Romane de dragoste pdf

CAPITOLUL I Richard Bligh se uita cu o privire afectuoasă la blonda de lângă el. Era încântat de părul ei de culoarea mierii, de ochii negri și de tenul ei alb, aproape… — Când te gândești că în curând, în loc să ne prefacem, vom trăi cu adevărat… Nikki Westbrook îi surâse cu căldură logodnicului. — Richard, nu este vorba de a ne preface! Este o repetiție a ceremoniei care va avea loc în ziua căsătoriei noastre. — Oh, nu mă neliniștesc în privința noastră! Cred că vom putea… Ea se lăsă prinsă în jocul lui Richard. care îi făcu malițios cu ochiul și luă o mutră speriată. — Te referi la ceremonia nupțială? — Bineînțeles, doamnă Bligh, la ce dracului credeai că mă gândesc? Doamna Bligh… Ce straniu sunau aceste cuvinte. Trebuia să se obișnuiască cu acest nume, deoarece îndată ce va fi pronunțat divorțul, ea se va mărita cu Richard. Scoase un suspin ușor… Doamna Richard Bligh… Ciudat, într-adevăr, dar mult mai derutant era să audă numele pe care-l purta: doamna Matt Holborn, pe care nu-l va mai purta multă vreme. Trebuia să facă un efort vizibil pentru a-și concentra gândurile asupra evenimentelor din prezent. Pastorul începuse să le explice ce cuvinte vor trebui să pronunțe în timpul ceremoniei care se va desfășura în curând. — Atunci voi întreba dacă cineva din martorii care vor asista la cununie cunoaște vreun motiv care să împiedice unirea voastră și voi face o pauză. Deși nu mă aștept, bineînțeles, să fie cineva care să răspundă la această întrebare… — Desigur, spuse Nikki, fără convingere. Ea avea cu siguranță un motiv, dar pastorul nu-l cunoștea. Foarte puțini oameni cunoșteau căsătoria ei anterioară și împrejurările ciudate care duseseră la eșecul ei. Într-o bună zi, va trebui să-i mărturisească totul lui Richard, dar pentru moment nu considera că este cazul să-i dezvăluie acest amănunt trist din viața ei. Trecuseră mai mult de șase ani de când Matt o părăsise, dispărând fără urmă. Ar fi trebuit să anunțe la poliție dispariția fostului soț, dar renunțase la aceasta deoarece ar fi trebuit să-i vadă portretul robot publicat în toate ziarele din țară. Acest lucru i-ar fi cauzat o frământare inutilă, așa că se hotărâse pentru un divorț, ceea ce i se părea mai puțin dureros… — Draga mea, unde te gândești? Vocea lui Richard o făcu să tresară, revenindu-și din visare. Își adună gândurile și zise scuzându-se: — Într-o asemenea împrejurare nu mă pot opri să nu visez… — Ai rămas aceeași romantică de când te știu! — Aceasta din cauză că tu ești prea realist și trebuia să fie cineva mai visător! replică ea. Căsătoria trebuia să aibă loc în grădina casei pe care Nikki o moștenise și invitații se adunaseră pe terasa care se afla în spatele clădirii din Brookfield. Era o dimineață minunată de primăvară și florile parfumate atrăgeau păsărelele care ciripeau vesele, oferind invitaților un spectacol de neuitat. Cu toate acestea, vacarmul care se auzea din depărtare tulbura armonia cântecului lor. Zgomotul se auzea de la aleea care înconjura casa. Nikki se uită îngrijorată la Richard. — Ce se întâmplă? — Ușa este închisă, răspunse el, dând din umeri. Nu pot fi turiști; ei ar fi văzut panoul indicator. Mă duc să văd despre ce este vorba. — Fii prudent, Richard, interveni mătușa lui Nikki, mulți derbedei dau târcoale pe aici în această perioadă a anului. — Nu te îngrijora, mătușă Benny, o liniști nepoata sa. Sunt poate niște turiști care întreabă pe unde să o ia pentru a ajunge la șosea. — Pot fi niște răufăcători evadați din închisoare, care ne vor lua ostateci, spuse un glas înspăimântat. — Din partea ta, Joy, nu mă surprinde o asemenea idee macabră, exclamă Nikki, surâzându-i verișoarei sale. Fetița, în vârstă de doisprezece ani, încântată de a fi domnișoară de onoare, dădea curs entuziasmului său debordant și plin de imaginație. Era unica fată a mătușii Benny și a soțului acesteia, Andrew Blair. Nikki nu avea alte rude și unchiul Andrew va avea plăcută obligație de a o conduce la altar. Ea era profund recunoscătoare rudelor sale că vor participa la ceremonia nupțială, mai ales că mătușa nu-l vedea cu ochi buni pe Richard. — Este un arivist, declarase ea după prima lor întâlnire. De atunci părerea ei nu se schimbase. — Ce s-a întâmplat? îl întrebă pe Richard, văzând că se întoarce cu un aer întunecat. Fără să-i dea nici o atenție, tânărul se adresă logodnicei sale: — Nikki, e cineva care te caută. Te așteaptă în salon. A provocat tot scandalul din pauză că a încercat să intre pe ușa laterală, care era din fericire închisă. — Dar… cine e? Richard nu-i răspunse și se îndreptă cu pași mari și nervoși spre faleză. Nikki rămase înmărmurită, uitându-se la el fără să poată înțelege care era cauza gestului lui nepoliticos. — Să mergem să vedem cine este acest musafir, îi sugeră Benny cu înțelepciune, luând-o de braț pe nepoata sa. Clădirea impunătoare, construită în secolul XIX, era prea vastă pentru a adăposti două persoane. Era un adevărat palat construit din pietre mari, având un turn enorm care domina plaja din golful Brisbane. În interior nu a fost neglijat nici un amănunt pentru a arăta opulența și prestigiul îmbogățiților din perioada colonială: un hol imens din care se ridica o maiestuoasă scară dublă, tavanul cu lambriuri, o sală de biliard, o bibliotecă și un salon de primire. Grădinile care înconjurau casa se întindeau pe o suprafață mare: aleile cu flori colorate se întindeau pe terase și erau mărginite de boschete cu arbuști din cele mai rare specii. Puțin mai departe, se afla o galerie unde Nikki adăpostise obiecte de artă adunate de-a lungul generațiilor, de stăpânii domeniilor. Multe expoziții de artă fuseseră organizate în această clădire înconjurată de verdeață. Nikki trecu pe lângă clădire fără să se uite la statuetele de bronz și la tablourile care înfățișau scene de vânătoare sau portrete rafinate. Ea se grăbea să vadă cine este necunoscutul misterios care îl nedumerise pe Richard și își simțea inima înghețată. Oglinzile aurite îi reflectau chipul îngrijorat în timp ce ea deschise cu putere ușa salonului. Ea avu un șoc care o împietri. Nikki află deîndată care este motivul spaimei sale când recunoscu silueta înaltă a musafirului care se plimba nervos prin fața căminului uriaș. — Matt? Oh, Doamne, este imposibil! Tu aici? Picioarele i se înmuiară și se lăsă să cadă într-un fotoliu fără să-și desprindă privirea de la bărbatul pe care-l văzuse ultima dată în urmă cu șase ani, în seara nunții lor… Nu se schimbase prea mult, dar trăsăturile feței lui erau mai reliefate. Slăbise, ceea ce îi punea în evidență și mai puternic decât odinioară, mușchii impresionanți, umerii lați și gâtul vânjos. Își păstrase însă aceeași privire pătrunzătoare și pielea bronzată contrasta plăcut cu părul său blond, decolorat de soare. — Da, Nikki, sunt eu, în carne și oase. Rămasă în spatele ei, Benny era mută de uimire ca și nepoata sa, și se sprijinea de speteaza fotoliului ca să nu cadă. — Știu că nu te așteptai să mai apar vreodată, continuă Matt pe un ton calm, și sunt mâhnit că mi-am permis să vin fără să fiu anunțat. Dar când am auzit că ești pe punctul să te căsătorești din nou… — Să mă căsătoresc din nou? nu crezi că este un cuvânt cam nepotrivit? îi tăie vorba Nikki. — Nu sunt vinovat de lucrul acesta și nu cred că este acum momentul potrivit să abordăm acest subiect. — Ai perfectă dreptate! trebuia să discutăm acum șase ani, când ai fugit ca un laș, lăsându-mă singură în noaptea nunții mele. Din cauza șocului produs de apariția pe neașteptate a lui Matt, ea nu putu să-și stăpânească furia și indignarea și numai intervenția mătușii sale o opri pentru moment de a-i mai face reproșuri cu violență. — Despre ce este vorba? șopti Benny, complet dezorientată. Aș vrea să știu și eu… — Scuză-mă, mătușă Benny, este adevărat că nu l-ai cunoscut pe Matt, deoarece nu erai în Australia atunci când a avut loc… căsătoria noastră completă musafirul. Benny făcu ochii mari de uimire. — Este… soțul tău? Nikki murmură un „da” sugrumat. — Înțeleg… totuși lucrurile nu mi se par prea clare. Ești pe punctul să te căsătorești cu Richard și văd că ești deja căsătorită. — E o istorie lungă, mătușă. — Ei bine, te ascult. Cu cât începi mai repede, cu atât va fi mai bine, spuse Benny cu un aer hotărât, așezându-se la rândul ei într-un fotoliu confortabil. — Doamnă, vă rog să nu o acuzați pe Nikki. După toate aparențele, ea era convinsă că am murit și de aceea a crezut că are libertatea să se căsătorească cu un alt bărbat. „Vorbește de parcă prezența lui aici ar putea să mă oprească”, își spuse Nikki. — Nepoata dumneavoastră și cu mine am avut o… ceartă chiar în seara nunții, continuă Matt. Am preferat să-i las timp de gândire; din păcate, împrejurările m-au făcut să lipsesc mai mult timp decât ar fi fost necesar… — Da, șase ani! țipă Nikki. Fără o scrisoare, fără un telefon! — Nu am putut să te contactez și nici nu am putut să mă întorc la tine, altfel aș fi făcut-o. Îți jur acest lucru! protestă Matt, strâmbându-se cu mâhnire aducându-șj aminte de cele ce îndurase în acești ani. Iartă-mi lipsa de delicatețe, dar nu am putut să-mi recapăt obișnuințele rafinate ale societății civilizate… Am alergat aici pentru a te împiedica să devii bigamă! Mătușa Benny tresări, dar Nikki îl înfruntă cu aceeași siguranță de sine. — Liniștește-te, nu am comis încă acest delict. Am introdus procedura de divorț care se va pronunța în curând. — Fără consimțământul meu? și fără să mă fi anunțat? — Există o dispensă în cazurile acestea. Tribunalul acordă acest act după un anumit termen, atunci când au fost epuizate toate căile pentru a regăsi pe unul din soți. Acest lucru s-a întâmplat cu noi. Te-am căutat pretutindeni, luni de zile, fără nici un rezultat. — Chiar așa? Totuși, după cele ce mi-ai spus în seara aceea, am crezut că preferi să mă trimiți la dracu'! Chiar acolo am și fost: în infern… Vom avea timp să discutăm despre asta mai târziu, acum trebuie să rezolvăm o problemă urgentă: proiectul tău de-a te căsători cu acest individ… Richard? aproape că uitase de el. — Ce i-ai spus? — Adevărul, că tu ești soția mea. Nikki tremura de indignare. — Acum îmi dau seama de ce a vorbit atât de puțin. Cum de-ai îndrăznit să faci un asemenea lucru? — Să nu-mi spui că el nu știa nimic despre trecutul tău! — Nimeni nu a știut acest lucru în afară de părinți! Închipuiește-ți că am fost destul de umilită de modul în care m-ai părăsit pentru a nu îndrăzni să spun tuturor ce mi s-a întâmplat! Matt se uita întrebător prin cameră. — Unde sunt părinții tăi? Nikki își plecă privirile spre pantofii ei pe care începuse să-i miște în picioare. — Tata a murit la doi ani după plecarea ta! Pe chipul lui se zugrăvi o tristețe sinceră. — I-a cedat cumva inima? Ea dădu din cap aprobator. — Îmi pare rău, Nikki, știu cât de mult țineai la el. Cum a suportat mama ta această pierdere? — Ea nu a rezistat, a murit la câteva luni. Matt o mângâie ușor pe obraz. — Înseamnă că ai rămas singură… — Nicidecum, spuse răspicat Benny. Noi suntem aici: Andrew și cu mine și verișoara ei Joy. Însă acum îl are și pe Richard… Nikki surâse cu tristețe. Era mișcată de spiritul de familie al mătușii sale care îî lua apărarea lui Richard, ca viitor nepot, deși nu ținea la el. Ea nu luase în considerare faptul că Matt făcea parte în mod oficial din familia ei. — Bineînțeles, doamnă, o aprobă Matt înclinându-se cu multă curtoazie. Departe de mine gândul să nu apreciez rolul pe care l-ați jucat în viața soției mele. De altfel, vă sunt foarte recunoscător pentru faptul că ați avut grijă de ea în timpul cât am fost atât de departe. — Acest lucru nu explică de ce ați fost atât de „departe”. Tonul puțin politicos al mătușii Benny arăta clar că nu avea de gând să se lase înduioșată de acest intrus. — Cred că este inutil să vă explic în detaliu ce mi s-a întâmplat. Când veți ști prin ce am trecut, veți avea mai multă înțelegere față de soarta mea. Deși cuvintele îi fuseseră adresate mătușii, privirile lui au fost îndreptate asupra lui Nikki, căutând un sprijin. Aceasta simți un fior pe șira spinării, amintindu-și de senzațiile pe care i le trezise Matt în urmă cu șase ani… Ea își dădu seama pe neașteptate că Richard nu-i provocase niciodată o asemenea emoție. Se ridică și o luă pe mătușa sa de braț. — Matt are dreptate, avem multe lucruri să ne spunem între noi. Te rog să mă scuzi față de invitați! Vom continua repetiția ceremoniei altă dată… — Dacă ții cu tot dinadinsul să scapi de mine, cel puțin aș vrea să faci acest lucru fără prefăcătorie, protestă Benny. — Te rog, mătușică, știi că nu este vorba de așa ceva. — Din contră, sunt convinsă de acest lucru, dar nu te frământa din cauza mea. Mă duc să veghez ca nimeni să nu vă deranjeze până în momentul când veți clarifica situația. Totuși, nu prea știu cum să procedez cu Richard… — Ei bine, spune-i… nu, mai bine mă duc eu. Matt, scuză-mă un moment. Ea alergă spre grădină gândindu-se că, după șase ani de absență, Matt nu putea să se supere pentru câteva minute! Richard era așezat pe o bancă din fier forjat, la marginea falezei, privind marea. Rămase nemișcat când ea se apropie, murmurând câteva cuvinte printre dinți. — Sper că l-ai expediat pe musafirul inoportun! îmi datorezi niște scuze. — Nu, în sfârșit, da, adică… te rog să mă scuzi dar nu l-am alungat pe Matt. Trebuie mai întâi să vorbesc cu el despre… Oh, Richard, nu am vrut să se afle acest lucru atât de brutal… Eu… — Și cum voiai să-l aflu? Crezi că îmi este plăcut, oricare ar fi precauțiile pe care le-ai lua, să aflu că logodnica mea este încă soția altcuiva? — Dar nu ți-am ascuns faptul că am mai fost căsătorită. El clătină din cap cu amărăciune. — Asta da, în trecut ai fost căsătorită, dar mai ești și acum? — Richard, pentru mine el era ca și mort. Ideea că el ar putea să reapară într-o zi mi s-ar fi părut absurdă. Richard își ridică privirile spre ea cu o slabă speranță. — Vrei să spui că nu-ți reiei traiul cu el? Nikki puse o mână caldă pe umărul lui Richard. — Dragă Richard, pentru nimic în lume nu vreau să te fac să suferi. Din acest motiv am preferat să cer divorțul decât să aștept ca moartea lui Matt să fie anunțată în mod oficial. — Înseamnă că nu-l mai iubești? insistă el cuprins de o bănuială. Ea ezită un moment înainte de a răspunde și el a fost cuprins de gelozie. — Am fost sigur, acum că s-a întors eu sunt pe planul doi! Nikki se aplecă și luând o piatră șlefuită o aruncă în apa mării, făcând să apară mici cercuri concentrice care se îndepărtau. „Parcă ar fi imaginea actelor noastre și a urmărilor lor”, își spuse ea. — Richard, nu fi atât de absurd. Îmi dau seama cât ești de surprins și de șocat. Ar fi trebuit să-ți mărturisesc totul de la început. — Bineînțeles, mai ales că m-ai lăsat să cred că prima ta căsnicie nu a fost decât un accident nefericit din tinerețe, pe care l-ai uitat în mod definitiv. — Și eu credeam acest lucru… — Și acum? Nu mai gândești la fel? Nikki se simți încurcată și începu să privească din nou în largul mării. — Eu… nu știu… trebuie neapărat să am o discuție cu Matt. — Atunci, anunță-mă când vei fi sigură pe sentimentele tale! După ce a făcut această remarcă sarcastică, Richard se ridică în picioare și își închise nasturii de la haină. Nikki simți că o cuprinde amețeala. — Am să te țin la curent. Mi-e teamă că va trebui să amânăm puțin data căsătoriei, până ce voi rezolva această problemă, dar pot să te