Romane de dragoste pdf

  N-a dansat decat o vara de Per Olof Ekstrom     SPRE ŢARĂ ŞI PĂSĂRI Ca nişte aripi negre norii alunecau pe cer, luau forme ciudate, păreau o armată de duhuri rele, pornită la vânătoare. Luna strălucea îndărătul lor şi-i arginta uneori. Dar ea nu apărea niciodată. Vântul şuiera printre copaci şi smulgea hainele, mătura vârtejuri de frunze veştede, iar ceaţa înţepătoare ardea pielea ca focul. Stătea cu picioarele pe pedale, aplecat deasupra ghidonului, ca să poată împinge mai cu putere bicicleta, pe drumul plin de făgaşe, atunci când rafalele de vânt erau gata-gata să-l răstoarne. Prin furtună răzbăteau gemete. Ar fi putut fi strigătul flămândelor iazme de nori. Gâştele sălbatice se îndreptau iar către miazăzi.     Ferma Stendahlen se înălţa în mijlocul câmpiei. Acolo vântul de nord-est chinuia zilnic copacii desfrunziţi. Pământul era întunecat sau cenuşiu şi numai în locurile ferite de vânt apăreau mici smocuri verzi. Acasă, înainte de plecarea lui Göran, începuse să dea frunza şi fetele umblau desculţe. Aici, ţăranii mai purtau încă mănuşi de lână şi fulare, când ieşeau la grăpat. Verişoara Sigrid îl întâmpinase la gară cu trăsurica. Purta o haină de piele, iar Göran dârdâise tot timpul drumului. Aerul era limpede, cristalin, şi cerul albastru, mătăsos, dar soarele nu încălzea. Peste noapte dădea îngheţul. Pe câmp semănătorile înaintau, dar cum să rodească pământul în acest climat arctic? Şi bietele gâşte sălbatice, care puteau fi văzute ades, zburau şi mai spre nord, bucuroase parcă, şi grăbite.   Prima dimineaţă fu trezit de zgomotul din bucătărie. Soarele răzbătea pe sub storuri, dar era abia ora cinci. Se întoarse pe partea cealaltă şi adormi iar. Când, în sfârşit, coborî în bucătărie şi spuse bună-dimineaţa, Sigrid ridică ochii la pendulă. — Da, palid cum eşti, ai nevoie de odihnă, într-adevăr. Nu prea e soare acolo, pe la voi? Verişoara avea obrajii rumeniţi de soare iar chipul unchiului părea cioplit dintr-un lemn de culoare întunecată. Îi privi cum şedeau la masă şi mâncau. Semănau bine între ei, unchiul şi tatăl său; aceleaşi feţe cu trăsături regulate, prelungi, aceiaşi ochi albaştri, strălucitori. Vocile erau şi ele aidoma, deşi unchiul vorbea un dialect îngrozitor. Dar asta nu era totul! Se uită la mâinile sale şi la ale lor. Ale unchiului erau mari, late şi brune, cu crăpături pline de pământ. Sigrid avea mâini înguste, puternice, curate, roşii, bătătorite. Mâinile sale de intelectual erau cu desăvârşire străine acestui mediu. Era mândru de albeaţa lor, străbătută de vine, dar se întreba uneori la ce o să-i folosească. Mâncau în bucătărie. Erau acolo robinete pentru apă caldă şi rece şi o sobă de gătit, frumos emailată, de culoare crem, dar scaunele erau uzate şi pe la colţurile muşamalei se zărea tăblia mesei. Unchiul şedea cu un ziar în faţă şi înghiţea cantităţi enorme mestecând şi citind; Göran gustă pe sponci. — Mănâncă, murmură Sigrid, bosumflată. Sau poate nu-ţi place mâncarea noastră?   Îndată după sosire, fiind încă istovit, Göran trimise acasă doar o carte poştală, dar după o săptămână, când timpul începu să i se pară insuportabil de lung, se hotărî să scrie câteva scrisori adevărate. Creionul zbura pe hârtie, foaia se umplea cu scrisul său colţuros, repezit şi suplu. Cu toate astea, nu ieşi decât o scrisoare scurtă. Când fu gata, se întrebă cu ce să-şi mai omoare timpul. După oarecare ezitare, luă o nouă foaie şi începu să-i scrie lui Helge, dându-şi frâu liber sentimentelor:   „Sunt de o săptămână întreagă aici şi mă plictisesc de moarte. Ştii şi tu cum e când mergi cu trenul dintr-un oraş într-altul şi calea ferată trece prin câmpie. Ici-colo câte o fermă tristă şi cenuşie, iar oamenii pe care-i zăreşti sunt şi ei scunzi, trişti şi cenuşii. Ar trebui să-i mulţumeşti Creatorului, cum fac şi eu, că nu ne-a obligat să locuim la ţară. Acum, înţelegi cum mă simt? Primele zile am stat în casă, dar acum mă plimb câte puţin, deşi e atât de rece că frigul mă pătrunde până la os. Peste tot ţăranii se ocupă de semănat şi n-au răgazul să se gândească la nimic altceva. Unchiul e într-adevăr un om simpatic, cu care ai ce discuta, dar acum n-are nici el timp de mine. Ar trebui s-o vezi pe Sigrid, verişoara mea, o femeie la vârsta «critică» de treizeci şi patru de ani – cu o mentalitate îngustă – aspră, tăcută, activă, de dimineaţa până seara şi, pe deasupra, mai e şi evlavioasă. Cel puţin aşa presupun, pentru că ascultă la radio slujbele religioase şi are un raft plin de romane bigote. Şi-a luat un aer de superioritate când i-am arătat diploma, dar cred că nu era decât teatru – nu voia să recunoască că e impresionată. Ştie să fie şi extrem de ironică dacă vrea. «Devreme s-a mai sculat domnişorul astăzi!» mi-a spus în prima dimineaţă când m-am trezit înainte de nouă. La ce bun să mă scol devreme dacă n-am cum să-mi petrec timpul? Sper să pot întoarce spatele cât mai curând acestei «metropole» căci nu pare să existe vreo posibilitate de distracţie nici măcar în afara fermei. Până la gară sunt zece kilometri şi până la oraş vreo douăzeci. Ce fac tinerii în ţinutul ăsta, în timpul lor liber, n-am nici cea mai vagă idee. De altfel mă întreb câteodată dacă există tineri pe aici. Cu excepţia celor care merg la câmp nu zăreşti pe drum decât câte un moş sau o babă. Nu-s mai mult de o sută de metri până la vecini, dar toată săptămâna n-am văzut nici o singură faţă străină. Ei, să sperăm că timpul o să treacă. În câteva săptămâni mă vei vedea întorcându-mă la civilizaţie. Singurul punct luminos e că autobuzul pentru oraş trece o dată pe zi şi că primim poştă de şase ori pe săptămână. De aceea te rog: scrie-i scrisori multe şi lungi prietenului tău în exil.”   Ar fi vrut să-l roage s-o salute pe Mary-Ann. Dar ea şi prietenii ar fi râs de el, şi n-avea chef să devină mai ridicol decât era. „Fir-ar să fie! Să fiu obligat să stau aici, în loc să mă ocup de treburile mele!” Aşa că se mulţumi să încheie:   „Salut-o pe Gunnel din partea mea!”   Apoi ieşi. Oricât de tare ar fi bătut vântul, nu mai putea sta între cei patru pereţi. Casa era cu desăvârşire liniştită, atât de liniştită încât se auzeau pereţii trosnind. Liniştea asta îl strivea. Cum să te mai miri că vechile superstiţii şi atâtea obiceiuri stranii n-au dispărut încă la ţară! Oameni care trăiesc în felul ăsta nu se poate să nu devină mai mult sau mai puţin ciudaţi. Sigrid tocmai săpa în grădină când ieşi el din casă. Era roşie, încinsă la faţă, iar părul i se făcuse zulufi şi i se lipise de frunte. Mânecile îi erau suflecate deasupra coatelor. — Cred că te plictiseşti aici, îi spuse verişoara, când se apropie de ea. Göran nu se aşteptase la atâta perspicacitate şi nu ştiu ce să răspundă, ca să fie sincer şi politicos totodată. — Nu, câtuşi de puţin, doar timpul trece cam greu. — Ar trebui să te ocupi cu ceva. — Cu ce? — Doar ai cărţi şi mai avem şi noi – dacă nu găseşti altceva… — N-am chef să citesc. Am să fac o plimbare mai lungă şi o să mă culc devreme. Sigrid arătă spre capul lui Göran şi spuse cu vocea ei uscată, cumpănită şi neobişnuit de clară: — Dacă vrei să te plimbi, mai aşteaptă câteva zile, pentru ca lumea să-ţi vadă şapca de student[1]. Acum n-are nimeni timp să se uite.. Göran îşi stăpâni ciuda şi plecă. Merse pe marginea câmpului până la ogorul unde unchiul semăna. Se opri o clipă să privească semănătoarea. Calul scutura încăpăţânat din cap la fiecare pas. Unchiul mergea în urma semănătorii. În mână ţinea un cârlig lung cu care trăgea din când în când brăzdarul. Tuburile şi roţile dinţate zornăiau monoton şi vântul aducea spre Göran un miros acru de sudoare de cal. Ce să facă oare? Ce anume? La naiba. Frigul pătrunzător şi propria sa nelinişte îl siliră să se mişte, aşa că făcu o plimbare de-a lungul şoselei principale, în timp ce gândurile sale tânjeau după ceva îndepărtat, mult mai îndepărtat decât tufişurile cenuşii ce mărgineau câmpia spre sud. Acolo copacii erau desigur verzi şi colegii hoinăreau nepăsători prin parcuri şi prin port lăudându-se cu „maturitatea” lor proaspăt dobândită. Dar nimănui nu-i păsa de el. Uitaseră că există, iar aici lumea nu părea impresionată de nimic. „Mary-Ann, Mary-Ann, Dumnezeu ştie cu cine te săruţi acum”… Dar resorturile obosite ale maşinăriei din care era alcătuit Göran Stendahl începură să se destindă. Liniştea, somnul, hrana simplă, sănătoasă, şi aerul, fură cheia care se răsucea, încet, încet, şi curând simţi nevoia unei activităţi. Într-o seară stătea lângă radio şi căuta muzică de jazz. Unchiul citea ziarul iar Sigrid călca în bucătărie. Din când în când ea arunca o vorbă şi unchiul îi răspundea monosilabic de după ziar. Discutau ca de obicei despre seminţe, despre vreme şi vecini, aşa că Göran se apropie cât putu de aparat, ca să nu-i mai audă. Colac peste pupăză, se auzea foarte prost şi se gândea tocmai să închidă radioul şi să meargă sus, la el, când prinse o melodie „îndrăcită” pe unde medii. Entuziasmat, începu să fredoneze şi să bată în masă. — Da da da do didi do do doo… — Ce-i gălăgia asta îngrozitoare? se auzi din bucătărie. N-ajunge radioul? Göran trase cu ochiul la unchi-su, care abia îşi stăpânea râsul îndărătul ziarului. — Din partea mea poţi să asculţi, dar n-o enerva. De altfel nici nu-i ceva prea frumos… Göran închise supărat radioul şi de îndată ce acesta se opri Sigrid deschise larg uşa şi continuă să discute: — Ne ajută Fredereke la cartofi? — Da, da. Auzi, Göran, vii şi tu mâine la semănat cartofi? — Nu mă pricep, ştiţi bine, mormăi el furios şi se urcă în camera lui. Dar a doua zi când coborî în bucătărie – o fată tânără şedea pe laviţă şi vorbea cu Sigrid, iar masa era pusă pentru patru persoane. — Bună-dimineaţa, spuse, şi pentru că lui Sigrid nu-i dădu prin cap să facă prezentările, se prezentă singur. Ea se ridică, făcu o reverenţă şi-i întinse o mână mică şi caldă. — Mă numesc Kerstin, spuse încet. Göran se aşeză de cealaltă parte a mesei, dar după aceea abia schimbară câteva cuvinte. Sigrid întrebă ceva, fata răspunse monosilabic şi din când în când se uita cu sfială la el. Asta îl amuză. Nu te puteai aştepta la o purtare mai îndrăzneaţă de la o fată de paisprezece-cincisprezece ani dintr-un asemenea ţinut. Dar când unchiul intră, stinghereala se risipi. Chipul fetei se deschise într-un zâmbet, ca o floare învoaltă. Deveni dintr-odată vorbăreaţă. Ştia să şi râdă. În timp ce mâncau, Göran se uita la ea şi se amuza. Rochia, rămasă mică şi uzată, lăsa să se ghicească un bust dezvoltat. Câteodată vorbea ca un adult. Ochii fetei erau impresionant de mari şi copilăroşi, lungi şi puţin piezişi. Arăta de vreo cincisprezece ani. Ceva între copil şi femeie, adică nici una, nici alta, şi, totuşi, toate la un loc. Brusc, descoperi că era drăguţă fetişcana asta subţirică şi dreaptă, cu cele două panglici decolorate în păr. Gura era fragedă, blajină, cam mare, şi când, o dată, li se întâlniră privirile, ea roşi. După asta rămase cu pleoapele lăsate şi nu răspunse decât rar la glumele unchiului, iar când terminară de mâncat, ieşi grăbită în urma lui. Părea că o ia la fugă. Nici boneta roşie nu şi-o aranjă cum se cade. — Verişoară dragă, pot să-mprumut o salopetă? O să vă ajut şi eu. — Ţi-a venit aşa, deodată, pofta de lucru? — Da. Doar dumneata mi-ai spus că ar trebui să m-apuc de ceva. — Ascultă, nu-i suci capul lui Kerstin – e de familie bună! — Nici a mea nu-i de lepădat, replică el. De altfel, am de gând să mă ocup de cartofi, ca toţi ceilalţi. Atâta tot. Cinci minute mai târziu apăru îmbrăcat în salopetă, cu centură, şi picioarele vârâte în nişte cizme de cauciuc prea mari pentru el. Căruţa stătea pe platformă, încărcată cu un plug, saci şi câteva sape. Cu spatele rezemat de căruţă – Kerstin. Unchiul înhăma caii în grajd şi când îl văzu pe Göran strigă: — Dacă tot vii cu noi, ia aduceţi voi ultimii doi saci… Fata se întoarse şi se uită la el peste căruţă. Brusc, Göran nu mai ştiu ce să spună, se simţi caraghios în hainele prea mari şi i se păru că râde de el. Kerstin fu cea care întrerupse tăcerea:     [1] Referire la chipiul alb de absolvent al liceului.       Cititi mai departe aici.....            

