Romane de dragoste pdf

Capitolul 1 — Londra în august e un iad, anunţă Cherry O’Shann. Îi făcu acest anunţ lui Rupert, motanul negru al restaurantului, care stătea în faţa ei, lingându-şi labele. Era o zi toridă, asfaltul sfârâia de căldură, vântul era uscat şi toţi, în afară de ea, erau la ţară sau la mare. — Aş dori să fiu şi eu mulţumită ca tine, i se adresă ea lui Rupert. Îl botezase Rupert pentru că semăna în mod comic cu un unchi de-al ei. Mi-aş dori să savurez statul aici până la prânz, văzând aceleaşi feţe cunoscute, alegând din meniu ce e mai ieftin, nu ceea ce aş dori să mănânc. Aş fi vrut să consider vechiul birou de avocatură unde lucrez ca fiind Paradisul, cum crede angajatorul meu, domnul Julian Wright. Aş dori să nu-mi doresc tot timpul să scap de toate. Se spune că mulţumirea e o virtute, dar nu e mai degrabă un fel plăcut de a masca înfrângerea? Rupert nu răspunse. Se întinse, dădu mânios din coadă şi se aşeză la loc. Cherry oftă şi deschise ziarul. Nu era nimeni la ora aceea în restaurant să o admire, ceea ce era păcat. Cherry O’Shann arăta bine. Părul ei era roşcat-arămiu. Fruntea ei era largă, ochii mari şi depărtaţi erau căprui, buzele pline, bărbia frumos conturată dând impresia de voinţă. Era o faţă atrăgătoare: vie şi expresivă. Era de înălţime medie, suplă şi avea haine elegante, cât îi permitea salariul. Cherry citea mereu anunţurile de oferte de serviciu, mai întâi. Nu stiai ce poţi găsi acolo. Vreun fost prinţ misterios putea căuta o secretară. Soţia unui milionar poate dorea o tânără însoţitoare să meargă cu ea în jurul lumii. Acum optsprezece luni, Cherry se gândea că terminase cu dragostea. Inima i se împietrise. Nu mai putea citi un roman de dragoste cu final fericit fără să vrea să-l arunce în foc. Dacă ai fi întrebat-o ce gândea despre prietenie, ar fi răspuns: — Nu există prietenie între două femei, cea mai bună prietenă îţi va fura bărbatul. Sau dacă ai fi întrebat-o care era părerea ei despre dragoste, ar fi zâmbit misterios şi ar fi răspuns: — Ce ştiu bărbaţii despre dragoste? Imediat ce pleacă de lângă tine, încep să flirteze cu prima fată frumoasă care le iese în cale. Cherry fusese părăsită. Probabil cel mai rău lucru care i se putea întâmpla unei fete sensibile. Aruncată ca un palton purtat. Dată la o parte de o inimă care alădată bătea nebuneşte pentru ea. Cherry crezuse că toată lumea îi cunoştea ruşinea. Dar în cele din urmă simţul umorului o salvase. Acum se gândea că dacă ar fi putut evada din Londra un timp s-ar fi vindecat complet. Să schimbe privelistea, slujba şi oamenii. Deodată, citind anunţurile, scoase un mic ţipăt. Nu-şi putea lua ochii de la un anunţ. „Scriitor, călătorind spre Insula Locus în căutarea culorii locale, caută pentru angajare tânără secretară. Trebuie să fie inteligentă şi educată. Prezentaţi-vă la camera 24, Hotel Ritz”. Numele Insulei Locus o făcuse pe Cherry să tresară. Insula Locus... locul unde cândva credea că îşi va întemeia o familie. Cât de des îşi imaginase asta! Nu doar din descrierile din scrisorile lui Simon, ci şi din propria imaginaţie. Insula Locus, unde el o aşteptase să-i fie mireasă. Acum optsprezece luni, scrisoarea lui îi spusese că se căsătorise cu altă fată. Cu cea mai bună prietenă a lui Cherry, căreia însăşi Cherry îi dăduse o scrisoare de recomandare pentru Simon! Nina Morris, drăguţă, delicată, înşelătoare. Nina, care era acum soţia lui Simon. Închise ochii şi şi-l imagină, cu părul lui blond, ochii lui veseli, înalt, lat în umeri. Nu e de mirare că i-a plăcut Ninei! Cherry se hotărâse să nu se mai gândească la ei. Totuşi, văzând numele de Insulei Locus, toată tristeţea îi reveni şi-i venea să se răzbune. Îşi strânse pumnii şi în ochii ei se oglindi mânia şi hotărârea. Voi obţine neapărat slujba asta, se gândi ea hotărâtă. Voi merge acolo cu acest scriitor şi voi vedea ce au de spus. Nu va fi o zi plăcută pentru Nina când voi sosi! Puse ziarul sub braţ, ceru nota de plată, se duse la oglinda din partea cealaltă a sălii şi îşi aranjă pălăria. Se va prezenta la interviu imediat. Ce dacă întârzia la biroul de avocatură. Zece minute mai târziu se prezenta la recepţia hotelului. Se gândea că acela care dăduse anunţul trebuia să fie bogat. Acest hotel era scump. Cherry crezuse că scriitorii locuiau în mansarde. Sau dacă trecuseră de faza asta, aveau vile la ţară, cu mobilă din stejar şi seminee. Dar nu în cel mai scump hotel din Londra. Avu o presimţire rea. Dacă e un anunţ fals? se gândi ea. Poate că nu e scriitor. Voi afla curând şi dacă se dă la mine, vede el. Ochii ei căprui aveau o strălucire periculoasă. Ciocăni la uşă şi se auzi o voce bărbătească plăcută. — Intră. O clipă mai târziu se afla într-un living modern, în faţa unui birou negru la care stătea un tânăr înalt şi suplu cu părul saten, ochi cenuşii şi ochelari cu rame de baga. — Aş dori să vorbesc cu domnul... Am venit pentru anunţ. Tânărul zâmbi. Avea un zâmbet fermecătoar. Prea fermecător, având în vedere că nu se cunoşteau, se gândi Cherry. — Da, spuse el. Ia loc. Eu am dat anunţul. Îl privi atentă. — Dar am crezut... spunea că e vorba despre un scriitor. — Ei bine, de ce n-aş fi un scriitor? Nu ştia ce să spună, dar îşi imaginase scriitorii fiind bătrâni, cel puţin scriitorii care aveau bani să călătorească în Indiile de Vest cu o secretară. — Numele meu, spuse tânărul, e Nicolas Fitzgerald. Se scrie N-I-C-O-L-A-S, nu N-I-C-H-O-L-A-S. Vei ţine minte? Murmură ceva. Cu greu îşi reveni din uimire. — Iar numele meu e Cherry O’Shann. — Un nume frumos, comentă el. Parcă ar fi luat dintr-o comedie muzicală. Eşti secretară? — De ce n-aş fi? O irita. Nu numai că se purta familiar, dar era şi puţin ironic. — Ai dreptate. Dar m-am gândit că eşti prea dominantă ca să fii o secretară bună. În plus, arăţi bine. Asta nu distrage atenţia celor pentru care lucrezi? Cherry se rosi, mânioasă. Era gata să se ridice şi să plece, dar îşi aminti ce însemna slujba pentru ea. Voia să se răzbune pe Simon şi Nina. Răspunse rece: — Mulţumesc pentru compliment, dar am ştiut întotdeauna să-mi port de grijă. Tânărul îşi dădu capul pe spate şi râse. — Aşa deci. Ştii câte candidate am văzut în dimineaţa asta? Cam cincizeci. Probabil că era adevărat, se gândi ea. Era o slujbă atrăgătoare. Călătorie, aventură. Plus posibilitatea unei povesti de dragoste. Dar Cherry nu voia o poveste de dragoste, ci răzbunare. — Poate că ai văzut cincizeci, dar până acum n-ai angajat niciuna, nu-i aşa? — Nu, admise el. N-am angajat niciuna până acum. Aşteptam să... — Ce aşteptai? întrebă ea. Zâmbi. — Poate te aşteptam pe tine. Îi venea să-l pălmuiască, ar fi meritat. Era un tânăr insuportabil. Dacă obţinea slujba, va fi o plăcere să-l pună la locul lui. Se controlă şi răspunse: — De ce să mă aştepţi pe mine? Întinse picioarele lungi şi privi tavanul. — Când m-am hotărât să angajez o secretară să mă însoţească la Insula Locus, îmi imaginam cam cum ar arăta. Niciuna dintre celelalte candidate nu s-a potrivit cu ce-mi imaginasem, în afară de tine. Cherry se ridică în picioare. — Evident, anunţul a fost o glumă şi dacă pe tine te amuză, te asigur că pe mine sau pe celelalte fete care şi-au irosit timpul şi au dat banii pe autobuz, nu. Vezi, te rog, să-mi dai doi silingi pe care i-am dat pe bilete şi mă voi întoarce la biroul unde lucrez. — Hei, se ridică şi el, ce tot spui? Îşi vârî mâinile în buznare şi o privi enigmatic. Era foarte înalt, cam un metru nouăzeci. Era suplu. Nu te pripesti cu concluziile? Postul există. Merg în Indiile de Vest pentru culoarea locală şi doresc o secretară. E aşa de ciudat? — Nu, răspunse ea. — Salariul este de douăzeci de mii de lire pe an plus cheltuielile. Ce ai de spus? — Nimic, spuse Cherry. Să-ţi trimit recomandările? — Recomandări? Nu-mi pierd timpul cu aşa ceva. Dacă sunt prea bune s-ar putea să fie false şi dacă nu sunt prea bune nu mi le-ai arăta, nu-i aşa? Mânia o cuprinse din nou. — Sugerezi că as falsifica recomandările? întrebă ea. — Nu înţeleg de ce n-ai face-o dacă nu le-ai obţine altfel. Dar cum văd că te superi, nu insist. Întotdeauna cântăresc oamenii după înfăţişare. Ce bun să fii scriitor dacă nu poţi aprecia caracterul unui om? — Vrei să-mi dai o probă de dictare? — O, sunt sigur că poţi stenografia. Nu gândesc prea repede, se scuză el zâmbind. Se întrebă cu cinism dacă totuşi gândea. — Ce fel de cărţi scrii? întrebă ea. — Romane de dragoste. Plaje luminate de lună, palmieri, săruturi pasionate. Cred că-ţi dai seama despre ce e vorba. — Pare ciudat că un bărbat vrea să scrie aşa ceva, nu se putu ea opri să remarce. — De ce? întrebă el. La urma urmelor, şi bărbaţii pot fi romantici, nu numai fetele. Dragostea e un subiect plăcut, eşti de acord? Buzele ei se strânseră. — Nu ştiu la ce foloseşte, răspunse ea. — Păcat, oftă el. Am auzit că Insula Locus e plină de romantism. Dar dacă nu eşti romantică, degeaba. Poate că mă vei tempera. *** Un sfert de oră mai târziu, când Cherry părăsi hotelul, acceptase slujba. Va călători cu el spre Insula Locus pe vaporul Oceanic, peste zece zile. Nu-şi schimbase părerea despre el, dar voia să meargă acolo. E un prost, se gândi ea, dar pare inofensiv şi ar trebui să-mi pară bine. Ar fi fost surprinsă să-l vadă după ce plecase ea. Începu să râdă. Râdea din tot sufletul. Îşi scoase ochelarii şi-i aruncă într-un sertar al biroului. Îşi trecu mâna prin păr şi redeveni vioi. Luă telefonul şi formă un număr. — Totul e în regulă, spune el pe un ton de om de afaceri. Mi-am luat o secretară. E frumoasă. Crede că sunt scriitor, deşi nu are o părere prea bună despre inteligenţa mea. Sper să nu-şi dea seama, asta ar strica tot. Cherry îl anunţă în acea seară pe patronul ei, domnul Julian Wright, că pleacă. — Dar draga mea, nu-ţi dai seama ce faci. Citise dintr-o carte juridică groasă, pe care o lăsă pe masă. — Ba da, îl asigură ea. E genul de slujbă pe care mi-o doream. Am ocazia să călătoresc, să văd locuri noi, să ies din rutină. — Dar rutina e plăcută, remarcă el serios. Era un avocat slab, cu părul de culoarea nisipului, cu trăsături regulate, o frunte înaltă, o gură binevoitoare şi ochi căprui. — Urăsc rutina, protestă Cherry vehement. Această nouă slujbă e aventuroasă. — Aventuroasă, spuse domnul Wright. Şi cum rămâne cu siguranţa ta? Nu-ţi dai seama că siguranţa e cel mai important lucru în viaţă? — Nu cred, obiectă ea. Cred că majoritatea oamenilor lasă viaţa să treacă pe lângă ei pentru că se ţin cu unghiile de siguranţă. — A, oftă el, eşti tânără! — Nici dumneavoastră nu sunteţi prea bătrân. Aveţi doar douăzeci şi şapte de ani! Era uimită că spusese asta. Ieri nu i-ar fi vorbit aşa. Dar de când primise noua slujbă, parcă era alta. Simţea că Soarta intervenise în viaţa ei. Soarta o trimitea spre Insula Locus ca să se poată răzbuna pe cei care-i distruseseră viaţa. Julian o privi gânditor. — Îmi pare rău, spuse ea. Dar plec. De fapt, am acceptat deja cealaltă slujbă. Vă sunt recunoscătoare, domnule Wright, pentru că aţi fost bun cu mine cât am lucrat pentru dumneavoastră. — Presupun că nu mai e nimic de spus, remarcă el trist. Se mai înveseli. Ce-ai zice să luăm cina diseară? Cherry era atât de surprinsă încât acceptă. Se întrebase adesea ce făcea el seara. Până acum şi-l închipuise petrecându-şi serile în vreun club. Dar în seara aceasta, Julian Wright se purtă neaşteptat. Nu numai că o duse la un restaurant scump, dar comandă sampanie. Ca efect al băuturii, vorbi despre el însuşi. Îi povesti când locuise la ţară, de studenţia de la Cambridge, de lunile când aşteptase să fie angajat prima oară. — Mi-e teamă că nu sunt chiar un avocat de succes, admise el. Dispreţuiesti pe cei care n-au succes, Cherry? Era prima dată când îi spunea Cherry. — Nu ştiu, spuse ea. Cred că majoritatea fetelor aşa fac. Dar e ridicol să spui că eşti un ratat. Eşti abia la început. — Cred că aş avea succes dacă... Lovi cu pumnul în masă. Dacă aş putea să-mi depăşesc timiditatea asta absurdă, acest complex. Când sunt singur ţin pledoarii strălucite, dar imediat ce am public, chiar şi o singură persoană, nu pot să mai spun nimic. — Ai un singur ascultător în seara asta şi pari elocvent, remarcă ea zâmbind. — Da, dar în seara asta e prima dată în viaţa mea când am putut spune ce voiam. As putea să-mi depăşesc emoţiile stupide dacă... Făcu o pauză, fărâmiţă o felie de pâine şi spuse: dar tu pleci. — Ce legătură are cu mine? întrebă ea, surprinsă. — Nu ştiu. Dar cred că ar trebui să mă îndrăgostesc de tine, Cherry. Asta m-ar ajuta, nu-i aşa? Să mă facă să am încredere în mine şi să spun ce am în minte în sala de judecată. Se schimbase atât de brusc încât nu putea decât să-l privească. Era jenată că şi ceilalţi oameni din sală îl priveau. Vocea lui, de obicei blândă, răsuna în restaurant. — E ridicol, spuse ea. Dacă voiai să te îndrăgostesti de mine, o făceai până acum. — Poate, fu el de acord. Îşi dădu capul pe spate şi râse. Vorbim prostii! M-am îndrăgostit de tine acum un an, dar timiditatea mea blestemată m-a oprit să-ţi spun, presupun că n-are sens să-ţi cer să te măriţi cu mine şi să rămâi în Anglia? — Să mă mărit cu tine? La fel de bine şi-ar fi închipuit că era soţia chelnerului! Să mă mărit cu tine? repetă ea. E ridicol. — De ce ar fi ridicol? întrebă el mânios. Eşti logodită cu altcineva? Dădu din cap că nu. Lampa de pe masă îi făcea părul să arate ca arama. — Nu, sigur că nu! spuse ea. Dar e absurd să mă ceri aşa în căsătorie. Nu avem nicio poveste de dragoste... — Dar ţi-am spus că sunt îndrăgostit de tine. Poveştile de dragoste sunt prostii. — Nu