Romane de dragoste pdf

CAPITOLUL 1 Tanner Danielson se lovi cu fața de pământ. Auzi din tribune un murmur de înțelegere și dezamăgire, în timp ce o durere ascuțită îi trecu prin coaste și simți printre dinți praful arenei de rodeo. — Liniștiți-vă oameni buni, vă rugăm, spuse crainicul cu o voce pițigăiată. Lăsați medicii să-și facă treaba. Tanner se rostogoli cu ochii închiși, se ridică din praf sprijinindu-se în coate, își trecu o mână peste fața murdară și se lăsă în grija medicilor. O cameră video îl focaliza de pe umărul unui operator cu părul grizonat și ondulat. Lângă operator, ținând cu o mână subțire un microfon având însemnele „KVCD-TV”, se afla femeia pentru care Tanner intrase în închisoare, cu treisprezece ani în urmă. Nu o mai văzuse niciodată de la o distanță de o milă, dar nu exista nici o îndoială că era chiar ea. Putea să jure că timpul se oprise în loc observându-i părul blond, strălucitor, lung până la umeri, pielea fină, firea sa liniștită - nu se schimbase atât de mult încât să-l determine să reacționeze altfel decât o făcuse prima oară când o întâlnise. Era frumoasă, vulnerabilă... și soția celui mai bun prieten. Fusese de ajuns o singura privire de a ei pentru a-și pierde echilibrul, după ce rezistase opt secunde. Înjură. Ochii ei mari, căprui, strălucitori, având o expresie inocentă, îl priveau fix, fără să clipească. Ea respira convulsiv și această mică trădare a emoției îl tulbură atât de mult încât căzătura lui Tanner păru o acrobație demnă de bâlciurile de duminică după-amiază. Adrenalina îi paralizase picioarele, înainte ca el să-și poată da seama ce se întâmplase cu coastele lui. Strânse din dinți, oprind o nouă înjurătură și se aplecă să-și ridice pălăria. La îndemnurile crainicului se auzi un val de aplauze: — Mai tare oameni buni. Aplauzele voastre sunt singura răsplată pe care o vor primi astăzi acești cowboy. Ce soartă perfidă o adusese pe Julie Fielding la concursul de rodeo unde participa și el? Și ce clipă nemiloasă l-a determinat să o privească? Își îndesă pălăria pe cap și închise ochii pentru o clipă, pipăindu-și coastele și respirând ușor. Reacția lui față de Julie Fielding fusese extrem de previzibilă - ea făcea ca fiecare nerv din corpul său să uite că de fapt comenzile primite trebuiau să sosească prin intermediul creierului. Ea îi provocase acest lucru întotdeauna. Când privi spre camera video văzu că aceasta era îndreptată tot spre el. La fel și ochii căprui. Mândria îl făcu să-și îndrepte spatele. Porni șchiopătând spre ea. Când ajunse la trei pași în fața ei se opri. Un rid subțire, care nu existase cu treisprezece ani în urmă, străbătea acum fruntea ei. Fața îi era mai atrăgătoare, cu pomeții proeminenți. Bărbatul grizonat de lângă ea își făcea de lucru, eschivându-se în mod evident de la orice discuție. Cu o expresie fermă, Tanner își duse mâna la pălărie: — Îmi cer scuze că am rezistat atât de puțin, doamnă, spuse el plin de curtoazie. Ea își ridică mirată sprâncenele și murmură în cele din urmă: — Câteodată timpul este prea scurt. Aparent inaccesibil prafului din jur, părul îi flutura ușor pe lângă chip. El uitase cât de mult putea părul ei să-l facă pe un cowboy să își dorească să îl atingă și să își plimbe degetele prin el. Tanner își controlă primul impuls, apoi observă că încheieturile mâinilor ei se albiseră ușor și, pentru o clipă, avu în minte imaginea Juliei în tinerețe. Prea tânără pentru problemele pe care trebuia să le rezolve, prea încăpățânată și mândră pentru a cere ajutor, prea circumspectă pentru a accepta oferta lui. — Mda, câteodată timpul este prea scurt, spuse el, ţintind-o cu privirea și enervat de ce își amintise. Dar nu simți întotdeauna o mare plăcere să te revezi la televizor seara la știri. Ea se încruntă. — Vei fi lipsit de această plăcere astă seară, îi spuse brusc. Nu este pentru programul de știri! — Atunci pentru ce? întrebă el cu toate că era clar că ea nu avea de gând să-i explice. — Pentru un documentar de șase săptămâni. Mușchii pieptului i se încordară. Un documentar de șase săptămâni? Aceasta însemna că ea va mai sta o vreme pe acolo? O studie, întrebându-se ce urmări va avea acest lucru. Întrebându-se cum se obișnuise cu ideea că Julie Fielding îi privise toate concursurile cu acei ochi căprui care reflectau toate emoțiile ei și cu acea atitudine distantă și rece. — Speri să obții cât mai multe fotografii despre cum se poate mușca din țărână? întrebă el scurt. — Nu am sperat nimic în privința aceasta, răspunse ea. — Da’ nu-i nevoie să fii amabilă, doamnă. Își duse mâna la pălărie. — Să nu mai contezi pe asta altă dată. — Tanner, spuse ea, când acesta se întoarse să plece, îmi pare rău în privința căzăturii. Eu... noi nu vom folosi filmul fără permisiunea ta. Înaltul cameraman o privi pe Julie cu scepticism și asprime, în timp ce Tanner zâmbi într-un mod ciudat. Permisiunea, pe naiba. „Umeri lați” nu intenționa să piardă această ocazie. — Da, spuse Tanner. Să-mi scrii o notiță despre acest lucru. Să fiu sincer, de ce mi-ai spune. Se îndepărtă din zona destinată presei și se întoarse la balustradele din spatele jgheaburilor. Julie Fielding nu avea de gând să-i scrie nici un bilet. Nu o făcuse niciodată. Nu-i răspunsese nici măcar la scrisorile pe care el i le trimisese după funeraliile lui Buck. De parcă el nu avea nici un drept să vorbească cu văduva lui Buck. Această restricție încă o mai chinuia, pentru că fusese nedreaptă. Nici în jurul arenei și nici în alt loc nu îl lăsase să o atingă. Fusese inaccesibilă și el înțelesese acest lucru. Nu fusese niciodată singură cu el într-un loc unde s-ar fi putut întâmpla vreun lucru la care el se gândise. El avusese nevoie de fiecare barieră pe care ea i-o ridicase în cale. Poate că el voia în continuare acest lucru, acum că Buck nu mai era. Pe la jumătatea căzăturii, auzise din noroi zgomotul camerei video. Cu ochiul camerei video îndreptat spre cowboy, Nick Johnson filmă timp de zece secunde, după care aruncă o privire fugară spre partenera lui. — La această cădere a pierdut trei sute de dolari și îl poate costa chiar titlul național, când se va face punctajul la sfârșitul sezonului. Fiecare telespectator din lume vrea să știe ce are de spus despre asta cowboy-ul tău cu ochi albaștri. Ea oftă, considerând că el nu se va mulțumi cu un protest neconvingător. — Nici măcar nu știu dacă va mai fi în oraș după această întrecere, Nick, murmură ea. — Verifică-i camera ori furgoneta sau vezi unde stă. — Nu contează, pentru că el oricum nu va fi acolo. Dacă va rămâne în oraș, îl vom găsi în același loc zgomotos unde merg toți cowboyii. — Un bar pentru cowboy? Julie privi în spate. — În acest oraș se află localul „Hoofand Horn”. Berea este ieftină și ei nu servesc „sushi”. Nick aprobă amuzat: — Și vrei să merg cu tine? Julie se gândi în tăcere. Era o ofertă neobișnuită. Fusese reporter destul timp cât să-și dea seama că nu era greu să faci un reportaj cu camera video la ochi. Ea ceruse să lucreze cu Nick la acest documentar. Era un cameraman exigent, experimentat și adăugase la proiect priceperea și energia sa. Tot ce așteptase de la ea era o legătură personală cu postul de televiziune Seattle... și cu lumea rodeo-urilor. Ceea ce aștepta Julie de la ea însăși, era acea tărie de care avea nevoie pentru a discuta cu Tanner Danielson în felul ei. — Nu, răspunse într-un sfârșit. Nu e nevoie să mergi cu mine. Am mai fost în baruri de cowboy până acum. El nu făcu nici un comentariu asupra hotărârii ei. „Da nu e nevoie să vină”, se gândi Julie. Va fi în stare să rezolve totul singură. „Hoof and Horn”era un bar hodorogit și zgomotos, plin de cowboy, unii sărbătorindu-și victoriile, alții îngropându-și necazurile. Julie se opri o clipă în ușă, pentru a se obișnui cu lumina obscură, fumul de țigară, mirosul de băutură și de șei încinse, cu vocea răgușită a unei cântărețe de muzică country și western care se auzea de la tonomat. Muzica nu se schimbase prea mult de când fusese ea ultima oară. Nici cowboyii - aroganți, neciopliți, cucerind femeile cu cavalerismul lor rudimentar și rânjind satisfăcuţi când făceau exact ce doreau. Julie se întrebă câte din femeile de acolo erau tinere văduve sau fete de companie ce încearcă să-și convingă cowboyii să plece înainte de a se închide localul, privind cu groază perspectiva nopții într-un bar sau de una singură într-o furgonetă, ori într-o cameră ieftină de motel. Se înfioră la gândul că și ea fusese în această situație de nenumărate ori; intră și se așeză pe un scaun înalt de la bar. — Cu ce să vă servesc, doamnă? întrebă barmanul. — Bere, nu contează ce marcă e, răspunse ea. Și Tanner Danielson. Să apară pe casetă acordând un interviu. Închise ochii și-și apăsă pieptul cu mâna, încercând să-și regăsească calmul de care dădea dovadă mereu. Treisprezece ani. Dar, văzându-l în arenă după amiază... parcă totul se întâmplase cu o zi înainte. El arăta la fel ca la douăzeci și doi de ani: înalt, subțire, cu fața bronzată și cu privirile de un albastru intens. Și acea calitate a lui de a fi prea sincer. În ultimele trei sezoane, Tanner Danielson se aflase în clasamentul pentru cel mai bun cowboy al anului. Trebuie să fi strâns mulți bani așa cum visase și Buck. Se întrebă ce făcuse el cu banii. Trăise luxos? Îi cheltuise? Nici una din aceste variante nu se potriveau cu stilul lui Tanner. Deodată, pe neașteptate, se gândi la Tanner Danielson îmbrăcat în jeanși, cu ghete scâlciate și o cămașă simplă, stând în camera de motel din Helena unde tocmai îl cărase pe Buck acasă și îl aruncase în pat. Stând între ei cu Buck, inconștient și îmbrăcat în costumul lui elegant de rodeo, pentru câteva secunde Tanner o privise într-un fel anume, adânc, direct, încât se înfioră. — Poftim, se întoarse cu berea barmanul. Julie se trezi cu greu la realitate, plăti berea și sorbi din pahar, amânând momentul când trebuia să privească în jur. Avea 31 de ani, era reporteră cunoscută la KVCD, proprietară a unui apartament bine întreținut cu trei camere, în suburbia Seattle - și mama unui copil inteligent și sănătos în vârstă de treisprezece ani, care lua lecții de pian și juca fotbal. Gândul la Skye o liniști. Skye - singura mângâiere pentru greșelile trecutului - era motivul pentru care se afla ea aici. Nu-i plăcea să lucreze pe teren, dar dacă împreună cu Nick vor reuși un documentar foarte bun, va avea șansa de a fi promovată ca director de programe speciale. Acest lucru îi va oferi o poziție mai înaltă și o măsură de securitate pe care Julie o voia. Avea nevoie de ea. Dacă trebuia să se confrunte cu umbrele trecutului, o va face. Oricum, poate că era timpul s-o facă, înainte ca Skye să crească și să recunoască urmele acestui trecut. Simți în spatele ei pe cineva care o privea stăruitor. Ignoră acest lucru timp de jumătate de minut, apoi se întoarse și privi în spatele ei. Într-un colț îndepărtat, Tanner Danielson stătea aplecat peste tejgheaua barului. Era înconjurat de două femei atrăgătoare, care zâmbeau, evident interesate, dar el o privea insistent pe Julie.   Privirea lui Tanner întâlni ochii mari căprui. Ea stătu perfect nemișcată o secundă, privindu-l și mângâindu-și pe sub păr ceafa. Apoi clipi, puse cu grijă berea pe tejghea, se ridică de pe scaun și străbătu camera spre el. Tanner rămase extrem de surprins. În urmă cu treisprezece ani, Julie nu l-ar fi căutat. În urmă cu treisprezece ani, ea era măritată. Roșcata din dreapta lui Tanner se întoarse după bere, apropiindu-se de Tanner și mângâindu-i brațul. Dar atenția lui Tanner era concentrată asupra Juliei. În părul Juliei se reflectau luminile multicolore ale barului. Fața ei, mersul ei, puloverul galben pal, rezerva ei subtilă care arăta că emoțiile ei nu vor fi la dispoziția unui cowboy ce ar dori acest lucru, o făceau să pară ca un crin în deșert, în atmosfera zgomotoasă a barului. Ea nu făcea parte din această categorie de oameni. Niciodată nu făcuse parte. De la tonomat se auzi vocea hodorogită a lui Jesse Adam Wilson fredonând „Te-am privit o singură dată și am căzut”, iar gura lui Tanner se schimonosi într-un zâmbet. Avea îndoieli că Jesse chiar căzuse de-adevăratelea pentru că el nu fusese niciodată în arenă pe un cal sălbatic. — Bună, îi zâmbi ea. El atinse cu degetele borul pălăriei și dădu din cap, simțind un imbold sexual de parcă ar fi sorbit un whisky tare. — Julie. — A trecut ceva timp, Tanner, spuse ea. El îi studie chipul. — Ținând cont de ultima întâlnire, cred că au trecut vreo patru ore, spuse el sarcastic tărăgănând cuvintele și gândindu-se la durerea pe care o simțea în partea de jos a corpului. Ea zâmbi din nou, clătinând din cap și ducându-și o mână la ceafă. Acest gest plin de grație ascundea o urmă de nervozitate dar o făcu să pară mai tânără. — Ei bine, când te-am văzut călărind... — Nu m-ai văzut călărind, ci căzând. Roșcata din dreapta lui zâmbi, apreciindu-l și își lăsă mâna pe umărul lui Tanner, revendicându-și drepturile. Julie înțelese gestul. Când se uită din nou la el, privirile ei erau sugestive. — Ei bine, nu vreau să-ți răpesc toată seara, dar... — Dar cât de mult intenționezi să ocupi din ea? — Atât cât durează să asculți o melodie la tonomat, spuse ea șoptit. E bine? — Îmi ceri să dansez? îi zbură întrebarea înainte de a se gândi ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi acceptat. Dar era conștient de faptul că oricum i-ar fi pus această întrebare. O visase de prea multe ori pe Julie Fielding străbătând barul spre el, zâmbindu-i, mergând acasă cu el în loc de Buck. Se întâmplase oare vreodată să aibă față de ea o reacție pe care să și-o poată controla? Ea clipi, își trase sufletul, zâmbi și spuse: — Da. Tanner o privi atent câteva secunde, evaluându-și sentimentele, apoi sări de la tejghea. — Scuză-mă, murmură el către femeia care stătea sprijinită de umărul lui și își puse mâna pe spatele Juliei pentru a o conduce către ringul de dans. Pe când își făceau loc prin mulțime, muzica de la tonomat se schimbă și începu un blues din Texas despre foste soții și statele unde locuiau. La marginea ringului, Tanner o luă de mână și făcură vreo doi pași în interior. Ea nu se împotrivise să-l urmeze. Dar el nu fusese surprins de acest lucru, știuse întotdeauna că ea era destul de inteligentă să facă ceea ce își pusese în minte. Pentru ce venise oare acolo? — Am auzit că te descurci binișor, spuse el. Reporter la KVCD. Ea dădu din cap, zâmbind și fiind puțin rușinată. — Ai și propriul cameraman... — Nu, e prea mult spus că îmi aparține. Este un