  Pe aripile vantului de Margaret Mitchell   Capitolul I Scarlett O’Hara nu era frumoasă, dar bărbaţii nu-şi dădeau seama de asta când erau sub farmecul ei, aşa cum erau acum gemenii Tarleton. Pe chipul ei, trăsăturile delicate ale mamei, o aristocrată de origine franceză din regiunea de coastă, nu se armonizau cu trăsăturile greoaie ale tatălui, un irlandez cu obrazul rumen. Totuşi avea o faţă atrăgătoare, cu bărbia ascuţită şi fălci puternice. Ochii, puţin migdalaţi şi mărginiţi de gene dese, erau de un verde deschis, fără cea mai mică nuanţă căpruie. Sprâncenele, groase şi negre, desenau o neaşteptată linie oblică pe pielea albă ca magnolia, acea piele pe care puneau atâta preţ femeile din Sud şi pe care o apărau cu atâta grijă, cu ajutorul pălăriilor, al vălurilor şi al mitenelor, de soarele arzător al Georgiei. În acea luminoasă după-amiază de aprilie din anul 1861, Scarlett O’Hara, cum stătea între Stuart şi Brent Tarleton, pe veranda răcoroasă şi umbroasă de la Tara, plantaţia tatălui ei, oferea ochilor o imagine încântătoare. Rochia nouă, croită din doisprezece iarzi de muselină verde înflorată, unduia pe cercurile crinolinei şi culoarea se armoniza perfect cu aceea a sandalelor de marochin verde cu tocuri joase, pe care tatăl ei i le adusese de curând din Atlanta. Rochia îi scotea în evidenţă într-un mod fermecător mijlocul, cel mai subţire din trei comitate, şi corsajul foarte ajustat învăluia un piept bine dezvoltat pentru o fată de şaisprezece ani. Dar cu tot felul pudic în care-şi aşezase poalele rochiei, cu tot aerul rezervat pe care i-l dădea părul lins, strâns în coc la spate, cu toată cuminţenia mâinilor mici şi albe, încrucişate în poală, Scarlett îşi ascundea cu greu adevărata fire. Pe faţa ei, plină de o dulceaţă studiată, ochii verzi, neastâmpăraţi şi poruncitori, plini de viaţă, nu se potriveau deloc cu atitudinea ei cuviincioasă. Îşi datora bunele purtări observaţiilor blânde ale mamei ei şi disciplinei mai severe exercitate de Mammy, dar ochii îi trădau firea. Lângă ea, de o parte şi de alta, gemenii se lăfăiau în fotolii şi, râzând şi pălăvrăgind, priveau soarele prin paharele pline cu lichior de mentă. Îşi încrucişaseră neglijent picioarele lungi şi greoaie de călăreţi, încălţate cu cizme până la genunchi. În vârstă de nouăsprezece ani, înalţi de aproape 1,90 m, cu mâini şi picioare lungi şi cu muşchii tari, cu faţa arsă de soare, părul roşu închis, privirea veselă şi arogantă, îmbrăcaţi în vestoane identice şi cu pantaloni de culoarea muştarului, semănau unul cu altul ca două picături de apă. Afară, soarele care apunea poleia grădina, luminând copacii încărcaţi de flori albe care se profilau în mase compacte pe un fond verde deschis. Caii celor doi gemeni – nişte animale mari, roşcate ca părul stăpânilor lor – erau priponiţi pe aleea de trăsuri; lângă ei mârâia haita de câini slabi şi nervoşi care întovărăşeau peste tot pe Stuart şi pe Brent. Mai la o parte, cum se cădea unui aristocrat, un câine mare, cu pete negre, stătea culcat cu botul pe labe şi aştepta răbdător ca băieţii să plece acasă, la cină. Între câini, cai şi gemeni exista o înrudire mult mai adâncă decât aceea rezultând dintr-o permanentă tovărăşie. Erau ca nişte animale tinere, nepăsătoare, pline de graţie şi de nerv, strălucind de sănătate. Băieţii erau impetuoşi şi susceptibili ca şi caii lor, dar blânzi cu cei care ştiau cum să se poarte cu ei. Deşi cei trei de pe verandă fuseseră deprinşi din naştere cu viaţa uşoară de pe plantaţii şi fuseseră serviţi din fragedă copilărie de slugi mereu la cheremul lor, pe chipurile lor nu se citea nici moliciune, nici indolenţă. Aveau puterea şi vioiciunea oamenilor de la ţară, care şi-au petrecut toată viaţa în aer liber şi care nu şi-au prea bătut capul cu lucrurile anoste din cărţi. Viaţa în nordul Georgiei, în comitatul Clayton, era încă rustică şi, după principiile în vigoare la Augusta, Savannah şi Charleston, chiar puţin cam primitivă. Sudiştii din regiunile mai vechi îi priveau de sus pe georgienii din nord, dar aici, în nordul Georgiei, lipsa rafinamentelor unei educaţii alese nu avea însemnătate dacă te arătai la înălţime când trebuia. Ceea ce avea mai ales însemnătate era să cultivi bumbac de bună calitate, să încaleci bine, să tragi bine cu puşca, să fii un bun dansator, să ştii să ţii tovărăşie doamnelor şi să bei ca un om de lume, ca un gentleman. În toate aceste privinţe, gemenii se arătau la înălţime, dar în acelaşi timp erau cunoscuţi pentru totala lor incapacitate de a învăţa ceva din cărţi. Părinţii lor erau oamenii cei mai bogaţi din comitat, stăpâneau cel mai mare număr de cai şi de sclavi, dar cei doi tineri erau mai nepricepuţi la gramatică decât cei mai mulţi ţărani albi săraci din împrejurimi. Tocmai din cauza asta Stuart şi Brent trândăveau în această după-amiază de aprilie, pe verandă, la Tara. Fuseseră eliminaţi de la universitatea din Georgia, a patra universitate de unde fuseseră daţi afară în doi ani. Iar Tom şi Boyd, fraţii lor mai mari, plecaseră împreună cu ei, fiindcă nu voiau să rămână într-o instituţie în care gemenii nu erau primiţi. Stuart şi Brent considerau ultima lor aventură ca o excelentă glumă, şi Scarlett, care nu deschisese de bună voie o carte de când terminase anul trecut Institutul pentru domnişoare din Fayetteville, lua şi ea lucrurile în glumă. — Ştiu că puţin vă pasă şi că nici lui Tom nu-i pasă că v-au dat afară, zise ea. Dar Boyd? El vrea să studieze şi, după ce l-aţi silit să părăsească universitatea din Virginia, pe aceea din Alabama, şi din Carolina de Sud, a trebuit să plece acum şi din cea din Georgia. Aşa n-o să sfârşească niciodată. — O, va putea să-şi continue dreptul în biroul judecătorului Parmalee, la Fayetteville, răspunse Brent nepăsător. De altfel, n-are mare importanţă. Oricum, ar fi trebuit să ne întoarcem acasă înainte de sfârşitul anului şcolar. — De ce? — Războiul, prostuţo! Războiul poate izbucni dintr-o zi într-alta, şi cred că nu-ţi închipui că vreunul dintre noi ar rămâne la universitate în timp de război. — Ştiţi bine că nu va fi război, zise Scarlett plictisită. Sunt numai vorbe. Nu mai devreme de săptămâna trecută, Ashley Wilkes şi tatăl lui i-au spus tatei că delegaţii noştri la Washington vor ajunge la… un… acord amiabil cu domnul Lincoln cu privire la Confederaţie. Şi apoi, yankeilor le e prea mare frică de noi. Nu va fi război şi m-am săturat să tot aud vorbindu-se de el. — Nu va fi război! exclamară cei doi gemeni indignaţi, ca şi când li s-ar fi luat un bun al lor. — Ba da, fetiţo, are să fie război, zise Stuart. Yankeilor le e poate frică de noi, dar după bombardamentul de alaltăieri şi după felul cum generalul Beauregard i-a dat afară din fortul Sumter, vor fi siliţi să se bată. Altfel, vor fi consideraţi de lumea întreagă ca o bandă de laşi. Confederaţii… Scarlett făcu o mutră plictisită, enervată. — Dacă mai repetaţi o dată cuvântul „război”, mă duc să mă închid în casă. În viaţa mea nu m-a plictisit un cuvânt mai mult decât cuvântul „război”, afară doar de „secesiune”. Papa vorbeşte de război de dimineaţa până seara şi toţi domnii care vin să-l vadă vorbesc de fortul Sumter, de drepturile statelor sau de Abe Lincoln, de-mi vine să urlu de plictiseală. Şi tinerii nu vorbesc decât de asta şi de grozăvia lor de trupă. Nu ne-am distrat nicăieri în primăvara asta, fiindcă tinerii n-aveau alt cuvânt pe buze. Sunt încântată că Georgia a aşteptat Crăciunul ca să proclame „secesiunea”, altfel niciuna din petrecerile noastre n-ar fi fost reuşită. Dacă mai aud cuvântul „război”, intru în casă. Şi Scarlett s-ar fi ţinut de cuvânt, căci nu putea urmări multă vreme o conversaţie al cărei principal subiect nu-l constituia persoana ei. Totuşi surâse. Gropiţele îi apărură în obraji şi genele negre începură să se zbată repede ca nişte aripi de fluture. Băieţii fură încântaţi şi, aşa cum dorise, îi cerură iertare fiindcă o necăjiseră. Nu-i păstrau pică pentru lipsa ei de interes. Dimpotrivă. Războiul îi privea pe bărbaţi, aşa că socotiră atitudinea ei drept o dovadă de feminitate. După ce manevrase aşa încât să-i sustragă de la subiectul plictisitor al războiului, reluă cu interes discuţia privitoare la situaţia actuală a celor doi fraţi. — Ce-a spus mama voastră aflând că aţi fost daţi din nou afară? Tinerii păreau jenaţi. Îşi aminteau de felul cum reacţionase mama lor cu trei luni mai înainte, când reveniseră de la universitatea din Virginia, după eliminare. — Păi, zise Stuart, n-a prea avut ocazia să spună mare lucru. Azi-dimineaţă, Tom cu Brent şi cu mine am plecat de acasă devreme. Nu se sculase încă. Tom s-a dus să facă o vizită familiei Fontaine, iar noi am venit aici. — Nu v-a spus nimic aseară, când v-aţi întors? — Aseară am avut noroc. Înainte de sosirea noastră aduseseră noul armăsar, pe care l-a cumpărat mama în Kentucky luna trecută. Toată casa era dată peste cap. E un cal superb, Scarlett, trebuie să-i spui tatălui tău să vie să-l vadă îndată ce va putea… pe drum l-a şi muşcat pe grăjdar şi a călcat în picioare doi dintre negrii mamei, care se duseseră să-l ia de la gară, la Jonesboro. Chiar înainte să ajungem acasă, a fost cât pe ce să dărâme grajdul şi aproape l-a omorât pe Strawberry, bătrânul armăsar al mamei! Când am sosit, mama era la grajd căutând să-l liniştească cu nişte bucăţi de zahăr, şi pe cuvântul meu că reuşea. Negrii făceau nişte ochi! Le era atât de frică, încât se agăţaseră de grinzile lui, dar mama vorbea calului ca şi cum ar fi fost o fiinţă omenească, blând ca un mieluşel. Nimeni nu se pricepe la cai mai bine ca mama. Când ne-a văzut a spus: „Pentru numele lui Dumnezeu, ce căutaţi acasă toţi patru? Sunteţi mai răi ca cele şapte plăgi ale Egiptului!” Atunci calul a început să sforăie şi să zvârle din picioare şi mama a zis: „Ieşiţi afară! Nu vedeţi că e nervos, mititelul de el! Mă voi ocupa de voi mâine dimineaţă!” Ne-am dus deci să ne culcăm. Azi dimineaţă am şters-o înainte să pună mâna pe noi şi l-am lăsat pe Boyd să se descurce. — Credeţi că o să-l bată pe Boyd? Ca întreg comitatul, Scarlett nu izbutea să se obişnuiască cu felul cum mica doamnă Tarleton îşi certa fiii, mari acum, şi la nevoie