asigur că nimic nu s-a schimbat între noi. Pentru o clipă privirea întunecată a lui Richard se lumină. — Doresc din tot sufletul, Nikki, ca vorbele tale să fie adevărate. Nu aș suporta să te pierd. Ea luă mâna lui Richard și o duse la buze sărutându-i fiecare deget. — Nu fi atât de pesimist. Acordă-mi puțin răgaz… — Bineînțeles, a fost el de acord, dar să nu dureze prea mult. Aștept telefonul tău. Nikki rămase un moment pe bancă, uitându-se la silueta logodnicului său care dispărea în depărtare… „Nu vrea să dea din nou de Matt”, își spuse ea văzându-l că înconjoară casa. Se îndreptă spre casă, hotărâtă să-l încrunte pe soțul ei. Dar când ajunse în salon, acesta dispăruse. Avu o senzație neplăcută, aceea pe care o simțise imediat după plecarea lui, când credea că el va veni din clipă în clipă. Totul nu fusese decât fructul imaginației sale deoarece el nu mai apăruse vreodată. De data asta însă, nu visase. Mătușa Benny putea să depună mărturie. O găsi pe aceasta în bucătărie, pregătind o cină ușoară. — Domnul Holborn este în sala de baie de la parter și face un duș pentru a se răcori înaintea prânzului. V-am pregătit câteva feluri de mâncare ușoară, care vă vor impulsiona conversația. — Nu trebuia să te deranjezi atât de mult, mătușă Benny, ești atât de amabilă, și așa ai o mulțime de probleme la casa ta și nu e nevoie să te mai îngrijorezi și de mine. — Scumpa mea, eu nu-i am decât pe Andy și pe Joy și știi foarte bine că dacă ai vrea, am fi încântați să te primim sub acoperișul nostru. — Știi foarte bine pentru ce nu am dat curs acestei invitații; este același motiv care te-a împiedicat pe tine să vii aici să locuiești la Brookfield, deși sunt destule camere pentru toți… Benny dădu din cap aprobator. — Vrei să spui că fiecare pentru sine, nu-i așa? Oricum, în curând te vei căsători, dacă totul va decurge conform previziunilor… De ce nu mi-ai spus nimic de Matt? Nikki scoase un suspin de descurajare. — Deoarece am fost convinsă că toată povestea noastră de dragoste s-a sfârșit și că este preferabil să-l uit. M-am căsătorit cu el împotriva voinței părinților mei, fiind majoră; din păcate, ei nu s-au putut opune hotărârii mele! Vezi că acum am ajuns să regret căsătoria pripită. — Căsătoria voastră a fost un eșec? — Da, și asta numai din vina mea. Eram nerăbdătoare să mă mărit cu el. Îți dai seama că de fapt nu am rămas căsătoriți decât o singură zi? Ne-am certat în noaptea nunții și Matt a șters-o ca din pușcă… — Asta s-a petrecut atunci când eram în călătorie cu unchiul tău? — Eu îți țineam locul la magazin și Matt a intrat pentru a întreba unde se află o stradă prin apropiere și a fost o dragoste la prima vedere. Nikki tăcu lăsându-și ochii în jos pentru a nu i se vedea mâhnirea după fericirea pierdută. Mătușa ei se uită compătimitor la ea și puse pe masă două farfurii de salată asortată, câteva chifle și o carafă cu ceai rece. — Te rog să duci tava în sufragerie. — Dar tu nu mănânci nimic? — Mi se pare că nu aveți nevoie de mine. În plus, Andrew mă așteaptă în mașină cu Joy. Trebuie să mă grăbesc! Nikki o sărută afectuos pe obraz. — Îți mulțumesc că ești așa de drăguță cu mine, îi spuse puțin stânjenită. — Orice lingușitor trăiește pe spinarea celui pe care-l laudă, replică mătușa roșindu-se puțin în obraji. Te rog să-mi telefonezi! Nikki o însoți până la ușă și așteptă până ce mașina dispăru la colțul străzii, apoi se întoarse în holul casei, îngrijorată la gândul care începuse să nu-i dea pace, că rămăsese singură cu Matt Holborn… Singură cu bărbatul cu care se căsătorise în grabă și care ieșise din viața ei în prima seară a lunii lor de miere. Ea nu știa nimic despre el sau nu putuse afla, din cauză că nu avusese timpul necesar. Știa doar că se născuse în Peru, din părinți englezi, că frecventase școala în Anglia și că la vârsta de douăzeci de ani emigrase în Australia. În privința restului, ei apăruse ca un aventurier ieșit din paginile romanelor de aventuri pe care le citise în adolescență. Când a anunțat hotărârea de a se căsători cu Matt, tatăl ei o prevenise să fie atentă deoarece nu-l cunoștea bine pe viitorul soț, dar ea refuzase să-l asculte, respingând cu încăpățânare argumentele acestuia… — Nikki, ești aici? Ea tresări speriată, fiind smulsă cu brutalitate din gândurile sale. — Vin îndată, spuse ea iuțind pasul. Matt găsise tava la bucătărie și acum pregătea masa. — Este foarte amabil din partea mătușii tale că are atâta grijă de noi, recunoscu el politicos. — Da, mai ales că sosirea ta a tulburat-o profund. — Nu același lucru se poate spune despre tine! Și eu care mă temeam să nu leșini când mă vei revedea! — Ai o impresie prea bună despre tine, răspunse Nikki cu răceală. În ochii lui apăru o luminiță ironică. — Ia uită-te! Nu m-am așteptat ca sub acest calm aparent pe care l-ai afișat să nu existe nici o fărâmă de emoție pentru mine! Mă mir chiar că n-ai început să mă acuzi pe față că ți-am distrus viața! — Oh, îmi amintesc foarte bine că ți-am spus că nu mai calci pe aici. — Nu cred că ai sperat să te iau în serios! — Într-adevăr, cine poate să respecte cuvintele aruncate la mânie? Spuneai că poți să-mi dai o explicație valabilă pentru a justifica dispariția ta atât de îndelungată. Matt a făcut un gest discret cu mâna, arătându-i masa. — Să ne așezăm. Vom putea discuta după ce vom gusta din această salată apetisantă. Deși evenimentele dimineții îi răpiseră pofta de mâncare, ea se supuse și se așeză pe scaunul pe care el i-l oferise cu galanterie, doritoare să afle explicațiile lui. — Bei ceai, îl întrebă ea, luând în mână carafa, sau preferi vin? — Este foarte bine. Am luat obiceiul să beau ceai în Indochina. — În Indochina? acolo ai fost? — Da… Înainte de a continua, Matt sorbi o înghițitură din băutura răcoritoare. Când lăsă cana jos, Nikki a fost surprinsă să descopere în privirea lui expresia unei dureri imense, accentuată de fața lui crispată. Pentru prima dată ea remarcă o cicatrice lungă și subțire care-i brăzda fața. Cu vârful degetului, ea îi urmări cicatricea. — Unde ai căpătat-o? El întoarse capul, nedorind mângâierea ei. — Tot în Indochina. Cred că este mai bine să începem cu începutul, Totul începe din preziua căsătoriei noastre. Dacă ții minte, am primit vizita unui cuplu de americani care au dorit să vorbească cu mine. Nikki își încruntă sprâncenele încercând să rememoreze scena. — Parcă îmi aduc aminte. Veniseră să-ți propună un contract de muncă, nu-i așa? — Cam așa ceva. Fiul lor, care era soldat în Vietnam, fusese dat dispărut. Căzuse probabil mort undeva nu departe de granița cu Cambodgia. Părinții aflaseră însă că existau mulți prizonieri de război trimiși în lagărele de muncă din nordul țării. Ei recăpătaseră speranța că este încă în viață și m-au rugat cu insistență să mă duc până în Vietnam să aflu dacă fiul lor mai trăiește. Mi-au spus că nu se uită la bani. — De ce nu mi-ai spus nimic atunci? îl întrebă Nikki care rămăsese cu gura, căscată. — Deoarece am refuzat oferta lor. În alte împrejurări, aș fi cedat rugăminții lor, dar cum trebuia să mă căsătoresc a doua zi, am considerat că este mai important acest lucru… Într-o străfulgerare de o clipă ea ghici ce a urmat. — Când te-am dat pe ușă afară, n-ai mai stat la îndoială și ai acceptat să te duci în Indochina. — Așa e, recunoscu el. Credeam însă că voi lipsi doar șase săptămâni, ca să-ți dau posibilitatea să reflectezi și să iei o hotărâre în privința căsătoriei noastre… Sensul cuvintelor lui Matt nu-i scăpă lui Nikki. Ea fusese o adolescentă plină de ardoare, fără să aibă o noțiune prea clară despre responsabilitățile pe care le cerea o căsnicie. În noaptea nunții, când el a vrut să o iubească, ea se închisese în sala de baie, hotărâtă să nu-i deschidă ușă. Toate încercările soțului ei de a o determina să fie mai rezonabilă rămăseseră fără rezultat. A doua zi dimineața, proaspătă, neprihănită, ea deschise în sfârșit ușa, convinsă că viața va continua la fel ca înainte, cu sărutări nevinovate și priviri languroase… De aceea, când Matt îi spusese că are intenția fermă de a face din ea soția lui, în toate sensurile cuvântului, ea deveni extrem de furioasă, provocând o ceartă îngrozitoare care nu se termină decât o dată cu plecarea soțului alungat. Îi trebuise mai mult de o săptămână ca să-și dea seama că el se supusese hotărârii ei și că nu mai avea de gând să se întoarcă… În acel moment avusese un sentiment dureros de disperare. Rămasă singură la hotel, ea nu îndrăznise să spună adevărul părinților săi și preferase să mai stea opt zile singură pentru a da impresia că se află în luna de miere. Când, în sfârșit, ea se întoarse la Brookfield și le anunță trista veste, aceștia o priviră cu înțelegere și compătimire. Având în vedere că ei prevăzuseră cu mult înainte eșecul acestei căsătorii, nu au fost prea impresionați decât de rapiditatea cu care se întâmplase acest lucru. Cu toate acestea, ei nu i-au mai amintit niciodată că a avut o căsnicie eșuată, în anii ce au urmat până la moartea lor. Nikki își amintea numai privirile mamei sale, care uneori erau umbrite de tristețe și milă. Scoțând un suspin, își alungă din minte aceste gânduri sumbre. — Mi-ai spus că lipsești doar șase săptămâni și cred că au fost mai mult de șase ani. Matt desena un unghi pe fața de masă, trădându-și nervozitatea. — În timp ce făceam o anchetă cu americanul dispărut, am fost arestat ca spion în solda C.I.A. În ciuda faptului că am negat cu vehemență acest lucru, autoritățile vietnameze n-au vrut să dea crezare vorbelor mele, Au considerat că am intrat ilegal în țară, și au avut mărturii că am fotografiat și am întrebat pe diferiți oameni despre un american. Acest lucru a fost suficient pentru a mă acuza. O emoție puternică a pus stăpânire pe Nikki, care se înduioșă de soarta lui Matt. — Ai rămas în închisoare în acest timp, nu-i așa? — Da. Nu într-o celulă, dar îmi era interzis să ies din locuința care îmi fusese repartizată și să am contact cu lumea exterioară. Nu am avut nici măcar satisfacția de a-mi îndeplini misiunea. Nici acum nu știu ce s-a întâmplat cu acel băiat. Nikki rămase descumpănită. Astfel de peripeții nu au. loc decât în filme sau romane, nu în viață! — De ce nu ai căutat să iei legătura cu Ambasada pentru a scăpa din acel infern?! — Care ambasadă? Eu nu sunt cetățean australian. În principiu, sunt cetățean britanic dar sunt născut în Peru. Părinții au murit și nu am alte rude. Nimeni n-ar fi putut depune garanție pentru mine. — Ba da, eu. De ce n-ai încercat să-mi scrii? Matt își puse mâna pe brațul ei și o mângâie în semn de recunoștință. — Sunt sigur că nu ai fi ezitat un moment să sari în ajutorul meu și că ai fi făcut totul pentru a mă salva. Nu am vrut totuși să te expun unui risc, nici pe tine, nici pe părinții tăi. — Așadar, ai preferat să îmi fac o mie de gânduri în legătură cu soarta ta și să fiu disperată în așteptarea ta! Intențiile tale au fost desigur lăudabile, dar consider că părerea ta despre onoare este foarte ciudată! Vocea ei se frânse și începu să plângă. — Nu plânge, șopti Matt, caută să mă înțelegi. Era preferabil ca tu să mă uiți. De fapt, nu intenționam să mai calc vreodată pe aici, dar, cum vezi, nu am putut să mă împiedic să revin… Dacă aș fi știut că îmi duci dorul… — Matt, te iubeam, mărturisi Nikki cu greutate, încât vorbele ei abia se auziră. — Am avut impresia penibilă că în seara căsătoriei noastre mă considerai un satir care încerca să seducă o copilă. — De fapt eram o copilă pe atunci… între timp am mai crescut. Matt se uită țintă la ea, mângâindu-i brațul și ea simți că obrajii încep să-i ardă… — Acum îmi dau seama că ai crescut. Erai încântătoare la nouăsprezece ani, dar acum ai devenit de-a dreptul o răpitoare. — Te rog nu mai vorbi pe acest ton protector, replică ea agasată. Povestește-mi mai bine cum ai scăpat din acel infern. Matt nu prea lăsa să se vadă că avea intenția să reia povestea aventurilor sale. — Foarte simplu, ei mă țineau prizonier în vederea procesului care era mereu amânat, deoarece nu aveau oficial nici o acuzație împotriva mea. Se pare că am devenit stânjenitor pentru ei, deoarece cu ocazia unei aniversări a unei personalități politice am fost eliberat fără nici o altă formalitate. Dă-ți seama că nici eu nu am cerut alte explicații, pentru că nu aveam decât un singur gând: să plec cât mai repede de acolo. — Și să revii cât mai repede aici! El a făcut o pauză, după care a continuat: — Așa e. Am luat ziarele de la Saigon și am aflat de logodna ta. Nu era nimic de mirare. Ea era unica descendentă a unei familii renumite și Richard se bucura de o anume celebritate, ca un tânăr sculptor talentat. — Bine. Acum că știi, ce proiecte ai? Drept răspuns el o trase cu putere spre sine, încât erau foarte aproape, despărțiți doar de colțul mesei. — În acești șase ani, am visat tot timpul clipa când te voi ține în brațe… acest lucru m-a ținut în viață, continuă el, cu voce sugrumată de emoție. Mi-a fost imposibil să rămân departe de tine… Înainte ca Nikki să-și dea seama ce are el de gând, Matt își strecură mâna pe după umerii ei și o sărută cu pasiune pe buze. Surprinsă, ea nu se împotrivi sărutărilor lui Matt, care îi trezeau fiori de dorință în tot corpul. El o sărută pe pielea fină a gâtului și cu mâinile tremurânde îi mângâie trupul subțire și o strânse cu putere, ca și cum s-ar fi temut ca ea să nu dispară. În momentul când el a început să-i descheie bluza, ea a încercat să se desprindă din îmbrățișare și îl rugă să înceteze. — De data aceasta nu te mai las, protestă el, mângâindu-i sânii. Involuntar, ea reacționa la mângâierea lui, lipindu-se și mai strâns de el. Colțul mesei care îi strivea coapsa o aduse la realitate. Cu un efort suprem se smulse din brațele soțului ei și puse mâna pe un scaun pe care-l puse între ei ca un scut și de care se sprijinea să nu cadă. — Acum nu mai avem dreptul să facem dragoste, murmură ea. — De ce? suntem căsătoriți… De șase ani nu fac decât să mă gândesc la tine. Ea se abținu cu greu să nu-i spună că același lucru îl făcuse și ea după plecarea lui. Ar fi însemnat să-i dea apă la moară… Dacă s-ar fi întors după un an sau doi, ea l-ar fi întâmpinat cu bucurie, dar acum era prea târziu. Pentru a scăpa de chinul datorat absenței lui Matt ea lăsase ca flacăra dragostei sale să se stingă. — Ce-mi pasă mie că ai fost lipsit de căldura dragostei! exclamă ea cu brutalitate. Nikki regretă deîndată cuvintele spuse la mânie; ochii albaștri ai lui Matt aruncau fulgere mânioase. — Ce vrei să spui cu asta? Nu cumva te culci cu Bligh? Ea nu îndrăzni să mărturisească faptul că nu era nimic între ei. De altfel, ea nu ar fi putut spune care este cauza pentru care relațiile ei cu Richard rămăseseră platonice, în orice caz, Matt ar fi tras o concluzie pripită: că ea nu-și iubea logodnicul. Cunoscuse o singură dragoste după plecarea lui Matt, dar legătura nu durase mult timp. Nikki își dăduse repede seama că el nu căutase decât să-l înlocuiască pe soțul ei. De aceea nu-i mărturisise nimic lui Matt. — Îți repet că am crescut, replică ea pe un ton echivoc. — Bineînțeles, dar asta nu înseamnă că nu ești încă soția mea. — Până va fi pronunțat divorțul, care va avea loc peste o lună. Matt îi adresă un surâs crispat. — Înseamnă că pot să profit la maximum de această lună, nu-i așa? — Ce vrei să spui? Ea așteptă neliniștită răspunsul. — Vreau să spun că altădată nu am avut curajul, dar astăzi este altă situație.