bun tehnician. Lucrăm împreună doar la acest proiect. — În drumul tău spre promovare? — Sper. — Atunci, sper și eu. Își trase sufletul, ridicându-și sânii sub bluza aurie. Îi simțea sub mână spatele cald, drept, suplu, cu mușchi bine proporționali. Se întrebă cum ar fi să o țină în brațe, să o simtă aproape, să-i sărute gâtul, iar părul ei să-i inunde chipul. Nu mai dansase cu ea niciodată. Își ținea mâinile departe de ea și doar se gândea cum ar fi să o țină în brațe. — Îmi pare rău... pentru Buck, zise el, voind să scoată la iveală tot ceea ce era de spus între ei doi. — Mulțumesc. Și mie îmi pare rău. Mai tot timpul. Mai tot timpul? se încruntă el apreciind răspunsul ei. — Și îmi pare rău că nu ți-am spus la înmormântare. — ... Știu... Ai fi fost acolo dacă ai fi putut. — Sper să mă crezi. Ea ar fi crezut dacă i-ar fi citit scrisorile. Julie nu luă în seamă aluzia. Îl privi adânc, alungând cu un oftat părerile personale. — Toți călăreții s-au întâlnit după înmormântare și au făcut un contract prin care au scăpat de acel taur. Cred că ei s-au gândit că mai bine mai târziu decât niciodată. Mai bine mai târziu decât niciodată? Cuvintele răsunau ca un ecou în mintea lui Tanner, realizând o imagine total diferită de ceea ce spusese ea și simți în tot timpul o agitație fără motiv, dar la fel de prevăzătoare ca și căldura Texasului. Ce era asta? Un răspuns întârziat? Tot timpul venise la bar căutându-l pe Buck și în seara aceasta chiar venise să-l caute pe el? „Din nefericire, își spuse sieși și mai ales din nefericire pentru ce ai în minte”. Dar speranțele lui ignorară aceste lucruri. — Te afli în topul celor mai buni cowboy ai anului, după câte am auzit, spuse ea zâmbindu-i din nou. Te descurci binișor. — Atât timp cât am noroc. — Oh, dar nu e vorba numai de noroc. Nu-i așa? — Ești în circuit de destulă vreme ca să-ți dai seama cât de mult contează norocul. Spune-mi părerea ta. Și să-mi spui de ce te afli aici. — Poate că vreau să aud de la tine, spuse ea radioasă. Tanner își întinse degetele pe spatele ei și o îmbrățișa puternic, conducând-o în timpul dansului și întorcând-o astfel încât pe fața ei se reflectau luminile multicolore de la tonomat. — De ce? întrebă el. Ea ezită o fracțiune de secundă înainte să-l privească și să-i zâmbească. — Tu îți dorești acest lucru, nu-i așa? Să fii printre cei mai buni zece cowboy. — Dar tu alergi după un interviu, nu-i așa? o întrebă, ridicând puțin vocea. Ochii ei căprui scânteiară. Îl cuprinse furia, mai ales pentru naivitatea lui. Își dorise să creadă ceva frumos, de basm, dar, crudă cum era, realitatea îi aminti cât de ușor putea Julie Fielding să-l dea la o parte. Ar fi trebuit să-și dea seama de acest lucru după amiază când căzuse în praf. — Deci pentru acest lucru ești aici, Julie? Ai nevoie de comentariu pentru filmul tău. Ea pierdu primul pas și își reveni atât de repede că numai Tanner observă. Dar acest gest fusese de ajuns pentru a-i răspunde la întrebarea lui. Melodia de la tonomat se schimbă și vocea răgușită a lui Jesse Wilson coborî printre consumatori, fredonând o baladă despre greșeli și inimi sfărâmate. Tanner lăsă palma să-i alunece pe spatele Juliei, apoi și-o îndepărtă și-și băgă mâinile în buzunare. — Nu te pot opri să-mi faci fotografii căzut pe jos, dar sunt foarte sigur că nu o să ți le comentez. De la tonomat, Jesse Wilson cântă: „Ar fi trebuit să plec înainte să-mi zâmbești” și Tanner se înjură că nu făcuse și el acest lucru, îndreptându-și spatele, se pregăti să se întoarcă. — Tanner... Mâna pe brațul lui și rugămintea din ochii ei îl opriră la mijlocul pasului. — Tanner, nu am venit din această cauză. Nu... numai pentru acest lucru. Se întoarse și o privi insistent. Inocentă ca păcatul și de două ori mai periculoasă. — Buck era prieten cu voi. Și eu aveam nevoie... — Buck este mort de mulți ani, o întrerupse el. Nu este vorba de Buck. — Nu este atât de simplu, Tanner. Lucrurile sunt... ceva mai complicate. Nu te poți aștepta ca totul să fie alb sau negru. Mâna ei se mai afla pe brațul lui, arzându-i pielea prin cămașă, trimițând mesaje spre toți mușchii corpului său. Privi în jos la degetele ei. — Vrei să dansezi sau nu? întrebă el cu asprime. Răsuflarea ei se auzi încet. Își prinse limba între dinți privind la podea, apoi eliberă brațul care tremura când ea-și luă mâna. — Da sau nu? întrebă el. Îl privea fix, în liniște, în timp ce căuta să se stăpânească. Se întoarse spre ea și o prinse de mână. De data aceasta, nu mai era un dans în doi. Tanner își întinse degetele pe spatele ei și o trase aproape de el, destul cât să însemne mai mult decât un simplu dans. Nefiind sigură de unde își dăduse Tanner seama că ea ar răspunde cu „Da”, Julie dansă mișcându-se încet, având sentimentul că și încăperea se transformase și se potrivea cu valul de căldură ce se lăsase peste ei. Mâna îi era în mâna lui, palmă în palmă, în timp ce el controla cu finețe mica distanță dintre ei, mii de senzații o învăluiră simțind căldura mâinilor lui. „O singură privire de a ta și eu am căzut rău de tot”, fredonă din nou vocea de la tonomat. Lumina cețoasă din bar se schimbă și se mută pe fața lui Tanner și pe părul negru de sub borul pălăriei. Atât cât putea să-și dea seama, părul lui avea aceeași culoare ca în urmă cu treisprezece ani, când ea nu-l privise atât de aproape ca acum. Privirea ei coborî de pe gura lui pe gulerul cămășii, apoi mai jos pe nasturele descheiat, acolo unde cămașa stătea întinsă pe pieptul lui, apoi privi la curbura claviculei și la arcuirea puternică a coapselor lui. Fu nevoită să-și lase capul pe spate pentru a-i privi din nou fața - nasul mic, acvilin și obrazul oval, vechea cicatrice aflată lângă obraz, pe urechea stângă. Ochii lui albaștri erau tulburați de parcă ar fi cercetat-o încet, în întregime, în felul lui. — M-am întrebat întotdeauna dacă știi să dansezi, Julie, spuse el. — Când aveam optsprezece ani habar nu aveam! — Ai mai învățat ceva de atunci? Un licăr de supărare îi întunecă privirea. — Știam deja o mulțime de lucruri simple până atunci, spuse ea tăios. Dacă tot ceea ce cauți tu este „Da” sau „Nu”, înseamnă că tot este ușor, nu-i așa? El o studie fără grabă, pe jumătate insolent în aprecieri, își lăsă privirile în jos spre gura ei, gâtul ei, spre formele sânilor, și curba șoldurilor. — Cred că nu este totul chiar așa de ușor... Cu mâna pe spatele ei, o trase spre el și o îmbrățișă cu o mișcare ușoară, aproape întâmplătoare, ce le aduse corpurile într-un contact perfect, sânii ei pe pieptul lui, coapsele ei de-a lungul picioarelor lui, șoldurile ei lipite atât de strâns de el, încât se înfierbântă de-a binelea. Dar acest lucru nu avea importanță fiindcă oricum dansul lor îmbrățișat nu era cu nimic diferit de cel al perechilor de pe ring și potrivit principiilor morale ale barului „Hoof and Horn”, îmbrățișarea era permisă ca un flirt. Julie simți la atingerea de corpul lui ca și cum Tanner bătuse la ușa închisă a dormitorului și imaginația ei explozivă, care o trăda îi oferi deodată toate detaliile asupra întâmplărilor ce ar fi avut loc acolo. Un val de căldură îi invada trupul făcând-o să se întrebe ce-ar simți dacă i-ar lăsa mâinile să rătăcească pe corpul ei, să o mângâie, să-i deschidă nasturii și să-și arunce hainele pentru a face ceea ce el deja gândea. Înghiți cu greu pentru a-și umezi gâtul și puse o palmă pe umărul lui. Îl împinse fără prea multă convingere, în timp ce chipul ei, prea aproape de al lui, se întoarse spre el și simți că i se citește panica în priviri. — Eu... Eu nu... Se opri fără suflare, prea rușinată pentru a continua și mult prea șocată de emoția ce o îneca. Tanner înțelese tulburarea ei, privindu-i obrajii colorați și simți dorința de a o îmbrățișa drept răsplată. Julie Fielding nu avea mișcările cinice și profesionale ale unei mincinoase. Era inteligentă, îndrăzneață și se întreba cât de bine se preface. Dar cu toate motivele ei profesionale, ea îl ademenise cu o senzualitate neprefăcută și îl excitase imediat. Şi acest lucru o sperie de moarte. Dar supărarea pe care o simțise împotriva ei, se evaporă. O amintire cu care se luptase toată seara îi reveni în minte: o femeie tânără, speriată, vulnerabilă, încercând galant să facă. ceea ce trebuie făcut - să-și salveze proaspăta căsătorie, să-l salveze pe Buck de el însuși fără a mai tine seama și de dorința ei. Nu o forțase atunci. Nu o făcu nici acum. Încet, fără tragere de inimă, Tanner își înfrânse pornirea sălbatică care îi invadase corpul ca un râu de primăvară ieșit din matcă. Mâna i se strânse pe spatele ei și corpul îi înțepeni ca un ultim protest, apoi se relaxa încet, mușchi după mușchi. Mâna îi căzu, îi dădu drumul din îmbrățișare, apoi închise ochii realizând că încă o dată o mai dorea, la fel ca atunci când avea douăzeci și doi de ani. Poate chiar mai mult. Și nu era chiar atât de simplu lucrul acesta. Scoase un oftat lung și tremură tot. — În regulă, atunci, spuse el de parcă ar fi vorba de o decizie. Deschise ochii, întâlnind privirea ei și își prinse degetele mari în găicile curelei. Vrei să discutăm? În priviri se citea surpriza și confuzia, dar chiar dacă se străduise sau nu, singurul ei răspuns fu o aprobare ușoară din cap. — Bine. Să discutăm. Ochii ei căprui îi priviră pe ai lui pentru un moment, apoi se mutară pe un tonomat, pe ringul aglomerat și spre mesele ocupate până la refuz. — Este... vreun loc unde să vorbim? — Sunt niște mese pentru picnic la poalele dealului, lângă pârâu. E bine? Ea aprobă din cap. — O să iau câte o bere. — Eu nu... Dar protestul îi muri pe buze când îi privi. — Bine, în regulă. El nu o rugă din nou. Puse mâna pe umerii Juliei Fielding, atent să o atingă doar cu

Capitolul 1   Faţa fetei care stătea pe terasa hotelului uitându‑se la stele, era extrem de îngândurată. Rochia de seară pe care o purta atrăgea imediat atenţia prin culoare şi eleganţă, dar tânăra părea să nu ia în seamă muzica plină de romantism, care umplea aerul înmiresmat de florile de iasomie. Acesta era misteriosul Orient, se gândi ea, despre care tatăl ei îi vorbise adeseori şi unde sperase să vină împreună. Mâine dimineaţă va pleca singură la Oaza Fadnei, unde părintele său trăise ani de zile şi unde pictase acele apusuri de soare care‑i aduseseră faima. Tablourile acelea o impresionaseră profund încă din anii de şcoală, aşa că îşi pusese în gând să vadă mirificele locuri cu ochii ei. — Vom merge într‑o zi acolo, Lorna, îi promisese tatăl său cu ceva timp în urmă. Imediat ce voi fi apt să suport călătoria, ne vom duce să trăim o vreme în deşert. În ultimul voiaj, contactase însă o boală care‑i slăbise sistemul imunitar şi Lorna îl îngrijise cu toată atenţia, la Paris, timp de un an de zile. Cu toate acestea, Peter Morel se simţise din ce în ce mai rău, şi în cele din urmă fiica sa rămăsese singură pe lume. Era adevărat că‑i lăsase o mare avere – picturile semnate Morel se vindeau ca pâinea caldă – dar durerea de a‑şi fi pierdut tatăl atât de curând, nu putea fi alinată de nimic. Încă îl mai vedea cu ochii minţii, pictând la şevaletul lui, zâmbind uşor sau făcând câte o schiţă rapidă în carneţel, în timp ce se plimbau împreună pe străzile Parisului. Lorna oftă, şi întoarse capul spre capătul terasei, de unde se auziră nişte paşi hotărâţi, de bărbat. Impacientată, coborî în fugă scările care duceau în grădină. Paşii însă o urmăriră cu insistenţă. — Hei, Lorna, spuse bărbatul, râzând. Mi‑ai promis un dans. Muzica se înteţi din ce în ce, iar prin ferestrele deschise se auzeau discuţiile şi râsetele vesele ale tinerilor dinăuntru. De aceea, nu putea să nu se întrebe de ce stăruia Rodney Grant atât de mult să danseze cu ea, când erau o mulţime de fete frumoase acolo, pe care le‑ar fi putut invita fără nicio problemă. — Nu‑mi place să dansez, răspunse Lorna cu răceală. Prefer să stau afară şi să mă uit la stelele care par aici atât de aproape, încât am impresia că ajunge să întind mâna ca să le ating. — Din păcate, nu e aşa, spuse domnul Grant pe un ton prozaic, care o enervase întotdeauna la el. Ar fi mult mai bine dacă ai fi mai atentă la ceea ce poţi realiza, continuă el râzând răguşit. — Da… Mi‑ai mai spus… Adică să mă căsătoresc, să fac copii şi să fiu copleşită de grijile legate de o viaţă casnică. — Ai o viziune foarte stranie despre căsătorie. Nu e întotdeauna aşa. Niciun bărbat care s‑ar căsători cu tine n‑ar fi în stare să te înhame la treburile gospodăreşti. Eşti prea frumoasă pentru a fi supusă unor corvezi de acest fel. Lorna era o fată înaltă şi subţire, cu un păr auriu bogat şi ochi albaştri, strălucitori, dar în anii de şcoală nimeni nu făcuse caz de frumuseţea ei. Astfel, fu foarte surprinsă când constată, în ultima vreme, că bărbaţii o considerau extrem de atractivă. Ea nu‑şi dorea decât să fie sănătoasă şi să poată călări un cal fără căpăstru. Brusc, de undeva din noapte se auzi sunetul unui flaut, în contrast deosebit de puternic cu muzica de dans care răzbătea în continuare, din ce în ce mai tare prin ferestrele deschise ale clădirii. — Oare cine cântă atât de frumos la acel flaut? spuse ea uitându‑se spre locul de unde se auzeau sunetele atât de duioase. — Probabil unul dintre grădinari, răspunse Rodney. — Hai să mergem să‑l găsim pe acest… Pan arab, spuse ea, rugătoare. — Ah, eşti o fată căreia nu i se poate refuza nimic, răspunse el şi o conduse pe aleea străjuită de palmieri. — Oh, spuse Lorna inspirând cu nesaţ aerul parfumat. Poţi trage acest aer în plămâni şi să nu fii cuprins de dorul de aventură? — La ce te referi, mai exact? Adevărul e că devin şi eu romantic, plimbându‑mă cu tine într‑un decor ca acesta. — Dar eu nu sunt genul romantic, replică Lorna. Sau nu în sensul în care crezi tu. — Ai flirtat vreodată cu un bărbat? E minunat să flirtezi, Lorna, şi eu pot fi un profesor foarte bun în acest domeniu, surâse el, făcându‑i cu ochiul. — N‑ar trebui să mă priveşti ca pe o fetiţă neştiutoare, domnule Grant. Spre deosebire de alte fete şi femei din acest hotel, eu nu sunt aici pentru a încerca să‑mi găsesc un bărbat. — Nu‑mi spune că ai venit doar să vezi deşertul! — Nu vi se pare că deşertul e un loc deosebit de misterios şi de interesant? îl întrebă ea, după care îşi îndreptă din nou atenţia spre sunetul flautului. Ar fi vrut ca acum să nu vorbească nimic cu nimeni, ca să asculte muzica aceea divină, dar era mult prea politicoasă pentru a‑i putea spune domnului Grant că nu era interesată de discuţia cu el. — Poate ar trebui să te întorci în sala de bal, domnule Grant, îi