le administra lovituri de cravaşă la spate. Beatrice Tarleton era o femeie de acţiune. Ducea în spate nu numai o vastă plantaţie de bumbac, vreo sută de negri şi opt copii, dar şi cea mai mare crescătorie de cai din Georgia. Era iute din fire şi, scoasă mereu din sărite de desele trăsnăi ale celor patru fii, socotea că din când în când o mică bătaie dată băieţilor nu strica, ceea ce n-o împiedica să interzică să fie atins un cal sau un sclav. — Nu, n-o să-l bată pe Boyd. Nu l-a bătut niciodată prea mult, fiindcă-i cel mai mare, şi fiindcă-i cel mai pipernicit din toată droaia, zise Stuart mândru de înălţimea sa. De aceea l-am lăsat acasă, ca să se descurce cu ea. Mama ar trebui să înceteze de a ne mai bate. Avem nouăsprezece ani, Tom are douăzeci şi unu. Se poartă cu noi ca şi când am avea şase. — Oare mâine va veni călare pe calul ei cel nou la petrecerea Wilkes-ilor? — Aşa vrea, dar tata spune că-i primejdios. De altfel, fetele n-o vor lăsa. Spun că vor reuşi s-o ducă cel puţin o dată la o petrecere în trăsură, ca pe o adevărată doamnă. — Sper că n-are să plouă mâine, zise Scarlett. De o săptămână plouă aproape în fiecare zi. Nimic nu-i mai neplăcut ca un picnic care se sfârşeşte în casă. — Mâine va fi frumos şi cald ca în iunie, zise Stuart. Priveşte apusul ăsta de soare. N-am văzut niciodată un cer mai roşu. Poţi întotdeauna prezice timpul după asfinţit. Ochii lor se aţintiră asupra nesfârşitei întinderi a domeniului lui Gerald O’Hara, asupra ţarinilor de bumbac proaspăt arate şi asupra zărilor roşiatice. Acum, când soarele apunea într-o vâlvătaie de flăcări în spatele colinelor, dincolo de râul Flint, căldura de aprilie se schimba încet-încet într-o răcoare uşoară dar binefăcătoare. În acest an primăvara venise devreme, întovărăşită de ploi calde şi scurte, de izbucnirea florilor trandafirii ale piersicilor şi de salbele de flori ca stelele care împânziseră balta întunecată şi colinele îndepărtate. Arăturile erau aproape sfârşite şi splendoarea purpurie a asfinţitului accentua culoarea brazdelor de curând răsturnate în argila roşie a Georgiei. Întors de fierul plugurilor, pământul umed şi înfometat aştepta seminţele de bumbac, bătând în roşu pe creasta nisipoasă a brazdelor, şi în purpuriu, în roşu aprins sau în cafeniu acolo unde umbrele cădeau pe marginile brazdelor. Clădirile plantaţiei, cu zidurile lor de cărămidă date cu var, păreau o insulă în mijlocul unei mări roşii dezlănţuite, ale cărei valuri unduioase, sinuoase, pline de vârtejuri, ar fi fost pietrificate în clipa când erau gata să se prăvălească cu spuma lor trandafirie. În această regiune nu existau brazde lungi şi drepte, aşa cum se puteau vedea în ţarinile de argilă gălbuie din şesurile aflate în inima Georgiei, sau în pământul negru şi mănos de pe coastă. Aici, în nord, arăturile care unduiau la poalele dealurilor erau crestate de mii de brazde în formă de seceră, ca să împiedice pământul bogat să alunece în albia nurilor. Era un pământ sălbatic, roşu de culoarea sângelui după ploaie, de culoarea cărămizii în timpul secetei, cel mai bun pământ din lume pentru bumbac. Era o regiune plăcută, cu case albe, ţarini paşnice, râuri încete şi gălbui, dar o regiune de contraste unde strălucirea soarelui era orbitoare şi umbra foarte deasă. Terenurile defrişate şi nesfârşitele ogoare de bumbac ale plantaţiilor surâdeau unui soare cald, domol, binevoitor. La marginea lor se înălţau pădurile virgine, întunecate şi răcoroase chiar în amiezile cele mai arzătoare, păduri misterioase, puţin sinistre, ai căror pini ce vuiau păreau să stea de veacuri, răbdători, de veghe, murmurându-şi ameninţarea într-un suspin: „Băgaţi de seamă! Băgaţi de seamă! Aţi fost ale noastre odată. Vă putem lua înapoi.” La urechile celor trei aşezaţi pe verandă ajungea zgomotul dobitoacelor bătând pământul cu copitele lor, clinchetul tălăngilor, râsul strident şi nepăsător al negrilor care se întorceau de la câmp cu catârii. Din casă se auzea vocea dulce a mamei lui Scarlett, Ellen O’Hara, chemând-o pe negresa mititică ce-i purta cheile. Vocea ascuţită a copilului răspundea: „Da, doamnă!” Şi se auzeau paşii celor ce ieşeau pe uşa din dos mergând spre afumătoare, unde Ellen obişnuia să împartă hrana muncitorilor care veneau de la lucru. Şi se auzea zăngănitul argintăriei şi clinchetul farfuriilor, în timp ce Pork, valetul principal de la Tara, punea masa pentru cină. Auzind sunetele acestea, gemenii îşi dădură seama că era timpul să se întoarcă acasă, dar n-aveau chef să dea ochi cu mama lor şi întârziau pe verandă cu nădejdea că Scarlett îi va pofti la cină. — Ascultă, Scarlett, în legătură cu petrecerea de mâine, zise Brent. N-aveam de unde să ştim că va fi un picnic şi un bal mâine seară. Vei dansa cu noi? N-ai făgăduit toate dansurile tale, nu-i aşa? — Ba da! Cum puteam să ştiu că veţi fi cu toţii acasă? Nu era să risc să rămân nedansată, numai ca să vă aştept pe voi doi. — Tu să rămâi nedansată! Băieţii începură să râdă zgomotos. — Ascultă, fetiţo, va trebui să-mi acorzi mie primul vals, să-i rezervi ultimul lui Stu şi să supezi cu noi. Ca la ultimul bal, ne vom aşeza pe treptele scării şi-i vom cere lui Mammy Jincy să vină să ne mai ghicească o dată. — Nu-mi place să-mi ghicească Mammy Jincy. Ştiţi că mi-a prezis că am să mă mărit cu un bărbat cu părul negru ca pana corbului şi cu mustăţi lungi, şi mie nu-mi plac bărbaţii cu părul negru. — Îţi plac cei cu părul roşu, nu-i aşa, draga mea? zise Brent surâzând. Hai, făgăduieşte-ne că ne vei acorda valsurile şi că vei supa cu noi. — Dacă ne făgăduieşti, îţi vom spune un secret, zise Stu. — Ce secret? strigă Scarlett cu o curiozitate de copil. — E vorba de ce-am auzit ieri la Atlanta, Stu? Dacă-i chestia aceea, ştii bine că am făgăduit să nu spunem nimic. — Domnişoara Pitty ne-a spus-o. — Domnişoara cine? — Ştii, vara lui Ashley Wilkes, care stă la Atlanta, domnişoara Pittypat Hamilton, mătuşa lui Charles şi a Melaniei Hamilton. — Da, o cunosc, e cea mai proastă cucoană bătrână pe care am văzut-o în viaţa mea. — Ei bine, ieri, pe când aşteptam trenul la Atlanta, trăsura ei s-a oprit în faţa gării. A coborât ca să stea de vorbă cu noi şi ne-a încredinţat că mâine seară, la balul Wilkes-ilor, se va anunţa o logodnă. — O, ştiu despre ce-i vorba, zise Scarlett dezamăgită. Se va anunţa logodna prostănacului ei de nepot Charlie Hamilton cu Honey Wilkes. De ani de zile toată lumea ştie că vor sfârşi prin a se lua, deşi Charles n-a avut niciodată aerul că ar fi prea încântat. — Crezi că e un prostănac? întrebă Brent. Anul trecut, de Crăciun, l-ai lăsat totuşi să se cam învârtească în jurul tău. — Nu-l puteam împiedica, zise Scarlett ridicând nepăsătoare din umeri. Dar, după părerea mea, e un nătărău. — De altfel, nu se va anunţa logodna lui, zise Stuart triumfător, ci logodna lui Ashley Wilkes cu sora lui Charlie, domnişoara Melanie. Faţa lui Scarlett nu se schimbă, dar buzele ei păliră ca ale unei persoane care a primit o lovitură pe cât de puternică pe atât de neaşteptată şi care, în primul moment, nu înţelege ce s-a petrecut. Privi la Stuart şi chipul ei era atât de impasibil, încât tânărul, foarte slab psiholog, crezu că era numai surprinsă şi foarte interesată de noutatea pe care i-o adusese. — Domnişoara Pitty ne-a spus că nu voiau să anunţe oficial lucrurile înainte de anul viitor, fiindcă domnişoara Melly e cam slăbuţă, dar că, din cauza zvonurilor astea de război, cele două familii au socotit că e mai bine să grăbească nunta. De aceea vor anunţa mâine seară logodna, la supeu. Scarlett, noi ţi-am spus secretul, şi trebuie să ne promiţi că vei supa cu noi. — Ne-am înţeles, răspunse Scarlett automat. — Şi ne vei acorda toate valsurile? — Toate. — Ce drăguţă eşti! Pariez că ceilalţi băieţi vor înnebuni de ciudă. — N-au decât, zise Brent. Le venim noi de hac. Ascultă, Scarlett, ai să stai cu noi în timpul picnicului? — Ce? Brent îşi reînnoi cererea. — Sigur că da. Gemenii se uitară unul la altul. Erau încântaţi, dar şi puţin miraţi. Deşi se credeau curtezanii preferaţi ai lui Scarlett, niciodată nu obţinuseră de la ea atât de uşor o dovadă de favoare. De obicei Scarlett îi silea s-o roage, îi amâna, refuza să le răspundă, râdea când făceau pe supăraţii, se îmbufna când se necăjeau de-a binelea. Şi dintr-odată, le făgăduise aproape toată ziua de mâine. Primea să se aşeze lângă ei la picnic, le rezerva toate valsurile (vor aranja ei ca să nu se danseze decât valsuri), accepta să supeze cu ei. Făcea să fii dat afară din universitate! Încântaţi de succesul lor, nu se grăbeau să plece. Vorbeau de picnic, de bal, de Ashley Wilkes şi de Melanie Hamilton. Îşi tăiau vorba, spuneau glume şi râdeau de ele, şi făceau aluzii străvezii în legătură cu invitaţia la cină. Trecu o bună bucată de vreme înainte să bage de seamă că Scarlett nu spunea aproape nimic. Atmosfera se schimbase. Gemenii n-ar fi ştiut să spună de ce, dar după-amiaza îşi pierduse farmecul. Deşi Scarlett le răspundea la întrebări părea că nu acordă decât o atenţie foarte relativă conversaţiei. Ghicind că se întâmplă ceva ce nu puteau înţelege, gemenii, încurcaţi şi plictisiţi, mai rezistară câtăva vreme, apoi se sculară cam fără voie şi se uitară la ceasornicele lor. Soarele cobora asupra ogoarelor de curând arate şi, de cealaltă parte a râului, pădurile mari îşi profilau masa lor întunecată. Rândunelele treceau prin curte ca săgeţile. Găini, raţe şi curcani veneau de pe câmp bălăbănindu-se şi umflându-se în pene. Stuart răcni un „Jeems!” asurzitor şi, după câteva clipe, un negru înalt, de vârsta gemenilor, înconjură casa şi, suflând din greu, se repezi spre caii legaţi. Jeems era servitorul celor doi fraţi şi, ca şi câinii, îi întovărăşea pretutindeni. Se jucase cu ei în copilărie şi le fusese dăruit în ziua când împliniseră zece ani. Văzându-l, câinii culcaţi în praful roşiatic se sculară, pândindu-şi stăpânii. Tinerii se înclinară, strânseră mâna lui Scarlett şi-i spuseră că o aşteptau devreme a doua zi la familia Wilkes. Apoi plecară în goană, săriră în şa şi, urmaţi de Jeems, coborâră în galop aleea plantată cu cedri, fluturându-şi pălăriile şi chiuind.             Cititi mai departe aici....      