CAPITOLUL I O căldură înăbușitoare se abătuse asupra orașului Saint-Louis și nori întunecoși se îngrămădeau pe cer cu o viteză înspăimântătoare. O rafală de vânt mătură brusc străzile animate din centru. Aflat pe marginea trotuarului, un bărbat voinic își reținu pălăria cu mâna înainte de a traversa în grabă până la mașină. Strecură cheia în broască și își ridică ochii spre cer, înainte de a se repezi în automobilul de un model recent. — O să plouă cu clăbuci! mormăi el, folosind o expresie a copilăriei lui petrecută în Oklahoma. Hotărât să aștepte terminarea furtunii înainte de a pleca la drum, își aruncă pălăria pe bancheta din spate, lângă valiza din piele, și‑și desfăcu nodul cravatei de mătase, Se așeză mai comod pe scaun și‑și trecu mâna prin buclele negre. Apoi degetele lui mângâiară barba care‑i împodobea de câtva timp obrajii, cu scopul de a‑i camufla chipul. Un chip ușor de recunoscut de la un capăt la celălalt al Statelor Unite și chiar dincolo de frontiere. Primele picături căzură pe parbriz și bărbatul urmări cu privirea trecătorii care fugeau din calea furtunii spre un adăpost. O femeie blondă și suplă îi atrase atenția, își scosese hotărâtă încălțămintea în plină stradă și o băgă în servieta de piele. Apoi își acoperi capul cu vesta taiorului și își reluă cursa evitând, de bine de rău, băltoacele care‑i ieșeau în cale. — Ia te uită, făcu bărbatul văzând‑o că se îndreaptă țintă spre mașina lui, cu capul mascat de vestă. Cu un gest iute, întinse mâna și deschise portiera o fracțiune de secundă înainte ca femeia să încerce să introducă cheia ei în broască. Se repezi în mașină și se așeză pe scaun, fără să‑și descopere încă fața. — Oh, la, la! exclamă ea. Mi s‑au făcut praf ciorapii. Un surâs apăru pe buzele frumos desenate ale bărbatului care aruncă o privire admirativă picioarelor ispititoare ale vecinei sale. Degetele fine ale necunoscutei deschiseră cu nervozitate servieta din piele. Ușurată, privi prețioasa încălțăminte pe care o pusese la adăpost, își îndreptă spatele și își scoase capul din vesta leoarcă de apă. Un profil agreabil și o cascadă de bucle blond roșcate se iviră pe neașteptate. Abia atunci tânăra își întoarse capul și descoperi frumosul chip al bărbatului cu privirea întunecată și întrebătoare. Ochii mari și albaștri nu părură speriați, dar își trase cu o mână nervoasă fusta peste genunchi și exclamă: — Aș dori să știu ce căutați în mașina mea! Vorbise cu o voce melodioasă care nu‑l lăsă indiferent pe vecinul ei. Acesta surâse. — Dumneavoastră vă aflați la mine, dacă nu vă supărați. Mașina dumneavoastră este parcată puțin mai sus pe această stradă și dacă nu abuzez… Avu un surâs amuzat care‑i descoperi dinții albi și sclipitori, în timp ce ea îi răspundea confuză. — Vai, m‑am înșelat! Regret… — Nu e cazul să regretați, spuse el pe un ton liniștit. Poate e șansa vieții mele… Fără îndoială obișnuită cu acest gen de declarații din partea bărbaților, tânăra îl cântări din priviri. Ceva i se părea cunoscut, familiar. Expresia ochilor… Surâsul cuceritor… Da, îl mai întâlnise. Dar unde? Ridică ușor din umeri. Nici nu putea fi vorba să părăsească acest adăpost înainte de sfârșitul furtunii – o adevărată dezlănțuire a naturii… Dacă nu cumva o obligă el… Îi adresă un surâs care‑i lumină chipul agreabil în formă de inimă. El își reținu respirația când ea se aplecă și‑l întrebă pe o voce melodioasă, examinându‑i trăsăturile bronzate: — Am impresia că ne‑am mai întâlnit undeva. El râse, într‑un fel care o încălzi, și îi făcu șmecherește cu ochiul. — N‑ar fi trebuit ca eu să fiu cel care pune o asemenea întrebare? Ea se îndepărtă și‑și așeză mai bine servieta în brațe. — Trăim într‑o epocă în care femeile și‑au câștigat libertatea, răspunse ea cu vioiciune. Și sincer am impresia că v‑am mai văzut undeva. Da. Îmi amintesc ochii… și părul ondulat. Își încruntă sprâncenele. — …Dar nu‑mi aduc aminte deloc de barbă… N‑ați vrea să‑mi reamintiți numele dumneavoastră ? — Cu plăcere. Dar cu condiția să mi‑l spuneți pe al dumneavoastră. În fond, aflându‑i numele, această tânără nu va fi în stare să spulbere misterul activității lui trecute. Barba îi modificase în mod radical înfățișarea. Iar această încântătoare necunoscută părea foarte interesantă. Politicoasă… dar tenace. Și foarte atrăgătoare, chiar dacă era udă leoarcă. Îi studie sânii provocatori pe care bluza udă din mătase îi punea în evidență. Ea îi urmărise privirea și se grăbi să‑și strângă vesta la piept Apoi scotoci într‑un buzunar. — Poftim, făcu ea întinzându‑i o carte de vizită îndoită și udă. ,,Juliet McLane. Profesoară de pian și consultant de specialitate.” Fără să scoată vreun cuvânt, el își strecură mâna în buzunarul interior al vestonului bej, impecabil croit, și scoase un portofel subțire din piele roșcată. Cu degetele lui lungi luă o carte de vizită și i‑o întinse vecinei sale. Ea îi observă unghiile perfect manechiurate. Un asemenea rafinament nu stătea în obiceiul bărbaților din Saint-Louis și studiindu‑i plină de curiozitate cartea de vizită ajunse la concluzia că venea probabil din New York. ,,Hans Jablonski – Scriitor și cineast – Filme documentare.” Ea îi aruncă o privire întrebătoare: — Ei? făcu el ridicând dintr‑o sprânceană. Vă așteptați poate să‑l vedeți pe Errol Flynn? Ea râse nervos și plecă ochii spre cartea de vizită. — Pe legea mea, mărturisi ea, puțin jenată de alura lui de seducător, îi semănați foarte mult… Un deget îi ridică bărbia. Avu impresia că‑i stă inima în loc sub privirea intensă a ochiloi negri. — Da, domnișoară McLane. Și vă asigur că mă simt la înălțimea reputației lui… Răsuflarea lui caldă îi atinse fruntea și se simți fremătând la ideea vieții tumultuoase a celebrului actor de cinema: petreceri fastuoase, baruri de noapte, femei fatale în blănuri scumpe… — Mi‑am jucat rolul perfect în echipa de baschet din Tulsa, spuse el cu o voce catifelată, pe un ton confidențial. Ea râse ușor. — Scuzați‑mă, răspunse, tulburată de imaginile apărute ca rod al imaginației ei bogate. Mâna mare a necunoscutului îi mângâie obrazul. Juliet simți că roșește iar Hans Jablonski rămase fascinat de pielea ei catifelată și. de transparența tenului. — Nici o problemă. Nu e prima oară când sunt comparat cu Errol Flynn și găsesc asta destul de măgulitor. Degetele lui mângâietoare erau într‑un mod ciudat liniștitoare și Juliet continua să se întrebe: cine o fi bărbatul ăsta? Numele lui nu‑i spunea nimic. El o contempla cu un surâs atât de promițător încât dori să știe mai multe despre persoana lui. — Și despre ce scrieți, domnule Hans Jablonski? se interesă cu vocea ei melodioasă. Un surâs apăru pe buzele lui frumoase. Un surâs pe care Juliet îl consideră drept cel mai sexy din lume. — Asta numai cei apropiați o știu: soția mea, părinții mei, cel mai bun prieten. Ar fi vrut să n‑o mai privească atât de insistent. — Soția dumneavoastră? îngăimă ea, simțind o împunsătură în inimă. Ah, ar fi trebuit să bănuiască; cu excepția celor care erau celibatari înrăiți, toți bărbații cu adevărat seducători erau ocupați! Și își imagină frumusețea de femeie pe care Hans Jablonski o alesese drept soție. Adunându‑și toate forțele, Juliet căută să se smulgă din fascinația privirii sale, având certitudinea că trebuia să‑l părăsească fără întârziere pe acest bărbat, indiferent dacă mai ploua sau nu, ca să scape de sub influența farmecului său. Dar el o ținea… cu degetele lui de catifea. Cu degetul mic îi mângâie buzele pline. — Niciodată n‑am avut o soție, murmură el. Focul care‑o cuprinsese pe Juliet de când o atinsese, se intensifică la aceste cuvinte, în timp ce furtuna se dezlănțuia în rafale, rupând‑o de lume. Simți cum atenția lui Hans se îndreptă asupra buzelor ei senzuale și se tulbură. O s‑o îmbrățișeze dacă nu punea repede capăt acestor manevre… Juliet primise o educație severă de la mama ei, foarte rigidă în principii și reuși, printr‑un mare efort de voință, să‑și întoarcă capul. Cu o voce neutră, reluă: — Scrieți de mult timp? „Această fată nu este numai bine crescută, dar este totodată rezervată și… prudentă” își spuse el. Se îndepărtă de ea și îi surâse. — Dintotdeauna… dar numai de curând m‑am lansat ca profesionist. — Și înainte ce făceați? Îi privi din nou cu multă atenție frumosul lui chip în căutarea unui indiciu oarecare. Ochii. Da, cunoștea această privire. Și înainte ca el să‑i poată răspunde la întrebare, strigă nerăbdătoare: — Sunt sigură că v‑am mai văzut undeva. Îmi amintesc totdeauna ochii oamenilor, și ai dumneavoastră sunt atât de expresivi! El se mulțumi să surâdă, iar ea scoase un suspin exasperat. — Îmi veți răspunde, da sau nu? insistă ea. Hans Jablonski avea un simț ascuțit al umorului și adora glumele. Savura pentru o clipă situația, detectându‑se la vederea ochilor mari și albaștri care luaseră o expresie rugătoare; știind totodată că n‑o va mai putea duce cu vorba mult timp. Și lucru ciudat, dorea ca ea să‑i cunoască adevărata identitate. Era contrar obiceiurilor lui, dar simțea în mod confuz că secretul său va fi în siguranță în mâinile Julietei. — Atunci? reluă ea. El se înclină și se făcu că vrea s‑o i‑a în brațe. — O să vă furnizez un indiciu, anunță el cu o voce insinuantă. Alarmată, ea se crispă. — Nu… Așteptați un minut. Încruntându‑se, el îi aruncă o privire ofensată. — Doar nu vroiam să vă violez, Juliet. Trebui să se rețină ca să nu adauge „cel puțin nu încă” și îi fu greu să facă pe seriosul în timp ce o întreba, cu o luminiță malițioasă în priviri : — Ce fel de bărbat mă credeți? — Cum aș putea ști? Abia v‑am întâlnit. — Dar aveți impresia că mă cunoașteți, nu‑i așa? Ea ezită. Fără voia ei, simți că‑i vine să surâdă când el o cuprinse în brațe și‑i șopti: — Destindeți‑vă și lăsați să vorbească doar simțurile. Indiciul pe care mi l‑ați cerut, îl aveți la îndemână. Chiar în acest moment. Ea rămase nemișcată în brațele lui, cu fața la două degete de barba bogată. Își spărgea capul, nu alta. Un indiciu? Care? La ce‑o fi făcut aluzie atât de misterios ? El se înclină ușor. Nu rămase insensibilă la atingerea mătăsoasă și caldă a bărbii negre; o trecu un fior. El surâse, cu fața ascunsă în părul ei, încântat de a constata că ea tremura de emoție în brațele lui. Îi asculta respirația precipitată, în timp ce ea încerca să‑și păstreze calmul și sângele rece. Pe nesimțite el o atrase, mai aproape de trupul lui cald și adăugă imedict un element în plus portretului psihologic pe care și‑l făcuse în minte despre Juliet: o tânără fată cu curiozitatea veșnic trează, căreia îi plăcea să meargă până la capăt. Surâsul său se accentua, gândindu‑se că ea își păstrase farmecul misterios al adolescentelor. — Dulce Juliet, murmură el, ghiciți cine sunt? Spuneți‑mi, la ce vă gândiți în acest moment? Ea își încleșta dinții și încercă să se concentreze. Acest bărbat n‑o mai strânsese niciodată în brațe, ar fi ținut minte. Dar o mai privise. De asta era sigură. O privise și ea avusese senzația tulburătoare că se topește sub privirea lui neagră și cuceritoare. La această constatare, inima începu să‑i bată în galop și încercă cu disperare să se stăpânească. Hans Jablonski respira însă cu un calm neobișnuit. Ea și ridică ochii spre el; o privea cu un aer liniștit. Ca și cum aștepta de la ea răspunsul cel bun. Fără să scoată vreun cuvânt… Vocea lui. Îl auzise deja vorbind. Da, cunoștea inflexiunile grave și melodioase, pline de senzualitate. Avea o voce cultivată, de profesionist. O fi cântăreț? Era obișnuit cu microfoanele? Prezenta emisiuni la televizor? Descumpănită, inspiră profund și nările ei delicate fremătară, dintr‑odată în alertă. Strângându‑se la pieptul lui, îi simți mirosul pielii. Surâsul Iui Hans Jablonski se lărgi, dezvelindu‑i dinții sclipitor de albi. Imposibil să se înșele asupra parfumului scump care o învăluia. — „Parfumul depărtărilor” murmură ea visătoare. — Parfumul învingătorilor, continuă el. Proaspăt, îmbătător, senzual. Femeia care îl simte, nu‑l va uita niciodată pe bărbatul care folosește ,.Parfumul depărtărilor”. Recita integral textul publicitar, bine cunoscut. Ochii întunecați se opriră asupfa ei, strălucind malițioși, și ea simți un fior străbătând‑o din cap până în picioare. Hans Jablonski era un manechin vedetă, bărbatul spoturilor publicitare pentru faimoasele produse de cosmeticii masculină. — Oh… Sunteți acel bărbat! El râse vesel și cu un gest ștrengăresc îi ciufuli părul. — Bravo, scumpă Juliet cu ochii cei mai albaștri din lume! Sub privirea lui ea încercă aceeași senzație tulburătoare pe care o resimțea de câte ori urmărea publicitatea făcută de el pentru gama acestor produse. Surprinsă, păstră tăcerea, abia îndrăznind să respire. — În prezent, continuă cu vocea lui caldă și învăluitoare, înțelegeți de ce port barbă. Mi‑am găsit un domeniu nou de activitate, în care visam de mult să lucrez… Se apropie de ea și pe un ton confidențial, încheie: — Promite‑mi că nu îmi veți dezvălui nimănui secretul. Juliet se redresă, nedezlipindu‑și ochii de pe el. — Pot să vă promit dacă doriți… Dar dacă continuați să folosiți acest parfum, aveți mari șanse să fiți recunoscut. Amintiți‑vă: Femeia care îl simte, nu‑l va uita niciodată pe bărbatul care folosește „Parfumul depărtărilor”! Chiar dumneavoastră ați spus‑o. El îi dădu drumul din îmbrățișare, surâzând. Privind brațele care o cuprinseseră, ea adăugă : — Oricare femeie pe care o veți îmbrățișa va ghici secretul dumneavoastră… Și categoric, mult mai repede decât mine! — Nu mă gândisem la asta, făcu el perplex, înainte de a izbucni în râs. Știți, în mod cu totul natural am adoptat „Parfumul depărtărilor” de la început când am filmat pentru acest spot publicitar. De altfel era indispensabil în relațiile publice pe care le întrețineam ca reprezentant al acestei firme… Dar aveți dreptate. Trebuie să‑mi schimb parfumul. Ah! Juliet, mă puteți ajuta să‑mi aleg un altul. „Ce voce irezistibilă” își spuse ea, subjugată de inflexiunile mângâietoare. Scutură din cap si buclele ei mătăsoase părură că dansează în penumbră. Hans adăugă calificativele „încăpățânată dar sinceră” la portretul psihologic deja bine creionat. — Nu, nu eu, declară ea solemn. Este imposibil. În ochii mei veți fi întotdeauna bărbatul care simbolizează „Parfumul depărtărilor”. — Adevărat? exclamă el, fără a‑și putea stăpâni în întregime râsul. „Cât este de serioasă” își zise el, atins de evidenta ei sinceritate. Juliet își dădu seama dintr‑odată de subînțelesurile pe care le cuprindea răspunsul ei și roși până la rădăcina părului. Hans adăugă „timidă și adorabilă” pe lista calităților… sau defectelor? O luă din nou pe Juliet în brațe și își îngropa fața în părul bogat cu miros de flori. — Ce vă neliniștește, dulce Juliet? Tocmai mi‑ați făcut un compliment minunat. Vă cred… și‑mi voi aminti întotdeauna aceste cuvinte. Cu vârful degetelor începu să‑i mângâie ceafa și ea simți un fior cald și delicios parcurgându‑i trupul. — Aș vrea să vă revăd, murmură vocea de catifea. Aș dori să fac cunoștință mai îndeaproape cu dumneavoastră, Juliet. Ea își ridică capul și fixă incredulă frumosul chip care îi părea acum atât de familiar, de când îl recunoscuse pe bărbatul „Parfumului depărtărilor”. — Cu mine? Dumneavoastră? Imposibil. Glumiți! O privi lung și clătină din cap. Juliet rămăsese în brațele lui și el nu avea nici un chef să-i dea drumul. Citi uimirea în ochii mari albaștri. Sigur, nu avea nici o pretenție și nici nu se credea irezistibil, dar experiența îl învățase că multor femei le venea greu să vadă în el un bărbat obișnuit. Ele îl luau drept un erou. O creatură de basm. În trecut știuse să profite de asta. Îi plăcuse să se joace cu sentimentele femeilor. Dar azi nu mai era cazul. Dorea cu adevărat s‑o cunoască mai bine pe Juliet. — Vorbesc serios, Juliet. Vă asigur. Pierdută, ea își lăsă ochii în jos și‑și privi ciorapii cu firele duse. Cu pantofii puși pe servietă, se simți nedorită ca Cenușăreasa după miezul nopții; căută cu febrilitate motive plauzibile ca să nu‑l mai revadă pe acest bărbat atrăgător. — Tocmai mi‑ați spus că sunteți gata să vă lansați într‑o nouă carieră. Eu muncesc nebunește cu lecțiile mele de muzică și cu școlile din apropiere care îmi cer sfatul asupra conținutului cursurilor. Programul meu este atât de încărcat încât practic nu ies nicăieri. De fapt, n‑am ieșit niciodată cu… Nu se vede? El se mulțumi să surâdă, fixându‑i chipul. — Este… nici nu poate fi vorba, murmură ea, cu senzația că o să se piardă în privirea lui. Juliet vru să închidă ochii ca să‑și ascundă tulburarea pe care o trezise în ea și pe care, probabil, el o observase. Dar constată că‑i este de‑a dreptul imposibil să nu mai privească acest chip seducător, încadrat de barba neagră. Dintr‑o clipă în alta se va trezi din visul acesta ciudat și dorea să savureze toate detaliile, cât mai avea timp, pentru a și le fixa mai bine în minte printre cele mai nebunești născociri ale imaginației ei. Hans o observa, încercând să descifreze mesajul trăsăturilor ei expresive. Oare dorea ea cu adevărat să‑l respingă sau era mai experimentată decât părea și perfect capabilă să‑și mascheze un ,,da” sub o falsă modestie? Oricum el nu era bărbatul care să ia un ,,nu” drept un răspuns acceptabil. O să descopere fără întârziere adevărul, folosindu‑și tot farmecul. Juliet își plecă în sfârșit ochii. Un surâs resemnat apăru pe buzele lui Hans. Era însă o manevră. Tuși ușor, iar ea își ridică capul și‑și încrucișară privirile. — Dacă nu mai vreți să mă vedeți, dulce Juliet, n‑o să‑mi refuzați desigur o mică sărutare de adio? Fascinată, ea nu protestă cârțd el o luă din nou în brațe. Se aplecă spre ea, îi surâse tandru și îi atinse cu un sărut ușor nu gura, după cum se aștepta ea, ci obrazul stâng, pe care‑l simți foarte rece. Buzele lui întârziară pe obraz, înainte de a coborî lent spre bărbie și apoi pe gât. O simți fremătând de emoție; atunci gura lui atotștiutoare urcă ușor spre celălalt obraz, pe care‑l găsi fierbinte. Cuprins de pasiune îi sărută lobul minuscul al urechii. Juliet scoase un geamăt pe care el îl înăbuși lipindu‑și buzele de ale ei. Juliet clipi și își închise apoi ochii, gustând căldura buzelor sale. Sărutul arzător îi înteți bătăile inimii în timp ce un fior îi străbătu tot trupul. Într‑o sclipire de luciditate creierul ei înregistră un mesaj: niciodată în viața ei nu mai fusese sărutată atât de bine. Hans Jablonski tocmai recurgea la una din tehnicile cele mai subtile ale repertoriului său variat. Gura lui își accentua presiunea și cu vârful limbii o făcu pe Juliet să‑și întredeschidă buzele. Era hotărât să o sărute până când fata nu va mai ști pe ce lume e. Făcând asta se simți pe neașteptate cuprins de, un ciudat fior, iar bătăile inimii i se accelerară. De data asta nu mai rămăsese rece în fața noii sale cuceriri. Dintr‑odată, degetele tremurătoare ale Julietei se ridicară spre umerii lui. Apoi îi cuprinseră ceafa începând să‑l mângâie senzual. El fremăta sub această mângâiere neașteptată. Cu răsuflarea tăiată, sfârșiră prin a schimba sărutări pasionate, în timp ce afară furtuna scădea în intensitate și ploaia înceta puțin câte puțin. Gâfâind tulburați, strânși unul în celălalt, se simțeau incapabili să vorbească și încercau în van să‑și stăpânească bătăile inimilor și să‑și controleze respirația. Parcă fuseseră amândoi dintr‑odată fulgerați de patimă. Fără a rosti vreun cuvânt, Juliet se aplecă și‑și luă servieta așezată la picioare. Când deschise portiera ca să iasă, o atingere ușoară a mâinii lui Hans pe brațul ei o opri din gest. Își întoarse capul spre el, ca fermecată, și citi in ochii lui aceeași încântare. — O să vă telefonez mâine, Juliet, îi spuse el cu o voce răgușită de emoție. Ca să nu rupă vraja, ea se mulțumi să aprobe din cap. Dar odată ieșită din mașină, murmură: — Da. Telefonați‑mi, Hans. El o urmări din ochi în timp ce ea se îndrepta cu pași lenți spre mașina ei, parcată puțin mai încolo și o văzu demarând pentru a se pierde în aglomerația circulației. Nici el, nici ea, nu remarcaseră că uitase să‑și pună pantofii.

