Romane de dragoste pdf

Prolog. Katrina Sheffield îşi dădu la o parte din ochi o şuviţă blondă şi se uită, fără a-i veni a crede, la hîrtia pe care o ţinea în mînă. Chris, murmură ea, ţi-ai pierdut minţile. Ştiu că ţi-am cerut ajutorul, dar...Fagen? îşi aruncă privirea asupra grămezilor de hîrtii de pe birou, aşezate în cutii pe care s-ar fi putut scrie uşor Probleme, probleme şi iar probleme. Ca director al lui Sheffield Industries Miami Project Development Complex părea că în ultimele zile se specializase în probleme. Cu o lună în urmă, îl rugase pe vărul ei, Chris Sheffield, care conducea departamentul de dezvoltare al companiei familiei lor, să îi găsească un consultant, foarte bun pentru a o ajuta să restructureze sistemul de siguranţă. Cu trei săptămîni înainte, soţia lui Chris, Melanie, născuse primul lor copil. Se părea că acest lucru îl tulburase extrem de mult pe Chris, care, în mod normal, nu i-ar fi sugerat să angajeze pe cineva atît de inacceptabil ca Fagen. „Rectificare", îşi spuse ea abătută. Potrivit notei, Fagen era deja angajat, iar ea trebuia să-l întîlnească în seara aceea pentru a discuta despre noua lui sarcină. Mai degrabă s-ar fi întîlnit cu diavolul. Se ridică şi începu să măsoare biroul în lung şi în lat. Fagen, murmură ea furioasă. Individul ăsta e numai pentru el. E un exploatator, un oportunist... De fapt, este un Leu, se auzi o voce din computerul aflat în colţul biroului. Einstein? Întrebă Kat surprinsă să îi audă glasul. Credeam că lucrezi la prognoza meteorologică pentru îmbunătăţirea recoltelor din sudest. Am făcut-o. Am terminat. O nimica toată, spuse Einstein, folosind expresia lui preferată. Einstein era primul computer cu inteligenţă artificială al companiei Sheffield Industries. Era capabil să facă mii de calcule complicate pe minut, dar nuanţele vorbirii omeneşti îi scăpau din cînd în cînd. Ceea ce nu era de mirare, din moment ce îşi culegea majoritatea cuvintelor din vocabular de la MTV şi Shopping Channel. Şi, pe urmă, adăugă el, şi mai interesant. Îl angajăm pe Terminator? Deci, pînă şi Einstein auzise de porecla lui Jack Fagen. Nu, dacă-mi stă în putere, spuse ea clătinînd supărată din cap. Omul ăsta nu se bucură de o reputaţie bună. O fi el unul din cei mai buni consultanţi în securitate din lumea occidentală, dar are mai puţină milă chiar şi decît maşinile cu care lucrează. Ochii ei violeţi sclipiră trădînd o îngrijorare reală. Ar putea să-mi facă praf întreaga „reţea neurală" dacă aceasta nu corespunde standardelor lui. Şi numai Dumnezeu ştie ce i-ar putea face lui Pink. Pink, Prototipul pentru Reţeaua de Computere Inteligente, era creaţia lui Einstein în colaborare cu tehnicienii de la Sheffield. Era cea mai avansată formă de inteligenţă generată artificial, dar avea o natură nestatornică asemeni unui licurici. Călătoriile frecvente şi foarte periculoase ale lui Pink în reţelele de computere neasigurate constituiau principala sursă a numeroaselor bătăi de cap ale Katrinei. Cu toate acestea, Einstein nu împărtăşea îngrijorarea ei cu privire la faptul că Fagen i-ar fi putut influenţa protejata. Camera sa video se roti cu trei sute şaizeci de grade şi vocea sa mecanică se auzi modulată de rîs. Pink o să-l înnebunească. O să fie distractiv de urmărit. E vorba de ceva serios. Angajarea lui Fagen ar fi un risc extraordinar, mai rău decît...decît Preston Gates, spuse ea, regretînd că încă mai şovăia cînd trebuia să-i pronunţe numele, chiar şi după atîtea luni. Sînt păsări din aceeaşi specie. Informaţiile mele arată că amîndoi sînt masculi caucazieni aflaţi în cea de a patra decadă a existenţei lor, care lucrează în industria computerelor, o corectă Einstein. Nu se pomeneşte de nici o înrudire cu vreo specie de păsări. Îmi cer scuze, e greşeala mea, zise Kat, înmuindu-se puţin în faţa dragostei computerului pentru logică. Viaţa ar fi fost mult mai simplă dacă ar fi putut trăi ghidîndu-se după cifre şi informaţii, decît după sentimentele încîlcite şi incerte care, prea adesea, îi influenţau deciziile. Cifre şi informaţii...Se opri deodată. Einstein, îi poţi da secretarei mele pînă lasfîrşitul zilei o listă completă cu activităţile lui Jack Fagen? Sigur. Încep chiar acum, zise Einstein, închizîndu-se. Katrina se duse la birou cu un zîmbet gînditor pe buze. Studie informaţiile lui Chris, care cuprindeau şi adresa proprietăţii Coral Gables unde stătea Fagen. Nu era locuinţa sa personală, însă, observă ea, căci pe hîrtie scria că Fagen instala acolo un sistem de alarmă pentru proprietarul absent. Adresa lui nu figura nicăieri. Katrina se lăsă pe spate în fotoliu, gînditoare. Din cîte îşi amintea, Jack Fagen nu avea nici o adresă permanentă. Era un hoinar confirmat. Pentru ea, acest lucru părea suspect. Faptul că Einstein se baza pe cifre şi informaţii îi dăduse o idee. Undeva, în dosarul lui Fagen, trebuia să existe un incident de care ea s-ar fi putut folosi pentru a-l discredita, ceva care să-l arate lui Chris că Jack Fagen nu era persoana potrivită pentru a lucra la Sheffield Industries. Chris nu credea prea mult în zvonuri, dar Kat aflase demult că, atunci cînd era vorba de sistemul ei de siguranţă, trebuia neapărat să fie prudentă. Şi, în plus, nu căpătai porecla de Terminator făcîndu-ţi prieteni şi influenţînd oameni. Terminator. Pentru cîteva clipe se întrebă de ce să fi vrut un om cu o reputaţie mondială ca a lui să primească o misiune atît de lipsită de importanţă cum era restructurarea reţelei ei de siguranţă. Dar, atunci de ce să facă un asemenea om tot ce făcea? Auzise că era complet amoral, nedisciplinat şi cît se poate de needucat. Mai auzise, de asemenea, că era şi teribil de frumos.