CAPITOLUL UNU Căsătoria şi surprizele   Căsătoria este o prietenie recunoscută de poliţie. Robert Louis Stevenson   Într-o după-amiază târzie din vara lui 2006, mă aflam într-un mic sat din nordul Vietnamului. Şedeam lângă o vatră afumată în compania câtorva localnice a căror limbă nu o vorbeam, încercând să le pun întrebări legate de căsătorie. Călătoream de câteva luni deja de-a lungul Asiei de sud-est alături de bărbatul care urma să-mi devină soţ. Presupun că termenul corect pentru un astfel de om ar fi „logodnic”, dar nici unul din noi nu se simţea prea în largul lui cu acest cuvânt, aşa că nu-l foloseam. De fapt, nici unul din noi nu era prea în largul lui cu noţiunea de căsătorie. Căsătoria nu intrase niciodată în planurile noastre şi nici nu era ceva dorit de vreunul din noi. Şi totuşi, în planurile noastre intervenise providenţa – şi de aceea ne preumblam acum la întâmplare prin Vietnam, Thailanda, Laos, Cambodgia şi Indonezia, făcând în acelaşi timp eforturi repetate – chiar disperate – de a ne întoarce în America şi a ne căsători. Bărbatul în cauză era pe atunci de doi ani iubitul meu, dragostea mea: îl voi numi în paginile acestea Felipe. Felipe e un domn brazilian blând şi tandru, cu şaptesprezece ani mai în vârstă ca mine, pe care l-am cunoscut într-o altă călătorie (o călătorie pe care chiar o programasem), făcută de mine în jurul lumii acum câţiva ani, în încercarea de a-mi obloji sufletul rănit. Spre sfârşitul acelei călătorii îl întâlnisem pe Felipe, care locuia de ani buni liniştit şi singur în Bali, îngrijindu-şi şi el inima rănită. Ce a urmat a fost atracţie, apoi o perioadă de curtare lentă, apoi – spre marea uimire a amândurora – dragoste. Aşadar, reticenţa noastră faţă de căsătorie nu avea nici o legătură cu absenţa dragostei. Din contră, Felipe şi cu mine ne iubeam cu pasiune. Ne făceam, fericiţi, tot felul de promisiuni, convinşi că vom rămâne împreună pentru totdeauna. Ne juraserăm până şi fidelitate eternă, deşi doar între noi. Problema era că amândoi supravieţuiserăm unor divorţuri dificile şi fuseserăm sfârtecaţi lăuntric atât de rău de experienţele noastre dinainte, încât simpla idee a căsătoriei legale – cu oricine, chiar şi cu nişte persoane drăguţe ca noi înşine – ne umplea de groază. Evident, de regulă, cele mai multe divorţuri sunt destul de dificile (Rebecca West observa că „să divorţezi este aproape întotdeauna o ocupaţie la fel de veselă şi de folositoare ca spartul unor porţelanuri de valoare”), iar divorţurile noastre nu făcuseră excepţie. Pe o scară cosmică a nocivităţii divorţurilor de la unu la zece (în care unu echivalează cu o separare amiabilă şi zece echivalează cu… o execuţie în toată regula), probabil că mi-aş nota propriul divorţ cu vreo 7,5. Nu s-a lăsat cu sinucideri sau crime, dar, pe de altă parte, ruptura a fost cel mai urât act posibil dintre doi oameni care, altminteri, erau cât se poate de bine-crescuţi. Şi s-a prelungit mai mult de doi ani. Cât despre Felipe, prima lui căsnicie (cu o australiancă inteligentă, o intelectuală) se încheiase cu aproape un deceniu înainte de întâlnirea noastră din Bali. La vremea respectivă, divorţul lui se desfăşurase destul de civilizat, dar pierderea soţiei (şi a accesului la casă, la copii şi la aproape douăzeci de ani de viaţă care se duceau odată cu ea) lăsase în sufletul acestui om bun o umbră persistentă de tristeţe, dominată de regrete, senzaţia de izolare şi de nesiguranţă financiară. Aşa că experienţele noastre ne-au lăsat pe amândoi secătuiţi de puteri, răvăşiţi lăuntric şi complet suspicioşi în legătură cu bucuriile oferite de sfânta taină a căsătoriei. La fel ca oricine care a trecut vreodată prin valea de umbră a divorţului, Felipe şi cu mine învăţaserăm pe propria piele un adevăr tulburător: că orice intimitate poartă cu ea, ascunse undeva, dedesubtul minunatelor suprafeţe ale începuturilor, premisele catastrofei absolute. Mai învăţaserăm şi că în instituţia căsătoriei este mult mai uşor să intri decât să ieşi. Neîngrădit de lege, partenerul necăsătorit poate ieşi oricând dintr-o relaţie nesatisfăcătoare. Dar tu – persoana căsătorită legal care doreşte să scape de dragostea damnată – vei descoperi repede că o parte semnificativă a contractului tău marital aparţine statului şi că, uneori, statului îi ia foarte mult timp până să-ţi acorde permisiunea de a pleca. Astfel, te poţi pomeni foarte uşor prins luni şi chiar ani întregi într-o legătură legală lipsită de iubire, în care ajungi să te simţi cam ca într-o clădire incendiată. Clădire incendiată în care tu, prietene, eşti încătuşat de un calorifer din pivniţă, incapabil să te eliberezi, în timp ce fumul te năpădeşte din toate părţile şi grinzile se prăbuşesc… Îmi pare rău dacă vi se pare că sunt lipsită de căldură. Vă împărtăşesc toate aceste gânduri neplăcute doar ca să explic de ce Felipe şi cu mine am făcut, încă de la începutul poveştii noastre de dragoste, un pact puţin obişnuit. Ne-am jurat din toată inima să nu ne căsătorim niciodată, în nici o circumstanţă. Ne-am promis chiar şi să nu ne amestecăm niciodată banii sau bunurile, pentru a evita astfel potenţialul coşmar de a trebui să împărţim din nou un depozit de explozibili personali, cu ipoteci comune, acţiuni, proprietăţi, conturi bancare, electrocasnice şi cărţi preferate. Odată făcute aceste promisiuni în modul cel mai solemn, am purces amândoi în parteneriatul nostru compartimentat cu mare grijă, cuprinşi de un mare sentiment de linişte. Pentru că, aşa cum promisiunea reprezentată de logodnă reuşeşte să înfăşoare alte cupluri într-un sentiment de protecţie, jurământul nostru de a nu ne căsători niciodată ne învăluise pe amândoi în siguranţa emoţională de care aveam nevoie pentru a ne mai încerca o dată norocul în dragoste. Şi acest angajament al nostru – golit în mod conştient de angajamentul oficial – era miraculos de eliberator. Ne făcea să ne simţim de parcă am fi descoperit Pasajul prin Nord-Vest către Intimitatea Perfectă, acel lucru care, după cum scria García Márquez, „seamănă cu dragostea, dar este lipsit de problemele dragostei”. Aşa că asta am şi făcut până în primăvara lui 2006 – ne-am văzut de treabă, construindu-ne împreună o viaţă fin divizată, plină de satisfacţii şi lipsită de constrângeri. Şi am fi continuat să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi în acelaşi fel dacă n-ar fi apărut un obstacol extrem de supărător. Pe fir a intrat Departamentul de Securitate Internă al Statelor Unite. Problema era că Felipe şi cu mine – deşi aveam o mulţime de asemănări şi de bucurii în comun – nu aveam în comun şi naţionalitatea. El era cetăţean australian de origine braziliană şi, pe vremea când ne cunoscuserăm, locuia în Indonezia. Eu eram americancă şi, cu excepţia călătoriilor făcute, îmi trăisem cea mai mare parte a vieţii pe Coasta de Est a Statelor Unite. Nu prevăzuserăm la început nici o posibilă problemă legată de iubirea noastră fără patrie, deşi, privind în urmă, probabil că ar fi trebuit să anticipăm unele complicaţii. Aşa cum spune un vechi proverb: un peşte şi o pasăre se pot îndrăgosti, dar unde să locuiască? Salvarea noastră, credeam noi, era faptul că amândoi eram călători agili (eu eram o pasăre care se putea scufunda, iar Felipe, un peşte care putea să zboare), astfel că, în primul an al poveştii noastre de iubire cel puţin, am trăit practic în aer – scufundându-ne şi zburând peste oceane şi continente ca să fim împreună. Din fericire, vieţile noastre profesionale ne erau de ajutor în acest aranjament atât de iute de picior. Ca scriitoare, eu îmi puteam lua serviciul cu mine oriunde. Ca importator de bijuterii şi pietre preţioase care îşi vindea mărfurile în Statele Unite, Felipe trebuia oricum să călătorească mereu. Tot ce trebuia să facem era să ne coordonăm deplasările. Aşa că eu zburam în Bali; el venea în America; amândoi mergeam în Brazilia; ne întâlneam din nou în Sydney. Am acceptat o slujbă temporară la Universitatea Tennessee, unde am predat tehnici literare, şi timp de câteva luni stranii am locuit împreună într-o cameră neîngrijită dintr-un vechi hotel din Knoxville. (Apropo, recomand acel mod de a locui oricui vrea să testeze adevăratele niveluri de compatibilitate dintr-o relaţie nouă.)

SA LUĂM, DE PILDĂ, UN ORĂŞEL minier ca Woodhouse, cu o populaţie de zece mii de locuitori, având trei generaţii în urmă. Acest spaţiu de trei generaţii pledează pentru o comunitate bine statornicită. Vechea „nobilime” îşi luase tălpăşiţa la vederea mormanelor de cărbune răscolit din măruntaiele pământului şi se răspândise prin alte regiuni, încă idilice, pentru a-şi fructifica pe acolo drepturile asupra minereurilor. Rămăsese un singur magnat, măreţ şi inaccesibil, proprietarul local al cărbunelui: cu trei generaţii în spate şi cocoţat pe treapta de jos a „nobilimii”, dar izbind cu piciorul în masele de dedesubt. Să facem abstracţie de el. O comunitate bine statornicită în Woodhouse, stratificată într-o gamă de nuanţe fine, de la negrul prafului de cărbune, până la nisipul zgrunţos al zidarului şi la rumeguşul cherestegiului, trecând prin luciul gros al slăninei, untului şi cărnii, la aromele farmacistului şi dezinfectantele doctorului, până la sumbra poleială, a funcţionarilor bancari, casierilor firmei, preoţilor şi a altora deopotrivă, şi ajungând la radioasa strălucire a automobilului directorului general al tuturor minelor. Odată ajunşi aici ne plus ultra[1]. Directorul general locuieşte în singurătatea umbrită de boschete a aşa-numitului conac. Casa rezidenţială, părăsită de „nobilime”, a fost preluată de firmă şi transformată în birouri. Iată-ne deci aici: un vast substrat de mineri; un strat gros de comercianţi amestecaţi cu funcţionari administrativi, şi diversificat de profesori de şcoală elementară şi cler nonconformist; mai sus o pătură de directori de bancă, morari bogaţi, patroni de fabrici metalurgice, prosperi, cler episcopal şi administratori de mine; iar în vârf, vişina grasă şi cleioasă, a proprietarului cărbunelui, răspândindu-şi scânteierile peste toţi şi peste toate. Aşa arăta complexul sistem social al unui orăşel industrial din Anglia centrală, în anul de graţie 1920. Dar îngăduiţi-mi să privesc puţin îndărăt. Aşa arătă de fapt în ultimul an de linişte şi belşug, 1913. Un an de linişte şi belşug. Doar o singură maladie cronică, urâcioasă: fetele bătrâne. În numele a tot ce înseamnă prosperitate, nu înţeleg de ce, într-o asemenea societate, toate clasele sociale, cu excepţia celei mai de jos, sunt împovărate de mlădiţele sterpe ale femeilor singure, nemăritate, care se numesc fete bătrâne? De ce oare fiecare comerciant, fiecare profesor, fiecare director de bancă şi fiecare cleric produce una, două, trei sau chiar mai multe fete bătrâne? Oare în clasa de mijloc, mai ales în straturile mai de jos ale clasei mijlocii, se nasc mai multe fete decât băieţi? Sau poate, că bărbaţii din straturile de jos ale clasei mijlocii îşi aleg nevestele din categoriile fie superioare, fie inferioare lor, lăsându-şi astfel partenerele de drept la strâmtoare? Sau să fie femeile din mica burghezie foarte mofturoase în alegerea soţilor? Oricum ar fi, e o tragedie. Sau poate că nu e. Poate că aceste femei nemăritate din clasa de mijloc ajung să fie faimoasele lucrătoare asexuate despre care se vorbeşte atât de mult în furnicarul industrial al societăţii noastre. Poate că tot ce le lipseşte este doar o îndeletnicire: pe scurt, o slujbă. Dar poate că ar fi mai bine să ascultăm şi părerea lor, înainte de a stabili o lege. În Woodhouse găseai o bogată recoltă de fete bătrâne prin familiile „grangurilor”, comercianţilor şi preoţilor. Toate femeile din oraş, nevestele de mineri ca şi celelalte, îşi ţineau răsuflarea ori de câte ori se ivea vreo şansă pentru una dintre aceste fiice ale bunăstării şi durerii. Se îngrămădeau cu toatele la nunţile celor înstăriţi, îmbătate de bucurie. Pentru că, în ciuda ciocnirilor de clasă, unei femei nu-i place să vadă altă femeie uitată în raft, lipsită de orice şansă de măritiş. Toate femeile din orăşel doreau ca fetele din clasa mijlocie să-şi găsească soţi. Toată lumea dorea acest lucru, inclusiv fetele însele. De aci se trăgea toată jalea. James Houghton avea un singur copil: pe fiica lui, Alvina. Fireşte, Alvina Houghton… Dar haideţi să mergem îndărăt prin 1880 şi ceva, când Alvina era copil; ba chiar şi mai înainte, în zilele de aur ale lui James Houghton. În zilele sale de aur, James Houghton era crème de la crème[2] societăţii din Woodhouse. Casa familiei Houghton fusese întotdeauna prosperă; ce-i drept, o familie de negustori; dar după câteva generaţii de prosperitate, negustorii dobândesc un anume cachet[3]. La vârsta de douăzeci şi opt de ani, James Houghton a moştenit un splendid magazin care desfăcea mărfuri de Manchester. James Houghton era un tânăr înalt, zvelt, elegant, cu favoriţi de o parte şi de alta a feţei, realmente rafinat, oarecum în stilul Bulwer[4]. Avea o predilecţie pentru conversaţia elegantă, pentru literatura elegantă, pentru creştinismul elegant; un tânăr înalt, subţire, fragil, cu gesturi agitate şi cam febrile, capul plin de idei inconsistente, şi un glas frumos; foarte frumos. Pe lângă toate acestea, fireşte, era negustor. Curta o fată măruntă, smeadă, mai în vârstă decât el, fiica unui mic nobil din Derbyshire. Houghton se aştepta să capete, odată cu fata, cel puţin zece mii de lire sterline. În această aşteptare a fost profund dezamăgit, pentru că nu a căpătat decât opt sute de lire. Fiind o fire romantic-comercială, nu a iertat-o niciodată pe soţia lui, dar s-a purtat întotdeauna faţă de ea cu cea mai elegantă curtoazie. Era o privelişte încântătoare să-l vezi cojind şi despicând un măr pentru ea. Dar acest măr cojit şi împărţit în sferturi era tot ce a primit biata femeie de la soţul ei. Elegantul Adam al comerţului i-a dat Evei mărul îndărăt, frumos scobit de sâmburi, după care nu a mai avut de-a face cu ea. Între timp s-a născut Alvina.   [1] Ceea ce nu poate fi depăşit; perfecţiunea (lat.) [2] Crema cremelor (fr.). [3] Amprentă de distincţie. (fr.) [4] Edward George Lytton Bulwer (1803–1873), romancier, dramaturg şi om politic englez.  