CAPITOLUL I Miss Agnes Mary Emsworth, pe care Diana o numea mai simplu Emmy, nu‑i era o rudă apropiată. Cu toate acestea, pentru Diana, ea reprezenta familia. Toată familia. Amândouă își savurau în liniște micul dejun în acea vineri din luna martie. — Nu lucrezi azi, draga mea? întrebă bătrâna doamnă. Cu câteva luni în urmă, Diana crezuse că aceasta nu‑și va mai serba niciodată a optzeci și doua aniversare… Privirea ei exprima o mare tandrețe ori de câte ori se punea pe această bătrânică încântătoare care fusese doica mamei ei. Emmy părea să‑și fi recăpătat forțele și culoarea; scăpase în sfârșit de această bronșită sâcâitoare. Totuși, Diana se feri să‑i repete ceea ce‑i spusese toată săptămâna: că prietena ei, Jane Davis, directoarea agenției interimare „Intérims Adaptables”, nu avea nimic de lucru pentru ea, până luni dimineață. — Nu, Emmy, răspunse ea cu blândețe. Ce‑ai avea chef să faci? — Merg la clubul meu în după‑amiaza aceasta. Uf! suspină în sinea ei Diana, ușurată: Emmy nu mai suferea deci de o pierdere de memorie. Își amintise că azi, vineri, trebuia să se întâlnească cu colegele ei, foste dădace și foste guvernante care se adunau săptămânal în jurul unei cești de ceai. — Uitasem, mărturisi Diana, ușor rușinată. Emmy ar fi avut deci tot interesul să se odih‑nească în cursul dimineții… dar pentru nimic în lume Diana nu i‑ar fi dat sfaturi. Căci, în ciuda vârstei avansate și a sănătății ei fragile, Emmy era foarte independentă. — Cred că o să mă apuc de studiile mele de franceză, anunță Diana. Apoi, luând un aer complet nevinovat, ea adăugă: — N‑ai vrea să râmai acasă în dimineața aceasta să mă ajuți, din întâmplare? — Ba da, bineînțeles, draga mea! exclamă bătrâna doamnă cu un surâs călduros. Totuși, înainte de asta, vom goli masa. Ele se ocupau de vase, când Emmy puse din nou întrebarea crucială: — Vei avea de lucru mâine, crezi? Diana accepta deseori să lucreze sâmbăta și uneori chiar duminica. Sfârșitul de lună era greu și acum, că Emmy se simțea bine, ea o prevenise pe Jane că era gata să accepte orice. Din nefericire, agenția interimară era încă la început și lucrările se numărau pe degetele unei mâini. — Nu, Emmy, nu înainte de luni, răspunse ea blând, îndreptându‑se spre etajera unde erau aranjate cărțile de gramatică franceză. Se cufundă, fără să mai aștepte, în lecție, și când ridică capul, după o jumătate de oră, pentru a arunca o privire în direcția bătrânei doamne, un surâs i se întipări pe buze: Emmy ațipise în fotoliul ei. Diana lăsă stiloul. De ce atâtea eforturi? se întrebă ea pentru a nu se știe câta oară. Nu progresa deloc… De altfel, agenția ar fi putut să‑i propună într‑o zi un post de secretară bilingvă. Dacă judeca după situația actuală, era puțin probabil ca lucrul acesta să se întâmple prea curând. Alungând aceste gânduri pesimiste, Diana puse din nou mâna pe stilou. Dar pagina cu vocabularul rămânea cu disperare goală de sens… Își aminti de ziua în care îl anunțase pe tatăl ei că avea de gând să se înscrie la o școală de secretariat. — E inutil! obiectase acesta cu vehemență. De ce să‑ți bați capul să înveți tot felul de lucruri? Nu va trebui să lucrezi niciodată cât voi trăi eu! Era adevărat. Totuși, acum patru ani ea trebuise să pătrundă într‑un birou, care nu era cel al tatălui său… Inima i se strânse de durere, în timp ce‑și amintea acest moment îngrozitor, în care Emmy și ea aflaseră vestea despre accident; părinții Dianei muriseră într‑un accident de cale ferată, în străinătate. Bătrâna guvernantă și micuța orfană se consolaseră atunci una pe alta, în durerea lor. Emmy trăise întotdeauna la ei; tatăl ei o primise cu brațele deschise când se căsătorise cu mama Dianei. Moartea părinților o tulburase enorm pe Diana, dar ea nu era la capătul necazurilor ei. Dacă ar fi trăit tatăl ei, era absolut convinsă că ar fi rezolvat dificultățile ei financiare. El nu ar fi plecat niciodată în concediu fără să ia câteva măsuri de prevedere… Din nefericire, la moartea lui, Diana a descoperit că mica întreprindere de tâmplărie era în pragul falimentului. Ea fusese obligată chiar să vândă casa lor frumoasă pentru a plăti toate datoriile… Având o sănătate mai bună pe vremea aceea, Emmy aprobase ideea Dianei de a se stabili la Londra, unde ofertele de serviciu erau mai numeroase și salariile mai substanțiale. Nici o clipă nu le venise ideea să se despartă. Astfel, ele au sosit în Capitală unde au găsit un mic apartament la parter și unde Diana a ocupat un post de secretară. În primii ani totul a decurs bine. Până în ziua în care Emmy a avut probleme cu sănătatea. La început, patronii Dianei s‑au arătat înțe‑legători: își luase concediu să se ocupe de bătrâna ei doică. Dar trebuind să lipsească o după‑amiază ici, o după‑amiază colo, apoi o zi, apoi două și câteodată mai mult de o săptămână, fata sfârși prin a‑și pierde postul. De mai multe ori i s‑a întâmplat să audă aceeași frază politicoasă, dar fermă: „suntem obligați, din păcate, să vă mulțumim…” Oh! Emmy nu știa nimic. Diana o asigura că ea era cea care‑și părăsea serviciul de bună voie, căci nu‑i mai plăcea ceea ce făcea… Esențialul era s‑o încurajeze pe prietena ei: Emmy se temea de spitale și sanatorii și Diana era ferm hotărâtă să se ocupe personal de ea, până la sfârșit… Asta, nu a împiedicat‑o să fie neliniștită; într‑adevăr, cum să‑și câștige existența dacă ea era concediată o dată la șase luni? Atunci, Diana a întâlnit o fostă colegă de școală, Jane Davis… Jane Dexter, înainte de a face o căsătorie nefericită. Având, ca și ea, douăzeci și doi de ani, Jane părea să aibă, totuși, o anumită experiență de viață. Într‑adevăr, avea deja la activ o căsătorie, un divorț și singura sa bucurie… un băiețel de trei ani, Edward. În fața unei cești de cafea, Jane îi explicase Dianei că fiind lămurită în privința „iubirii”, nu dorea decât să devină o femeie de afaceri. Își investise deja capitalurile în cumpărarea unei agenții de interimariat… — Dar tu? Ce‑ai mai făcut? o întrebase ea apoi. Emmy e bine? Lucrezi? Pe moment, nu, mărturisise Diana, înainte de a‑i descrie situația aproape fără ieșire în care se găsea. Jane se grăbise s‑o angajeze, spre marea ei ușurare și bucurie căci asta era, pentru Diana, soluția ideală! Totuși, începuturile, acestei mici societăți nu erau prea grozave și propunerile erau rare. Oare va avea Diana o altă ofertă de lucru, după săptămâna pe care o va efectua de luni încolo într‑un birou de dactilografiat? Telefonul sună și Emmy se trezi brusc. — Răspund eu, spuse Diana care era deja în picioare. Imediat ce va închide, va merge să‑și facă o cafea. Dar deja, bătrâna doamnă se îndrepta spre bucătărie. Hotărât lucru, Emmy îi ghicea cele mai ascunse gânduri. — Diana? Eu sunt, Jane. Ascultă… Poți merge să livrezi în locul meu o scrisoare la Bambury, te rog? Am primit‑o chiar acum și se pare că este urgentă. Diana se gândi o clipă. Emmy era bine de mai multe săptămâni, ieșea după‑amiază, deci nu trebuia să se neliniștească pentru ea. — Dacă Miss Emsworth este bolnavă, pot s‑o sun pe Myra, adăugă Jane pe un ton, indulgent. — Nu, nu, accept. — Perfect! Te aștept peste o jumătate de oră. Diana se duse după platoul cu cafea și îl puse pe masa joasă din salon. Nu avea prea mult timp s‑o bea dacă voia să fie punctuală la întâlnire… — Era Jane, la telefon. — Ah! Ce mai face băiețelul ei? Nu a mai fost cu el pe la noi de secole! Jane și Edward trecuseră cu o săptămână în urmă dar Diana rămase mută în această privință. — Are trei ani acum, e mare! Emmy, trebuie să plec. Mă întorc odată cu tine diseară. — Cina va fi gata! o asigură bătrâna doamnă, radioasă… Niciodată nu am văzut la un copil, niște ochi albaștri atât de frumoși! Și părul negru! Dar e prea drept… Al tău a fost, întotdeauna ondulat… Ai un păr atât de frumos, Diana… — Nu mai pot să stau, Emmy. Doamna Bricknell vine să te ia? — La ora două. Nu mănânci acasă? — Nu, îmi pare rău. Mănâncă tu ce a mai rămas din puiul de ieri seară, de acord? Emmy încuviință și o conduse până la ușă, cum făcea de fiecare dată.  — Pe curând! spuse Diana înainte de a se grăbi spre mașină. Ajunse la agenție în treizeci și trei de minute fix, după ce primise telefonul Janei. — Nu am avut timp să mă schimb, sunt prezentabilă? — Ca de obicei, răspunse Jane, întinzându‑i un plic lung, maroniu. Am scris totul pe el. Este destul de simplu de fapt. Trebuie să dai această misivă unui oarecare domn Littlejohn. El o așteaptă. — Trebuie să fie importantă, dacă sunt gata să apeleze la serviciile unei agenții ca a noastră ca s‑o primească rapid. Tu știi ce conține? — Oh! Trebuie să fie un document confidențial de care au nevoie pentru o conferință, în după‑amiaza aceasta… Mă întreb dacă ne vor contacta din nou pentru a angaja secretare, într‑una din zilele acestea. A adus‑o un oarecare Townsend și a plătit anticipat, rolul nostru constând, pe moment, în livrarea acestui pachet la termenul prevăzut. — Nu ai nimic pentru mine in afară de postul acela de dactilografă, de luni? — Îmi pare rău, Diana, suspină Jane, s‑ar crede că‑ți subestimezi meritele, dar nu e adevărat, crede‑mă. E atât de greu acum, pentru agenție… — Nu te îngrijora din cauza mea! Totul se va aranja în curând, sunt sigură de asta! — Sper! În ciuda stării mașinii ei, un lux indispensabil, Diana sosi la Bambury într‑un timp record. Pierdu câteva minute să caute hotelul dar, găsindu‑l, își parcă mașina în fața intrării, își luă poșeta și intră în clădire cu un pas suplu și vioi. — Aș vrea să‑l văd pe domnul Littlejohn, vă rog. Recepționara îi indică numărul camerei și se întoarse imediat să răspundă la telefon. Diana ar fi preferat ca domnul Littlejohn în chestiune să coboare să‑și ia comisionul… Dar fără îndoială, conferința începuse deja. La cotitura unui labirint de coridoare, ea descoperi în fine ușa pe care o căuta. Compunându‑și un surâs, respiră adânc și ciocăni în ușă. Îi deschise un om înalt și puternic… Semăna mai mult cu un boxer decât cu un tânăr cadru dinamic… — Domnul Littlejohn? întrebă ea, surâzând… Aduc această scrisoare de la… Nu putu să‑și termine fraza. Necunoscutul își încruntă sprâncenele. Cu o mișcare puternică, o ridică de la sol, o propulsă în cameră și închise ușa în spatele ei. Surâsul Dianei dispăru. Cu gura căscată, îl privi pe omul care o măsura, amenințător. O străbătu un sentiment indescriptibil de panică. I se uscase gâtul… Ce se întâmpla? Ceva nu era în ordine. Nu era deloc în ordine… — Ce… C… — Niciodată nu a spus că va fi o fată! urlă brusc asaltatorul ei. — Eu… eu sunt aici pentru a‑l întâlni pe domnul L… Littlejohn, spuse ea cu un curaj pe care nu‑l simțea, căutând ieșirea. O a doua gorilă își făcu apariția. — Unde e scrisoarea? Paralizată, Diana nu putu scoate o silabă. Se dădu înapoi cu pași mici până la fereastră. — Ce… Vreți să‑mi explicați?… — Ea vrea s‑o facă pe dura, Georges! răcni unul dintre cei doi bărbați. Probabil văzuse prea multe filme cu gangsteri! Dar realitatea crudă o izbi brusc. Ei nu glumeau. Erau serioși, grozav de serioși. Stomacul i se crispă și ea făcu ochii mari, în timp ce ei avansau spre ea. O mână enormă i se puse pe gât… Atunci, slavă domnului, Diana leșină. * * * Începea să‑și vină în fire. Își ridică pleoapele prea grele. Trei bărbați erau prezenți în încăpere, dar ei nu‑i era frică, căci spiritul ei înota încă printre cețurile inconștienței. Nu mai știa unde se află și pentru ce… Cineva îi dădu un pahar cu apă și îi ordonă să înghită o tabletă. Ea ascultă fără să protesteze, pentru că era prea slăbită pentru a‑și pune întrebări. — O să meargă… Va adormi. Vocea era gravă, catifelată, liniștitoare. Diana închise ochii. Să doarmă? Ce bună idee… Să doarmă! Să doarmă! * * * Această durere de cap care‑i făcea tâmplele să‑i zvâcnească… Diana scoase un geamăt și deschise ochii, îi închise, îi deschise din nou… Unde era? Nu știa. În orice caz nu era la ea acasă. Nu era patul ei. Poate avusese un coșmar? Asta ar explica de ce‑i mai era încă frică. Întinse mâna să aprindă veioza, dar nu avea nici o putere. O vânătaie… Avea o vânătaie enormă la braț. Și ea o vedea, ceea ce însemna că încăperea nu era în întuneric, cum crezuse când se trezise… Pe ce era întinsă? Cu vârful degetelor, exploră salteaua. Piele… O canapea de piele? Nici una din cunoștințele ei nu avea o canapea de piele! Ea întoarse capul. O lumină o orbi, obligând‑o să închidă din nou ochii. Așteptă câteva secunde ca durerea pătrunzătoare care‑i străbătea fruntea să se atenueze, apoi își ridică încetișor pleoapele… Un birou… O veioză pusă pe el… Își ținu respirația. O siluetă întunecată, în spatele mesei. Cineva o privise dormind! Îl cunoștea oare pe acest cineva? Un geamăt răgușit îi scăpă fără să vrea și bărbatul o auzi, probabil, în această tăcere. O văzuse cu siguranță mișcându‑și brațul; cu toate acestea el nu se mișcă. Părea absorbit în lectura unui dosar. Fără să‑și scape hârtiile din ochi, spuse: — Ah, Miss Alexander, ești în sfârșit printre noi! Vocea era cea a unui personaj cultivat și curtenitor, dar ea nu se simți deloc în siguranță. — Cine ești? Unde… unde sunt? Amintirile o asaltară brusc și frica îi crescu. Camera de hotel, mâna păroasă… Necunoscutul își strânse documentele și se ridică. Imens! Era gigantic! Era cu siguranță gorila care o trăsese cu forța în camera de hotel! Nu… Se apropia de ea. Era mare, tot atât de mare ca celălalt bărbat, dar mai puțin impozant. Era obosită și nu avea decât o dorință: să doarmă! Nu! Nu era momentul să se lase cuprinsă de somn! Nici măcar nu știa unde se află! Cât putea fi ceasul? De cât timp era aici? Bărbatul se așeză pe un fotoliu lângă ea. — Cine ești? întrebă ea. Privirea Dianei întârzie pe mâinile acestui individ ciudat. Se rănise. Bâtându‑se? Tot ce era posibil, dar ea nu avea putere să reflecteze. Degetele lui, lungi și suple, traduceau o mare sensibilitate. În această privință se înșelase amarnic; doar agresivitatea domina la el; ca dovadă, riposta sa seacă… — Vrei să spui că nu știi cine sunt? Părea convins de contrariu. Perplexă, Diana îl privi cu atenție. Nu… Cu cât îl privea cu atât avea certitudinea că nu l‑a mai văzut niciodată înainte. Avea în jur de treizeci și cinci de ani, își spuse ea. Cu trăsăturile ferme, el părea mai hotărât… O gură severă, una dintre acelea care nu știau să surâdă… O bărbie fermă, pătrată, voluntară, un nas acvilin… Și această privire! În prezent era absolut convinsă că nu l‑a mai văzut niciodată! Lucrase pentru mulți oameni, dar niciodată pentru el. Și‑ar fi amintit ochii aceștia negri, pătrunzători. — Eu… eu nu… te cunosc, se bâlbâi ea, regretând că nu se exprimase cu fermitate. Dar era slăbită, atât de slăbită și atât de vulnerabilă! Această declarație bâlbâită nu trezi nici un comentariu din partea necunoscutului. El se mulțumi să rămână acolo, în fața ei și să‑i studieze fața; ea era, Diana era absolut convinsă, mult mai palidă ca de obicei. Pe moment, totuși, ea era prea obosită pentru a încerca să‑l împiedice. Fără îndoială va sfârși prin a se sătura și a‑i furniza câteva explicații. Totuși, minutele se scurgeau și el nu înceta s‑o privească. …O tresărire de furie puse stăpânire pe tânăra fată; senzația de letargie a cărei victimă era, se risipea. Drept cine se credea el? De ce se distra trimîțându‑și gorilele? Căci era scris pe fața lui că el era șeful. În ce scop, deci, se distra el trimițându‑și gorilele pe urmele tinerelor femei nevinovate? Diana nu avea o încredere mai mare în el decât în oamenii săi. Își amintea acum, modul în care se aruncaseră asupra ei, amenințători. Cel care o privea acum de sus nu ar fi avut nevoie de ajutorul lor pentru a o brusca, dacă l‑ar fi tentat această idee; ea nu era în stare să se apere! — De… de unde știi cum mă cheamă? întrebă ea după un îndelungat timp de tăcere. În definitiv, nu i se ceruse să‑și dovedească identitatea! — Permisul de conducere era în poșeta du‑mitale, răspunse el sec. Aparent, el nu încerca nici cel mai mic sen‑timent de rușine la gândul că‑i scotocise printre lucruri…! Diana înghiți cu greu. Ce alte informații putuse revela acel document oficial? O simplă scădere i‑ar dezvălui vârsta și… și… O frică intensă îi strânse brusc gâtul… Emmy! Adresa lor era scrisă clar pe această hârtie! Acești trei indivizi erau niște escroci! „Oh, Dumnezeule!” De‑ar lăsa‑o pe Emmy în pace! Diana nu știa ce voiau de la ea, dar… Nu se mai putu abține și puse întrebarea care o tracasa: — Dumneata… Nu ai fost la mine acasă? — Nu văd de ce aș fi făcut‑o, din moment ce ești aici în fața mea, îi răspunse el cu răceală. Dacă cineva e neliniștit din cauza dumitale, va ști probabil unde să te găsească. Ciudată remarcă. În timp ce ea se străduia să‑i descifreze semnificația, el reluă, cu agresivitate: — Adresa menționată în permisul de con‑ducere… acolo trăiești cu Stoddard? Stoddard? Numele acesta nu‑i spunea nimic. Nu întâlnise această persoană niciodată, dar nu lucrul acesta era cel mai important. Esențialul era să se asigure că bandiții nu se apropiaseră de Emmy. — Trăiesc singură, afirmă ea. Mormăitul pe care‑l primi drept răspuns, nu clarifică cu nimic misterul și Diana regretă că‑și menționase casa. În nici un caz nu trebuia să‑i dea impresia că ascundea ceva. Ce proastă era! De ce nu rămăsese mută! Evident, această durere nu o ajuta cu nimic, era incapabilă să gândească coerent… Dorind să schimbe subiectul, se hotărî să‑l provoace. — Este perfect ilegal să… — Ilegal? o întrerupse el cu o voce tranșantă. Și șantajul, ce este? după părerea dumitale… o joacă de adolescente? — Șantajul? Necunoscutul surâse sceptic… nu, cinic, în fața expresiei ei aiurite. — Te bălăcești în situații sordide! strigă el. Nu o fă pe nevinovata cu mine, Miss Alexander. Cunosc bine femeile, să știi. În această privință, ea nu avea nici o îndoială! Aparținea acelei categorii de bărbați seducători care se înconjoară în mod constant de o armată de metrese pulpoase și sofisticate! Totuși, ea se feri să‑și exprime gândurile cu voce tare. Voia să se întoarcă acasă. Voia s‑o găsească pe draga ei Emmy. — Ești băgată în povestea asta până în gât, continuă el, disprețuitor. Numai că, de data aceasta, te‑ai întâlnit cu un bărbat care va avea grijă să te pedepsească așa cum meriți! Inima Dianei se strânse. Era terorizată. De altfel, frica nu o părăsise niciodată, probabil, de la începutul acestei aventuri, exceptând poate când dormea… El vorbea serios, amenințările sale erau pe cât de grave pe atât de sincere. Cum să‑și dovedească nevinovăția, când oboseala începea din nou s‑o copleșească? — Ascultă, domnule… eh… El o privi drept în ochi, dar nu‑și dădu os‑teneala să se prezinte. Diana își umezi buzele. — Ascultă, reluă ea, nu înțeleg nimic din ceea ce se întâmplă aici. Niciodată, în toată viața mea, nu am șantajat pe nimeni! El nu credea nici un cuvânt, era vizibil. Timp de o clipă, Diana se întrebă, ce s‑ar fi putut extorca de la acest bărbat, dar nu era momentul să aprofundeze ancheta, pentru că trebuia să‑și dovedească nevinovăția! — Șantajul, conchise ea, este odios! Este inadmisibil. Ochii săi verzi‑albăstrui se fixaseră asupra lui și ea aștepta să citească în privirea lui vreun semn de indulgență. Expresia răpitorului ei nu se schimbă absolut deloc. — Nu mă crezi, nu‑i așa? — Draga mea, vei sfârși cu siguranță prin a mărturisi adevărul, o anunță el privind‑o de sus. De asta poți fi sigură. O străbătu un fior de teroare. — Dar nu am nimic de spus! strigă ea dis‑perată. Migrena devenise atât de puternică încât abia își amintea de ce se dusese la acel hotel. Cu pleoapele închise, își duse o mână ia tâmple. — Oh, mă doare! gemu ea. Îl auzi mișcându‑se. Deschise ochii din nou și tresări văzându‑l ridicându‑se în fața ei, apoi aplecându‑se. — Nu mă a… atinge! urlă ea, pradă unei spaime indescriptibile. El o contempla, nemișcat, cu buzele strânse, cu un aer sumbru. — Nu mișca, îi ordonă el. Merg să‑ți caut niște tablete. Spre imensa surpriză a Dianei, el plecă. Ea îl ascultă la început dar apoi își dădu seama că nu mai era la hotel ci într‑o casă. Își încreți