Capitolul 1   Mariette citi îngrijorată scrisoarea lui señor Francisco Maria Lorca y Lobos, un fabricant de chitare foarte cunoscut din împrejurimile Madridului. Individul se exprima într-o engleză perfectă, dar conţinutul mesajului era destul de neplăcut, îşi spuse tânăra oftând. De fapt, scrisoarea îi era adresată lui Henrik Olsen, tatăl Mariettei, care murise în urmă cu câteva luni. Însemna deci că Francisco nu ştia că bătrânul se prăpădise... O umbră trecătoare întunecă faţa Mariettei rememorând evenimentele care încă o îndurerau... De câteva luni, imaginea tatălui ei o bântuia zi şi noapte, aproape ca o prezenţă vie... încă de pe vremea când învăţase să meargă, îl însoţise pe Henrik la magazin, plăcându-i să-l urmeze pas cu pas prin sălile uriaşe pline cu instrumente muzicale. N-o certase niciodată, ba dimpotrivă, o încurajase! Şi încet-încet, odată cu trecerea anilor, îi insuflase pasiunea pentru comerţ şi gustul pentru muzică. După naşterea fiului său, Martin, familia se temuse că Henrik îşi va neglija fetiţa, transferându-şi întreaga afecţiune asupra băieţaşului, dar din fericire nu s-a întâmplat aşa. Henrik îşi iubise cu aceeaşi tandreţe şi fiul şi fiica... Totuşi, Martin, după ce mai crescuse, nu manifestase decât un interes moderat pentru activitatea profesională a tatălui său şi curând deveni evident faptul că perspectiva de a prelua succesiunea afacerilor lui nu-l entuziasma deloc. După moartea lui Henrik, se străduise, fără prea mare tragere de inimă, să participe la administrarea firmei şi la vânzarea de instrumente muzicale. Cu toate astea, a lăsat în grija surorii lui controlul întreprinderii lor familiale... Mariette reveni la realitate şi formă un teanc din actele împrăştiate pe biroul din stejar masiv, apoi îşi mai aruncă o privire asupra notei pe care o scrisese pentru fratele ei. În ea erau menţionate în câteva rânduri problemele urgente de rezolvat a doua zi. Privirea i se opri din nou asupra scrisorii din faţa ei şi se uită câteva secunde la curbele elegante ale semnăturii lui señor Francisco Maria Lorca y Lobos. Mariette îşi dădu la o parte de pe frunte buclele negre, ca şi când prin acest gest ar fi reuşit să alunge grijile care o copleşiseră. Avea un păr superb, dar, în ciuda tuturor eforturilor ei, nu reuşea să-l strunească în vreun fel. Era singurul lucru din viaţa ei care nu se supunea controlului, recunoscu ea zâmbind. La cei douăzeci şi şapte de ani ai ei, considera că venise vremea să renunţe la aspectul cam copilăresc pe care i-l dădea părul rebel, dar Mariette se înşela... Părul ei castaniu tuns nici prea lung, nici prea scurt îi scotea în evidenţă delicateţea naturală a trăsăturilor. Toţi spuneau că moştenise aspectul fizic de la ramura italiană a familiei, pe când ochii de un albastru bătând spre mov îi avea de la tatăl ei... Mariette se pomeni că îi fuge gândul la trecutul lui Henrik. Magazinul ocupase întotdeauna un loc central în viaţa lui. Bunicul lui, care se numea tot Henrik, fusese acela care, după o lungă călătorie din Scandinavia până în Statele Unite, se stabilise în cele din urmă la New York pentru a deschide un magazin. Datorită muncii înverşunate a celor trei generaţii care au urmat, firma, la început foarte modestă, se dezvoltase foarte mult. Atunci când Henrik, al treilea cu acelaşi nume, se lansase şi el în afaceri, soţia lui, Anna Rosetti, îi acordase un sprijin preţios. Din nefericire, tânăra lui soţie, îmbolnăvindu-se de o boală incurabilă, părăsise prea repede lumea aceasta. Depăşind cu greu această încercare dureroasă a vieţii lui, Henrik îşi consacrase restul zilelor educării celor doi copii ai lui, ocupându-se în acelaşi timp şi de activităţile sale comerciale. În spatele uşii de sticlă a biroului în care Mariette îşi făcea ordine în hârtii se găsea magazinul. Pe pereţii acoperiţi cu lambriuri vechi erau înşirate instrumente muzicale. La stânga erau agăţate saxofoane, tromboane şi trompete care străluceau în soarele asfinţitului. La dreapta se zăreau formele întunecate ale chitarelor, mandolinelor, banjourilor şi viorilor. La etaj, pianele, violoncelele şi contrabasurile ocupau întreaga suprafaţă a uriaşei săli de expunere. Mariette se apropie încet de vechea tejghea din lemn pe care se aliniau sute de partituri clasice şi contemporane, dar deodată încremeni. Îşi adusese brusc aminte de ceva. Señor Francisco Maria Lorca y Lobos nu venise oare în urmă cu câţiva ani la New York? Ba da... Îşi amintea acum de vizita pe care acesta o făcuse la magazin. Trecuse foarte mult timp de atunci. Pe vremea aceea era doar o adolescentă şi nu avea decât o singură ambiţie: să meargă pe urmele tatălui ei şi să pună umărul la dezvoltarea magazinului. După ce terminase liceul, insistase aşadar pe lângă tatăl ei s-o lase să-l ajute la treabă. Dar îi fusese imposibil să-l facă să înţeleagă. Convins de calităţile excepţionale ale fiicei lui, refuzase cu îndârjire s-o lase să-şi abandoneze studiile. „Eu am învăţat meserie din mers, insista el cu un aer serios, dar tu ai posibilitatea de a te duce la facultate ca să-ţi perfecţionezi cunoştinţele referitoare la administraţie şi comerţ. Nu rata această ocazie, pentru că vei regreta mai târziu. În ziua de azi trebuie să capeţi noţiuni solide de administraţie şi contabilitate ca să reuşeşti în afaceri. Greşeala nu iartă niciodată...” În cele din urmă, Mariette a urmat cursurile Universităţii Columbia şi şi-a luat diploma cu un succes răsunător. În schimb, constată cu un fel de resemnare că nu era prea dotată din punct de vedere muzical. În ciuda eforturilor nenumărate depuse de profesorul ei de violoncel, rezultatele rămâneau destul de modeste... Lumea muzicală o pasiona, dar trebuia să recunoască faptul că nu va deveni în veci o muziciană de geniu. În campus, farmecul şi buna ei dispoziţie i-au atras multe simpatii, numeroşi studenţi devenindu-i prieteni. Tinerii îi făceau curte, fără însă ca relaţiile lor să ia o turnură mai serioasă. Obiectivul Mariettei era acela de a munci pentru a-şi lua examenele, şi nu să se ţină de aventuri sentimentale. Atunci când tatăl ei, mândru de succesele ei universitare, îi aduse la cunoştinţă că se hotărâse să-i ofere un sejur de un an în Italia, nu se putuse abţine să nu-şi arate mirarea. — De ce vrei să studiez violoncelul acolo? Ştii foarte bine că nu am talent. După patru ani de studiu, nivelul meu a rămas destul de mediocru. Henrik făcuse un gest cu mâna, sfătuind-o să aibă răbdare. — Ascultă-mă două secunde, draga mea, continuase el cu o voce emoţionată. Aş dori să intri în contact cu muzicieni, pentru a înţelege mai bine universul şi realitatea muncii lor. În plus, asta va reprezenta o experienţă suplimentară în domeniul comercial. De altfel, bunica ta ţine neapărat să faci cunoştinţă cu membrii familiei ei. Ştii foarte bine că o parte din rădăcinile tale se află în Italia! Atunci, Mariette acceptase şi petrecuse un an minunat la Florenţa. Aşa cum se aşteptase de altfel, nu-şi descoperise noi talente muzicale, în schimb, întâlnirea cu Paulo îi transformase radical cursul vieţii, care până atunci era unul destul de liniştit. La câteva săptămâni de la sosire, îl cunoscuse pe tânăr în timpul unei vizite la rudele ei. Fusese imediat cucerită de înfăţişarea lui tipic latină şi ascuţimea minţii acestuia. Curentul de simpatie reciprocă ce-i împinsese pe Paulo şi Mariette unul spre celălalt se transformă repede în pasiune sentimentală. Plin de vitalitate şi entuziasm, Paulo o iubea pe Mariette aşa cum iubesc oamenii când sunt tineri. Fata simţea pentru el afecţiune şi consideraţie, dar nu se lăsă niciodată copleşită de flacăra mistuitoare a iubirii. De altfel, Paulo care visa să o ia de soţie, o trata cu un respect deosebit. În nicio împrejurare nu a încercat să-i învingă rezistenţa şi să compromită inocenţa şi puritatea, lucruri pe care le aprecia atât de mult la ea. La capătul anului petrecut în străinătate, Mariette trebui să cedeze în faţa evidenţei: în ciuda sentimentelor tandre care o legau de Paulo, dorea din tot sufletul să se întoarcă în Statele Unite. Locul ei era acolo, lângă tatăl ei... Atunci când Paulo constată că hotărârea ei era irevocabilă, îi mărturisi că viaţa lui, distrusă pentru totdeauna, nu mai avea niciun sens... Acest episod avusese loc cu cinci ani în urmă. De atunci, Mariette primea în mod regulat veşti despre verii lui, de la care află că Paulo depăşise cu bine criza, se însurase cu o tânără superbă şi avea deja doi copii minunaţi. Mariette oftă adânc. Se simţi brusc doborâtă de oboseala de peste zi şi îşi simţea picioarele înţepenite. Nu numai că era epuizată, dar avea şi o foame de lup. Ar fi poate mai bine să lase pe mâine rezolvarea problemei delicate a chitarelor Lobos, dar nu renunţă la idee şi se îndreptă spre biblioraftul cu fişele clienţilor şi furnizorilor ei obişnuiţi. Martin avea dreptate, îşi spuse ea răsfoind maldărul de documente. În viitorul apropiat, cumpărarea unui calculator va deveni probabil absolut necesară. Astfel ar putea ţine la zi contabilitatea, evaluarea aproape instantanee a situaţiei stocurilor şi ar putea să facă mai uşor comenzile. Peste câteva minute, Mariette ţinea în mână corespondenţa cu familia Lobos. Se întrebase de mai multe ori, referitor la acest mister surprinzător, ce se întâmplase oare cu cele două chitare comandate cu opt luni în urmă furnizorilor lor spanioli? Enigma rămânea de nepătruns. Era evident că cele două instrumente, în valoare totală de şaisprezece mii de dolari şi confecţionate de un meşter lutier din Cuenca, nu