Prolog Tristan 2 aprilie 2014   Ai luat tot? a-ntrebat Jamie din foaierul casei părinţilor mei, rozându-şi unghiile, în timp ce frumoşii ei ochi albaştri de căpri­oară îmi zâmbeau, amintindu-mi cât de norocos eram s-o ştiu a mea. M-am dus acolo şi am cuprins-o, trăgându-i trupul ei mic mai aproape, lipindu-i-l de al meu. Îhâm. Acum e-acum, păpuşă. Cred că ne-a venit şi nouă rândul. Şi-a încolăcit mâinile în jurul gâtului meu şi m-a sărutat. Sunt atât de mândră de tine. De noi, am corectat-o eu. După câţiva ani, cam prea mulţi, de vise şi speranţe, visul meu de a fabrica şi vinde piese de mobilier lucrate manual devenea reali­tate. Tatăl meu era cel mai bun prieten şi totodată partenerul meu de afaceri, alături de care porneam spre New York ca să vorbim cu nişte oameni de afaceri care se arătaseră foarte interesaţi să ne devină parteneri. Fără tine, care m-ai sprijinit, n-aş fi făcut nimic. Asta e şansa noastră să ne-ndeplinim dorinţele. M-a sărutat încă o dată. N-am ştiut că o s-ajung să iubesc pe cineva atât de mult. Înainte să pleci, cred c-ar trebui să ştii, a sunat învăţătoarea lui Charlie. Iar a făcut prostii la şcoală, ceea ce nu e de mirare având în vedere cât de mult îi seamănă lui taică-său. Am rânjit. Ce-a făcut de data asta? Doamna Harper a zis că i-a spus unei fete care făcea mişto de ochelarii lui că speră să se-nece cu o broască râioasă pentru că aşa şi arată, ca o broască râioasă. Să se-nece cu o broască râioasă – îţi vine să crezi?! Charlie! am strigat înspre camera de zi. A ieşit cu o carte în mână. Îşi scosese ochelarii, şi eram convins că asta era cauza tuturor miştourilor de la şcoală. Da, tată? I-ai spus tu unei fete să se-nece cu o broască râioasă? Da, a zis el fără să clipească. Pentru un puşti de opt ani, părea surprinzător de relaxat în privinţa faptului că părinţii s-ar putea supăra pe el. Amice, nu poţi să zici aşa ceva. Dar chiar arată ca o nenorocită de broască râioasă, tată! a răspuns el. A trebuit să întorc capul ca să pot râde în voie. Vino şi îmbrăţişează-mă, omule. M-a strâns tare. Mă îngrozea gândul că vor veni vremuri în care nu va mai fi atât de dornic să-şi îmbrăţişeze bătrânul tată. Să le-asculţi pe mama şi pe bunica cât sunt plecat, bine? Da, da. Şi să-ţi pui înapoi ochelarii cât citeşti. De ce?! Sunt stupizi! M-am aplecat şi i-am dat un bobârnac peste nas. Bărbaţii adevăraţi poartă ochelari. Dar tu nu porţi ochelari! a scâncit el. Da, dar... Ei bine, sunt şi bărbaţi adevăraţi care nu poartă ochelari. Tu ascultă-mă, amice, şi puneţi-i, am zis eu, iar el s-a mai smiorcăit un pic, după care s-a dus să-şi vadă de romanul lui. În locul jocurilor video, prefera să citească, ceea ce mă bucura nespus. Eram conştient că moştenise dragostea pentru cărţi de la mama sa, care era bibliotecară, însă, în acelaşi timp, îmi plăcea să cred că şi faptul că eu îi citisem încă de pe vremea când era în burta ei a avut un cuvânt de spus. Voi ce planuri aveţi azi? am întrebat-o pe Jamie. După-amiază mergem la piaţă. Mama ta vrea să ia nişte flori. Şi probabil că o să-i cumpere şi lui Charlie ceva de care n-are nevoie. A, să ştii că Zeus ţi-a ros perechea ta preferată de Nike, aşa că am de gând să-ţi caut una nouă. Dumnezeule! A cui a fost ideea să ne luăm câine? A râs. Să ştii că tu eşti vinovatul în cazul ăsta. Eu nici măcar nu mi-am dorit un câine – doar că tu nu poţi să-l refuzi pe Charlie. Tu şi mama ta aveţi atâtea lucruri în comun, a conchis ea, după care m-a sărutat şi a ridicat mânerul valizei. Sa ai o călătorie grozavă! Du-te şi fă ca visele noastre să devină realitate! Mi-am lăsat buzele să le-atingă pe ale ei şi am zâmbit. Când mă-ntorc acasă, o să fac biblioteca pe care ţi-ai dorit-o întotdeauna. Cu rafturi înalte şi tot tacâmul. După care o să fac dragoste cu tine undeva între Odiseea şi Să ucizi o pasăre căutătoare. Şi-a muşcat buza de jos. Promiţi? a-ntrebat. Promit. Să mă suni după ce aterizează avionul, bine? Ieşind, am dat din cap că da. Tata era deja în taxi, mă aştepta. Hei, Tristan! m-a strigat Jamie în timp ce puneam valiza în portbagajul maşinii. Charlie era lângă ea. Da? TE IUBIM! au strigat ei în cor cu mâinile pâlnie la gură. Am zâmbit şi le-am strigat şi eu înapoi acelaşi lucru. * * * În avion, tata n-a făcut decât să vorbească despre marea opor­tunitate care se deschidea în faţa noastră. Îndată ce-am aterizat în Detroit, unde făceam escală, ne-am pornit amândoi telefoanele ca să verificăm căsuţele poştale şi să le scriem lui Jamie şi mamei că am ajuns cu bine. După ce s-au aprins, când am văzut că amândoi avem tone de mesaje de la mama, am ştiut că ceva nu era în regulă. Mesajele m-au întors pe dos. În timp ce le citeam, telefonul aproape că mi s-a scurs printre degete. Mama: A avut loc un accident. Jamie şi Charlie sunt destul de rău. Mama: Veniţi acasă. Mama: Grăbiţi-vă!! Într-o clipită, într-o singură secundă, tot ce ştiam eu despre viaţă s-a schimbat.  

CARTEA ÎNTÂI LORENZO 1469–1478 – CAPITOLUL UNU Lorenzo deschise ochii și se ridică. Putința de a se trezi instantaneu, fără intervalul acela noros-dintre somn și trezie care încetinește viețile celor mai mulți oameni, era unul dintre nenumăratele daruri cu care fusese binecuvântat. Încăperea era cufundată în întuneric, ferestrele înalte păreau puțin mai luminoase decât pereții. Încă nu se făcuse ziuă. Trebuia să aprindă o lumânare ca să se poată îmbrăca. Își trase ciorapii diferit colorați, pentru un picior – roșu, pentru celălalt – alb, apoi o cămașă de mătase de culoarea fildeșului și o jiletcă vătuită, din brocart brodat cu fir de aur și mătase roșie. Ziua aceea era ziua lui de naștere și voia să arate pe cât de festiv se putea. Luă un pumnal împodobit cu pietre scumpe în locul aceluia obișnuit, simplu, din oțel, pe care îl purta de obicei, și-și puse sabia într-o teacă gravată în aur și argint, atârnând-o de cureaua lui bătută în rubine. Înainte de a o prinde într-o cataramă, își trase mantaua din catifea maronie, căptușită cu blană, și-și încălță cizmele din piele de căprioară. În cameră era frig, dar și mai frig era pe străzile de piatră ale Florenței. Era prima zi de ianuarie din Anul Domnului 1469. Dormitorul lui Lorenzo se afla la parterul palatului Medici, deschizându-se drept spre arcada cu coloane din jurul curții centrale. Lorenzo stinse lumânarea și porni cu pas iute prin semiîntunericul palatului, luminat la acea oră doar de torțe. Gărzile din interior, la imensele uși de la intrare, dormeau. Lorenzo zâmbi. Își aminti de vremurile în care tot personalul casei era zi și noapte în alertă, după ce tatăl său abia scăpase dintr-o încercare de asasinat. Atunci era periculos să fii stăpânul Casei Medici, conducătorul recunoscut al Republicii Florentine. Dar asta fusese cu ani în urmă. Acum gărzile își puteau permite să doarmă. Se grăbi spre curte și spre grădina înghețată din spatele ei. Portița care dădea în grădină se deschise ușor și se închise fără zgomot în urma lui. Părelnica lumină dinaintea zorilor făcea ca cerul să pară cenușiu și plin de nori, cum se reflecta licărind în ceața umedă agățată de străzile de piatră și de clădirile înșirate de-a lungul lor. Lorenzo nu avea nevoie de lumină ca să vadă pe unde calcă; cunoștea drumul pe care pornise, la fel de bine cum își cunoștea forța brațului. Alerga cu mișcările degajate, economicoase ale unui atlet, iară să facă zgomot, cu sunetul pașilor înăbușit de cizmele din piele de căprioară și de ceața prin care-și croia drum. Încetini când ajunse la zidurile orașului, în dreptul porții. Gărzile de la Poarta San Gallo cu siguranță că nu dormeau și era potrivnic legii să hoinărești pe străzile orașului prin întuneric. Lorenzo nu avea. Niciun interes să le pună în alertă. — Santinelă, strigă el, aici e Lorenzo de Medici. Vin să vă ajut să deschideți porțile. Vocea îi era cu totul aparte: ascuțită, atingea tonuri nefiresc de înalte pentru un tânăr atât de puternic și mușchiulos. Gărzile răspunseră salutându-l prietenește. Lorenzo pătrunse în cercul de lumină din jurul focului de lângă casa gărzilor orașului. Ochii somnoroși ai celor doi soldați se deschiseră larg la strălucirea bijuteriilor lui Lorenzo. — Păunul și-a desfăcut coada, spuse unul. Ce te aștepți să găsești în afara porților, Lorenzo? Îl înghionti apoi cu cotul pe gardianul mai tânăr și-și dădu ochii peste cap, privind chiorâș. Lorenzo zâmbi. — Trebuie să te înzorzonezi dacă vrei să atragi privirea unei femei, Sebastiano, spuse el tărăgănat și afectat. U i în ceea ce mă privește le impresionez mai mult când mii dau jos veșmintele, spuse el, făcându-i cu ochiul gării: inului mai tânăr. Sebastiano nu se dădu bătut. — Bine zis, dar nu mi-ai răspuns la întrebare. Toată lumea știe că-țf exersezi în libertate farmecele pe la moșiile tale. Ce lăptăreasă ți-a dat întâlnire aici? Drumul care ducea de la Poarta San Gallo cotea printre dealurile regiunii Mugello, plină de gospodării bogate, acolo unde familia Medici își începuse ascensiunea și unde încă mai avea proprietăți. Lorenzo se ducea adesea pe acolo și se bucura de favorurile soțiilor și fiicelor disponibile ale țăranilor. Era, ca și ceilalți tineri ai timpului. Deschis și libertin. Îi zâmbi lui Sebastiano. — Deschide tu poarta și ai să vezi. Poate că o are și pe sora ei cu ea. Garda ridică bara de fier de-a lungul unei uși incluse în uriașă poartă de lemn, deschizând-o apoi cu ușurință. Înainte de a trece dincolo, Lorenzo înșfăcă o ramură din foc, s-o folosească drept torță. Odată ajuns în afara porții, sări pe unul din masivele contraforturi de piatră. Mișcarea îi era flexibilă, fără efort. Alte torțe iluminau mulțimea de bărbați, femei, copii și animale din afara porții. Erau țărani și meșteșugari care veniseră să-și vândă produsele sau să-și ofere serviciile pe piața Florenței. Unii dintre ei călătoriseră jumătate din noapte ca să ajungă primii la porțile ce se deschideau la răsăritul soarelui. Lorenzo fu salutat cu strigăte: „Privește oile astea grozave, Excelență… ouă calde încă de la găină… brânză… cel mai gras ulei de măsline… rachiu s te încălzească în dimineața asta friguroasă… un cal demn de un rege… șuncă fragedă ca sărutul unei fecioare…”. Lorenzo își înălță torța așa încât fiecare să-l poată vedea dând din cap a refuz. Lumina făcea să cadă umbre adânci sub pomeții și sub falca lui pătrată, scoțându-i în relief nasul lung cu rădăcina plată. Câțiva oameni din apropiere se dădură înapoi văzându-l: era într-adevăr un tânăr urât la înfățișare. J În schimb, cei care îl recunoscură începură să strige: — Lorenzo! Lorenzo! Lorenzo zâmbi, și trăsăturile lui aspre, acum mobile