cred, răspunse ea rece. Uita că în ultimele otsprezece luni avusese acelaşi punct de vedere. — Poveştile de dragoste, spuse Julian sunt refugiul celor slabi cărora le e teamă să dea piept cu viaţa. De acea, îşi fac visuri. Nu credeam că eşti aşa, Cherry. Credeam că eşti curajoasă, de aceea aveam nevoie de tine. Îi venea să râdă. — Sunt flatată de cele ce ai spus, domnule Wright, dar nu te iubesc. Se lăsă tăcerea. Cherry se simţea jenată. Julian încercă să prindă în furculiţă o bucată de brânză, apoi o privi. — Poate mă vei iubi într-o zi, s-au întâmplat şi lucruri mai puţin probabile. — N-aş vrea să-ţi faci speranţe, spuse ea. — Prostii! exclamă el. Toţi îndrăgostiţii speră, degeaba îi previi. Speră până se satură. Cât timp vei fi plecată? — Domnul Fitzgerald e scriitor. Intenţionează să se stabilească pe Insula Locus un timp, pentru a scrie un roman despre ea. — Ce cărţi a mai publicat până acum? Întrebarea o luă pe nepregătite. — Nu ştiu. — Care e numele lui complet? — Nicolas Fitzgerald. Nicolas fără h. Julian se încruntă. — N-am auzit de el şi am citit toate recenziile de carte. O privi. De unde ştii că e un scriitor adevărat? N-avea de unde să ştie, de fapt bănuia că nu era scriitor, dar nu voia să-i vorbească domnului Wright despre suspiciunile ei. Ar fi putut s-o convingă să nu plece. Dar ea voia să plece. Se întrebă cum ar fi să-l reîntâlnească pe Simon. Pasiunea cu care făcea dragoste cu ea o vrăjise. Probabil şi pe Nina! sau Nina îl vrăjise pe Simon? Oare ce va simţi când îl va revedea? îl va mai iubi? Dacă îl voi reîntâlni nu voi simţi decă ură. Sau mai curând indiferenţă, se gândi ea. Julian o readuse cu picioarele pe pământ: — Cherry, de unde ştii că bărbatul ăsta e cinstit? Ai făcut cercetări? De unde ştii că nu e un impostor, sau chiar mai rău? — Ce ar putea fi mai rău? Vocea ei era slabă. — Ar putea fi un infractor. Circumstanţele în care te-a angajat par dubioase. Izbucni în râs. — Te asigur că n-are destulă minte să fie infractor! — N-aş fi atât de sigur. Chiar trebuie să pleci? Dădu din cap că da. — Nu înţelegi. De un an de zile visez să vizitez Insula Locus. Acum am această şansă şi n-o voi pierde pentru nimic în lume! O privi ciudat. Atunci, nu mai am ce spune. Dar dacă vei fi în necaz şi vei avea nevoie de un prieten, contează pe mine. Ştiu că sunt un om şters, că nu sunt romantic, dar te voi putea ajuta. Promiţi că mă vei anunţa dacă vei avea nevoie de mine? Vocea ei tremura. — Sigur, domnule Wright. Îţi sunt recunoscătoare. — Julian, o corectă el solemn. Hai să batem palma. Bătu palma cu el, gândindu-se că situaţia era comică. Totuşi, când să adoarmă, se gândi că asta o lin

CAPITOLUL UNU Mulţimea colorată şi zgomotoasă de pe docurile din Prince George Wharf era ca un val de aer proaspăt pentru Amanda Todd, care părăsise atmosfera tristă şi întu- necată a casei sale din San Antonio, Te&as. Era încîntată de muzicalitatea limbii engleze, în amestec cu diverse dialecte, pe care o auzea vorbindu-se în buticurile cu specific euro- pean. în mod normal, ar fi avut destul timp să facă cumpă- rături şi destui bani pentru a-şi satisface toate capriciile. Dar, de trei zile, de cînd tatăl ei fusese înmormîntat, interve- niseră tot felul de încurcături în situatia sa financiară. 9 Amanda lucrase în tipografie, la publicaţia săptămînală pa- tronată de familia sa, dar în testamentul tatălui ei era stipu- lat faptul că nu putea să moştenească compania decît peste doi ani, cînd va împlini douăzeci şi cinci de ani, sau după ce se va mărita. Harrison Todd nu prea avusese vederi moderne cu privire la capacitatea femeilor de a se descurca în afaceri. De fapt, el se înfuriase cumplit cînd Amanda îşi realizase vi- sul, luîndu-şi diploma în contabilitate, dar Josh o pregătise din timp pentru a înfrunta această situaţie. Este vorba de Joshua Cabe Lawson, ultimul asociat al tatălui ei, care o încurajase întotdeauna, chiar în timpul vieţii lui Harrison şi care nici acum nu o părăsise. El îi aran- jase călătoria la Nassau’s Opal Cay, în Bahamas, la o filială a Companiei Lawson Learjets. Astfel, Amanda putea petrece pe insulă o săptămînă întreagă ca să-şi „încarce bateriile“. Tristă şi epuizată, Amanda nu-1 contrazisese. în plus, Josh era executorul testamentar al lui Harrison, ceea ce însemna că viitorul ei financiar se afla pentru moment în mîinile lui. Amanda era sigură că, dacă s-ar fi opus plecării, Josh ar fi avut o mulţime de argumente ca s-o convingă, deoarece era dotat, ca şi ea, cu o voinţă foarte puternică. în ciuda faptului că Josh se luptase întotdeauna pentru cauza ei, în ultimul timp deveniseră un fel de adversari. Lawson Company din San Antonio, Texas, era o compa- nie puternică, care producea computere de toate formele, mărimile si întrebuinţările. Succesul său internaţional îl > > obligase pe Josh, în calitate de preşedinte, să călătorească foarte des. Fratele lui, Brad, era vicepreşedinte al secţiei de marketing şi avea farmecul şi carisma care-i lipseau uneori lui Josh. Brad şi Amanda se cunoşteau din copilărie. Deşi au urmat la şcoli diferite, ei au absolvit acelaşi liceu particular din San Antonio, după care Josh a fost expediat la o academie mili- tară, unde s-a obişnuit cu o disciplină de fier. Acest lucru i-a dat posibilitatea să preia compania tatălui său la numai douăzeci şi patru de ani. După primul an, Josh a reuşit să crească profitul companiei cu cincisprezece la sută. Consiliul de conducere al companiei, deşi la început se arătase ne- încrezător, a devenit aliatul lui Josh, dar încă nu era decis în privinţa atitudinii pe care ar trebui s-o adopte faţă de Brad. Amanda se simţise totdeauna ca o soră pentru Brad, Iar sentimentele ei deveniseră şi mai profunde de la moar- teu bflt rinului Lawson, cu zece ani în urmă. Ea se bucură cîntf tl vfl/u pe Brad aşteptînd-o la Opal Cay, Josh fiind ocupat cu a faccrile, ca de obicei. Josh nu se potoleşte, nu-i aşa ? îl întrebă Amanda pe bărbatul înalt şi bine făcut, în timp ce se plimbau de-a lungul docului din Nassau. îţi dai seama ce-ar face dac-ar fi în si- tuaţia să moară de foame ! Brad chicoti. îşi îndreptă faţa spre briza călduţă şi închise ochii. Asta e ! Banii reprezintă scopul vieţii lui Josh; mai ales de cînd l-a părăsit Terri. Amanda avea o puternică şi neplăcută amintire despre Terri. Nu era fată rea, dar ar fi vrut pentru Josh ceva mai deo- sebit si nu stia de ce, dar era convinsă că Terri nu era deloc o asemenea persoană. Se întoarse spre golf, unde erau acostate cîteva vase de croazieră. Fusese o singură dată pe un vas de croazieră şi tot timpul suferise de rău de mare. De atunci preferase să călătorească cu avionul. Amanda se opri în faţa unei tarabe cu diferite obiecte din paie şi zîmbi fetiţei care o privea timid de lîngă bunica ei. Cît costă ? întrebă ea, arătînd o delicioasă pălărie din cînepă, cu flori purpurii presărate în jurul borului larg. Patru dolari, răspunse fetiţa. Amanda scoase o bancnotă de cinci dolari din buzunarul bermudelor albe şi i-o întinse. Nu, nu, păstrează restul, zise ea, cînd aceasta voi să-i înapoieze un dolar bahamian colorat. Mulţumesc, coniţă, replică fetiţa, rîzînd. îi răsfeţi pe neruşinaţii ăştia de vînzători, protestă Brad. Ai deja un dulap plin cu pălării şi nici măcar nu te-ai tocmit. Dar ştiu cît timp îţi ia să faci o pălărie ca asta sau o geantă. Turiştii se preocupă numai să-şi economisească banii, dar nu-si dau seama cît de mult costă să trăieşti aici sau cît de greu muncesc vînzătorii aceştia ca să-şi cîştige existenţa. Eu îmi dau seama. Ai impresia că un milion de dolari reprezintă un preţ exagerat pentru o vilă cu vedere la plajă, nu-i aşa ? Proprietarii bogaţi care nu locuiesc aici au fixat preţurile băştinaşilor şi i-au dat afară de pe propriul lor pămînt, zise ea, eschivîndu-se. Brad se opri s-o studieze pe Amanda, privind-o prin ochelarii de soare. Era înaltă şi subţire, iar părul lung şi ne- gru îi ajungea pînă la talie; cu ochii ei de un verde pal, nu era chiar o frumuseţe, dar ştia cum să se îmbrace pentru a se pune în valoare. în plus, era caldă şi iubitoare. Dacă tatăl ei n-ar fi fost atît de sever, Amanda, la cei douăzeci şi trei de ani ai ei, ar fi fost probabil de mult măritată şi ar fi avut casa plină de copii. Ne-a părut foarte rău cînd am auzit despre tatăl tău, zise Brad solemn. Cred că ţi-e greu, mai ales că n-ai fraţi... Amanda ridică din umeri. Tatăl meu trecea foarte rar pe-acasă pînă cînd s-a îmbolnăvit. Şi chiar după aceea prefera să stea cu infirmiera, nu cu mine. Ne vedeam numai cînd discutam despre planu- rile mele şi atunci ne certam de fiecare dată. Mi-aduc aminte, chicoti Brad. Harrison voia să te îmbarce pe un vapor de croazieră împreună cu un nou parte- ner de afaceri pe care îl avea, dar tu te-ai dus la colegiu să studiezi contabilitatea. Brusc, Amandei i se făcu frig. A fost prima bătălie pe care-am cîştigat-o în viaţa mea şi încă-i mai simt cicatricele. Dar eram conştientă că, dacă cedam, atunci n-aş mai fi reuşit niciodată să-l înving. Eram candidata numărul unu la postul de a cincea soţie a lui Dell Bartlett. Tremuram numai la gîndul ăsta. Şi eu, deşi nu sînt femeie, mormăi Brad. Ea rîse şi expresia feţei îi redeveni poznaşă şi străluci- toare, asa cum o stia Brad în adolescentă. 7 9                » •                          > Amanda nu fusese apropiată niciodată de tatăl ei, nici măcar după moartea mamei, care-i lăsase lui Harrison o moştenire frumuşică. în ciuda acestui tată tiranic, Amanda » » 7 îşi păstrase de-a lungul anilor unele urme din firea ei inde- pendentă. Dar fusese privată de multe distracţii, deoarece Harrison Todd îşi păzise copila ca pe bijuteriile coroanei. Cînd rîzi, pari o fată răutăcioasă, Amanda, observă Brad pe un ton sec. îţi aminteşti de urîcioasa aia de pisică siameză pe care-o aveai ? Cum aş putea s-o uit ? rîse ea. L-a-mpins pe Josh într-un cactus cu ţepi ascuţiţi! Şi-ai stat o jumătate de oră ca să-i scoţi spinii cu pen- seta, la lumina lanternei, zise Brad zîmbind. Nu putea suferi să fie atins. Nu se apropia nimeni de el în acea perioadă; şcoala militară îl făcuse atît de distant... Numai •v**rie te-a lăsat atunci să-i rezolvi problema. Apoi te-a coi^ d mas- cota lui, iar acum crede că îi aparţii. Nu-i de mine, şefule, chestia asta! zise ea zîmbind. Am mîncat destule mere pădureţe cît a trăit tata, mi-ajunge. Josh este prietenul meu, ca şi tine. Asta e tot. Amanda opri o trăsură trasă de un cal care avea pe cap o pălărie colorată de pai. Ne duci prin Bay Street ? întrebă ea, dînd vizitiului o hîrtie de zece dolari. Mai întrebaţi ? răspunse omul, adresîndu-i un zîmbet de un alb strălucitor. Poftiţi la bord ! Amanda şi Brad urcară în trăsurică, în timp ce vizitiul îşi îndemna calul. Treceau pe lîngă clădiri din secolul al opt- sprezecelea, a căror arhitectonică îţi oprea respiraţia, dar şi pe lîngă bănci şi hoteluri moderne, cu multe etaje. Cum e la slujbă ? Crimă ! exclamă ea. După cum ştii, Todd Gazette era proprietatea mamei, dar tata a folosit-o drept garanţie pentru un împrumut. Cu aceşti bani a cumpărat acţiuni, dar a dat greş. Nu avea deloc simţul afacerilor. Josh zice că are o po- liţă de asigurare cu care va achita totul; eu n-am nici un cuvînt de spus în această problemă, pînă nu fac douăzeci şi cinci de ani sau pînă mă mărit. Se încruntă, gîndindu-se cît de prost decurgea afacerea ei. Ar fi vrut să-i spună lui Josh părerea ei, dar el fusese atît de ocupat, încît nu-1 prinsese nici măcar la telefon. Amanda acceptase să facă această călătorie nu pentru că ar fi avut ne- voie de relaxare, ci pentru că avea ocazia să vorbească cu Josh. Voia să-l facă să înţeleagă că riscă să-şi piardă moşte- nirea dacă nu-i cedează o parte din controlul asupra ziarului. Tatăl tău ar fi trebuit să-l asculte pe Josh şi să nu cumpere acţiunile alea, sublinie Brad. Josh îl avertizase că pentru început nu era indicat să investească în compania ae- riană. Ştiu asta. Chiar dacă tata respecta simţul afacerilor al lui Josh, atunci tot nu l-ar fi ascultat. Amanda zări un gard viu de iasomie albă şi se extazie cînd îi simţi mirosul încîntător. y De fapt, nu prea avea ce pierde, continuă ea. Josh îi salvase o bună parte din investiţii, numai că tata datora fie- care bănuţ pe care-1 avea. Trăia numai din împrumuturi. Si-acum esti nemultumită că te-a lăsat în situatia asta y                       y           y                                    y neclară. Bineînţeles că sînt, replică ea. Dar, dacă pierd vremea gîndindu-mă la asta, nu rezolv nimic. Am totuşi o vilişoară drăguţă la San Antonio şi o slujbă sigură. Cel puţin, adăugă cu un zîmbet trist, cît va mai rezista ziarul. Zilele astea n-a mers prea bine. Brad se abţinu să facă vreun comentariu. N-am fost în stare să dau o şansă acestui ziar, mur- mură ea pentru sine. Sînt convinsă c-ar ieşi ceva din el. Josh este de părere că nu merită, remarcă Brad. El ar prefera să închidă tipografia şi să-l desfiinţeze. Dar se înşală! zise ea plină de patimă. Este numai prost administrat! Este doar... El îşi ridică mîna, cu unghiile foarte îngrijite. Opreşte-te ! Am venit aici să ne bucurăm de peisaj şi de aerul ăsta minunat. închise ochii şi respiră adînc. Uite, încearcă să simţi briza mării, e atît de reconfortant. Toţi banii din lume nu valorează cît aerul curat şi acest pămînt plin de viaţă. Nu te pot contrazice, îl aprobă Amanda. Asta da viaţă î murmură Brad complet relaxat. Nisip, soare şi o companie deosebit de plăcută. Mai dă-le dracului de afaceri. Dacă te-ar auzi frate-tău, te-ar concedia. Josh