sugeră ea după o ezitare. Dumitale îţi place să dansezi. — Cum să te las singură printre aceşti copaci? — Oricum, mâine voi fi neînsoţită în deşert, râse ea amuzată. — Nu poţi vorbi serios, îi spuse el luând‑o de mână, dar Lorna se retrase imediat. Nu o mai atinsese niciodată un bărbat. Cunoscuse doar atingerea părintească a tatălui ei până atunci şi nici pe a lui foarte des, pentru că îşi trăise viaţa departe de ea mai tot timpul. Mama sa murise de atâta timp încât nu‑şi mai putea aduce aminte mângâierile ei, iar la şcoala de maici pe care o urmase, regimul fusese întotdeauna extrem de rece şi de sever. — După ce‑ţi vei termina studiile, îi spusese adeseori tatăl ei, vom străbate lumea împreună. Fusese un vis care‑i luminase toată adolescenţa, dar din păcate nu se realizase. — Sunt în căutarea unui cal bun, spuse Lorna, pentru că am de gând să străbat bună parte din acest deşert. — Ar trebui să‑mi permiţi să te însoţesc, replică domnul Grant cu seriozitate. O fată ca tine nu poate pleca singură în deşert. — Ah, nu cred în poveştile cu arabi care prind fete şi le închid în haremul lor. Tatăl meu a trăit multă vreme în deşert şi i‑a cunoscut bine pe beduini. Cu toţii preferă femeile din neamul lor. Pe europene le consideră prea destrăbălate. — Beduinii îi răpesc pe străini pentru a le lua banii. De asta ai auzit? — Atunci, vor fi foarte dezamăgiţi, dacă mă vor răpi pentru asta. Nu sunt bogată, deşi dacă aş vinde picturile rămase de la tatăl meu, aş putea trăi în lux. Cum sunetul flautului se auzi de astă dată mult mai aproape, Lorna se întrerupse şi se uită cu atenţie printre copaci. După câteva clipe, observă la câţiva paşi de ei un arab care‑i privea cu un interes deosebit. Gluga hainei lui îi cădea aproape în întregime peste ochi, dar ţinea flautul în mâini cu o grijă deosebită. Expresia îi era însă atât de stranie, încât Lorna strânse pumnii până simţi unghiile intrându‑i în carne. Arabul îşi puse flautul în buzunarul hainei cu falduri mari şi‑i salută cu obişnuitul „Salaam” — M‑aţi căutat pentru a vă spune ce noroc veţi avea în deşert? întrebă arabul în franceză, limbă pe care Lorna o stăpânea foarte bine. V‑am văzut astăzi în bazar şi am fost sigur că ne vom întâlni din nou în această grădină, adăugă străinul măsurând‑o pe tânăra englezoaică din cap până‑n picioare. Cred că aţi venit să căutaţi ceva anume pe Tărâmul valurilor, continuă el apoi privind‑o pe Lorna drept în faţă. Fata îl cercetă fascinată, dar Rodney îi şopti la ureche, cu fermitate: — Ai grijă, nu‑ţi cheltui banii cu acest şarlatan bătrân, Lorna. Arabul vârî mâna în buzunar şi scoase de acolo un pumn de nisip, pe care‑l vărsă imediat pe alee. — Aş vrea să împrăştiaţi acum nisipul, dar încet, spuse ghicitorul cu o expresie ciudată, adresându‑se tinerei fete. Lorna se lăsă într‑un genunchi şi făcu ce i se ceruse. Cu galanteria instinctivă a oamenilor deşertului, bătrânul îşi desfăşură basmaua de pe cap şi i‑o înmână Lornei, cu un gest prin care‑i sugera să‑şi pună genunchiul pe ea. — Mulţumesc, spuse Lorna în franceză, supunându‑se, după care răsfiră nisipul cu degetele tremurându‑i de emoţie, ignorând murmurele nemulţumite ale însoţitorului ei. Apoi, aşteptă cu sufletul la gură ca bărbatul să desluşească formele pe care le desenase ea. — Mektub, murmură arabul… Văd o casă situată în pustiu, la capătul deşertului, unde încep tufişurile răzleţe… Casa are pe pereţi flori agăţătoare… E scris să ajungeţi acolo, deşi o să aveţi nişte probleme. — Deci, să nu merg în deşert? întrebă Lorna într‑o doară. — E în destinul dumneavoastră să mergeţi, răspunse arabul privind‑o cu ochii lui întunecaţi şi uşor adumbriţi. Vă va însoţi un bărbat brunet. Lorna zâmbi, uitându‑se spre părul roşcat al domnului Grant. — Deci, nu dumneata mă vei conduce, spuse ea râzând încet. — De ce? Ce ţi‑a îndrugat şarlatanul ăsta? — Nu înţelegi franceza? — Am fost preocupat să învăţ cât mai bine limba mea maternă. Nu m‑au interesat altele. — Arabul mi‑a spus că voi pleca în deşert şi că voi fi însoţită de un bărbat cu părul negru. — Ce aiureală! Dă‑i o monedă şi să ne întoarcem în sala de dans, Lorna. — Nu încă. Vreau să mai aud ce îmi spune. O fi o aiureală, dar e amuzant. În timpul acesta, divinatorul continuă să cerceteze nisipul cu ochii îngustaţi. — Cine e acest bărbat cu păr negru? Îl cunosc deja, sau îl voi cunoaşte în deşert? — Să nu uităm niciodată persoanele pe care le întâlnim în visele noastre, răspunse ghicitorul. — Mă tem că n‑am visat niciodată la bărbaţi bruneţi şi periculoşi, replică ea râzând. Poţi să‑mi spui ceva mai interesant? — Nu sunteţi interesată de acest bărbat care e în visele dumneavoastră cele mai secrete? o întrebă el cu o strălucire ciudată în ochi. Lorna împrăştie nisipul cu putere, după care spuse, încruntată. — Gata… Am alungat brunetul din calea mea. — Nu, spuse arabul şi‑i sugeră să se uite pe tivul rochiei, care se acoperise de nisip. Singurul mod de a scăpa de el e să vă întoarceţi acasă. Cât timp veţi rămâne în deşert, acest bărbat vă va urmări şi‑n gaură de şarpe, până când veţi ajunge ca firele de nisip care stau acum pe rochia dumneavoastră. Lorna încetă brusc să zâmbească şi‑şi scutură repede nisipul de pe tivul rochiei. Apoi, cu degetele tremurându‑i de teamă, scoase din poşetuţa de seară o monedă şi i‑o înmână bătrânului. Acesta o vârî grăbit în buzunarul hainei şi se îndepărtă murmurând un „Salaam” înăbuşit. — Mi‑a stricat toată seara, spuse ea încet şi, întorcându‑se spre Rodney Grant, îi sugeră să se întoarcă în sala de dans. O jumătate de oră mai târziu, erau împreună pe ringul din vasta sală, mişcându‑se lent în ritmul muzicii romantice. — Eşti o dansatoare excelentă, îi murmură Rodney la ureche, deşi ai susţinut mai devreme că nu‑ţi place să dansezi. — Prefer să călăresc, replică ea zâmbind. Nimic nu se compară cu un galop pe un cal bun, deşi habar n‑am dacă voi avea ocazia să fac acest lucru prea curând. În acel moment, muzica încetă şi cineva anunţă sfârşitul seratei. Lorna se îndreptă grăbită spre uşă, urmată îndeaproape de domnul Grant. — Noapte bună, spuse Lorna surâzând. Mâine dimineaţă mă voi trezi devreme, aşa că trebuie să mă duc la culcare. — Nu ţi‑a trecut cheful să pleci în deşert? — Deloc. De ce mi‑aş fi schimbat planurile? — Din cauza celor spuse de ghicitor, răspunse el, ajutând‑o să coboare scările. Voi veni cu tine. E prea periculos să mergi de una singură. — Dar vreau să mă duc singură, de ce nu înţelegi? Nu‑mi mai sta în cale, adăugă ea apoi, cu o privire rece. — Vrei să spui că prezenţa mea te‑a deranjat până acum? o întrebă Rodney ridicându‑şi sprâncenele. Faci parte dintre acele femei frigide care preferă să fie singure, decât în compania unui bărbat? — Da, sunt… un lup singuratic, recunoscu Lorna râzând încet. Îmi pare rău, dar ţi‑am spus deja că nu sunt aici pentru a‑mi căuta un bărbat cu care să mă distrez în sezonul turistic. E foarte drăguţ din partea ta că te‑ai oferit să mă protejezi, dar nu sunt o creatură neajutorată, ca Dolly Featherton.. — Ai grijă de tine, Lorna, răspunse el măsurându‑i statura cu forme armonioase. Dacă eşti de gheaţă, deşertul te va topi în mod sigur. Lorna izbucni în râs, dar nu mai spuse nimic, pentru că în acel moment familia Featherton apăru în capul scărilor. Lorna o antipatizase din primul moment pe planturoasa Dolly, cu părul ei oxigenat şi buzele rujate violent, aşa că se grăbi să‑şi ia la revedere de la Rodney. Imediat ce ajunse în camera ei, aprinse lumina şi se duse direct la oglindă. Rodney avusese dreptate să insinueze că era o femeie rece. Dar asta pentru că nu‑i plăcea să flirteze şi pentru că bărbaţii pe care‑i întâlnise până atunci fuseseră departe de idealul ei. Mult prea prozaici şi lipsiţi de imaginaţie. Domnul Grant, de pildă, reflectă ea apoi continuând să studieze imaginea reflectată în oglindă, se oferise s‑o însoţească, dar era sigură că o făcuse doar din politeţe. De fapt, îi plăcea mult mai mult să stea la piscina hotelului, înconjurat de toate acele femei sofisticate. Nu era genul capabil să simtă chemarea deşertului. Lorna se pregăti apoi de culcare, dar stătu multă vreme în pat, gândindu‑se la frumuseţea nisipului pe care tatăl ei îl pictase adeseori şi despre care‑i spusese că arată ca un văl ondulat de aur, imens şi strălucitor. — E un loc fierbinte şi crud, îi mai spusese el, dar de o frumuseţe incontestabilă pentru cine are ochi să observe acest lucru. Apoi se gândi la bărbatul despre care ghicitorul îi spusese că‑l va întâlni în casa din oaza de la marginea deşertului şi un fior rece îi traversă tot spatele. Pe urmă, ca o fetiţă care se teme de întuneric, îşi trase pilota peste cap şi adormi.   Îmbrăcată toată în alb, cu o pălărie imensă de soare, Lorna părăsi a doua zi dimineaţă hotelul. Când văzu calul adus de Ahmet, arabul pe care‑l rugase s‑o ajute în această privinţă, tânăra îşi simţi inima bătându‑i în piept cu putere. — Salaam aleikum, îi spuse ea cu faţa luminată de un zâmbet cald şi plin de bună dispoziţie. Arabul se înclină uşor, cu palmele împreunate aduse la piept, şi‑i zâmbi la rândul lui. Lorna legă apoi de şaua calului sacul pregătit pentru drum, în care pusese un bidon cu cafea şi o mulţime de biscuiţi, după care încălecă agil armăsarul. — Lella, o avertiză apoi tânărul într‑o franceză stricată… Să fii atentă… — Voi fi atentă, Ahmet, răspunse Lorna râzând. Nu mă voi pierde. La prânz, voi fi aici. Spunând acestea, dădu pinteni calului, iar acesta o porni în trap uşor pe aleea străjuită de palmieri, la capătul căreia începea întinderea de nisip. Nu dură mult şi se trezi în marea nisipoasă, departe de orice urmă de civilizaţie. Emoţia care o cuprinse fu atât de mare, încât realiză imediat că nu s‑ar putea compara cu nimic. Era misterul Orientului, despre care‑i vorbise de atâtea ori tatăl ei. După un timp, se opri pentru a‑i permite calului să se odihnească, iar ea contemplă în continuare, extaziată, nisipul strălucitor. Grădina de aur a lui Allah, îşi spuse ea, amintindu‑şi vorbele părintelui său, unde călătorii îşi puteau găsi liniştea sufletească sau… îşi puteau împlini destinul… În ceea ce o privea, sperase că acest drum prin deşert o va ajuta să dea un nou sens vieţii sale. Un vis de demult devenise realitate, chiar dacă îi fusese dat să ajungă singură aici. Peste câteva minute îşi reluă drumul şi în scurt timp văzu la orizont pâlcurile de palmieri ai celei mai apropiate aşezări: Oaza Fadnei. În mai puţin de o jumătate de oră, calul începu să urce fără niciun fel de efort colina de piatră, până când valurile de nisip dispărură cu totul din peisaj. Cum aerul era mult mai răcoros aici, Lorna îşi dădu pălăria pe spate, lăsându‑şi părul mătăsos în bătaia uşoară a vântului. Mmm, îşi spuse ea, ce binecuvântare după drumul făcut tot timpul cu soarele arzător deasupra capului. Ajunsă lângă căsuţa în care locuise şi pictase tatăl ei ani în şir, Lorna avu impresia că se prăbuşeşte de emoţie. Apoi, realiză că locuinţa, aflată acum în ruină, avea pereţii plini de plante agăţătoare, aşa cum îi spusese ghicitorul. Gândul acesta o făcu să simtă un fior rece pe şira spinării. Refuză însă să se mai gândească la ce‑i prezisese arabul şi începu să cerceteze locul cu atenţie. Apoi, descălecă şi intră înăuntru. Încăperea era complet devastată, dar lângă uşă găsi o floare albă, asemenea celor pictate de tatăl ei. O rupse cu grijă şi o vârî în buzunarul cămăşii largi de bumbac. Pe urmă, ieşi din nou afară, dar realiză cu groază că armăsarul dispăruse. Obişnuită cu calul pe care‑l avusese la Paris, care nu se îndepărta niciodată de ea, uitase cu totul că avea de‑a face cu un cal arab care ţinea mai mult ca orice la libertatea lui. Disperată, Lorna se aşeză pe iarba crescută din abundenţă în jurul casei şi se întrebă cum se va întoarce la hotel. Desigur, ar fi fost o prostie să se aventureze pe jos atâta drum prin soare, deşi astrul se îndrepta acum spre apus. Nu‑i rămânea decât să aştepte căderea serii. După o vreme însă, îşi dădu seama că de fapt, nu era singură în oază. Gândul acesta o făcu să înlemnească vreo câteva momente, dar pe urmă sări în picioare ca arsă. Când dădu cu ochii de bărbatul care se apropia de ea cu paşi lenţi şi insinuanţi, Lorna simţi că‑şi pierde minţile de frică. — Ce vrei? bâigui ea. O pereche de ochi negri şi pofticioşi se înfipseră atunci în ochii ei şi Lorna se dădu înapoi, îngrozită. Apoi încercă să fugă, dar o mână lungă şi neagră o prinse de păr, după care o înfăşură strâns într‑un fel de manta care fusese odată albă şi o azvârli pe un umăr. Lorna începu să ţipe, dar arabul îşi continuă drumul ţinând‑o strâns de picioare, până când ajunseră de partea cealaltă a colinei, unde îl aştepta un cal negru, care fornăi uşor la vederea lui, bătând nisipul cu copitele. Arabul o trânti pe spatele armăsarului, iar acesta se ridică nemulţumit, în două picioare. Bărbatul însă puse o mână pe ea şi o apăsă cu putere, pentru a o menţine în locul în care o aşezase. Pe urmă, trase calul de căpăstru şi porni agale spre deşert. Inima Lornei începu să bată cu şi mai mare putere, mai ales că era înfăşurată atât de strâns în haina arăbească, încât abia mai putea să respire. Rodney avusese dreptate când îi spusese că era periculos să plece singură în deşert, îşi spuse ea, îndurerată. De ce nu‑l ascultase? Dar unde o ducea bruta aceea? După un timp, arabul opri calul să se odihnească, iar el bău nişte apă din plosca legată de şa. Lornei nu‑i oferi niciun strop. Fata făcu o mişcare uşoară din cap, care‑i descoperi ceva mai mult capul învelit în gluga oribilei mantale şi astfel putu să arunce o privire în jurul ei. Erau înconjuraţi de deşert din toate părţile. O mare de linişte apăsătoare şi de nisip fierbinte. Tot ceea ce‑i mai rămăsese, era să se roage să se producă o minune şi s‑o scape cineva din acel coşmar. Armăsarul începu să fornăie din nou, agitat, şi arabul îşi trânti braţul peste trupul Lornei. Întrebându‑se dacă animalul simţise cumva vreun pericol, Lorna făcu un efort şi‑şi înălţă capul uşor, uitându‑se curioasă în depărtare. O ceată de bărbaţi călare se îndrepta spre ei, zvârlind în lături nisipul, ca într‑un vis ciudat. Arabul sări în şa şi, după ce o acoperi pe Lorna cu mantaua lui urât mirositoare, dădu pinteni calului, care începu să alerge într‑un ritm înspăimântător, spre direcţia opusă grupului de călăreţi. Bestia se teme deci de ei, îşi spuse Lorna, întrebându‑se în acelaşi timp de ce. Mişcându‑şi capul încet şi în mod repetat, reuşi să îndepărteze fâşia de bumbac care‑i acoperea