cu cele două chitare comandate cu opt luni în urmă furnizorilor lor spanioli? Enigma rămânea de nepătruns. Era evident că cele două instrumente, în valoare totală de şaisprezece mii de dolari şi confecţionate de un meşter lutier din Cuenca, nu ajunseseră la destinaţie. Rămânea de văzut dacă măcar părăsiseră teritoriul spaniol, îşi repetă ea pentru a mia oară. Oare prin ce nefericit joc al întâmplărilor avusese loc acel incident? Era vorba despre o greşeală administrativă, aşa cum se întâmplă uneori? În cazul de faţă, problema era una dintre cele mai grave, continuă raţionamentul Mariette, cu figura încruntată. Cei doi chitarişti americani deveniseră nerăbdători şi familia Lobos cerea plata instrumentelor pe care afirmau că le-au trimis spre Statele Unite la data cuvenită... Chiar mâine dimineaţă va lua legătura cu avocatul lor, Charles Wingfield Baker şi împreună cu Martin, va stabili drumul care trebuia urmat pentru a da de capătul acelei afaceri spinoase, se hotărî ea închizând cu zgomot uriaşul biblioraft. Şi poate va fi nevoită să se ducă în Spania ca să discute direct cu furnizorii lor, trase ea concluzia, uşor depăşită de situaţie... Magazinul ocupa patru etaje ale unei vechi clădiri confortabile situată în mijlocul Manhattan-ului. Martin îi propusese să închirieze două din etaje, care erau ale lor, ca să crească profitul, dar Mariette se opusese categoric acestei idei. Magazinul Olsen Music îşi va păstra cu orice preţ aspectul tradiţional pe care îl avusese întotdeauna! Nici nu intră în discuţie închirierea patrimoniului lor familial, deşi, într-adevăr, în anii aceia chiriile crescuseră în mod considerabil. Era ora nouă şi ceva când Mariette deschise uşa apartamentului ei de la etajul patru. Pe vremuri, Martin şi tatăl ei locuiau cu ea, dar după moartea lui Henrik, Martin se hotărâse să devină independent şi se instalase într-un alt cartier al New York-ului. Mariette îşi încropi o cină rapidă, apoi se trânti în balansoar, aflat lângă şemineul din salon. Nu se schimbase nimic aici încă de pe vremea când era copil. Cunoştea de când se ştia şirul acela de încăperi cu farmec desuet, cu plafonul înalt şi pline de mobile atinse de patina timpului! Singurele modificări fuseseră făcute de tatăl Mariettei în bucătăria uriaşă, având grijă ca aceasta să fie echipată în mod funcţional, şi mai construise şi o baie spaţioasă şi modernă. Aceste modernizări nu schimbaseră însă aspectul învechit al apartamentului. Cu capul sprijinit de spătarul fotoliului, Mariette începuse să citească romanul pe care îl începuse de curând, răsfoind rapid paginile, ca să ajungă la capitolul dorit. Bunica ei, pasionată de poveştile sentimentale, insistase pe lângă nepoata ei: — Citeşte cartea asta... Te va învăţa multe lucruri... îi spuse ea întinzându-i volumul. Ca să nu o supere pe bătrână, Mariette îl vârâse în poşetă. Acum îl deschisese, hotărâtă doar să-l răsfoiască, dar curând fu captivată de intriga acestuia şi, fără să vrea, terminase deja primele capitole. Totuşi, eroul nu era prea simpatic. Îi amintea de Garth, un bărbat pe care se străduise să-l dea uitării... Mariette tresări când îşi aminti îndelungata ei legătură cu Garth. După ce se întorsese din Italia, Henrik Olsen refuzase din nou s-o lase să lucreze la magazin. Îi sugerase ca mai întâi să-şi îmbogăţească în continuare cunoştinţele şi să câştige mai multă experienţă. Fiind recomandată în mod călduros de către Henrik, luase contact cu un impresar care căuta o colaboratoare. În cursul întrevederii în care îl întâlnise pe Garth pentru prima oară, individul nici măcar nu încercase să-şi ascundă atracţia pe care o simţise faţă de ea. Indignarea tinerei se transformă însă la un moment dat în amuzament şi la sfârşitul discuţiei conveniră că va începe să lucreze de săptămâna următoare. La puţin timp după angajare, Garth îi oferi ocazia de a-l însoţi la un cocteil. Cei doi tineri căpătară foarte repede obiceiul de a ieşi împreună. Cei trei ani care urmară i se părură lui Mariette ca un vârtej ameţitor. Garth avea în mod incontestabil o personalitate fascinantă. Energia, inteligenţa dublată de raţiune şi spiritul lui întreprinzător făceau din el un bărbat strălucit. Din amicale, relaţiile dintre ei deveniră treptat mai intime, dar acestea nu-i oferiră Mariettei idealul absolut la care visa ea. Lui Garth îi lipsea o calitate foarte preţioasă: căldura umană care presupunea înţelegere şi intuiţie... Într-o bună zi, Mariette ajunse la o concluzie tristă: cu Garth nu făcea altceva decât să piardă timpul. Era convinsă că el nu-i va oferi niciodată ceea ce avea nevoie, de aceea îi propuse tânărului să se despartă. După ce îi trecu primul moment de surpriză, acesta acceptă cu o pasivitate derutantă hotărârea iubitei lui. Îi mărturisi că nu era de principiul de a forţa o femeie să se vadă cu el. Dat fiind că ea dorea să stea departe de el, era liberă s-o facă, încheiase el cu o indiferenţă ciudată în voce. Jignită cumplit, Mariette îşi părăsise postul de ataşat de presă şi insistase să lucreze cu tatăl ei. Avea pe atunci douăzeci şi cinci de ani... Începând din acea clipă, activitatea profesională deveni principalul motor al vieţii ei. Merse deci înainte, străduindu-se să uite cele două eşecuri sentimentale ale sale. Pendula din salon bătu de unsprezece ori. Mariette se ridică somnoroasă din balansoar şi se duse în dormitor. În timp ce se vâra în aşternuturile fine, problema care o frământa de câteva ore bune îi reveni în minte în mod obsedant. De ce chitarele expediate de către furnizorul spaniol nu sosiseră la destinaţie? Unde era cheia acelui mister? Henrik îl stimase întotdeauna foarte mult pe Ernesto Lobos şi între cei doi negustori se stabiliseră legături de prietenie, dar având în vedere tonul scrisorii lui Francisco, fiul lui, raporturile dintre cele două familii riscau să se strice. Mariette îşi amintea ca prin ceaţă vizita pe care le-o făcuseră Ernesto şi Francisco. Tânărul avea douăzeci şi patru de ani, pe când ea nu era pe vremea aceea decât o adolescentă stângace şi timidă. Cât de jenantă fusese întrevederea! îşi spuse ea oftând. Când îşi amintea de ea, se îmbujora toată la faţă. Pe vremea când era la colegiu, Henrik îi încredinţase sarcina să ţină evidenţa stocului de partituri muzicale. În timpul liber, se achita foarte scrupulos de îndatorirea ei. În ziua aceea, tatăl ei îi ceruse să-i pregătească vreo sută de exemplare dintr-o melodie de Brahms pentru unul din clienţii lui. Pe când cobora din magazie, cu braţele încărcate cu stiva de hârtii, atenţia îi fu atrasă de intrarea bruscă în magazin a doi oameni. Tatăl ei, care se grăbise să le iasă în întâmpinare, începuse să vorbească în spaniolă cu ei, după care îi conduse în biroul lui. Ce urmaşe, se derulase ca secvenţele unui film. Mariette îl văzuse uluită pe tânărul Francisco întorcându-se automat spre ea. Privirile li se întâlniseră şi, datorită intensităţii ochilor lui întunecaţi, simţise că o emoţie ciudată pune stăpânire pe ea. Era o tulburare pe care n-o mai simţise niciodată în viaţa ei. Francisco îi păruse o fiinţă excepţională, înzestrată cu graţie şi o ciudată seducţie virilă în acelaşi timp. Îmbrăcat cu un costum foarte elegant, de culoare deschisă, care îi scotea în evidenţă pielea măslinie, mergea cu o supleţe aproape felină. Faţa lui exprima o oarecare duritate, care era însă îndulcită de forma blândă şi senzuală a buzelor. Uluită, rămăsese ţintuită locului o bună bucată de vreme, sperând ca tatăl ei să-i ceară să vină să-i cunoască pe musafiri, dar din cauza entuziasmului cu care arăta străinilor instrumentele expuse în magazin, Henrik părea să fi uitat de prezenţa fiicei lui. Mariette traversă supărată încăperea şi puse partiturile într-o cutie. Tocmai se pregătea să închidă capacul acesteia, când auzise vocea lui Henrik în spatele ei: — Mariette, aş vrea să-ţi prezint... Prea emoţionată să se mai poată mişca din loc, nu schiţase nicio mişcare spre micul grup. — Mariette! insistase Henrik. Ieşind din toropeală, tânăra lovise cutia cu braţul şi, spre disperarea ei, văzuse risipindu-se pe podea zecile de partituri... Urmaşe o lungă tăcere, apoi cei trei bărbaţi se aplecaseră şi adunaseră hârtiile de pe jos. Aplecându-se şi ea, Mariette atinsese din greşeală mâna lui Francisco. Atunci, el se uitase la ea fără să spună niciun cuvânt, stârnind în trupul ei aceeaşi tulburare pe care o simţise şi cu câteva minute în urmă... După ce adunaseră teancul de hârtii şi-l puseseră pe tejghea, Ernesto şoptise pe un ton afectuos: — Iartă-ne, copila mea, că te-am deranjat în timp ce lucrai. Dă-mi voie să te salut. Sunt încântat să te cunosc. Făcându-se roşie ca racul la faţă, Mariette îngăimase câteva cuvinte politicoase, observând că Francisco o priveşte în continuare insistent. Avea o privire pătrunzătoare, posomorâtă, traversată din când în când de o tristeţe de nedescris... Acel incident fusese foarte umilitor pentru ea. Evident că unele detalii se estompaseră în mintea ei, dar acum atmosfera apăsătoare a acelei împrejurări îi revenise brusc în faţa ochilor... Se miră că ţinuse minte cu atâta precizie faţa lui Francisco, silueta lui trufaşă şi aristocratică. Acea întâlnire neaşteptată o marcase atât de mult, încât uneori, îl visa noaptea. Dar trecuseră doisprezece ani de atunci. Dintr-o adolescentă naivă se transformase în femeie şi îmbătrânise şi Francisco. Din câte auzise, preluase afacerea tatălui său şi probabil că de câteva luni conducea firma Lobos. Enervată că nu reuşea să adoarmă, Mariette se ridică din pat, îşi puse pe ea un capoţel din mătase şi se duse la bucătărie să bea un pahar cu apă. Se întoarse apoi în dormitor şi se strădui să pună frâu gândurilor care o frământau. Adormi curând şi trăsăturile feţei începură să i se destindă treptat.  

Capitolul 1 Avionul aterizase la timp și trăsese la terminalul internațional din Mascot. Era un zbor „charter” care transporta așa-ziși „migratori” care, cu nici 32 de ore în urmă, încă își beau berea în Anglia. Venind de la vamă, Harriet Leeson putea vedea grupuri mici de călători primite și îndrumate de oficiali; alții - cei norocoși - își salutau cu emoție prietenii și rudele ce-și făcuseră intrarea pe pământ australian înaintea lor și care erau gata, doritori chiar, să-i pună și pe ei la curent cu noile rânduieli. Harriet făcea parte dintre cei norocoși. Trebuia să fie cineva acolo care s-o aștepte, și limpezii ei ochi castanii treceau cu repeziciune și nerăbdare în revistă fețele, în căutarea lui Nicky. Nu era prea îngrijorată că nu-l vedea. Se putea ca avionul lui, care ar fi trebuit să ajungă cu o oră înaintea avionului ei, să fi întârziat. Asemenea lucruri se întâmplau, caz în care ea va trebui să aștepte. Era un moment de relaxare, bineînțeles, și sentimentul de încordare, care o asaltase nebunește, căpătă o rapidă tentă descendentă. Fusese atât de incitată la gândul că-l va revedea, mintea ei fierbând de bucurii pe care să i le spună - emoția zborului, faptele altor pasageri, tot felul de mărunțișuri. Filozofând, ea își croi drum prin mulțimea care pălăvrăgea, spre a arunca o privire la panoul de sosiri. Își zări propriul zbor și semnalul luminos care îi indica sosirea. Acum, unde era al lui Nicky? El se îmbarcase la Istanbul... Stătea acolo scrutând panoul, o fată înăltuță și subțire, cu părul negru fluturând și cu ochi mari, căprui, până când găsi ce căuta. Istanbul! Inima îi tresări brusc. Avionul aterizase deja cu o jumătate de oră în urmă, la 8,30! Atunci, unde era Nicky? Harriet, deși nu se speria ușor, trăi un început de panică. Îl întâlnise pe Nicky cu mai puțin de două luni în urmă și se îndrăgostiseră aproape instantaneu. În 5 săptămâni, el o ceruse de soție. — Imediat, insistase el, cât de repede se poate aranja. Deși ea nu-i împărtășise în totalitate planurile, venise în Australia cu certitudinea absolută că vrea să se căsătorească cu el. Era nebună după el. Știa că-i va îndrăgi familia, că ei o vor îndrăgi pe ea - că totul va fi minunat. Prudența fusese ideea tatălui său. — Ușurel, Harriet, o sfătuise el. Nu e nici o grabă. Nu ai decât 22 de ani. Încearcă să-l cunoști pe Nicky mai bine; întâlnește-i familia. Formează-ți o idee despre locul unde vei locui - unele dintre locurile acelea îndepărtate sunt groaznice, să știi, și nu orice britanic trece prin Australia ca gâscă prin apă. Iar căsătoria e ceva destul de definitiv, din câte știu eu. — Așteptarea nu ar schimba nimic între mine și Nicky. Harriet fusese destul de categorică. — Cât despre Australia - atâta timp cât Nicky este acolo, asta e tot ce contează; mă adaptez. — Poate, draga mea, dar mai sunt și alte lucruri de luat în considerare, insistase tatăl ei. Părinții nu acceptă cu ușurință o noră necunoscută care le este impusă, mai ales că, fiind singurul lor fiu, tinde să fie considerat deosebit. Apoi adăugase cu seriozitate: — Lăsând la o parte toate acestea, Harriet, aș dori să te mai gândești puțin, spre binele tău. Nu ești obișnuită să faci față vieții pe cont propriu. Harriet, care plănuise să emigreze - de una singură - înainte să-l fi cunoscut pe Nicky, era convinsă că tatăl său se înșela cu ultima presupunere. Îl iubea pe Nicky și atât! Nu avea nevoie de el s-o ajute să facă față la nimic. Dar își iubea și respecta tatăl și în final acceptă, fără tragere de inimă, să facă cum o sfătuise el, fiindu-i însă destul de greu să-l convingă pe Nicky că, câteva săptămâni în plus nu ar însemna mare lucru. Acum, dând drumul valizei mari și genții ușoare de mână pe podeaua lucioasă, își dori, inutil, să se fi căsătorit cu Nicky când vrusese el. Dar dacă, pentru nu știu ce motiv, el pur și simplu nu venise? Dacă nu avea să-l mai vadă niciodată? Pentru o clipă rămăsese împietrită de spaimă, dar își reveni cu promptitudine. Bineînțeles că va veni! Bineînțeles că totul va fi în ordine! Pentru că erau atât de nebunește îndrăgostiți unul de altul. Poate s-a dus să bea o cafea și nu și-a dat seama că avionul ei aterizase. Sau, poate, chiar în acest moment, vreun mesaj o aștepta pe undeva. Asta era tot! Plecase din Anglia cu câteva zile înaintea ei pentru că își promisese să facă și o vizită în Turcia. Cum nu putuse să călătorească cu zborul charter împreună cu ea, hotărâseră că el ar fi putut foarte bine să profite de ocazie. Își ridică bagajele și porni hotărâtă spre ghișeul de Qantas. Avea să verifice dacă domnul Nicholas Jamieson era pe lista de pasageri de la Istanbul, și poate atunci i se va transmite prin stație să o caute. Deși nu-i stătea în fire, își mușca buzele și își încleștase strâns degetele pe mânerele genților. Își impuse să se relaxeze: Nu te impacienta! Totul se va rezolva de la sine și peste câteva momente vei râde. Aproape ajunsese la biroul de Qantas când o voce masculină profundă și autoritară i se adresă: — Scuzați-mă! Dumneavoastră sunteți domnișoara Harriet Leeson? — Da. Harriet se întoarse repede, plină de speranță, așteptând un mesaj. Dar bărbatul care-i vorbise nu era nicidecum un oficial. Era înalt, lat în umeri, cu o figură întunecată. Purta un costum ușor. O cămașă albă și o cravată portocalie elegantă. Ochii lui, care o priveau intens, erau de un albastru-gri întunecat iar gura lui fermă afișa un ușor zâmbet plăcut. Din cine știe ce motiv ciudat, lui Harriet i se contură în minte imaginea unor dealuri împădurite și și-l imagină în treacăt pe acest bărbat îmbrăcat în haine confortabile, în culorile pădurii, cu un câine undeva prin preajmă. O încerca un acut sentiment de déjà  vu, de parcă îl mai întâlnise undeva înainte, deși cu certitudine nu era adevărat. — Îl cauți pe Nicky Jamieson, nu-i așa? spuse el, puțin amuzat. — Da, confirmă din nou Harriet. Ochii ei rămăseseră privind fix, în expectativă... Inima îi bătu mai repede pentru o fracțiune de secundă. Ce mai urma? — Ei bine, el întârzie. — Întârzie? Dar avionul a... — Da, știu. E cam complicat, și, sincer să fiu, nici eu nu sunt prea lămurit pentru a-ți expune situația. Sora mea vitregă îți va explica totul în câteva minute. O urmă de zâmbet flutură pe buzele lui încântătoare. — Nu mai fi atât de dezorientată. Nu te părăsim, vom avea noi grijă de tine, îți promit. Apropo, eu sunt Finn Ascroft. Vino cu mine s-o căutăm pe Helen. El îi luă bagajele și fără ca măcar să priceapă ce se întâmpla, Harriet îl urmă. Finn Ascroft. Acest nume nu-i spunea absolut nimic. O grămadă de întrebări i se învălmășeau în minte, dar tăcea. Se întreba ce legătură putea să existe între Nicky și sora vitregă a lui Finn Ascroft. Totul era atât de încurcat. Urcară cu scara rulantă până la Plecări, traversară o zonă mochetată unde oamenii stăteau de vorbă sau așteptau în scaune confortabile. Prin sistemul audio de informare a publicului, o voce făcea ultimul apel la îmbarcare pentru un zbor oarecare. „Pasagerii să se prezinte la terminalul de îmbarcare!”