şi cu mine sîntem singurii care-am rămas din fa- milia Lawson, aşa că n-ar putea s-o facă, chiar dac-ar vrea. Fără să mai vorbim de faptul că sînt un geniu în marketing. Şi eşti şi foarte modest, glumi ea. Eu muncesc, nu sînt ca tine un pierde-vară care are totul de-a gata. Brad încercă să-i atingă pălăria, dar ea se feri rîzînd. Apoi se întinse, mlădioasă, relaxîndu-se şi lăsîndu-se cuprinsă de atmosfera minunată si calmă din Nassau. y Tîrziu, după-amiază, Ted Balmain ajunse la şalupa din port. Dacă Josh Lawson avea nevoie de un om bun la toate, atunci Ted era acela. Fiind indispensabil ca valet, body- guard şi organizator, înaltul şi oacheşul texan avea de fapt funcţia de supraveghetor în Opal Cay, una din cele şapte sute de insule ale lanţului bahamian. > Ted, o să ţi se-nfunde şi ţie într-o bună zi, zise Brad în timp ce o ajuta pe Amanda să se suie pe punte. Asta-i spun şi eu mereu lui Josh, aprobă Ted în glumă. Desfăcu frînghia din jurul pilonului şi porni motorul. Ţineţi-vă bine, am chef să merg cu viteză. O să vomit! îl ameninţă Amanda. Ted îi aruncă o privire dojenitoare. Lăsaţi stomacu-n pace, îi spuse el lui Brad. De fapt, în adîncul sufletului ei, Amanda va fi întotdeauna legată de pămînt. De-asta am şi fost la Nassau. Cînd cutreieri străzile toată ziua, uiţi că de fapt te afli pe insulă. A fost minunat, recunoscu ea. Mulţumesc, Brad. Plăcerea a fost de partea mea, încrezuto ! N-am avut eu grijă de tine întotdeauna ? Da, ca de obicei, zise ea, privindu-1 cu căldură. S-a-ntors Josh, observă Ted, în timp ce încerca să iasă din golf. Inima Amandei începu să bată mai repede. Josh era atît de activ şi plin de viaţă, încît numai simpla lui prezenţă o înviora. Putea s-o întristeze teribil spunîndu-i cuvinte grele, pentru ca două minute mai tîrziu, s-o facă să rîdă. Josh era de fapt fratele mai mare al amîndurora, şi-al lui Brad, şi-al Amandei. Pentru restul lumii el era „Domnul Lawson“, omul care primea oameni de afaceri şi diplomaţi pe iahtul său sau în vila sa din San Antonio sau la Opal Cay. Era dotat cu simţul afacerilor, la fel ca marii magnaţi ai fi- nanţelor de pe Wall Street, şi era multimilionar, deoarece ştia să rişte, ceea ce oamenii slabi ar fi evitat. Uneori trecea peste limitele morale, dar Amanda era singura persoană care îndrăznea să-şi exprime dezaprobarea în asemenea ocazii. în timp ce Harrison Todd o ferise de multe probleme, Josh, din contră, o încurajase pe Amanda să-şi apere propriile convin- geri. Tatăl ei fusese cel mai fericit om atunci cînd ea luptase din răsputeri împotriva lui, iar acum Josh trebuia să suporte consecinţele firii ei bătăioase. în ce stare de spirit se află ? întrebă Brad. A adus cu el o grămadă de oameni. Brad oftă din greu : Ca să se apere, îi spuse Amandei, rînjind. Te-ai gîndit tu bine ! Mă bucur că-şi dă seama cît de periculoasă sînt. Dar nu mă refeream la tine, zise Brad, care ştia că Josh nu fuge niciodată din faţa adversarului, oricare-ar fi acela. Sper că voi doi n-aţi organizat un complot împotriva lui Josh, spuse Ted, pentru că spumega de furie cînd a coborît din avion. încearcă să-şi vîndă noile computere unui arab care-i face zile negre. Să fiu în locul vostru, n-aş spune nimic care l-ar putea supăra. Amanda se gîndi la tipografia ei, iar Brad îşi aminti de ultimele datorii la jocurile de noroc. Amanda îi aruncă o privire lui Brad şi se încruntă cînd îi observă expresia vinovată. îl întrebă apăsat: Brad, ai fost la cazino cumva ? Nu, răspunse el repede, fără s-o privească în ochi. Dar ea mi-1 crezu. Brad nu ştia să mintă şi pe deasupra era pasionat de jocuri. îl văzuse în febra jocului; ar fi fost în stare să cheltuiască oricît, numai să continue. Josh încerca de luni de zile să-l vindece de acest viciu. Dar Brad nu admi- tea că această pasiune este periculoasă, în ciuda faptului că pierduse mii de dolari la o simplă mişcare a ruletei sau prin întoarcerea unei cărţi de joc. Amanda privea spre insuliţă, unde, în garajul etajat, era parcat Lincoln-ul gri al lui Josh, lîngă alte trei maşini de lux. Două şalupe erau ancorate lîngă digul care ducea spre casa albă din piatră. în jurul casei crescuseră multe soiuri de ar- buşti înfloriţi. Opal Cay avea cablu pentru televiziunea prin satelit, era conectat la reţeaua internaţională de telefon şi fax, avea un sistem de computere cu sursă proprie de energie electrică şi cămările îi erau întotdeauna pline. Chiar Amanda, obişnuită cu bogăţia, nu-şi amintea să fi văzut vreodată un loc comparabil cu această proprietate din insulă a lui Josh. Nu-i asa că-i minunat ? întrebă ea. Nu-i aşa că-i scump ? glumi Brad. Ea îi aruncă o privire peste umăr, dîndu-şi într-o parte părul răvăşit de vînt şi zîmbi. Esti cinic. y El ridică din umeri. Poate că sînt. Dar şi Josh ia şi pielea de pe mine. Se aplecă spre parîma şalupei şi-i spuse lui Ted : împinge-o puţin spre pilon, s-o pot lega. Amanda se simţea stînjenită de felul în care era îmbră- cată : în bermude, cu o bluziţă simplă, gri, şi sandale. Brad, cel puţin, purta o pereche de pantaloni albi şi o cămaşă ele- gantă, dar nici unul nu avea haine potrivite pentru a putea apărea printre musafirii lui Josh. Amanda reuşi să vadă capul blond al lui Josh deasupra mulţimii de bărbaţi în costume elegante şi de femei în rochii de gală şi dispăru pe scări, grăbită să se schimbe. Oricine avea privilegiul să primească o invitaţie pe această insulă, trebuia să participe la toate pe- trecerile şi eventualele întîlniri de afaceri. Ai observat soţiile arabului ? şopti Brad, în timp ce urcau în grabă scările. Cîte are ? se interesă ea. Două. Nu te îmbrăca prea sexy, o avertiză el rîzînd cu subînţeles, ca să nu ajungi cumva numărul trei. Ar da-n primire imediat cu mine, replică ea răutăcioasă. Eu am de gînd să devin un gigant în carne şi oase şi nu o soţie uzată. Brad izbucni în rîs, dar Amanda intrase deja în cameră şi închisese usa în urma ei.

CAPITOLUL I Când a venit momentul ca Virginia să-și ia rămas bun de la Lisa, în holul mare al clinicii, a reușit, nu fără greutate, să pară veselă. Lisa arăta atât de plăpândă! Ai fi zis că oboseala călătoriei o slăbise și mai mult. Niciodată ochii ei negri nu păruseră atât de imenși pe chipul ei palid. Cu toate acestea, conturul ferm al buzelor indica o voință intactă. Cu inima strânsă, Virginia i-a promis cu căldură: — Vin să te văd mâine și îți aduc și niște ziare și cărți să citești. Am întâlnire cu doctorul Hanson și cred că mă va lăsa să te văd după-amiază. — Petrecere frumoasă la cină, astă-seară. Pune-ți rochia bleu când cobori la masă, i-a spus Lisa surâzând. Virginia a făcut un efort pentru a-i răspunde și ea cu un zâmbet. — Sunt atât de obosită, încât voi cere să mi se aducă mâncarea în camera; cât despre tine, sper că vei mânca tot ce ți se va da. Noapte bună, Lisa. A ieșit și a luat un taxi pentru a se întoarce la hotelul Milano. Admirabil situat, hotelul avea vedere spre lacul pe care soarele la asfințit începea să-l acopere de sclipiri aurii. Noaptea de primăvara era plăcuta și suprafața apei nu avea nici o încrețitură. Virginia s-a instalat pe balconul mic al camerei ei, pentru a admira mai bine peisajul: — Ce diferența, fața de locuința de la Cromwell Road, din Londra. Când Virginia și sora ei Lisa părăsiseră aeroportul din Londra, cădea o ploaie rece și primăvara părea destul de îndepărtată. Dar aici, pe malul acestui lac elvețian, exploda deja peste tot. Cât de minunată trebuia să fie vara în acest decor înflorit, cu lacul liniștit și munții cu crestele lor înzăpezite! Virginia și-a ridicat ochii spre cerul senin, plin de stele și degetele i s‑au crispat pe balustrada balconului. Dea domnul să reușească operația Lisei!… Fusese necesar să vină pâna în Elveția pentru a găsi un chirurg care să‑i dea speranțe Lisei! Virginia trebuia să se întâlnească cu el a doua zi de dimineață la orele unsprezece; fără îndoială o va vedea pe Lisa înainte. Dacă operația eșua, Lisa nu va mai putea cânta niciodată la pianul care rămasese tăcut de la accidentul de acum zece luni și ea va continua să ducă această existență de persoană pe jumătate moartă, care producea mari îngrijorări familiei. Pentru Lisa, muzica nu reprezenta numai un lucru serios, ci era pur și simplu viața ei. La cincisprezece ani, se hotărâse să devină pianistă de concert și la douăzeci de ani proiectele ei erau angajate ferm în acest domeniu. Părinții Lisei recunoșteau în ea un geniul muzical? și nu făcuseră ei oare totul pentru reușita ei? Erau convinși ca numele Lisei Holt va deveni celebru. Primul recital al fiicei lor îi recompensase imediat pentru anii lor de sacrificiu și de muncă, steaua tinerei artiste se ridica, luminoasă, fermecătoare, pe firmamentul artiștilor. Lisa era sclipitoare, remarcabilă. Și pe deplin fericită. Până în seara când taxiul care o ducea acasă, pe Cromwell Road, a fost sfărâmat într-un accident rutier. Când s-a știut ca Lisa va trăi, toată lumea s-a întrebat însă în ce stare… Și-a revenit încet, încet s-a deprins din nou să-și folosească membrele, cu excepția mâinii drepte, care a rămas paralizată. Constituia o tragedie pentru o artistă ca Lisa, consumată de o ambiție devorantă. Apoi, a intrat într-o succesiune disperată, toate tratamentele posibile fiind încercate în zadar. Să trăiască astfel, pentru Lisa însemna să nu trăiască deloc. Ochii ei, atât de mari pe chipul ei micuț, își pierduseră strălucirea. Grația părea să fi părăsit acel corp și surâsul ei era încărcat de amărăciune. S-ar fi lăsat pradă morții dacă, într-o zi, un specialist nu i-ar fi vorbit despre un mare chirurg elvețian, capabil să redea viața și suplețea degetelor ei imobile.   Virginia și-a elaborat gândurile triste și a plecat de pe balcon pentru a se îmbrăca înainte de a coborî la cină. Deși era obosită, suferea prea mult de solitudine pentru a lua masa singură în cameră. Ca să-i facă plăcere Lisei, a îmbrăcat frumoasa rochie bleu, unica ei ținută care știa că-i vine foarte bine. Cu patru ani mai mare decât sora ei, Virginia nu îi semăna deloc. Ochii cenușii și trăsăturile fermecătoare ale fizionomiei purtau pecetea blândeții. Tenul ei avea culoarea pastel a florilor de măr și părul șaten părea pudrat cu aur. Nasul nu avea același desen clasic ca al Lisei și gura plină nu purta amprenta unei voințe ferme. Virginia n-ar fi putut face față tuturor încercărilor pe care le suferise Lisa pentru a-și realiza ambiția. De fapt, nu era deloc ambițioasă. Dar depășise douăzeci și cinci de ani și se întreba uneori care avea să fie viitorul ei… Cu toate că Lisa era bolnavă, ea pusese la punct toate detaliile voiajului lor, primul pe care cele două surori îl întreprindeau fără părinții lor. Expediția îl solicitase serios pecuniar pe bietul domn Holt. Mai ales că Lisa nu beneficia de ajutor social în străinătate. Iar Virginia renunțase la postul ei de secretară pe lângă un notar, pentru a o însoți pe bolnavă. La care se mai adăugau și cheltuielile de sejur. Ori, Lisa insistase ca sora ei să profite, cel puțin câteva zile, de luxul unui mare hotel. Mai târziu, vor fi nevoite să caute un loc mai modest. În plus, în familie mai erau încă doi frați, care nu-și terminaseră încă studiile. Dar toți ar fi făcut orice sacrificiu pentru a-i da Lisei o șansă să-și reia cariera întreruptă. Când Virginia a coborât în holul strălucitor luminat, s-a simțit puțin deplasată în mijlocul acestei mulțimi elegante care se înghesuia acolo, deși se aflau în afara sezonului. Șeful de sală a așezat-o la o măsuța adăpostită de priviri de o plantă mare verde, cu frunze late. Tânăra fată a încercat să utilizeze cele câteva noțiuni de franceză școlară pentru a comanda meniul, dar chelnerul i-a răspuns surâzător într-o engleză impecabilă, ceea ce a făcut-o repede să se simtă în largul ei. În felul acesta, Virginia putea să-i observe pe îndelete pe ceilalți oameni fără să fie văzută. A remarcat astfel, la o masă apropiată, două perechi care păreau foarte importante după considerația pe care o manifestă personalul. Una dintre femei, o ființă fermecătoare, foarte elegantă și plină de sex-appeal, se adresa însoțitorului ei cu mult șarm și surâsuri strălucitoare. Parul blond minunat era răsucit în cozi dese, care îi încununau capul. Bărbatul, care se înclina curtenitor spre ea, era îmbrăcat cu o eleganță sobră și perfectă. Virginia i-a admirat profilul de medalie, cu nasul drept, buzele cărnoase și bărbia autoritară. Cu ei se gasea o pereche ceva mai în vârsta a cărei înfățișare era la fel de rafinată. Dupa părerea Virginiei, era vorba de niște logodnici însoțiți de părinții unuia dintre ei. Din bateria cu gheața se ivea o sticla de șampanie. Sărbătoreau oare chiar logodna? Îndată ce a terminat de mâncat, Virginia s-a ridicat, hotărâtă să stea numai o jumătate de oră în salon, înainte de a se urca să se culce. În momentul în care se apropia de ușă, tocmai soseau din sens opus doi tineri blonzi cu alură de oameni de munte, care, fără s-o observe, au împins cu bruschețe ușa laterală. Virginia a fost lovită violent în frunte și s-a clătinat, în timp ce i se părea ca toate luminile sălii i se învârteau înjur. Cei doi vinovați au scos o exclamație de consternare și s-au aruncat spre ea s-o susțină. — Oh, domnișoară, a rostit unul dintre ei, scuzați-ne. V-ați lovit rău? — Nu, nu, sunt numai amețită. Virginia a încercat să zâmbească pentru a-i liniști, deși se simțea oribil. Palidă complet, s-a cramponat cu disperare de mânerul ușii. Unul dintre tineri se pregătea să-i ofere brațul pentru a o conduce în salon, când a fost ferm dat la