îi dădură la iveală tinerețea și molipsitoarea bucurie de viață. — Prieteni, strigă el, vreau să fiți toți oaspeții mei. Astăzi îmi sărbătoresc aniversarea de douăzeci de ani.. La palatul Medici, pe Via Larga o să fie toată ziua vin „mâncare și muzică. Vreți să sărbătorim împreună ziua: mea de naștere? La auzul murmurului de aprobare zâmbetul i se lăți* ochii îi străluciră. Flutură un salut și sări jos. Privind peste umăr să se asigure că îl urmăresc gărzile, își petrecu brațul de-a lungul umerilor unei bătrâne înfășurate într-un șal negru, care se lupta cu un țap, trăgându-l de funie. — Lasă-mă să te ajut, femeie, spuse Lorenzo și îi luă funia din mână. Vom merge împreună și ai să ocupi ce loc vrei în piața Mercato. Vorbea încet și blând, folosind dialectul țărănesc în care se adresase și mulțimii. Femeia își frecă mâinile învinețite de fusta neagră* prăfuită. — Dar e încă întuneric, Excelență. Nimeni nu poate intra. — Ai să poți intra cu mine. Eu sunt Lorenzo și azi e ziua mea. Gărzile nu-mi pot spune „nu” mie tocmai astăzi. Mi-ar ruina fericirea. Vino, femeie. Vezi, soarele va fi în curând în vârful munților. Trebuie să ne grăbim dacă vrem să-i depășim pe ceilalți. — Dumnezeu să te binecuvânteze, Lorenzo, spuse femeia, blagoslovindu-l cu un zâmbet de om știrb. Lorenzo o sărută pe obrazul veșted, trase ferm țapul spre el și-i trecu pe poartă. — Deschide larg, Sebastiano, râse el. Eu și iubita inimii mele vrem să intrăm. Îmi pare rău că te dezamăgesc* dar ăsta-i țap, nu capră. Așa că va trebui să-ți cauți distracția în altă parte. În timp ce treceau pe poartă, mulțimea din afară ovaționa. — Auguri, Lorenzo! Să-ți fie de bun augur! Îi urau Când Lorenzo o părăsi pe bătrână îi ură și ea bun augur. Lorenzo îi mulțumi din toată inima. Știa că va avea nevoie de ajutorul stelelor și al sorții în viitor, ca și de acela al lui Dumnezeu. Viața lui nu putea fi una obișnuită. În timp ce Lorenzo o conducea pe femeie cu țapul ei spre piață, se arătase soarele. Fusese salutat, ca de altfel în fiecare zi, de clopotul cel mare din turnul palatului guvernamental. La acest semnal, cele unsprezece porți ale orașului se deschiseră și mulțimea se îngrămădi să intre, oprindu-se să-și plătească, taxele pentru produse, certându-se pentru sumă, apoi dând năvală prin lumina tot mai puternică spre Mercato. Foșnetul corturilor și umbrelelor care se instalau și strigătele de salut ale vânzătorilor aproape că înăbușeau sunetul clopotelor care începuseră să sune în tot orașul. Lorenzo era tentat să rămână în piață. Îi plăceau activitatea, zgomotele și mirosurile de acolo. Un bărbat putea găsi acolo orice. Erau tarabe care vindeau orice, de la haine vechi și până la cele mai frumoase perle aduse din Persia. Încă din zori, pe patru grătare începuseră să se rumenească păsările grase, aduse de vânători, și ficații suculenți de porc stropiți cu uleiul de măsline din Toscana, faimos în toată lumea. Trei femei întindeau monezile în mâinile lor înmănușate, luptându-se să cumpere un porumbel pus în frigare. Erau prostituate, iar mănușile erau semnul profesiunii lor, cerut de lege. — Ce chipeș ești, Lorenzo, spuse una. Vii să iei micul dejun cu mine? — Mulțumesc, Anna, dar nu pot. Sunt ocupat astăzi. Totuși, dă-mi voie să-ți cumpăr încă o pasăre. Lorenzo scoase o monedă din punga atârnată de curea, aruncând-o drept spre mâna îndemânatică a bucătarului. Tânăra târfă zâmbi, recunoscătoare. — Poate mâine, spuse ea, aș putea să-ți fac o favoare. — Poate. Mănâncă sănătoasă. Lorenzo îi transmise un sărut, apoi își croi drum prin mulțime. Atâta lume i se adresa, încât înainta cu greu, dar nu-i păsa de asta. Îi plăcea să fie recunoscut, să fie strigat pe nume. Să fie privit cu afecțiune de cetățenii din Florența, îi invita pe toți să sărbătorească ziua lui de naștere. În timp ce râdea cu un grup de studenți’ de la Universitate, auzi clopotele bisericii. — O să întârzii, spuse Lorenzo. La revedere. Și o luă la goană. Ca toți florentinii, se ducea în fiecare zi la liturghie. În ziua aceea voia să participe la prima liturghie de dimineață, ca să-și înceapă cel de-al douăzeci și unulea an de viață mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru averea și fericirea ce i le dăruise. Soarele era acum sus, pe cer. Îi încălzea umerii și transforma brunul cenușiu al pietrei de pe străzi în auriu. Cerul era de un albastru pur, fără nori. Lorenzo, doritor să-și cunoască viitorul, privi cu bucurie acest semn de bun augur de ziua lui de naștere. — Să-l ia naiba pe Lorenzo! Refuz să-mi pierd dimineața mergând la vulgara lui zi de naștere. — Nu țipa, Francesco. O să te audă Bianca. — De felul meu nu vorbesc încet. Și ias-o pe Bianca să audă ce-i place.

Inainte sa adorm de SJ Watson Partea întâi ASTĂZI E un dormitor străin. Nu-l recunosc. Nu ştiu unde mă aflu, nici cum am ajuns aici. Şi habar n-am cum o să ajung acasă. Aici mi-am petrecut noaptea. Am fost trezită de vocea unei femei — la început, am crezut că este în pat cu mine, dar apoi mi-am dat seama că citeşte ştirile şi că, de fapt, ascultam radioul unui ceas cu alarmă — iar când am deschis ochii, am descoperit că sunt aici. În camera asta, care îmi este străină. Ochii mi se obişnuiesc cu întunericul şi mă uit în jur. Pe partea interioară a uşii de la şifonier atârnă un halat — pare să fie de damă, dar e pentru o femeie mult mai în vârstă decât mine — iar pe speteaza scaunului de lângă măsuţa de toaletă este aranjată cu grijă o pereche de pantaloni închişi la culoare. În rest, nu văd mare lucru. Mi se pare complicat să înţeleg cum funcţionează ceasul cu alarmă, dar în cele din urmă găsesc un buton şi reuşesc să opresc radioul. Imediat după aceea, aud o respiraţie şuierătoare în spatele meu şi îmi dau seama că nu sunt singură. Mă întorc pe partea cealaltă. Văd un umăr gol şi nişte păr negru înspicat cu alb. Un bărbat. Are braţul stâng deasupra plăpumii, iar pe inelar poartă o verighetă de aur. Îmi înăbuş un oftat. „Deci pe lângă că e bătrân şi încărunţit, mai e şi căsătorit, îmi spun în sinea mea. Nu numai că mi-am tras-o cu un bărbat însurat, dar am făcut-o într-o casă care presupun că e a lui, în patul pe care presupun că, de obicei, îl împarte cu soţia.” Mă întind pe spate ca să mă liniştesc. „Ruşine să-mi fie!” Mă întreb unde e soţia. Oare trebuie să-mi fac griji că ar putea să se întoarcă acasă din clipă în clipă? Mi-o şi imaginez stând în uşa dormitorului, ţipând şi făcându-mă târfă. O adevărată meduză, cu şerpi în loc de păr. Oare ce-aş spune, cum m-aş apăra? Dar tipul de lângă mine nu pare să-şi facă griji. S-a întors pe spate şi sforăie mai departe. Mă străduiesc să rămân nemişcată. De obicei, îmi aduc aminte cum am ajuns într-o astfel de situaţie, dar nu şi astăzi. Cred că am fost la o petrecere, la un bar sau la un club. Probabil că eram beată. Atât de beată, încât nu-mi mai amintesc nimic. Atât de beată, încât am venit acasă la un individ cu verighetă şi păr pe spate. Dau plapuma la o parte cu multă grijă şi mă aşez pe marginea patului. Întâi de toate, trebuie să merg la baie. Privirea îmi cade pe nişte papuci, dar nici nu-mi trece prin cap să mă încalţ cu ei — una e să ţi-o tragi cu un bărbat căsătorit şi cu totul altceva să porţi papucii unei alte femei — aşa că păşesc desculţă pe podea. Îmi dau seama că sunt goală şi mi-e teamă ca nu cumva să nimeresc uşa greşită şi să dau peste vreun chiriaş sau peste vreun fiu adolescent. Respir uşurată când văd că uşa de la baie e întredeschisă — intru şi am grijă s-o încui. Mă aşez pe closet, îmi fac nevoile, apoi trag apa şi mă apropii de chiuvetă să mă spăl. Întind mâna după săpun, dar ceva mi se pare în neregulă. La început, nu-mi dau seama ce anume, dar apoi înţeleg: mâna care apucă săpunul nu pare să fie a mea. Pielea e zbârcită, unghiile sunt mate şi roase, iar pe inelar port o verighetă simplă din aur, la fel ca a bărbatului de lângă care tocmai m-am ridicat. Rămân înmărmurită preţ de câteva clipe, apoi îmi mişc degetele. Iar degetele mâinii care ţine săpunul se mişcă şi ele. Mi se taie respiraţia, iar săpunul cade în chiuvetă. Mă uit în oglindă. Chipul care se uită la mine nu este al meu. Părul nu are niciun pic de volum şi este tuns mult mai scurt decât îl port eu, pielea obrajilor şi cea de sub bărbie atârnă, buzele sunt subţiri, iar colţurile gurii sunt coborâte. Deschid gura şi scot un icnet mut — dacă nu m-aş controla, s-ar transforma într-un ţipăt de spaimă — apoi văd ochii din oglindă. Deşi pielea din jurul lor e ridată, îmi dau seama că sunt ai mei. Persoana din oglindă sunt eu însămi, dar sunt cu douăzeci de ani mai în vârstă. Cu douăzeci şi cinci. Poate chiar cu mai mult. E imposibil! Încep să tremur şi mă agăţ de marginea chiuvetei. Din piept mi se ridică un alt ţipăt, dar acesta erupe ca un icnet sugrumat. Fac un pas în spate, îndepărtându-mă de oglindă, şi abia acum le văd. Fotografiile. Sunt lipite pe perete, ba chiar şi pe oglindă. Între ele sunt presărate post-it-uri galbene, umede şi încreţite, pe care e scris cu markerul. Mă uit pe unul la întâmplare. Christine, scrie pe el, iar o săgeată indică o fotografie în care apar eu — cu înfăţişarea mea cea nouă, de femeie în vârstă — stând pe o bancă de pe un chei, alături de un bărbat. Numele acesta mi se pare cunoscut, dar nu mi-e foarte familiar, şi parcă trebuie să fac un efort ca să cred că e al meu. În fotografie, eu şi bărbatul ne uităm în obiectiv, ţinându-ne de mână. E un tip bine făcut şi atrăgător, iar când mă uit mai de aproape, îmi dau seama că e bărbatul cu care am dormit, cel pe care l-am lăsat în pat. Sub fotografie, în dreptul lui, e scris: Ben, iar alături: Soţul tău. Iarăşi mi se taie respiraţia, şi smulg fotografia de pe perete. „Nu se poate! îmi spun în sinea mea. Nu! Nu poate fi adevărat…” Mă uit şi la celelalte. În toate apărem eu şi cu el. În una dintre ele, sunt îmbrăcată cu o rochie urâtă şi desfac un cadou, în alta, amândoi purtăm impermeabile identice şi stăm în picioare în faţa unei cascade, în timp ce un căţeluş amuşină la picioarele noastre. În cea de alături, stau lângă el, cu un pahar de suc de portocale în mână, şi sunt îmbrăcată cu halatul pe care l-am văzut adineauri în dormitor. Mă dau şi mai în spate, până când simt pe piele răceala plăcilor de faianţă. În clipa aceea, am intuiţia vagă a ceea ce se numeşte memorie. Încerc să mă concentrez asupra ei, dar îmi scapă, asemenea cenuşii luate de vânt, iar în cele din urmă îmi dau seama că, în viaţa mea, există un atunci — un înainte, deşi nu ştiu înainte de ce anume — şi un acum, iar între cele două se întinde un vid tăcut şi îndelungat care m-a adus până aici, în această casă străină, împreună cu un bărbat necunoscut.   *   Mă întorc în dormitor. Încă ţin în mână fotografia în care apar alături de bărbatul din pat. — Ce se întâmplă? ţip eu, cu lacrimi pe obraji. Bărbatul se ridică în capul oaselor, cu ochii pe jumătate închişi. — Cine eşti? — Sunt soţul tău, îmi răspunde el, fără să se uite la trupul meu gol. Are o faţă adormită, pe care nu se citeşte nicio urmă de iritare. — Suntem căsătoriţi de ani de zile… — Cum adică? întreb eu. Aş vrea să fug, dar nu am unde. — „Căsătoriţi de ani de zile”? Ce vrei să spui? Bărbatul se ridică în picioare. — Poftim, spune el, întinzându-mi capotul, apoi aşteaptă să mă îmbrac cu el. Poartă nişte pantaloni de pijama care sunt prea mari pentru el şi un maiou alb. Îmi aduce aminte de tata. — Ne-am căsătorit în 1995. În urmă cu douăzeci şi doi de ani. Ai… — Poftim…? îl întrerup eu. Simt că mi se scurge tot sângele din obraji, iar camera începe să se învârtă cu mine. De undeva din casă se aude ticăitul unui ceas — parcă ar fi nişte lovituri de ciocan. — Dar…? Face un pas către mine. — Dar cum…? — Christine, ai patruzeci şi şapte de ani. Mă uit la el, la acest străin care îmi zâmbeşte. Nu vreau să-l cred, nici măcar nu vreau să ascult ce spune, dar el continuă: — Ai avut un accident. Un accident grav. Ai suferit leziuni la cap, iar acum ţi-e greu să-ţi aminteşti lucruri care s-au întâmplat în trecut. — Ce lucruri? întreb eu, gândindu-mă că nu se poate să fi uitat ultimii douăzeci şi cinci de ani. Ce lucruri? Face iarăşi un pas spre mine, apropiindu-se ca şi când aş fi un animal speriat. — Totul. În unele zile, tot ce ţi s-a întâmplat după vârsta de douăzeci de ani. Alteori, chiar şi de mai înainte. Simt că mi se învârte capul. Datele şi vârstele mi se învălmăşesc în minte. Nu vreau să pun nicio întrebare, dar ştiu că trebuie. — Când… Când a avut loc accidentul? Se uită la mine, iar pe chipul său se citeşte un amestec de compasiune şi teamă. — Când aveai douăzeci şi nouă de ani… Închid ochii. Mintea mea încearcă să respingă această informaţie, dar undeva, în adâncul sufletului, ştiu că e adevărată. Încep iarăşi să plâng, iar bărbatul din faţa mea, acest Ben, se apropie de mine, care am rămas în prag. Îi simt prezenţa alături de mine şi nu mă mişc atunci când îmi cuprinde mijlocul şi mă trage spre el. Mă strânge în braţe. Ne legănăm uşor şi îmi dau seama că mişcarea aceea îmi este cumva familiară. Mă face să mă simt mai bine. — Te iubesc, Christine. Ştiu că ar trebui să spun că şi eu îl iubesc, dar n-o fac. Nu spun nimic. Cum aş putea să-l iubesc? E un străin. Nimic nu are sens. Vreau să ştiu atât de multe lucruri. Cum am ajuns aici, cum am reuşit să supravieţuiesc. Dar nu ştiu cum să întreb. — Mi-e frică, îi spun eu. — Ştiu, îmi răspunde el. Ştiu… Dar nu-ţi face griji, Chris. O să am grijă de tine. Întotdeauna o să am grijă de tine. O să fie bine. Crede-mă.   *   Mi-a spus că o să-mi facă un tur al casei. Acum sunt mai calmă. Mi-am pus o pereche de chiloţi şi un tricou vechi pe care mi l-a dat el, apoi mi-am aruncat capotul pe umeri. Ieşim pe hol. — Deja ai văzut baia, îmi spune, deschizând uşa alăturată. Ăsta e biroul. Înăuntru se află un birou de sticlă, iar pe el văd ceva care pare să fie un computer, deşi e ridicol de mic — ai zice că-i un fel de jucărie. Alături de el e un fişet gri metalizat, deasupra căruia e atârnat un calendar. Totul e curat şi ordonat. — Lucrez aici din când în când, îmi explică el, închizând uşa. Apoi trecem de cealaltă parte a holului, iar el deschide o altă uşă. Un pat, o măsuţă de toaletă, un şifonier. E o cameră foarte asemănătoare cu cea în care m-am trezit. — Uneori dormi aici. Dar de obicei nu-ţi place să te trezeşti singură. Intri în panică atunci când nu-ţi dai seama unde te afli. Încuviinţez din cap. Mă simt ca un chiriaş căruia i se prezintă o nouă locuinţă. Iar bărbatul de lângă mine pare un fel de coleg de apartament. — Hai să mergem la parter. Cobor în urma lui. Îmi arată camera de zi — o canapea şi nişte fotolii, un ecran plat prins de perete, care cică e un televizor — sufrageria şi bucătăria. Niciuna nu mi se pare familiară. Nu simt nimic, nici măcar când văd pe un bufet o fotografie înrămată care ne înfăţişează pe noi doi. — În spate e o grădină. Mă uit prin uşa de sticlă a bucătăriei. Abia se crapă de ziuă, iar cerul întunecat începe să se coloreze în albastru. Disting silueta unui copac mare, iar la capătul grădinii, un şopron — în rest, nimic. Îmi dau seama că nici măcar nu ştiu în ce parte a lumii mă aflu. — Unde suntem? îl întreb eu pe bărbatul din spatele meu. Mă uit în geam şi ne văd pe amândoi. Pe mine şi pe soţul meu. Doi oameni de vârstă mijlocie. — În nordul Londrei, îmi răspunde el. În cartierul Crouch End. Fac un pas în spate. Simt că mă cuprinde panica: — Dumnezeule! Nici măcar nu ştiu unde locuiesc… — Nu-ţi face griji, îmi spune el, luându-mă de mână. În scurtă vreme, o să te simţi mai bine. Mă întorc cu faţa spre el şi aştept să-mi spună cum, cum o să mă simt mai bine, dar nu primesc nicio explicaţie. — Vrei să-ţi fac o cafea? Întrebarea lui mă enervează preţ de o clipă, dar apoi îi răspund: — Da, te rog. Iar el pune apă într-un ibric. — Neagră, te rog, adaug eu. Fără zahăr. — Ştiu, îmi spune el zâmbind. Vrei şi nişte pâine prăjită? Îi spun că da. Îmi închipui că ştie o mulţime de lucruri despre mine, dar tot am impresia că e dimineaţa de după o aventură de o noapte: mă simt de parcă ar urma să iau micul dejun cu un străin, în casa lui, după care va trebui să aleg momentul potrivit pentru a pleca acasă. Dar problema e că, din câte se pare, chiar sunt acasă. — Vreau să stau jos, îi spun eu. — Du-te şi ia loc în living. Vin şi eu imediat. Ies din bucătărie.   În scurtă vreme, mi se alătură şi Ben. Îmi întinde un album cu fotografii. — Uite, albumul ăsta ar putea să te ajute. Îl iau în mână. Are o învelitoare de vinilin care imită — fără succes — pielea uzată şi e prins cu o panglică roşie, ale cărei capete sunt legate într-o fundă neglijentă. — Mă întorc repede, îmi spune el, apoi mă lasă singură în cameră.

Straina de Maria Kuncewiczowa Motto: …ich sah dich ja im Traum Und sah die Nacht în deines Herzens Raumt Und sah die Schlang’, die dir am Herzen frisst, Ich sah, mein Lieb, wie sehr du elend bist. HEINE   I   RÓŻA APASĂ PE SONERIE categoric şi totuşi cu înfrigurare: sa facă bine şi sa-i deschidă numaidecît, ar trebui sa ştie ca sta la usa avînd a le spune lucruri deosebit de importante. De asta data Sabina îşi purta iute trupul mare şi gras din bucătărie spre vestibul; — Buna ziua, coana mare, spuse servil. Îi ajuta Różei să-şi scoată blana, îi lua manşonul, pălăria, îi aştepta poruncile mormăind şi înălţînd cînd dintr-un umăr, cînd din celalalt – era limpede ca respectul şi un soi de spaima nervoasa nu-i puteau domoli vechile ranchiune şi nici nevoia cronica de a protesta împotriva caracterului aceleia care tocmai venise. Róża se dezbrăcă agale, tratînd-o pe Sabina ca pe un cuier sau ca pe un scaun. În sfîrşit, îşi potrivi parul, îşi privi iute chipul răsfrînt în oglinda şi se îndrepta în direcţia camerei. Ajungînd aproape în prag, întreba de fiică-sa: — Unde-i doamna? în baie? Sabina răspunse: — Coniţa se vede ca a uitat ca vii dumneata, coana mare. A plecat şi n-a lăsat vorba. Primind lovitura, Róża nici măcar nu tresari, ci făcu în aşa fel încît obrajii şi ochii sa-i devina dintr-o data mai limpezi, mai senini – părea voioasa. Fredona un crîmpei de melodie şi începu sa înşire pachetele pe toaleta fiicei. Sabina se aţinea tot acolo, lîngă cuierele din vestiar. — Vremea e frumoasa, aşa ca doamna noastră a pornit-o de dimineaţă cu doamna Mira, s-or fi dus şi dînsele la Alei sau la cafeneaua „Europa”, ori în alta parte. Cum fac cucoanele tinere. 5 Róża nu catadicsi sa se arate în cîmpul vizual al Sabinei; în schimb, din odaia galbena răzbătu acelaşi glas de mai înainte, limpede şi raspicat: — Te poţi duce îndărăt la bucătărie, Sabino. Cînd te sun. Mi-aduci ceaiul, Am eu grija de telefon, doamna are să-mi telefoneze, am uitat ca astăzi se duce la scoală, la Zbyszek, sa stea de vorba cu dirigintele. Podeaua din sufragerie dudui, uşa spre coridor se închise trîntita, un vuiet străbătu toată casa. şi undeva, între baie şi cămară, din tumultul furiei se isca un cîntec ţipător, ascuţit, subţirel: „Aliluia. O ducea ca muia…” în spatele uşii care da spre bucătărie cîntecul pieri.   Acum Róża se aşeza şi îngădui chipului sa se posomorască. Gura triumfătoare i se înfunda, supta de obraji, rămînînd abia cît o dunga, o cicatrice la suprafaţa pielii, ochii mari i se îngustară ca la un cîine bătut, nasul îi deveni ascuţit, iar fruntea veştedă, boţită, înghiţi anevoie saliva – pasămite amară – pentru că îi tremurau colţurile buzelor. Întinse braţele pe marginea fotoliului şi încremeni în aceasta atitudine. Dar nemişcarea nu ţinu mult. Brusc, în fiinţa Różei se trezi ca o nerăbdare, un freamăt dureros, viu, agresiv, ceva care nu te lăsa să rămîi liniştită. Cu obrazul întunecat, se scula şi se înapoie la usa de la intrare. Acum – cînd n-a mai vedea nimeni – intra, pentru a doua oara. În apartamentul fiicei sale. Nu cu pasul elastic, sfidător de adineaori, nu cu înfăţişarea nepăsătoare pe care o avusese în fata servitoarei. Acum intra greoi, aspru. În suferinţă, ca o mamă jignită, ca o femeie bătrînă şi netrebuincioasa. Lovi cu degetul îndoit în tăblia mesei de mahon: — Uite unde şi-a găsit Marta sa azvîrle masa străbunicului! Leapădă în vestiar o mobila pe care am păstrat-o cu grija, ani şi ani, pe care am cărat-o după mine prin toată Rusia. Se apleca şi pipai cu băgare de seama picioruşul rotund, empire. O vreme măsuţa stătuse în camera copilului, nepoţelul ei, Zbigniew, şi-a tot legat de piciorul mesei calul de lemn cu balansoar pînă l-a rupt. Fiică-sa, Marta, rîdea spunînd: „Pentru el e o trăsură. Ce vrei, e copil, trebuie sa se joace”, 6 Róża, întunecata, înainta în apartament. Se opri în dreptul mobilelor moderne – cumpărate de curînd – bombăni cu sarcasm lîngă bufetul scund şi lîngă tapiseriile din Vilno. În sufragerie, între oglinda şi ceasul de perete, era atîrnat un portret al tatălui ei – un dagherotip nu prea mare, înrămat ca un medalion de epoca. Smulse repede portretul din cui, îl duse acolo unde-şi pusese lucrurile: manşonul, gulerul de blana… şi-l ascunse sub ele. Telefonul nu suna, în casa era linişte, doar din strada urca zgomotul şi de la etajul cinci răzbătea o melodie cîntata la radio: Close your eyes1 în engleza, limba pe care n-o înţelegem, cîntecul îi suna fara sens, tînguios şi