. Ajunseră în fața unui local cu mese micuțe și se opriră lângă una la care o fată blondă și un tânăr cu favoriți stăteau unul lângă celălalt privindu-se în ochi ca și cum ar fi fost îndrăgostiți. Pe masă erau câteva cești goale de cafea și nici unul nu ridică privirea până când bărbatul care o însoțea pe Harriet nu le atrăsese încetișor atenția: — Helen!... Helen era o fată cu ochi albaștri, cam de vârsta lui Harriet, micuță, subțire, delicată, și părea să trăiască un vis. Ridică neatentă ochii. Finn Ascroft făcu prezentările. — Sora mea vitregă, Helen Farbill. Și Tom Gilerist. Helen, Tom - domnișoara Harriet Leeson. Toți își zâmbiră și murmurară câte ceva; Finn scoase un scaun pentru Harriet și amândoi se așezară. — Ați dori o cafea, domnișoară Leeson? Harriet își simțea gura uscată și nu putu decât să dea din cap. Ceea ce dorea cel mai mult era să afle câte ceva despre Nicky, dar nimeni nu părea grăbit s-o lumineze. Finn Ascroft comandă cafeaua unei chelnerițe și când se întoarse, Helen își întinse mâna stângă. Harriet surprinse strălucirea unui diamant în timp ce fata, cu un zâmbet încântat, chicotind, spuse: — Uite, Finn! Tom tocmai mi l-a dat. — Ei, ei! El ridică din sprâncene în semn de încântare. — Felicitări amândurora. — Ești surprins? — Nu, copleșit. Chelnerița aduse cafelele aburinde. Harriet aproape că nu mai putea rezista. Îi venea să plângă. Își sorbi automat cafeaua deși era atât de fierbinte. Era obosită fizic după zborul lung, și primise un fel de lovitură amețitoare. Acum, acești trei străini, care aproape făceau abstracție de ea, vorbeau despre logodna lui Tom și a lui Helen. Harriet se simți ca o intrusă. Încercă să pară interesată, să zâmbească, dar îi venea să urle: „Ce s-a întâmplat cu Nicky? Aveți de gând să-mi spuneți odată?” Tresări când Finn, după ce-i aruncase o privire rapidă, spuse brusc: — Potolește-te o secundă, Helen, și lămurește-o pe biata fată! — Oh, îmi pare rău. Fata cea blondă afișă o figură plină de regret și îi zâmbi lui Harriet, scuzându-se. — N-am mai fost niciodată logodită și sunt atât de entuziasmată încât m-am prostit. Nicky m-a rugat să vin neapărat să te întâmpin și mi-a dat o scrisoare pentru tine. Își deschise geanta de piele de șarpe, căută în ea, apoi, în timp ce-i înmâna plicul, spuse: — Ești prietenă cu Sarannah Moore, nu-i așa? — Da. Mâna lui Harriet tremură ușor luând scrisoarea și vocea îi vibră întrebând: — Unde te-ai întâlnit cu Nicky? — Oh, în Istanbul. Era o mare nebunie, chicoti. Am dat unul peste altul din întâmplare - de necrezut, Finn! - la un bijutier lângă Hotel Ayasofia. Eram cu Pepper, Tom - ceilalți erau la bazarul acoperit. Am început să-i povestesc cât de imposibil era totul și o jumătate de oră mai târziu am decis să schimbăm locurile. A fost un noroc fantastic! Se uită la fratele ei vitreg cu ochii ei mari și albaștri. — Pur și simplu aș fi murit, Finn, dacă ar fi trebuit să duc până la capăt acea călătorie pe uscat. Nu puteam s-o sufăr. Nu sunt deloc rezistentă la greutăți - îmi place confortul și gata. Harriet rămăsese cu gura căscată. Simțea cum culoarea i se retrage din obraji. Au schimbat locurile. Atunci unde era Nicky? Ce însemnau toate astea? Finn tăcuse până atunci. — Citește scrisoarea, Harriet. Mi-e teamă că e practic imposibil s-o faci pe Helen să rămână la subiect. Vocea lui era amabilă. Întoarse cu tact privirea de la fața ei palidă și-și puse zahăr în cafea. Ceilalți doi încă vorbeau - Harriet auzi din nou numele lui Pepper. Scoase singura foaie de hârtie ce se găsea în plic; fu nevoită să clipească înainte de a putea descifra scrisul care îi era atât de puțin familiar.   „Draga mea Harry, citi ea, îmi pare foarte rău pentru această situație, dar ce altceva aș fi putut face? Sărmana Helen era în pragul isteriei. De ce o fată ca ea s-a aventurat oare într-o plimbare de la Londra la Bombay cu o dubiță de tranzit, nu voi ști niciodată. Cele mai bune hoteluri și confortul constituie, mai degrabă stilul lui Helen. O să-ți placă de ea - este o fată de prin partea locului (teritoriul meu!) și o dulceață; a promis să aibă grijă de tine. Nu prea pot să pretind că am devenit cine știe ce martir - această excursie va fi grozavă și voi avea o grămadă de lucruri să-ți povestesc când ne vom întâlni. Și, așa cum spuneai chiar tu, câteva săptămâni în plus n-ar însemna mare lucru, nu-i așa? Te iubesc! Nicky.   P.S. Tare mi-aș dori să fii aici, doar că nu cred că asta ar coincide cu ideea ta despre distracție. P.P.S. Foarte important! Vezi să-i faci o impresie bună mamei mele. N.”   Uluită, Harriet citea întruna scrisoarea. Pur și simplu nu-i venea să creadă. Câteva săptămâni în plus! Nu-l va vedea pe Nicky săptămâni întregi! Ce-o să se facă ea atâta timp? Ridică privirea și observă că toți trei o priveau. Păreau că așteaptă ca ea să spună totuși ceva. Parcă trăia un coșmar. Și totuși aruncă o privire asupra scrisorii și revăzu cuvintele „Te iubesc”; ochii îi înotau în lacrimi. Le alungă clipind, ridică privirea și reuși să zâmbească, dar nimic mai mult. Probabil că-și ascunsese sentimentele mai bine decât crezuse, deoarece Helen spuse cu dezinvoltură: — Presupun că ești dezamăgită. Îl cunoști bine pe Nicky? Harriet se întrebă dacă auzise bine. Nicky nu-i spusese fetei ăsteia cât de bine se cunoșteau, ce însemnau unul pentru celălalt? Vru să spună: „Îl cunosc destul de bine ca să mă căsătoresc imediat cu el ce se întoarce”. Și totuși, dacă Nicky nu spusese nimic despre asta, cum putea să spună ea? Și poate Nicky nu vrusese ca Helen să se simtă prea rău pentru că-i întârziase sosirea. Astfel încât răspunse pe cât de serios posibil putea: — Îl cunosc de vreo două luni. Ne-am văzut destul de des în această perioadă. — Eu îl cunosc de-o viață, spuse Helen. Domeniul lor este în același district cu al nostru. E foarte amuzant, dar planurile lui nu pot fi întotdeauna numite stabile. Ceea ce a fost spre norocul meu în situația mea, dar nu și spre al tău. Mă ierți? — Bineînțeles, o asigură Harriet cu voce joasă. Înghiți un nod care începu s-o sufoce. Lângă ea, Finn Ascroft scoase o foiță și tutun din buzunar și începu să-și ruleze o țigară. Era sigură că se uită la ea, iar când el îi vorbi și ea se întoarse, văzu că avusese dreptate. — Unde l-ai cunoscut pe Nick, Harriet? — La Dublin, răspunse Harriet. Venise la fabrica de ceramică unde lucram eu să caute o fată care era prietenă cu sora lui în Australia - Sarannah Moore. — Așa e, spuse Finn gânditor. Mi-o amintesc pe prietena Corinnei. Harriet se simți vag înveselită deoarece măcar Finn o cunoscuse pe Sarannah. Găsise cel puțin un punct comun. — Am lucrat împreună și vorbea atâta despre Australia încât mă hotărâsem să emigrez. — Hmm, spuse Finn. Deci și tu ești olăriță. — Da. — Presupun că vei dori să lucrezi în Sydney, interveni Helen. Cu ce te putem ajuta? I-am promis lui Nicky că voi avea grijă de tine. Stătu un moment pe gânduri. — Finn! Nu s-ar putea să aibă Corinne ceva idei? N-am putea suna la Tallawong, se vedem ea ce ne sugerează? — Așteaptă puțin, Helen, zise Finn. Harriet nu ne-a spus încă ce planuri are. S-ar putea să aibă cu totul alte idei. Harriet cu siguranță avea, și îi fu recunoscătoare lui Finn că măcar intuise acest lucru. Nu voia să stea la Sydney. Nicky îi scrisese: „Vezi să-i faci o impresie bună mamei mele!” Asta însemna că el dorea ca ea să meargă la Tallawong, la familia lui. Se uită la Finn și-i surprinse ochii întunecați ațintiți gânditor asupra ei. Ea îi zâmbi. — Nu vreau să stau la Sydney. — Oh, dragă, spuse Helen uitându-se la fratele său vitreg. Eu și cu Tom vrem să mai rămânem în oraș câteva zile - mergem s-o vedem pe bătrâna doamnă Gilcrist. Așa că, Finn... — Bine, spuse Finn. Totul se va aranja! Voi vedeți-vă de programul vostru! Ochii albaștri ai lui Helen se îndreptară asupra lui Harriet. — Dar i-am promis lui Nicky că voi avea grijă de Harriet. — Mă ocup eu de asta, o asigură Finn. — Oh, vă rog, nu vă faceți griji în privința mea, îndrăzni Harriet stânjenită. Nu dorea să fie inoportună pentru nimeni. Înclina să creadă că Helen intenționa de la bun început s-o lase pe capul lui Finn. Nu că Helen nu era o fată foarte drăguță, Harriet era sigură de asta, se citea pe fața ei. Dar Nicky o pusese într-adevăr în încurcătură. Oricum, Harriet se hotărâse deja ce vrea să facă; spuse cu calm: — Dacă îmi spune cineva cum să ajung, mă duc direct la Tallawong - la doamna Jamieson. Se lăsă o tăcere datorată surprizei. Ochii lui Finn deveniră încă și mai gânditori. Păi, își reaminti Harriet, venindu-i să râdă, afirmase că îl cunoaște pe Nicky doar de vreo două luni, deci, bineînțeles că erau surprinși de dorința ei de a sta la mama lui. Finn fu acela care rupse tăcerea. Se uită la ceas, își împinse scaunul și spuse cu hotărâre. — Minunată idee. Sunt sigur că Corinne va fi nerăbdătoare să te cunoască. Îi zâmbi lui Harriet. — Am două locuri rezervate pentru cursa de Cooma. Helen nu vine acasă azi, așa că ai dreptate. Din acest moment, al doilea bilet este al tău, Harriet. Mașina mea este la Cooma; te duc eu la Tallawong, e în drumul meu. Nici o problemă! — Mulțumesc, spuse Harriet recunoscătoare. Se ridicară toți și Helen murmură: — Dacă nu e bine... Finn o întrerupse rapid. — Nu-ți face griji, Helen, am eu grijă de fata asta. — Și Helen se va întoarce curând acasă, rânji Tom. Tata mi-a dat exact două săptămâni ca s-o conving să se căsătorească cu mine. — Te-ai descurcat bine, îl felicită Finn. Cei doi bărbați râseră împreună.   * *   *   Harriet își propusese să privească spre hubloul avionului în timpul zborului spre Cooma, dar adormi și Finn trebui s-o trezească înainte de aterizare. Era foarte atent și drăguț cu ea, fapt pentru care ea îi era recunoscătoare. Dejunară la un hotel, el îi povesti câte ceva despre Cooma, un orășel situat la poalele Munților Înzăpeziți, fiind sediu al enormei amenajări hidro-electrice din acești munți. După ce mâncară, se plimbară de-a lungul faimosului bulevard internațional cu steaguri, ce se desfășura în fața Parcului Centenar. Aici fluturau steagurile a 27 de țări din care veniseră oameni să ajute la construirea imenselor baraje, la săparea kilometrilor întregi de tuneluri prin munți și ridicarea marilor centrale electrice care făceau toate parte din ansamblu. Harriet realiză că s-ar fi bucurat mult mai mult de compania lui Finn dacă ar fi fost într-o stare de spirit mai veselă. Era foarte manierat și spunea lucruri interesante și pline de inteligență. Recunoscătoare, ea îi acordă politicoasă întreaga sa atenție, refuzând cu hotărâre să cedeze sentimentelor deprimante care amenințau s-o copleșească. Absența lui Nicky era o lovitură mult prea puternică spre a o trata cu calm. Era grozav de dezamăgită și se simțea complet neajutorată. Tallawong, unde locuia doamna Jamieson, era situat la o distanță de câteva mile de Cooma. Harriet știa că mama lui Nicky deținea și administra un motel acolo, și mai știa, de asemenea, că acesta urma să fie vândut, pentru a cumpăra o proprietate la țară unde vor crește vite sau oi. Nicky însuși, care avea o diplomă în științe agricole, va administra proprietatea. Finn își luă mașina; în mers, Harriet admiră peisajele înverzite care-i defilau prin fața ochilor. Fusese un anotimp bun, cu multă ploaie, îi spuse Finn. Ea vedea peisajul în toată splendoarea lui. Harriet se gândi că va fi fericită aici. Era o zi fierbinte, totuși nu neplăcută, cerul era albastru și în față se desfășura griul intens al munților - Munții Marii Cumpene de Ape. Pe ici, pe colo, în țarcuri, Harriet zărea oi sau cornute albe și roșcate stând la umbra eucalipților sau plimbându-se încet prin iarba înaltă de pe malurile râului. Era liniște și pace, abia dacă vedeai vreo locuință pe o rază de câteva mile. Cele două sau trei orașe prin care trecură erau așezări micuțe, cu o stradă principală și un mănunchi de magazine. Dacă Nicky ar fi fost acolo, Harriet ar fi avut o grămadă de întrebări de pus și comentarii de făcut, și totul ar fi fost o minunată aventură. Oftă fără să-și dea seama, iar Finn spuse imediat: — Trebuie să fii sătulă și moartă de oboseală de atâta drum, Harriet. Ea îi zâmbi rapid. — Puiul de somn din avion mi-a prins bine. Și prânzul ăla delicios! Îmi plac tare mult toate astea. Îmi pare totuși rău că am pierdut o perspectivă de sus a „pământului virgin”. — Pământ virgin? Finn era ușor amuzat. — Ar trebui să străbați pășunile și încă ceva înspre interiorul continentului ca să dai de pământ virgin. — Da, probabil. Poate mă consideri ignorantă și aiurită, dar am citit câte ceva despre Australia când eram în Anglia. Sarannah a încercat să-mi ofere o anumită perspectivă asupra imaginii la care ar trebui să mă aștept, dar cred că nici ea n-a prea fost la țară în timpul celor nouă ani și ceva cât a stat aici. Cred că a venit la Tallawono o dată cu Corinne. Nicky abia intrase la facultate atunci. — Da, îmi amintesc vara aceea, zise Finn gânditor. Urmă o pauză. Atenția lui părea să se fi abătut de la discuția lor. Încetinise și se uita atent în față. Harriet îi urmări privirea și văzu două păsări enorme, zburând una după alta deasupra șoselei. Urmărindu-le, ea văzu una năpustindu-se, iar pe cealaltă urmând-o și pentru o secundă crezu că se vor izbi de parbrizul mașinii. Apoi, brusc, amândouă cotiră și se înălțară. — Șoimi, spuse Finn. N-aș fi vrut să mă pricopsesc cu vreunul pe parbriz... ce spuneai? — Despre Sarannah? — Nu, despre tine și emigrant. Cum a reacționat familia ta? Harriet era puțin surprinsă de interesul lui. — Ei bine, s-au gândit că este decizia mea. Tatăl meu a fost întotdeauna foarte înțelept și înțelegător. Știa că am nevoie de o schimbare. Plecarea din Anglia și slujba din Dublin nu fusese decât un început. Pe neașteptate se auzi vorbind bucuroasă, încrezându-se în el. O făcea să se simtă mai puțin stânjenită. — Mama a murit când eram în ultimul an de școală și toată lumea era de părere că trebuie să stau acasă și să am grijă de tata și de surorile mele - Penny nu avea decât șapte ani, iar Belinda nouă. Dar tata n-a fost de acord, așa că am terminat școala și am urmat o facultate de arte. Am avut noroc că am putut să-mi aranjez orele în așa fel încât să pot avea grijă de familie. Bineînțeles, nu făceam eu totul - aveam pe cineva care spăla și călca. Se întrerupse și se uită la el cu îndoială. — Nu știu de ce-ți spun toate astea, probabil că te plictisesc. — Fii liniștită, nu sunt nici pe departe plictisit. Spune-mi cum ai ajuns să lucrezi la Dublin, Harriet. — Oh, mi-am terminat cursul - m-am specializat în olărie și sculpturi în ceramică. Și apoi, tata s-a recăsătorit. O iubeam toate pe Madeleine - mama mea vitregă - dar am simțit... ei bine, m-am simțit prea mare ca să mai stau cu ei acolo tot timpul. Nu era corect. — Două femei în aceeași casă... Așa că te-ai retras. Foarte frumos din partea ta. — Cred și eu. Am avut noroc cu slujba asta la Dublin. Mi-a plăcut foarte mult și am învățat mai multe despre olărit decât aș fi putut vreodată învăța la facultate. După ce am cunoscut-o pe Sarannah și după lungile discuții pe care le purtam cu ea, mi s-a părut o idee bună să vin în Australia - să mai văd câte ceva din lume. Plănuisem asta de ceva timp când l-am cunoscut pe Nicky. Adăugă abia auzit: — Parcă destinul și-a vârât coada. — Și întâlnirea cu Nicky te-a convins să faci ceea ce trebuie? Vocea lui era seacă. — Ceva de genul ăsta, răspunse Harriet fără să se gândească. El n-o urmărise; o secundă mai târziu pășunea se termină și dădură peste o prelungire a lacului, care se întindea drept în fața lor, albastru sub albastrul cerului de vară, Harriet își ținu respirația. Fusese atât de neașteptat! Finn, care oprise mașina, zâmbi pe seama surprizei ei. — Acesta este lacul Eucumbene, cel mai mare lac de acumulare din amenajarea din Munții Înzăpeziți. A existat un oraș întreg sub lacul ăsta, Harriet. Adaminaly. A fost reconstruit câteva mile mai încolo. Cea mai mare parte este în totalitate nouă, dar