o parte de necunoscutul pe care Virginia îl remarcase la masa vecină cu a ei. Luând-o de talie, a condus-o la un fotoliu, unde ea s-a așezat imediat. A examinat-o un moment, înainte de a-i vorbi într-o engleza perfectă. — Nu vă neliniștiți, spuse grav. L-a apucat de încheietura mâinilor lui viguroase și s-a simțit imediat mai bine. În mod curios, luminile au încetat să-i mai joace în fața ochilor. Și obrajii și-au recăpătat culoarea, în timp ce bâiguia: — A fost greșeala mea. Am… ar fi trebuit să mă uit în față. Tinerii aceia nu sunt vinovați cu nimic, cu adevărat. Aceștia din urma, care tocmai veniseră lângă ea, au copleșit-o cu scuze într-un limbaj în care se amesteca engleza cu germana. Din nou. seducătorul necunoscut i-a îndepărtat cu un gest ferm, în timp ce un picolo aducea un pahar pe care el îl comandase. I l-a întins Virginiei, care a avut instictiv o mișcare de recul. — Beți, vă va face bine! i-a impus el pe un ton ce nu admitea replică. Ea a ascultat și a fost cât pe aci să se înece. Era un alcool foarte tare. Dar s-a simțit pe loc reconfortată. În acest timp, bărbatul continua să se ocupe de ea și cu degetele lui ușoare îi masă craniul, în căutarea unui cucui sub buclele ei mătăsoase. A privit-o surâzându-i. — Cred că vă va durea puțin, timp de câteva zile. O să vă dau o pomadă pentru a vă calma durerile. Acum ar fi potrivit să vă urcați în cameră. — Da, într-adevăr, a recunoscut Virginia. — Vă veți simți mai bine mâine dimineață. — Sper! — Sunt sigur că ați început să vă simțiți deja mai bine, nu? A încercat o emoție stranie sub privirile lui pătrunzătoare și a răspuns, murmurând: — Da, mult mai bine. Fără îndoială că el îi găsea răspunsurile laconice și puțin stupide, dar se mai afla încă sub impactul acelui accident care, adăugat oboselii drumului și emoțiilor zilei, o lăsa puțin descumpănită. — Daca doriți, pot să vă conduc pâna la camera dumneavoastră, i-a propus el, văzând-o că ezită. — Nu, mulțumesc. Mă duc singură. Nu prea știa cum să-i mulțumească pentru atențiile față de ea. Probabil că era medic… Rămăsese cufundată în gânduri, când, precedată de un parfum deosebit, superba necunoscută s-a apropiat de ei. — Pot să vă ajut? Bolnava ta profită cum trebuie de îngrijirile tale. Francis? s-a interesat ea pe un ton suav. Virginia a ridicat capul și a întâlnit ochii de un albastru extraordinar de strălucitor ai acelei femei, a cărei frumusețe o remarcase. — Vă mulțumesc… a intervenit fata. Ma simt deja mai bine. N-a fost decât un mic accident. Sunteți bun să mă conduceți până la cameră? Bărbatul s-a îndreptat imediat și a ajutat-o să se ridice. Se mai clătina încă puțin și genunchii îi tremurau. El a susținut-o când a făcut câțiva pași, sub privirile ironice ale celeilalte femei, care îi recomandă totuși cu o voce blândă: Nu întârzia prea mult, Francis. Nu uita că suntem așteptați de familia Von Loon. Și cum nu vă sunt de nici un folos… — De acord, mulțumesc, Carla, a răspuns bărbatul peste umăr. Virginia s-a întors spre el și a încercat cu timiditate să-și exprime gratitudinea: — Ați fost foarte amabil… — Cu plăcere, era foarte firesc. Ușa ascensorului s-a închis între ei. Ajunsă în camera ei, la etajul trei, Virginia a simțit dintr-odată povara oboselii. Subit, a început s-o doară groaznic capul. S-a dezbrăcat, nu fără greutate și s-a lăsat să cadă în pat, cu un oftat de ușurare. Era atât de confortabil așezată, încât a adormit imediat, fără să se mai gândească măcar să stingă lumină. CAPITOLUL II Virginia a rămas foarte contrariată când s-a trezit foarte târziu a doua zi de dimineață. Presată de ora întâlnirii cu doctorul Hanson, n-a avut măcar timp să bea o ceașcă de cafea. Bineînțeles, și mai puțin, să facă cele câteva cumpărături promise Lisei. Așezată în sala de așteptare, a admirat ornamentele sobre: pereții albi erau împodobiți cu acuarele frumoase și un vas splendid de Delft trona pe o mobilă veche de stejar. Când a pătruns în cabinetul de consultații al medicului, a rămas pironită locului de uimire: l-a recunoscut pe cel care se ocupase atât de atent de ea cu o seară înainte. El a surâs de stupefacția ei. — Vă rog așezati-vă, domnișoară Holt. Ce vă face capul în dimineața asta? s-a interesat el amabil. — Oh, mai bine, mult mai bine! Și-a trecut mâna prin păr și a adăugat: — Cucuiul mai doare încă, dar am dormit atât de bine, încât nu i-am acordat prea mare importanță. — E perfect. Ați avut un șoc, însă v-am spus atunci că va fi mai bine astăzi! I-a aruncat o privire admirativă. Ea purta un taior și o bluză alb-gălbuie. Soarele, care pătrundea din abundență în cameră, forma în părul ei mii de reflexe aurii și tenul ei părea și mai proaspăt la lumina zilei. — Vă întrebați dacă știam cine sunteți, ieri seară, nu? a continuat el. Ei bine, nu știam, însă m-am informat la recepție. I-a întins o tabacheră de argint cu țigări și bricheta aprinsă. Ea a surprins o sclipire de amuzament în ochii lui negri. A reluat: — Mi se pare că sunteți mai tânără decât sora dumneavoastră, domnișoară Holt. — Nu, sunt mai mare decât ea cu patru ani. Însă Lisa ia viața atât de în serios și de la accident a pierdut plăcerea vieții, de aceea pare mai mare. În realitate, Virginia se grăbea să vorbească de mezina ei cu chirurgul și inima îi bătea să-i rupa pieptul, în așteptarea verdictului lui. Nu îndrăznea să-l întrebe, dar anxietatea i se citea pe chip. Conștient de așteptarea ei, doctorul Hanson a luat o figură gravă și, plecând ochii pe birou, a început să se joace involuntar cu stiloul. Virginia i-a remarcat mâinile frumoase, cu degete prelungi, din care se degaja o impresie de forță și îndemânare. El a fost acela care a angajat conversația asupra subiectului arzător: — Dacă înțeleg bine, sora dumneavoastră nutrește ambiția de a deveni pianistă de concert? — Era țelul ei, de fapt… înainte… Doctorul Hanson a ridicat capul și s-a uitat adânc în ochii ei. — În cazul în care nu va fi în stare să-și realizeze acest proiect, credeți că ar refuza să ia în considerare orice altă profesie, din care va lipsi muzica? E tânără: s-ar putea gândi să se căsătorească… — Ma îndoiesc ca Lisa s-ar putea gândi la altceva decât profesia ei de pianistă. — Adevărat? Ambiția e o trăsătură generală a familiei? — Nu, sigur că nu! Sub privirile perspicace ale doctorului. Virginia s-a îmbujorat ușor. — Nu avem pe nimeni extraordinar în familie, i-a explicat ea în grabă. Acesta trebuie să fie motivul pentru care suntem atât de mândri de Lisa… extrem de mândri! Ea l-a implorat din ochi, înainte de a continua. — Doctore, exista cea mai mică speranță în ce-o privește? Sunt șanse să reînceapă într-o zi să cânte la pian, dacă vă decideți s-o operați? — Domnișoara, o să fiu sincer cu dumneavoastră. Sunt sigur ca voi putea să-i redau surorii dumneavoastră cvasi-mobilitatea mâinii drepte. În ceea ce mă privește, marja de incertitudine și riscurile eșecului sunt minime. Însă este cu totul altă problemă să știu dacă, odată în posesia capacităților fizice, va deveni o mare artistă. Va fi capabilă să cânte din nou, asta e singura noastră certitudine. Poate pentru a deveni un excelent profesor de muzică. Dar, desigur, nu la asta visează ea și nici familia ei. Cu inima strânsă, Virginia a trebuit să recunoască că ambiția Lisei se plasa la un nivel mai înalt. A încercat să-i descrie chirurgului caracterul atât de intransigent al muzicii ei: natura ei de neînfrânt, într-un corp plăpând, putea să înșele la prima vedere asupra realei ei personalități. Doctorul Hanson o asculta cu atenție, dar expresia chipului nu dezvăluia nici unul din sentimentele lui. În cursul carierei sale, a reflectat Virginia, trebuie să se fi confruntat cu cazuri mult mai tragice ca cel al Lisei, în realitate, aceasta nu rămăsese decât cu un handicap mic din accidentul ei, chiar dacă-i spulbera ambiția vieții. Cu toate acestea, fata nutrea speranța secretă ca medicul va fi mișcat de tinerețea pacientei și că va admira curajul ei excepțional. Lisa profesoară de muzica, atunci când toata familia ei și-o imagina strârnind entuziasmul delirant al melomanilor… nu! Cu o voce scăzută, l-a întrebat pe chirurg: — Și speranța dumneavoastră se limitează la atât? — Câtuși de puțin! Vom putea merge mult mai departe. Dar vroiam să vă înfățișez o imagine realistă a situației. În cel mai rău caz, sora dumneavoastră își va recăpăta folosința mâinii și brațului drept. În momentul de față practic paralizate. O folosință normală. În cel mai bun caz, își va recupera utilizarea maximă a degetelor, ceea ce îi va permite sa‑și reia activitatea artistică întreruptă, cu prețul a numeroase exerciții de suplețe, bineînțeles. — Oh! a exclamat Virginia, strălucindu-i ochii, incapabilă să mai zică altceva. El s-a grăbit să-i tempereze entuziasmul. — Dar, țin să adaug – și este imperios necesar – ea trebuie să-și dobândească mai întâi un minimum de calm. Pentru moment, e întinsă ca o coardă de vioară. Va trebui s-o țin în clinică una, două săptămâni, timp necesar evaluării efectului pe care-l va produce asupra ei un repaus fizic, dacă nu și moral perfect. De altfel, pe deasupra, aerul de aici îi va face numai bine. Virginia a rămas o clipă consternată. Câte cheltuieli îi așteptau în perspectivă! Toți de acasă spuseseră ca sejurul în Elveția va fi scurt… Doctorul Hanson o examina cu acea franchețe care o jena și o tulbura în același timp. Nu-i prea plăcea să-i întâlnească privirea, într-atât se temea ca ar putea să-i citească gândurile. — Presupun ca veți rămâne lângă ea? s-a interesat el. — Bineînțeles! I-am promis asta și, de altfel, nici n-aș putea suporta ideea de a o părăsi. — Atunci, rămâneți în aceeași cameră de hotel? A ridicat capul, vrând să nege. — E prea costisitor. Va trebui să caut un loc maj modest. — Înțeleg. A rămas pe gânduri un moment, apoi și-a îndreptat din nou privirea sinceră spre ea. — În acest caz, aş putea să vă ajut… dacă doriţi, bineînţeles. — V-aș fi recunoscătoare, deoarece nu cunosc pe nimeni aici și nici nu vorbesc limba. — Sunt sigur că vă veți descurca perfect cu franceza pe care ați învățat-o la școală. Totul va merge spre bine, o să vedeți. Acum. dacă vreți să mă scuzați, am o dimineață foarte încărcată. Cu toate acestea, vă voi însoți până la hotel, dacă îmi permiteți. Luându-și rămas bun, i-a recomandat să-i ridice moralul surorii ei și să o convingă de succesul operației.   După-amiază, Virginia a dat fuga să o viziteze pe Lisa. Cum a văzut-o, a descoperit o licărire de spaimă în ochii ei. — Ei bine, l-ai întâlnit pe doctorul Hanson? Și ce ți-a spus? a întrebat-o Lisa imediat. Sora mai mare s-a grăbit s-o liniștească. — Totul e bine, Lisa, și e convins că va reuși. Însă cu o condiție foarte importantă: trebuie neapărat să te relaxezi, să te eliberezi de anxietate. E singura ta modalitate – indispensabilă – de a-l ajuta. Altfel, nu poate să întreprindă nimic. Vorbind, Virginia contempla peisajul admirabil care o fermeca, la fel ca și în ajun. Totuși, o pâcla slabă acoperea suprafața lacului și soarele părea că strălucește printr-un fluid ușor. Pe cerul de un albastru palid și liniștit, pluteau câțiva nori timizi. Lisa își luase un aer meditativ. — Da, doctorul Hanson mi-a făcut aceleași recomandări. Dar în loc să mă examineze, mi-a glorificat meritele țării sale, pe care pare să o iubească enorm. Mi-a descris primăvara și vara de aici, care se pare că sunt încântătoare. În plus, l-am găsit foarte sigur pe el, pe plan profesional. — Aceasta e indispensabil pentru a crea încredere pacienților săi. — Într-adevăr. Se pun atâtea speranțe în el…Văzând-o pe Lisa că se posomorăște, Virginia s-a hotărât să schimbe subiectul. — În orice caz, ai deja o mină mai bună și obrajii puțin roz. — Evident! Am fost instalată pe acest șezlong de pe terasa și aerul e atât de tare încât ar fi de mirare ca fața mea să nu se coloreze puțin. Dar Virginia, spune-mi, a mai zis doctorul Hanson ceva? Aceasta din urmă s-a întins la soare, înainte de a răspunde pe un ton lejer: — Nu, nimic important. E sigur de reușită, cu condiția ca tu să-l ajuți, să uiți de griji și să profiți la maximum de săptămânile pe care le vei petrece aici. — Săptămâni! E imposibil! — Oh, două sau trei, cel mult. Și ai șansa să te afli într-un loc minunat. — Și tu? Nu vei mai putea rămâne la același hotel. Socotisem să stau cel mult cincisprezece zile! — Nu te neliniști! Încerc să mă cazez mai modest, poate chiar în pensiune la o familie elvețiană. Ar fi în orice caz mai ieftin și mai agreabil pentru mine decât la hotel. — Biata mea Virginia! s-a înduioșat sora ei. Ma tem ca te vei plictisi teribil! Cel puțin, la hotel sunt oameni, mișcare. Nu ești o femeie să te izolezi într-o cameră sordidă. — De ce? Ma crezi atât de timidă? Sau timorată? — Nu, dar ești atât de feminină… și foarte frumoasă! — Nu mai vorbi prostii, știi prea bine că sunt departe de a fi seducătoare. — Din contra, semeni cu o eroină de roman, care își așteaptă iubitul. — Virginia a izbucnit în râs. — Așteptarea riscă să se prelungească! N-am găsit încă sufletul potrivit… În orice caz, nu te neliniști în privința mea pentru perioada imediată, sunt încă în acel hotel luxos, unde viața mi se pare plină de atracții și oamenii fascinanți. Acum te las să te odihnești. Profită și citește cărțile pe care ți le-am adus: povești cu zâne elvețiene, traduse în engleză, bineînțeles, și câteva reviste. Astea te vor ocupa până ce voi veni din nou să te văd, adică mâine după-amiază. Cu aceste cuvinte, Virginia a sărutat-o cu dragoste pe sora ei și a părăsit-o cu inima strânsă.