ochii şi observă că unul dintre călăreţi gonea în fruntea celorlalţi, ţinând ceva într‑o mână, pe care o flutura cu putere. Bărbatul era îmbrăcat tot în negru, iar gura îi era acoperită cu o eşarfă de aceeaşi culoare. Apoi, deodată, omul de lângă ea scoase un icnet înăbuşit, după care se prăbuşi în nisip. Nu dură mult şi calul se lăsă moale, în genunchi, iar Lorna alunecă lângă el. În clipa următoare, cineva o luă ca pe o păpuşă de cârpă şi o aruncă pe spinarea altui cal. Liderul grupului se apropie de calul rănit şi, după ce‑i cercetă picioarele cu atenţie, îi vorbi cu o voce caldă şi îndurerată. Cum îşi dăduse jos eşarfa, Lorna putu să‑i vadă acum faţa şi un fior de spaimă îi traversă trupul. Nu mai văzuse niciodată până atunci trăsături atât de dure şi de autoritare. Buzele i se subţiară foarte mult, din cauza expresiei îndârjite, iar sprâncenele negre şi arcuite aproape se împreunaseră cu părul negru ca abanosul, pe care‑l purta dat peste cap. Urmă un moment de care Lorna fu sigură că‑şi va aminti toată viaţa: arabul întinse mâna în care ţinea un pistol şi împuşcă armăsarul. Pe urmă, veni ţintă spre ea şi‑i descoperi capul în întregime. Lorna inspiră adânc, după care îi spuse în franceză, privindu‑l cu recunoştinţă: — Vă sunt foarte recunoscătoare, domnule… Bărbatul însă păru să nu‑i ia în seamă vorbele, pentru că în acel moment întoarse cu piciorul trupul arabului căzut în nisip. — M‑a răpit… pentru… bani, cred, continuă Lorna cu timiditate. — Pentru bani, zici? întrebă arabul în timp ce‑i analiză cu atenţie faţa şi părul. Nu s‑a mulţumit cu faptul că a furat un armăsar de rasă pură… A vrut şi o fetiţă… Calul e al meu… Oh, Allah, nu m‑am gândit că o să primesc un bonus pentru că l‑am găsit, adăugă el dezvelindu‑şi dinţii albi într‑un zâmbet extrem de larg. Expresia feţei lui însă rămase la fel de dură ca înainte. — Numele meu e Kasim ben Hussayn, continuă arabul. Pot să ştiu numele tău? o întrebă el apoi, prinzându‑i bărbia între două degete. Lorna se retrase imediat, instinctiv. — Mă numesc Lorna Morel, răspunse ea cu un ton de gheaţă. V‑aş fi extrem de recunoscătoare dacă unul dintre oamenii dumneavoastră m‑ar duce la hotelul Ras Jusuf, din Yraa, unde sunt cazată. Voi plăti foarte bine acest ajutor — Da? spuse arabul, cu ochii sclipind. Şi cât estimezi că merită cineva care a scăpat o fată neroadă din ghearele unui hoţ de cai? Un pumn de franci? Lorna îi admiră franceza impecabilă, observându‑i în acelaşi timp gesturile largi care o amuzaseră de multe ori la prietenii francezi ai tatălui ei, în timpul petrecut la Paris. — Sunt obosită şi însetată, domnule, replică Lorna dându‑şi la o parte părul căzut pe frunte. Mă poate conduce cineva la hotel? — Poate ar trebui mai întâi să‑mi mulţumeşti mie că te‑am salvat, nu crezi? — Păi, v‑am spus deja că vă sunt recunoscătoare. — Mă crezi cumva un ofiţer francez din patrulele deşertului, sau ce? Arăt ca un francez, domnişoară? Arăţi ca un diavol arogant, ar fi vrut să‑i spună, dar mai putu să rostească doar atât: — Aş vrea să beau puţină apă. Bărbatul comandă ceva unuia dintre călăreţi, care descălecă şi, după ce căută în sacul legat de şaua armăsarului căzut, se apropie de ea şi‑i întinse un bidonaş plin cu apă. Cum era încă înfăşurată în mantaua în care o înfăşurase hoţul de cai, Lorna făcu un gest de neputinţă. Astfel, conducătorul ciudatului grup se apropie de ea şi, după ce o eliberă şi o ajută să se aşeze pe cal într‑o poziţie confortabilă, îi spuse cu duritatea cu care te adresezi unui copil neascultător: — Haide, bea. Avem de făcut o cale lungă. — Nu e nevoie să mă conduceţi cu toţii, replică Lorna după ce bău cu poftă din apa care‑i fusese dată spre păstrare. Un singur om care să‑mi arate drumul spre hotel, e destul. — Ce hotel? o întrebă liderul grupului. Nu mergem la Yraa. Ne întoarcem în tabăra mea. Lorna îl privi de parcă nu i‑ar fi venit să‑şi creadă urechilor, dar bărbatul sărise deja pe calul lui, cu mantia fluturându‑i ca nişte aripi negre. Lorna prinse căpăstrul calului şi‑l strânse cu putere. Dumnezeule! Ce se va întâmpla cu ea? Bărbatul acela nu era oricine, se vedea cu ochiul liber, se gândi ea în continuare… Era obişnuit să comande şi toată lumea să i se supună. Dar nu s‑a născut încă bărbatul care să o facă să joace după cum vrea el. În clipa următoare, Lorna îşi înfipse călcâiele în coasta calului şi acesta începu să galopeze ca nebunul. Asta îl va învăţa minte pe diavolul cu ochi de culoarea nisipului, îşi spuse ea, după care se aplecă peste coama calului care o zbughi înainte, ca vântul.

Prieteni şi îndrăgostiţi - Ți-ai dorit vreodată să ne întoarcem înapoi în timp? întrebă Ryan. Chelsea se trezi dând din cap. -Mi-aş dori atât de mult să fi procedat astfel. - Şi eu. Glasul lui Ryan era răguşit, şi ochii întunecaţi de o inexprimabilă emoţie. Atât de mult. Chelsea se temu să-l roage să explice mai mult. Trebuie să plec. - Nu. Nu încă. Simţea cum pulsa viaţa în ea. A intenţionat oare să-i fie atât de mângâietoare cuvintele? încet, Ryan ridică mâna şi o puse pe gâtul ei astfel încât degetul mare să-i mângâie obrazul şi celelalte degete să se ascundă în părul ei. Dacă el dorea aşa, Chelsea nu se putea mişca. Şi nici nu voia. Se aplecă spre ea şi se întâlniră la jumătatea drumului. întâi îşi puse delicat buzele pe ale ei.uşor ca o amintire. Apoi, sărutul se transformă în ceva mai mult decât o pasiune...   PROLOG Chelsea închise uşa şi se lipi de ea, cu ochii închişi. Tremura ca varga. O lacrimă îi apăru în colţul ochilor înainte de a se rostogoli pe obraji. Şi-o şterse în grabă, aproape mânioasă. Nu-i plăcea să plângă. Mai ales când era singură. Apartamentul ei, refugiul ei obişnuit, locul siguranţei depline, nu mai era acum decât o cameră goală, pustie, un spaţiu rece de deasupra unui garaj mecanic. Dacă Ryan nu mai era acolo, ceea ce fusese un sanctuar îşi pierduse vraja. Televizorul hârâia în gol. îl închise. Se îndreptă spre celălalt capăt al camerei, care-i servea drept dormitor, cu picioarele grele ca de plumb. Numai cu o noapte mai înainte, Ryan mai dormise acolo. Făcuseră dragoste ore în şir în întunericul catifelat şi nici nu bănuise ce lovitură o aştepta. Ryan plecase, şi habar n-avea dacă se va mai întoarce vreodată. Chelsea îşi azvârli lenjurile în coşul cu rufe murdare şi se înfăşură în halatul lui Ryan. Mirosul lui inconf undabil îi umplu nările, parfumul săpunului pe care-l folosea, izul de mosc al after shave-ului lui, mireasma masculină pe care ea o asociase întotdeauna cu el în timpul pătimaşelor lor ceasuri de dragoste. Deşi lucrurile care-i aminteau de el o torturau, nici nu se gândea să le arunce din preajma ei pentru că ele erau tot ce-i mai rămăsese de la el. îşi strânse braţele pe lângă corp ca să împiedice frigul să-i pătrundă pe sub halat şi se apropie de focul al cărui jăratec împrăştia o lumină roşiatică. Era periculos să lase focul arzând, dar nu avea timp să-l stingă. Mai puse un butuc pe foc, îngenunche şi scociorî cu vătraiul până ce flăcările izbucniră şi căldura începu să-i împrăştie frigul din oase. Uitându-se la flăcări îşi dădu seama că obrajii-i erau umezi şi înţelese că mai plângea încă. De data aceasta nu mai făcu nici o încercare de a-şi reprima lacrimile. îi trecuse mânia. O cuprinse o toropeală care o proteja de durerea pe care ştia că o va resimţi mai târziu. Ryan nu se va mai întoarce la ea, şi, chiar dacă ar face-o, ea va trebui să-l alunge. Chelsea se întreba dacă va fi atât de tare încât s-o poată face. îl iubise pe Ryan atâţia ani. încerca să se convingă că-i erau de ajuns ultimele luni de fericire, că fusese mai mult decât se aşteptase vreodată. Ar fi trebuit să ştie că nimic atât de minunat nu poate dăinui. Ar fi trebuit să ştie asta mai bine ca oricine. Dar în ultimele săptămâni sperase, şi chiar ajunsese să creadă, că vor rămâne împreună. Acum se terminase. Nu pentru că aşa ar fi dorit vreunul dintre ei, ci pentru că aşa trebuia să se întâmple. Stând în faţa flăcărilor care jucau şi pocneau, Chelsea îşi rememora cum începuse relaţia dintre ei. Se îndrăgostise atât de uşor de Ryan. Se îndrăgostise de cum îl văzuse prima dată şi, după aceea,     sentimentul crescuse rapid în intensitate. Cea mai bună prietenă a ei, Karen, nu credea în dragostea la prima vedere şi era atât de încăpăţânată încât Chelsea nici n-a încercat s-o convingă că aşa ceva există. Pe atunci erau toţi tineri şi încrezători, şi fericiţi şi toate împrejurările vieţii se aflau în puterea lor. Chelsea aproape că zâmbea. Fusese oare atât de naivă? Părea imposibil. Fericirea nu e cevacare-ţi pică-n sân şi rămâne acolo pentru totdeauna. Nu există "fericirea veşnică". Privind înapoi, îşi dădea seama câte hotărâri greşite luase, ca şi cum şi-ar fi fost propriul ei duşman. Privind în retrospectivă, era evident că judecata ei fusese defectuoasă în ceea ce priveşte bărbaţii. Cu excepţia lui Ryan. Dragostea pentru el fusese singurul lucru pur, nepătat şi perfect din viaţa ei. Iar el o iubise la fel. Viaţa însă nu-i atât de simplă. Gândurile Chelsei se întoarseră la ziua în care i se schimbase viaţa pentru totdeauna, o zi care începuse la fel ca oricare alta. Capitolul unu începutul primăverii, 1977 Southern Methodist University, Dallas, Texas - Aş vrea să-ţi schimbi părerea şi să vii cu noi, insistă Chelsea, oprindu-se din pieptănatul părului său castaniu şi întorcându-se către colega de cameră. - Trebuie să învăţ pentru testul de engleză. Ştii doar ce calificative am. Karen se uită cu jale la cartea deschisă din faţa ei. Urăsc literatura! - Şi ce-o să fie dacă o să iei un B în loc de A? Nu-i nici o scofală. Doar nu-i ultimul examen. Semestrul abia a început. - E uşor de zis pentru tine, dar dacă mi-ar scădea calificativele aş supăra-o pe mama. Ea vrea să dorm acasă. - Karen, asta-i o prostie. Suntem mari acum. Nu mai dormi acasă de aproape patru ani. - Aşa-i, dar mamei nu-i place. Dacă n-ar fi intervenit tati, aş fi făcut naveta. Mama cică e o prostie să locuiesc în tabără când ei nu sunt decât la câteva mile distanţă. Tati le-a spus tuturor din familie că şi el a urmat ia SMU şi a locuit în tabără şi că e mai bine pentru mine. Dacă rezultatele mele scad, n-o să mai pot continua cursurile. - Bine. Rămâi aici şi învaţă. Dar ai să regreţi că n-ai venit. O să mergem la lac. în săptămânile următoare nu o să mai fie o vreme atât de caldă şi-i păcat că nu profiţi acum de ea.- Cine mai merge? şopti Karen pe gânduri. -Doar Ryan. Nu-i o petrecere sau ceva de genul ăsta. Karen clătină din cap: - Nu pot. Ar trebui să fiu nebună să mă gândesc la aşa ceva. Chelsea se uită la ceas. - Fug!e-am spus că-l aştept în faţă. Eşti sigură că nu te răzgândeşti? - Distracţie plăcută. Şi să-ţi fie ruşine că eu rămân aici cu literatura engleză în timp ce tu te distrezi. Şi Karen zâmbi: Nu, îţi doresc distracţie plăcută cu adevărat. îmbrăţişează-l pe Ryan din partea mea. - Bine. în timp ce se îndreptă spre uşă, Chelsea înşfacă o eşarfă înflorată. Străbătu în grabă holul şi scările. Deşi-I vedea zilnic pe Ryan, era întotdeauna nerăbdătoare să ajungă alături de el. Era cu Karen când îl întâlnise pe Ryan Morgan la o serată la colegiu, în anul doi de studenţie. De atunci deveniseră nedespărţiţi. Amândouă îl iubeau, iar el părea că ţine la ele în mod egal. Chelsea îl tachina adesea că i-ar plăcea să se însoare cu amândouă şi el v era de acord. Ryan aştepta la capătul scărilor. Se suiră în maşină şi se îndreptară spre lac. - Karen învaţă prea mult, spuse el, o să vezi, ea o să reuşească, iar noi o să ne sfârşim bătrâneţea trăind în umbra succeselor ei. - Un trio până la sfârşit, îi zâmbi Chelsea. Rareori se întâmpla să rămână singură cu Ryan şi în sinea ei se bucura că nu venise şi Karen cu ei. - Mai avem doar câteva săptămâni până se termină şcoala. După aceea vom fi independenţi. Te-ai gândit vreodată la asta? Ryan o luă pe Chelsea de mână. Ea îi studia profilul. Era frumos, înalt şi inteligentEra cel mai grozav. După părerea Chelsei, inteligenţa era ceva sexi. Nu ar fi putut să se îndrăgostească vreodată de un bărbat care n-ar fi fost inteligent. Ryan avea păr castaniu la care se adăuga farmecul ochilor de culoarea întunecată a pinului. Era bine făcut, musculos, fără să fie gras şi o făcea pe Chelsea să se simtă protejată. - Mă gândesc mult la terminarea colegiului. E cam înspăimântător, nu-i aşa? Să te ţii pe propriile tale picioare? - Da, asta cam aşa e. Eu am bătut la maşină nişte oferte pe care le voi trimite companiilor care ar putea avea nevoie de programatori de compiutere. Aş vrea să rămân în Dallas, dacă ar fi posibil. Chelsea se întrista. - Nu m-am gândit că ai putea pleca - m-am obişnuit să te văd mereu. Tu şi Karen sunteţi cei mai buni prieteni ai mei. El o strânse de mână liniştitor. - Sunt sigur că se va găsi cineva în tot Dallasul ca să mă angajeze. Nici eu n-aş vrea să fiu departe de vreuna dintre voi. îndreptându-se spre Stemmons Freeway, Chelsea admira cerul Dallasului. - E caraghios, nu-i aşa? Mi-am dorit de atâţia ani să lucrez ca artist independent şi acum, când e gata să mi se împlinească dorinţa, mă tem. - Nu ţi-ai ales o carieră prea uşoară. E ştiut că artiştii mor de foame prin mansarde în aşteptarea marii lovituri. Ai putea face ceva în domeniul artei comerciale. - Asta nu mă interesează. Mie-mi place să pictez. O  să-mi chivernisesc banii cu grijă, dar asta voi face! Ea râse nervos: - N-ar fi fost acelaşi lucru dacă aş fi avut banii lui Karen.