câteva dintre casele originale și bisericile au fost dărâmate și reconstruite piatră cu piatră. Dar poate că îți spun lucruri pe care le știi deja? Harriet scutură din cap. Cu Nicky nu discutase deloc despre astfel de lucruri! Era fascinată de imensul zid al stăvilarului și de multele insule de lemn de pe lacul ale cărei margini nu le putea vedea. Existau golfuri, peninsule, coturi și cotituri. Copaci pe jumătate scufundați sau încă supraviețuind departe de țărm, înecându-se puțin câte puțin; mai încolo, contorsionate, ramurile superioare ale altor copaci, uscate și gri, se ridicau neputincioase deasupra apelor. Existau garduri cu stâlpi și balustrade care înaintau printre țarcuri, în apele lacului. Harriet se gândi la gospodăriile acoperite de ape, la orașul înecat. Așa ape! Și se spunea că Australia este cel mai uscat continent din lume. — Toată apa asta provine din topirea zăpezilor, spuse Finn, parcă ghicindu-i gândul. Alpii noștri sunt acoperiți cu zăpadă, cinci luni pe an. Apele sunt stocate aici și trimise spre consum în oricare parte a pășunilor, după necesități. Există porți care dau în tuneluri lungi de mile întregi, la mii de metri în pântecele munților. Este un sistem minunat dar complicat și care aprovizionează Victoria și New South Wales cu electricitate. Se întrerupse: — Acum este rândul meu să întreb dacă nu cumva te plictisesc. — Nu, doresc să învăț cât mai multe cu putință. Întrebă ezitând: — Atunci și „pământul virgin” beneficiază de pe urma acestei amenajări? Sau vorbesc din nou prostii? — Nu, bineînțeles că nu sunt prostii. Zone din ceea ce tu numești „pământ virgin”, foarte puțin locuit, beneficiază - de exemplu văile râurilor Murray și Murrumbidgee, spre vest. Tom Gilcrist, pe care l-ai cunoscut în dimineața asta, provine dintr-o familie de viticultori ale căror podgorii se află în Z.I.M. - zona de irigații a râului Murrumbidgee. Apa din acest lac este transportată prin tuneluri și pe râul Tumut, până la Murrumbidgee, iar de aici prin canale de-a lungul podgoriilor. La fel se procedează și pentru orezării, livezi de portocali, lanuri de grâu, ferme de oi și așa mai departe, toate înfloritoare datorită lacului Eucumbene. Altă întrebare își făcu loc în mintea lui Harriet: — Trebuie să existe oameni care și-au pierdut pământurile din cauza acestui lac, Finn. Ce s-a întâmplat cu ei? — Au fost foarte cinstit despăgubiți. Cei care au fost isteți - adică majoritatea - au cumpărat pământ în altă parte sau și-au investit banii în afaceri. Ca familia Jamieson, de exemplu: ei au cumpărat un motel. Harriet privea lacul albastru cu mai mult interes acum. Nu știuse că așa ceva se întâmplase cu ferma de oi a tatălui lui Nicky. Crezuse că o vânduse deoarece era bolnav și căutase o afacere pe care soția lui s-o poată conduce când el nu va mai fi. — Ferma de oi a familiei Jamieson este pe undeva pe aici? îl întrebă ea, și ridicând privirea dădu peste ochii lui întunecați urmărind-o. — Ei bine, nu. Sub un alt lac de acumulare, unul mai mic, lacul Tallawong. Se întoarse și porni mașina. — Ar trebui să mergem să vedem ce se poate face pentru tine. Trebuie să fii nerăbdătoare să găsești un loc să te instalezi. — Nu sunt nerăbdătoare, spuse Harriet zâmbind. Totuși, era puțin nervoasă cu gândul la întâlnirea cu doamna Jamieson, căreia Nicky spusese că era important să-i facă o impresie bună. — Sunt sigură că voi putea sta la doamna Jamieson. Urmă o pauză foarte scurtă, înainte ca Finn să spună cu prudență: — Dacă din cine știe ce motive nu se va putea, Harriet, să nu-ți faci griji. Am eu grijă de tine. Vorbise cu blândețe, dar ferm. Cu siguranță, își luase în serios responsabilitatea față de ea. Harriet îi era recunoscătoare dar știa că nu va avea nevoie de ajutorul lui... Nicky îi povestise mamei sale despre ea, și doamna Jamieson era la fel de nerăbdătoare s-o întâlnească. Când privi înapoi, un moment mai târziu, lacul se pierduse în urmă. Goniră de-a lungul drumului, trecură pe lângă încă un orășel și ajunseră la Șoseaua Alpină. Curând vor fi în Tallawong. Harriet se întreba dacă arăta bine, sperând ca doamna Jamieson s-o placă. Asta nu prea contase cât timp fusese în Anglia cu Nicky, dar acum era singură - cu excepția lui Finn, care era de fapt un străin - și începuse să conteze foarte mult. Conta și pentru Nicky, scrisoarea lui era o dovadă în acest sens. Se întreba de ce. Fusese atât de nepăsător, evaziv, în ceea ce privește familia sa, până acum. Ea știa că el are o soră mai mare, Corinne, și doi frați mai mici, ale căror nume nu și le putea aminti. Și mai știa că, după ce se vor căsători, vor locui la țară și vor administra o fermă de vite sau oi, sau poate pe amândouă. Mama lui va fi mulțumită să scape de problema motelului. Cel puțin Harriet așa dedusese. Nu după mult timp, traversară alt lac, amenajat în câmpie, și ajunseră la Tallawong, un oraș prosper, desfășurat într-o vale largă și întinzându-se în sus pe versanții acesteia; un oraș de bungalouri micuțe, înconjurate aerisit de grădini frumos îngrijite. Acoperișurile de țiglă scânteiau în soare, iar pe ici-pe colo, clădiri cu câte două etaje le dominau pe celelalte. Strada principală era umbrită de copaci și încadrată de mașini parcate lângă trotuare. Existau magazine, hoteluri, restaurante. Nu era un oraș mare, dar era aglomerat. Harriet îl întrebă pe Finn dacă acest lucru se datora turismului. — Cam așa ceva. Oamenii opresc aici în drum spre ținuturile înzăpezite sau fac vizite turistice la amenajarea din Munții Înzăpeziți. Pe lângă asta, oamenii de la țară, din districtele învecinate, își fac unele cumpărături de aici. Ajunseră la capătul străzii principale, și începură să urce un deal lung. La jumătatea distanței spre vârf, Harriet putea deja zări o clădire ce aducea a motel. Un alt val de nervozitate o copleși, își căută oglinda și se privi neliniștită. Se rujă puțin, îndepărtă un firicel de praf de pe obraz și-și netezi părul negru. Finn conducea încet. — Doamna Jamieson o ști ceva despre sosirea ta? — Sunt sigură că știe, spuse Harriet zâmbind. Nicky trebuie s-o fi anunțat, mai ales că el personal nu este aici. — Înțeleg. Urmă o pauză lungă, ca și cum el încerca să se hotărască dacă să continue sau nu. Apoi spuse: — Există ceva ce ar trebui lămurit. Ești logodită cu Nicky? Acum Harriet fu cea care ezită. Dacă i-ar fi pus această întrebare imediat ce se întâlniseră, i-ar fi spus „Da”, și cu promptitudine. „Neoficial suntem logodiți.” Acum însă, știind că Nicky nici nu-i sugerase măcar lui Helen care era situația, nu știa ce răspuns să dea. Se gândi că ar fi bine să mai aștepte până la întâlnirea cu doamna Jamieson, astfel încât răspunse degajat: — Ei bine, aproape. — Hmmm, concluzionă Finn, deci ai intenții serioase în legătură cu Nicky... — Da, răspunse ea sec. N-aș fi străbătut atâta drum dacă n-aș fi avut. — Nu. Începusem și eu să-mi dau seama... Ei bine, am ajuns. Parcă în fața clădirii care purta numele de „Motel Tallawong”. Era o clădire din cărămidă de culoarea smântânii, lungă, cu două etaje, care domina orașul, față în față cu munții învăluiți în ceață vineție. Deschizându-i lui Harriet portiera, Finn remarcă: — Doamna Jamieson trebuie să fie la recepție. Lăsăm bagajele aici și vorbim cu ea mai întâi, nu? Să vin cu tine sau nu? — Oh, aș dori să vii, te rog. Harriet își dădu seama că nu era încă pregătită să fie lăsată singură. Se baza pe sprijinul lui Finn. O luă de braț și-i zâmbi încurajator - un zâmbet larg care-i dezveli dinții frumoși. Ea spera din nou că arată bine și că doamna Jamieson, care bineînțeles era foarte nerăbdătoare s-o cunoască pe fata de care fiul ei se îndrăgostise atât de departe de casă, o s-o placă. Ea era foarte sigură că o va îndrăgi pe mama lui Nicky. Când Harriet și Finn intrară pe ușa de sticlă și pășiră pe covorul auriu tocit, femeia din spatele tejghelei ridică privirea de la dosarele colorate pe care le sorta. Fu o surpriză pentru Harriet, care se aștepta în subconștient să vadă o femeie care să corespundă imaginii de mamă. Doamna Jamieson, însă, era cam de înălțimea lui Harriet, slăbuță și îmbrăcată elegant, cu părul frumos, argintiu, contrastând cu o față plăcută, plină de viață și uimitor de tânără. Părea a avea în jur de patruzeci și cinci de ani și Harriet observă ochii ei căprui, strălucitori care semănau cu ai lui Nicky. — Ei, Finn! Părea satisfăcută. — Ce te aduce în oraș? Ochii ei se întoarseră repede și cu curiozitate spre fata de la brațul lui. — Mă duc spre casă, Lucy, răspunse imediat Finn. Am fost la Sydney s-o întâmpin pe Helen la aeroport, îți povestesc imediat. O împinse ușurel pe Harriet înainte. — Ea este prietena lui Nicky. Harriet Leeson. Harriet - doamna Jamieson. — Îmi pare bine. Harriet îi zâmbi mamei lui Nicky, așteptând o exclamație de recunoaștere și poate plăcere la auzul numelui ei. Dar ambele se lăsară așteptate. Doamna Jamieson abia schiță un ușor zâmbet și murmură: — O prietenă de-a lui Nicky? Ce drăguț!

Pentru ca vreau sa cred in tine de Andrew Mason 1.                                         …şi mai am o noutate pe care trebuie să ţi-o comunic, Vera, Am auzit că John Ballard ar fi fost eliberat înainte de termen. Pentru bună purtare! Îţi poţi imagina aşa ceva? Sunt de acord cu tine că asta nu este bine de loc, dar nu trebuie să fii îngrijorată. Ballard nu are voie să părăsească Anglia. Ceea ce înseamnă că nu trebuie să-ţi fie teamă că va apare pe neaşteptate la tine acasă, în Hamburg, pentru a-ţi face necazuri. În cazul că voi afla şi alte noutăţi am să ţi le comunic neîntârziat. Aştept cu nerăbdare să aud cum îţi mai merge. Te sărut, Susan. I Vera Köstner lăsă scrisoarea să-i alunece încet în poală. Privi la cele patru file albastre şi observă că le mototolise involuntar. Mâinile îi tremurau în timp ce netezea scrisoarea prietenei ei din Londra, aşezând-o apoi cu grijă pe masa de scris din faţa ei. John este liber! gândi ea şi îşi frecă braţele, scuturată de frisoane. De la fereastra micuţului ei birou privirile i se plimbau asupra Elbei, observând fără să înregistreze vânzoleala aferată a oamenilor. Vera simţea imperios nevoia de a discuta cu cineva despre această ştire. Cu oricine ar fi fost. Dar apoi oftă şi clătină din cap. Fireşte, ar fi fost o prostie. Nu ar fi interesat pe nimeni faptul că la Londra a fost pus în libertate un infractor, un escroc care înşelase societatea de asigurări. Dar pentru ea acest lucru era foarte important. Ca şi pentru Caroline. Gândul la fiica ei îi declanşa Verei un sentiment de panică, pe care însă reuşi să şi-l stăpânească destul de repede. Ce vrei în fond? se întrebă ea. Doar ai ştiut din totdeauna că această clipă va veni mai devreme sau mai târziu. Era adevărat că John Ballard, fostul ei logodnic şi tatăl Carolinei fusese condamnat la zece ani de puşcărie, ceea ce însemna că ştiuse de la bun început că nu îşi va petrece tot restul vieţii în spatele gratiilor. Vera îşi muşcă buza de jos. Atâta doar, că nu se aşteptase să fie eliberat chiar aşa de repede. Sperase să mai aibă la dispoziţie un timp oarecare pentru a o putea pregăti sufleteşte pe Caroline cu privire la posibilitatea ca, într-o bună zi, să se trezească cu tatăl ei la uşă. Amânase însă mereu această discuţie aşteptând ca fiica ei să mai crească puţin înainte ca ea, Vera, să-i spună adevărata poveste a tatălui ei. Dorise să evite ca acest copil, în vârstă de numai şapte ani, să cunoască crudul şi hâdul adevăr. Iar acum se părea că nu-i mai rămăsese prea mult timp pentru a i-l spune. Din cercul de relaţii al Verei aproape nimeni nu ştia ceva despre John Ballard. Prietena ei Susan din Anglia era una dintre puţinii iniţiaţi, dar ea îl cunoscuse pe John încă de atunci, de la Londra. Unica persoană care mai ştia despre existenţa lui John Ballard era Katrin Stüber, vecina de apartament a Verei din casa cu chirie din Eppendorf. Vera se împrietenise foarte repede cu Katrin, lucru destul de neobişnuit pentru ea întrucât de la întoarcerea din Anglia dusese o viaţă foarte retrasă. Dar cu Katrin, o femeie simpatică şi plinuţă în jurul a treizeci şi cinci de ani, mamă a trei copii, se înţelesese excelent încă din prima clipă. Vera zâmbi abia perceptibil când îşi aminti că primul contact cu familia Stüber avusese loc de fapt prin intermediul fiicei sale, Caroline. Aceasta se împrietenise cu Stella, mezina soţilor Stüber, cu care era colegă de şcoală. Vera avusese multe ocazii să aprecieze prietenia lui Katrin. Aceasta era oricând dispusă să aibă grijă de Caroline când activitatea profesională o obliga pe Vera să lipsească seara de acasă. În rest Vera nu ieşea practic niciodată în oraş. Iar Carolinei îi plăcea să doarmă la Stella cu care se înţelegea foarte bine. Vera privi ecranul computerului, pe care era afişat textul articolului la care lucra. Vedea cuvintele fără să le înţeleagă. Gândurile îi zăboveau la viaţa pe care o dusese până atunci în Hamburg. Avusese mare noroc că a primit acel apartament cu vedere spre canalul Ise. Probabil că acest fapt s-a datorat intervenţiei conducerii redacţiei. Doar câţiva ani mai târziu devenise imposibil să mai faci rost de o locuinţă în Hamburg. Oraşul hanseatic[1] nu diferea în această privinţă prin nimic de restul metropolelor europene. Vera îşi aminti involuntar de casa minunată din suburbia de sud a Londrei care aparţinea familiei Ballard şi în care petrecuse vremuri atât de fericite alături de John. Acelaşi lucru era valabil şi în privinţa proprietăţii din Sussex ce aparţinea familiei, unde îşi petrecuse prima perioadă a sarcinii. Nici măcar Pat Ballard, atotstăpânitoarea lui mamă, nu reuşise să umbrească fericirea tinerei perechi. Însă toate acestea se petrecuseră înainte ca Vera să afle ce fel de afaceri învârtea John. Oftând, Vera încercă să alunge aceste gânduri posomorâte. Nu aceasta era problema în momentul de faţă. Important era să găsească răspuns la întrebarea cum trebuia să procedeze în această situaţie. Fără să vrea întinse din nou mâna după paginile mototolite. Ce mult se bucurase dimineaţa când găsise în corespondenţă scrisoarea vechii ei prietene din Londra. O luase cu ea la redacţie în mod special, cu gândul să o citească în pauza de prânz. Susan Mathies locuia la Londra de unsprezece ani. La fel ca şi Vera beneficiase la vremea respectivă de un curs practic în cadrul BBC, radiodifuziunea britanică, însă, primind o ofertă avantajoasă, rămăsese în continuare acolo. Vera preferase un post de voluntară la London Times. Simţea o înclinaţie mai mare pentru scris. Munca în radiodifuziune i se păruse prea agitată. Şi nu mult timp după aceea făcuse cunoştinţă cu John Ballard. Amintindu-si de aceste lucruri Vera închise ochii şi se lăsă pe spate. Times o însărcinase să scrie un articol despre tineri întreprinzători încununaţi de succes. John fusese al doilea întreprinzător pe care îl intervievase. Era brunet, cult şi se arătase foarte, foarte pătimaş. Şi nu avea de loc aspectul unui bărbat care-şi petrece tot timpul în spatele unui birou. Pe deasupra era şi cultivat, cel puţin aşa i se păruse Verei pe atunci, fiind, cu toată tinereţea sa, un om de afaceri de succes. Îşi dăduseră întâlnire pentru cină. Irezistibilul farmec al bărbatului o cucerise în scurt timp pe Vera. Cu tot succesul pe care îl înregistrase pe plan financiar John Ballard rămăsese în inima lui tot un aventurier, după cum el însuşi îi mărturisise Verei. La începutul relaţiei lor acest amănunt o impresionase puternic. Vera înţelesese abia mult mai târziu că succesul lui John se datora, în principal, averii pe care o moştenise de la tatăl său. Apoi descoperise că setea lui de aventură putea produce şi efecte dezastruoase. Însă era deja prea târziu. În acel moment era deja îndrăgostită nebuneşte de John. La începutul relaţiei lor Vera trecuse cu vederea destule neconcordanţe din comportarea lui, acceptând cu entuziasm când o ceruse de soţie în timpul unei cine romantice şi-i propusese să se logodească. Pe atunci nu o deranjase faptul că el trebuise să poarte chiar în aceiaşi seară, până târziu, o discuţie cu alţi oameni de afaceri. Oare nu era şi John un adevărat om de afaceri? îşi spuse ea. Şi în fond, acest lucru îi convenea chiar, pentru că nici ea nu avusese de gând să renunţe la cariera ei de ziaristă, aşa cum propusese fără prea multe menajamente Pat Ballard, mama lui John. În această problemă Vera îl simţise pe John de partea ei. Acesta respinsese