  – O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne...! murmură ea, pornind grăbită către uşă. Ross ajunse la uşă înaintea ei. – Nu, i se rostogoli gros glasul, din adâncul pieptului. Înghiţind în sec, Lily îşi strânse la gât cămaşa de flanelă. – Dă-te la o parte. – Nu, repetă el. Al dracului să fiu dacă ştiu ce se petrece între noi, dar ceva se întâmplă. Încă de la început a fost, şi-o ştim amândoi. În cameră era frig; Lily începu să tremure. – Nu înţeleg despre ce vorbeşti, răspunse ea, încercând să nu clănţăne. – Nu? Ross dibui după mâna ei şi i-o desprinse de la gât. – Poftim, spuse el, cu glasul doar puţin mai sonor decât o şoaptă. Atinge-mă, şi pe urmă spune-mi dacă greşesc sau nu. Mâna ei i se întinse pe piept, simţind părul sârmos în palma sensibilă. Lily încercă să şi-o retragă, dar Ross i-o ţinea strâns. Fără voia ei, dorinţa începu să-i pulseze prin trup şi simţi cum i se înmuiau genunchii. Ross îi mişcă mâna peste muşchii tari de pe pieptul lui, iar când Lily nu se mai împotrivi, i-o luă şi pe cealaltă şi i le trase pe amândouă mai jos, peste ombilic, apoi şi mai jos. Lily îi auzi respiraţia căznită şi-şi dădu seama că şi ea abia putea să respire. Când degetele ei îi atinseră rădăcina groasă şi tare, simţi că i se tăiau picioarele, iar locul dintre coapse, locul care dormise de când descoperise curvăsăria lui Jake, în urmă cu trei ani, se însufleţi ca o leoaică deşteptată din somn, aţâţată de o foame teribilă. Trăgând-o spre el, Ross o ridică în braţe şi o duse la pat. După ce ajunseră sub pături, se încleştară unul de altul, strâns. Lily simţea nevoia să ajungă şi mai aproape, iar când Ross îşi mişcă mâna în susul coapsei ei, ridicându-i şi cămaşa, îl încurajă, săltându-şi şoldurile de pe saltea şi ajutându-l să înlăture veşmântul stânjenitor. Ameţită de dorinţă, se desfătă cu senzaţia trupului lui lipit de al ei, frecându-şi sfârcurile de părul lui de pe piept, arucându-şi un picior peste coapsele lui ca să-l aducă şi mai aproape. Mâna lui se strecură între cele două trupuri, coborând spre delta ei chinuită de dorinţă, şi o atinse acolo doar o clipă, azvârlind-o vertiginos spre un orgasm care-i făcu dinţii să clănţăne. Lily rămase lângă el, buimăcită de ceea ce se întâmplase. Îşi găsise împlinirea – dar cu ce preţ? Se simţea ca o stricată. Întorcându-şi capul, simţi lacrimile care i se prelingeau peste şaua nasului şi pe obraz, până în păr. Ross îi lipi umerii de cearşaf şi începu să-i sărute şi să-i dezmierde sânii. Excitaţia ameninţa s-o cuprindă din nou, iar Lily îşi prinse buza de jos între dinţi ca să nu ţipe. Era scârbită de sine pentru că avea atâta nevoie de el, se dispreţuia pentru că-l dorea. Îl simţea rigid şi dur lângă coapsa ei, dar îşi înfruntă imboldul de a-l atinge. O parte ascunsă din adâncul făpturii ei încă se mai ruşina de felul cum îi reacţiona trupul. – Ah, Lily, Lily... murmură el printre sărutări. Pasiunea ta îmi taie respiraţia... Se apropie de gura ei, iar Lily şi-o deschise, primindu-i sărutul, răspunzându-i cu o surescitare crescândă care-i mistuia ultimele fărâme de gândire raţională. Barba lui Ross era moale; niciodată nu mai sărutase un bărbat cu barbă. Nu era sigură că-i plăcea, dar îi plăcea senzaţia buzelor lui peste ale ei, a limbii lui împreunându-se cu a ei. Excitaţia îi creştea, şi-i atinse braţele, pieptul, abdomenul, îngăduindu-şi să coboare şi mai mult pentru a-i mângâia bărbăţia masivă, mişcându-i pielea înainte şi-napoi până când Ross începu să tremure şi să se zguduie lângă ea. – Destul!     Tuturor rudelor mele minunate şi îndatoritoare, care locuiesc în Midwest şi, până acum, au cutreierat zadarnic magazinele Wal-Mart, căutându-mi cărţile. Asta-i pentru voi, fraţilor.         PROLOG   -------------------   Twin Hearts, California, Ajunul Anului Nou, 1879     Trăgându-se nemilos de gulerul ţeapăn, Ross scuipă o înjurătură spurcată, după care-şi înghiţi cheful de a înjura din nou. Nu suporta să fie legat fedeleş ca un curcan la cuptor. Cu juvăţul ăla de gât, putea să se spânzure naibii de cel mai apropiat copac. Îl sugruma la fel de tare. Trase aerul rece în plămâni, savurându-l. Savurând şi scurtul răgaz de linişte. Mai puţin bubuiturile îndepărtate ale valurilor pe stânci, nu se auzea nici un sunet. Lăsă zgomotele oceanului să-l liniştească, în timp ce încerca să-şi alunge din auz hărmălaia care răzbătea din casa surorii şi a cumnatului său. Cu ochii închişi, Ross se rezemă de balustrada verandei, îngăduindu-şi să se gândească la Trudy şi la dorinţa negrăită de a se strecura în patul ei cald şi între coapsele sale pofticioase. Înjură din nou. Numai gândul la ea îl făcea să se întărească precum piatra. Trase din ţigară lung şi cu furie, în timp ce stătea în peumbră, ascultând râsetele vesele ale petrecăreţilor dinăuntru care aşteptau Anul Nou. Se socotea cel mai mare nătărău din lume, pentru că o lăsase pe Samantha să-l atragă iar la unul dintre chefurile ei. Din păcate, sora lui mai mică îl avea la degeul cel mic, iar Ross o ştia. Uşa din spate se deschise, lăsând un şuvoi de lumină să se reverse în verandă. – Ross Benedict, aici te-ai ascuns? întrebă o voce înciudată. – Ştii al naibii de bine că m-am ascuns aici, Sam. Ross aruncă ţigara pe care o fumase, al cărei jar se stinse în clipa când căzu pe iarbă. Samantha închise uşa în urma ei şi-şi strânse şalul în jurul umerilor. – Aletha Carmody te caută peste tot. Lui Ross nu-i plăcea tonul tachinător din vocea ei. – Aletha Carmody are o mutră care-ar face un ceas să se oprească-n loc, şi un glas ca al unui câine care schelălăie. Sam scoase un bolborosit exasperat. – Of, şi ea credeam că ar fi ideală pentru tine, zău aşa. Vârând mâna în buzunar, Ross scoase punga de tutun şi o hârtie. În timp ce-şi răsucea încă o ţigară, replică: – La fel cum ai crezut şi că Olive Hornsby ar fi perfectă pentru mine, anul trecut? Şi Hortense Cobb, în anul dinainte? Samantha oftă. – Olive Hornsby s-a măritat cu Elias Rhodes în mai, Ross. Aşteaptă un copil, la începutul anului. Ar fi putut să fie copilul tău. Ross îşi aprinse ţigara, cutremurndu-se vizibil la gândul de a împărţi patul cu slăbănoaga aia palidă de Olive Hornsby. – Ei bine, slavă Cerului că nu-i al meu. Trase din ţigară, apoi o strivi sub gheată – poate mai tare decât era necesar. Simţea ochii lui Sam sfredelindu-l prin întuneric. – Nu vreau decât să fii la fel de fericit ca mine. În vocea ei se simţea o nostalgie pe care Ross se strădui să n-o ia în seamă. Nu era... firesc ca un bărbat să se lege de o femeie. Nu înţelegea cum puteau alţii s-o facă. Fireşte, dacă ar fi descoperit vreodată că Derek, cumnatul lui, o înşela pe Sam, i-ar fi smuls fuduliile cu mâna lui, vârâindu-i-le apoi pe gât. – Şi singura cale-n care pot nădăjdui să fiu fericit e însurătoarea? Nu-i venea să creadă. După atâţia ani, Samantha tot nu pricepuse. Lui Ross îi plăcea viaţa de burlac. – Sigur că da. În vocea ei răsuna o notă de falsă inocenţă. Arătă cu capul spre uşă. – Probabil că Aletha se-ntreabă dacă nu cumva ai şters-o înapoi la cabana ta din pădure. Ross pufni. – Dacă aşa se gândeşte, e mai deşteaptă decât credeam. Şi, Sam, dacă tot veni vorba de cabană, când ai de gând să mi-o vinzi? Samantha îi atinse umărul cu mâna. – Nu prea curând. Şi refuz să discut afaceri în noaptea de Anul Nou. După ce-ţi vând partea mea de moştenire, n-o să-mi mai rămână nimic de la mama şi tata. Ross zâmbi în întuneric, simţindu-i tristeţea. Deşi era măritată, Samantha rămăsese surioara lui mai mică dintotdeauna. – Nu-i ca şi cum acolo ar locui nişte necunoscuţi, Sam. – Ştiu, ştiu... Of, se tângui ea încet, nu-mi mai aminti de ei, Ross. Mă întristează, şi-n noaptea asta nu vreau să fiu tristă. Dăm o petrecere. Vino. Îl trase de braţ. – Aletha te aşteaptă. Ross înjură din nou, împotrivindu-se. – Toată seara a stat agătaţă de braţul meu, turuind şi chicotind ca o copilă bătută-n cap. Cum Dumnezeu te-aştepţi să îndur aşa ceva? Şi toate întrebările alea! La naiba, Sam, m-a bombardat cu întrebări ca armata Generalului Lee. "Îţi plac, copiii, Ross? Ai fi un tată atât de minunat!", o imită el, cu o voce smiorcăită. "Îţi plac tartele cu cireşe, Ross? }i-aş face cele mai bune tarte din Twin Hearts!" Şi mă tot strângea de braţ, zicând: "Vai de mine, da' ce puternic eşti! Pun prinsoare c-ai putea să mă ridici numai cu-o mână, mititica de mine! Oooo, şi ce barbă ai...!" }istui din limbă. "Nu te deranjează atâta păr pe faţă, Ross?" Şi pe urmă, dă-i cu chicotelile alea nesuferite! Mă zgârie pe creieri ca un fierăstrău pe nicovală. Şi-n plus, încheie el mârâind, îmi place barba mea – ce, n-am voie? Alături, Samantha râse încet. – Vrei să spui că nu ţi-ai rade mustaţa şi barba pentru o femeie cu totul deosebită? – Ar îngheţa iadul înainte să mi le rad. Ross se obişnuise cu barba, iar fără ea s-ar fi simţit gol. Deodată, simţi ochii surorii lui privindu-l întrebător prin întuneric. – Ce e? – Ce-ai zice de-un mic rămăşag prietenesc, frate dragă? – Ca de pildă? întrebă el, sceptic. – Pun pariu că, dacă apare femeia potrivită şi-ţi cere să te bărbiereşti, ai s-o faci. Lui Ross nu-i plăcea deloc cum suna. – Prinsorile nu-s o ocupaţie potrivită pentru doamne, Sam. – Te temi că ai pierde? Ross îi simţi zâmetul ţanţoş, sigur pe sine. – Pe dracu', nu mă tem de nimic şi-am să ţi-o dovedesc! Pe ce pariem? – Pariez pe... Samantha se opri, trăgându-l de barbă. – Pariez că, de-acum într-un an, n-o să mai ai nici barbă, nici mustaţă, şi că va fi din pricina unei femei. Vocea îi suna ridicol de triumfătoare. – Şi dacă nu se împlineşte? – Ei bine, atunci îţi jur pe-un teanc de Biblii că nu voi mai încerca niciodată să te însor. Ross pufni, neputind să se stăpânească. – N-ai înceta să te mai amesteci în viaţa mea nici dacă a ta ar depinde de asta. – Vorbesc serios, Ross. Jur cu mâna pe inimă. – Mda, ştiu. Îţi ţii o mână pe mână pe inimă, iar pe cealaltă o ai la spate, cu degetele încrucişate. – Of, nu mai fi şi tu aşa de bleg, mălai mare ce eşti! Avem o învoială sau nu? Persistenţa ei îl făcu să chicotească. – Sigur. La naiba, de ce nu? Uşa se deschise şi Derek ieşi pe verandă. – Ce faceţi aici? Ross, Aletha Carmody te caută peste tot. Şi, Samantha, adăugă el, cuprinzându-şi soţia în braţe, e aproape miezul nopţii. Braţele mele sunt goale fără tine. Nu vreau să pierd sărutarea de Anul Nou. – O, inimioara mea, răspunse Samantha cu o voce drăgăstoasă, mă poţi săruta oriunde şi oricând. – Dar noi ne-am sărutat prima dată în noaptea de Anul Nou, guriţă dulce, şi am de gând să te sărut în noaptea asta câte zile om avea. Dacă n-ar fi fost cumnatul lui, Ross i-ar fi îndesat un căluş în gură. Christoase! Chiar erau în stare bărbaţii să vorbească aşa cu femeile? – Of, bine, cocoşel prost ce eşti. Oricum, şi mie mi-a fost dor de tine, şi mi-e frig. Samantha se cuibări la pieptul lui, aşteptându-l să deschidă uşa. – Vino, frate dragă, îl chemă ea pe Ross, peste umăr. Aletha te aşteaptă. În voce i se simţea o batjocură glumeaţă. Ross mormăi. Fără tragere de inimă, se întoarse s-o urmeze în casă, simţindu-se ca un miel dus la tăiere. Niciodată, fir-ar să fie, niciodată! Era ultima oară când o mai lăsa pe Samantha să-l prindă într-o asemenea cursă. La naiba, îi plăcea viaţa lui aşa cum era. Nu avea de dat socoteală în faţa nimănui. Nici nu voia, nici nu avea nevoie de o femeie afurisită care să-ncerce să se îndese în mica lui lume personală. Să-i ocupe spaţiul. Să deretice încontinuu şi să se frăsuiască prin cabană. Simplul gând îl făcea să se cutremure. În anul următor avea să fie altfel. Mica petrecere de Anul Nou a lui Sam se putea ţine şi fără el. Dacă încerca să-şi calce cuvântul dea nu se mai amesteca niciodată, Ross urma s-o ignore, şi pe ea, şi pe toate femeile pe care i le împingea în braţe. Era hotărât să n-o lase să-şi mai bage niciodată nasul în viaţa lui. Turuiala lui Aletha Carmody îi scrâşni brusc în urechi, făcându-l să tresară. Înghiţindu-şi încă o sudalmă, Ross trase aer în piept, adânc, resemnat, şi-şi târî picioarele în casă.       