sprâncenele. De ce nu ceruse el unui servitor să‑i aducă aspirină? „Nu mișca” spusese… Ce nebună era! Pierduse momente prețioase punându‑și întrebări prostești în loc să fugă! Să fugă! Bineînțeles! El lăsase ușa larg deschisă. Cu o mișcare rapidă, fata se sculă și puse picioarele pe pământ. Apoi se ridică, gata să alerge: Totuși, spre marea ei stupefacție și disperare, descoperi că picioarele nu o țineau. Se prăbuși jalnic pe canapea. CAPITOLUL II Străduindu‑se să‑și stăpânească hohotele de plâns, Diana încerca în zadar să se ridice, când necunoscutul năvăli în încăpere. El văzu imediat pateticul rezultat al tentativei sale și‑i aruncă o privire severă. Punând paharul de apă pe care îl ținea în mână, pe birou, veni spre ea. Două brațe solide o apucară și o puseră pe picioare. Diana înghiți în sec, incapabilă să scoată vreun sunet. — Ti‑am spus să nu miști, mormăi el. — Eu… nu pot să merg! explodă ea, îngrozită. De ce? Ce mi‑ai dat? — Nimic, răspunse el laconic. Cel puțin… nu încă… Trebuia să bănuiesc că complicea lui Stoddard este o femeie. Stoddard… Stoddard… Cine era ăsta? — Te‑ai lovit la cap când ai căzut, atunci când ai leșinat, explică el. Ești încă sub efectul medicamentelor administrate de medicul hotelului. Leșinase? Nu‑și mai amintea nimic! După toate, nu era de mirare că i se întâmplase și asta. Probabil că cei trei escroci fuseseră im‑presionați de‑și dăduseră osteneala să cheme pe unu! dintre medici… Își va recăpăta în curând forțele, imediat ce medicamentele își vor pierde efectul soporific. Acest gând o reconfortă, și teroarea sa cedă locul unei mânii surde. — Mă întreb de ce s‑au dus după ajutor, replică ea. Nu credeam că gorilele de această spe… — Gorile? sunt gărzile de corp în care am cea mai mare încredere, o asigură el. — Ha! râse ea. Gărzile de corp se distrează deseori să maltrateze tinere femei nevinovate? — Nu au fost violenți cu dumneata! primiseră ordine precise în acest sens. Țineam să te pedepsesc personal. — Vrei să spui că o să… mă bați? El o privi ironic, înainte de a admite: — Într‑adevăr, asta era intenția mea. — Și… ți‑ai schimbat părerea? — Vrei aspirinele astea, da sau nu? Tăcută, ea le acceptă și bău toată apa. — Ce vei face cu mine, acum? În loc să se așeze din nou în fotoliul său, el se sprijini de birou, cu brațele încrucișate pe piept. Încruntat, o privi o vreme fără să scoată un cuvânt. La capătul nervilor, în pragul isteriei, gata să‑și urle nevinovăția, Diana așteptă continuarea evenimentelor. — Care sunt sugestiile dumitale? Ce‑aș putea face cu complicea unui șantajist? — Eu nu sunt… Ea tăcu; el se agita, agasat și ea înțelese că el nu o va crede niciodată. — Bineînțeles, șantajistul este Stoddard… — Ah! ți‑ai recăpătat memoria, în sfârșit! continuă, te rog! — Ascultă, nu este totuși greșeala mea dacă am un ghemotoc de vată în locul creierului! — Cu alte cuvinte, suferi de amnezie? răspunse el glumeț… — Nu! Anumite imagini sunt foarte clare… de exemplu îmi amintesc perfect că am fost sechestrată într‑o cameră de hotel de două gorile, gata să mă facă zob. Dar… degeaba mă străduiesc, nu știu de ce mă aflam acolo. — Domnul Littlejohn… — Adineauri îmi vorbeai de un anume Stoddard!… Ah, da… Domnul Littlnjohn… Trebuia… Asta e! exclamă ea ușurată Venisem să predau un plic… Ea era atât de liniștită încât reuși să surâdă: nu avea nici un amestec în această treabă de șantaj! Venise din partea agenției pentru a depune o scrisoare pentru domnul Littlejohn. — De ce zâmbești? Pentru că Stoddard trebuia să intre în posesia a douăzeci de mii de lire sterline în dimineața aceasta. Fii liniștită, i‑am pregătit o mică surpriză pe care nu o va uita prea repede. — Surpriză pe care ai de gând să i‑o faci și complicei lui, presupun? replică ea, cu stomacul contractat… Dar eu nu sunt complicea lui Stoddard! Nu‑l cunosc pe omul acesta, nu l‑am întâlnit niciodată! Eu lucrez la „Intérims Adaptables” și cum azi nu aveam de lucru, când un domn… — Cine? Ce? — O să‑ți spun tot, dacă îmi dai voie! protestă ea. Acest domn… Cum se numea el? — Smith, poate? râse el. — Nu, nu era Smith, era… era… Îmi amintesc îndată. — Între timp îți propun să continui minunata dumitale poveste cu zâne. — Acesta este adevărul! Te asigur! Jane Davis, directoarea agenției, mi‑a telefonat azi dimineață. Un bărbat îi lăsase o scrisoare care trebuia transmisă unui oarecare Littlejohn, într‑un hotel din… din Bambury. Eforturile ei nu serveau la nimic, ca dovadă expresia sceptică a interlocutorului său. Pradă unei agitații extreme, ea își dădu pe spate o șuviță de păr negru în timp ce privirea i se opri pe mâneca bluzei sale care era sfâșiată pe o lungime de vreo cincisprezece centimetri. Împietrită ca o statuie, ea contempla dezastrul. — Bineînțeles, ai martori… Ea își înfrână o exclamație de bucurie: într‑o clipă temnicerul său, se va încurca în scuze! — Telefonează la agenție! îl încurajă ea, după ce‑i comunică numărul. Pe de o parte vei descoperi că aceasta există pur și simplu; pe de altă parte, Jane Davis îți va povesti în ce împrejurări m‑a trimis la acel hotel din Bambur! Ea se aștepta ca el să se repeadă în direcția telefonului, dar decepția îi fu cruntă. El nu se clinti nici măcar cu un deget! Entuziasmul ei se evaporă. Cine era bărbatul ăsta? Ce voia de la ea? Ce se întâmpla? — De ce nu o suni? Un surâs îi înflori pe buze… un surâs sinistru și amenințător. — Agenția este deschisă și noaptea? Diana îl privi fără să înțeleagă. Pentru a‑i da o vagă idee despre ce voia să insinueze, el binevoi să‑și consulte ceasul. — Este patru și zece… dimineața, anunță el laconic. Patru și zece dimineața! Biata Emmy! Cu siguranță era bolnavă de spaimă! Emmy… A‑nunțase poliția, care ceruse explicații Janei. Jane vorbise despre Bambury și… Își întrerupse singură șirul gândurilor. În cazul în care poliția nu se pregătea să intervină dintr‑un moment în altul, ea trebuia să‑l convingă pe acest bărbat de nevinovăția ei. Trebuia să se întoarcă neapărat acasă, s‑o liniștească pe Emmy! — Jane cuplează întotdeauna robotul! reluă ea in grabă. Formează numărul pe care ți l‑am dat și înregistrarea îți va da coordonatele Janei Davis. El înălță o sprânceană, ceea ce o forță pe Diana să continue incoerent. — Deseori, dacă ea trebuie să plece, dă adresa mea, sau pe cea a unei colege… Dar… dar sunt sigură că o vei găsi acasă, căci nu a făcut nici o aluzie la eventuale proiecte de… — De ce nu mi‑ai dat de la început numărul ei personal? o întrerupse el, exasperat. — Nu puteam ghici cât e ceasul! De altfel, n‑o să crezi niciodată că există o agenție ca aceasta, dacă nu vei auzi anunțul: „Aici Intérims Adaptables”. — În această privință ai, fără îndoială, dreptate. Pretinzi deci că furnizați funcționari la orice oră din zi și din noapte, nu‑i așa? — Ne mândrim că putem efectua orice lucrare, oriunde și la orice oră, răspunse ea sec, furioasă să constate cât de cinic și disprețuitor era. — După mine, asta înseamnă mai ales, că vă lipsesc comenzile. Orice urmă de batjocură i se ștersese și Diana fixă această privire neagră și pătrunzătoare… Oare o credea el până la urmă? Îi rămânea măcar această speranță. Dacă ea continua să‑i vorbească despre agenție, el va sfârși prin a înțelege că ea nu inventa nimic, nu? El va ridica receptorul și va afla atunci că ea îi spusese adevărul chiar de la început. Jane va confirma… — În acest sezon, e întotdeauna greu! începu ea, agățându‑se de aceste speranțe. — Agenția riscă să dea faliment dacă situația nu se îmbunătățește în scurtă vreme, nu‑i așa? Așa era, dar Diana refuză să mărturisească. — Ei… mai mult sau mai puțin, se bâlbâi ea. În general, Jane își ia toate măsurile de prevedere înainte de a ne trimite la lucru. Nu s‑a prea informat azi, căci pe moment, noi acceptăm orice. Dianei îi părea rău oarecum pentru lipsa ei de menajamente la adresa prietenei sale, dar trebuia să‑l convingă cu orice preț de sinceritatea ei. Această declarație fu urmată de o tăcere de plumb; necunoscutul o contempla, nemișcat, impasibil. Ce traducea această privire, atât de neagră și atât de strălucitoare? — Te rog, telefonează‑i! îl imploră ea. Jane îți va spune… Ea tăcu: el, se deplasase. O senzație de ușurare intensă o invadă: el se îndrepta spre cealaltă parte a biroului și apucă aparatul. Diana surâse… necazurile ei se apropiau de sfârșit. Efectul produs de medicamente începea să dispară. El asculta apelul… Mulțumită Domnului scăpase de pedeapsa pe care el se gândea să i‑o administreze. Ea riscă o nouă ocheadă în direcția lui, dar de data aceasta își încreți fruntea. Înregistrarea robotului continua și el aflase cu siguranță coordonatele Janei Davis, totuși el nu nota nimic pe blocnotesul său! Poate avea o memorie excepțională! Da, cu siguranță asta era! Dar… inima fetei se strânse: el o fixa cu cruzime. — Ce… Ce este? Va scăpa ea vreodată de accentul ăsta temător din voce? El apropie telefonul și i‑l întinse ca să poată auzi cum sună… O dată, de două ori, de trei ori… nici un robot nu întrerupea soneria! — Ai greșit compunând numărul! îl asigură ea. Robotul este mereu cuplat. Mereu! El închise cu o mișcare lentă, prea lentă și prea măsurată, ceea ce o făcu să insiste: — Cu siguranță ai greșit numărul! Jane este neliniștită din cauza lipsei propunerilor; ea nu uită niciodată… — Poate preferi să‑l formezi chiar dumneata, spuse el, cu răceală. Nu te vei supăra dacă te voi supraveghea peste umărul dumitale? Diana nu‑l băgă în seamă. Putea să‑și permită. Nu fu deloc mirată să constate că‑i tremura mâna. Îi trebuia cel puțin o săptămână ca să‑și revină din această oribilă aventură! Data viitoare, când Jane va avea de trimis o scrisoare unui client nu avea decât să i se a‑dreseze Myrei. Myra era călită, ei nu‑i era frică de nimic, era destul de puternică să înfrunte toate obstacolele, chiar pe cele mai neașteptate! O dată, de două ori, de trei… Sunetul răsuna cu cruzime în urechea Dianei… Patru… Cinci… Ea deschise ochii mari, stupefiată… — Cred că am format greșit numărul, bâigui ea. Se pregătea să‑l mai formeze o dată când receptorul îi fu smuls cu brutalitate, aterizând cu un zgomot asurzitor pe birou. — N‑ai greșit nimic! strigă el. Apoi, după ce făcu o pauză imperceptibilă, reluă: — Ei, Miss Alexander? Ce‑o să mai inventezi acum? — Adică cum? — Micuțul dumitale creier diabolic funcționează cu toată viteza și fără oprire. Plănuiești un alt mod de acțiune, presupun? — Eu… nu te‑am mințit! protestă ea, distrusă în fața acestui eșec. Nu înțeleg, cinstit vorbind, nu înțeleg nimic! Agenția joacă un rol preponderent în viața Janei! N‑a putut neglija să… — Te repeți, draga mea, îi răspunse el. — Lasă‑mă să plec, îl imploră ea. Îți promit să lămuresc această problemă. Chiar mâine, Jane o să te sune. Eu… o să‑i spun să vină să discute cu dumneata! — Suntem deja mâine. — Lasă‑mă să plec! îl rugă ea din nou, știind bine că‑și pierdea timpul și energia. Rămase de marmură, niciodată nu va reuși să‑l îmbuneze! îi scăpă un suspin. — Spune‑mi cel puțin unde suntem… — Când vei mărturisi tot. — Dar nu am nimic de… Cuvintele i se stinseră pe buze: era inutil, eforturile ei erau zadarnice. El se săturase de ea și de așa zisele ei minciuni; va fi de neînduplecat! El o disprețuia pentru că o bănuia că a participat la un complot pentru a, câștiga bani cu ușurință. — Ce… ce vei face cu mine? întrebă ea ghicind dinainte că pedeapsa de care credea că scăpase îi va fi aplicată în totalitate. Modul în care necunoscutul o privea, de sus în jos, nu o liniștea deloc. Cu gâtul uscat, ea constată că el se interesa mai ales de partea dezgolită a umărului ei. Tăcerea dura, insuportabilă, când el spuse în fine cu o voce periculos de calmă: — Pentru început, vom merge să ne culcăm. Cu gura căscată, împietrită pe loc, Diana nu putu scoate nici un sunet timp de cel puțin două secunde. Apoi înregistrând șocul acestei noutăți, ea se ghemui pe canapea cât mai departe posibil. — Nu, strigă ea, străduindu‑se în zadar să‑și ascundă bucata de piele dezgolită. Nu… Zări un rânjet necruțător și îl simți ca o insultă! Părea să spună că ea îl dezgusta. În această privință ea avea dreptate, căci el îi confirmă repede bănuielile. — Nu mă voi murdări atingându‑te, Miss Alexander, spuse el cu brutalitate. Apoi, redevenit serios, îi ordonă cu înverșunare: — În picioare! Ea nu‑l atrăgea fizic, i‑o spusese clar, totuși Diana rămase în alertă. — Prefer să rămân aici, replică ea. — Nu sunt un om răbdător, scrâșni el, cu dinții strânși. Diana află în curând că nu avea de ales: ea nu va dormi pe acest divan în seara aceasta… scoase un strigăt de groază în timp ce el o apucă de ambele brațe și o obligă să se ridice. Ea fu atât de surprinsă de vivacitatea gesturilor sale, încât fu incapabilă să se opună. Inima i se zbătea în piept dându‑i reflexe în coaste și ea să lăsă târâtă împotriva voinței ei, spre coridor. El aprinse becul în hol, inundându‑l cu o lumină orbitoare și începu să urce scara. Cu o respirație regulată, abia îngreunată de povara pe care o purta, bărbatul urcă la primul etaj. Diana nu încercă să se apere: trebuia să‑și păstreze energia cu orice preț pentru ultima luptă care se va da în cameră. Căci ea nu avea nici o încredere in promisiunile lui. Cu cotul, el apăsă pe întrerupător și Diana se crispă. Roate ar fi făcut mai bine să încerce o scăpare când încă mai era la parter. Nu… Ar fi fost inutil… El ar fi prins‑o înainte ca ea să facă trei metri. Tremurând, își dădu seama că el se oprise. Ea îi susținu privirea neagră fără să clipească, dar nu citi nici cea mai mică urmă de indulgență. Întorcând capul, văzu patul. La ce bun? suspină ea disperată. Nu‑i folosea la nimic să lupte, căci el ar fi fost mereu învingător. Bineînțeles, în momentul crucial va mușca, va zgâria, îl va lovi cu pumnii, știind că partida era pierdută dinainte. Nu avea altă soluție. Încercase prin toate mijloacele să‑l convingă de nevinovăția ei în această afacere… Ce‑i mai rămânea, acum? Deodată, îi veni ideea că acest individ era o ființă umană cu defectele sale dar și cu câteva calități poate. El avea o oarecare sensibilitate, altfel nu s‑ar fi dus să‑i aducă aspirină niciodată… Acesta să fie răspunsul la problema ei? Trebuia să facă apel la compasiunea lui, la emoția lui? …Crezu că se apropie de ea. Nu avea timp de pierdut cu reflecțiile! — Eu… eu sunt virgină. Această declarație care suna mai curând a implorare, căzu într‑o tăcere de gheață. Diana se forță să‑l privească drept în ochi, fără o singură bătaie de gene, pentru a‑și dovedi sinceritatea. El părea să ezite, dar expresia feței lui era de nepătruns. — Nu țin să fiu primul. Mă vei ierta, sper? Apoi punând‑o pe pământ, fără să‑i lase mâna, îi arătă o ușă. — Baia este acolo. Te aștept aici. Nu trage zăvorul. Învinsă, obosită, Diana pătrunse cuminte în baie și se așeză pe marginea căzii. Trebuia neapărat să conceapă un nou plan de scăpare! Dar era obosită… atât de obosită… Câteva minute mai târziu, după ce și‑a stropit fața cu apă rece, auzi o lovitură seacă în ușă. — E în ordine? — Vin. Prosopul îi căzu din mână și ea se aplecă automat să‑l ridice. Necunoscutul apăru chiar în momentul în care ea aluneca încet pe podea. Totul se învârtea în jurul ei, când obiectele reveniră din nou la poziția orizontală, ea descoperi că era întinsă pe oat. Două mâini eficace îi scoteau pantofii… Ele se pregăteau să‑i descheie cureaua blugilor. — Nu! strigă Diana. — Cum vrei, mormăi el, dând din umeri, după ce se ridică. Te poți descurca singură? — Bineînțeles! — Ți‑e… foame? — Aș vrea mai degrabă sâ ieși de aici. Aș vrea să dorm. Spunând acestea, ea își înfundă capul în pernă. Sperând să‑l facă să înțeleagă că ea dorea să fie lăsată în pace. Tăcerea se prelungi. Doamne! De‑ar pleca, se rugă ea… Nu mai pot. Ea îl auzi mișcându‑se, auzi zgomotul ușii care se deschidea și se închidea. Uf!… Și apoi auzi cheia întorcându‑se în broască. Prizonieră! Era sechestrată de un necunoscut uriaș, arogant și agresiv! Un cinic fără inimă, un bărbat care avea puțin respect pentru femei dar care, cu intermitențe, avusese câteva gesturi de omenie… Un hohot o făcu să se cutremure și cu dosul mâinii își șterse lacrimile care îi alunecau pe obraji. Era epuizată! * * * Când se trezi, era deja în plină zi. Deschise ochii și examină camera cu tavanul înalt, mobilată cu o mobilă veche, șlefuită cu grijă. În‑tr‑o clipă retrăi coșmarul din ajun. De ce nu acționase ea mai bine? S‑a comportat ca o sărmana creatură patetică, fără forță și fără caracter! Slăbiciunea ei se datora fără îndoială medicamentelor administrate de medic. Da, asta era, se încurajă ea. În timp ce o invadau amintirile, fu străbătută de un fior. Îi mărturisise ea oare că era fecioară? El nu crezuse, evident; de altfel el nu se interesa de ea sub acest aspect, și ea ar fi trebuit să‑și cruțe umilința unei astfel de mărturisiri! Bine, în noaptea aceasta avusese o atitudine de școlăriță terorizată. Nu se va mai întâmpla. Azi se simțea mai bine și îi va arăta cine era ea în realitate! Dând la o parte cuvertura, puse piciorul gol pe covor și‑și dădu seama că mai avea blugii și cămașa sfâșiată. Atâta pagubă pentru bluză! Esențialul era să știe dacă, în dimineața aceasta picioarele ei vor accepta s‑o țină… Făcu un pas, apoi doi… Da… Rămânea în echilibru… Medicamentele nu mai produceau nici un efect asupra ei. Ea era din nou Diana Alexander, o tânără femeie solidă și voluntară. Și Emmy? Această bătrânică care trebuise să‑și petreacă singură o seară întreagă! În ce stare o fi după o noapte lungă de groază? Diana hotărî că o va avertiza mai târziu, după ce și‑a făcut toaleta. Ea se refugie în baie, având grijă să fixeze un scaun sub mânerul ușii… în cazul în care temnicerul ei ar încerca să intre fără să fie invitat. Se cufundă într‑o baie caldă, se îmbrăcă, apoi se spălă pe dinți cu o perie nefolosită încă, pe care o găsi în dulăpiorul farmaceutic. Neavând nici un obiect cu care să‑și descurce buclele brune, ea reveni în cameră, fluturând scaunul în fața ei. — Te pregătești să îmblânzești lei în cușca lor? Ea ridică ochii și‑l descoperi pe cel ce o răpise, instalat confortabil într‑un fotoliu în fața patului. — Aveți și piepteni în clădire? îl întrebă ea cu ostilitate. — Ai unul în poșetă, răspunse el, amintindu‑i astfel că scotocise printre lucrurile ei. — Știu, dar cum nu mi‑am recuperat p… Tăcu, căci el îi arătă poșeta cu degetul pe jos, la piciorul patului. — E tot ce ai de făcut aici! Poți ieși, acum! strigă ea, furioasă. Deschise poșeta: plicul pe care i‑l încredințase Jane nu mai era. De fapt, nici nu se aștepta să‑l mai găsească… Restul era la loc, tubul de ruj de buze, portmoneul, stiloul, blocnotesul… pieptenul… Pentru a‑i dovedi acestui individ odios că prezența sa îi era perfect indiferentă, începu să‑și pieptene energic părul. Totuși își dădu seama cât de rău își masca emoția… Tremura ca o frunză… El se sculase, se apropiase și o observa cu atenție fără să spună un cuvânt. Exasperată, ea respiră adânc. Ascultă‑mă bine, domnule… Cât timp te vei distra ținându‑mă aici? — Ce, casa mea nu‑ți place? o ironiză el. Ea îi răspunse, supărată: — Am nevoie de haine curate. — Și eu am nevoie de câteva explicații. Ea era într‑un impas. El era gata să creadă ce era mai rău, s‑o considere un monstru. Cum se putea ea apăra? Ce „explicații” putea să‑i dea în afară de cele pe cale i le dăduse noaptea trecută? Prin ce metodă să‑l convingă că spunea adevărul? Contase pe robotul societății „Intérims Adaptables”… degeaba! De ce? De ce pentru prima oară de când se asociaseră, Jane Davis plecase fără să‑l cupleze? — Deci ai hotărât să nu‑mi destănui nimic, reluă bărbatul, care o măsura de sus în jos, cu o sclipire ironică în ochii lui de culoare închisă. Ei poftim! gândi ea cu amărăciune. Ajunseseră din nou de unde plecaseră. Nu o crezuse în ajun, nu o va crede nici azi. — Mi‑e foame. — În cazul ăsta, avem tot interesul să coborâm în bucătărie, nu‑i așa? răspunse el batjocoritor. Strecurându‑și un braț sub cotul ei, o târî pe culoar fără să‑i lase vreo șansă să‑și schimbe părerea.