încercările lui Pat de a se amesteca în viaţa ei pe un ton amabil dar ferm. Evocarea amintirilor îi dădea Verei o stare de nelinişte. Se sculă, prea răscolită pentru a continua să şadă şi se îndreptă spre fereastra biroului. Privi gânditoare afară, în timp ce era cuprinsă de amintiri din ce în ce mai neplăcute. La scurt timp după logodnă rămăsese gravidă. John fusese din cale afară de fericit şi începuse să facă planuri privind căsătoria. Însă pregătirile au fost întrerupte de catastrofa care s-a declanşat ca din senin. John făcuse de mai mult timp unele referiri cu privire la o afacere pe care o pusese la cale şi care avea să-i facă dintr-o dată foarte, foarte avuţi, refuzând însă să intre în detalii. Vera ştiuse doar că era vorba despre încărcătura unei nave care consta din mărfuri deosebit de valoroase şi de transportul acesteia într-un loc oarecare. Apoi nava se scufundase, însă John nu fusese nici pe departe atât de abătut cum s-ar fi aşteptat Vera. Oricum, suma pentru care fuseseră asigurate nava şi încărcătura se ridica la sute de milioane, şi asta în lire sterline, însă Verei i se păruse totuşi stranie buna dispoziţie afişată de John. Urmaseră apoi câteva misterioase convorbiri telefonice nocturne iar John devenise din ce în ce mai agitat. Vera ar fi încercat cu siguranţă să afle mai multe amănunte dacă nu ar fi fost atât de prinsă din cauza sarcinii şi a pregătirilor pentru nuntă. Şi apoi… Vera se cutremură când îşi aduse aminte de ce a urmat. Uneori se mai întâmpla încă şi acum să retrăiască acele evenimente sub forma unor coşmaruri chinuitoare. Într-o bună zi se treziseră la primele ore ale dimineţii cu mai mulţi civili în fata uşii, care l-au trezit pe John din somn. Erau oamenii serviciul secret britanic, şi care, după cum nu întârziase să afle, îl suspectau pe John de trădare de patrie. Se părea că încărcătura navei ar fi constat din tehnică de calcul de vârf, deosebit de valoroasă şi supusă restricţiilor de embargo. Şi asta încă nu era tot. Se părea că însuşi naufragiul navei fusese pus la cale de John, cu intenţia de a şterge urmele. Aceste acuzaţii deosebii de grave o înspăimântaseră pe Vera, care le considerase la început ca lipsite de absolut orice suport real. Dăduse crezare afirmaţiilor solemne ale lui John, da, se încăpăţânase să creadă cu disperare în ele. El îşi susţinuse nevinovăţia, declarând că acuzaţiile ce i se aduceau ar fi fost pure invenţii, dar cu cât cercetările avansau, cu atât mai zdrobitoare deveneau probele adunate împotriva lui. Pentru Vera aceasta însemnase trezirea brutală din minunatul ei vis. Poate că i-ar fi putut ierta lui John încercarea de a se sustrage restricţiilor impuse de embargoul economic, dar faptul că pusese în joc viaţa echipajului depăşea orice limită. Într-o seară îşi făcuse bagajele şi părăsise în secret casa din Sussex a mamei lui unde se refugiase după arestarea lui John pentru a scăpa curiozităţii presei de scandal. Dăduse deja depoziţia de martor şi, întrucât asupra ei nu plana nici cea mai mică suspiciune că ar fi ştiut de uneltirile puse la cale de John, nu i se puseseră niciun fel de piedici la plecarea din Anglia. Luase un avion spre Frankfurt şi de acolo se îndreptase spre Hamburg pentru a fi sigură că Pat Ballard nu va reuşi să reconstituie ruta pe care fugise. Pentru că Vera ştia prea bine că atât Pat cât şi John considerau copilul pe care ea îl purta în pântec ca pe un Ballard şi că nu vor întârzia să ridice pretenţii asupra acestuia. Iar Vera nu voia să mai aibă niciodată de-a face cu familia Ballard. Acesta era motivul pentru care făcuse totul pentru a-şi şterge urmele. Vera oftă şi plecă de la fereastră, aşezându-se din nou la masa de scris. Ei bine, acum se găsea în Hamburg. Sperase să-şi găsească aici liniştea. Însă perspectiva de a fi descoperită eventual chiar şi aici îi crea o stare neplăcută. În timpul celor şapte ani în care reuşise să se ascundă de el, John îi scrisese de mai multe ori la post restant, în Londra. Scrisorile fuseseră ridicate de Susan, prietena Verei, şi retrimise acesteia. Scrisorile vorbeau aproape în exclusivitate despre Caroline, fiica lor. Şi apoi, nici ea nu mai ştia prea bine când, Vera încetase să-i mai citească scrisorile; nici măcar nu le mai deschisese. Nu voia să mai ştie nimic despre John şi sperase ca acest capitol al trecutului ei să fie încheiat o dată pentru totdeauna. Dar acel trecut nemilos o ajunsese acum din urmă, Linişteşte-te, îşi impuse ea. Faptul că John Ballard a fost pus în libertate nu înseamnă nici pe departe că va reuşi să te găsească aici, în Hamburg. Şi Susan îi scrisese doar că avea interdicţie de a părăsi Anglia. Aşa că… Vera tresări când auzi voci în fata uşii biroului ei şi ridică privirile. Îl recunoscu pe unul din cei doi bărbaţi care erau tocmai pe cale să-şi ia rămas bun. Era Bernhard Heins, adjunctul şefului redacţiei pentru politică externă. Pe celălalt nu-l mai văzuse niciodată. Era roşcat, atrăgător şi înalt. Vera trasări involuntar sub privirea iscoditoare a ochilor săi verzi. Avea senzaţia că fusese surprinsă făcând un lucru interzis şi întoarse repede privirile, enervată de ciudata senzaţie neplăcută pe care o simţea în stomac. Însă când ridică din nou privirile el îi zâmbea înclinându-se uşor. — Poţi să-mi acorzi un moment, Vera? întrebă Bernhard Heins în timp ce intra în micuţul ei birou după ce se despărţi de celălalt bărbat. Vera îi zâmbi şi confirmă printr-o mişcare a capului. Se grăbi să împăturească scrisoarea lui Susan lăsând-o însă pe masa de scris, pentru a nu-i atrage atenţia. — Desigur, Bernhard, intră. Şi aşa tocmai făceam o mică pauză. Îşi plimbă privirile prin încăperea minusculă pe care conducerea redacţiei se încăpăţâna să o numească emfatic „birou”, după care ridică neputincioasă din umeri. — Din păcate nu-ţi pot oferi vreun loc. Decât doar dacă încerci singur să eliberezi scaunul. Bernhard Heins cercetă din priviri încăperea, care într-adevăr, se asemăna mai degrabă cu o debara decât cu un birou. Nu încăpeau decât un raft burduşit cu cărţi şi reviste, masa de scris a Verei şi scaunul pe care şedea ea. Scaunul pentru vizitatori de lângă masa de scris era încărcat de manuscrise şi reviste. Bine că biroul avea cel puţin fereastră. Lipsa cronică de spaţiu era resimţită de toţi redactorii revistei hamburgheze Magazin. Nici Bernhard Heins însuşi nu constituia o excepţie de la regulă, cu toate că era redactor-şef. Redactor-şef adjunct, se corectă el în sinea lui. Dar cine ştie, poate că asta avea să se schimbe cât de curând. Îşi privi colega cu curiozitate. Şi tocmai Vera Köstner era aceea care îi putea veni în ajutor în ceea ce-şi propusese. Lucra aici de cinci ani şi era o ziaristă deosebit de capabilă. Şi nu numai atât. Bernhard o iscodi din priviri pe femeia care şedea în faţa lui, încercând să pună ordine în hârtiile împrăştiate pe masa ei de scris. Vera era suplă, avea bucle blonde şi cei mai strălucitori ochi albaştri pe care îi văzuse Bernhard vreodată. Se îndrăgostise de ea din prima clipă în care o văzuse dar până acum o venerase mai degrabă în tăcere. A fost o mare surpriză pentru ei când a aflat că Vera avea deja douăzeci şi opt de ani şi că avea o fiică. Pe Caroline. Ciudat era doar faptul că nu vorbea practic niciodată despre familia ei. La început Bernhard a crezut, fireşte, că Vera era căsătorită şi aproape că nu-i venise să creadă când îl auzise spunând pe redactorul şef, Peter Holz, că era nemăritată şi-şi creştea singură fiica, fără ajutorul cuiva. Ce-i drept, vestea îl uimise dar totodată îi dăduse speranţe. Însă toate încercările sale prudente de a afla mai multe despre tatăl Carolinei eşuaseră ca urmare a opoziţiei hotărâte, deşi totuşi amabile, a Verei. Acest lucru îi incitase şi mai mult curiozitatea şi îşi dublase eforturile în încercarea de a afla ceva despre bărbatul acela. Nu era mult ce reuşise să afle, dar ceea ce ştia era cu atât mai interesant. Se ferise cu mare grijă să-i dea Verei vreodată de înţeles că ştia despre faptul că fusese amestecată în scandalul în legătură cu John Ballard. Fusese logodită cu escrocul care înşelase societatea de asigurări cu milioane de lire sterline şi lui Bernhard nu-i fusese prea greu să deducă că John Ballard era probabil tatăl Carolinei. Întrucât Vera evita în mod evident să vorbească despre trecutul ei nici Bernhard nu abordase acest subiect. Nu vedea niciun motiv să o supere. Dar acum situaţia era alta. Cu totul alta. Îşi aminti de discuţia pe care o avusese cu redactorul-şef şi acest Bill Myers. Respectivul ziarist şi scriitor irlandez se dovedise, ce-i drept, o persoană destul de impenetrabilă, dar deţinea, anumite informaţii de care el, Bernhard Heins, avea nevoie urgentă. — Ei bine? Vera îl privea iscoditoare pe Bill şi apoi izbucni pe neaşteptate în râs. Cu siguranţă că nu ai venit aici pentru a mă privi dus pe gânduri. Deci, despre ce-i vorba? Bernhard îşi veni repede în fire, zâmbind uşor forţat. Uitase cât de bine se pricepea Vera să descifreze gândurile ascunse ale interlocutorilor ei. — Ştii doar, de câte ori te privesc… Vera îl întrerupse, ridicând mâna. — Lucru pe care îl faci aproape zi de zi de aproape doi ani. De câte ori nu am discutat această problemă în acest răstimp? Te rog, Bernhard, nu începe din nou. Îi zâmbi cu căldură colegului ei, pentru a mai reduce din asprimea cuvintelor, însă mina îi rămăsese la fel de hotărâtă. Îmi placi, suntem prieteni buni şi la atât vreau… — Bine, bine. Ce vrei, am încercat şi eu marea cu degetul. Bernhard ridică mâinile, într-un gest de apărare. N-am ce-ţi face. Cu toate astea tot foarte frumoasă eşti. Zâmbi pe furiş când observă sclipirea de o clipă din ochii ei, urmare a plăcerii pe care i-o produsese complimentul pe care i-l făcuse. Cu toată atitudinea ei rezervată îi plăcea să i se facă complimente. Dar cui nu-i plăcea? Bernhard îşi aminti de complimentul pe care i-l făcuse Peter Holz cu mai puţin de o jumătate de oră în urmă. Ciufutul redactor şef era de regulă destul de zgârcit cu laudele, de aceea aprecierea acestuia că pe Bernhard îi aştepta un mare viitor în cadrul revistei avea o valoare cu atât mai mare. Dar asta cu condiţia ca el, Bernhard să dea dovadă de ceea ce Peter Holz numea „incisivitatea necesară”. Şi în cazul afacerii Ballard era cu siguranţă nevoie de „incisivitate”. Cazul era o problemă pe cât de dificilă, pe atât de încâlcită. Deşi povestea se întâmplase cu destul de mult timp în urmă nu-şi pierduse nimic din aspectul extrem de interesant. Dacă Bernhard ar fi reuşit să contribuie cât de puţin la elucidarea cazului îi era asigurat un mare salt în carieră. Peter Holz nu trebuia să-i explice lui Bernhard semnificaţia acestor cuvinte. Toată lumea ştia că şeful redacţiei „externe” urma să se pensioneze încă în cursul acestui an şi Bernhard îşi dorea postul acesta, indiferent cât l-ar costa. Dar acum trebuia să-şi vină în fire dacă voia ca Vera să nu ghicească adevăratul motiv al vizitei sale. — Am noutăţi palpitante, Vera. Îţi aminteşti de afacerea Northern Star de acum zece ani? Nu o slăbea pe Vera din priviri în timp ce pronunţa aceste cuvinte. Fireşte că îşi aducea aminte de această poveste. Şi încă cum… Vera tresări involuntar, dar se stăpâni şi îşi păstră în aparenţă calmul netulburat. Mare noroc că am apucat să citesc scrisoarea, gândi ea. Bănuia ce avea să urmeze. — Da, se mulţumi ea să-i răspundă privind ţintă la Bernhard. — Tipul acela care închiriase vasul, acel John Ballheim… — Ballard, îl corectă Vera aproape mecanic. Nu observă zâmbetul aproape imperceptibil al lui Bernhard. — Da, aşa este, Ballard. A fost pus în libertate. Îşi frecă mâinile fără a o slăbi o clipă din ochi pe Vera. Jumătate din presa din întreaga lume, Interpolul şi Lloyds of London[2] sunt pe urmele lui. Bill Myers mi-a povestit toate acestea. Vera îl privea uluită. Lloyds of London şi Interpolul sunt pe urmele lui? Adică a dispărut? Era într-adevăr surprinsă. Nu îşi putea închipui că John ar fi fost eliberat doar pentru a fi urmărit după aceea. Şi Lloyds ce voiau de la ei? Ştia că asigurase nava la Lloyds, dar în fond plătise pentru frauda de asigurare. Banii pentru pierderea navei fuseseră recuperaţi. Iar cei şapte ani petrecuţi la Dartmoor constituiau cu siguranţă o pedeapsă suficientă. Această închisoare se bucura de un trist renume până dincolo de graniţele Angliei. Şi cine era acest Bill Myers? Revăzu în minte chipul bărbatului roşcat cu ochi verzi. Ce legătură avea acesta cu John? Bernhard clătină din cap. — Nu, asta nu. Dar cu siguranţă nu îl vor scăpa nicio clipă din ochi. În fond este vorba de mai multe zeci de milioane de lire sterline. Nimeni nu ştie suma exactă. S-a recuperat, ce-i drept, suma plătită de asigurări pentru navă dar nu s-au găsit nici calculatoarele de mare putere şi nici banii pe care i-a primit Bill pentru acestea. Şi cu siguranţă că a luat pe ele câteva milioane bune de lire sterline. Vera înghiţi în sec. Bernhard habar n-avea că-i povestea un lucru pe care-l ştia ea mult prea bine. Pentru că acesta era de fapt motivul pentru care îl părăsise pe John la vremea respectivă. Deşi îl iubea şi era gravidă în luna a cincea. Este adevărat ea nu ştiuse că nu s-au găsit banii pentru încărcătură. Refuzase cu încăpăţânare să urmărească evoluţia cazului în presă iar Pat, mama lui John, nu făcuse tot timpul decât să-i ia apărarea fiului ei. Chiar şi faţă de ea, Vera. Îşi înăbuşi un oftat când îşi aminti de scenele neplăcute pe care le suportase din cauza firii tiranice a mamei lui John. — Este într-adevăr un amănunt interesant, se hotărî ea să spună într-un târziu. Dar ce pot face eu în legătură cu asta? Se străduia să vorbească pe un ton cât mai degajat, dar privind-o, lui Bernhard nu-i scăpă tensiunea de care era stăpânită. Chibzuise în amănunt asupra modului în care avea să procedeze şi chiar cumpănise pentru o clipă dacă nu ar fi fost mai bine să-i spună pur şi simplu adevărul. Însă i se păruse totuşi prea riscant. Era posibil ca Vera să se închidă de tot în ea dacă îi mărturisea că ştiuse tot timpul despre ea şi John. Şi nu putea risca aşa ceva. Avea nevoie de ea. — Ei bine, doar cunoşti destul de bine Anglia, nu-i aşa? Vera spera din tot sufletul că nu pălise. — Am trăit acolo câtva timp. Şi ce-i cu asta? — Ei bine, se strădui Bill să adopte o atitudine cât mai detaşată, mă gândeam că poate ţi-ai făcut unele relaţii din vremea în care lucrai la London Times, care ne-ar putea fi eventual de ajutor. Pentru a ne apropia de exemplu de Ballard, adăugă el în gând. M-ai scuti de investigaţii care ar necesita o mulţime de timp, Vera, îi zâmbi el, ajungând în sfârşit la miezul problemei. Peter Holz m-a însărcinat cu această anchetă, iar eu l-am întrebat dacă ar fi de acord ca tu să-mi dai o mână de ajutor. Nu a avut nimic de obiectat. Dacă vrei putem lua chiar poimâine avionul spre Londra, Vera bănuise unde voia să ajungă Bernhard şi se stăpâni cât putu mai bine pentru ca acesta să nu observe că solicitarea lui o adusese într-o stare vecină cu panica. La Londra? Asta ar fi însemnat să ajungă în apropierea lui John şi acesta era ultimul lucru pe care avea de gând să-l facă în prezent. Reuşi să afişeze un zâmbet chinuit. — Îmi pare râu, Bernhard, dar asta nu se poate. Arătă cu mâna spre ecranul din faţa ei. În primul rând trebuie să-mi termin articolul şi în al doilea rând nu pot în niciun caz s-o las pe Caroline singură atâta vreme. Bernhard Heins se lăsă pe spate plin de mulţumire în clipa în care îşi jucă atuul cel mai important. — Nici nu trebuie. Am vorbit deja cu Holz. Această Afacere Ballard ar deveni o adevărată senzaţie, cu atât mai mult dacă i-ar reuşi revistei noastre să dezvăluie adevăratele dedesubturi. Colaborăm chiar în această privinţă cu un scriitor britanic care se află în prezent aici, în Hamburg. Este vorba de acest Myers. Şi Holz s-a declarat de acord s-o iei şi pe Caroline cu tine. Călătoria include şi un week-end aşa că fiica ta nu va rămâne prea mult în urmă cu şcoala. Sunt sigur că i-ar face şi ei plăcere să petreacă câteva zile în Anglia, nu crezi? Şi pe deasupra am da într-adevăr lovitura. Iar lui Caroline îi va face plăcere să petreacă câteva zile la Londra sau în… Făcu o pauză infimă şi continuă să o privească iscoditor pe Vera…în Sussex. Este o zonă minunată. Ei bine, ce zici?     [1] formă de organizare economică datând din evul mediu (n.t.)   [2] Celebră societate de asigurări londoneză.    