- E bine că are bani. Ce-ar face altfel cu o diplomă de conservator? N-o să aibă un certificat de profesoară. - Da. Dar ştii cum e Karen. Ea pluteşte prin viaţă şi întotdeauna ajunge pe culmi. Probabil că i se va oferi să cânte la pian într-un loc elegant unde va fi plătită cu o avere,şi-şi va putea programa orele după bunul ei plac. - îţi închipui ce-ar face familia ei dacă şi-ar lua vreun serviciu? răspunse cu o strâmbătură Ryan. Ei n-au asemenea intenţii cu ea. Chelsea se uită la el. - Părinţii lui Karen au trimis-o la colegiu în intenţia de a-şi găsi un soţ bun. Diploma este pe planul doi. Până acum Chelsea nu-şi dăduse seama că Ryan intuia asta. - E încăpăţânată când ia o hotărâre. - Tot atât de încăpăţânată ca şi tine? îi făcu el cu ochiul. - Nu chiar, râse forţat Chelsea. După o jumătate de oră ajunseră la Grapevine Lake şi parcară la locul obişnuit. Ryan aduse o cutie cu gheaţă din maşină, în timp ce Chelsea întinsese o pătură pe jos. - Cred că o să-ţi placă sandvişurile de Bologna. - Le-ai pregătit tu? îl tachina ea. E o reţetă veche de familie? - N-ai decât să râzi. Sandvişurile mele, deşi nu sunt ingenioase, sunt gustoase. Se aşezară pe pătură, cu picioarele încrucişate, şi Ryan îi întinse lui Chelsea un sandviş şi o cutie cu bere. - Am pregătit gustări pentru trei persoane. Credeam că va veni şi Karen. - O să-i duc unul şi ei. Pun pariu că aş putea strecura chiar şi o cutie cu bere. Dacă m-ar prinde careva i-aş spune că eu am luat-o ca să-mi clătesc părul cu ea. - Si cine te-ar crede? - Probabil că nimeni. Ea muşcă din sandviş. Chiar că e bun. Ryan desfăcu o pungă cu cartofi prăjiţi şi o puse între ei. - Ai să rămâi o vreme în Dallas? Ea dădu din cap: - Mă simt legată de locul ăsta. îmi place aici. Multor tineri le place să se mute de colo-colo, dar eu nu fac parte dintre ei. - Părinţii mei se aşteaptă să mă întorc în Colorado, dar acum Dallasul e casa mea. Fratele meu probabil că se va stabili la Boulder de îndată ce va termina şcoala. Presupunând că o va absolvi. Ryan făcu o strâmbătură pentru a sublinia că a fost o glumă. Fratelui lui îi plăcea atât de mult să înveţe încât Ryan zicea că ar rămâne la şcoală veşnic dacă ar fi posibil. - Ştiu genul de loc în care mi-ar plăcea să mă stabilesc. Un atelier mare aşa cum se poate vedea în filme, în New York. într-un capăt aş putea să pictez, iar în celălalt să locuiesc, ca să nu fie nevoie să mă tot deplasez între studio şi casă. Chelsea luă un cartof prăjit. - Ar fi perfect pentru tine. Dar unde poţi să găseşti în Dallas un atelier încât să fie suficient şi pentru mine şi s£ poţi locui şi tu acolo? Chelsea îi zâmbi. - Poate că am putea locui cu toţii acolo ca să avem grijă unii de alţii. Cehii lui îi întâlniră pe ai ei. - Nu cred că ar putea să dureze prea mult timp. Trei persoane ar putea să devină în curând prea multe. înainte de a răspunde, Chelsea sorbi din berea rece: - Atunci., care vor fi cei doi? -Tu şi cu mine am putea să trăim împreună liniştiţi.Ea puse încet, jos, cutia cu bere. - Da. Am putea. Inima i se opri în loc şi îşi teri privirea ca să nu observe Ryan ce efect avuseseră vorbele lui asupra ei. - Uneori e o uşurare să fim numai noi doi. - Lasă, că-ţi place să fii şi cu Karen. - Da, dar te iubesc şi pe tine. Chelsea se întoarse către el. Spusese adesea că le iubea pe amândouă, dar niciodată pe tonul acesta. El o privea cu atenţie, şi i se citea dragostea pe faţă. - Eşti atât de frumoasă, spuse el cu căldură, mângâindu-i părul şi prefirându-l printre degete ca pe mătase. - Cred că mai bine ne-am plimba până la lac. Chelsea se ridică în picioare. Nu trebuia să uite că şi Karen îl iubea. După ce strânse resturile picnicului, porniră spre malul apei. Soarele era foarte jos, aurind înaltul, nori subţiri se profilau pe trandafiriul pastelat al cerului la vest. Bătea o briză slabă, şi oglinda lacului reflecta paleta de culori mereu schimbătoare a apusului. - E atât de frumos aici, spuse ea cu un oftat de mulţumire. - De ce ai vrut să ne plimbăm? Spune drept. Era conştient de căldura mâinii cu care o ţinea de mână şi a degetelor care li se înlănţuiau. - Sunt cea mai bună prietenă a lui Karen. Şi ceea ce simt nu-i în interesul ei. - Şi noi doi suntem cei mai buni prieteni. Simţi faţă de mine acelaşi lucru pe care-i simţi faţă de Karen? - Sigur că nu, râse ea încetişor la această aluzie. Nu, simt cu totul altceva pentru tine. El îi strânse încheietura mâinii şi încetini pasul. - De curând am descoperit că vreau să fiu singur cu tine, să te privesc râzând şi să-mi amintesc acest tablou înainte de a adormi.Chelsea nu ştia ce să răspundă. O parte din ea ar fi vrut să-l ţină în braţe şi să nu-l părăsească niciodată. O alta o punea în gardă că dacă ei doi vor începe să se iubească mai mult decât o iubeau pe Karen, aceasta ar suferi, il înlănţui cu o mână. îi plăcea să-l atingă. Trupul lui era atât de suplu şi de excitant. - Şi eu mă trezesc gândindu-mă mereu la tine. De cum ajunseră la un teren mocirlos, se întoarseră şi se uitară către maşină. Soarele coborâse sub orizont şi umbrele de pe cer şi lacul luaseră nuanţe purpurii şi trandafirii. Chelsea auzi o pasăre de noapte strigând dinspre copaci. Nu-ş vorbiră până nu se apropiara de pătura pe care o lăsaseră întinsă. - Cred că ar trebui să ne întoarcem, spuse fără tragere de inimă Ryan. Aproape că s-a întunecat. - Ar trebui, zise ea. N-ar fi vrut totuşi să plece. - Să mai bem o bere înainte de asta, ce zici? - E-n regulă. Se aşezară pe pătură şi priviră în depărtare spre apă. Simţi răceala berii, iar în curând o căldură plăcută o străbătu, ridicându-se din stomac. - Ce se va întâmpla dacă nu vei găsi o slujbă în Dallas? întrebă ea. N-aş vrea să te muţi. - Te-ai putea muta cu mine. - Nu cred că mama lui Karen ar fi de acord cu asta! - Păi n-am spus s-o luăm şi pe Karen. Chelsea îl urmări cum aruncă în răcitor cutiile goale şi cum îi întinde o cutie cu bere. Aproape imperceptibil zise: - Şi Karen te iubeşte ca şi mine. - Ştiu. Şi eu o iubesc. Dar, cum ai spus tu de atâtea ori, nu vă pot avea pe amândouă. Trebuie să aleg. Faţa lui aproape că nu se distingea în întunericul care se lăsase.- Şi asta-i hotărârea? Ai ales? - Da! Am ales! Chelsea bău berea mai repede decât s-arf i cuvenit. Trebuia să se gândească. - O să-mi spuică-am făcut o alegere proastă? şopti Ryan. - Nu, răspunse ea cu o ezitare, în timp ce încerca să-i citească expresia din ochi. Nu, dar mă întreb ce-aş putea să-i spun lui Karen. El zâmbi crispat. - Chiar când nu-i aici tot este între noi. Chelsea aruncă în răcitor cutia goală. Ryan o prinse de mână şi o trase mai aproape. - Vreau să fiu numai cu tine. Cel puţin astă seară, îşi simţi inima cum îi bătea în gât, iar el era atât de aproape de ea încât abia mai putea să gândească. Sentimentul pe care-l nutrea pentru Ryan era mai puternic decât prietenia faţă de Karen. Cu un suspin, se lăsă în braţele lui pline de dorinţă. El o sărută la început delicat, apoi cu pasiune crescândă. Chelsea se încălzi şi ea. Când o aşeză pe pătură şi se întinse lângă ea, Chelsea se lipi de el şi-şi încolăci picioarele pe ale lui ca să-l tragă mai aproape. Ryan o acoperi cu sărutări de la golul cald din spatele urechii până către curba gâtului. Chelsea era sigură că-i simţea pulsul grăbit, dovada de netăgăduit a excitării cu care îl primea. în timp ce buzele lui alunecau în jos, zăbovind pe curba sensibilă unde gâtul întâlnea umărul, închise ochii. Când degetele lui îi găsiră nasturii bluzei, o fulgeră un gând fugar despre Karen, amintindu-i că n-ar trebui să-l lase să facă asta. îl iubea pe Ryan, şi nu dorea mai mult pe lume decât să i se dăruiască. Buzele lui urmau degetele care-i pipăiau fiece milimetru de piele. Cheisea tremura de dorinţă şi erasigură că Ryan înţelegea aceasta. El îşi ridică în sus capul în timp ce-i atingea cu degetele sânii dezgoliţi. - Dacă nu vrei să continui, mă opresc, şopti el. Ea dădu încet din cap negativ. - Nu, nu vreau. îşi ridică în sus capul ca să-i întâlnească buzele, să-i simtă gura. Chelsea îşi strecură mâna pe sub puloverul lui plimbându-şi palmele peste pielea-i înfiorată. - E atât de plăcut, murmură ea printre sărutări. Aş vrea să fac asta veşnic. - Şi eu te doresc. Doamne, cum te doresc! Tremurul din vocea lui dovedea emoţia stăpânită. Ea ştia că Ryan se lupta să-şi păstreze controlul, să facă să dureze cât mai mult momentul. - Chelsea, murmură el, pronunţându-i numele ca pe un farmec. El îi dădu bluza la o parte, şi când flanela lui se frecă de sfârcurile ei, Chelsea îşi ţinu respiraţia. Ryan o ţinea strâns cu faţa îngropată în părul ei. în timp ce mâinile-i pipăiau pieptul, îi spuse: - Eşti atât de frumoasă! - E prea întuneric ca să vezi, îl tachina ea, sărutându-l pe ureche. - N-am nevoie de lumină ca să cunosc frumuseţea ta. Degetele lui se mişcau încet în jos către abdomenul ei spre nasturele blugilor. Chelsea încercă să-l ajute, dar el îi dădu mâinile la o parte: - Lasă-mă pe mine, spuse el. M-am gândit atât la asta, vreau s-o fac singur. După ce-i descheie nasturele, îi trase cu grijă fermoarul blugilor şi Chelsea îşi săltă coapsele ca să-i poată el trage în jos pe picioare. Simţea pe piele aerul rece al nopţii, dar n-o supăra. Voia să fie conştientă de orice senzaţie posibilă şi să şi-o poată aminti veşnic.Ryan o mângâie pe coapse şi în jos pe curba picioarelor. Răsuflarea lui era sacadată, indicând că era la fel de excitat ca şi ea. Chelsea dibui fermoarul blugilor lui. - Ţi-e frig? întrebă el, plimbându-şi mâinile pe pielea ei. - Nu, şopti ea. Nu cred c-o să-mi mai fie vreodată frig. Era adevărat. Atingerea mâinilor lui şi sunetul vocii lui o distrăgeau. Ryan îşi aplecă gura spre pieptul ei şi Chelsea îşi dădu seama că atingea limita plăcerii. Ryan îi prinse sfârcul cu gura şi-l supse delicat, năpădind-o valuri de dorinţă cutremurătoare. El ştia cum s-o atingă ca s-o ducă pe culmile extazului. Cum se încolăcise pe el, oferindu-i cât mai mult din trupul ei, mâna lui Ryan alunecă în jos pe coapse până la căldura dintre picioarele ei. Chelsea nu mai făcuse niciodată până atunci dragoste, dar trupu-i ştia exact ce trebuia să facă. îşi desfăcu picioarele, şi mâna ei împinse blugii lui în jos ca să-i poată atinge carnea fermă a feselor. Ryan se răsuci şi dădu din picioare ca să se elibereze de blugi, apoi trase şi pantalonii ei. Când se întinse jos şi se lipi de ea, Chelsea respiră scurt, uluită de senzaţia pe care o avu la atingerea celor două trupuri goale. Işi trecuse peste cap sveterul şi-l aruncă în iarbă. Peste umărul lui văzu luna ce se iţea dintr-un nor. în lumina lunii, Ryan semăna cu un zeu grec turnat în argint. îl atinse aproape cu veneraţie, urmărindu-i netezimile şi curbele muşchilor şi ale sinuozităţilor. - Eşti frumos, şopti ea. - Şi tu eşti. Ryan se ridicase în coate şi o privea ca şi cum acum o vedea pentru prima dată. - Chelsea, cum am putut să fiu atât de orb până acum? Ea îi zâmbi deschis. Nu simţea nici o jenă sub privirea lui scrutătoare. îi făcea impresia că se bucura privind-o şi ea era fermecată de el. întinzându-se îşi plimbă degetele pe pieptul şi pe abdomenul lui plat. - Aş vrea ca totdeauna să-mi amintesc de ţine aşa. - Eu nu vreau să-mi amintesc de tine.Vreau să fim împreună. Chelsea îi puse vârful degetului pe buze. - Fără angajamente, fără îngrădiri. Vreau să fim liberi ca vântul, ca razele lunii. Acesta-i singurul mod de a face să dureze dragostea. - O să-mi aduc întotdeauna aminte de ţine cum eşti în starea asta, scăldată de lună şi privindu-mă cu dragoste în ochi. Ryan îi dădu părul la o parte de pe faţă. Cum stătea întins peste ea, prinse un colţ al păturii şi îl trase peste ei. - Nu vreau să-ţi fie frig. Ea îi trecu degetele prin păr: - Nu-i nici un pericol din punctul ăsta de vedere. Se sărutară din nou şi Chelsea îi răspunse cu patimă. în. timp ce Ryan o pipăia cu iscusinţă, dorinţa creştea în ea şi se transforma în extaz. Când în cele din urmă fu pregătit s-o pătrundă, Chelsea era mai mult decât gata. Pieptul ei palpita la atingerea lui, la sărutările lui, şi, instinctiv, ştia că el era pe cale să umple un gol despre care ea nu ştiuse niciodată până atunci că exista. La început avu o senzaţie de disconfort şi se crispa. Atunci se opri şi o sărută din nou. Chelsea uită imediat disconfortul şi începu să se mişte împreună cu el, împingându-l din ce în ce mai adânc în ea. Ryan nu se grăbea să termine, şi fiecare ghicea ce-i plăcea celuilalt şi ce-i producea bucurie. Când Chelsea crezu că nu mai trebuia să prelungească plăcerea, el înteţi mişcările şi deodată simţurile ei se transformară într-un vârtej care explodă. Chelsea scoase un ţipăt scurt şi-l ţinu mai strâns. El o trase mai aproape, şi, după ultima lui împingere, ea îşi dădu seama că şi el avea aceleaşi senzaţii ca şi ea. Rămaseră mult timp îmbrăţişaţi, nedorind să se mişte sau să vorbească. Chelsea nu se simţise niciodată mai iubită, mai protejată şi mai satisfăcută. Era ca-şi cum o parte din viaţa ei izbucnise brusc şi-l integrase şi pe el; şi partea aceea din ea i-ar fi lipsit dacă nu ar fi fost cu el. Ryan o sărută pe frunte şiLi apăsă capul pe pieptul lui. Dându-i părul la o parte, îi spuse: - Visurile mele nu au reflectat realitatea. Nu mi-aş fi închipuit că poate fi atât de minunat! Ea îşi puse palmele pe pieptul lui şi zâmbi mulţumită. - Nici eu. - Nu mi-ai spus că n-ai mai făcut dragoste până acum. Glasul lui puternic era catifelat în întuneric şi parcă-i mângâia sufletul. - N-a venit vorba niciodată. Ea îşi ridică capul ca să-i zâmbească: Sunt bucuroasă că te-am aşteptat pe tine. - Chelsea, îmi eşti atât de dragă. Nu vreau să mă despart niciodată de tine. Vreau să mergi cu mine acasă să facem dragoste tot restul nopţii. - Ar putea să se supere colegul tău de cameră. El suspină. - Putem să mergem la un motel. - Trebuie să mă întorc la cămin. Karen ar fi îngrijorată dacă nu m-aş întoarce toată noaptea. Deodată îşi dori să nu se fi gândit la Karen. - Dacă va trebui să plec de aici ca să-mi găsesc o slujbă, ai vrea să vii cu mine? - Te voi iubi întotdeauna. Asta-mi place la tine, că mă laşi să fiu liberă şi că şi tu eşti liber; nici unul dintre noi nu vrea să-l lege pe celălalt de el. - Asta înseamnă că vei veni cu mine dacă va trebui să plec? - înseamnă că vom vedea ce-i de făcut când se va întâmpla. Şi-i zâmbi, convinsă că l-ar urma până la capătul lumii, sigură că el înţelege aceasta. Suntem ca în episodul din Profet. Vântul bate între noi, şi noi nu creştem unu-n umbra celuilalt. Ryan rămase tăcut şi ochii-i priveau în gol. - S-a întâmplat ceva? întrebă ea. - Nu. Nimic. El o sărută din nou şi se ridică. Ea îl privi cum îşi trăgea sveterul şi cum căuta cu privirea chiloţii şi_ blugii. II supărase ceva, dar nu-şi dădea seama ce. înţelesese greşit ce vrusese să spună ea? Pasajul la care se referise în legătură cu dragostea şi cum s-o păstrezi liberă şi vie. îşi dădu seama că se făcuse frig, şi-şi puse bluza. în timp ce şi-o încheia, el îi întinse chiloţii şi blugii. - N-o să regret niciodată seara asta, spuse el în vreme ce ea îi lua din mâna lui. - Nici eu. Dar, Ryan, aş vrea să nu ştie Karen. Eşti de acord? - N-are de ce să ştie. Faţa lui era enigmatică. - Am greşit ceva? întrebă ea. Spune-mi ce s-a întâmplat? -Te-am întrebat dacă ai merge cu mine şi mi-ai răspuns că nu. Nu mă aşteptam la asta. - Nu pot să merg cu tine, spuse raţional Chelsea. Trebuie să rămân la cămin, şi aşa voi face. Nu-mi permit să închiriez un apartament. Şî, în afară de asta, (Hei unul dintre noi nu vrea să fie legat. Ştii că-i aşa. De multe ori am discutat asta. Nu ţi-ai schimbat părerea, nu-i aşa?