CAPITOLUL I Deseori mă întreb ce s‑ar fi întâmplat dacă nu ne‑am fi oprit la acel hotel anume, dacă nu aș fi văzut întâmplător acea scrisoare cu acel scris familiar – înspăimântător de familiar. Viața mea ar fi mers mai departe fără să știu, fără să suspectez nimic? Zilele s‑ar fi transformat în luni și lunile în ani, în timp ce aș fi rămas într‑o ignoranță binecuvântată? Probabil. Și acum încă, știind ceea ce știu, totul pare atât de imposibil. Dar, pe de altă parte, este dificil să‑ți dai seama că a fost un timp când n‑am bănuit nimic, când nu aveam îndoieli și temeri și neliniști. Mă întreb dacă a fost cumva norocul care ne‑a adus la acel mic hotel din Bavaria? Sau destinul? Nu îndrăznesc să ghicesc. Dar știu că după aceea nimic nu a mai fost la fel. Și totuși n‑am avut presentimentul dezastrului. Un hotel simpatic, într‑un frumos sat bavarez… Cum era să bănuiesc că pentru mine, în spatele fațadei zugrăvite, pândea nenorocirea? Și chiar dacă aș fi bănuit, n‑aș fi putut face nimic, pentru că acesta era singurul hotel și am fost obligați să oprim acolo pentru că eram deja la ananghie. Bucluc pentru care Michael, fiul meu, era responsabil în realitate. — De ce mă învinovățești pe mine? a întrebat Michael, când, mai târziu, i‑am spus asta. Nu m‑am așteptat ca Clive să urce pe munte cu mine. Nu mai e la vârsta asta. — Chiar asta e problema, i‑am zis înfierbântată. Tu l‑ai tachinat și el s‑a ambalat. Așa cum după aceea l‑ai luat peste picior, determinându‑l să alerge cu mașina pe șosea. — Pe cuvânt, mamă! Michael, care avea cincisprezece ani și era sigur pe el, se agita dintr‑un loc în altul, stingherit. Zău, exagerezi. Nu exageram. Și el știa asta. Fusese toată ziua într‑o dispoziție groaznică, care se înrăutățea, și cu chef de ceartă. Deși Michael este singurul meu fiu și înseamnă pentru mine mai mult decât orice pe lume, cu excepția lui Clive, sunt momente când întinde coarda până la a mă face să explodez. Apoi îmi amintesc că este foarte mult și fiul lui Johnny… Moștenise dispoziția foarte schimbătoare a tatălui său, astfel încât farmecul îi alterna cu înfumurări și supărări. Este extrem de imprevizibil. Atât de diferit de Clive, care, în cele douăsprezece luni ale căsătoriei noastre, dovedise temperamentul cel mai constant. Dar în această zi specială, Michael îl scosese pe Clive din răbdări. Și eram supărată. În definitiv, acesta nu era genul de vacanță pe care și‑l dorea Clive. Îmi amintesc de broșurile pe care le adusese acasă. Pliante mari lucioase, care păreau să radieze soare și căldură, care vorbeau de zile tihnite, petrecute navigând sub cer albastru, în jurul insulelor Greciei. — Ce plictiseală! murmurase Michael în timp ce le răsfoia nerăbdător paginile. O să ni se acrească de mare. N‑am putea să mergem undeva în munți – undeva în Bavaria? O spusese la întâmplare. Mai târziu a recunoscut că ar fi putut la fel de ușor să aleagă Austria sau Elveția sau Dolomiții. A fost un ghinion că s‑a întâmplat să pomenească Germania. Arătând mai multă considerație decât merita fiul său vitreg, Clive a amânat pe altă dată ideea unei croaziere. — Mai sunt și alți ani, a spus el, ridicând ușor din umeri a resemnare. Și am sentimentul că Michael își va face curând planurile lui independente de vacanță. Și ai vrea să meargă cu noi, cel puțin în acest an, nu, Linda? Așa că broșurile colorate au fost puse deoparte și am ajuns în Bavaria – toți trei. Dar de când am ajuns acolo, nimic nu ne‑a mers cum trebuie. Ne‑a dat probleme mașina, cerul a fost în cea mai mare parte cenușiu și Michael a stârnit certuri la cea mai mică provocare. — Care‑i rostul acestei deplasări cu mașina dintr‑un loc în altul? tot întreba el. Vreau să merg pe jos. Să urc. Ți‑ar prinde bine, Clive. Se adresa întotdeauna tatălui său vitreg cu numele mic. Hai! Ai fost prea mult timp prizonierul biroului. Ai nevoie de exercițiu.   În acea dimineață anume norii s‑au împrăștiat și, pentru prima oară, am văzut crestele munților, descriind un zigzag pe cer. Soarele ajungea până la pantele mai joase ale munților și brazii înalți aruncau umbre lungi peste pajiști. Plouase în timpul nopții și iarba avea un miros plăcut, dulceag și proaspăt. Florile care creșteau pe marginea drumului își ridicau petalele încă ude și, întrucâtva prematur, pe verandele vilelor din lemn apăruseră umbrele de soare. Dar, când mă gândesc înapoi la acea zi, nu îmi amintesc atât de mult razele de soare de la începutul dimineții, cât furtuna care a venit mai târziu. Și acea așteptare lungă, lungă, în lumea de deasupra norilor, când nerăbdarea s‑a transformat în neliniște… Norii de furtună se adunau deja, când am ajuns la micul local Eibsee, care are forma unei cupe la poalele vârfului Zugspitze, cel mai înalt munte al Germaniei. Michael a coborât din mașină și cu un gest scurt și‑a dat pe spate părul care îi cădea întotdeauna dezordonat peste frunte. Privea în sus la muntele care se profila atât de înalt deasupra noastră. Norii negri îi înconjurau vârful, însă soarele care strălucea în spatele lor lumina crestele, astfel că masa care se învolbura, părea pe alocuri învăluită cu un strat de argint. — Nu îl fotografiezi? l‑am întrebat. Michael n‑a răspuns. Nu cred că mă auzise. Părea pierdut pentru orice cu excepția frumuseții sălbatice a acelor nori prevestitori de furtună, care sporeau dramatismul unui orizont deja dramatic. Îi plăceau munții și crestele lor minunate. Dar, de pe altă parte, lui Johnny îi plăceau… — Hai, a spus Clive, luându‑mă de braț. Să urcăm sus cu trenul. Ne putem întoarce cu cabina. Am părăsit lacul mărginit de copaci și traversând o întindere deschisă de pajiște am ajuns la o stație mică. Când am sosit acolo a apărut unul dintre trenurile cu roți dințate care uruie pe drumul ce duce sus la Zugspitze. Am găsit locuri și curând eram purtați pe panta abruptă, printr‑o pădure de brazi. Lacul verde de jos s‑a zărit numai într‑o licărire scurtă, apoi am tot urcat din ce în ce mai sus, într‑un ritm constant, destul de smucit, la început printr‑o zonă densă de pădure, iar apoi, după ce liziera pădurilor a rămas în urmă, peste un peisaj aspru, pustiu, format din bolovani și pământ sfărâmat. Brusc s‑au aprins luminile și ne‑am cufundat într‑un tunel scobit în inima munților. O veșnicie de tunel. Trenul se târa prin întuneric, ca un ac care își trasa drumul de‑a lungul corpului unui șarpe. Nu era nimic de văzut acum decât vagonul luminat și cei aproape doisprezece oameni care îl umpleau. Mâna lui Clive a atins‑o pe a mea și a apăsat‑o cu blândețe. — Îți place călătoria? a întrebat el. — E o experiență. — Ei bine, mai sunt peste patru mile, așa că așează‑te confortabil, Michael… S‑a aplecat în față. Știi că le‑a trebuit un an și jumătate la o mie de oameni, ca să construiască acest tunel ? L‑am văzut pe Michael că se uită la mâna lui Clive. O apăsa încă pe a mea. Am tras‑o instinctiv. — O risipă de timp și de bani, a spus Michael cu o ridicare din umeri dezinteresată. — Acest tunel! O risipă? În vocea lui Clive s‑a resimțit enervarea. Observase direcția privirii lui Michael și a știut de ce mi‑am retras mâna. Însă e o lucrare minunată de inginerie. — Asta încurajează oamenii să fie leneși. Nu? S‑a uitat sfidător la Clive. Stăm toți aici. Și lăsăm trenul să facă treaba. Numai într‑un mod se poate urca un munte – cu piciorul. — Nu suntem toți sportivi ca tine, i‑am spus repede. Poți să mă imaginezi pe mine urcând acest munte? — Presupun că nu. Însă Clive ar putea sau… În privirea lui cenușie era o licărire provocatoare. Nu, poate că nu. — N‑aș vrea să încerc. Nici tu. Ei, te rog, Michael, nu începe o nouă ceartă. — Cine se ceartă? Am spus numai că a fost o risipă și… — Las‑o baltă, te rog. S‑a refugiat înapoi pe locul lui și s‑a uitat pe fereastră la tunelul negru. La colțurile gurii avea mici riduri și stătea încruntat. Era cu adevărat fiul meu? Uneori mă întrebam! Se schimbase atât de mult în ultimele câteva luni, încât adesea simțeam că găzduiam, hrăneam și culcam un străin. Nu numai manierele i se schimbaseră, ci întreaga atitudine față de viață. La cincisprezece ani era înalt și subțire, rapid în mișcări, cu mici pistrui pe nas și o notă de iritabilitate pe buze. Și era dezordonat în obiceiuri, în privința îmbrăcăminții și indolent cu părul lui. — Totdeauna ai stat după el cu peria de haine? Obișnuia să întrebe Clive, care era extrem de ordonat. Nu poate să aibă grijă de el însuși? Putea, dar n‑o făcea. Haina aruncată la întâmplare pe un scaun… pantofii azvârliți în mijlocul camerei și lăsați ca oricine să se poată împiedica de ei… Tunsul care era fie amânat, fie uitat… Știam că făcea lucrurile astea dinadins. Cu singura intenție de a‑l irita pe Clive. Așa cum începea să enerveze pe cineva, tot așa de neașteptat își manifesta farmecul. Tot așa cum făcea și Johnny… Și mă mai întreb de ce eram supărată pe el. — Ai adormit? Linda? Clive m‑a bătut ușor pe umăr. Coborâm. Până aici merge trenul. Am sărit în sus, speriată brusc și mi‑am luat geanta și haina de ploaie. Stația terminală a căii ferate Zugspitze este într‑adevăr subsolul hotelului Shneefernerhaus. Dar deși eram aproape de creastă, nu ajunsesem de fapt la ea și ieșind afară la lumina zilei am văzut cabina telefericului care în patru minute te transportă până pe vârful muntelui, la o înălțime de aproximativ două mii de picioare. — Vreau să merg sus pe jos. În vocea lui Michael se simțea emoția. Uite, mai sunt și alții care urcă. Te rog, mamă! Urcușul e ușor și nu simt că am realizat nimic dacă nu merg cel puțin o parte pe jos. M‑am uitat nesigură la Clive. Norii erau joși, peste vârful muntelui, depărtându‑se uneori încât pentru un moment creasta se profila pe masa neagră învolburată, apoi se îngrămădeau, încât nu se mai vedea nimic decât cerul amenințător. — Mă duc sus cu el. Clive a sesizat neliniștea mea. Sigur e un restaurant în vârf. Ne aștepți acolo. — Aș prefera să merg singur, a protestat Michael. — De ce? — De‑aia… Oricum, n‑o să reușești. Clive s‑a abținut. — Nu sunt chiar ramolit. Dacă tu poți să urci, atunci pot și eu. Hai! Și înainte de a putea protesta, plecaseră.   Nu știu câte cești de cafea am băut în acel restaurant pe vârful muntelui Zugspitze. Și nici cât am așteptat nu știu. A părut o veșnicie. Era rece acolo sus. Și mohorât. M‑am uitat în jos din cabină, prin ceața care se mișca, la excursioniștii care, uneori câte doi, ocazional grupuri mici, urcau în șir indian pe o potecă care părea îngustă și accidentată. Clive nu era obișnuit să meargă pe un asemenea drum greu. De fapt se ducea peste tot cu mașina și se mișca foarte puțin pe jos. M‑am uitat la acele siluete mici, singuratice cu neliniște. Mersul părea dificil și dacă Clive aluneca sau se lovea… Oh, n‑am să‑l iert niciodată pe fiul ăsta încăpățânat al meu. Abia am ajuns în vârf, când s‑a auzit bubuitul unui tunet, surprinzător de puternic. A reverberat în jurul muntelui, încât ecoul a fost transmis încoace și încolo, dintr‑o parte în alta, până ce aerul a părut că se cutremură. Apoi s‑a văzut un fulger orbitor. M‑am grăbit la restaurant și când am deschis ușa a început și ploaia. Nu câteva picături răzlețe, ci o aversă în toată regula, care a durat și iar a durat… Am comandat prima ceașcă de cafea. Fusesem agitată înainte. Acum eram disperat de neliniștită. Ferestrele se aburiseră, împiedicându‑mă să mai văd lumea cenușie de afară, însă pe deasupra zgomotului vocilor puteam auzi bătaia ploii în geamuri. Din când în când, ușa se deschidea brusc și câte un grup de excursioniști, uzi dar râzând, intrau zgomotoși înăuntru. Nu păreau să arate mai rău după experiența avută. Însă Clive ura totul, acolo afară, în ceață și ploaie. Nu era nici măcar genul căruia îi plăcea să stea în aer liber. De ce nu se putuse Michael mulțumi să ajungă până aici sus, pe calea cea mai ușoară? Și acum furtuna se potolise deja, ploaia slăbise puțin și, în cele din urmă, prin ferestrele aburite, am văzut razele soarelui pătrunzând printre nori. Era o priveliște minunată. Viața și căldura se prelingeau înapoi și acest loc înalt, care păruse atât de mohorât, căpătase pe neașteptate o frumusețe proprie. Am părăsit restaurantul și urcând câteva trepte am ajuns la o platformă care era într‑adevăr o terasă, numai că azi nu aveau scaune pe ea și nici oameni care să se bronzeze la micuțul soare prețios. Ceața cenușie se dispersa repede și, deși zăbovea mai jos, aici sus cerul era albastru. Pentru prima oară am văzut crucea aurie care marca punctul cel mai înalt de pe Zugspitze și, dincolo de el, deasupra unei mări de nori, era o panoramă magnifică de creste muntoase, unele acoperite de zăpadă. Încă nici un semn de viață de la Clive sau Michael. M‑am întors la restaurant și am mai comandat cafea. După o jumătate de oră a intrat Clive. Era singur. A stat un moment în ușă, răsuflând din greu. Restaurantul era aglomerat și la început nu m‑a văzut. Cei mai mulți excursioniști, deși uzi, păreau bine dispuși. Nu însă și Clive. Corpul lui înalt, subțire, era ușor încovoiat și ceva în atitudinea lui exprima deprimare. I‑am făcut semn cu mâna. Și‑a scos mantaua de ploaie, a scuturat‑o și apoi și‑a făcut drum prin mulțimea zgomotoasă care sporovăia, spre masa mea. — Unde‑i Michael? — Nu te îngrijora! Nu l‑am pierdut pe fiul ăsta al tău. În vocea lui am detectat o notă ușoară care suna în mod suspicios a regret. Nemulțumit cu greul de parcă a trebuit să se ducă până la capăt. Sus la o cruce sau altceva, care marchează vârful. S‑a așezat greoi. Am turnat niște cafea în ceașca mea și am împins‑o spre el. Arăta obosit. Și ud. Și nefericit. Pelerina ușoară îi protejase haina dar pantalonii umezi i se lipeau neplăcut de picioare. Părul, de obicei bine periat și uns, i se răvășise și pe figură avea o împroșcătură de noroi. Șezând acolo, în hainele acelea mototolite, arăta diferit față de Clive Petterson, care, ordonat și aranjat, pornea în fiecare dimineață la biroul lui din City. — Aveam nevoie de așa ceva! A băut ceașca aproape dintr‑o înghițitură și a împins‑o înapoi ca să i‑o umplu din nou. Te apucă setea până ajungi aici sus. — N‑ar fi trebuit să te încumeți, i‑am reproșat eu. Michael e obișnuit cu excursii lungi, dar tu nu ești. S‑a uitat brusc în sus. — Și am aproape cincizeci. Asta vrei să spui? — Nu exact, dar e adevărat. Am râs. Și tu, și automobilul tău sunteți niște tovarăși așa buni, încât nu este obișnuit nici un exercițiu mai serios. — Linda, nu începe! Pumnul i s‑a încleștat. Am obosit să‑l tot aud pe Michael insinuând tot timpul că sunt un „fost", dar, te rog – nu și tu. Își ieșise din fire. Pentru prima oară de când eram căsătoriți se referise la Michael ca „acest fiu al tău". La colțul buzelor avea riduri neobișnuite și vocea, scăzută până la șoaptă, era ursuză. Am pus încet jos cana cu cafea. — Ce mai spunea Michael? — Nimic. Cu excepția că ar fi mers mai repede dacă era singur. — E o nesăbuință din partea lui. Și o impolitețe. — Dar se întâmplă că e adevărat. Știi, Linda… A surâs cu subînțeles. M‑am cam făcut de râs. Nu mi‑a plăcut niciodată înălțimea, mai ales pe ceață și ploaie… da, e posibil să fii ajutat pe pante relativ ușoare, de un adolescent – mai ales când știi că te disprețuiește deja. Am inspirat adânc. Brusc am fost conștientă de zgomotul din restaurant, de clinchetul paharelor și discuțiile care se desfășurau în diverse limbi. Și pe deasupra zgomotului, ecoul acelui cuvânt – dispreț. — Vorbești serios? l‑am întrebat. — Nu o spune în cuvinte. Dar știu ce simte. Și știi și tu. N‑am nici o șansă, nu? Vreau să spun, tatăl lui fiind genul de om care era… Băieții totdeauna admiră tipul atletic, aventuros. Crede că ai fi putut să găsești ceva mai bun. Și e adevărat. S‑a aplecat spre mine. Te‑ai fi putut căsători cu cineva de vârsta ta – cu cineva mai aproape de Johnny. Johnny! Nu știa… nu avea nici un motiv să bănuiască cum fusese viața mea cu Johnny. Și nu puteam să‑i spun. N‑ar fi fost cinstit pentru Michael. — Poate, i‑am spus cu delicatețe. Însă s‑a întâmplat să mă îndrăgostesc de tine. — Ăsta a fost norocul meu. Ochii lui, vicleni și iscoditori, mă priveau atent. Adeseori mă întreb ce am făcut ca să merit fericirea pe care mi‑ai adus‑o. — Clive… Îmi căutam cuvintele. Te rog nu mă aureola. Nu mi se potrivește și dacă ți‑ai da seama cum… Un scaun a hârâit pe podea și ridicând privirea l‑am văzut pe Michael șezând la masa noastră. Nici unul dintre noi nu‑l auzise intrând. Clive și‑a îndreptat umerii și linii mici, de supărare, i‑au încrețit din nou fruntea. — S‑a descurcat bine, a spus Michael arătând cu capul spre tatăl lui vitreg și servindu‑se cu cafea în același timp. Nu ți‑a plăcut, nu, Clive? Oh, a fost grozav acolo afară, mamă. Pot înțelege de ce tatăl meu iubea atât de mult munții.   