ajunseseră la destinaţie. Rămânea de văzut dacă măcar părăsiseră teritoriul spaniol, îşi repetă ea pentru a mia oară. Oare prin ce nefericit joc al întâmplărilor avusese loc acel incident? Era vorba despre o greşeală administrativă, aşa cum se întâmplă uneori? În cazul de faţă, problema era una dintre cele mai grave, continuă raţionamentul Mariette, cu figura încruntată. Cei doi chitarişti americani deveniseră nerăbdători şi familia Lobos cerea plata instrumentelor pe care afirmau că le-au trimis spre Statele Unite la data cuvenită... Chiar mâine dimineaţă va lua legătura cu avocatul lor, Charles Wingfield Baker şi împreună cu Martin, va stabili drumul care trebuia urmat pentru a da de capătul acelei afaceri spinoase, se hotărî ea închizând cu zgomot uriaşul biblioraft. Şi poate va fi nevoită să se ducă în Spania ca să discute direct cu furnizorii lor, trase ea concluzia, uşor depăşită de situaţie... Magazinul ocupa patru etaje ale unei vechi clădiri confortabile situată în mijlocul Manhattan-ului. Martin îi propusese să închirieze două din etaje, care erau ale lor, ca să crească profitul, dar Mariette se opusese categoric acestei idei. Magazinul Olsen Music îşi va păstra cu orice preţ aspectul tradiţional pe care îl avusese întotdeauna! Nici nu intră în discuţie închirierea patrimoniului lor familial, deşi, într-adevăr, în anii aceia chiriile crescuseră în mod considerabil. Era ora nouă şi ceva când Mariette deschise uşa apartamentului ei de la etajul patru. Pe vremuri, Martin şi tatăl ei locuiau cu ea, dar după moartea lui Henrik, Martin se hotărâse să devină independent şi se instalase într-un alt cartier al New York-ului. Mariette îşi încropi o cină rapidă, apoi se trânti în balansoar, aflat lângă şemineul din salon. Nu se schimbase nimic aici încă de pe vremea când era copil. Cunoştea de când se ştia şirul acela de încăperi cu farmec desuet, cu plafonul înalt şi pline de mobile atinse de patina timpului! Singurele modificări fuseseră făcute de tatăl Mariettei în bucătăria uriaşă, având grijă ca aceasta să fie echipată în mod funcţional, şi mai construise şi o baie spaţioasă şi modernă. Aceste modernizări nu schimbaseră însă aspectul învechit al apartamentului. Cu capul sprijinit de spătarul fotoliului, Mariette începuse să citească romanul pe care îl începuse de curând, răsfoind rapid paginile, ca să ajungă la capitolul dorit. Bunica ei, pasionată de poveştile sentimentale, insistase pe lângă nepoata ei: — Citeşte cartea asta... Te va învăţa multe lucruri... îi spuse ea întinzându-i volumul. Ca să nu o supere pe bătrână, Mariette îl vârâse în poşetă. Acum îl deschisese, hotărâtă doar să-l răsfoiască, dar curând fu captivată de intriga acestuia şi, fără să vrea, terminase deja primele capitole. Totuşi, eroul nu era prea simpatic. Îi amintea de Garth, un bărbat pe care se străduise să-l dea uitării... Mariette tresări când îşi aminti îndelungata ei legătură cu Garth. După ce se întorsese din Italia, Henrik Olsen refuzase din nou s-o lase să lucreze la magazin. Îi sugerase ca mai întâi să-şi îmbogăţească în continuare cunoştinţele şi să câştige mai multă experienţă. Fiind recomandată în mod călduros de către Henrik, luase contact cu un impresar care căuta o colaboratoare. În cursul întrevederii în care îl întâlnise pe Garth pentru prima oară, individul nici măcar nu încercase să-şi ascundă atracţia pe care o simţise faţă de ea. Indignarea tinerei se transformă însă la un moment dat în amuzament şi la sfârşitul discuţiei conveniră că va începe să lucreze de săptămâna următoare. La puţin timp după angajare, Garth îi oferi ocazia de a-l însoţi la un cocteil. Cei doi tineri căpătară foarte repede obiceiul de a ieşi împreună. Cei trei ani care urmară i se părură lui Mariette ca un vârtej ameţitor. Garth avea în mod incontestabil o personalitate fascinantă. Energia, inteligenţa dublată de raţiune şi spiritul lui întreprinzător făceau din el un bărbat strălucit. Din amicale, relaţiile dintre ei deveniră treptat mai intime, dar acestea nu-i oferiră Mariettei idealul absolut la care visa ea. Lui Garth îi lipsea o calitate foarte preţioasă: căldura umană care presupunea înţelegere şi intuiţie... Într-o bună zi, Mariette ajunse la o concluzie tristă: cu Garth nu făcea altceva decât să piardă timpul. Era convinsă că el nu-i va oferi niciodată ceea ce avea nevoie, de aceea îi propuse tânărului să se despartă. După ce îi trecu primul moment de surpriză, acesta acceptă cu o pasivitate derutantă hotărârea iubitei lui. Îi mărturisi că nu era de principiul de a forţa o femeie să se vadă cu el. Dat fiind că ea dorea să stea departe de el, era liberă s-o facă, încheiase el cu o indiferenţă ciudată în voce. Jignită cumplit, Mariette îşi părăsise postul de ataşat de presă şi insistase să lucreze cu tatăl ei. Avea pe atunci douăzeci şi cinci de ani... Începând din acea clipă, activitatea profesională deveni principalul motor al vieţii ei. Merse deci înainte, străduindu-se să uite cele două eşecuri sentimentale ale sale. Pendula din salon bătu de unsprezece ori. Mariette se ridică somnoroasă din balansoar şi se duse în dormitor. În timp ce se vâra în aşternuturile fine, problema care o frământa de câteva ore bune îi reveni în minte în mod obsedant. De ce chitarele expediate de către furnizorul spaniol nu sosiseră la destinaţie? Unde era cheia acelui mister? Henrik îl stimase întotdeauna foarte mult pe Ernesto Lobos şi între cei doi negustori se stabiliseră legături de prietenie, dar având în vedere tonul scrisorii lui Francisco, fiul lui, raporturile dintre cele două familii riscau să se strice. Mariette îşi amintea ca prin ceaţă vizita pe care le-o făcuseră Ernesto şi Francisco. Tânărul avea douăzeci şi patru de ani, pe când ea nu era pe vremea aceea decât o adolescentă stângace şi timidă. Cât de jenantă fusese întrevederea! îşi spuse ea oftând. Când îşi amintea de ea, se îmbujora toată la faţă. Pe vremea când era la colegiu, Henrik îi încredinţase sarcina să ţină evidenţa stocului de partituri muzicale. În timpul liber, se achita foarte scrupulos de îndatorirea ei. În ziua aceea, tatăl ei îi ceruse să-i pregătească vreo sută de exemplare dintr-o melodie de Brahms pentru unul din clienţii lui. Pe când cobora din magazie, cu braţele încărcate cu stiva de hârtii, atenţia îi fu atrasă de intrarea bruscă în magazin a doi oameni. Tatăl ei, care se grăbise să le iasă în întâmpinare, începuse să vorbească în spaniolă cu ei, după care îi conduse în biroul lui. Ce urmaşe, se derulase ca secvenţele unui film. Mariette îl văzuse uluită pe tânărul Francisco întorcându-se automat spre ea. Privirile li se întâlniseră şi, datorită intensităţii ochilor lui întunecaţi, simţise că o emoţie ciudată pune stăpânire pe ea. Era o tulburare pe care n-o mai simţise niciodată în viaţa ei. Francisco îi păruse o fiinţă excepţională, înzestrată cu graţie şi o ciudată seducţie virilă în acelaşi timp. Îmbrăcat cu un costum foarte elegant, de culoare deschisă, care îi scotea în evidenţă pielea măslinie, mergea cu o supleţe aproape felină. Faţa lui exprima o oarecare duritate, care era însă îndulcită de forma blândă şi senzuală a buzelor. Uluită, rămăsese ţintuită locului o bună bucată de vreme, sperând ca tatăl ei să-i ceară să vină să-i cunoască pe musafiri, dar din cauza entuziasmului cu care arăta străinilor instrumentele expuse în magazin, Henrik părea să fi uitat de prezenţa fiicei lui. Mariette traversă supărată încăperea şi puse partiturile într-o cutie. Tocmai se pregătea să închidă capacul acesteia, când auzise vocea lui Henrik în spatele ei: — Mariette, aş vrea să-ţi prezint... Prea emoţionată să se mai poată mişca din loc, nu schiţase nicio mişcare spre micul grup. — Mariette! insistase Henrik. Ieşind din toropeală, tânăra lovise cutia cu braţul şi, spre disperarea ei, văzuse risipindu-se pe podea zecile de partituri... Urmaşe o lungă tăcere, apoi cei trei bărbaţi se aplecaseră şi adunaseră hârtiile de pe jos. Aplecându-se şi ea, Mariette atinsese din greşeală mâna lui Francisco. Atunci, el se uitase la ea fără să spună niciun cuvânt, stârnind în trupul ei aceeaşi tulburare pe care o simţise şi cu câteva minute în urmă... După ce adunaseră teancul de hârtii şi-l puseseră pe tejghea, Ernesto şoptise pe un ton afectuos: — Iartă-ne, copila mea, că te-am deranjat în timp ce lucrai. Dă-mi voie să te salut. Sunt încântat să te cunosc. Făcându-se roşie ca racul la faţă, Mariette îngăimase câteva cuvinte politicoase, observând că Francisco o priveşte în continuare insistent. Avea o privire pătrunzătoare, posomorâtă, traversată din când în când de o tristeţe de nedescris... Acel incident fusese foarte umilitor pentru ea. Evident că unele detalii se estompaseră în mintea ei, dar acum atmosfera apăsătoare a acelei împrejurări îi revenise brusc în faţa ochilor... Se miră că ţinuse minte cu atâta precizie faţa lui Francisco, silueta lui trufaşă şi aristocratică. Acea întâlnire neaşteptată o marcase atât de mult, încât uneori, îl visa noaptea. Dar trecuseră doisprezece ani de atunci. Dintr-o adolescentă naivă se transformase în femeie şi îmbătrânise şi Francisco. Din câte auzise, preluase afacerea tatălui său şi probabil că de câteva luni conducea firma Lobos. Enervată că nu reuşea să adoarmă, Mariette se ridică din pat, îşi puse pe ea un capoţel din mătase şi se duse la bucătărie să bea un pahar cu apă. Se întoarse apoi în dormitor şi se strădui să pună frâu gândurilor care o frământau. Adormi curând şi trăsăturile feţei începură să i se destindă treptat.  