Capitolul 1   Octombrie, 1880     Ploua cu găleata. Furcile orbitoare ale fulgerelor străpungeau cerul, urmate de tunete bubuitoare. Lily îi mulţumi vizitiului pentru drum, apoi coborî din căruţă, trăgându-şi geamantanul sub manta ca să nu se ude. Privi cum căruţa pleca mai departe hodorogindu-se, şi se întrebă cum puteau bieţii cai să răzbească prin noroiul acela. Era recunoscătoare pentru că o adusese până acolo, deşi sperase să ajungă mai departe. Durase aproape o săptămână până să ajungă din San Francisco în acest loc, unde-o fi fost şi cum s-o fi numit. Auzea adesea vuietele valurilor lovindu-se de stânci, iar prin aer, deşi clătit de ploaie, încă se simţea mirosul sărat al mării. Un fulger lumină din nou împrejurimile, îngăduindu-i să citească pancarta de la marginea oraşului. TWIN HEARTS. Cu un gest zadarnic, Lily îşi ridică poalele pline de noroi ale rochiei ude şi porni prin mocirlă, sperând să găsească un loc unde să se adăpostească de furtună.   * * *   Pe sub manta, Lily era îngheţată până-n măduva oaselor. Se refugiase sub un umbrar şubred de la marginea oraşului. Ploaia încetase, dar cerul era încă pulmburiu şi întunecat, iar văzduhul era umed. Lily cunoştea destul de bine vremea din California ca să ştie că răgazul de linişte era scurt. Îşi scoase mantau şi o scutură, împrăştiind stropi de apă în aerul umed. De la genunchi în jos, rochia şi jupoanele îi erau ude-leoarcă şi mânjite de noroi. În pantofi, degetele îi clefăiau pe tălpile umede. Îşi atinse părul şi se crispă; buclele mărunte îi stăteau lipite de cap. Trăgând adânc aer în piept, se îndreptă şi privi în jur. Poate că, la câteva sute de iarzi în spatele ei, se afla strada principală din Twin Hearts. Acolo avea să-şi caute de lucru. Fermierul care o adusese cu căruţa până aici îi spusese că lângă oraş se afla o cherestegerie. Spera că aveau nevoie de o bucătăreasă. Îşi privi hainele şi i se strânse inima. Cum să-şi găsească o slujbă, când arăta ca o vagaboandă murdară şi plouată? În nori se produse pentru câteva minute o spărtură, lăsând lumina soarelui să se infiltreze prin văzduhul apos. Un curcubeu se profilă viu deasupra colinelor spuzite cu verde. Priveliştea era atât de frumoasă, încât lui Lily i se opri respiraţia. Auzi în spatele ei scârţâitul unei trăsuri. Întoarse capul s-o privească. Venea spre ea legănându-se, iar Lily fu surprinsă şi puţin cam temătoare când trăsurica se opri alături. O femeie tânără, cu o bonetă tivită cu blană, scoase capul pe fereastra cupeului. – Bună dimineaţa! Avea unul dintre acele zâmbete prietenoase rare, care-i lumina faţa cu trăsături plăcute. Lily înghiţi în sec, ştergându-şi nervoasă mâinile de rochie. – Bună dimineaţa, răsşunse ea. – Eşti nouă pe-aici, nu-i aşa? Lily aproape că izbucni în râs. – Azi-noapte am sosit. Mai cu-o diligenţă, mai cu-o căruţă, când călare când pe jos şi dormind pe sub copaci, adăugă ea în gând, dar n-o spuse. Spre norocul ei, avea un instinct de conservare destul de dezvoltat şi n-ar fi primit niciodată să fie luată la drum de un bărbat singur, oricât de inofensiv ar fi arătat. Omul care o adusese cu căruţa până la Twin Hearts era însoţit de doi copii. Când dormea în hambare, pleca înainte de crăpatul zorilor. Una peste alta, călătoria ei de la San Francisco fusese o adevărată aventură, dar din fericire se sfârşise cu bine. – De unde eşti? – Din San Francisco, răspunse simplu Lily. Femeia îşi roase buza de jos, apoi o privi pe Lily cu ochi îngustaţi. – Cred că te-au pătruns frigul şi umezeala. – Ba bine că nu. Lily nu făcuse niciodată risipă de cuvinte. Tânăra din trăsură continua s-o privească. – I-am cerut vizitiului să oprească fiindcă aproape că m-a orbit strălucirea minunată a părului tău arămiu. Reflectă razele soarelui ca un gologan nou-nouţ. De astă dată, Lily râse. – Ce poetic! E un mod amabil de a spune că părul meu străluceşte atât de tare încât aş putea conduce minerii prin galerii fără lampă. Femeia nu făcu decât să zâmbească. Un surâs straniu, tainic. – Mă numesc Samantha Browne. Era o situaţie de-a dreptul ridicolă. Două femei conversând ca şi cum tocmai ar fi făcut cunoştinţă la o mică serată în San Francisco, ronţăind sandvişuri cât unghia şi bând ceai din ceşcuţe de porţelan. – Lily Sawyer. – Încântată de cunoştinţă, Lily Sawyer. Ia-ţi lucrurile şi vino cu mine. Invitaţia o luă pe Lily prin surprindere. Făcu un pas înapoi. – Mă scuzi? – Cu siguranţă, ai dori să te zvânţi puţin. Lily îşi stăpâni o replică tăioasă. Probabil că femeia era de la casa locală de toleranţă. Căzu pe gânduri. O chinuia dorinţa de a se usca. Poate chiar să facă şi o baie. Şi să mănânce o masă caldă. La gândul mâncării, limba începu să i se scalde în salivă. Casă deochiată sau nu, nu-i putea refuza invitaţia. – Samantha Browne, începu Lily, cred că eşti îngerul meu păzitor. Punându-şi mantaua pe braţ, îşi luă geamantanul ud şi porni prin noroiu, spre cupeu.   * * *   Casa era fermecătoare. Şi nu era deşucheată, ci era căminul Samanthei Browne şi al soţului ei, Derek, care conducea firma de cherestegerie din capătul opus al orăşelului Twin Hearts. Lilyţ stătea aşezată lângă foc, înfăşurată într-un halat cald şi moale de pluş, al Samanthei. Îşi răsfiră părul cu degetele, pentru a şi-l usca mai repede. Se simţea ca o prinţesă; niciodată în viaţa ei nu mai fusese tratată atât de bine. Samantha intră în cameră din bucătărie, aducând o tavă cu cafea şi cornuri calde, proaspăt scoase din cuptor. Puse tava pe o masă mare şi rotundă, în faţa canapelei, apoi îi aruncă o privire lui Lily, simţind că o urmărea din ochi. – Te întrebi de ce te-am adus aici. Lily chicoti. – Asta-i cam puţin spus. Samantha Browne aranjă un corn pe o farfurie şi o puse în faţa lui Lily. Acesteia începu să-i lase gura apă şi să-i ghiorăie stomacul, dar făcu un efort să nu uite de bunele maniere. – După cum spune... familia mea, am o inimă bună de pus la rană. Soţul meu susţine că nu suport să văd pe nimeni suferind. Din gura ei de o formă perfectă scăpă un mic hohot de râs. – Cred că ar fi mai potrivit să spun că-mi bag încontinuu nasul unde nu-mi fierbe oala. Puse o ceaşcă de cafea în faţa lui Lily, apoi făcu un gest spre micul bol delicat cu frişcă. – Dar, când văd o femeie tânără şi frumoasă stând singură într-un loc pustiu, udă până la oase, mă răpune imaginaţia. Nu pot concepe nici o poveste care să te fi adus acolo. Aşa că, vezi dumneata, domnişoară Sawyer, adăugă ea cu un zâmbet, trebuie să aflu. Iar dacă-ţi pot oferi ceva de mâncare şi o baie caldă cât timp te afli aici, cu atât mai bine. Lily îşi turnă puţină frişcă în cafea, apoi o amestecă. – Sunt doamnă, dar te rog să-mi spui Lily. Capul Samanthei se ridică brusc. – Eşti măritată? – Văduvă, de fapt, răspunse Lily, luând ceaşca şi cuprinzând porţelanul cald cu degetele. Ar fi putut să evide toată acea călătorie, dacă accepta cererea în căsătorie a lui Donald South. Dar, oricât ar fi fost de bun şi blând ca om, nu era bărbatul potrivit pentru ea. Şi, oricum, nu avea de gând să se recăsătorească. Samantha întoarse repede capul. – A, îmi... pare foarte rău... Nu... n-am vrut să mă amestec în problemele tale. Lily avu un sentiment de recunoştinţă. – Nu face nimic. Au trecut doi ani de-atunci. Pare să fi fost o viaţă de om. Rămaseră într-o tăcere plăcută, până când Lily se simţi datoare s-o risipească. – După fiecare furtună porneşti cu trăsura ca să salvezi şobolani înecaţi? În chip destul de ciudat, Samantha Browne roşi. – Fireşte că nu. De fapt, adăugă ea, aşezându-se lângă Lily pe canapea, tocmai veneam de la cabana mea. Acolo... Se întrerupse brusc, ducându-şi mâna la gură, apoi continuă: – Părinţii mei au avut o cabană mică în munţi şi, după ce au murit, nu m-a lăsat inima s-o vând. Mă duc până acolo din când în când, ca să mă asigur că totul e-n ordine. Lily zâmbi evaziv, apoi se întoarse cu privirea spre foc. – Caut de lucru. – Aşa? Cu ce te ocupi? – De la moartea soţului meu, am lucrat ca bucătăreasă. Nu era nevoie să dezgroape trecutul; nici pentru ea, nici pentru altcineva. – Am gătit într-o pensiune din San Francisco. Până când a ars. Un moment, îşi aminti durerea de pe chipul lui Donald South, când îşi văzuse clădirea mistuindu-se în flăcări. Samantha se lumină la faţă: – Eşti bucătăreasă? Lily ridică din umeri, cu o expresie obosită şi sardonică. – Ei, să nu-mi spui că tocmai căutai una. Aplecându-se înainte, Samantha răspunse: – Ei, nu eu, personal, dar cherestegiii caută mereu bucătari. Bine, dar e minunat! Deci, aveai nevoie de o slujbă? Dădu din cap cu un gest categoric. – Ai găsit-o. Lily simţi că începea să i se risipească oboseala. – Dacă-mi găseşti şi o cameră, batem palma! – A, dar pot face mai mult decât atât! se entuziasmă Samantha. Ce... ce-ai zice să ai propria ta căsuţă? Lily o privi în faţă, şi mai însufleţită. – Cabana ta? Eşti sigură? – Categoric. De-acolo până la tabăra tăietorilor de lemne nu e nici o milă. Bucătăria e echipată pentru a găti cantităţi mari de mâncare. Cineva de la tabără va veni zilnic să ia mâncarea. Alături mai este şi o cabană mai mică. Acolo locuieşte Maudie Tupper, fosta bucătăreasă a taberei. Nu stă bine cu sănătatea. Se bătu cu palma peste piept. – E bolnavă de plămâni. A trebuit să se lase de gătit, când a-nceput să scuipe sânge... O! exclamă ea, ridicându-şi mâna la gură. Sper că nu te deranjează. Lily simţi un val de compasiune pentru biata femeie bolnavă. – În nici un caz. Va fi plăcut să am companie. Dar... de ce nu stă în cabana ta? Samantha râse forţat. – A, nu vrea, şi pace. Dar nici o grijă, casa ei e caldă şi uscată, şi tare i-ar mai plăcea să aibă o vecină. Lui Lily nu-i venea să creadă ce noroc dăduse peste ea. Avea atâta minte încât să nu se întindă la discuţii. Era perfect. Puţin îi pasă dacă toată cabana stătea să se dărâme, era a ei şi putea s-o folosească. Avea s-o cureţe şi s-o facă lună. Urma să-şi încropească un cămin al ei, ceva ce nu avusese toată viaţa. Ea şi răposatul Black Jake Sawyer nu locuiseră decât în camere cu chirie, deasupra cârciumilor sau tavernelor. Norocul începea să i se schimbe şi n-avea de gând să caute calul de dar la dinţi.   * * *   Ross descălecă şi-şi întinse spinarea îndurerată. Nu putea suferi traversarea munţilor, până în vale. Valea era călduroasă şi uscată, chiar şi în luna octombrie; orăşelul Twin Hearts avea briza binecuvântată a oceanului ca să-l menţină răcoros pe tot parcursul anului. Trăgând în piept aerul înviorător de munte, Ross aruncă o privire spre cabană. Slavă Domnului, ajunsese acasă. Fumul alb se ridica blând din horn. Zâmbi. Era mâna Samanthei, nu încăpea nici o îndoială. Înainte de plecarea lui, cabana fusese năpădită de purici, aşa că-şi dusese haiele şi aşternuturile acasă la Sam, ca să-i afume. Căscând, se întrebă dacă Sam îi adusese lucrurile înapoi. Altfel, avea să se ducă el după ele, mai târziu. Acum nu voia decât să doarmă. Fie şi pe salteaua goală, dacă n-avea încotro. Traversă curtea spre grajd, descălecă, îşi ţesălă calul şi-i dădu de mâncare. Grădina de zarzavaturi îi atrase atenţia în timp ce mergea cu pas greoi spre cabană. Era plivită de buruieni. Poate că Maudie se simţise mai bine. O spera din toată inima. Când păşi pe verandă, ridică privirea spre cer. Ceaţa de dimineaţă învăluia vârfurile pinilor Douglas. Se trezuse cu noaptea-n cap ca să ajungă acasă, nerăbdător să se tolănească în patul lui şi să doarmă toată ziua. Deschizând uşa cabanei, abia dacă aruncă o privire prin living, înainte de a închide uşa în urma lui, pentru a se îndrepta spre dormitor. Căscă, frecându-şi faţa cu mâna, pătruns de oboseală până la oase. Uşa dormitorului era închisă. Ross o împinse cu vârful cizmei şi intră. Uşa se trânti în urma lui şi, înainte ca să se poată întoarce, Ross fu lovit de la spate destul de tare ca să se clatine pe picioare, izbindu-se de perete. Alunecă la podea, clătinând din cap, într-o încercare de a se dezmetici. Instinctiv, dădu să-şi scoată cuţitul vânătoresc, dar primi un şut în mână. Ridică ochii şi se pomeni privind gura familiară a propriei lui puşti de vânătoare. – Cine eşti? O femeie? Încercând să-şi limpezească vederea, Ross scutură iar din cap şi văzu o pereche