La întoarcere Clive a vorbit puțin. Cabina trecea peste pilonii care stăteau, țanțoși ca niște giganți, coborând pe versantul muntelui, legănându‑se de pe vârful Zugspitze până la Eibsee, unde lăsasem mașina, și curând am fost din nou pe șosea. Soarele pătrunsese prin ceață, însă străzile erau încă ude. Clive se îndrepta spre Garmisch‑Partenkirchen, unde trebuia să înnoptăm. — De ce trebuie să stăm în oraș? a întrebat Michael, de pe bancheta din spate. N‑am putea sta undeva, în afara orașului? — Mamei tale îi plac hotelurile confortabile. În vocea lui Clive se strecurase o notă de iritare. Nu pot s‑o las să se chinuiască oriunde. — Uf! Ce locuri! cu armături de crom și chelneri servili. Ei poftim… Michael îmi suflă în ceafă. De ce alergi atât de repede, Clive? De ce te grăbești? — Nu‑mi plac hainele ude. Clive ținea mâna strâns pe volan. Am simțit o senzație de tensiune. Făcea pe grozavul. Nu era nici o îndoială în privința asta. Să se grozăvească în propria mașină, față de fiul său vitreg, dovedind că cel puțin aici stăpânea complet situația. Mi‑am luat privirea de la priveliște și mi‑am ațintit‑o asupra feței concentrate a lui Clive. — E nevoie să mergem atât de repede? am întrebat. — Nu‑ți face griji, mamă. Lui Michael îi plăcea călătoria. Automobilul ăsta vechi nu e capabil să întreacă vreun record. Sau e? Pentru că în timp ce Michael vorbea, Clive accelera. Dă‑i înainte! Mai repede! Ce plăcut e. M‑am lăsat pe spate în scaun și cu ochii pe jumătate închiși, m‑am relaxat. Clive era un conducător bun și șoseaua era aproape goală. De o parte și de alta se întindeau câmpuri până la poalele munților; erau case izolate și acum ne apropiam de sat. Am zărit în trecere o biserică cu o cupolă în formă de ceapă și, dincolo de ea, un grup de case. Șoseaua făcea o curbă și pe neașteptate am văzut o căruță încărcată cu fân apărând la o răspântie. Clive a făcut o mișcare laterală. Am fost aruncată în ușă. S‑au auzit scrâșnetele frânei apoi o bufnitură, în timp ce mașina a aterizat pe câmp, cu o aripă îndoită într‑un pom. — Mamă, ești bine? Am clipit, apoi am dat din cap. Când m‑am redresat l‑am văzut pe Clive. Era încovoiat pe volan. — Nu‑i nimic. Când mi‑am pus brațul în jurul lui a ridicat capul. Culoarea i se scursese din obraji și își apăsa mâna pe piept. Am văzut căruța venind și apoi – trebuie că mi‑am pierdut cunoștința. — S‑a lovit? a întrebat Michael, care coborâse din mașină și avea ușa deschisă. — Nu mai face zarvă… Clive se lupta să stea drept. – Dacă m‑aș putea odihni puțin, am putea merge mai departe. M‑am uitat neliniștită în jur. Bătrânul care conducea căruța se uita peste umărul lui Michael, clătinând din cap și murmurând ceva despre „străinii ăștia". O femeie ieșise dintr‑o casă apropiată și, ceva mai departe, pe șosea, am văzut atârnând afară firma aurită a ceea ce părea a fi un hotel. — O să stăm aici în noaptea asta, i‑am spus lui Clive. Poți să mergi cam două sute de metri? El a dat din cap. A ieșit încet din mașină și Michael, punându‑i o mână pe sub braț, l‑a ajutat să meargă pe șosea. Așa că, din întâmplare, am ajuns la Hotelul Anna‑Maria. Și, deși nu aveam nevoie să suspectez ceva în acel moment, odată ce am trecut pragul, nimic nu a mai fost exact la fel cum fusese înainte.

CAPITOLUL I Suzan Carew se plimba prin Canterbury. Asculta fascinată clopotele vechii catedrale în atmosfera liniștită a amurgului. Vara fusese minunată, însă zilele începuseră deja să se scurteze, iar dealurile verzi erau acoperite de brumă. Venea toamna. În curând câmpia înconjurătoare avea să devină o simfonie arămie. Gândul o purtă deodată la un alt Canterbury, departe, în emisfera sudică; o așezare întemeiată în secolul al XIX‑lea de coloniștii englezi. Acolo, în Noua Zeelandă, luna septembrie era cu totul altfel. La Christchurch, la vremea asta, malurile râului Avon se împodobeau cu narcise; apoi era rândul cireșilor să înflorească. Pajiștea se acoperea cu flori albe, galbene, albastre… În zona de deal, vițeii de curând născuți trebuie că zburdau deja pe pășuni. Vacile fătau întotdeauna mai târziu la Christchurch. Zăpezile munților erau atât de aproape! Dar mai mult ca orice, Suzanei îi plăcea Larchwood Vale. Toți cei dragi ei erau stabiliți acolo, în afară de părinții ei, firește. Era un adevărat leagăn al familiei lor. Pentru moment părinții ei locuiau pe alte meleaguri. Dar curând, când vor ieși la pensie, se vor întoarce acasă. Copilă fiind, îi urmase peste tot în peregrinările lor. Mare om de afaceri, tatăl ei călătorea fără încetare. Faptul acesta îi întărise și mai mult fetei dragostea pentru Larchwood. Din fericire, o dată la doi sau la trei ani făceau un popas mai îndelungat acolo. De curând, Chris Carew fusese trimis în Canada. Cu siguranță că acesta va fi ultimul lui post. Până acum, Suzan îl însoțise mereu. Îi fusese secretară. Dar dintr‑odată fusese cuprinsă de dorința de a zbura cu propriile ei aripi. Și în plus, Stephanie și Brent Morley, niște prieteni din Noua Zeelandă, trebuiau să vină să‑și petreacă concediul în Anglia. Atunci, părinții îi sugeraseră Suzanei să rămână cu ei să le arate regiunea. Fata trăise două luni minunate. Se îndrăgostise de câmpia englezească. Se înțeleseseră foarte bine toți trei. Dar, când Stephanie aducea veselă vorba despre celălalt Canterbury și despre prietenii lor comuni, Suzan se simțea cuprinsă de o ciudată melancolie. Fără să vrea, prietena ei deschidea o rană veche, ascunsă cu grijă, însă atât de sensibilă încă… Pe nesimțite se întunecă. Stelele începură să strălucească pe cerul senin. Era timpul să se întoarcă la hotel. Fără să se grăbească, se opri o clipă în fața unei biserici care îi era deja familiară… Aici fusese botezat, în secolul al XVI‑lea, marele scriitor Christopher Marlowe. Altădată, Suzan îi citea poeziile înfiorată. Mai ales una o tulburase profund: Poetul vorbea despre iubirea dintre o fată și un păstor în munții Noii Zeelande… Dar asta era o poveste veche! De atunci Suzan încercase să uite emoționanta poezie. Străbătuse multe drumuri și cunoscuse mulți bărbați. Dar nici unul nu o tulburase ca acel păstor, de acolo, din emisfera sudică… Clătină din cap iritată. De ce să se lase cuprinsă de nostalgie? Nu mai era fetița fragilă de atunci. Acum avea douăzeci și patru de ani și mult mai multă experiență. Ridică din umeri și grăbi pasul Stephanie și Brent răsuflară ușurați când o văzură, în sfârșit, venind. — Ne‑ai dat ceva emoții, interveni Brent. Știindu‑te singură pe străduțele astea după lăsarea serii… Vino o clipă în camera noastră. Vrem să‑ți facem o propunere. Am comandat ceai și sandvișuri. Cred că ți‑e foame! Suzan, sau Shanna, cum o chemau prietenii ei, se gândea la o schimbare de program. Fără îndoială că însoțitorii ei se hotărâseră să viziteze un alt oraș… Dar nu despre asta era vorba. Stephanie intră direct în subiect. — Ascultă, draga mea. Peste câteva zile ar trebui să pleci în Canada. Însă tatăl tău pare foarte mulțumit de noua lui secretară. De ce nu ai veni împreună cu noi în Noua Zeelandă? Bunica ta, Clotilde, se pare că organizează o mare reuniune de familie. Vor fi acolo toate rudele, toți prietenii și i‑ar place mult să fii și tu acolo ca s‑o ajuți la organizare, ca de obicei. Suzan nu își crezu urechilor. — Dar ultima reuniune a fost abia acum cinci ani! Din câte știu, adunările astea au loc o dată la zece ani, nu‑i așa? — Din păcate, murmură Brent, Clotilde ar putea să ne părăsească până atunci… E foarte bătrână. Doar ea își mai aduce aminte de vechile legende, de povestea pionierilor. Știi cum se întâmplă: de fiecare dată se găsește cineva care nu a fost la adunările precedente și toți vor să asculte povestea trecutului. De data asta e vorba de o rudă îndepărtată care scrie o carte despre Alaska. Se află în Noua Zeelandă cu niște afaceri și vrea să profite de ocazie ca s‑o întâlnească. Atunci, Clotilde s‑a gândit… Vocea i se stinse. Urmă o lungă tăcere. Bându‑și ceaiul, Suzan își amintea de ultima adunare a „prietenilor pionierilor”, cum zicea bunica. Câtă muncă pentru a pregăti totul! Din fericire, Morgan, fratele Stephaniei, pusese umărul alături de ea. În timpul ăsta, John, simțindu‑se neglijat, se consolase cu verișoara ei din Tahiti. Au fost văzuți deseori împreună. Situația devenea din ce în ce mai jenantă. Morgan, cu gentilețea lui obișnuită, o ajutase să iasă din acest impas. Îi permisese să se despartă de John salvând în același timp aparențele iar mica comunitate își regăsise liniștea. În ciuda imensității proprietăților și a distanțelor enorme care despărțeau locuințele între ele, izolarea întărise legăturile dintre cei trei vecini: Larchwood, Forester și Hervington‑Blair. Trei familii întemeiate de trei bărbați întreprinzători care se împrieteniseră pe vapor în timpul îndelungatei călătorii. Wilfrid Hervington‑Blair era la al doilea voiaj către Noua Zeelandă. Se întorsese în Anglia să‑și caute iubita. Dar avusese o cruntă dezamăgire. În lipsa lui, aleasa inimii se măritase cu altul… Suferise enorm. În disperarea lui hotărâse să se stabilească departe de orice așezare omenească și pentru aceasta alesese ținutul inaccesibil de dincolo de munți. Se stabilise pe câmpia inospitalieră de la Canterbury, urmat de tovarășii de călătorie, Eldread Forester și Gerard Larchwood. Toți trei reușiseră să dea acestei câmpii aride o frumusețe pastorală. Au urmat alte generații urmărind același scop. Puțin câte puțin, bunăstarea înlocuise cumpătarea și chibzuință de altădată. Dar cele trei familii au rămas unite prin legături indestructibile. John era un Forester, Stephanie și fratele ei erau Hervington‑Blair. În curând Suzan avea să întâlnească din nou toate aceste chipuri familiare. Se hotărî să joace deschis. — Aș veni. Dar mi‑e frică. Toată lumea va crede că m‑am întors pentru că… Fran nu mai este. Stephanie păru surprinsă. — Nici nu m‑am gândit la asta. În definitiv, tu l‑ai părăsit pe John și nu invers. Nu el te‑a lăsat pentru Fran. Tu l‑ai abandonat pentru Morgan. Este cu totul altceva! Păcat însă că povestea voastră n‑a durat. Mi‑ar fi plăcut să‑mi fii cumnată. Evident, te înțeleg. Între tine și Morgan totul s‑a terminat, John este văduv… Oamenii s‑ar putea să interpreteze greșit întoarcerea ta. Nu‑ți face probleme. N‑o să‑ți fie greu să pui lucrurile la punct Și va fi cu atât mai rău pentru gurile rele. Suzan pufni în râs. Dar, imediat, chipul i se înnegură din nou. — Să nu‑i scrii chiar acum mamei tale. Aș vrea să mă mai gândesc. — Haide, o rugă Stephanie, doar n‑ai intenția să te răzgândești? Te rog, vino cu noi! Ar fi formidabil, nu‑i așa, dragul meu? Soțul ei aprobă călduros. Suzan nu răspunse nimic. — Dă‑ți seama, continuă Stephanie. Într‑o săptămână suntem acolo. Din păcate, Morgan nu va fi acolo ca să ne întâmpine… — …Și de ce, mă rog? întrebă Suzan într‑o doară. — Lucrează în insulele Noile‑Hebride. Însoțitoarei nu‑i veni să creadă. — Morgan! În mijlocul Pacificului? Ce naiba face acolo? Și de ce nu mi‑ai vorbit despre asta? — Pentru că nu m‑ai întrebat. Nu prea îți place să vorbești despre el! — Ai dreptate. În orice caz, vestea este uimitoare. Și bunica nu mi‑a spus nimic! — Draga noastră mătușă Clotilde nu prea stă bine cu memoria. De la o vreme cam uită. Shanna acceptase formal explicația, dar nu crezu un cuvânt. Bătrâna doamnă fusese întotdeauna o femeie cu capul pe umeri. — Cu ce se ocupă Morgan acolo? — Predă agronomia într‑un colegiu. Dan Cairns îi ține locul pe domeniu. Lucrează acolo de atâta vreme! Expresia încordată a lui Brent nu îi scăpă Suzanei. Părea foarte stingherit. De ce? Cei doi îi ascundeau oare ceva? Nu era posibil! Se hotărî să schimbe subiectul. — Ce mai face John Forester? Trebuie să‑i fie greu după moartea lui Fran. Din fericire nu aveau copii… O mai păstrează pe bătrâna bonă, nu‑i așa? — Da, ea are grijă de casă. E o comoară, să știi! Bărbatul ei se ocupă de grădină și ajută și la fermă. John pare să‑și fi revenit după nenorocire. În sfârșit, e greu să știi adevărul. Este atât de închis în el! Vrea să se lanseze în politică. Era clar că lucrurile se schimbaseră. Altădată John nu se gândea decât la ținutul lui… Își aducea aminte de zilele fericite din copilărie. De mai multe ori tatăl ei fusese trimis în țări îndepărtate în care nu existau școli englezești. Atunci micuța Shanna fusese încredințată bunicii, unde petrecuse sejururi îndelungate. De atunci însă se schimbase mult, așa cum se pare că se întâmplase și cu John. Își aminti de Fran. Într‑o străfulgerare îi revăzu părul auriu, ochii albaștri care păreau să reflecte imensitatea cerului… Erau doi ani de când murise… Într‑o zi Martine Griffiths îi spusese: — E formidabil cât de bine te înțelegi cu Fran. Evident, nu ai ce să‑i reproșezi: l‑ai părăsit pe John și era liber să facă ce vrea. Dar ai fi putut să te simți ofensată văzându‑l că se consolează atât de repede, și tocmai în brațele verișoarei tale. Shanna izbucnise în hohote de râs. Se simțea ușurată. Nimeni nu ghicise adevărul. Toți crezuseră în dragostea ei subită pentru Morgan… Morgan știa că John și Shanna erau totul unul pentru celălalt. Dar, văzând nefericirea fetei când iubitul ei se îndreptase către alta, nu șovăise. Doar din cavalerism îi propusese Shannei să simuleze o legătură între ei. În felul ăsta putea să se despartă de John și să‑și păstreze orgoliul. Ea acceptase recunoscătoare. John reacționase așa cum trebuia. A avut tactul să nu‑și manifeste bucuria când Shanna i‑a dat vestea. Nu prea a pus la inimă rolul îndrăgostitului părăsit și a așteptat plecarea „prietenilor pionierilor” ca să facă publică logodna cu Fran. În felul ăsta, onoarea era salvată pentru toți. Tatăl lui Fran venise din Tahiti pentru reuniune. Așa se face că tinerii au grăbit căsătoria pentru a profita de prezența lui. Shanna a rămas mai multe luni la Larchwood. Părinții erau plecați în Asia într‑o misiune complicată. Au preferat să o știe acasă în siguranță. Apoi buna Clotilde încurcase lucrurile fără să vrea: îi încredințase administrarea proprietății lui Morgan. Era convinsă că acesta o va lua în căsătorie pe Shanna. Era deci firesc ca el să preia conducerea treburilor. Suzan sperase ca el să refuze. La urma urmei, logodna lor nu era decât o fațadă. Dar spre marea ei surprindere, Morgan nu a procedat așa cum se așteptase, ci și‑a scos la vânzare cabinetul veterinar și a venit să se instaleze la Larchwood Vale. Când Suzan i‑a făcut cunoscută mirarea ei, el nu i‑a răspuns imediat. Apoi a privit cu o expresie cinică. — Și de ce aș fi refuzat, Suzan Carew? Postul ăsta îmi convine de minune. — Dar… Păreai atât de preocupat de meseria ta… — Am fost. Apoi am simțit chemarea pământului. E minunat să fiu pe domeniul meu… Suzan a tresărit contrariată. Spusese „domeniul meu”… — Ai devenit atât de calculat? l‑a întrebat încet. Nu te știam în felul ăsta. Morgan a schițat un zâmbet rece. — Nu mă cunoști prea bine. — Acum îmi dau seama. Totuși, ce se va întâmpla cu Blair Peaks? Tatăl tău s‑a gândit mereu că tu îi vei lua locul. Dar acum, dacă vrei să te întorci la pământ… — Brent se ocupă de Blair Peaks de multă vreme. Acolo se simte ca acasă. Și Stephanie la fel. Nu‑ți face griji! Nu renunț la partea mea din domeniu. Ce este al meu, rămâne al meu! Dar de vreme ce Brent și Stephanie s‑au instalat acolo, oferta bunicii tale a picat la țanc. La Larchwood Vale nu voi fi