Inimi frante de Rose Allyn Capitolul 1 — Soră! Glasul doctorului ortoped suna de-a dreptul agresiv, risipind complet liniştea secţiei de medicină generală din Rippledale s Cottage Hospital. Doctoriţa Teresa Comrie se răsuci brusc dinspre fereastra unde stătuse privind spre spectaculoasa panoramă a munţilor înveşmântaţi într-o magnifică tapiserie de culori, cu lacul strălucind albastru-argintiu în lumina zorilor. Privea minunata privelişte ori de câte ori dorea să-şi păstreze calmul, convinsă că atmosfera liniştită era foarte importantă pentru starea pacienţilor. Domnul Macărthur, însă, nu părea să fie de aceeaşi părere. — Soră! tună din nou glasul lui iritat. Vino-aici! Annie, sora cea nouă, privi rugător spre Teresa, cu ochii rotunjiţi de teamă. — Pe mine mă cheamă... îngăimă ea. Iar am greşit ceva! — Aşteaptă aici, o opri Teresa cu o mână pe braţ, şi lasă-l în seama mea. Gura i se strânse într-o linie crispată, hotărâtă. Medicul şef de la ortopedie nu avea dreptul s-o sperie pe Annie aşa. Nici măcar nu era şeful secţiei lor. Numai pentru că primiseră doi pacienţi care necesitau tratamente ortopedice, acum se purta de parcă ar fi fost stăpân peste toată lumea! Ei bine, putea să se mai gândească. Stilul lui agresiv n-avea s-o intimideze pe ea! Merse în tăcere până în spatele lui. — Aveaţi nevoie de ceva? îl întrebă. Macărthur luase o fişă medicală de la picioarele patului din faţa lui şi o agita prin aer. — Parcă dădusem ordin ca pacienta asta să nu primească nimic de mâncare, fiindcă e în pregătire pentru operaţie! spuse el furios, fără să se întoarcă. Femeia din pat înghiţi în sec, vinovată, îşi puse ceaşca la loc pe farfurioară, cu zgomot, şi lăsă să cadă pe pătură felia de pâine prăjită din care mâncase jumătate. — Mâncaţi mai departe, doamnă Brown, îi zâmbi încurajator Teresa. — Soră! Livid la faţă, James Macărthur se răsuci în loc spre ea. — Sunt doctoriţă, nu soră, şi răspund de acest salon, declară Teresa cu capul sus. Conform fişei medicale, pacienta va intra în sala de operaţie abia spre seară. Lista dumneavoastră pentru dimineaţa asta era deja completă. Macărthur îi privi trufaş faţa hotărâtă şi silueta îmbrăcată în alb, apoi, cu o mişcare arogantă a capului, porni spre un alt pat. Teresa rămase nedumerită. Fusese gata să înfrunte o ciocnire a voinţelor, se hotărâse să nu se lase îngenuncheată de el, şi când colo o trata cu un asemenea dispreţ de parcă nici n-ar fi meritat s-o învrednicească măcar cu o vorbă! Annie apăru alături. — Vă mulţumesc, şopti ea cu voce răguşită. — Adu-i doamnei Brown un ceai proaspăt şi încă o felie de pâine prăjită, te rog, îi spuse Teresa. Cred că ale ei s-au răcit. — Am înţeles, domnişoară. Annie porni repede, grăbită să-i îndeplinească dispoziţiile. Doamna Brown îi aruncă Teresei o privire pătrunzătoare. — Mă mir că aţi avut curaj să-l înfruntaţi aşa pe Macărthur, spuse ea, cu o voce aspră şi sonoră. Bravo! Ştim că e un medic strălucit şi-şi cunoaşte meseria, dar asta nu scuză mârlănia cu care v-a vorbit. La urma urmei, şi dumneavoastră sunteţi medic, la fel ca el. Teresa se uită înapoi, peste umăr. — Cred că e doar foarte suprasolicitat, la fel ca noi toţi ceilalţi, acum când au intrat în vigoare reducerile impuse în Serviciul de Sănătate, comentă ea, din loialitate pentru colegul de breaslă. — S-ar putea, consimţi doamna Brown, în urma ei. Tot ce pot spune e că sper din toată inima să nu vă măritaţi niciodată cu un asemenea bărbat, viaţa cu el ar fi imposibilă. Cel mai autocratic gen! Deşi, nu ştiu, din câte-am văzut, s-ar putea să-i răspundeţi cu aceeaşi monedă. Ce-aţi zice, domnişoară Comrie? V-ar plăcea un soţ ca domnul Macărthur? Teresa se retrase cât putea de demnă, evitând să-i răspundă. Cu o nouă ceaşcă de ceai în mână, Annie reveni stupefiată, convinsă că medicul ortoped auzise întrebarea rostită atât de strident de doamna Brown. — Mai încet, doamnă Brown, îi ceru ea, o s-o puneţi pe domnişoara Comrie într-o situaţie delicată! Apoi, observând că, în graba ei, vărsase ceai în farfurioară, adăugă încurcată: — Vă aduc altă ceaşcă, şi pâinea prăjită. Şi, răsucindu-se pe călcâie, o luă la fugă înapoi spre bucătărie. — Din fata asta n-o să iasă niciodată o soră cum se cade, remarcă doamna Brown. E un sac de nervi, nici măcar o ceaşcă de ceai nu-i în stare să ţină fără s-o apuce tremuratul! Deşi era atentă la pacienta din alt pat, înconjurat cu perdele, Teresa auzi ultimul comentariu al doamnei Brown şi se încruntă nemulţumită că Annie era criticată pe nedrept. O plăcea pe tânăra soră şi considera că avea toate calităţile necesare, fiind extrem de atentă şi sensibilă faţă de nevoile altora, şi atât de dornică să-şi facă treaba cât mai bine. Annie avea nevoie de încurajare, nu de critici continue, iar doamna Brown şi autoritarul doctor Macărthur făceau tot posibilul pentru a-i şubrezi încrederea în sine. De cele mai multe ori, vinovat era Macărthur, căci el ar fi trebuit să ştie mai bine ce se întâmpla. Destul de nou în spital, îşi formase deja reputaţia de a încerca mereu să pună la punct pe toată lumea, mai ales pe medicii şi surorile tinere. Cu pacienţii era destul de amabil, într-un stil mai degrabă rezervat, iar aceştia aveau încredere în el pentru că era meticulos şi-şi dădea toată osteneala cu ei. Ştiau şi că le spunea întotdeauna adevărul, chiar şi când acesta era destul de dureros. Dar, cu siguranţă, era un om dificil. Înalt, lat în umeri, cu constituţia unui jucător de rugby, arăta impresionant, mai ales întrucât fizionomia lui de scoţian era tipic aristocratică: pomeţi înalţi, ochi albaştri cu o expresie mândră, pe care o accentuau pleoapele parţial coborâte, un nas şi o gură armonios formate. Era, într-adevăr, un chip impresionant. Nimeni nu putea ghici vreodată la ce se gândea. Teresa avusese relaţii cu el numai în situaţiile când tebuise să primească în secţia de medicină generală unii pacienţi de la ortopedie, pentru că toate paturile de-acolo erau ocupate. La fel ca acum. Teresa urma s-o examineze pentru ultima oară pe tânăra doamnă Petrie şi, dacă totul era bine, avea s-o externeze. Cât de curând, se întrebă ea, urma să observe enigmaticul ortoped şef patul eliberat şi să aducă încă un pacient de-al lui? Trebuia să se grăbească, dacă voia să i-o ia înainte şi să ofere locul secţiei de accidentaţi. Zâmbi în sinea ei, prevăzând o bătălie iminentă. Doamna Petrie tocmai se întorcea de la toaletă, iar Teresa se concentră asupra ei. — Îi puteţi spune soţului dumneavoastră să vă aducă hainele de oraş, după-amiază când va veni în vizită, o anunţă ea. Îi voi telefona de îndată ce am timp. — Pot pleca acasă? întrebă bucuroasă tânăra. După ce confirmă, Teresa se mută la alt pacient, dar înainte de a ajunge la pat, printre perdele intră însuşi doctorul Macărthur. — Veniţi s-o vedeţi pe fata asta, îi ceru el pe un ton aproape poruncitor, dacă tot spuneţi că e secţia dumneavoastră. Eu mai am şi alte treburi. Insistă să-i dăm drumul acasă, cică o aşteaptă taică-său în hol. Va avea nevoie de ajutor, din cauza piciorului. Are o umflătură mobilă deasupra articulaţiei mediane, care poate reprezenta un mic chist capsular, dar refuză tratamentul. Trimiteţi pe cineva după tatăl ei şi spuneţi-i să-i aducă şi un scaun cu rotile. „De ce tocmai eu?” se întrebă Teresa. „De ce nu trimite surorile? Poate crede că doctoriţele nu sunt capabile decât să transmită mesaje, pentru că sunt femei?” După ce transmise ordinele doctorului Macărthur, nemulţumită şi grăbită, Teresa îşi continuă drumul spre patul următor, iar graba o făcu să se ciocnească de un scaun din sala de aşteptare, pe care îl împingea un bărbat. Teresa îşi pierdu echilibrul şi căzu. — Asta ce mai e? Ortopedul cel înalt se apropie cu paşi mari, privind încruntat scaunul, dar nu schiţă niciun gest de a o ajuta pe Teresa să se ridice în picioare. — Mi s-a spus să aduc un scaun, se bâlbâi cam încurcat bărbatul. — Un scaun cu rotile am spus – pe-aici chiar nimeni nu mai are minte? James Macărthur o privi încruntat pe Teresa, apoi, înfundându-şi nervos mâinile în buzunarele halatului, porni mai departe. — Îmi pare rău pentru neînţelegere, îi spuse Teresa omului cu scaunul, probabil aţi fost informat greşit. Doar n-o puteţi împinge pe fiica dumneavoastră aşa până acasă, nu? Observându-i expresia amuzată, omul râse, apoi se aşeză pe scaun, în mijlocul salonului. Toţi izbucniră în râs, deşi multe priviri îngrijorate se îndreptară spre uşă, pe unde doctorul Macărthur putea să intre oricând. — Pe dom’ doctor îl roade ceva! îi strigă doamna Brown Teresei, în timp ce trecea pe lângă patul ei. Dragoste neîmpărtăşită, probabil. V-a făcut vreun avans şi l-aţi lăsat cu buzele umflate, asta e? Teresa se apropie de ea şi-i aranjă mai bine pătura. — Trebuie să dormiţi, îi aminti ea. — Şi vă gândiţi că s-ar putea să aibă şanse. Vi se citeşte în ochi! Chicotind, Teresa replică: — Aveţi o imaginaţie bogată, doamnă Brown. — Îmi plac poveştile de dragoste. Dar spuneţi-mi, de ce îi vorbiţi cu „domnule doctor”, când şi dumneavoastră sunteţi medic, la fel ca el? — Chirurgilor li se spune întotdeauna „domnule doctor”. — Şi-atunci dumneavoastră cum vi s-ar spune. „Domnişoară doctor”? — Eu nu voi fi niciodată chirurg, aşa că nu se pune problema. Şi-acum, vă rog să vă odihniţi, doamnă Brown, încheie Teresa pe un ton ferm. — Are nevoie de dresaj, nu se lăsă doamna Brown, fără s-o scape din ochi. Una ca dumneavoastră l-ar avea la degetul cel mic. L-am văzut cum vă priveşte. Teresa se îndepărtă grăbită. Simţea că i se înroşeau din nou obrajii şi ştia ce idei ridicole i-ar fi venit doamnei Brown dacă ar fi observat. Pentru că era într-adevăr ridicol să se gândească la o aventură între ea şi doctorul Macărthur. Era ultimul om din lume de care s-ar fi îndrăgostit – dacă şi-ar fi permis să se îndrăgostească de cineva, şi n-avea de gând în niciun caz să se lase abătută de vreun bărbat de pe calea carierei sale profesionale. Voia să urce mai întâi scara ierarhică şi să se impună în medicină, înainte de a-şi asuma riscul măritişului. Nu că l-ar fi considerat pe doctorul Macărthur cât de cât atrăgător, se grăbi ea să-şi reamintească. Şi, în timp ce stătea în oficiul surorilor, bându-şi cafeaua, îşi reproşă faptul că lăsase comentariile doamnei Brown să-i abată gândurile pe direcţia în care o apucaseră. Încercă imediat să se gândească la altceva. — Ultima mea zi aici, soră, spuse ea cu uşoară amărăciune, căci cele şase luni la medicină generală îi plăcuseră. De mâine, mă mut la accidentaţi şi urgenţe. — Da, sper c-o să vă placă la accidentaţi. Acolo e mai multă diversitate, iar dumneavoastră vă pricepeţi să luaţi hotărâri imediate. — Aşa crezi? Am auzit că situaţia de-acolo e destul de febrilă. — Cele mai mari probleme apar întotdeauna cu cazurile de extremă urgenţă, care sunt aduse pe intrarea laterală, interveni sora Daly, cu un aer atoateştiutor. Răniţii ambulatorii, cum se numesc, sunt nemulţumiţi uneori că trebuie să aştepte, fără a şti că mai întâi trebuie să fie rezolvate cazuri mai serioase. Dar, desigur, ei nu văd trecând tărgile, care sunt aduse de brancardieri pe intrarea laterală. — Cred că intenţionat se foloseşte intrarea aceea. — Da, nu e bine ca pacienţii în situaţii mai uşoare să vadă cazurile sângeroase care sunt aduse la accidentaţi... mai ales după bătăile de sâmbăta seara, sau după meciurile de fotbal de duminica, unde se accidentează atâţia jucători... ori de la accidentele de circulaţie... Şi, adăugând că trebuia să se întoarcă la lucru, sora Daly ieşi. Teresa începu să-şi scrie în registru unele cazuri, pentru a lăsa totul în ordine la plecarea din secţie. Apoi, făcu încă o vizită la paturile pacienţilor. Noroc că doamna Brown adormise. — Orice-ar zice, nu poţi să n-o simpatizezi, comentă Annie, oricât e de slobodă la gură. — Genul „sarea pământului”, confirmă Teresa. Dar să n-o trezim încă, s-o lăsăm să doarmă până vine vremea s-o pregătim pentru operaţie. — Am pregătit patul eliberat, continuă Annie. Sora şefă mi-a spus să vă anunţ. Ce credeţi, domnişoară, domnul doctor ortoped o să-l vrea pentru altul dintre pacienţii lui? — Nu m-ar surprinde deloc. Teresa porni spre telefon, tentată să-i zădărnicească planurile, sunând la accidentaţi ca să întrebe dacă aveau nevoie de pat pentru cineva de la ei. Şeful de secţie ar fi acceptat cu plăcere, căci şi el avea dureri de cap din aceeaşi cauză. Iar oferta ar fi pus-o într-o lumină favorabilă pentru a doua zi, când începea munca în secţia lui. Ridică receptorul... apoi îl puse la loc. Nu putea s-o facă. Îi era ruşine că se gândise, măcar, să-i joace o asemenea farsă neplăcută cuiva, chiar şi antipaticului domn Macărthur. Tocmai pleca de lângă telefon, când îl auzi sunând. — Aici accidentaţii, spuse glasul şefului de secţie. Avem urgentă nevoie de un pat, ne puteţi ajuta? Teresa nu prea putea spune nu. În câteva minute, pacientul fu adus cu liftul şi instalat cu grijă în pat. Chiar în acel moment, ortopedul şef intră în salon, grăbit, dând uşile de perete. — Am un pacient pentru patul ăla gol, declară el fără niciun preambul, adresându-i-se Teresei. — Îmi pare rău, răspunse ea cu fermitate, dar tocmai a fost preluat de accidentaţi. — Ce?! exclamă Macărthur, înnegrindu-se la faţă de furie. Li l-ai dat lor, când ştiai că voi avea nevoie cu siguranţă de el? — M-au întrebat şi, cum ştiţi, se aplică principiul primul venit, primul servit. Deşi, în aparenţă, era complet stăpână pe situaţie, în sinea ei Teresa era copleşită, absolut conştientă că-şi compromitea complet şansele în faţa lui Macărthur. În viaţa ei nu mai văzuse o privire atât de duşmănoasă. Făcu însă nu efort să nu cedeze, mai hotărâtă ca oricând să nu se lase tiranizată nici de el, nici de nimeni altcineva. Macărthur o măsură din creştet până-n tălpi, cu ochi sfredelitori. — Presupun că umbli să le intri în graţii celor de la accidentaţ i, din moment ce mâine te muţi la ei. Ei, să sperăm că-n locul dumitale va veni cineva mai cooperant! — Nu mă cunoaşteţi, domnule doctor Macărthur, sunteţi nou în acest spital. — Şi e cea mai cooperantă doctoriţă! izbucni Annie, după care îşi muşcă limba, cu ochii holbaţi de spaimă. Ortopedul şef o sfâşie din privire, apoi se răsuci pe călcâie şi, tremurând de furie, se îndepărtă. — Vai de mine, oftă Annie, s-a înfuriat, şi numai eu sunt de vină. — Annie, Annie, o dojeni Teresa, iritată, de ce trebuie să-ţi închipui mereu că toate se întâmplă numai din vina ta? Până la urmă, îi vei convinge pe toţi că aşa e şi-atunci chiar ai dat de belea! Annie lăsă capul în piept. — Iartă-mă... Cuprinsă de remuşcări, Teresa o atinse pe braţ. — Nu trebuia să spun asta. A fost minunat că mi-ai luat apărarea. Numai că sunt foarte prost-dispusă. — Chirurgul acela e de vină, o scuză Annie, nu ştiu de ce, dar pare să vă poarte pică. — Mă rog, murmură Teresa ridicând din umeri, poate că nu vom avea contacte prea dese. Şi-acum, să ne-apucăm de treabă...