de pulpe palide şi suple ieşind de sub poalele cu volane ale unei cămăşi roz. Ridică încet privirea, de-a lungul şoldurilor rotunjite, peste un piept ferm şi generos. Părul femeii, despletit şi învolburat în jurul feţei, era roşu ca o vâlvătaie, iar în ochii ei verzi nu se citea nici urmă de frică. – Eu? mugi Ross. Cine naiba eşti tu, şi ce cauţi în dormitorul meu? Femeia păru surprinsă un moment, apoi se răsti: – ~sta-i dormitorul meu. Ieşi afară până nu-ţi zbor creierii. Cu o mişcare neaşteptat de rapidă, Ross apucă ţeava puştii şi sări în picioare. – Şi-acum, mârâi el, neluând în seamă teama care se strecurase dintr-o dată în ochii femeii, te mai întreb o dată. Cine naiba eşti? Femeia îşi reveni repede. Îndepărându-se doar puţin, i-o întoarse: – Cine eşti dumneata? Nu ajungeau nicăieri. – Mă numesc Ross Benedict, iar asta e casa mea. Prin urmare, şi dormitorul e tot al meu. Ochii femeii se îngustară. – Minţi. Ştiu cui îi aparţine această casă, şi nu eşti dumneata acela. Şi-acum, spune-mi, ce vrei de fapt? Stupefiat şi furios, Ross continuă s-o privească. – Vreau să ştiu ce naiba faci în dormitorul meu. E chiar atât de greu să înţelegi? Necunoscuta îi susţinu privirea, la fel de furioasă. – ~sta-i dormitorul meu, şi cabana e tot a mea, cel puţin pentru un timp. Şi... nu te mai zgâi la trupul meu, holbatule! Cu sprâncenele îmbinate, Ross întoarse capul, încrucişându-şi ferm braţele pe piept. – Te-am mai întrebat o dată: cine, naiba, EŞTI? – Şi de ce ţi-aş spune? Tu eşti cel care ai dat buzna în casa mea. Ross se răsuci în loc, văzând-o tocmai în timp ce-şi lega cordonul halatului pe sub pieptul generos. Pe când îşi simţea pântecele înfierbântându-se, în mintea lui îşi croi drum un gând. Slobozi un şirag de înjurături atât de spurcate, de se învineţi aerul. – Sam. Samantha te-a pus să-mi faci figura asa, nu? Fir-ar al dracului să fie! Lovi cu pumnul în uşă – atât de tare, încât îi ieşi prin partea cealaltă. În spatele lui, femeia scoase un ţipăt. Ross se întoarse spre ea, fără să ia în seamă acşhiile de lemn care i se înfipseseră în carne. Femeia îşi acoperise gura cu o mână. Cu cealaltă îşi ţinea strâns sub gât reverele halatului. – Ea a făcut-o, nu-i aşa? Sam te-a pus. Femeia îşi luă mâna de la gură doar atâta cât să întrebe: – S... Samantha Browne? – Da, răspunse el, cu glasul onctuos, plin de subînţeles. Samantha Browne. Necunoscuta înghiţi în sec. – De... de unde o cunoşti pe Samantha Browne? Ross începea să se sature. – Ştii foarte bine de unde o cunosc. Atitudinea femeii se schimbă. În loc să mai stea speriată lângă pat, îşi propri pumnii în şolduri, studiindu-l. – Ba nu ştiu. Ce-ar fi să-mi spui? Dai buzna aici ca un taur furios sau un nebun de legat, speriindu-mă de moarte. Cred că mi se cuvine  o explicaţie. Vreau să zic, dacă eşti capabil să înşiri atât de multe cuvinte unul după altul. Ross rămase surprins un moment de tactica ei neobişnuită. La urma urmei, majoritatea femeilor se aruncau în braţele lui. Şi nici o femeie nemăritată, sau orice altă femeie în fond, nu-l mai făcuse vreodată holbat care se zgâia, taur furios sau nebun de legat. Ce-i drept, Trudy îl numise o dată armăsarul ei focos, dar asta se întâmplase după o noapte deosebit de satisfăcătoare în patul ei. Fusese un compliment, nu o vorbă de ocară. Vrăjitoarea asta roşcovană nu semăna cu nici una dintre celelalte, trebuia să recunoască atâta lucru. – E sora mea. De parcă n-ai şti. Se întoarse şi studie gaura pe care o făcuse în uşă. – Iar asta e cabana mea. Aici locuiesc. Femeia rămase cu gura căscată. – Sora... sora ta? Temperamentul lui Ross era volatil dar, după o explozie, se îmblânzea repede. – Acum înţelegi. Nu ştiu de ce jocuri îi arde lui Sam, dar asta-i casa mea. Dacă voi două v-aţi gândit că vicleşugul ăsta are sorţi de izbândă, ei bine, fir-ar să fie, puteţi s-aşteptaţi mult şi bine! – Nu cred să te fi înţeles, spuse ea cu băgare de seamă. Care vicleşug să izbutească? – Of, la dracu'! Lasă, nu contează. Îmbracă-te, numai, şi pleacă de-aici. Planul nu v-a reuşit, şi sunt frânt de oboseală. Căscă, scoţând intenţionat un sunet puternic şi dezgustător, înainte de a-şi scoate poalele cămăşii din pantaloni. Femeia nu se clinti. Se uitau unul la altul, ea cu o privire arogantă şi rece, el cu o expresie de o sexualitate declarată, în timp ce-şi descheia cămaşa. Şi-o desfăcu şi se scărpină, lăsând-o să-i vadă pieptul gol. De obicei, asta le alunga pe femeile încuiate. Deodată, necunoscuta îi dădu un brânci, luându-l pe nepregătite. Ross se lovi iar de perete. – Ieşi afară! îi ordonă ea. Am închiriat casa asta de la Samantha Browne şi, dacă ai vreo obiecţie, discută cu ea. Eu nu plec. Ross se desprise de perete, simţind un junghi de furie în piept. Avea să discute cu Sam, nici vorbă, ba chiar să-i ardă şi o mamă de bătaie. Pe urmă, urma să se întoarcă acasă şi s-o zboare afară pe vrăjitoarea asta cu păr ca focul cu şuturi în fund. Luându-şi puşca, ieşi val-vârtej din cameră. – Să ştii că nu s-a terminat, femeie! Când mă-ntorc, ar fi bine să te găsesc cu bageje făcute şi tunde-o, fir-ar al dracului să fie!   * * *   Lily închise ochii şi se aşeză pe pat, vlăguită, cu inima bubuindu-i atât de tare în piept încât se temea să nu-i rupă coastele. Aşteptă un moment ca să-şi revină, după care se îmbrăcă în grabă şi se duse în bucătărie ca să înceapă pregătirile pentru prânzul ţapinarilor. În timp ce lucra, se gândi la bărbatul care tocmai plecase. Bărbat? Râse forţat, sec. Un urs, mai degrabă. Lily nu era o femeie scundă, dar el avea cu aproape un cap mai mult ca ea. Umeri atât de laţi, încât trebuia să se întoarcă într-o parte ca să încapă pe uşa dormitorului. Era un urs în toată regula, şi ca proporţii, şi ca maniere. Se îmbrăca doar ca un om, ca să-şi acopere comportamentul grosolan şi brutal. Amintindu-şi de ultima lui ameninţare, deveni ţeapănă. N-avea de gând să plece. Nici moartă. Totuşi, ardea curiozitate să afle de ce închiriase Samantha Browne o cabană care era deja ocupată.    

Capitolul 1   Încerc din răsputeri să creez impresia unui călător sofisticat, dar nu sunt deloc convinsă că-mi iese. Privind retrospectiv, probabil că m-am dat de gol imediat după ce am testat cu entuziasm prea multe parfumuri în duty-free, emanând în cele din urmă o aromă atât de puternică încât ar putea trezi pe cineva din comă. Sunt dezamăgită şi de topul meu de bumbac în stil etnic, cel despre care credeam că arată ca unul cumpărat din vreun loc fabulos de exotic din Pacificul de Sud – până când am descoperit că eticheta cu preţul ieşea afară, dezvăluind că, de fapt, costase 44,99 de lire la Monsoon. Şi poate că nici faptul că am ajuns prima la Poarta 65, depăşind un grup numeros de turişti cu cel puţin o jumătate de oră, nu m-a făcut să arăt chiar atât de descurcăreaţă pe cât aş fi sperat. Acum, că mă aflu în aer la propriu, e la fel: statutul meu de amator într-ale călătoriilor pe distanţă lungă e dezvăluit fără milă la fiecare pas. În momentul de faţă, încerc să aşez în echilibru toate ambalajele goale rămase de la masa oferită pe o tavă ridicol proporţionată şi o cană cu cafea imposibil de băut, fără să o vărs în poala vecinului meu şi să-i provoc arsuri de gradul trei pe instrument. E o variantă reală de KerPlunk, toate ameninţând să se răstoarne la cea mai mică adiere de vânt. Spre deosebire de americanul de lângă mine – el şi-a aşezat ingenios pliculeţul cu parfum de lămâie în cana goală de ceai şi a pus unul peste altul pacheţelele de sare şi piper şi cutiuţa de unt în caserola în care fusese friptura delicioasă de vită eu m-am trezit cu un talmeş-balmeş de plastic şi resturi de folie de aluminiu. — Să vă ajut, doamnă? mă întreabă stewardesa, luându-mi tava înainte să pot să împiedic cuţitul să se răstoarne pe masă. — Hopa! strig eu, exclamaţie deloc conformă cu statutul de pasager cosmopolit, cum mi-ar plăcea să fiu. Îl ridic să-l dau stewardesei, dar ea a plecat deja, împingând căruciorul pe culoar şi aproape lovind coatele câtorva pasageri. Arunc o privire alături şi-mi dau seama că vecinul meu priveşte cu suspiciune spre cuţit. — Ei bine, cine ştie când o să am nevoie de un cuţit de plastic mânjit cu unt? spun eu ridicând din umeri. Îmi zâmbeşte. Nu e un zâmbet conspirativ, ci unul care ascunde o sclipire de amuzament. E compătimitor faţă de biata creatură de lângă el, care, în mod sigur, a primit o zi liberă de la ospiciu. Mă las pe spate pe scaun, murmurând în gând un cântec care se difuza mereu la radio când eram mică şi mama ardea inevitabil masa de duminică: „Plec cu avionul… la la la… la la la la la la la…” Nu-i nimic. Sunt sigură că o să-mi aduc aminte versurile. Şi, oricum, senzaţia contează. Cântecul e despre noi începuturi, cred. Despre cum să mergi mai departe. Despre descoperirea unei lumi noi. Exact ceea ce fac eu acum. Însă, după cum probabil că v-aţi dat seama, n-am mai zburat până acum la capătul lumii de una singură: un zbor scurt, până la Barcelona, pentru o petrecere a burlăciţelor, da; două săptămâni cu iubitul în Turcia, nicio problemă; o săptămână cu fetele în sudul Franţei, hai, fie! Dar 6 000 de kilometri peste Atlantic? Şi poate pentru totdeauna? Nu. Şi… iată-mă făcând-o. Cu toate că mi-aş dori s-o fac cu mai mult stil.   Capitolul 2   Când eram în şcoala primară, pe prietena mea cea mai bună o chema Elizabeth. Era de origine jamaicană, dar avea cel mai puternic accent de Liverpool – atât de puternic că ar fi putut desfunda o toaletă. Încă de la zece ani, Elizabeth ştia ce voia să facă în viaţă: să vadă lumea. Dorea să escaladeze munţii, să ia la pas pădurile tropicale şi să vadă cât mai multe locuri diferite, să cunoască cât mai mulţi oameni diferiţi. Am aflat anul trecut că absolvise la Oxford, că a călătorit doi ani şi că acum lucrează pentru Crucea Roşie în Stockholm. Spun asta doar pentru a sublinia un lucru: dacă ar exista o scală cu care să măsori cât de aventuros ai fost la douăzeci de ani – după înţelepciunea populară – probabil că viaţa lui Elizabeth ar fi la o extremă, şi a mea la cealaltă. În ultimii şapte ani, mai precis până vinerea trecută, de fapt, am lucrat ca îngrijitoare la o grădiniţă în Woolton, o suburbie a Liverpoolului care se crede elegantă. De fapt, mă subapreciez puţin: în momentul plecării ajunsesem asistent manager (cel mai tânăr pe care îl avuseseră, după cum îi informează mama, în primele treizeci şi două de secunde de conversaţie, pe toţi cei pe care-i întâlneşte). Această realizare nu reflectă vreo ambiţie nemăsurată, ci simplul fapt că îmi place ceea ce fac. Chiar îmi place. Ceea ce constituie o permanentă uşurare, ţinând cont că am început această carieră după ce am renunţat la Drept în primul an (ceva ce mama le spune tuturor celor pe care-i întâlneşte, în următoarele treizeci şi două de secunde ale conversaţiei). Adevărul e că grădiniţa Bumblebees se află la exact şase minute de mers pe jos de casa în care am crescut, la douăzeci şi două de minute de mers cu maşina de spitalul în care m-am născut şi atât de aproape de fosta mea şcoală încât, dacă priveşti pe vârfuri din podul maternităţii, încă mai poţi vedea inscripţia care se referea la un pupic pe care cică i l-aş fi oferit lui Christopher Timms în clasa a şasea. (Apropo, asta era o tentativă de ironie! La şaptesprezece ani, Christopher Timms era renumit pentru faptul că-şi aprindea propriile pârţuri cu o asemenea regularitate încât avea nevoie de propria Unitate Specială pentru Combaterea Incendiilor.) Viaţa liniştită pe care am dus-o în cei douăzeci şi opt de ani ai existenţei mele este – sunt perfect conştientă – uşor tragică, dar am o scuză bună. Ba nu. Două scuze: am găsit o slujbă pe care o iubeam şi un bărbat pe care-l adoram. Şi, atunci, de ce să vreau să renunţ la ele? Îmi schimb poziţia pe scaun într-o altă încercare zadarnică de a mă simţi confortabil. E un spaţiu care n-ar frece normele UE nici pentru transportul găinilor, darămite al oamenilor. Dar nu are rost. Fundul mi-a amorţit de două ore bune şi nu cred că mi se va dezmorţi în curând. Îmi ridic rucsacul, căutând ceva – orice – de făcut, şi-mi