I — De mult doream să te întreb, Vicky, nu te‑ai săturat să duci o asemenea viață? Gail Sampson își privea sora care se pregătea să iasă pentru a treia oară în acea zi. — Să mă satur? Victoria Raven, Vicky pentru prieteni, râse ușor. — Din contră, n‑am timp să mă plictisesc. — Aș vrea să te pot crede, suspină Gail, dar ești mereu pe drumuri. Aproape nici nu te vede omul. Fără a mai spune că practic nu ești niciodată la tine acasă, asta nu‑ți lipsește? — Bineînțeles că nu. Frumoasa gură senzuală a lui Vicky schiță un surâs amuzat. — Evident, regret că nu te pot vedea mai des pe tine și pe Barry, dar în rest… O să am destul timp să tricotez la gura sobei când o să fiu bătrână. Dar acum, cât mai sunt tânără, am intenția fermă de a străbate lumea în lung și‑n lat. — O să vină și ziua când vei dori să te stabilești undeva și să te măriți, obiectă Gail. Dacă nu cumva te gândești să faci asta la pensie, adăugă ea cu un aer puțin ironic. Privirea verde a surorii mai mici licări șmecherește. — Toate femeile măritate sunteți la fel. Vreți ca toată lumea să vă urmeze exemplul. — Trebuie să recunosc că am destule de spus în favoarea căsătoriei, i‑o întoarse Gail. — A ta, într‑adevăr, este foarte reușită, recunoscu Vicky. Sora ei era măritată cu un doctor; se adorau și formau un cuplu perfect din toate punctele de vedere. — Totuși, nu ai reușit să mă convingi, reluă ea. Îmi iubesc prea mult libertatea. — Așa crezi acum… Dar așteaptă să cazi pradă farmecului vreunui superb reprezentant al genului masculin și o să‑ți schimbi pe loc părerea. — M‑ar mira nespus, cred că sunt complet imunizată în privința asta. Dacă culoarea blondă a părului și silueta îi asigurau un mare succes în ochii bărbaților, unii din ei chiar foarte atrăgători, nici unul din cei întâlniți până acum nu‑i plăcuse într‑atât încât s‑o facă să se gândească măcar pentru o secundă, să se îndepărteze pe drumul pe care și‑l alesese. — Bine… și unde te mai duci în seara asta? o întrebă Gail, începând să coboare scara. — La un cocktail. Laura a aranjat ceva. Vicky nu rămânea niciodată destul timp la Londra ca să stabilească niște relații durabile sau măcar să cunoască numele oamenilor din cercul în care se învârtea. De altfel, fluctuația era mare și, în mintea ei, îi asemuia cu niște păsări călătoare. — Iar? Gail se oprise și o privea coborând. — Nu ți s‑a acrit de atâtea serate? Mă și întreb cum de poți rămâne atât de suplă, cu toate aceste petreceri. Și suspină cu invidie privind silueta mezinei ei, pe care se mula o rochie de seară din mătase turcoaz. Gail fusese întotdeauna puțin plinuță. — Foarte simplu, replică Vicky. Mă mulțumesc cu un singur pahar și o singură farfurie până la sfârșitul serii. Doar nu mă duc pentru bufet ci pentru plăcerea de a vedea lumea. Oamenii mă fascinează. Poate că o fascinează oamenii, gândi Gail cu tristețe, dar nimeni nu‑i reținea prea mult timp interesul. Departe de a fi o persoană superficială, Vicky lega și strica relațiile cu aceeași ușurință și aceeași lipsă de regrete cu care părăsea un loc pentru a se îndrepta spre un altul, mai exotic și mai atrăgător. Probabil că doar Gail, care era de altfel singura ei familie, avea un loc permanent în inima ei. — Și când contezi să‑ți iei din nou zborul? — Sper că peste vreo trei săptămâni, răspunse Vicky entuziasmată. Am stat destul închisă în birou. — Și de data asta unde te duci? — În Caraibe. Travelway este în tratative cu o nouă rețea de hoteluri recent construite în zonă. Va fi una din inspecțiile mele obișnuite. Vicky dorise întotdeauna să călătorească și știa că cea mai bună metodă de a‑și satisface această ambiție era să lucreze în turism. Urmase studii de specialitate. Acum, la douăzeci și cinci de ani, avea un salariu în lire sterline format din cinci cifre și un post la o agenție care îi convenea; aici se ocupa să plănuiască și să vândă călătorii, cea mai mare parte cu destinații de vis. Trei ani de serviciu nu reușiseră s‑o facă să se plictisească. Îi ajungea să se afle într‑un aeroport, pe picior de plecare, ca să simtă cum îi crește nivelul adrenalinei. Își petrecea cam jumătate din timp în străinătate pentru a negocia contracte cu diferite grupuri hoteliere, companii de aviație și firme care închiriau mașini, iar restul în Anglia, în stațiunile turistice la modă. Timpul petrecut la sediul londonez al Societății Travelway era întotdeauna cat mai scurt posibil. Vacanță își lua rar. În fond, prin specificul activității ei, avea mereu impresia că e în concediu, obiecta ea când Gail părea că se supăra prea rău peea. După ce taxiul plecă s‑o ducă pe sora ei la ultima serată dintr‑o lungă succesiune de mondenități, Gail închise ușa și se sprijini de ea, cu fruntea încrețită de îngrijorare. Se necăjea prea mult din cauza lui Vicky și a existenței ei – artificială în ochii ei – pe care aceasta o ducea. Barry, soțul ei, îi reproșa adesea asta. Chiar atunci, el apăru în pragul salonului și ghici imediat starea de spirit a soției sale. — Vicky a plecat din nou, nu? Doamne, Gail, e mare acum… și e fată inteligentă. — Știu, știu… Gail se apropie de el și i se ghemui la piept. — Dar asta nu mă împiedică să fiu îngrijorată, continuă ea. Aș dori atât de mult să fie fericită, Barry. — Te asigur că este. Face numai ce are chef să facă… — Dar oamenii ăștia pe care îi frecventează! Nu printre ei îl va întâlni pe bărbatul care îi trebuie. — Și de care nu are încă nevoie, după câte am înțeles eu. Și nici nu‑și face iluzii în privința bărbaților, sunt sigur de asta. Îi consideră doar amuzanți… dar complet neinteresanți. Gail scoase un suspin. Ca soție fericită, îi dorea și lui Vicky același lucru, dar începuse să dispere, îi mărturisi ea lui Barry. — Va sfârși prin a se liniști când va găsi bărbatul vieții ei, sunt convins de asta, scumpa mea. Mai dă‑i încă un an și se va plictisi de toate astea. Chiar și călătoriile își vor pierde în timp farmecul lor. O să vezi că nu se va mai gândi decât să se ancoreze undeva.  