Misteriosul inger pazitor de Rose Allyn Capitolul 1 Helen Emerson se ridică în pat ţipând. Scurt dar strident, strigătul său răsună în noapte şi se repercută din aproape în aproape. În stradă, un trecător întârziat îşi grăbi pasul, neliniştit. Helen îşi puse mâna pe gură ca şi când ar fi vrut să-şi înăbuşe strigătul dar, bineînţeles că era prea târziu. Apoi, se rostogoli pe o parte şi aprinse lampa de pe noptieră. Voia să înece fantomele în lumină. Apăsând pe întrerupător, îşi dădea seama că-i tremura mâna. Ceasul deşteptător indica cinci şi jumătate. Helen nu putea să-şi amintească visul. Mai degrabă, un coşmar. Câteva impresii vagi pluteau la suprafaţa spiritului său neliniştit: un zgomot ciudat... Ah! şi de asemenea, un câine care lătra. Îşi trecu mâna nervoasă prin părul şaten. Se mândrea că este o femeie rezonabilă şi raţiunea îi dicta acest aforism: „un coşmar, nu este altceva decât un coşmar”. Nu era pentru prima oară când coşmarul o vizita pe Helen. Ea nu avea amintiri precise, dar întotdeauna era acest zgomot ciudat – un duruit de tobe, de mii de tobe – şi bineînţeles lătrat de câini. Helen se ridică, trase imensul tricou care se înfăşurase până la sâni şi se îndreptă spre bucătărie. În timp ce îşi pregătea o cafea tare, cercetă calendarul de pe perete. Vineri 13... Cum să nu se înăimânte că avea coşmaruri? Ridică perdeaua pentru a arunca o privire în stradă. Februarie! Luna cea mai tristă a anului. Mai ales într-un oraş mare cum era Chicago. Vântul rece sufla pe suprafaţa îngheţată a lacului şi năvălea pe străzi, îngheţând totul până în măduva oaselor. Totul părea posomorât şi cenuşiu, frigul devasta totul. Sigur, te puteai consola spunându-ţi că peste o lună apăreau germenii primăverii. Cu siguranţă... Dar inima Helenei nu era înclinată spre optimism în acea dimineaţă şi ziua Sfântului Valentin care se profila la orizont, nu-i ţinea nici de cald, nici de frig. Şi acum, imediat, avea o prioritate: cafeaua! Repede, Helen îşi umplu o ceaşcă şi se duse în salon ca s-o bea în linişte. Dacă iubea acest imobil, tot mai mult îşi iubea apartamentul. După decenii de decreptitudine, Elm Street fusese inclusă într-un plan de renovare şi reabilitare, la care Helen se străduia să participe. Imobilul de la 1322, care se mândrea că a fost una din cele mai elegante construcţii ale oraşului, supravieţuia abandonului, mizeriei şi multor proiecte de distrugere. Dar aştepta încă un mecena bogat care să-i redea splendoarea de altă dată. Dacă Helen nu dispunea de bani decât salariul său de judecător de instrucţie, avea în schimb energie. Neexistând un bărbat în viaţa sa, nu primea daruri de Sfântul Valentin şi aceasta era pentru ea o zi ca oricare alta, pe care o consacra deci, ca şi pe altele, scumpului său vechi imobil. Totuşi... Probabil că fraţii săi îi trimiseseră scrisori frumoase cu ocazia acestei sărbători. Ea însăşi scrisese fiecăruia dintre cei şapte nepoţi şi nepoate. Dar, se întreba, câteodată, dacă nu era mai bine să uite ce sfânt era sărbătorit la 14 februarie, şi să trimită, în loc de daruri, cutii cu ciocolată. Sfântul Valentin! Un obicei neinteresant care, în acest an, cădea într-o sâmbătă. Helen nu împărtăşea finele aluzii, comentariile deocheate, clipirile ticăloase din ochi. Ce durere! Puţina pasiune pe care o suscita munca sa era ca o pedeapsă – să-şi petreacă timpul în tovărăşia criminalilor mai mult sau mai puţin nesimţitori îi făcea fiecare zi amară şi pesimistă. Helen îşi bău cafeaua cu înghiţituri mici, căutând un motiv ca să nu meargă la birou. Să telefoneze pentru a pretexta o gripă... sau o criză de deprimare? Oricine are nevoie de o zi de repaus din timp în timp şi alergia la o zi de 13 este un motiv ca oricare altul. O zi liniştită, era tentant. Apoi, ar dispune de două zile pentru a decide soarta lui Billy Moretti. Totuşi, Helen era o femeie responsabilă şi două zile în plus sau în minus nu făceau diferenţa. Ea era judecător de instrucţie şi Billy Moretti, care încălcase legea, trebuia să plătească pentru aceasta. Capul său, de câine bătut, nu schimba nimic din această situaţie. Helen se plimba prin apartamentul său şi aprinse lumina în toate încăperile, fără să se sperie de factura pentru electricitate. Ziua se anunţa rece, plină de ceaţă, cenuşie, posomorâtă. Helen se întreba dacă nu era mai bine să meargă imediat la birou pentru a studia din nou cazul Moretti şi să termine cu el, odată pentru totdeauna şi eliberată să părăsească imediat, după-amiază, palatul de justiţie. Un dejun bun şi apoi, poate, vizionarea vitrinelor. Cu o înghiţitură lungă, Helen îşi termină cafeaua şi simţi cum tremură. Se făcuse frig. Se duse în camera de baie. Un duş cald prelungit îi va pune ideile la locul lor şi o va pregăti să înfrunte o zi tot atât de posomorâtă ca şi cele precedente. Sub duş, totuşi, continuă să audă zgomotul miilor de tobe, întrerupte de lătratul unui câine. *** Jack Rafferty se sprijini cu spatele de vechiul imobil şi închise ochii. Îşi amintea bine prima zi în acest loc şi oroarea pe care o simţise atunci. El găsise garajul distrus, nu mai rămăsese decât un imens morman de moloz şi grinzi metalice. Se făcuse al naibii de frig. Jack avea picioarele îngheţate. Aerul rece pătrundea sub vechiul lui palton. Cum nu avea mănuşi, îşi ţinea mâinile în buzunare. Îi era foame, îi era frig şi se simţea murdar. Deschizând ochii, scoase din buzunar o ţigară mototolită, cea pe care i-o dăduse Marie Moretti, privindu-i ochii mari, plini de rugăminţi: Jack nu făcea decât un scurt sejur la Chicago, timpul fiindu-i foarte plin. Da, atenţie: nu regreta. Îi plăcuse întotdeauna Billy Moretti care, după părerea sa, merita cel puţin soarta pe care o avea şi el. Billy Moretti era un puştan, nu dintre cei mai răi. El făcuse prostii, ca toată lumea. Era suficient să i se dea o a doua şansă şi atunci se va vedea. I se păruse că Maria Moretti era înspăimântată. Dar cum să nu se teamă? Nouăsprezece ani, însărcinată şi un soţ care se pregătea să petreacă mulţi ani în penitenciarul federal de la Joliette. Singurul om căruia i se putea adresa se numea Jack Rafferty şi trăgea o spaimă groaznică. De fapt, toată lumea se temea de Jack şi, de obicei, aceasta îl amuza. Ceilalţi nu-i suportau, mai ales, impasibilitatea. Şi apoi, o duritate în privire care-i făcea să dea înapoi, să schimbe trotuarul, dacă mai aveau timp. Şi Maria Moretti mai întâi s-a codit. Dar scumpul său Billy era în pericol şi pentru el, l-ar fi înfruntat şi pe diavolul în persoană. Cum putea Jack să-i spună nu? Totuşi, el nu dispunea decât de patruzeci şi opt de ore! Patruzeci şi opt de ore care trebuia să fie pline cât o întreagă viaţă. Dar el ştia ce înseamnă această responsabilitate: Billy îl susţinuse adesea şi el nu putea, de data aceasta, să-i refuze ajutorul. El aruncă din nou o privire pe bucata de hârtie pe care Maria Moretti scrisese: „Helen Emerson, judecător de instrucţie”. Jack clătină din cap. O femeie judecător de instrucţie... Şi probabil că avea un bărbat ca secretar! El scoase o ţigară din pachetul şifonat pe care îl păstra pe fundul buzunarului, o aprinse, cu mâinile făcute căuş ca să protejeze flacăra de vânt. Prima sa ţigară după atâţia ani... Ce senzaţie minunată! Iată, încă o problemă: oamenii fumau din ce în ce mai puţin. De fiecare dată când Jack aprindea o ţigară, se găsea câte un răuvoitor ca să-i arunce o privire ca şi când ar fi făcut ceva indecent. Chiar se găsise unul care să-i atragă atenţia asupra plămânilor să-i – prea puţin timp însă căci predicatorul, stingherit de privirea rece a auditorului său, nu întârzia să-şi ia picioarele la spinare. Un lucru era sigur: Jack nu se putea bucura de cele patruzeci şi opt de ore de libertate dacă nu rezolva mai întâi problema lui Billy Moretti. Era ora şase dimineaţa. Fără îndoială, doamna Emerson nu se ducea la birou înainte de ora nouă. Ce să facă între timp? S-o aştepte în frig? Nici nu se punea problema! Jack trebuia s-o găsească pe această femeie şi s-o facă să-l asculte. Pentru aceasta, conta pe farmecul său. Şi apoi, ştia să vorbească femeilor. Trebuia s-o facă încetişor să abandoneze greutatea care-l apăsa pe sărmanul Billy. Şi, dacă nu reuşea, îi va face o ofertă pe care nu va putea s-o refuze. Bun! Şi dacă îl uita puţin pe Billy? Pentru a profita de sejurul său la Chicago, căutând aventura şi plăcerea, aşa cum ştia atât de bine să facă odinioară. Dar, devenise un alt om. Timpul îl schimbase. Avea certitudinea că n-ar fi putut să se distreze, ştiindu-l pe sărmanul Billy în închisoare... şi pe sărmana lui soţie însărcinată şi înfricoşată. Trebuia să facă ceva pentru ei, şi tot ceea ce era mai bine. Adresa din Elm Street avea un aer familiar pe care Jack nu reuşea să-l desluşească. Cartierul care figurase nu demult printre cele mai şic din oraş, părea că suferise schimbări excesive. Nu era un ghetou, dar aproape. Era dificil să-ţi imaginezi că un judecător de instrucţie ar putea să locuiască într-un asemenea loc... chiar şi cu un salariu de funcţionar. Fără să-şi verifice conţinutul portofelului, Jack luă un taxi. Vehiculul demară în trombă şi Jack se aplecă înainte pentru a întreba: — În ce an suntem? — Nu te simţi bine, prietene? răspunse şoferul, aruncând o privire neliniştită în oglinda retrovizoare. — Ba da. Dar, răspunde-mi, totuşi. — 1993. E bine? Jack surâse. — Aproape. Vrei să priveşti înaintea ta când conduci? Ajunseră repede la destinaţie. Jack plăti cursa, adăugând un bacşiş îndestulător şi coborî pe trotuar. — 1993... Deci, sunt mort de şaizeci şi patru de ani. *** Auzind soneria, Helen lovi cu latul palmei în zid şi scoase o înjurătură. Tatăl ei iralndez şi foarte catolic nu era acolo s-o audă. Nici fraţii săi. Cei cinci bărbaţi din familie, toţi poliţişti, foloseau deseori un limbaj murdar în mediul în care evoluau, dar făceau mutre când mirarea lor avea neşansa să exclame „la dracu’” sau „fir-ar să fie”. Ori, Helen găsea că un limbaj puţin colorat îi exprima mai bine gândurile. Funcţia sa în ministerul justiţiei îi permitea să-şi formeze, fără încetare, un bagaj impozant. Cine putea să sune la şase şi jumătate? O clipă îşi închipui o dramă familială, apoi se gândi că, în acest caz, ar fi prevenit-o prin telefon. Fără să înceteze să bodogănească, Helen bău repede ultima înghiţitură de cafea şi îşi trase fermoarul la fustă. Apoi, cu un pantof în picioare şi cu altul în mână, şchiopătă până la uşă. Fără să atingă clanţa şi bara care o proteja de agresiuni – din păcate întotdeauna posibile, mai ales datorită funcţiei sale – se uită prin vizor. — Cine este acolo? întrebă ea cu o voce nervoasă. În coridorul prost luminat distingea un bărbat voinic şi brun, cu figura cioplită parcă, cu lovituri de corsor Genul asasin plătit. — Mă numesc Rafferty, declară el. Sunteţi doamna Emerson? De ce acest mod puţin ironic de a pronunţa cuvântul „doamnă?” Lui Helen nu-i plăcea asta, după cum nu-i plăcea tonul, cu un accent puţin aspru de pe coasta de Est. — Da, eu sunt doamna Emerson. Ce doriţi? — Trebuie să vă vorbesc. Cu privire la Billy Moretti. — Voi fi la birou la ora nouă. Vă voi primi acolo. — Imposibil, zise bărbatul. Nu voi fi în oraş decât patruzeci şi opt de ore, cu un program supraîncărcat... Stiţi de ce, doamnă Emerson? — Nu... — Nu este încă ora şapte şi n-am nimic de făcut o oră sau două. Atunci, vă ofer un mic dejun undeva, veţi asculta ce am de spus şi apoi voi dispărea. — Şi dacă spun nu? „Ce te-a apucat să pui o astfel de întrebare? se întrebă imediat Helen. Bineînţeles că trebuie să răzpunzi nu! Nu poţi să iei un mic dejun cu prietenul unui om pe care o să-l condamni la pedeapsa maximă în viitorul tău rechizitoriu!” — Atunci, voi rămâne aici până vă veţi schimba părerea, anunţă necunoscutul ce rămăsese dincolo de uşă. Voce rezonabilă, ton implacabil... Va face ce a spus. — Comisariatul de poliţie se află în colţul străzii, domnule Rafferty. Dacă veţi crede că mă veţi impresiona... Omul oftă cu zgomot. — Ce vă imaginaţi? N-am venit să vă deranjez, ci numai pentru a face un aranjament cu privire la Billy Moretti. Un aranjament... Ideea merita să se oprească, se gândi Helen, deoarece cazul Moretti o obseda deja de prea mult timp. Dacă ar putea regla afacerea în primele ore ale dimineţii, ar putea privi cu alţi ochi ziua de vineri 13 — Lucraţi pentru Abramovitz? — Da, răspunse celălalt, fără ezitare. Acest răspuns o făcu pe Helen să se decidă. Dacă avocatul lui Billy îşi părăsise domiciliul pentru a o căuta în zori, ceea ce putea să facă era să accepte invitaţia şi să discute cazul Moretti. Nu erau amândoi profesionişti ai justiţiei? Ar fi fost ridicol să se arate atât de rigidă. — Aşteptaţi un moment, spuse Helen, umblând la închizătoare. Mâinile sale amorţite o împiedicau să deschidă repede. Când retrase bara de siguranţă, regretă de a fi acceptat, dar uşa era deja întredeschisă şi era prea târziu să mai revină. Ea examină totuşi cu grijă bărbatul care aştepta pe coridor. El făcea proba unei răbdări extreme şi calmul său o enerva pe Helen. Înalt şi bine clădit, purta haine indescriptibile, fără vârstă. Vechituri, porate? Părul scurt, foarte negru, era pieptănat cu grijă spre spate şi ochii... ochii păreau că nu se tem de nimic. Impresionată de privirea vioaie şi fixă, Helen simţi că tremură. Apoi, se simţi invadată de o vagă căldură suspectă. — Nu păreţi genul oamenilor pe care-i foloseşte Abramovitz, remarcă ea. Era adevărat, dar trebuia s-o spună? Da, vizitatorul său era prea seducător să lucreze pentru Abramovitz – cu surâsul său larg, cu buzele senzuale, cu o graţie de felină şi mai ales ochii pe care nimeni nu reuşea să-i tulbure. El surâdea şi Helen simţi că se linişteşte. Era un surâs fermecător, nu putea să nege, un surâs studiat, menit să cucerească femeile. Şi, cu eroism, Helen lupta să nu se lase cucerită. — Bine, atunci, zise vizitatorul. Mergem să luăm acel mic dejun? Ce imprudenţă! Ar fi meritat să-i trântească uşa în nas. În plus, simţea dorinţa irezistibilă să-i paseze lui Jenkins dosarul Moretti: pentru