scot oglinda să mă admir. Nu e o experienţă plăcută. Nu sugerez că, în condiţii normale, aş ameninţa contractul cu L’Oreal al Evei Longoria, dar, până de curând, am fost relativ mulţumită de cum arăt. Am moştenit o structură osoasă bună de la tata, picioare frumoase de la mama şi – după mulţi ani de angoase – am învăţat să trăiesc cu abdomenul scândură pe care, din păcate, nu l-am moştenit de la niciunul. Acum însă, trăsătura mea cea mai evidentă nu sunt ochii negri sau gura plină pentru care mi se făceau complimente, ci tenul, care e atât de palid încât arăt ca şi cum aş avea nevoie de o pensulă şi de puţină culoare. Acum câteva săptămâni, mi-am luat unul dintre autobronzantele acelea de tip spray, să văd dacă „strălucirea arămie naturală” din reclamă mă ajută. Din păcate, genunchii şi coatele au căpătat o nuanţă atât de portocalie încât sunt convinsă că esteticianei care l-a aplicat îi plăcea să-l tragă şi un pic pe nas. Cireaşa de pe tort a fost că, în mai puţin de o lună, silueta mea 38-40 – pe care o credeam atât de definitivă încât mă plângeam de ea de cel puţin două ori pe zi – a fost cumva înlocuită cu una care e cu exact şapte kilograme şi jumătate mai rotundă (şi continuă să crească). Da, aţi citit bine: şapte kilograme şi jumătate. Dacă nu v-aţi dat seama până acum că e posibil să te îngraşi atât de mult într-un timp atât de scurt, atunci vă asigur că nici eu nu ştiam. Dar e posibil, iar eu m-am îngrăşat. Probabil pentru că mi-am petrecut ultimele luni mâncând nervos cât pentru doi. Care a fost cauza tuturor acestor lucruri? Ce credeţi? Un bărbat, evident. Bărbatul meu. Sau, cel puţin, era bărbatul meu. Acum pot spune că Jason Redmond – contabil ambiţios, campion de biliard, iubit de prieteni şi de părinţi deopotrivă şi, ah, iubirea vieţii mele – nu mai corespunde acestei descrieri. Indiferent câte nopţi am stat trează vărsând lacrimi amare în pernă; indiferent câte ore am petrecut ascultând-o pe Leona Lewis la iPod; indiferent de câte ori mi-am însoţit prietenii bine intenţionaţi în barurile de karaoke şi m-am străduit să fiu convingătoare în timp ce cântam din răsputeri I will survive. (OK. „O să mă scufund în adâncurile disperării până când mă sună din nou” nu are aceeaşi rezonanţă.) Îmi închid oglinda şi o arunc înapoi în rucsac. — Vă trebuie un formular I-94W, doamnă? mă întreabă stewardesa, răsărind lângă umărul meu. — Ăăă, de ce nu? răspund eu, luându-l din mâna ei cu relaxarea cuiva care completează aşa ceva la fiecare două săptămâni, când zboară până la Buenos Aires pentru o partidă de polo. După ce pleacă, arunc o privire pe câmpurile formularului, întrebându-mă dacă e necesar în cazul meu. — Aveţi paşaport britanic? mă întreabă vecinul american. Aranjându-şi perna în formă de U, un obiect pe care l-am râvnit în ultimele şase ore. — Ăă… da, răspund suspicioasă. — Atunci, dacă mergeţi în State doar pentru vacanţă, trebuie să-l completaţi. Îmi zâmbeşte. — A, da… ştiu, mint eu. Adică, e mai mult decât o vacanţă, dar… — Emigraţi în State? — Am o viză de muncă de un an, îi explic eu, îndesând formularul în buzunarul scaunului din faţă, lângă cuţitul de unt şi cele două pahare de plastic cu resturi de Diet Pepsi pe fund. Aşa că voi sta acolo cel puţin douăsprezece luni; asta dacă nu mă dau afară înainte! Îmi zâmbeşte din nou, dar de data asta nu mai e nici măcar zâmbetul compătimitor. E genul de zâmbet pe care i-l arunci unui terorist sinucigaş ca să-i insufli o stare de calm în timp ce încerci să-ţi dai seama unde sunt ieşirile de urgenţă. — Doamnelor şi domnilor, vă vorbeşte căpitanul, anunţă o voce cu accent britanic printr-un difuzor pârâitor. În scurt timp, vom ateriza pe JFK… Mă îndrept pe scaun şi trag aer în piept. Viaţă nouă, atenţie că vin!   Capitolul 3   Suntem atât de bombardaţi de cultura americană în Marea Britanie, încât uneori e imposibil să privim Statele Unite ca pe o ţară străină. Şi, totuşi, din clipa în care cobor din avion, aeroportul JFK nu mi-ar putea părea mai străin nici dacă s-ar afla în cel mai îndepărtat punct de pe Jupiter. Mă învârt prin sala de aşteptare a aeroportului, încercând să nu petrec prea mult timp analizând panourile de zbor cu o expresie pierdută pe faţă, să dau cuiva impresia că nu ştiu ce fac, şi sunt înconjurată de sunete şi de imagini necunoscute mie: accente care fac ca vocalele mele să pară atât de britanice încât mă simt de parcă aş da o probă de prezentator de ştiri la BBC în 1953; cuvinte pe care le recunosc – diapers, cell phones, mommies, zip codes[1] dar pe care nu le-am folosit niciodată. Şi e o atmosferă agitată de fast-food care face ca o parte din mine să fie nerăbdătoare, iar cealaltă să tânjească după un loc unde se vinde un pateu ca lumea, cu carne, şi un ceai care a fost fiert cât trebuie, câteva zile. Am avut o senzaţie premonitorie săptămâna trecută, când am vorbit la telefon cu noii mei angajatori. Voi fi bona lui Summer (trei ani şi jumătate) şi a lui Katie (doi ani), fiicele lui Josh şi Karen Ockerbloom. Familia Ockerbloom deţine propria agenţie imobiliară în afara oraşului Kalamazoo, Michigan – destinaţia mea finală – şi par de treabă. Chiar de treabă. Şi incredibil de… americani. Karen şi-a dat toată silinţa să sublinieze cât de încântaţi sunt ea şi Josh să mă primească în casa lor – „o bonă englezoaică de încredere”. Pe deasupra, voi avea propria mea maşină (un SUV – mulţumită lui Google, ştiu acum că nu e vorba despre gradul de protecţie al unei loţiuni solare), nu va trebui să fac treabă în casă (au personal) şi ar vrea să merg cu ei în vacanţă în Bermude luna viitoare, cu toate cheltuielile incluse. Simt că-mi vibrează mobilul. Am primit un mesaj nou de la agenţia la care m-am înscris, British Supernannies. Se pare că sunt foarte buni – agenţia britanică cu cea mai rapidă creştere din America – deşi, după numele ales, modestia nu e specialitatea lor. „Un mesaj pentru Zoe Moore” se aude vocea lui Margarret, secretara uşor senilă cu care am discutat în ultimele: săptămâni. „Îmi pare foarte rău, Zoe, dar s-a schimbat planul. Te rog, sună-mă când poţi şi, foarte important, înainte să iei avionul de legătură.” Urmează o conversaţie lungă – şi încerc să nu mă enervez prea tare – din care rezultă că nu mai merg la Kalamazoo. Merg la Hope Falls, care e aproape de Boston. Ceea ce înseamnă că nu voi mai locui cu Karen şi Josh, nici nu voi mai conduce SUV-ul lor, nici nu voi mai merge în Bermude. Hope Falls[2]? Puteţi să o mai spuneţi o dată. Acum merg la doamna Miller, o mamă singură, ca să am grijă de cei doi copii: Ruby, care are aproape şase ani, şi Samuel, care tocmai a împlinit trei. Se pare că a fost o schimbare de ultim moment. Karen şi Josh au bonă, o fată din Surrey care a fost la ei anul trecut şi care a devenit brusc disponibilă după ce s-au înţeles pentru o mărire de salariu. Îmi iau rucsacul şi mă forţez să afişez atitudinea „Thelma şi Louise” şi să-mi aduc aminte că sunt o femeie puternică, încrezătoare şi independentă, care e mai mult decât fericită să trăiască la limită şi să-şi schimbe planurile când e necesar – chiar şi atunci când asta înseamnă că Bermudele ies din discuţie. Mă îndrept spre un magazin să cumpăr o sticlă de apă şi, când ajung la casă să plătesc, planturoasa vânzătoare afro-americană îmi aruncă un zâmbet. Nu, nu. Nu e bine. Un zâmbet e prea puţin spus. E genul de rânjet pe care te-ai aştepta să-l aibă o femeie care tocmai a slăbit şase kilograme, a câştigat la loterie şi a găsit cea mai frumoasă pereche de pantofi pe care i-a văzut vreodată… la reduceri. — Mergeţi într-un loc frumos, doamnă? îmi zâmbeşte ea larg. — La Boston. Cu serviciul, răspund eu suficient de vag pentru ca restul oamenilor de la coadă să-şi imagineze că sunt o avocată specializată în drepturile omului, pe cale să îndrepte o eroare judiciară sau două. — La Boston, hm? Distracţie plăcută. — Mulţumesc. Iau sticla şi încerc s-o pun în rucsac înainte să mă îndepărtez. Dar şnurul de sus nu se clinteşte. Îmi eliberez mâinile luând poşeta în dinţi, apoi încerc să îndes sticla în buzunarul din faţă. Dar, pur şi simplu, nu merge. Nu uşor, oricum. Împing, trag şi înghesui, dar sunt departe de a reuşi să bag sticla în geantă şi dureros de conştientă de coada care se măreşte în spatele meu. Cum femeia de lângă mine mormăie de ciudă şi-şi dă ochii peste cap, rup baierele buzunarului din spate, îndes sticla în el şi-mi îndrept spatele revoltată. Tocmai în acest moment, închizătoarea poşetei mele, pe care încă o ţin între dinţi, prinde viaţă. Se deschide şi banii ţâşnesc ca şi cum aş vomita monede de doi penny. Femeia din spate arată de parcă şi-ar fi pierdut cheful de viaţă. Alţii se grăbesc să mă ajute, în timp ce eu stau ghemuită, încercând stângace să-mi adun banii. Obrajii îmi sunt în flăcări. — Ăă, mulţumesc… oh, scuze, eu… ăăă, mulţumesc frumos, scuze… mă bâlbâi eu. Încercând să dispar cât mai repede, îmi pun poşeta goală între genunchi şi mă împleticesc spre ieşire cu braţele pline de monede, carduri bancare şi cu rucsacul, forţându-mă să ignor chicotelile înfundate. — O zi bună, doamnă! îmi strigă vânzătoarea, în timp ce dispar după colţ, sperând să înţeleagă de ce nu-i răspund.   Capitolul 4   După ce am luat monorailul până în Grand Central Station, mă pun pe aşteptat trenul spre Boston şi-mi scot revista. În timp ce o răsfoiesc, simt pe cineva aşezându-se lângă mine şi un val de aftershave care îmi stârneşte imediat simţurile. Calvin Klein Truth. L-aş recunoaşte oriunde. E aftershave-ul cu care se dădea Jason cu religiozitate, în fiecare dimineaţă, imediat după ce-şi verifica frizura şi-şi îndrepta cravata, în felul pedant pe care am ajuns să-l cunosc atât de bine. Uitând unde mă aflu, privesc în sus, cu pulsul accelerat. Dar nu e Jason. Normal că nu e Jason. Nu l-am văzut de aproape două luni, de ce-aş crede că e aici, în State? Vecinul meu, un tip îndesat de vreo patruzeci de ani, cu un breton anemic, îmi zâmbeşte timid. Îi zâmbesc la rândul meu şi mă întorc la revista mea, chiar dacă am răsfoit-o din scoarţă în scoarţă de trei ori până acum. Eu şi Jason ne-am întâlnit când eu aveam douăzeci de ani, iar el douăzeci şi trei – o diferenţă mică de vârstă, dar atunci părea una de proporţiile diferenţei dintre Michael Douglas şi Catherine Zeta-Jones. Renunţasem deja la Facultatea de Drept, pe care o uram, şi eram ucenică la Bumblebees; el absolvise deja, petrecuse un an hoinărind prin Europa şi tocmai fusese acceptat într-un program pentru absolvenţi, la una dintre cele mai mari firme de contabilitate din Marea Britanie. Primul lucru pe care ar trebui să-l subliniez este că Jason e cel mai atipic contabil pe care l-ai putea întâlni. Nu că aş avea ceva împotriva contabililor, dar percepţia publică asupra profesiei nu îi plasează la aceeaşi cotă cu un cercetător NASA mediu. Jason infirmă în totalitate acest mit. Sufletul oricărei petreceri, el e una dintre acele persoane cu mare lipici la toţi cei pe care îi cunoaşte, parc-ar fi un tub uman de gel Vidal Sassoon. Mi se părea fermecător, captivant şi absolut superb. Întorcea capete oriunde ar fi mers. E adevărat, asta avea legătură şi cu faptul că, în anul în care ne-am întâlnit, Gareth Gates tocmai se clasase pe locul doi la Pop Idol şi trebuie spus că e vorba de mai mult decât de o mică asemănare între el şi ex-ul meu. Jason era genul clasic de băiat frumuşel şi acum, la treizeci de ani, e la fel. E cam slăbănog şi numai cu câţiva centimetri mai înalt decât mine, dar chipul şi zâmbetul lui sunt bestiale. El a fost Făt-Frumosul meu personal şi eram moartă după el. Sentimentele mele s-au cristalizat în ceea ce eram sigură – ba nu, în ceea ce ştiam – că era o iubire profundă, eternă. Asta nu înseamnă că, timp de şapte ani, ne-am uitat unul în ochii celuilalt ca nişte căţeluşi neajutoraţi. Dar ne ştiam defectele şi am continuat să ne iubim în ciuda lor. După atâta timp împreună, iubirea noastră nu mai era atât de pasională ca în primele zile. Dar era solidă. O iubire adevărată. Baza unei vieţi petrecute împreună. Sau asta credeam eu. Cum am putut să mă înşel atât de rău?