    Capitolul  1   Katie Freeman, o tânără de şaisprezece ani, cu un păr bogat, de culoarea mierii, tuns scurt, aşa cum cerea moda acestui sfârşit de iunie 1923, şi cu ochii verzi- albaştri strălucind de bucurie la gândul de a-şi petrece această zi cu Harry Newhouse, cobora în grabă scările prost luminate ale locuinţei sărăcăcioase din Rivington Street. Când a ieşit în aerul cald şi umed al dimineţii, în zgomotul străzii luată cu asalt de copiii dornici de joacă şi de cumpărătorii ce se îndreptau spre Lower East Side în căutare de mărfuri ieftine, s-a simţit cotropită de o senzaţie fantastică de eliberare. Cu Harry ea îndrăznea să se aventureze - e drept ca privitor, nu ca participant activ - în lumea din centrul oraşului cu ale lui minunăţii ca Piaza, Waldorf-Astoria, Fifth Avenue, Tiffany, Palais Royal şi Trocadero. Odată cutreierase cu Harry prin Manhattan până în zori ca să poată savura un mic dejun matinal la cofetăria de lux Child’s de la intersecţia dintre 59th Street şi Fifth Avenue, frecventată de lumea bună new-yorkeză. în ultimele cinci duminici Harry îi arătase oraşul lui Michelle Goncourt - la cererea imperioasă a acesteia. Dar duminica asta este a mea, îşi spuse Katie triumfă­toare. Ea urma să se întâlnească cu Harry în faţa ma­gazinului de delicatese de unde îşi vor cumpăra cele   necesare unui picnic. Apoi se vor duce în Central Park, locul pe care Katie îl iubea cel mai mult din tot Manhattan-ul. Născută şi crescută în New Orleans, Michelle studia la o şcoală frecventată de fete din lumea bună din oraşul de sus. Era frumoasă şi purta haine excentrice cum­părate de la magazine de lux ca Saks, Bergdorf şi Best. Cum ar fi putut Harry s-o refuze pe profesoara lor de franceză când îl rugase pe el anume s-o ducă pe Michelle în după-amiezele de duminică la Statuia Libertăţii, la Aquarium sau la Metropolitan Museum? Din prima săptămână a acestui an şcolar - când se cunoscuseră la ora de franceză, curs seral - Katie şi Harry deveniseră prieteni apropiaţi. Ea nu îndrăznea să adauge un plus de conotaţii relaţiei lor. Ştia că Harry este hotărât să se înscrie în toamnă la City College şi apoi să urmeze Facultatea de Drept. Şi ea voia să meargă la colegiu. Dar din prima seară când Harry o invitase la o cafea la Garden Cafeteria după orele de clasă Kate îşi dorise ca el să facă parte din viaţa ei pen­tru totdeauna. Şi erau momente când, dacă se atingeau din întâmplare, Harry o privea astfel încât era sigură că şi el nutrea aceleaşi sentimente faţă de ea. Tatăl îi murise când ea avea şapte ani, pentru că, aşa după cum susţinea mereu mama ei, el îşi pierduse dorinţa de a mai trăi după ce fusese ţintuit într- un scaun cu roţile în urma unui accident. Mama îi murise în cumplita epidemie de gripă din 1918 - aceeaşi gripă care secerase întreaga familie a lui Harry. Pe patul morţii mama ei îşi lăsase toate economiile unei vecine pe care o rugase să se ocupe de Katie şi s-o dea la colegiu. Erau banii cu care ea sperase să poată începe o viaţă nouă în West Bronx într-un a- partament cu parchet pe jos şi uşi glisante, la care să ajungi cu liftul, nu dându-ţi sufletul pe scări. Mama ei urma să deschidă un magazin în Bronx. Toate doamnele din cartier vor veni să cumpere de la mine, Katie. Mama ei murise şi Katie se mutase într-o odăiţă pe care o împărţea cu posaca Celia, fiica lui Ruth şi Abe Kornfeld. La sfârşitul anului şcolar doamna Kornfeld o trimisese să lucreze în magazinul Hearn’s de pe 14th Street. N-ai să mai mergi la şcoală, îi spusese răspicat doamna Kornfeld. Mama ta nu mi-a lăsat decât o mică sumă de bani. Nu este adevărat, îşi zisese în sinea ei Katie, dar a început să muncească şase zile pe săptă­mână şi şi- a continuat studiile la seral. Săptămânal îi aducea plicul cu ceea ce câştiga doamnei Kornfeld care-i dădea doar atât cât să-i ajungă pentru biletul de călătorie şi "mici cumpărături’’. în ultimii trei ani - de când doamna Kornfeld tre­buise să recunoască faptul că soţul ei "nu mai era zdravăn la minte" - Celia insistase să ţină încuiată uşa dormitorului lor tot timpul. "Tata nu face nimic rău, dar dă buzna oriunde vede o uşă deschisă". Chiar şi în vremurile bune - ca acum - Celia nu era în stare să-şi păstreze o slujbă mai mult de câteva săp­tămâni. Abe Kornfeld nu lucra de ani de zile. Katie îşi dădea seama că doamnei Kornfeld îi vine foarte greu să întreţină familia din croitoria pe care o făcea la domici­liu, dar s-a considerat îndreptăţită să nu-i pomenească nimic de faptul că după şapte luni fusese promovată într-un post mai bine retribuit. Banii pe care îi primea în plus în fiecare săptămână erau depuşi într-un cont ban­car secret în speranţa că-şi va putea închiria o cameră după ce va fi terminat cursul seral. Nici mama ei nu s-ar fi aşteptat ca ea să locuiască mai departe la fami­lia Kornfeld după ce îşi va fi luat diploma. Acum, în timp ce aştepta să traverseze strada, Katie şi-a dat seama dintr-o dată că uitase să-şi ia trusa de farduri şi rujul pe care-l cumpărase de la Woolworth. S-a întors din drum pornind grăbită spre casă. Machiajul era important dacă dorea să arate ca o tânără în pas cu moda. Acesta şi bluza pe care şi-o cumpărase de la Klein's din Union Square, plătind a zecea parte din preţul de la un magazin din centru reprezentau paşaportul ei pentru lumea căreia spera ca ea şi Harry să-i aparţină măcar prin imaginaţie. A descuiat poticnindu- se uşa în grabă ca să nu în­târzie la întâlnirea cu Harry. A traversat în fugă livingul şi bucătăria îndreptându-se spre dormitorul pe care-l ocupa împreună cu Celia. în celălalt dormitor, dincolo de uşa închisă se auzea un patefon cu un vechi cântec al lui Caruso - Vesti la giubba. Katie a intrat în dormitor şi din câţiva paşi a ajuns la scrinul pe care-l împărţea cu Celia, a tras sertarul în care se afla trusa cu cosmeticale şi rujul de buze. Dacă va alerga puţin, şi-a zis ea în gând, n-o să-l facă pe Harry să aştepte mult. Ruth... Katie s-a răsucit pe călcâie când a auzit vocea lui Abe Kornfeld. De ce fugi de mine tot timpul? Domnule Kornfeld, sunt eu, Katie, a spus ea bâl- bâindu-se. Unde era doamna Kornfeld? Ea nu-l lăsa niciodată singur în casă. Fie ea, fie Celia erau întot­deauna cu el. Sunt eu, Katie, a repetat ea anemic în timp ce el a intrat în cameră cu pasul lui târşit. Era un bărbat mic de statură, obez, cu câteva smo­curi de păr cărunt şi ochi căprui decoloraţi, cu o per­manentă impresie de nedumerire în ei. Ruth, de ce trebuie să aşteptăm să se facă întune­ric ca să ne băgăm în pat? Mie îmi place s-o facem şi când e ziuă. Eu sunt Katie, a repetat ea în panică în timp ce braţele lui păroase au atins-o. Doamna Kornfeld se va în­toarce în curând. Duceţi-vă la dumneavoastră în cameră şi ascultaţi muzică până vine dânsa, l-a rugat ea. Eu vreau s-o facem acum. Abe a tras-o cu brus­cheţe spre trupul lui fleşcăit şi a început să-i pipăie sânii. Uneori eşti rea cu mine, i-a reproşat el. Katie era imobilizată de masa de carne ce-i strivea trupu-i micuţ şi subţire în timp ce o mână încerca să-i ridice fusta scurtă. Domnule Kornfeld, nu! a protestat ea luptându-se să se elibereze. Daţi-mi drumul! Abe, nu! Abe! s-a auzit vocea poruncitoare a lui Ruth Kornfeld. la-ţi mâinile de pe ea. în clipa asta, Abe! Ascultător şi revenind treptat la realitate, Abe i-a dat drumul şi s-a întors spre Ruth. Am... am crezut că eşti tu, a spus el bâlbâindu- se şi îngrozit ca un copil. Crede-mă, Ruth! Du-te în camera ta, Abe, i-a cerut ea acum cu blândeţe în glas. Du-te şi ascută muzică. O să vin şi eu într- o clipă. A aşteptat ca Abe să plece, apoi s- a întors spre Katie. N-a vrut să-ţi facă nici un rău, Katie. Atâta doar că uneori el este confuz. N-o pune la inimă, a adăugat ea brusc pe un ton ameninţător. Să nu-i spui Celiei. Să nu spui la nimeni. Nu, doamnă. Dacă soţia tui nu s- ar fi întors, el ai fi violat-o. Cum ar putea să nu se mai gândească la ceea ce s-a întâmplat? Ieşi iar în oraş cu Harry Newhouse? Pe un ton indiferent, aproape sfidător, a adăugat. Harry ăsta întot­deauna îşi dă aere. Vrem să mergem în Central Park, i-a spus ea încă tremurând şi cuprinsă de frisoane din cauza lui Abe. Ei bine, du-te, i-a spus doamna Kornfeld cu aro­ganţă, dar Katie şi-a dat seama că era enervată din cauza purtării lui Abe. Şi încuie uşa întotdeauna când intri în dormitor. Katie putea citi gândurile doamnei Kornfeld: Ai lăsat uşa deschisă - tu ţi-ai căutat-o. Şi dintr-o dată a în­ţeles de ce Celia era întotdeauna posomorâtă, de ce îi displăceau atât de mult bărbaţii, De ce insista să ţină uşa dormitorului încuiată. Cum avea să suporte să mai trăiască sub acest acoperiş după cele întâmplate astăzi? Katie a părăsit casa cu mintea năucă şi a coborât în fugă scările. De ce tremura în halul ăsta? Nu se întâm­plase nimic. Dar, dacă doamna Kornfeld ar mai fi întârzi­at puţin, Abe ar fi răsturnat-o în pat. Ea ştia ce se se putea întâmpla între un bărbat şi o femeie când ajungeau în pat. Fetele de la magazin şi de la şcoală discutau despre asta în şoaptă şi cu vorbe cu subînţelesuri. Noua casieră de la ei făcea caz de pre­zervativul pe care-l purta în trusa de farduri ca să "nu cadă pe bec" dacă se culca cu vreun băiat. Katie -a fost străbătută de un fior când şi-a amintit trupul obez al lui Abe lipindu-se de al ei. Se simţea furioasă, îngrozită şi neajutorată. * Harry îşi căuta jacheta albastră din flanel în şifonier, jachetă care stârnise multe înălţări din sprânceană în urmă cu opt luni când venise cu ea acasă de la Brooks Brothers. După ce a găsit-o, a pus-o pe braţ. Nici unul din membrii familiei vărului său nu trecuse vreodată pragul magazinului Books Brothers. Când vreunul dintre ei îmbrăca un flanel era doar ca să-i tină de cald. Dar jacheta lui de la Brooks Brothers - care-l costase sala­riul pe o lună - Ti dădea lui Harry încredere în el şi-l făcea să se simtă egal cu acei ale căror venituri erau cu mult mai mari decât ale lui. S-a încruntat când şi-a examinat chipul reflectat în oglinda pătată ce atarna deasupra scrinului dintre patul iui şi al lui Izzy. Tânărul din oglindă părea nonşalant şi sigur pe ei însuşi, aar in sinea iui Harry era ouiversai oe evenimentele din ultimele patruzeci şi upi ue ore. Domnul Ryan îi promisese o promovare ca funcţionar cu prima ocazie. Ticăiosul bătrân spunea tuturor din birou că "Harry Newhouse are cea mai formidabilă me­morie pe care a întâlnit-o vreodată", ceea ce îl va ajuta mult ca să intre la Facultatea de Drept - după ce va fi absolvit colegiul - dacă lucra ca funcţionar într-un birou de avocatură. El învăţase să şofeze aşa că îl ducea pe Ryan cu maşina la hoteluri ieftine unde se întâlnea cu tot felul de fufe, apoi îl aducea înapoi la birou. Dar Ryan dăduse postul nepotului unui client iar el rămăsese tot băiat bun de alergătură. Bună, Harry - şi-a vârât Izzy capul pe uşă cu un zâmbet ce i se lăţea pe tot chipul. 0 să lipseşti tot restul zilei? Probabil... Ceilalţi din familie sunt plecaţi la Coney Island, a continuat Izzy. Nu te întoarce înainte de opt pentru că o aduc aici pe Dolly, a spus el făcându-i cu ochiul. N-o să mă întorc înainte de opt, i-a promis Harry. Şi fii atent... a spus el pe un ton glumeţ. Ai zis că n-ai de gând să te însori înainte de 30 de ani. Sfinte Sisoe, nu, i-a întors-o Izzy. Când sunt atâtea tipe care mor să se culce cu mine! în timp ce cobora scările şi-a forţat mintea să nu se mai gândească la promovarea pe care şi-o dorea de atâta vreme şi de care nu avusese parte. în schimb, s-a concentrat pe descoperirea umilitoare pe care o făcuse la şcoală că Michelle plecase la New Orleans fără să-şi ia rămas bun de la el. Şi-a terminat şcoala, îi spusese domnişoara Fenwick, aşa că a plecat acasă ca să-şi anunţe logod­na. Se mărită în octombrie. Cu cine? întrebase el. Deci tot timpul cât fuseseră împreună ea era logodită cu altcineva. Nu ştiu, îi răspunsese domnişoara Fenwick. Cu un student de la Princeton. Ea a venit aici la şcoală ca să fie mai aproape de el. Michelle venise la New York ca să fie aproape de un student de la Princeton, dar în prima seară cînd îşi făcuse apariţia la grupul de ajutor social îl rugase pe Harry - şi domnişoara Fenwick se arătase entuziasmată ca în zilele de duminică să-i arate oraşul. în prima duminică o dusese la Statuia Libertăţii. Pe vapor, când se întorceau în oraş, îl invitase în apartamentul ei, în care locuia cu o mătuşă care scria articole la reviste pentru femei. Dar mătuşa ei plecase în Europa cu o seară mai înainte. Mi-a lăsat un frigider plin, îi spusese Michelle cu nonşalanţă. Putem să luăm cina împreună. Sper că ştii să pregăteşti o cafea, adăugase ea chicotind. O să fac cafeaua, îi promisese Harry simţindu-se brusc cuprins de nerăbdare şi de nelinişte. O să-şi dea, oare, seama că până acum nu m-am culcat cu nici o femeie? s-a întrebat el plin de teamă. Acum era bucuros că Izzy îi povestise atât de multe despre aventurile lui amoroase. Dintr-o dată a simţit că abia aştepta să fie cu Michelle. Mătuşa lui Michelle locuia într-un apartament elegant dintr-o casă de pe Fifth Avenue. Pe Harry l-au impre­sionat mobila veche şi draperiile bogate. în bucătărie a văzut pentru prima oară în viaţa lui un frigider. Pune de cafea, i-a cerut Michelle. Vocea-i melodioasă, cu accent sudic parcă era a unei Circe moderne care-l ademenea spre a-l avea sub puterea ei. Dorinţa ta este un ordin pentru mine, i-a răspuns el cu un zâmbet tandru încercând să-şi imagineze cum ar fi jucat o asemenea scenă John Barrymore. Chiar'aşa? l-a provocat ea făcând o pauză înainte de a deschide frigiderul. Pune-mă la încercare, i-a răspuns el, inima bătân- du-i cu putere, mai-mai să-i sară din piept. Du-mă în dormitor şi fă dragoste cu mine, i-a cerut ea. După aceea vom mânca. Arată-mi numai direcţia, a rostit el tărăgănat şi s-a înroşit când ea şi-a coborât privirile spre penisul lui în plină erecţie. Eşti exact în direcţia cea bună, Harry, i-a spus ea râzând şi şi-a înălţat faţa spre el. Ea l-a sărutat cu totul altfel decât cele câteva fete pe care le strânsese în braţe pe holuri întunecoase. Şi-a amintit de poveştile lui Izzy şi a început să-i crâm- poţească buzele. Oho, a murmurat ea în pauza dintre două săruturi. Mi-am imaginat eu că eşti plin de tempera­ment. L-a luat de mână şi au ieşit din bucătărie, au tra­versat holul şi s-au îndreptat spre unul din dormitoare. Ai un prezervativ? l-a întrebat Michelle când au ajuns în prag.  