a marca lovitura. Dar Jenkins era o brută, un înverşunat al muncii silnice, care considera circumstanţele atenuante ale clienţilor să-i ca tot atâtea ofense aduse preţioasei sale persoane. Deci, niciun dosar Moretti pentru Jenkins. Încă o dată, Helen privi către bărbatul care zicea că se numeşte Rafferty. Dacă se considera o femeie inteligentă şi prudentă, ştia să se încreadă în instinctul său când trebuia. Ori, instinctul îi spunea să aibă încredere în acest bărbat. Ea retrase lanţul şi deschise uşa. — Intră. Revin într-un minut. Introducând în servietă hârtiile de care avea nevoie, nu înceta să se întrebe despre ciudata sa conduită. În general, nu accepta să primească pe nimeni în apartamentul său şi, mai ales, pe colegi sau avocaţi. Când reveni în salon, îl găsi pe vizitatorul său examinând încăperea. Cu un aer atât de bizar, încât nu se putu împiedica să-l întrebe: — Ai mai fost pe aici? — Nu, răspunse Rafferty. Helenei nu-i venea să-l creadă. Dar izbucni în râs, dându-şi seama de propria sa absurditate. — Ai dreptate: locatarul dinaintea mea a trăit aici timp de şaizeci de ani fără întrerupere. — Ce i s-a întâmplat? — Bătrânei doamne? Mi se pare că a murit. După cum se spune, era o figură. Unii chiar pretindeau că făcuse parte din banda lui Al Capone. Dar e greu de crezut. — Ai cunoscut-o? — Da. Dar în circumstanţe atât de dramatice! A fost agresată şi jefuită. Eu reprezentam ministerul public în procesul vinovatului. Cred că m-a acceptat în cele din urmă. Era o mare doamnă. — Cum se numea? Helene făcu ochii mari, mirată. — De ce? Cred că numele său nu-ţi spune nimic. — Dacă, aşa cum spuneţi, a făcut parte din banda lui Al Capone, o cunosc cu siguranţă. M-au pasionat întotdeauna poveştile cu gangsteri. — În acest caz, aşteaptă să-mi amintesc... Jeane Maxwell. Jack Rafferty se încruntă. — N-am auzit niciodată acest nume. — Poate că numele său de luptă îţi va fi mai familiar: Crystal Latour. Nu-mi venea să cred că această bătrână doamnă s-ar fi putut chema Crystal Latour. Totuşi, chiar ea mi-a spus. — Crystal Latour... murmură Jack Rafferty. Aveţi dreptate – e greu de crezut. Helen se îndreptă spre uşă. Apoi, constatând că vizitatorul său n-o urma, îi spuse: — Haide, nu vii? Rafferty tresări. Părea că s-a trezit dintr-un vis. — Da... Mă întrebam cum aţi ajuns aici. Ce şiret, se gândi Helen. Nu a sosit decât de zece minute şi a şi pus degetul pe viaţa secretă a acestui vechi imobil şi a locuitorilor să-i. — Ea mi-a lăsat-o, preciză Helen pe un ton sec. Toată clădirea. Jack Rafferty scoase un şuierat. — Adevărat? Dar ce aţi făcut încât să-i plăceţi atât de mult? — Nimic altceva decât munca mea. Am demonstrat vina inculpatului şi am obţinut douăzeci de ani de închisoare. — Da, da, bineînţeles! exclamă Jack Rafferty cu un mic surâs ironic. Îi pedepsiţi pe răufăcători! Ei trebuie să-şi plătească datoria către societate, cum s-ar spune. Replica Helenei izbucni: — Eu n-am hotărât din spirit de răzbunare, dacă asta insinuezi. Altfel spus, cred că trebuia să fac totul pentru a asigura liniştea unei bătrâne doamne, cum era Crystal Latour. Rafferty surâse din vârful buzelor. — Sunt sigur că aţi rezolvat problema ad-mi-rabil. Tot vorbind, el făcu un nou examen amănunţit al încăperii, întârziind asupra ziarelor abandonate pe canapea, pe ceaşca lăsată pe măsuţa rotundă... Helen simţea că-i sare muştarul. De ce se amesteca? Dacă bătrâna Crystal Latour voise să-i lase imobilul unui judecător de instrucţie din Chicago, era treaba ei. De altfel, moştenirea testamentului nu era adât de admirabilă, cum poate se gândea Rafferty: cel puţin trei antreprenori o sfătuiseră pe moştenitoare să demoleze clădirea pentru a construi altceva – nou, solid, modern. Totuşi, Helen nu recursese la această soluţie extremă. Îi plăceau liniile îmbătrânite ale imobilului său, farmecul desuet, linoleumul crăpat şi ascensorul care circula anevoios. Ea întreprinsese restaurarea primului etaj, unde se situa apartamentul său şi nu se grăbea să facă la fel şi cu celelalte nivele, unde s-ar fi putut locui. Proiectul i se părea realizabil – chiar dacă fraţii săi nu încetau să-i repete că visează. Jack Rafferty examina acum plafonul. — Este vorba, îl întrebă Helen, de a discuta despre cazul Moretti sau despre interiorul meu? — Moretti, ah, da. Cunoaşteţi un restaurant convenabil? — Nu în apropiere. Îţi propun, deci, să mergem în cartierul unde se găseşte palatul de justiţie. Este puţin mai departe, dar putem începe să discutăm în maşina mea. — Aşa merge, răspunse Rafferty. Helen îi aruncă o privire neliniştită. O făcea nervoasă... nu cu adevărat nervoasă, dar altceva... un sentiment greu de definit. — Atunci, să mergem, decise ea. Am foarte mult de lucru astăzi şi nu-mi place să pierd prea mult timp. Cu un deget autoritar, îi indică uşa, invitându-l s-o urmeze, dar el rămase să mai privească încă o dată în jurul său, ca şi cum ar fi vrut să ia cu el imaginea apartamentului. — Frumos cuib, zise el. Degetul Helenei se agită. Cu regret, Jack Rafferty ieşi. Pe prag, se întoarse încă o dată şi Helen, care îl urma îndeaproape, se lovi de el. Jenată, îşi ridică privirea spre faţa lui şi văzu că ochii îi erau mai puţin întunecaţi de cum crezuse. Căprui închis, cu picăţele de aur care îndulceau răceala lor. Aceşti ochi, puţin neliniştitori puteau hipnotiza... încânta... seduce. Cum el începea să coboare scara, Helen rezistă tentaţiei foarte puternice de a reintra în casă şi de a trânti uşa, pentru a se baricada în spatele închizătorii, a lanţului şi a barei de protecţie. De ce o făcea acest bărbat să se simtă prost? Văzuse atâtea în cariera sa scurtă – dar foarte plină! *** Urmând-o pe Helen în restaurant, Jack se gândea la ciudatul destin al lui Crystal Latour. Ei n-au făcut mult timp până în centrul oraşului, în această mică maşină japoneză pe care tânăra femeie o conducea cu dezinvoltură. Jack, obişnuit cu spaţioasele şi confortabilele Packard, a trebuit să se aplece pentru a intra în cabina minusculă. Dar poziţia inconfortabilă nu-l împiedica să-şi remomoreze evenimentele pe care le cunoscuse în tovărăşia lui Crystal Latour. În urmă cu şaizeci şi patru de ani, a sosit în Elm Street 1322. Era în 1929, vineri, 13. Îşi petrecuse noaptea în patul lui Crystal Latour. Dis-de-dimineaţă, era mort. Aruncă o privire directă către Helen Emerson. Ea îl surprindea fără încetare. Se putea spune că era prea puţin obişnuit cu tinerele femei moderne, cu frumuseţea lui, cu invulnerabilitatea lor. Aceasta, de exemplu, conducea maşina cu o siguranţă demnă de cei mai buni şoferi din bandă. Observând-o mai îndeaproape, Jack vedea că era cea mai puţin invulnerabilă de cum voia să pară. Un expert ca el putea să citească în privirea ei ca într-o carte deschisă. De altfel, o lectură agreabilă, căci Helen Emerson îi plăcea, cu părul ei şaten şi gura cu buze senzuale... O gură făcută să primească sărutările unui bărbat. Totuşi, lui Jack nu-i venea s-o îmbrăţişeze. Mai întâi, pentru că o găsea prea slabă. Apoi, pentru că se îmbrăca la fel ca un bărbat şi asta era o lipsă. Desigur, era feministă. Ar putea paria că este lesbiană. Jack, care se simţea atras de această femeie, n-avea timp să se angajeze într-o relaţie sentimentală cu ea. El nu trebuia să uite că nu dispunea decât de patruzeci şi opt de ore. — De mult timp lucrezi pentru Abramovitz? îl întrebă ea, studiind meniul. El îşi aprinse o ţigară, ceea ce-i atrase o privire de dezaprobare. — Nu, de puţin timp, răspunse el, privind în altă parte. — Este ciudat; nu ai aerul unui avocat. — În ceea ce vă priveşte, se vede imediat că sunteţi judecător de instrucţie. Jack, care conta că prin acest răspuns abrupt o va obliga pe Helen Emerson să riposteze şi să se destăinuie, nu obţinu decât un surâs glacial şi acest răspuns: — Fac ceea ce cred că este mai bine. Acum, ce decidem pentru Billy Moretti? El riscă opt sau zece ani de închisoare şi dacă voi cere juraţilor, voi obţine. Jack dădu comandă chelneriţei care le aduse prima ceaşcă de cafea. Apoi, îşi puse coatele pe masă şi se aplecă spre interlocutoarea sa. — Mă întreb ce faceţi cu acest caz. Pentru că vreţi pielea sărmanului Billy... — Să zicem că sunt curioasă. Dumneata nu semeni cu juriştii pe care îi angajează Abramovitz. Şi apoi, contrar a ceea ce crezi, eu nu sunt convinsă că Billy Moretti merită o pedeapsă atât de grea. Poate a făcut o simplă greşeală... — Vreţi să-mi precizaţi ce înţelegeţi prin greşeală? — Nu ştii? — Mi-ar plăcea să ştiu opinia dumneavoastră, răspunse Jack, foarte scurt. Era greu de manipulat micuţa doamnă... se gândi el. Cu un aer ofensat, ea consimţi, totuşi, să-i explice: — Billy beneficia de libertate condiţionată. Cazierul său judiciar este lung ca un vagon de cale ferată. Nimic prea rău, dar acumularea acestor mici delicte impresionează defavorabil în ceea ce-l priveşte. El ştia că trebuie să fie atent şi, totuşi, a fost surprins cu un pistol în mână, în compania unor criminali înrăiţi... Asociaţia răufăcătorilor, aşa se numeşte. — Ce asociaţie? întrebă Jack. Helen Emerson părea enervată că a pus prea mult zahăr în cafea. — Ştii tot atât de bine ca şi mine. Billy îndeplinea funcţia de şofer la spargerea de la Carnahan. Din acest magazin a fost furată o întreagă valiză cu bijuterii. — Ce sistem de apărare a adoptat Bill? — Este de necrezut că n-a făcut nimic. Ghinionul a fost că s-a găsit la locul nepotrivit, într-un moment nepotrivit. Este greu de crezut, îţi dai seama, pentru că numitul Billy mai fusese arestat de două ori cu cel care a organizat această spargere. Jack trase un ultim fum din ţigară şi o strivi în scrumieră. — Este, deci, ceea ce ziceam: aţi decis să-l înfundaţi. Helen Emerson dădu energic din cap. — Te înşeli, Rafferty. Din contră, sunt convinsă de faptul că Billy a fost antrenat în această poveste fără voia lui. Dar n-am nicio probă şi el refuză să vorbească... Dacă sunt obligată să-l înfund, este pentru că el mă obligă. — Doriţi o idee ca să-l salvaţi? întrebă Jack, care îşi bea cafeaua şi reflecta în viteză. — Da. — Gândiţi-vă la omul care a organizat spargerea. Gândiţi-vă bine! Revelaţia o lovi pe tânăra femeie ca un bici. — Asta-i bună! Cum de nu m-am gândit până acum? Este unul dintre cei mai periculoşi criminali pe care-i cunosc. El l-a putut înrola pe Billy în mod forţat, terorizându-i nevasta, de exemplu. — Care este însărcinată, să nu uităm asta, preciză Jack. — Adevărat? Atunci, totul se leagă. Dar trebuie ca şi Billy să-mi vorbească. Avem nevoie de toate probele posibile dacă vrea să-l contracarăm pe Morris. Apropiindu-se, Helen Emerson îşi puse şi ea coatele pe masă. — Problema care se pune acum este aceasta: va accepta Billy să mărturisească? — Am să încerc, o asigură Jack. Chiar dacă pentru asta o să-i sfărâm oasele... Când pot să-l văd? — Imediat după micul dejun. Chelneriţa sosi şi puse înaintea lui Jack o farfurie cu omletă, cârnaţi, şuncă, cartofi, pâine prăjită. Totul înotând într-un sirop gros şi fierbinte. — Sunt mort de foame! exclamă Jack încântat. Tovarăşa lui, care nu avea decât nişte sandvişuri puţin uscate, îi aruncă o privire plină de reproş cu privire la această mâncare bogată. — În fiecare dimineaţă absorbi aceeaşi cantitate de colesterol? se interesă ea din curiozitate. — În fiecare dimineaţă! — Crede-mă, vei muri tânăr. — Aveţi dreptate. Mai mult decât emoţionat, Jack îşi înfipse furculiţa în primul cârnat. Jack Rafferty nu înţelesese niciodată de ce închisorile au toate acelaşi miros. Poate că aceasta venea de la frica pe care o simţeau condamnaţii când intrau în aceste locuri sinistre? Disperarea care îi cuprindea când înţelegeau că nu vor mai ieşi mult timp? Doamna Helen Emerson, judecător de instrucţie, îşi avea biroul la al treilea etaj al unui enorm palat de justiţie, construit ca un blockhaus, acoperit în marmură albă. De la intrarea în această fortăreaţă a justiţiei, Jack ştiuse, numai după miros că celulele se găseau la subsol – mirosul lor atât de caracteristic urcând până la etaje. Biroul lui Emerson, tot atât de prost aranjat şi mai incomod decât apartamentul ei, părea totuşi puţin mai modern. Ochiul exersat al lui Jack Rafferty distingea un calculator, ca şi un telefon realizat de un artist al designului. Fără să aştepte o invitaţie, se lăsă să cadă pe un scaun şi scoase un suspin, aşteptând desfăşurarea evenimentelor. — Am cerut ce voia Bill, îl anunţă Helen Emerson. Presupun că doreşti să-i vorbeşti între patru ochi? Jack scoase din buzunar un pachet de ţigări şi-şi strecură una între buze. — Desigur... întotdeauna purtaţi aceşti ochelari mari? Helen îşi apropie mâna de obraz ca pentru a se asigura că faimoşii ochelari se găseau la locul lor. — Nu-i port, preciză ea, decât când vreau să văd. — Nu aţi încercat niciodată lentilele de contact? — Dacă te-ai ocupa puţin de treburile dumitale, domnule Rafferty? îţi amintesc că te afli într-o clădire de nefumători. Înciudat, Jack îşi puse pachetul în buzunar. — O clădire de nefumători? se miră el. Este prima oară când aud aşa ceva. Care va fi etapa viitoare? Un oraş de nefumători? — Dacă mi-ar cere cineva părerea, murmură tânăra femeie, ar putea fi şi aşa. Mâna lui Jack, ieşind din buzunar, scosese un alt pachet mai mic, pe care îl flutură. — Sper că nu există legi împotriva folosirii gumei de mestecat? — Nu încă... Ce marcă este? Jack îşi aruncă privirea pe pachet. Un trifoi cu patru foi, o marcă uitată, de la începutul anilor ’30. Ar fi trebuit să-şi amintească! Cum să se explice, acum? — Cred că n-o să vă placă, doamnă judecător de instrucţie. Este puţin cam tare. Şi îşi puse, imediat, pachetul în buzunar. — Merg să văd dacă vine Billy, spuse Helen, ridicându-se. Rămas singur în birou, Jack privi prin fereastră zgârie-norii care se profilau, siluete întunecate, pe un cer cenuşiu. Chicago se schimbase mult din 1929. În fiecare an se ridicau noi imobile, mai înalte decât precedentele. Lui Jack nu-i plăceau aceste construcţii mari, fără nicio graţie. Dezamăgit de ceea ce vedea, examină încăperea, încercând să