Capitolul 1 — Tată, ai un moment liber? Reverendul Michael St. John își ridică privirea de pe hârtiile în care notase tema predicii din ziua următoare. Fiica sa, în vârstă de treisprezece ani, stătea în pragul ușii de la bibliotecă și-i zâmbea. Michael se miră de timiditatea neașteptată a fetiței care știa că poate să-l deranjeze oricând voia. De la moartea soției sale, cu cinci ani în urmă, din cauza unui cancer, pastorul se consacrase creșterii copilei, deși avea îndoieli că poate să-i dea o educație aleasă. Se gândea că nu poate s-o înlocuiască pe soția lui în inima fetiței și-i venea greu să recunoască faptul acesta. De multe ori surprinsese în ochii fiicei sale o reținere nejustificată. — Firește, draga mea. Fetița chicoti și pătrunse în cameră. „Cât de mult seamănă cu mama ei”, își spuse Michael, simțind un junghi în inimă. Tory se așeză pe scaunul din fața biroului, ținându-și mâinile pe genunchi. Tatăl ei se gândi că va trebui s-o învețe cum să se poarte în societate, deși îi plăcea felul ei natural de a sta pe scaun. Era evident că fetița se simte bine așa, deci nu sosise timpul să o certe. — Ce vrei să-mi ceri, Tory? În ultima vreme n-ai făcut nici o boroboață. Victoria Evelyn St. John chicoti din nou. — Nu, tată, am fost cuminte. — Să nu mă superi, draga mea. — Nu-mi amintesc să te fi mâhnit. — Spune-mi, ce dorești? — Aș vrea... Fetița se codi câteva clipe, apoi spuse pe nerăsuflate: — Tată, de ce n-o inviți pe Ruth la cină? — Ruth? se miră Michael. — Da, tată. Secretara ta. Cred că merită acest lucru. Michael rămase pe gânduri. De când soția sa se dusese în lumea celor drepți, nu se mai uitase la nici o femeie. Tory nu se împăca multă vreme cu menajerele și cu secretarele și tatăl ei fusese obligat să le concedieze. Pentru fericirea fiicei sale merita să facă orice sacrificiu. Decesul nevestei îi lăsase un gol imens în suflet și nici o femeie nu reușise să-l facă s-o uite pe Evelyn. Rugămintea lui Tory îl pusese în încurcătură. Era conștient că fetița se atașase de noua secretară. Ruth venise de șase luni în St. George și se angajase ca secretară a reverendului, în urma anunțului pe care acesta îl dăduse în ziarul local. — Crezi că Ruth este persoana potrivită pentru a lua masa cu mine? Tory făcu o mutră caraghioasă. — Nimeni nu este perfect, tată. Ruth ține la mine; nu se compară cu celelalte femei. — Celelalte femei cu care din când în când am luat cina, nu au reprezentat mare lucru pentru mine. Trebuie să întrețin anumite relații sociale, draga mea. Tory încuviință, dând din cap, și spuse pe un ton serios: — Te înțeleg foarte bine, tată. Și eu mă joc cu prietenele mele. De multe ori ieșim împreună în oraș. — Uneori simt nevoia să mă plimb cu o femeie. — Nici una din femeile pe care le-am cunoscut nu s-a uitat la mine decât ca la o străină. Este dificil pentru tine să ai o fată, nu-i așa? Michael se miră de intuiția fetiței și se grăbi s-o liniștească: — Tory, crede-mă că nu mă interesează vreo femeie, din moment ce aceasta nu se înțelege cu tine. — Ești de acord cu mine că Ruth nu este urâcioasă? Tatăl ei căută să fie mai categoric și o întrebă pe un ton grav: — Vrei să spui că Ruth este singura femeie cu care mă pot înțelege, numai pentru că ea ține la tine? Tory clătină din cap și spuse răspicat: — Nu! Nu fi caraghios, tată. Ruth este o ființă încântătoare. Mie îmi place. Se pare că și ea ține la noi. Așa că... după părerea mea, este cea mai bună alegere pe care o poți face. Nu am nimic împotrivă dacă ea ar fi mama mea vitregă. — Voi ține cont de părerea ta. — Așadar o vei invita la restaurant? Reverendul se hotărî să fie mai categoric. — Mi-e teamă că nu voi face acest lucru. — De ce, tată? Ruth este simpatică. Nu este frumoasă ca o vedetă de film, dar... — Aspectul ei fizic nu are importanță pentru mine, îi explică Michael, temându-se că Tory îl va înțelege greșit. Ruth este, într-adevăr, simpatică. Socot că mulți bărbați ar putea s-o considere chiar drăguță. — Atunci de ce nu vrei să ieși cu ea în oraș? — Nu am nimic să-i reproșez, zise reverendul pe un ton grav. Discuția cu fiica sa începuse să-l enerveze. Ea era prea emancipată pentru vârsta ei. Michael se hotărî să pună capăt acestui dialog stânjenitor. — Este secretara mea, adăugă el ca argument hotărâtor. — Ei și? — Scumpa mea, nu-ți dai seama că aș pune-o într-o poziție jenantă, dacă i-aș propune să luăm cina în oraș? — De ce? — Deoarece Ruth lucrează pentru mine. N-ar îndrăzni să mă refuze de teamă că mă voi înfuria sau că o voi concedia. — Nu vei face niciodată acest lucru! — Este bine ca ea să nu știe că o apreciez. Dacă va lua masa cu mine, se va simți stânjenită. Nu este corect din partea mea s-o invit la cină. — Dar... Michael ridică mâna și o făcu să tacă pe Tory. — Există legi privitoare la hărțuirea sexuală, pe care tu nu le cunoști. N-aș vrea s-o fac pe secretara mea să se gândească la o altă slujbă. Schițând un zâmbet, reverendul mărturisi: — Nu mă pot lipsi de ea. Ruth este foarte capabilă. Tory deschise gura pentru a protesta, dar expresia severă de pe chipul tatălui ei o intimidă. — Dacă asta este hotărârea ta... Michael o privi stânjenit. De obicei, fetița nu renunța așa ușor când era vorba să-și îndeplinească o dorință. Uneori era sâcâitoare, dar era preferabil să aibă tenacitate decât să fie o sfioasă. Era bine ca ea să fie dezghețată și să întrebe orice, însă subiectul discuției devenise prea indiscret. Tory se ridică de pe scaun și-și scutură părul șaten care-i cădea pe umeri. — Vrei să pregătesc o pizza la cină, sau preferi altceva? — Pizza este foarte bună. Voi mânca mai puțin în seara asta. Acum, trebuie să pregătesc predica de mâine. Tory spuse cu regret în glas: — Am uitat că ești ocupat. Mâine este o zi importantă. — Ne vedem la biserică, dacă ești liberă. — Mâine mă duc la școală, tată. Îți voi pregăti cafeaua. Aș vrea ca enoriașii să nu mă mai considere o fetiță. — Cei mai mulți te știu de când te-ai născut. — Acum am treisprezece ani, protestă Tory zâmbind. M-am plictisit auzind că oamenii se miră cât de mult am crescut. Doar mă văd în fiecare duminică la biserică. — Poate că enoriașii nu sunt obișnuiți să discute cu tine. — Multă lume nu știe să se poarte cu copiii, dar Ruth este foarte apropiată de mine. Tory ieși mândră din cameră, pășind ca mama ei când voia să aibă câștig de cauza într-o problemă. Michael zâmbi înțelegător.   * *   *   Tory luă cartea de telefon din sufragerie și se retrase în camera ei, se așeză pe pat și căută numărul florăriei familiei Bowers. Charlene și Hank Bowers erau printre cei mai cucernici membri ai parohiei și fetița știa că putea avea încredere în ei. Charlene se purtase întotdeauna prietenește și avusese grijă să-i dea sfaturi când avusese primul ciclu. Tory fusese convinsă că soția lui Hank îi mărturisise lui Michael că fiica lui se transformase într-o adolescentă cu probleme, dar îi era recunoscătoare pentru că nu fusese obligată să facă ea acest lucru. Erau anumite probleme delicate pe care nu putea să le discute cu tatăl ei. — Alo, aici florăria Bowers. Charlene. — Bună ziua, doamnă Bowers. Tory St. John vă deranjează. — Tory! Ce faci, draga mea? Doamna Bowers se adresa tuturor cu dragă. — Bine, mulțumesc. Aș vrea să-mi spuneți cât costă un buchet de trandafiri. — Depinde de numărul și de soiul lor. Oricum, sunt foarte scumpi. Cel mai modest buchet costă șaizeci și cinci de dolari. — Oh, suspină Tory. Nu am atâția bani. — Cât poți să cheltuiești? — Patruzeci și șase de dolari și șaptezeci și cinci de cenți. Atâta am economisit din banii de buzunar. — Draga mea, te sfătuiesc să iei un singur trandafir pus într-o vază de sticlă. Face numai treisprezece dolari și este împachetat într-o cutie transparentă, legată cu o panglică roșie. Tory se gândi o clipă și fu de acord cu propunerea Charlenei. — Îți mulțumesc pentru sfat. Când trebuie să vin să plătesc floarea? Charlene râse pe înfundate și spuse: — Draga mea, nu e cazul să te deplasezi până la florărie. Poți trece mâine pe la noi. Îmi va face plăcere să te revăd. Ce culoare preferi? Cui să trimit trandafirul? — Vreau un trandafir roșu. Vă rog să-l trimiteți lui Ruth Ardmore. La biserică. — Desigur, draga mea. Ții mult la Ruth? — Ruth are un suflet bun. — Ai dreptate. Toată lumea este încântată de ea. Ce să scriu în bilețel? Tory ezită câteva secunde, apoi zise repede: — Din partea unui admirator. Nu vreau să știe că eu i-am trimis floarea. Charlene se miră de cererea fetei. — Tory, ești sigură că nu vrei să pun numele tău pe bilețel? Fetița respiră adânc și spuse cu o voce hotărâtă, imitându-l pe tatăl său: — Doamnă Bowers, este singura posibilitate de a-i dărui ceva lui Ruth. Nu pot să-i arăt direct cât de mult țin la ea. Dacă nu sunteți de acord cu mine, mă voi adresa altei florării. — Firește că-ți voi respecta dorința, draga mea. Sper ca Ruth să nu înțeleagă greșit mesajul din bilețel. — Nu este nici o neînțelegere. În curând va fi ziua îndrăgostiților. Dacă Ruth se va arăta uimită, îi voi mărturisi cine i-a trimis trandafirul. — În cazul acesta, mâine dimineață Ruth va primi cutia. — Vă mulțumesc, doamnă Bowers! Zâmbind, Tory închise telefonul. Uneori, Cupidon are nevoie de o mână de ajutor. Mulțumită că rezolvase problema cadoului, fetița se duse la bucătărie să pregătească pizza.