CAPITOLUL I — Chiar l‑ai bătut pe prinţ? a spus domnişoara Quinlan cu voce slabă. Unicul fiu al şeicului. Chiar l‑ai bătut, nu? Storm a încuviinţat posacă. — Da, domnişoară Quinlan. A fost numai o palmă la fund totuşi. Nu ştiu de ce au făcut atâta caz. S‑a mişcat incomodată pe scaun; agenţia de angajări a domnişoarei Quinlan nu dispunea de lucruri atât de rafinate precum nişte scaune confortabile. Şi mai ales nu pentru angajaţii recent concediaţi. S‑a uitat sfidătoare în ochii răutăcioşi ai domnişoarei Quinlan. Pe de altă parte, a adăugat ea, a meritat‑o cu prisosinţă. — Era un prinţ de sânge regesc! a cârâit domnişoara Quinlan jignită. — Era un mic monstru, a spus Storm. Domnişoara Quinlan s‑a înfrânat: — Datoria ta ca guvernantă a copilului, a spus ea cu răceală, era să‑l educi, nu să‑i administrezi pedepse corporale! Zău că nu‑mi pot închipui ce te‑a apucat… Storm a aşteptat cu răbdare ca domnişoara Quinlan să termine. Din cele trei luni petrecute în Arabia Saudită, singurul moment luminos fusese atunci când l‑a pus pe genunchi pe prinţul mirat – în vârstă de zece ani – şi i‑a tras palma controversată. La prima vedere, cu trei luni înainte, serviciul de guvernantă la singurul copil al unui şeic bogat în petrol păruse o absolută mană cerească. Domnişoara Quinlan descrisese cariera viitoare a lui Storm în termeni favorabili – distracţie, vrajă, soare auriu, program comod, salariu splendid, şansa de a lucra într‑un palat oriental – totul sunase atât de minunat! Ceea ce domnişoara Quinlan nu‑i menţionase era că Storm era a cincea guvernantă pe care o trimisese aceleiaşi familii în doi ani. Şi nu i‑a trebuit mai mult de o zi ca să‑şi dea seama că serviciul ei în Arabia Saudită nu era o mană cerească. Da, palatul era luxos şi nimeni nu se putea plânge de salariu. Şi dacă te conformai codului strict de etică al Arabiei Saudite, era o ţară suficient de plăcută. Însă tânărul prinţ Majeed Hassan Hussein, moştenitorul milioanelor de pe urma petrolului şeicului şi singura grijă a lui Storm, era mai curând un demon cu înfăţişare omenească, din câte văzuse Storm. — Mă asculţi, domnişoară Calderwood? a dojenit‑o domnişoara Quinlan. — Da, domnişoară Quinlan, a spus Storm calmă. Nu era dispusă să fie deosebit de amabilă faţă de domnişoara Quinlan. Ar fi trebuit s‑o prevină, să‑i fi spus ceva cel puţin. Răsfăţat de când se născuse, satisfăcându‑i‑se toate hatârurile şi capriciile, micul prinţ reacţiona la orice opoziţie cu istericale şi izbucniri spectaculoase. Când era în asemenea dispoziţii, servitorii palatului pur şi simplu fugeau. Nu însă şi Storm. Ca o biată proastă ce era îşi luase serviciul în serios, încercase să controleze mica brută, încercase să‑l facă să‑şi mănânce legumele, să‑şi facă lecţiie la aritmetică şi să se culce când se cuvenea. Se împăcase cu loviturile de picior în glezne, cu zgârieturi şi muşcături, cu pumnii mici ascuţiţi pe care Majeed Hassan era atât de expert să‑i tragă. Dar două luni de constrângeri cucernice le erodaseră răbdarea celorlalte patru guvernante care o precedaseră. Când prinţul a împuns‑o într‑o zi cu capul în stomac, făcând‑o să se încovoaie complet, lui Storm! s‑a umplut paharul răbdării. Îndată ce şi‑a recăpătat suflul s‑a îndreptat spre Majeed Hassan Hussein cu un licăr de bătălie în priviri. Îi dăduse numai o palmă.! s‑a făcut inima cât un purice după aceea – Storm nu era capabilă să vrea cu adevărat să facă rău vreunei fiinţe. Era sigură că, oarecum, chiar prinţul o minţise; însă lovitura dată mândriei sale princiare a fost severă şi atrăsese după sine o furie de asemenea dimensiuni, încât Storm s‑a trezit escortată afară din palat cu o grabă aproape indecentă, în câteva ore. Lucrul ciudat era că micului prinţ îi păruse rău văzând‑o că pleacă şi i‑a oferit o cutie de curmale lipicioase, să le mănânce în drumul spre casă cu avionul. Salaam aleikum, domnişoară Calderwood, îi spusese el cu timiditate. Ei bine, Allah să o ajute pe următoarea biată guvernantă care nu bănuieşte nimic şi se va duce acolo. — M‑ai dezamăgit foarte rău, a conchis domnişoara Quinlan, sigură pe ea. — Dar, domnişoară Quinlan, a spus Storm într‑o doară, cred că ar fi trebuit să‑mi spuneţi că eram a cincea guvernantă trimisă acolo. M‑ar fi avertizat la ce să mă aştept… — Cum îndrăzneşti? a răsuflat greu domnişoara Quinlan. Ai venit la mine fără nici un fel de referinţe, domnişoară Calderwood! Te‑am luat după aparenţe, crezând că vei ţine la înălţime numele de Quinlan… — Ştiu, a întrerupt Storm, însă nu m‑am aşteptat ca prinţul să fie atât de dificil. Cred că aţi fi putut să‑mi sugeraţi… S‑a oprit, luptând împotriva dorinţei de a fi mai fermă. Nu se făcea, de altminteri, să o ofenseze pe bătrâna domnişoară Quinlan. Storm spera că poate va fi în stare să‑i găsească un alt serviciu. Vistieria Calderwood va avea nevoie de fonduri de acum înainte. — Ei, nu se mai poate face nimic acum, a ripostat domnişoara Quinlan. Mi‑ai produs o mare dezamăgire. Când te‑am luat, practic de pe stradă – Storm a scrâşnit din dinţi – mi‑am pus cele mai mari speranţe în cariera ta. Nu pot să‑mi dau seama ce te‑a apucat să te comporţi atât de stupid. Ai dezamăgit rău firma Quinlan, domnişoară Calderwood – foarte rău! — Însă… — Şi n‑are nici un rost să încerci să spui că Quinlan te‑a dezamăgit, a adăugat domnişoara Quinlan cu un contraalto tremurat. Consider că e o foarte mare ingratitudine. — Îmi pare rău, domnişoară Quinlan, a oftat Storm. — Ai avut noroc că te‑ai ales numai cu o simplă concediere. A fixat‑o pe Storm cu ochii ei galbeni. Te‑ai gândit – a spus ea cu o plăcere feroce – că şeicul ar fi putut da ordin să ţi se taie mâinile? — Nu, a recunoscut Storm privindu‑şi mâinile cu adevărat frumoase, acest aspect nu mi‑a trecut prin minte. — Nu. Şi presupun că nu te‑ai obosit să te gândeşti nici la reputaţia Agenţiei de angajări Quinlan înainte de a începe să‑l baţi pe acel copil? — Nu l‑am bătut de fapt, a corectat Storm, începând să se simtă sâcâită, i‑am tras numai o palmă uşoară. La urma urmei, mi‑a făcut o vânătaie serioasă pe stomac, ştiţi? — Nu mă interesează stomacul tău, a spus domnişoara Quinlan glacial, A ridicat cu o mână, supărată dosarul de pe birou şi i‑a dat drumul în coşul de hârtii. Pe copertă scria „S.L. Calderwood”. Storm a clipit îngrozită. — Asta e, domnişoară Calderwood. Trebuie să te informez că Agenţia Quinlan nu angajează persoane care au obiceiul să lovească copiii. Ai prejudiciat o dată reputaţia acestei agenţii, domnişoară Calderwood. Să sperăm că putem salva ceva din epavă. Domnişoara Quinlan lăsă impresia că Storm pilotase un Concorde prin acoperişul micului birou murdar (dar monden) — Vreţi… vreţi să spuneţi., că sunt dată afară? — Mă gândeam că e perfect evident, a spus domnişoara Quinlan ridicându‑se. Storm s‑a ridicat încet, clipind. — Domnişoară Quinlan… — Cu asta s‑a terminat, a spus domnişoara Quinlan cu răceală. Dacă şeicul se hotărăşte să te acţioneze în justiţie, voi şti unde să te găsesc. La revedere. — Dar, domnişoară Quinlan… — Nu mai e nimic de spus, domnişoară Calderwood, a răspuns ea şi a împins‑o pe Storm cu fermitate spre uşă. Zăpăcită, Storm a ieşit în culoarea şi zgomotul de pe Bond Street şi a încercat să se gândească la situaţia ei. Mai avea pe piele bronzul auriu din Orientul Mijlociu, iar chipul ei plăcut şi oval şi ochii verzi atrăgeau o mulţime de priviri masculine în timp ce mergea pe trotuar. Erau, a calculat ea, aproape cincizeci de lire în contul de la bancă. În câteva zile ‑ dacă şeicul nu stopa plata – ar mai trebui să vină încă două sute, prin Banca Arabiei. Stătea destul de bine. Deocamdată. Şi avea şi apartamentul. Deocamdată. Storm a întrat într‑un mic cafe-bar şi s‑a aşezat să mediteze lângă un cappuccino. Ei bine, era din nou pe drumuri. Două luni ca guvernantă şi mai luase sfârşit încă un vis. Ultimul serviciu dinainte fusese de chelneriţă într‑un cafe-bar ca acesta. Cât de îngrozitor de anost fusese. Durase şase luni, totuşi, nu prea rău pentru o bătăuşă de copii. Şi înainte de serviciul de chelneriţă fusese – ce fusese? A fost serviciul tentant pentru agenţia de secretare? Sau magazinul de fructe unde bărbatul o ciupise de fund? Situaţia era că dacă erai foarte drăguţă, înclinată să fii impetuoasă, şi dacă un tată aiurit te botezase Storm[1], începeai orice carieră cu un dezovantaj. Absolvind o universitate de provincie la vârsta absurdă de douăzeci de ani, fără părinţi care s‑o îndrume, fără avere care să o susţină şi fără un soţ în perspectivă care s‑o îmblânzească, Storm Calderwood s‑a angajat într‑o mini-odisee de servicii. Surprinzător de frumoasă, cu un păr într‑adevăr auriu şi ochi cu adevărat ca smaraldul fusese totuşi prea scundă pentru a concura ca manechin. Şi nu suficient de înfumurată pentru a face teatru, a lucra la reclame sau în publicitate. Primul serviciu pe care l‑a avut, la firma de electricitate, prevestise în mod ameninţător dificultăţile care aveau să urmeze. Şeful ei direct zâmbise batjocoritor la diploma ei în literatură şi italiană şi o pusese să îndosarieze hârtiile şi să bată la maşină, O muncă de mortificare a sufletului, care fusese o amară deziluzie după trei ani de universitate când spera că lumea aştepta ca pur şi simplu să! se arunce la picioare după ce va absolvi. Purul adevăr era că nu existau locuri de muncă. Nu erau posturi pentru femei tinere care nu ştiau nimic altceva decât câteva zeci de cărţi bune de citit şi cunoşteau literatura italiană din secolul XX. Nici chiar pentru tinere surprinzător de frumoase cu ochi verzi. Erau numai servicii plicticoase, care îţi distrugeau mintea, locuri de muncă pe care nu le voia nimeni şi care ţineau numai şase săptămâni, până ce se întorcea titulara doamnă Simpson, sau unde şeful era maniac sexual sau unde… Storm începea să regrete acea palmă care îi mersese la suflet, aplicată la fundul mic şi răutăcios al prinţului Majeed. Privind în urmă – şi când te trezeşti deodată fără loc de muncă într‑o toamnă cu burniţă la Londra – chiar şi Prinţul Majeed era o perspectivă mai bună decât nimic. Toate acele dineuri magnifice! S‑a lăsat pe spate şi au trecut‑o fiorii în stomac, acolo, unde o lovise capul regal cu o precizie demonică. Nu, dacă se gândea mai bine, nimic era o perspectivă mai bună decât prinţul Majeed. Însă trebuia să se pună în mişcare din nou şi asta repede. Banii pur şi simplu se evaporau când nu exista o sursă constantă de venit. A plătit pentru cappuccino şi s‑a dus direct la cel mai apropiat automat din afara băncii a introdus fişa şi a apăsat pe butonul care să arate soldul. SOLD LA DOUĂZECI OCTOMBRIE 29,05 LIRE a spus automatul impasibil. Vai, mai puţin decât se aştepta. Şi mai abătută, Storm a luat un autobuz înapoi spre Maida Vale, a făcut ceva cumpărături la magazinul local, s‑a uitat înapoi la tânărul din spatele tejghelei care mesteca gumă şi s‑a urcat la ea în apartament. Înghesuiţi nu era un cuvânt frumos. Din această cauză proprietarul îl descrisese ca fiind „compact”. Şi totuşi, s‑a gândit ea punând ouăle şi costiţa în frigider (care duduia şi mârâia noaptea ca o fantomă electrică), era acasă la ea. Literalmente acasă. După ce muriseră părinţii ei lăsând‑o pe Storm uluită la şaisprezece ani, se dusese şi casa. Acest apartament era ultima dintr‑o serie de asemenea locuinţe în care trăise. Şi era departe de luxul palatului şeicului. A verificat cât e ceasul. Era timpul să‑i telefoneze lui Kelly Oates, cea mai bună prietenă a ei şi să‑i spună că se întorsese la Londra. A format numărul florăriei unde lucra Kelly şi vocea uşor gâfâită a lui Kelly a răspuns la a patra ţârâitură a telefonului. — Kelly? Mă bucur să te aud din nou! — Storm! De unde suni? — Din apartamentul meu din Maida Vale. — Maida Vale? Credeam că mai eşti încă în Arabia. Ce