descopere unele indicii cu privire la personalitatea Helenei Emerson. Trebuia să recunoască: era atras de această tânără femeie: o găsea prea slabă, lipsită de sâni care să merite acest nume, prea sigură pe ea şi totuşi... Altă dată ar fi evitat femeile de acest gen. Îşi blestema destinul; nu avea decât patruzeci şi opt de ore de petrecut în Chicago şi trebuia să dea peste o femeie ca Helen Emerson. Pe birou, se găsea o fotografie mare. În ea, Emerson a cărei fustă, foarte scurtă, punea în valoare o pereche de picioare splendide. O înconjurau cinci poliţişti, patru tineri şi unul mai în vârstă şi foarte asemănători unii cu alţii. Tatăl şi patru fii... Şi fiica sa? Jack se aplecă pentru a studia problema. — Rafferty? Vocea lui Billy Moretti, încărcată de emoţie îl trezi din reverie. Jack se întoarse repede pentru a-l examina pe noul-sosit, căutând urmele loviturilor. Nu era nimic vizibil. Atunci, traversă încăperea pentru a-l îmbrăţişa pe Billy bărbăteşte. — Pari în bună formă, băiatul meu, îi spuse. Nu te-au maltratat? Celălalt ridică din umeri. — Nu mai este ca înainte. Poliţiştii nu mai bat decât dacă au motive... Nu neg că ne aflăm într-un mare necaz. — Vrei să spui, îl corectă Jack, că tu eşti în necaz. Cum de te-ai putut lăsa să te prindă? Altă dată, erai mult mai abil. Cu un suspin, Billy merse să se aşeze pe scaunul lăsat liber de prietenul său. El nu avea încă douăzeci şi cinci de ani şi avea aerul unui puşti care a fost prins fumând în toaleta liceului. — Nu este în întregime vina mea, preciză el. — Aşa se spune întotdeauna, mormăi Jack. Sărmana ta soţie nu ştie ce să facă... Billy se îngălbeni. El sări de pe scaunul său. — Ce s-a întâmplat? Au deranjat-o? Se simte bine? Dar copilul? — Linişteşte-te, Billy, comandă Jack, împingându-l la loc pe scaun. Ea este bine. De altfel, dacă sunt aici în această dimineaţă, i se datoreşte ei. Ea mi-a indicat unde te pot găsi. — Ai dreptate, aprobă Billy, dând din cap cu un aer gânditor. Trebuie să fi fost grozav de tulburată dacă a îndrăznit să ţi se adreseze. — De ce? Ce i-ai spus despre mine? — Nimic. Dar, doar privindu-te i se face frică. — Povesteşte-i ce vrei! Dacă am vorbi acum, serios? Trebuia să te întorci acasă şi să stai liniştit. Mai ales, în timpul libertăţii condiţionate. Ce te-ai apucat să faci afaceri dubioase cu Morris? Ţi-era teamă că n-ai să ai suficienţi bani pentru copil? Billy dădu încet din cap, apoi privi în jurul său. — Sunt microfoane pe aici? murmură el. — N-am habar. Dar de ce este atât de important? — Dacă vreodată aud poliţiştii ceea ce vreau să-ţi spun, Morris mă va căuta pentru a-mi lua pielea. Şi pe cea a lui Mary. Tu ştii că ei nu se jenează. — El te-a obligat să conduci maşina? Este teoria lui Emerson. Eu n-am nicio părere cu privire la acest subiect, aştept să văd, să înţeleg... — Doamna Emerson a ta este inteligentă, dar n-a înţeles nimic, îl asigură Billy cu un mic zâmbet trist. Iar eu nu i-am spus nimic. — Nimic despre ce? — Cu privire la Morris. — Dar ce, pentru numele lui Dumnezeu? spuse Jack. Billy se apropie ca să-i explice: — Mi-a spus că o s-o omoare pe Mary dacă nu merg cu el. Şi sunt sigur că ar fi făcut-o. Îţi aminteşti cum era odinioară? Rece şi implacabil. Chiar dacă aş fi fugit să mă ascund la capătul lumii m-ar fi găsit. — Nu suntem în timpul gangsterilor, protestă jack. Nimeni nu va putea să acţioneze ca altă dată. — În afară de Morris, îl corectă imediat Billy. El nu s-a schimbat. Ar fi omorât-o pe Marry. Şi cu plăcere. Ştii de ce, Rafferty? — Dacă ai să-mi spui, în loc să te ţii de ghicitori? — Pentru că Willy Morris nu a fost întotdeauna Willy Morris. Odinioară era cunoscut sub alt nume, Drago. Îţi spune ceva? Ricky Drago! Era, un adevărat nebun! Împietrit, Rafferty nu putu, mai întâi, să facă un gest. Apoi, cu un calm de faţadă, îşi căută pachetul de ţigări, aprinse una şi inspiră un fum. — Fir-ar să fie! murmură el. *** Jack Rafferty se gândea la celelalte şase victime, cei şase bărbaţi ucişi împreună cu el în acel garaj, în dimineaţa de Sfântul Valentin, cu şaizeci şi patru de ani în urmă. Inteligenţa lui făcuse să fie remarcat de Moran. Inteligenţa şi nu muşchii. Moran se pricepea la oameni. Ştia cum să-i folosească. Fraţii Scazzetti, de exemplu, înguşti la minte dar cu muşchi puternici, făceau oficiu de gardă de corp şi de recuperatori. Richstein şi Trebbenhoff făceau ceea ce li se comanda şi nu puneau niciodată întrebări. Tinerelul Billy Moretti nu făcea parte din bandă. El făcea unele servicii, pentru care era plătit gras, dar rolul său se oprea aici. O mamă văduvă şi trei surori depindeau de el şi ar fi făcut orice ca să le asigure o viaţă decentă. Şi apoi, bineînţeles, era Ricky Drago. Nu se putea spune nimic despre el, în afară de faptul că era un asasin. Doar vederea sângelui care curgea îi putea aduce buna dispoziţie. Altfel spus, era sinistru. Psihopat, monstru sângeros, criminal neîndurător... niciun calificativ nu era destul de tare pentru el. Şi problema era că Ricky Drago părea că are o a doua şansă. Ceilalţi şase îşi acceptaseră destinul fără să facă mofturi. Ei au întâlnit moartea într-o dimineaţă friguroasă de februarie, în acel garaj din Chicago. Câteva rafale de mitralieră puseseră capăt vieţilor lor atât de zbuciumate. Şi apoi s-au reîntâlnit, toţi şapte, mergând pe străzile din Chicago. Erau desfiguraţi şi unii şi alţii, neîncrezători şi consultaseră calendarul: era ajunul Sfântului Valentin, dar cu un an mai târziu: 1930. Nu le trebuise mult ca să înţeleagă regulile jocului. Se regăseau la Chicago, înaintea garajului, doar pentru patruzeci şi opt de ore. Nu puteau să-şi desfăşoare activităţile favorite. L-au văzut pe Drago când încerca să ia un taxi. Ei rătăciseră două zile, apoi dispăruseră, absorbiţi în neant. Până la Sfântul Valentin următor. Nu era decât începutul mai multor ani în care au încercat să scape de acest ciclu infernal. Unul dintre fraţii Scazzetti s-a îndrăgostit de o fată din vecini. Când reapăruseră, anul următor, l-au descoperit pe camaradul lor instalat din nou pe pământ, printre cei vii. Căsătorit şi fericit. Unul după altul, bărbaţii se îndrăgostiseră şi reîncepuseră o viaţă nouă, mai liniştită. La mijlocul anilor ’80 nu mai rămăseseră decât trei: Billy, Drago şi Rafferty. Acesta din urmă se gândise că nicio forţă din cer sau din iad n-ar fi putut să facă uitate omorurile lui Drago. Totuşi, o fată drăguţă, pe nume Lizzie, reuşise această minune. Billy îi urmase exemplul, mai târziu. O luase de soţie pe Mary O’Hanahan. Şi, după trei ani, Jack revenea singur, într-o dimineaţă friguroasă de februarie, pentru a petrece patruzeci şi opt de ore pe pământ. Fraţii Scazzetti muriseră la mijlocul anilor ’50. Richstein şi von Trebbenhoff dispăruseră de mult timp din circulaţie. Drago locuia cu soţia sa într-un cartier şic din Chicago şi Billy, care nu ţinea să-l întâlnească, emigrase la celălalt capăt al oraşului. Dragostea îi schimbase pe oameni, dar trecutul lor încărcat risca să se întoarcă, într-o zi sau alta. Era exact ceea ce se întâmplase, spre marea pagubă a lui Jack, al cărui scurt sejur pe pământ se bulversase. El, care nu revenea decât pentru a urmări evoluţia lumii şi să-şi satisfacă unele trebuinţe primordiale – hrană, ţigări, femei frumoase – înainte de a dispărea dar, mai înainte, trebuia să se ocupe de tânărul său prieten şi, dacă era posibil, să-l salveze. În mai puţin de două ore de discuţii, eliberarea lui Billy a fost posibilă. Puţin uimit, Jack se întreba de ce riscase atât de mult în trecut, în timp ce era atât de uşor să te înţelegi cu justiţia. Cu un respect aproape de stupoare, a observat-o pe Helen Emerson mergând din birou în birou, pentru a-i convinge pe unul din superiorii săi, contestând argumentele altuia, şi făcându-l pe al treilea să creadă că ideea de a-l elibera pe Billy o avusese el mai întâi. — Iată-te în libertate condiţionată, putu ea în sfârşit să-l anunţe pe tânăr. Supravegheat îndeaproape, adăugă ea. Este tot ceea ce am putut să fac mai bine. Palid, Billy răspunse: — Vă mulţumesc. El imploră din privire ajutorul prietenului său Rafferty. — Poţi să-i mulţumeşti doamnei judecător de instrucţie, căci data viitoare nu vei mai avea aceeaşi şansă. Ascensorul se opri în faţa lor şi Jack se întoarse spre tânăra femeie. — Am să fiu cu ochii pe el. Ea aprobă, clătinând din cap. „Curios, se gândea Jack, cum ochelarii pot să ascundă o privire”. Începea să-i placă privirea Helenei Emerson, care avea ochi mari negri atât de emoţionanţi. Cei doi bărbaţi intrară în ascensor şi Jack îşi vârî mâinile în buzunare. Îi venea s-o atingă pe tânăra femeie înainte de a pleca, s-o sărute pentru a-i spune adio. Îl necăjea ideea că n-o va mai revedea. — Pe curând! spuse ea sprijinindu-se de pereţii strâmtei cabine. — Mulţumesc pentru micul dejun, îi răspunse ea. Uşa se închise şi ascensorul coborî scârţâind. — I-ai plătit un mic dejun? întrebă imediat Billy. Nu-mi vine să cred. — Ei şi? Ştiu să mă port în societate. Am invitat atâtea femei să ia micul dejun cu mine. — În general, ele şi l-au câştigat în timpul nopţii. — Cine îţi spune că Emerson nu şi l-a câştigat pe al său? — Nu este genul său, i-o tăie Billy. Jack îşi ridică ochii spre cer. — Billy! Toate femeile se poartă la fel. Este suficient să întâlnească bărbatul care le trebuie. — Tu eşti ce-i trebuie doamnei Emerson? — Eu? exclamă Jack, izbucnind. Îţi baţi joc? Ţi-am spus de un milion de ori că eu nu am nimic de-a face cu dragostea. Îmi place viaţa pe care o duc. Patruzeci şi opt de ore de existenţă terestră în fiecare an, fără promisiuni, fără regrete. Este perfect. — Bineînţeles, bineînţeles... Ce urmează să facem cu Drago? Ieşiră amândoi în stradă. Se făcea ziuă dar era tot frig. Jack tremura. Vedea că paltonul îl proteja din ce în ce mai puţin pe măsură ce treceau anii. — Cum aşa, ce urmează să facem cu Drago? spuse el cu umor. Nimic. Ne ţinem, cât mai mult posibil, departe de el. Mai ales tu. De altfel, pariez că nici el nu ne va contacta când va afla că justiţia te supraveghează. Este nebun, dar nu prost. Va găsi un altul pe care să-l terorizeze. — Asta este problema, suspină Billy. Nu mă tem decât pentru mine şi pentru Mary. — Trebuie să dispari pentru toată lumea, sărmanul meu Billy. N-ai înţeles încă că asta nu-ţi serveşte la nimic? Jack îşi aprinse o ţigară, trase un fum şi adăugă: — Bine, să-l uităm acum pe Drago. — Nu putem! protestă Billy. Ţi-am spus că e nebun. Şi-a pierdut cumpătul când i-a murit soţia. Jack închise ochii un scurt moment. El nu avea argumente cu care să-şi contrazică prietenul. — Cum a murit? întrebă el. — Într-un accident de maşină. Drago era la volan. Drept singur comentariu, Jack lăsă să-i scape o înjurătură. — Tu ai spus! adăugă Billy. Mă gândesc că, în urma acestei drame, avea de ales între două atitudini: să-şi asume greşeala sau s-o arunce pe alţii. — Îmi imaginez cu uşurinţă soluţia pe care a adoptat-o. Cine a fost vinovat? Un alt şofer? — Imposibil! Drago conducea ca un nebun şi s-a oprit într-un platan. Era furios pentru că justiţia a îndrăznit să se intereseze de el. — Şi apoi? — Apoi, Drago a mers la judecătorul de instrucţie care a îndrăznit să-l bată la cap şi să-l considere vinovat de accident. El i-a promis că o să-l ucidă, cred că ar fi capabil s-o facă. — De care judecător este vorba? De fapt, Jack cunoştea deja răspunsul. Destinul îi juca astfel de feste... Nervos, trase un fum lung din ţigara care i s-a părut ca un uşor curent de aer. Normal: tutunul avea aproape şaizeci şi patru de ani... — Doamna Emerson, răspunse Billy. — Ea ştie? — Nu ştiu. Este deja o poveste veche, de doi ani, dar Drago ştie să aştepte. În plus, dacă Emerson se interesează din nou de el, şi cum n-are ce să piardă, va contraataca. — Dumnezeule! exclamă Jack. Ce vrei să fac? Să încerc să-l conving pe Drago? Imposibil! — Ai dreptate, mărturisi Billy, cu un suspin. Este complet smintit. Nu văd ce am putea face în afară de a-i atrage atenţia lui Emerson cu privire la pericolul care o paşte. Problema este că mă va întreba de unde îl cunosc. Tu ştii că eu nu pot să mint cum trebuie... Cei doi bărbaţi merseră câtva timp în tăcere, reflectând la această situaţie. — Trebuie să merg s-o găsesc pe Mary zise, deodată Billy. Ea îşi face sânge rău pentru mine, ceea ce nu este recomandabil în starea în care se găseşte. Mi-ar plăcea să stau cu ea o zi sau două. Când vei vrea... hmm! să pleci, am să mă ocup de aceste lucruri. Dar îţi mărturisesc: cred că vei găsi un mijloc de a o preveni pe Emerson, fără a mă amesteca prea mult. Jack privi lung la mucul de ţigară, pe care îl expedie apoi în rigolă. — Nu, răspunse el în cele din urmă. — Haide, pledă Billy. O zi sau două, nu este mare lucru. — Pentru tine, poate. Dar îţi reamintesc că n-am la dispoziţie decât aceste două zile şi n-am intenţia să le petrec ca baby-sitter. — Rafferty! — Nu! reluă Jack, ridicând vocea. Ştii tot atât de bine ca mine, că nu pot să fac nimic ca să-l opresc pe Drago, dacă acesta s-a hotărât. Du-te, deci, să vezi dacă Mary se simte bine şi într-un mod anonim, cheam-o pe Emerson ca s-o previi. Eu am pierdut şi aşa prea mult timp. Lăsându-l acolo pe sărmanul Billy, îşi ridică gulerul paltonului şi se îndepărtă cu paşi mari, mergând pe lângă clădiri pentru a se feri de vânt. — Am pierdut deja o jumătate de zi, bombăni el ca să se convingă. E timpul să mă ocup şi de mine. Fără să-şi dea seama, reveni în faţa palatului de justiţie chiar în momentul în care Helen Emerson cobora monumentala scară de granit cu o grămadă de dosare strânse la piept. Vântul îi răsfira părul care-i cădea în ochi, împiedicând-o să vadă clar. Jack o observa gândindu-se, pentru că destinul i-o scosese în cale, dacă s-o prevină despre pericolul care o ameninţa. ...Deodată, urechea sa exersată percepu, printre zgomotele oraşului, zgomotul unei maşini care accelera foarte puternic. El se întoarse şi văzu o berlină mare, neagră, care înainta cu viteză. Atunci, traversă strada şi se aruncă în direcţia Helenei Emerson.