Capitolul 1 Era lună plină, iar râul aducea cu o panglică de argint, exact cum îmi aminteam. Aceleaşi semafoare, controlând traficul intens de noapte pe digul din depărtare; o şalupă a poliţiei trecea pe sub pod, lăsând o urmă înspumată în apa îngheţată; apoi, şirul lung de barje pline cu cărbune, acoperite de zăpadă, care pluteau la ancoră, puţin mai în amonte faţă de spital, continuând să-mi sugereze un tort de biscuiţi îngheţat. Aşa s-a întâmplat, mi-am spus, exact aşa, deşi toate par mult mai neînsemnate. Mai mici, de la înălţimea balconului de la etajul nouă, unde mă aflu acum. Pe când îmi făceam stagiatura la spital, niciuna dintre clădiri nu depăşea cinci etaje, iar aripa de douăsprezece nivele exista doar în mintea proiectanţilor. Fusese terminată şi dată în folosinţă abia anul precedent. Acum, avea capacitatea de patru sute zece paturi şi era dotată cu echipament chirurgical de ultimă oră, cel mai modern din spital. — Dacă nu cumva din întreaga ţară, adăugase asistenta şefă, pe când luam ceaiul de după-amiază. Pe scurt, doamnă Holtsmoor, dacă s-a inventat o noutate în domeniu, noi o folosim deja. Ceea ce produce unele neajunsuri, deoarece „copilaşul” nostru şi-a depăşit deja părintele. Având în vedere distanţele, a trebuit să desemnăm personal rezident separat pentru noua aripă. Încă nişte ceai, draga mea? — Vă mulţumesc. Ceainicul era de argint, ceşcuţele din porţelan chinezesc foarte fin, aproape transparent. Câte paturi sunt în total? — În clipa asta, cam o mie o sută. Distinşii noştri proiectanţi îmi spun că trebuie să ajungem la două mii. Dar nu-mi explică şi de unde voi obţine asistentele necesare. Sunt sigură că o vor face, în cele din urmă. Ai auzit că mi-au schimbat titulatura? — Nu. Nu mai sunteţi asistenta şefă? — Draga mea, nu mai eşti la zi cu noutăţile. „Asistentă şefă” e o titulatură perimată! Aşa că, acum sunt „Director pentru personalul sanitar mediu”. Sper că eşti impresionată. — Foarte. Am zâmbit amândouă, apoi am privit la ceaşca elegantă. Eram nu atât impresionată cât uşor mişcată de tratamentul de la egal la egal pe care mi-l aplica asistenta şefă din spitalul în care îmi făcusem stagiul. Desigur, cei de la Sf. Martha păstrau tradiţia grijii faţă de oamenii lor, dar, ca la oricare alt spital din ţară şi aici se resimţea lipsa de cadre sanitare atestate. Terminasem stagiul ca „sora Dexter” şi era prima oară când mă prezentam sub numele de doamna Holtsmoor. Sperasem să primesc o slujbă ca urmare a calificării mele, dar întrucât nu mai trecusem pe acolo de atâta timp, nu mă aşteptam ca cererea mea de angajare să se transforme într-o vizită protocolară care să solicite utilizarea serviciului de ceai cel mai bun al asistentei şefe şi o şuetă în fotolii. Trecuse un ceas bun, când am ajuns şi la motivul prezenţei mele. Asistenta şefă spuse: — Cred că am exact ce ţi se potriveşte. Priveşte schiţa asta. „William şi Mary”, secţia de tranzit, noua aripă, etajul al nouălea. Îmi înmână planul. „William” pe stânga, „Mary” pe dreapta. Două rezerve principale de şase paturi, patru de un singur pat pe fiecare parte a coridorului şi, marcate cu roşu, cele special dotate pentru a putea prelua cazuri dificile. În mod normal, însă, secţia se ocupă doar de subacuţi sau convalescenţi în aşteptarea transferului în altă parte. O perindare continuă şi rapidă, care, desigur, înseamnă o mare varietate de pacienţi, veniţi din toate secţiile aripii. Sper că eşti de acord, un loc ideal pentru o soră ce revine în activitate. Desigur, după ce vei ajunge în formă din nou, asimilând toate noutăţile tehnice şi de tratament, putem discuta despre mutarea la o secţie de urgenţe. Dar deocamdată... Se opri. Eşti sigură că vrei numai tură de noapte? — Foarte sigură, dacă vă convine. — Dragă, oricând am nevoie de surori cu şcoală pentru tura de noapte. Şi îmi dau seama că, lucrând noaptea, fetiţa ta îţi va simţi lipsa mult mai puţin. Dar vei reuşi să te odihneşti suficient? — Cred că da. Cât timp va fi la şcoală. — Hm. Mă cântări din nou cu o privire pătrunzătoare. Vei lucra patru nopţi şi vei fi liberă trei, pe săptămână. Da. Ar trebui să te descurci – dar ce ne facem cu weekendurile? Sperasem că nu va pune această întrebare. — Verişorii, pe care i-am menţionat în scrisoare, sunt foarte săritori. Sunt convinsă că vom rezolva cumva problema. — Deci, spuse ea încetişor, ai prefera liber în weekend. Să vedem. Consultă agenda groasă cu programarea turelor. Da. Cred că voi reuşi să aranjez lucrurile. Doresc să ajut, pe cât posibil, asistentele căsătorite şi mai ales pe cele cu copii. Cinstit vorbind, dacă nu încerci, sfârşeşti prin a le pierde. Foarte bine! Atunci rămâne William şi Mary cu vinerea, sâmbăta şi duminica libere. De acord? — Mulţumesc foarte mult. — Bine. Închise agenda cu programări. Trebuie să te avertizez că, uneori, secţia poate fi foarte solicitantă. Când Urgenţa are prea multe cazuri, o parte dintre acestea ajung acolo. Sper ca efortul fizic să nu te sperie. Având în vedere că fiica ta este acum suficient de mare să meargă la şcoală... dar, iartă-mi vorbele, m-aş fi aşteptat să ai destul de lucru ca părinte şi soţie şi fără o slujbă cu program integral. Fiindcă tocmai îmi oferise genul de muncă pe care orice femeie, care îşi creşte singură copilul, l-ar considera un vis irealizabil, m-am simţit datoare să-i spun adevărul. Pe moment, a rămas fără replică. Şi-a revenit însă rapid. — Vai de mine! Nu ştiusem nimic despre situaţia ta financiară. Ce noroc, să ai pregătirea necesară! Şi, de asemenea, verişori amabili. Şi ca doamna Clinton să fi moştenit de curând casa din Anchor Lane. Ai locuit mereu cu familia Clinton? — Am stat împreună, cu excepţia ultimelor câteva luni şi a perioadei de după decesul soţului meu, petrecute la reşedinţa Holtsmoor. Dădu din cap. — Intendenta mi-a spus că soacra s-a remăritat. Cu un australian, parcă? — Din Queensland. Pe nume, Victor Simmonds. Îmi aruncă altă privire ageră. — Îţi place? — Foarte mult. S-a purtat bine cu Marcy şi cu mine şi a fost mai mult decât generos cu soacra mea. — Ce noroc pe capul doamnei Simmonds, zise ea sec. Şi locuiesc la conacul Holtsmoor? — Da. I-a fost lăsat explicit prin testament de fostul meu socru. — Într-adevăr? Minunată casă! Atâţi Holtsmoori au locuit-o, iar acum Marcy este ultimul vlăstar. Păcat, mare păcat. Dar să lăsăm trecutul. Abia aştept să-ţi cunosc micuţa şi sunt, cu adevărat, încântată că te-ai întors. Îmi face mereu mare plăcere să reprimesc vechile surori – deşi sună absurd dacă este vorba de o fată ca tine. Ce vârstă ai acum? Am zâmbit subţire. — Nu mai sunt fetiţă. Douăzeci şi şapte. — Faptul că te consideri bătrână, dovedeşte cât de tânără eşti! Dragă, dragă! Deci, ai rămas văduvă la douăzeci şi doi. Ce să mai zici, meseria de pilot de curse este o ocupaţie riscantă. — Da, am aprobat, foarte periculoasă. Asistenta şefă spuse cu blândeţe: — Fiindcă a scăpat cu bine atâta vreme, a crezut că-i va merge la infinit? — Da. Marcus avea patruzeci şi unu de ani. Murise în timpul unui antrenament, cu două săptămâni înainte ca Marcy să se nască şi la un an după ce ne căsătoriserăm. Obişnuia să zică: „Voi şti că a venit timpul să mă retrag când voi începe