s‑a întâmplat cu serviciul? Nu, nu ai fost din nou concediată, nu‑i aşa? — Mi‑e teamă că da, a spus Storm posacă. — Ce ai făcut, neroado? Ai furat bijuteriile coroanei? — I‑am tras una prinţului, a mărturisit ea. — Vai, e atât de grav? — Se pare că da, a surâs Storm. M‑au dat afară din ţară exact în douăzeci şi patru de ore. Dar spune‑mi despre tine — ce noutăţi ai? — Ei, sunt noutăţi mari, a râs Kelly misterioasă, dar pot aştepta până te văd. I‑ai spus domnişoarei Quinlan despre dezastru? — Da, a oftat adânc Storm. — Şi ce‑a spus? — Ghiceşte, a replicat Storm tristă. A refuzat să mai încerce să‑mi găsească alt serviciu – a spus că le‑am distrus reputaţia. — Prostii, a spus Kelly cu fermitate. Care ţi‑e situaţia financiară? Au venit portăreii la uşă? — Nu chiar atât de rău, a gemut Storm. O să‑ţi spun când te văd. Ce părere ai de costiţă şi ouă la prânz, în apartamentul meu? — Sunt acolo într‑o jumătate de oră. — Abia aştept să te văd, Kelly! — Şi eu. Iau nişte prăjituri de la magazin. La revedere! Aşteptând‑o pe Kelly, Storm şi‑a petrecut timpul uitându‑se la oferte de serviciu în jurnalul de dimineaţă. Era aceeaşi veche poveste – o sută şi douăzeci de cuvinte pe minut la maşina de scris aveau o importanţă infinit mai mare decât o diplomă de licenţiat în litere. Şi cele şaptezeci de cuvinte pe minut ale luî Storm erau prea puţin chiar şi pentru cea mai modestă muncă de birou. Provizoriu a încercuit două anunţuri, a ezitat, apoi a sunat la primul. Postul fusese deja ocupat. — Deja? a bolborosit Storm. — Timpurile sunt dificile, a spus vocea între două vârste cu compătimire şi a închis. Storm s‑a uitat la al doilea anunţ pe care îl încercuise. Un alt post de vânzător în magazin, Cu excepţia că acesta promitea „o muncă interesantă şi plină de satisfacţii pentru persoana potrivită”. A format numărul plictisită. Era un magazin profilat pe sex din Soho. — Nu cred că sunt persoana adecvată, l‑a asigurat ea pe bărbatul cu vocea răguşită şi a închis. Era pierdută în gânduri negre când Kelly a ciocănit la uşă. Prietenele s‑au îmbrăţişat cu afecţiune. Kelly şi Storm corespondaseră cu regularitate în timpul serviciului lui Storm din Orientul Mijlociu deşi, îşi amintea cu vinovăţie Storm, înfrumuseţase mult situaţia ei în scrisorile către casă. — Mai ai încă apartamentul, a spus Kelly cu sufletul la gură, aşezându‑şi persoana curată pe o sofa extrem de prăfuită, cu băgare de seamă. — Am semnat contractul pe un an, a explicat Storm, şi am făcut plăţile la zi în timp ce eram în Orientul Mijlociu. Presupun că aş fi putut să‑l închiriez cuiva, însă într‑un fel nu m‑am putut obişnui cu gândul că altcineva ar putea să locuiască aici. — Oricum, toate astea nu au importanţă! Storm, arăţi fabulos, draga mea. Ai putea să apari direct pe un afiş care face reclamă pentru concedii în Spania însorită! Aşa că spune‑mi ce n‑a fost în regulă de data asta? Storm i‑a explicat cât de concis a putut, în timp ce frigea costiţa şi prăjea ouăle. Pe când şedeau împreună la masă, Kelly şi‑a scuturat părul şaten cu părere de rău. — Ca să fiu sinceră, Storm, încep să cred că nu eşti angajabilă. Ce naiba te‑a apucat să loveşti mica brută? — Nu l‑am lovit, nu sunt un monstru, pentru numele lui Dumnezeu, i‑am tras numai o palmă. Şi pariez că m‑a durut mâna mai mult decât l‑a durut pe tânărul Majeed… — Şi presupunând că şeicul cum-îl-cheamă îşi punea în minte să fii biciuită în public? Sau să fii omorâtă cu pietre pentru că ai atins persoana regală? — Asta a spus şi bătrâna domnişoară Quinlan. Dă‑mi sosul Worcester, te rog. Nu, nu ştiu, a continuat Storm, lovind sticla cu palma. Presupun că ar fi putut face aşa ceva. Pur şi simplu mi‑am pierdut cumpătul. — Totdeauna îţi pierzi cumpătul, Storm. — Nu e adevărat! Ei, la dracu’! Un dop oribil de sos congelat a ieşit pe gâtul sticlei şi un lichid de culoare maronie s‑a revărsat în farfurie, peste ouă. Kelly s‑a uitat la rezultat cu un dezgust prost mascat. — Sosul ăsta e aici de când ai plecat tu în Orientul Mijlociu, acum două luni? a întrebat ea. — Aşa bănuiesc. Cum ţi‑ai dat seama? a întrebat Storm răzuind puţin din lichidul care picase pe faţa de masă. — E mucegai verde pe etichetă, după asta ştiu, a replicat Kelly. Şi‑a împins în lături farfuria şi a privit‑o pe prietena ei cu o răbdare resemnată, Storm, lasă mâncarea. Mai bine să bem o cafea şi să vorbim, E în regulă? — Da, a oftat Storm. A privit‑o pe Kelly cu afecţiune în ochii ei verzi. Sunt totdeauna „în ceaţă” Kelly, nu? Şi îmi pare rău pentru prânz. — Nu face nimic, a surâs Kelly scuturând cu grijă sofaua de această dată înainte de a se aşeza. Kelly arăta foarte bine, şi‑a dat seama Storm. Părul ei închis la culoare era lucios şi des şi tenul ei de obicei palid strălucea, ca şi cum ar fi avut o viaţă interioară. Vreun bărbat era pe firmament, s‑a gândit ea în timp ce făcea cafeaua. Abia când i‑a dat ceaşca lui Kelly a remarcat scânteierea de pe degetul prietenei ei, — Kelly! Te‑ai logodit! — Mă întrebam când o să observi, a râs Kelly, acceptând sărutul. Numai de săptămâna trecută. — Şi cine e? — Paul Phillips. Lucrează la Spitalul Guy. — Doctor? Kelly a încuviinţat din cap cu ochii strălucind. — Cel mai chipeş doctor din Londra. Şi cel mai amabil. — Ești fericită? a întrebat inutil Storm, aruncând o privire nostalgică spre faţa radioasă a prietenei ei. — Sunt în al nouălea cer! Ne căsătorim după Crăciun. — Fantastic! Presupun că a fost o dragoste vijelioasă! Kelly a dat din cap. — Îl cunosc numai de şase săptămâni. Dar sunt atât de sigură că el e omul, Storm, n‑am mai întâlnit în viaţa mea pe cineva ca el… e… e… A inspirat adânc, ochii strălucirdu‑i. Vai, e pur şi simplu minunat, asta e tot. — Cât te invidiez, a spus Storm calmă, surâzându‑i destul de trist lui Kelly. — Nu, nu mă invidiezi, a zis Kelly cu vioiciune. Totdeauna ai spus că nu e pentru tine căsătoria şi chiar nu e. Nu încă, oricum. Ceea ce ai nevoie, fata mea, este să te linişteşti şi să‑ţi pui în ordine eul tău confuz. Storm i‑a luat mâna pentru a‑i examina piatra scânteietoare. — Ceea ce îmi trebuie e un serviciu. E un inel frumos, Kelly, i‑a dat drumul la mână prietenei ei cu admiraţie. Ard de nerăbdare să‑l întâlnesc pe Paul al tău, E frumos? Deştept? — E o încrucişare între Einstein şi Cary Grant, a surâs Kelly. O să‑ţi placă. — Sunt sigură de asta. Au trecut secole de când n‑am mai întâlnit un bărbat realmente atrăgător – norocoaso! — Da, Paul e minunat, a răsuflat Kelly şi Storm şi‑a ascuns zâmbetul. Dragostea l‑ar face pe Paul să‑i pară lui Kelly minunat chiar dacă ar fi cel mai urât bărbat de pe pământ. Şi tu? a sondat‑o Kelly. Ai întâlnit vreun Rudolph Valentino bogat acolo în deşert? — Uf! Singurul mascul pe care l‑am văzut vreodată a fost prinţul şi era mai mult ca o miniatură a lui Boris Karloff. — De asta ai nevoie, a decretat Kelly cu infatuare. Dragoste. Un bărbat minunat, sigur de el, care să te aprecieze la justa ta valoare… . — Dragostea este o aberaţie mentală, a zâmbit Storm. E dăunătoare pentru creier, Kelly. Oricum, am prea mult scaun la cap ca să vreau să fiu dominată de vreo brută de mascul şoim, vreun porc. Oricum, a oftat ea, am nevoie de un serviciu, nu de un bărbat. Deşi trebuie să recunosc că gândul de a merge înapoi la muncă mă îngrozeşte. N‑am mai avut o vacanţă de ani de zile. Am impresia că muncesc încontinuu. Kelly a dat din cap cu înţelegere. — Spui că ai suficient să te descurci? Paul şi cu mine te‑am putea împrumuta… — Mulţumesc, Kelly, a surâs Storm, însă mă descurc pentru moment. Dacă voi ajunge să fac foamea, am să ţin seama de ofertă. — Mă întreb, a cugetat Kelly, dacă tu eşti cu adevărat făcută pentru posturile care se găsesc azi pe piaţă. Nu eşti o persoană de duzină. Poate că…, da, poate că în loc să cauţi tu servicii, ar trebui să te caute ele pe tine? Ochii verzi ai lui Storm i‑au privit pe ai lui Kelly nedumeriţi. — Cum? — Dând un anunţ în ziar. În definitiv, n‑ai găsit deloc un serviciu potrivit. Aşa că de ce să nu dai un anunţ? Ceva în genul „Fată, 22, caută angajament interesant şi profitabil”. Ce zici? — E o idee, a spus Storm surâzând, arătându‑şi dinţii foarte albi şi foarte egali. Şi ce fac cu toţi nebunii şi aiuriţii care vor răspunde? — Nu îţi vei da numele în anunţ, ci numai un număr de căsuţă poştală. Apoi faci o selecţie de una singură şi pe îndelete. Nu ştii niciodată ce se poate ivi. Ochii lui Storm au început să scânteieze de interes. A sărit în sus să ia un caiet şi un creion. — Cred că ai avut o inspiraţie bună, Kelly. Ajută‑mă să redactez. — Dar aş încerca cu „Fată, 22” – nu, mai bine pune „Persoană tânără, 22…” — Îmi place „Fată, 22”, a surâs Storm. — Ce zici de doamnă? a făcut Kelly un compromis. — Bun, a spus Storm scriind de zor, Doamnă, 22, caută angajament. E necesar să fie neobişnuit şi interesant. Nimic ilegal. Ce spui? — Nu‑i rău, zise Kelly zâmbindu‑i cu afecţiune lui Storm. Aş da anunţul mai curând în ziarele de seară, decât în cele de dimineaţă. — Nu‑mi pot permite să‑l dau în mai mult de unul sau două ziare, a spus Storm, analizându‑şi critic textul. Ce zici de un ziar de seara şi unui de dimineaţă? — Standard şi Times? — Standard şi Times să fie, a zis Storm. A ridicat ochii spre Kelly privind‑o fericită, Ştii, Kelly, cred că ai avut o idee teribila cu asta! — Mă străduiesc să produc satisfacţie, a spus Kelly zâmbind şi s‑a uitat la ceas. O, dragă, trebuie să fug Ce faci în seara asta? — Stau şi lâncezesc. De ce? — Vino cu mine şi Paul, mor să‑l întâlneşti, — Şi eu abia aştept să‑l întâlnesc, a zis Storm conducându‑şi prietena la uşă. Vin la tine? — Nu, te luăm noi. Pe la opt? Excelent! Acum dă telefoane la cele două ziare! Storm s‑a uitat după silueta grăbită a lui Kelly şi a zâmbit în sinea ei, apoi a închis uşa şi s‑a întors la anunţ şi la o a doua ceaşcă de cafea. Cu cât se gândea mai mult, cu atât ideea de a da un anunţ la ziar i se părea mai atrăgătoare. Şi‑a ros creionul o jumătate de oră şi în cele din urmă s‑a hotărât la: Doamnă virtuoasă, 22, caută angajament neobişnuit sau interesant Pregătită să ia în considerare orice ocupaţie care nu e ilegală sau plicticoasă. Se garantează răspunsul imediat. Şi‑a luat caietul la telefon şi a făcut două apeluri, unul pentru The Times şi celălalt la Standard. Secretara de la The Times nu s‑a angajat în discuţie, Femeia de la Standard a spus cu suspiciune: O mulţime de trăzniţi îţi vor răspunde la acest anunţ, dragă. Pentru câteva lire, ambele ziare au fost de acord să‑i permită să folosească un număr de căsuţă poştală şi a aranjat să‑şi ridice corespondenţa de la birourile ziarelor. Apoi s‑a aşezat. A cuprins‑o un sentiment ciudat, familiar. Ce era? Ceva din copilăria ei… Da, asta era. Era sentimentul pe care‑l căpăta când, cu prietenele ei şi Katey, vara, se aşezau în jurul mesei de spiritism. Cât de clar îşi amintea, camera întunecoasă, micuţa masă rotundă cu toate literele alfabetului pe margini (aparţinând mamei lui Katey, şi interzis fetelor mici). Şi cele cinci sau şase fete stând într‑o teroare delicioasă pe lângă ea, fiecare cu un deget tremurător pe pahar, aşteptând ca acesta să‑şi facă drumul misterios de la literă la literă în întunericul emoţionant, fantomatic. Ceilalţi erau de obicei prea emoţionaţi ca să înceapă şi Storm era aceea care punea primele întrebări cu degetul arătător murdar aşteptând pe pahar – e cineva acolo? Şi după aceea urma pauza răbdătoare, chicotelile nervoase, înainte ca paharul să zgârie şi să alunece în jurul literelor. Era această senzaţie de aşteptare pe care şi‑o amintea acum, anticipare, nervozitate. S‑a dus la fereastră şi s‑a uitat afară la străzile ude de ploaie, lucitoare, Şi se întreba cine din acea lume mare, necunoscută, avea să‑i răspundă la anunţ.   [1] Storm = furtună (engleză).