departe de pământul strămoșilor mei. Suzan era tulburată. Întotdeauna îl crezuse pe Morgan un om sincer. Când acesta îi propusese logodna „de ochii lumii” fusese convinsă că procedase așa doar din gentilețe. Se înșelase oare? Era vorba de un plan pus la punct cu minuțiozitate? Să se fi gândit că luând‑o în căsătorie va deveni stăpânul domeniului? Se hotărâse să se lămurească cât mai repede. După puțin timp a rupt logodna și a plecat să‑și întâlnească părinții la Bangkok. Totuși, Morgan nu și‑a reluat lucrul la cabinetul veterinar. S‑a instalat la Larchwood Vale… În sfârșit, până la urmă s‑a lăsat păgubaș. Însă de ce nu i‑a scris bunica nimic despre el? Dar asta nu mai avea nici o importanță acum. Dimpotrivă, chiar în felul ăsta îi va fi mai ușor când se va întoarce. Poate că Morgan avea de gând să rămână acolo mai departe. Suzan nu vorbise încă cu nimeni despre asta. Nu îndrăznise. Dar acum, totul se schimbase. — Iată o problemă mai puțin, spuse ea ușurată. N‑aș putea suferi să ne observe lumea pe toți trei, întrebându‑se pe cine voi alege: pe Morgan sau pe John. Voi putea în sfârșit să trăiesc așa cum vreau și să mă instalez liniștită acasă la mine, la Larchwood Vale. De multă vreme visez să mă ocup de domeniu așa cum a făcut‑o bunica atâta vreme. Mama va fi încântată! Dintotdeauna ea a vrut să mă vadă așezată acolo. O privi pe Stephanie, dar aceasta își întoarse ochii. Din nou, avea un simțământ ciudat: prietena ei îi ascundea ceva. Era tot în septembrie. Dar toamna lăsase locul primăverii. Călătoria lor de la capătul lumii era pe terminate. Prin geamul avionului, priveau câmpia Canterbury care semăna cu un eșichier de verdeață mărginit de apele albastre ale Pacificului. În depărtare, munții păreau minusculi. Avionul alunecă ușor către pista de aterizare. Un impact ușor și roțile atinseră pământul. Suzan era nespus de fericită: se întorsese în sfârșit acasă! Era dimineață devreme. Trebuiră să mai zăbovească în oraș câtva timp. Înainte de plecare Brent comandase o mașină nouă și trebuia să meargă la garaj să o ridice. Nu mult după ce intră în posesia ei se angajară pe autostrada Sudului. Trecură de râul Rakaia și o luară spre vest, către întinsele pășuni. Șoseaua asfaltată făcu loc drumului de țară care îi învălui într‑un nor de praf. Dar acest neajuns era din plin compensat de pitorescul peisajului. Departe în zare, vârfurile înzăpezite ale munților parcă îi chemau într‑un chip tainic și făceau ca dealurile înverzite care se înălțau la poalele lor să pară niște miniaturi. Pe pășuni, vițeii zburdau plini de viață. Acum nu mai era nici un risc de vreo ninsoare întârziată care, întinzându‑și peste tot nuanța albă, să le pună viețile în primejdie. Soarele primăvăratic făcea să scânteieze canalele de irigație care aveau să înlăture seceta din perioada de vară. Peste tot era o orgie de flori multicolore: zambile cu parfum îmbătător, narcise cu petale aurii. În livezi merii în floare semănau cu niște uriașe buchete de mireasă. Văzură trecând un majestuos cârd de gâște albe, mergând legănat către râu. Shanna privea Încântată munții pe care ti iubea, ca și când și‑ar fi regăsit niște prieteni vechi: muntele Hutt, muntele Somers, cele două piscuri Ponces… Drumul urca pe coline. Se apropiau de cele trei domenii. În curând aveau să vadă colinele albe ale reședinței de la Larchwood Vale. Casa lui Blair Hill era cea mai îndepărtată dintre cele trei. Dar deja copacii plantați de mâna omului se deosebeau de cei din pădure. Străbăteau acum Forester Gorge. O luară pe drumul care ducea la conac. Shanna văzu cum apare încet marea poartă de piatră. Rămase înmărmurită. Altădată nu putea să o privească fără emoție. Acum, viitorul ei era legat de Forester Gorge, de această locuință idilică, alături de bunica ei dragă. Dar toate astea erau acum de domeniul trecutului. Intrară pe poartă. Pe un cal negru îi aștepta un călăreț sobru: era John. Brent încetini, apoi opri mașina în timp ce John descăleca. El deschise portiera din spate, o ajută pe Shanna să coboare din mașină și o îmbrățișă sărutând‑o pe obraz, șoptindu‑i: — Bine ai venit acasă, frumoasă aventurieră! Îi sărută și pe Stephanie și pe Brent. — Am văzut mașina când eram pe culmea dealului, explică el vesel. Clotilde este foarte emoționată. M‑a rugat să vă întâmpin. De când a primit scrisoarea care anunța întoarcerea Shannei nu‑și mai găsește astâmpărul. Scrisoarea fusese o idee a Stephaniei. Se gândise că în felul ăsta ar putea să evite un șoc prea puternic pentru bunica. Sau voise în primul rând să‑l anunțe pe John despre întoarcerea fostei lui logodnice? Gândul acesta nu îi surâdea Suzanei. — Nu vreau s‑o facem să aștepte, spuse ea sec. La drum! Sper să te revăd în curând, John! — Voi veni la voi astă seară. E o reuniune a clanurilor. Părinții tăi sunt deja acolo, Stephanie. Abia așteaptă să le povestești cum a fost călătoria. Vestea asta îi făcu plăcere Shannei. Îi iubea pe Stephen și Maria Hervington‑Blair. Rămăseseră atât de tineri! Și totuși aveau cel puțin șaptezeci de ani. Maria avusese copii foarte târziu. Pentru cuplu, nașterea primului copil însemnase începutul unei noi tinereți. Trecură pe sub arcul de piatră sculptată care își întindea umbra ca o binecuvântare asupra domeniului. În stânga casei fagul cel bătrân începea să‑și etaleze frunzele proaspete. Un salcâm de un soi deosebit, din Australia, îi ținea companie. Încărcat cu flori mari, galbene, semăna cu un glob de aur. Shanna fu copleșită de amintiri. Într‑o zi, în timpul scurtei logodne, Morgan ii spusese: — Florile astea au culoarea ochilor tăi, Suzan. Nu sunt nici brune, nici verzi, ci sunt… John nu îi făcuse niciodată un asemenea compliment. Însă pentru ca să descrie ochii lui Fran, părul lui Fran, avea un repertoriu imprevizibil… Fran era atât de frumoasă! Ochii ei erau de albastrul safirelor, părul îi era de aur roșu… În rest, cele două fete se asemănau mult. Erau asemenea a două fotografii identice din care una, expusă prea mult la soare, își pierduse prospețimea. Dar ce rost avea să răscolească trecutul? Shanna era acum mult mai călită. Timp de cinci ani dusese o viață veselă și plină de evenimente, acumulând multă experiență. Fusese curtată de mulți bărbați. Singura pată întunecată în acest tablou, în timpul acestor ani, fusese îndepărtarea de pământul natal. Nu, nimic nu se schimbase! Parcul era la fel de frumos. Pârâul îngâna același refren zglobiu pe pietrele lui șlefuite. Salcia plângătoare semăna și acum cu o colibă mică. Găinile cotcodăceau grave la fel ca odinioară… Dincolo de plopi, se întindea un somptuos covor viu colorat: rondul cu violete al Clotildei era tot acolo, înmiresmând aerul primăvăratic. Cameliile erau și ele înflorite. Mașina înconjură casa și se opri lângă terasă. O siluetă fragilă și împovărată de ani îi aștepta în capul scărilor. Suzan coborî din mașină și se grăbi spre Clotilde care o cuprinse în brațe. — Ce frumoasă ești, draga mea! Ai învățat toate secretele eleganței europene. Dacă mă gândesc bine tu întotdeauna ai avut atâta șic! Chiar și în blue jeans tu pari a fi o regină Simt cum inima mea bătrână bate mai repede. Sunt atât de fericită să te văd din nou! Și taiorul ăsta îți vine minunat! Are aceeași culoare ca frunzele fagului. Culoarea misterioasă a ochilor tăi, copila mea. — Haide, bunico! Mă faci să roșesc, protestă timid fata. Am îmbrăcat taiorul ăsta ca să‑ți fac o plăcere, să știi! Dar să nu te amăgești așa ușor, adăugă zâmbind ștrengărește. Nu va dura prea mult până să trec la ținuta obișnuită: jeans. Ochii bătrânei se umpluseră de lacrimi. Și Shanna și‑i simțea pe ai ei umezi de emoție. — Mor de foame, spuse fata pe un ton vesel, ca să alunge stânjeneala. Ceaiul e gata? — Bineînțeles, draga mea. Să mergem în sufragerie! Fata o luă de braț pe bătrână și porniră împreună. Camera mare era la fel de primitoare. Ferestrele mari cu vitralii erau deschise. O briză ușoară umfla perdelele mov. În contrast cu exteriorul, camera era destul de întunecoasă. Astfel încât Shanna nu îi văzu la început decât pe Stephen și Maria. Apoi, când ochii i se obișnuiră cu penumbra îl descoperi pe Morgan. Triunghiul de odinioară era adunat din nou. El veni spre Suzan și îi mângâie obrazul proaspăt. — Doamne! exclamă fata surprinsă. Am avut impresia că am vedenii. Te credeam în Noile Hebride. — Am stat acolo două luni. Dar m‑am întors pentru perioada de fătare a mieilor. Știi bine că nu aș lipsi de la asta pentru nimic în lume. — Cum așa, Stephanie, reluă Suzan, n‑ai spus tu că Morgan a plecat de la Larchwood pentru totdeauna? — Nicidecum. M‑ai înțeles greșit. Știam că e tot aici, însă… Neștiind ce să mai creadă, Suzan se întoarse către Brent. El asistase la discuția lor din Anglia. Dar el întări spusele soției lui. — Doar îl cunoști pe Morgan. N‑a putut să rămână mult timp în insulele Pacificului. Acolo nu sunt oi! — Nu îl știam pe prietenul nostru atât de pasionat de creșterea oilor, replică tânăra cu nonșalanță. La urma urmei, timp de mai mulți ani a preferat meseria lui de veterinar; John în schimb, a trăit mereu pe pășunile alpine… — John a început să se schimbe, reluă cu răceală Morgan. Și‑a părăsit oile ca să intre în politică. Și să nu mai punem la socoteală alte preocupări… mai frivole… Maria servi ceaiul. Bătrânul Stephen își privea fiica cu atenție. — Călătoria asta cred că ți‑a priit, spuse bătrânul admirativ. Te găsesc foarte frumoasă. Și parcă te‑ai mai împlinit și îți stă bine. — Și încă o să mă mai împlinesc, tată, răspunse femeia roșind. Pentru că aștept un copil. Toți erau încântați de această veste. Stephanie deveni centrul atenției, spre marea ușurare a Suzanei. Tânăra se apropie și se așeză lângă bunica Clotilde. Bătrâna doamnă părea că nu mai îmbătrânise deloc în acești cinci ani de când nu se mai văzuseră. Morgan îi oferi Shannei o farfurie cu fursecuri. Ea îi refuză politicos. — Haide, nu face mofturi, spuse el cu asprime. Am tăiat vițelul cel gras pentru întoarcerea copilului risipitor. Nu ne dezamăgi. Apreciază meniul! De altfel, ai nevoie să te mai împlinești. Ești slabă ca un țâr! — Nu‑ți face griji, nu sunt la regim. Dar prefer prăjiturile mamei tale. Gând le gust, parcă mă simt din nou copil. Vrei să‑mi dai una, te rog? — Ca plăcere, dar te rog să rămâi așa cum ești. Copil, erai o adevărată pacoste. Toată ziua trebuia să alerg după tine; să te pescuiesc din scăldătoarea rațelor și să mă urc după tine până în vârful bătrânului fag. Tu și Louis erați niște diavoli. Și de fiecare dată când făceai vreo poznă, la mine veneai să ceri ajutor. — Aveam o slăbiciune pentru tine, răspunse Suzan roșind. Eram atât de fericită când veneai să mă salvezi. Erai cavalerul meu. Aș fi vrut să‑ți îndeplinesc dorințele cele mai tainice și să ți le ofer pe o tavă de argint… — Dorințele mele cele mai tainice? Care de exemplu? — De exemplu să o conving pe Martine Reddington că ești bărbatul cel mai seducător din lume. Să o conving să‑l părăsească pe Philip Griffiths… Morgan rămase cu gura căscată. — Martine Reddington, dorința mea cea mai tainică? De unde ai scos‑o și pe asta? M‑am întâlnit cu ea o dată sau de două ori dar mi s‑a părut toarte plictisitoare. Cât despre tine, când ai venit la ultima reuniune a trebuit să te îndrăgostești de John! Ai fi făcut mai bine să mă consideri pe mine cavalerul tău, adăugă răutăcios. Asta te‑ar fi făcut să eviți deziluziile. Maria îi oferi fetei încă o ceașcă de ceai și asta îi dădu un răgaz până să răspundă. — Iubirile din copilărie nu durează toată viața, replică Suzan cu o împunsătură cinică. Înțelege, eu și John avem aceeași vârstă. Copil fiind, îl consideram un puști, iar tu erai deja un tânăr. Însă la ultima reuniune… — …La ultima reuniune, te‑ai lăsat mânată de o pornire prostească! Se înfruntară din priviri. Glasurile li se înăspriră. — Cum poți să gândești în felul ăsta? John este un băiat foarte serios, foarte ponderat. — Nu e făcut pentru tine. Mă mir că nu ți‑ai dat încă seama de lucrul ăsta. — De ce? Pentru că s‑a îndrăgostit de Fran? În definitiv, logodna noastră nu era… oficială. Morgan o cercetă cu ochii lui negri, încercând parcă să‑i ghicească gândurile. — Te‑am făcut atentă înainte de întâmplarea asta. Adu‑ți aminte de seara când am citit scrisorile lui Gerard către Victorine… Suzan prefera să nu‑și mai amintească seara aceea. — M‑ai întrebat dacă eu și John avem gusturi comune. Dar nu ai spus nimic rău despre el. — Atunci nu aveam nici un motiv s‑o fac. Dar mi se părea că îi cazi în brațe prea ușor. Poate eram gelos! adăugă cu acreală Morgan. Suzan își plecă ochii. Prin urmare, John se îndrăgostise de Fran, și Morgan jucase rolul salvatorului mărinimos. O făcuse oare doar din generozitate? În definitiv, ea era unica moștenitoare a unei mari proprietăți… Încet, își ridică privirea și reuși să‑și ascundă tulburarea. Avea deja experiență! — Uneori, murmură ea cu o voce egală, mă întreb dacă propunerea ta era pornită pur și simplu din generozitate. Când mi‑ai propus să anunțăm logodna ca să salvăm aparențele, nu aveai și un gând ascuns în minte? Erai într‑adevăr complet… dezinteresat? — Ești mai răutăcioasă ca altădată. În sfârșit, ai înțeles că nu sunt Ivanhoe! Pur și simplu am știut să prind din zbor o ocazie interesantă. Dar tu nu ai jucat sincer! Te‑ai folosit de mine și pe urmă ai plecat. Shanna, care își sorbea ceaiul, simți cum furia o strânge de gât. — Îți admir marea sinceritate, replică ea sec Și… chiar credeai că planul îți va reuși? De ce? De data asta, Morgan păru încurcat. Șovăia… — Dacă ar fi mers, spuse el în sfârșit, ți‑ai fi realizat vechiul tău vis: să‑mi oferi pe o tavă de argint visul meu cel tainic… Shanna fierbea de furie. Dacă ar fi fost singuri ar fi sărit în sus. Își dorea chiar atât de mult să pună mâna pe Larchwood Vale? Evident, Brent îi luase locul la Blair Hill, dar nu cu gândul să‑l spolieze. Când acesta se însurase cu Stephanie, Morgan era de multă vreme hotărât să devină veterinar. Tatăl lui îl văzuse bucuros pe ginerele său luând locul fiului rătăcitor. Pentru Morgan nu mai rămânea decât o singură soluție: să se îndrepte către Larchwood Vale! Glasul bărbatului o făcu să revină la realitate. — Te‑ai întors, în sfârșit. Multă apă a curs pe râu, și, ironia soartei, John este din nou liber! Atenție, Shanna! Nu mai repeta greșeala de odinioară! Nu sunt pregătit să joc încă o dată rolul de salvator. Când vei înceta oare să‑l vezi în roz pe acest Don Juan? N‑ai ajunge nicăieri căsătorindu‑te cu John! Fii înțeleaptă, frumoasa mea! — Înțelepciunea nu are nici o legătură cu asta — Te înșeli. Aliindu‑te cu mine ai câștiga mult. Avem multe în comun. Avem aceleași gusturi, aceleași idei. Pe asemenea bază se construiește o căsnicie solidă, nu pe o admirație romantică și trecătoare. Shannei îi îngheță sângele în vine, dar nu lăsă să se vadă nimic. — Uită‑te la părinții mei, continuă Morgan… — Nu ai ales un exemplu potrivit, i‑o tăie scurt. Părinții tăi sunt legați unul de altul de un atașament solid. Dar au păstrat toată dragostea din tinerețe. Asta face minunată legătura lor. Când eram doar o fetiță îmi amintesc că am văzut‑o pe mama ta aruncându‑se în brațele tatălui tău ca o adolescentă. Asta m‑a uimit la vremea aceea. — La doisprezece ani erai foarte perspicace. Dar la nouăsprezece unde ți‑a fost mintea? Cum ai putut să te îndrăgostești de un palavragiu frumos ca John? — În orice caz, am avut destulă judecată să rup foarte repede așa‑zisa logodnă cu tine! Așeză ceașca și se ridică brusc. — Haide, bunico, spuse Suzan zâmbitoare, hai să‑mi arăți casa! Vreau să explorez flecare colțișor și să văd dacă s‑a schimbat ceva! Spera că îi închisese gura lui Morgan. Dar el nu părea deloc afectat de discuție. Părăsind încăperea tânăra îl auzi spunând cu tonul cel mai firesc din lume: — Hai, bătrâne Brent, povestește‑ne amintirile din călătorie. Ești un scriitor foarte nepriceput. În scrisorile tale nici măcar nu ne spuneai dacă era vreme frumoasă sau nu. Toată lumea izbucni în râs. Shanna își mușcă buzele. De ce nu rămăsese omul ăsta diabolic în Noile Hebride?