să le distrug”. Nu apucase să facă praf decât o singură maşină. Asistenta şefă aduse discuţia înapoi, în prezent. — Trebuie să-ţi mărturisesc că intendenta, ca şi mine, este încântată de perspectiva de a avea iar un Holtsmoor printre angajaţii de la Sf. Martha! Marcus fusese singurul bărbat, în şase generaţii, care nu urmaşe o carieră medicală. Studiase istoria la Oxford, însă nu terminase. Acolo condusese pentru prima oară o maşină de curse şi, fiind pe atunci fiu unic al unei văduve bogate şi tinere, problema existenţei nu se pusese. Câştigase şi cheltuise o groază de bani. Nu aflasem cât, decât după moartea sa. Şi cât o costase pe mamă cariera de pilot de curse a fiului. Soacră-mea insistase mereu să-şi conducă singură afacerile, convinsă că avea har pentru aşa ceva. Din păcate, ca şi Marcus, nu avea. Thomas Holtsmoor fusese cel mai bun cardiolog de la Sf. Martha. Secţia de specialitate îi purta încă numele. Cel mai mare laborator pentru pacienţi internaţi era de asemenea Laboratorul Holtsmoor, după Claud, tatăl lui Thomas, ilustru patolog. Mai înainte fusese Augustus, tatăl lui Claud. Acesta lucrase pe vremuri cu Lister la Edinburgh, iar mai apoi fusese chirurgul căruia i se datora introducerea sprayului carbolic în sălile de operaţie şi un model de forceps cu mânere lungi, cunoscut drept cleştele Holtsmoor. Era încă utilizat, pe vremea stagiaturii mele. Augustus fusese fiul lui Septimus, medic generalist. Acesta nu avea nicio secţie care să-i poarte numele, dar memoria sa era păstrată cu sfinţenie. Se spunea că bea o sticlă de whisky în loc de mic dejun. Niciodată nu greşise vreun diagnostic, băut fiind, şi niciodată nu nimerise vreunul, treaz. Până în zilele noastre, barul cel mai apropiat de spital era cunoscut drept „La Sep”. Primul Holtsmoor în branşă se numise tot Marcus şi fusese chirurg. Opera îmbrăcat cu redingotă, purtând ciorapi de mătase şi cizme de călărie. Se mândrea cu faptul că haina sa era atât de impregnată cu sânge uscat şi puroi încât stătea singură „în picioare”. Portretul său, astfel îmbrăcat, străjuia biroul decanului Facultăţii de Medicină. Acest prim Marcus adunase avere. Septimus o băuse. Fiul lui, Augustus, fusese muncitor, prosper şi strâns la pungă. Îi lăsase urmaşului atât talentul cât şi o situaţie materială prosperă. Claud construise conacul uriaş şi rece, în stil victorian târziu, Holtsmoor House, situat în Hampshire. Thomas, Marcus şi apoi Marcy se născuseră acolo. La moarte, Claud fusese foarte bogat. Thomas, din cât se ştia, fusese la fel de îndrăgostit de medicină pe cât fusese Septimus de whisky. Se dovedise o raritate, un medic cu adevărat talentat, dar total dezinteresat de latura materială. În timpul vieţii, îşi pusese averea în mâinile soţiei, iar după moarte i-o lăsase moştenire. Deoarece murise la doar treizeci şi şapte de ani, în urma unui atac de cord, după numai şase ani de căsătorie, pe când Marcus avea patru, este posibil să nu fi avut vreme să descopere că soţia sa cea frumoasă, cam toantă şi complet lipsită de imaginaţie, era aşa extravagantă. Holtsmoor House constituise întotdeauna principalul ei motiv de mândrie şi bucurie. Adora rolul de gazdă, îi plăcea să călătorească şi să refacă decorţiunile interioare şi toate cu cheltuială maximă. Îşi crescuse copilul insuflându-i credinţa că stilul ăsta de viaţă i se cuvenea. Încă se consola cu gândul că, pe parcursul vieţii, fiul ei nu fusese niciodată în postura de a i se refuza ceva. Apoi, consecinţele finale ale acestei atitudini îmi fuseseră aduse la cunoştinţă de avocatul familiei, fost coleg de şcoală cu Marcus. Era scund, îngrijit, cu figură inteligentă şi ochi albaştri, reci. — Aş putea încerca să vă amăgesc, doamnă, dar presupun că preferaţi să aflaţi adevărul. — Vă rog. Un ceas mai târziu, mă întrebă: — Cum vă veţi descurca, fără soţ şi cu un copil mic? I-am arătat scrisoarea, primită de la unica mea verişoară, cu unsprezece ani mai mare, Ann Clinton. Un zâmbet îi apăru pe figură. — Speram să aveţi rude care să vă ajute, dar, din spusele lui Marcus, ştiam că ambii părinţi sunt morţi, aşa că nu-mi puneam prea mari speranţe în posibilitatea asta. Bine. Mă simt mai împăcat cu închirierea conacului. Este singura noastră şansă, având în vedere că medicul lui Helen i-a recomandat să plece imediat, iar ea manifestă o dorinţă vie de a vizita Australia. Asta, plus ipoteca, ar trebui să-i fie suficiente pentru călătorie şi pentru renta viageră pe care am reuşit să i-o încropim. Aş fi vrut să pot face ceva şi pentru dumneavoastră. — Mulţumesc, i-am spus. A tras de gulerul cămăşii, de parcă l-ar fi strâns. — Majoritatea banilor din ipotecă se vor duce pe impozite. Datoriile trebuie plătite. — Înţeleg. — Într-adevăr? Se foi, stânjenit. După cum v-am spus, nu s-a ajuns aici din lipsă de avertismente. De câţiva ani, i-am atenţionat pe Marcus şi pe Helen. Dar cum să-i faci să asculte pe cei care nu vor să audă? — Nu ştiu, am răspuns. Cineva a adus ceai. Oriunde m-aş fi dus, apărea şi ceaiul. Mă întrebam, pe atunci, care fusese oare reacţia automată, englezească, la deces, înainte de apariţia ceaiului. — Oricând veţi avea nevoie de ajutor, apelaţi la noi. Vă rog, doamnă, a adăugat la plecare. Au treut cinci ani înainte de a profita de acea invitaţie. L-am căutat, în decembrie trecut. Se îngrăşase, faţa îi era mai ridată, iar aspectul evident de bărbat între două vârste m-a şocat. Cu toată diferenţa dintre noi, Marcus păruse să aparţină generaţiei mele. Şi totuşi, dacă ar fi trăit, ar fi avut acelaşi număr de ani cu insul din faţa mea. Am schimbat câteva amabilităţi, am căzut de acord că, una peste alta, căsătoria Helenei fusese un noroc neaşteptat şi că, acum, Holtsmoor House ar fi fost mult mai corect să se numească Simmonds House. Auzise, mi-a spus, că locuiam cu familia Simmonds de câteva luni. — Cum merge treaba? — Nu merge. Tocmai din cauza asta v-aş fi recunoscătoare pentru un sfat. Aş vrea să fac cum este mai bine pentru Marcy, dar sunt prea implicată ca să pot lua decizia corectă. Se lăsă pe spătarul scaunului, jucându-se cu lanţul de la ceas. — N-aş fi considerat casa aceea, cu aspect de muzeu victorian, ca mediu ideal pentru creşterea unei fetiţe normale şi sănătoase, adică gălăgioase. De ce v-aţi întors? — Helen ne-a chemat. Ne-a tot scris şi, întrucât Marcy este singura ei nepoată, mi-am spus că ar trebui să încercăm. — Teoretic, sună bine. Practic, trei generaţii laolaltă se puteau împăca atunci când existau servitori care să-i despartă, sau dacă sărăcia extremă le obliga să trăiască împreună. Experienţa mea spune că aşa ceva nu mai e posibil. Şi, deşi Helen trebuie să aibă acum peste şaptezeci de ani, nu mi-o pot imagina în rol de bunică grijulie. Mă înşel? Nicicând nu-mi plăcuse Helen, după cum nici ea nu mă prea îndrăgise, dar doream să fiu corectă. — E topită după Marcy, dar nu-i convine să fie strigată „bunicuţo”. Zice că asta o face să se simtă bătrână. Aşa că îi spunem pe nume, Helen. — Aşa, deci. Şi Marcy nu prea s-a adaptat, nu-i aşa? — Nu. Îi este dor de verişorii mei, de fermă, de spaţiul neîngrădit. — Atunci, ai face mai bine s-o duci înapoi, în Sussex, spuse el. — Nu se poate. Au vândut şi s-au mutat la Londra. — Un fermier în oraş? Ridică o sprânceană. Din ce trăieşte? — Deocamdată, din speranţe şi din ce i-a rămas de la vânzarea proprietăţii. David Clinton nu era un adevărat fermier. Întotdeauna a preferat scrisul şi, cum soţia a moştenit acea casă din Anchor Lane, iar el a reuşit să vândă două scenarii de televiziune şi o nuvelă, s-au hotărât să-şi încerce norocul. Nu au copii şi nici alte obligaţii. Ann speră să câştige ceva închiriind camere studenţilor, iar dacă nu va reuşi se poate angaja din nou ca secretară. — Le doresc succes. După ton, era convins de contrariu. Unde este Anchor Lane? I-am dat adresa exactă. — Cunoaşteţi Londra, doamnă? — Doar partea aceea, fiincă este foarte aproape de fostul meu spital, Sf. Martha. Asta s-ar putea dovedi foarte convenabil, în caz că ne mutăm la ei, fiindcă la Londra voi fi obligată să lucrez ca să pot plăti chirie. Mâncarea va fi mult mai costisitoare. Dacă mă angajez cu program normal, în tura de noapte, pot acoperi cheltuielile, iar Marcy nu-mi va resimţi lipsa. Pe deasupra, la Londra vom găsi o şcoală aproape de casă. — S-ar părea că te-ai gândit la toate. Cred că nu mai ai nevoie de sfaturi. — Nu-i chiar aşa. Iată problema: e corect să smulg copilul de la Holtsmoor pentru a-l duce în estul Londrei? — Puneţi altfel întrebarea, doamnă. Ar fi corect s-o lăsaţi acolo unde se află acum? Mi-au venit în minte plângerile permanente ale Helenei: „Marcy, nu, cu ghetele acelea pline de noroi! Marcy, ai grijă de masa lustruită! Marcy, fustiţa ta este murdară! Nu – nu mă atinge, copilă! Mâinile tale! Nu-mi dau seama, Phillippa, cum de o laşi să se murdărească în halul ăsta; dădaca avea mereu grijă să-l ţină imaculat pe dragul de Marcus!” Când rămâneau singure, Marcy mă chestiona întotdeauna: „Cât mai trebuie să rămânem aici, mami? Când ne întoarcem la mătuşa Ann, unchiul David şi Dusty?” Dusty era dalmaţianul familiei. Îi vorbisem Helenei, între patru ochi, despre un căţel. Aproape făcuse apoplexie. „În casa mea minunată? N-ai niciun pic de consideraţie?” Avocatul aştepta răbdător. În cele din urmă am spus: — N-o înţeleg pe Helen. Nu-i face plăcere prezenţa noastră şi totuşi pare s-o dorească. — S-ar putea să creadă că plecarea voastră i-ar afecta prestigiul. Helen este o persoană de modă veche. Prestigiul conta şi este important, încă, pentru astfel de oameni. Desigur, dacă Marcy ar fi fost băiat, situaţia ta ar fi devenit de două ori mai dificilă, dintr-un anumit punct de vedere, dar mult mai uşoară, din celelalte. Era foarte adevărat, iar puterea lui de pătrundere m-a surprins. Obişnuisem să-l consider rece şi lipsit de imaginaţie. L-am întrebat cum credea că ar trebui să mă port cu Helen. — Nu încape discuţie că-ţi va face greutăţi. Mă privi ca şi cum aş fi fost condamnată. De obicei a reuşit să-şi impună voinţa şi asta i-a plăcut întotdeauna. Sper să nu reuşească şi acum. Cred că trebuie să pleci de dragul Marcyei, dar, la fel de mult, şi pentru binele tău. Motivul principal este foarte simplu. Supravieţuirea. Se opri o vreme. Ai înţeles probabil până acum că Marcus pierduse bătălia. — Da, am răspuns pe gânduri, da. În seara aceea i-am scris Annei. La rândul ei, mi-a răspuns oferindu-mi o jumătate, decomandată, din apartamentul lor de la parter. Apoi, am vorbit cu Helen. — Refuz să discut pe tema asta, Phillippa. Ca văduvă a singurului meu fiu, locul tău este aici. Am nevoie de tine. Iar, în ce o priveşte pe Marcy, nepoata mea să meargă la o şcoală publică! Să se amestece – chiar aşa a spus – cu copiii de rând! Niciodată! Am găsit deja un mic pension pentru domnişoare, iar de la anul se poate. — Helen, anul viitor, Marcy abia va împlini şase ani! — Şi va avea exact vârsta necesră pentru a se integra printre copiii de rangul ei. Gata cu prostia asta, Phillippa – şi să nu-ţi închipui că Victor te va sprijini! Are propriii copii şi nepoţi de care să aibă grijă – în afara responsabilităţilor faţă de mine! Vom uita absurditatea asta. Sunt hotărâtă. Şi eu eram. Marcy n-avea să ajungă într-un internat decât peste cadavrul meu. Şi eu încercasem experienţa aceea de la cinci la şapte ani şi amintirea acelor vremuri îmi provoca teroare încă. A mai durat o vreme. Am rămas de Crăciun. Helen alterna proasta dispoziţie cu accese de furie. Victor Simmonds nu şi-a exprimat părerea până în după-amiaza când ne-a condus la gară. — O să-mi lipsiţi, şi tu şi micuţa, dar procedaţi bine. Nu te mai gândi la Helen. M-oi descurca, cumva. — Mulţumesc, Victor! Iartă-mă, am adăugat, că ţi-am îngreunat traiul în ultima vreme. Avea o figură rotundă şi zbârcită şi o coamă de păr alb. Se căsătorise cu Helen la cincisprezece luni după decesul primei soţii, după patruzeci şi trei de ani de convieţuire. Zâmbi melancolic. — Pentru unele femei, o scărmăneală ar fi cel mai bun leac. Aşa este Helen. Mary a mea făcea parte din aceeaşi tagmă. Mi-a fost o soţie minunată, dar avea o limbă tare ascuţită, odihnească-se în pace! — Şi asta nu te deranja? — Să-ţi spun ceva, Phil. Degeaba îmbătrâneşti, dacă nu înveţi să te prefaci. De multă vreme n-o mai ascultam. Atâta doar că-mi place să am o femeie prin preajmă. Pe când plecam din Hampshire, a început să ningă. La Londra, neaua se transformase în lapoviţă. Taxiul ne-a lăsat în faţa unei case victoriene, înalte şi cenuşii, asemănătoare cu celelalte. Majoritatea aveau, în ferestrele de la parter, anunţuri de demipensiune. Marcy privea împrejur, pe gânduri, adăpostită sub umbrela mea. — Asta este noua casă, mami? Nu seamănă deloc cu ferma. O, Doamne, mi-am zis. Oare am procedat bine? Ann a deschis uşa de la intrare, apoi a tras de zgarda lui Dusty care fusese cuprins, dintr-odată, de o bucurie isterică. Marcy îşi aruncă braţele în jurul gâtului dalmaţianului în timp ce David deschidea o uşă şi-şi ridica ochelarii pe frunte. — Ce se întâmplă aici? Dacă nu faceţi linişte, voi fi obligat să vă omor pe toţi! O ridică pe Marcy, o sărută şi mi-o înmână ca pe un colet, sărutându-mă şi pe mine în acelaşi timp, înainte de a se face nevăzut, în spatele uşii trântite. Am lăsat jos copila încântată. — Mami! Nu-i aşa că este bine acasă! Am oftat de uşurare. Mai apoi, noaptea, pe când ea dormea, Ann puse la îndoială decizia mea de a mă întoarce la Sf. Martha. — Nu-ţi va fi dificil să te întorci acolo după căsătoria asta, rămasă în folclorul local? Londra este plină de spitale şi toate au nevoie de personal calificat. De ce să tulburi vechi amintiri? — Fiindcă Sf. Martha este chiar după colţ, răspunse David în locul meu. Şi dacă nu zgândări fantomele trecutului, cum să speri că vei scăpa de ele? Oricum, Marcus nu era din branşă. — Şase ani, am spus, reprezintă o groază de vreme pentru viaţa oricărui spital. Mai multe generaţii au absolvit stagiul şi au plecat. Cu excepţia câtorva asistente foarte vechi, nu cred că voi întâlni mai mult de o duzină de feţe cunoscute. Oricum, deşi cred că asistenta şefă mă va reprimi, nu-s deloc sigură. — Există doar o singură metodă de a afla. David umplu paharele cu vinul pe care-l deschisese special. Scrie-i şi cere-i un interviu, Pippa. Trei săptămâni mai târziu, am început lucrul într-o noapte de luni, în care frigul muşcător al iernii se înstăpânea asupra Londrei.