obsesiv, ca rugăciunea unui sălbatic. O senzualitate copleşitoare şi spaima în fata nopţii erau cuprinse în acele cuvinte. Amintirea unei întîmplări stînjenitoare, ceva ce trebuia neapărat sa se întîmple sau după care verşi lacrimi, iată ce stîrnea cîntecul. Róża lăsa capul în jos, mîinile îi atîrnau moi, melodia plutea deasupra ei şi peste lume, iar în suflet i se zvîrcolea tinereţea blestemata. Vie încă, înfigîndu-şi colţii ca un căţelandru rău şi fara minte. Róża se apropie de oglinda, îşi trase jacheta cu arabescuri de un roşu aprins cu argintiu. O cumpărase de curînd, cam odată cu umbrela micuţă cu mînerul ca un cioc de pasare, cam odată cu un corset franţuzesc şi cu paltonul prea deschis la culoare pentru iarna. Se dusese să-şi cumpere o jacheta de lina, împreuna cu fiica ei, Marta. Din maldărul de jachete puse pe tejghea, fiica ei dăduse imediat deoparte pe cele în culori aprinse, iar dintre cele cu o nuanţă discreta o alesese pe cea mai închisa. Pe asta o împinsese în direcţia mamei sale, spunîndu-i: — Ia încearc-o, mămico. Róża o încerca. Jacheta era splendida, neagra şi parca stropita cu bruma, cu un guler alb nespus de frumos şi manşete tot albe. Se încheia sever la un singur rînd de nasturi. Marta stătea ca uluita în fata Różei. — Minunat, îţi sta minunat în jacheta asta, spuse, arăţi ca un vis de iarna, sau ca Petronela în plina forma, după prînz, cînd e cu totul spiritualizata. Petronela era bătrîna lor pisica de angora. Atunci Róża simţi ceva mai rău decît moartea. Îşi simţi bătrîneţea, săvîrşită definitiv, de neînlăturat, vizibila pentru oricine. Uneori simţea în preajma moartea, dar simţămîntul —— 1 Închide ochii (emil.) (n.tr.).   asta nu era lipsit de farmec. Cînd în cursul unei crize nervoase sau într-una din stările ei ca de sinucigaş, îi amorţeau buzele şi o senzaţie apăsătoare, paralizanta, de frig o cuprindea urcînd ca un val de la talpa picioarelor, peste coapse spre inima – pe lîngă chinul fizic, pe lîngă scîrba pentru propria-i neputinţă, încerca şi o anume indecenta desfătare. Ca se cufunda atît de adînc într-o desăvîrşită lipsă de răspundere, ca se razbună şi biruie nepedepsită atîtea servituti ale vieţii; că se apropie, mai mult, tot mai mult, ca aproape a atins misterul. Neputinţa o înlănţuia ca o noua dimensiune, ca atmosfera unei noi victorii. De moartea care se retrăgea apoi din trupul ei se despărţea cu părere de rău; fusese ca un narcotic rar şi amărui, ca presentimentul unei lumi neştiute, plină de dulceaţă. În schimb, bătrîneţea o resimţea ca pe o prezenţă furişată în preajma omului pentru a-i smulge ultima nădejde, a-l înfiera cu o pecete hîdă, pentru a se însoţi silnic cu el şi a-l tîrî, nălucă ridicolă şi desfigurată – către cele mai dezgustătoare fundături ale umanităţii. Un vis de iarna. Petronela în cea mai buna forma a ei, aşa spusese fiică-sa. Ce jignitor sunaseră aceste complimente!  Róża întoarse spatele cu dispreţ melancoliei lor poetice, receptînd cu ura versiunea privind frumuseţea ei spiritualizata desprinsa de cea trupeasca. — Are mînecile prea largi, se stropşi duşmănoasă, Vînzătoarea şi Marta începură sa se agite. — E un fleac, o sa le facem cîte o pensa micuţă sub manşetă, va sta ca turnata. Róża scoase jacheta smucindu-i ţesătura elastica… Martei aproape că-i dădură lacrimile. — Dar, de ce, mama? Te rog, îţi sta minunat, poate te gîndeşti ca e prea scumpa, te rog din suflet (cu forţa încerca s-o facă pe maică-sa s-o păstreze pe umeri), ţi-o dăruiesc, uite primeşte-o ca un cadou din partea mea. Róża o privi pe fiică-sa cu ochi răi; Marta tăcu brusc, bătu din gene şi pînă la sfîrşit, cît mai rămaseră în magazin, statu astfel – uluita. Apoi Róża mai încerca şi alte lucruri, dar tot timpul trăgea cu ochiul la jacheţica prea strîmta cu arabescuri purpurii. În cele din urma zvîrli cît colo tot ce-i oferea vînzătoarea şi-o apuca pe aceasta. Vînzătoarea o ajuta, cu oarecare neplăcere, s-o încerce, fiică-sa privea în alta parte… Tonul monologului vînzătoarei scăzu, se stinse. Lauda cît putu jacheta cu arabescuri roşii. 8 — Şi asta va prinde foarte bine. Roşul contrastează foarte frumos cu parul dumneavoastră cărunt şi apoi aveţi şi un ten minunat. Marta tăcea înainte. Róża nu se simţea cuprinsă de răceala morţii, o nu, ci de o sila pentru gustul searbăd al închipuirilor irealizabile, fără speranţă şi greu de atins. Stătea posomorîtă în faţa oglinzii fără să-şi rostească hotărîrea. Vînzătoarea tăcu şi ea o clipa, dar îşi reveni numaidecît şi adăugă cu vioiciune: —  Garantez pentru calitatea ţesăturii, o veţi purta cel putin zece ani. Abia acum Róża rîse tare. Apoi spuse: — Zece ani e prea mult pentru mine, duduie draga; cred că am să mă mulţumesc doar cu unul. În sfîrşit, puteţi s-o împachetaţi. Ieşise din magazin odată cu Marta şi se despărţiră cu răceală; asta se întîmplase cu o luna în urma. Chiar a doua zi, Róża îşi cumpără un corset din elastic de foarte buna calitate, care o subţia, iar de la soldurile de toamna, paltonul de culoare deschisa, cu un strat subţire de vatelina şi umbrela cu mînerul în forma de cioc. De-a lungul vieţii sale Róża petrecuse putina vreme în faţa oglinzii. În copilărie nu se simţise întru nimic diferita de lumea înconjurătoare, tremura de bucurie sau de spaima, se schimba la fata după împrejurări, habar neavînd nici cum arata la chip, nici ce statura are. Cînd soarele ardea, cînd în parcul din Taganrog bubuia fanfara, iar sora mamei sale, vesela Julia, le făcea ochi dulci militarilor, sau cînd nechezau caii ofiţerilor din garda, cînd în stepa înfloreau mărunt lalelele roşietice, sau cînd bunicul ei Zwardecki se scula brusc, în amurg, de la masa de joc, îşi scutura scrumul din pipa, se apropia de fereastra, în fata căreia, hăt departe cupolele verzi ale mitropoliei mijeau pe fundalul Marii de Azov ce părea o dîra sinilie – îşi scutura gîtul, tăcea, îşi zburlea mustaţa şi în cele din urma începea sa cînte cu un glas răguşit: Polonia încă n-a pierit1 , iar domnul Heist, faimos ceasornicar din Varşovia, tovarăş de-al sau în exil, îl acompania bătînd darabana cu degetele pe geam şi oftînd, atunci cînd Maniuta Psarulaki, fata negustorului grec, îşi —— 1 Cîntecul soldaţilor din legiunile generalului Henryk Dabrowski (1755-1818), comandant al diviziei polone în armata lui Napoleon; cîntec devenit imnul naţional polonez (n.tr.).   foşnea pe terasa pantalonaşii brodaţi. Róża se simţea frumoasa şi privea cu mîndrie la cei din jur. În schimb, cînd se cernea o ploaie deasă, nesfîrşită, fara istov, cînd milogul adăpostit în odaia slugilor, la bunica. Anastazia îşi strivea păduchii din caftanul miţos, cînd duhnea a unt rînced, iar tatăl ei îi spunea mamei: „mierzawka1 las’că v-am văzut eu la club, cum va pipăiaţi pe sub masa, tu şi căpitanul de stat major Borejkin. Deasupra mesei guriţa, mînuşiţele şi cărţile de joc, iar pe sub masa, ptiu! – n-ai pic de ruşine, căţea!” – atunci Róża se simţea ca o netrebnica, se vîra prin cotloane, arunca priviri vinovate tuturor, şi nu s-ar fi uitat în oglinda pentru nimic în lume. Abia pe la vîrsta de şaisprezece ani a fost o anume seara, asta la Varşovia, pe cînd se afla la familia Badski. Era în epoca lui tante Louise, cea „care nu-şi încovoiase spinarea şi rezistase”… Róża stătea vîrîta în coltul sobei, în apartamentul domnului director, binecunoscutul violonist -, divinul January, cel care „ducea pînă departe, în lume, faima numelui de polonez”. Divinul January lipsea. Chipul lui, împodobit cu nişte mustăţi ascuţite ca andrelele, fara îndoiala ca se legăna deasupra arcuşului, fermecînd doamnele, poate la o reuniune de pe strada Wiejska sau poate ca se înalta cu mîndrie la Clubul Cetăţenilor, deasupra meselor de joc. Sau poate ca acest cap de artist, înfundat în perne moi şi dantelate, se afla într-un tandru tête-à-tête cu căpşorul numai cîrlionţi ai divei corpului de balet. Pe scurt domnul director lipsea, iar Róża stătea lîngă soba, aşteptînd ca, după ce domnişoara Aniela Badska ar fi isprăvit cu gamele, sa binevoiască a o acompania pe unica eleva a lui papa, interpretînd Moment muzical de Schubert. Pe unica eleva – prima „adepta” a viorii la Conservatorul din Varşovia de pe strada Tamka. Pe fata slăbuţă, cu obrazul smead peste care rumeneala zburda ca o flăcăruie, cu o cosita lunga şi lucioasa, cu un accent rusesc şi un medalion demodat la gît. Lampa pîlpîia sub abajurul lăptos, fotoliile de pluş roşii ardeau prin colturi, domnişoara Aniela bătea măsura cu piciorul: „unu, doi şi unu, doi…”, trasurile uruiau peste pietrele pavajului de pe strada Ordynacka, undeva în adîncul clădirii, dereticînd, portarii trînteau băncile, iar corul „Lăuta” răcnea cîntecul Ca ulanul nu e altul; miresme neştiute, întîmplări ——- 1 Ticăloaso (rusă) (n.tr.).   de neînţeles, stări nicicînd visate se furişau odată cu inserarea dinspre oraşul străin, dinspre apartamentele şi gîndurile necunoscute. Dinspre Varşovia „nefericita şi eroica”. Róża se închidea în sine, dorea cu ardoare, visa, se ruga în gînd ca de departe, de foarte departe s-o învăluie aroma ireala, aproape uitata, a oraşului Taganrog. Chiar atunci usa scîrţîi şi lîngă soba se ivi Michal Badski, fiul mezin al maestrului. Róża se înveseli, era gata sa rîdă tare, sa se mişte, să-şi scuture cositele şi sa sporovăiască la nesfîrşit, cu accentul ei tărăgănat, dar Michal îşi apăsă buzele cu degetul. Se apropie tiptil, şi chipurile pipăind cu mîna cahlele în căutarea celor mai calde, o cuprinse pe Róża, o mîngîie, o înfierbînta. Apoi îmbrăţişînd-o umăr lîngă umăr, obraz lîngă obraz, îi şopti: — Taci! Las-o sa cînte, noi sa stam aşa. O strîngea încetişor, o privea. Pe Róża o cuprinse o somnolenta. Privirea ochilor albaştri deschişi ai lui Michal în chenarul genelor aurii luneca peste ea ca o apa – înceata, inevitabila, ameninţătoare. Róża simţi ca toate gesturile şi vorbele, pînă atunci ştiute pe de rost, acum, aici, în prezenta acelei priviri nu mai aveau nici o noima… Se simţea descumpănită, umilita, dar se temea sa facă cel mai mic gest, nu cumva sa sperie privirea şi s-o alunge. În curînd Aniela conteni din cîntat. Arunca o privire glumeaţă perechii de lîngă soba. — Doamne, cît e de caraghioasa asta mica – rosti. Pe Róża exclamaţia nici n-o atinse, n-avea putere sa simtă altceva decît căldura îmbrăţişării lui Michal. În schimb Michal tresari, făcu un gest cu braţul în direcţia pianului, apoi, fara să-şi desprindă privirea de pe obrajii negricioşi ai Różei, o răsuci cu gingăşie pînă sub cercul de lumina al lămpii şi şopti ca la rugăciune: — Şi eh mal, şi eh mal – diese, diese Nase…1 Membrii familiei Badski, în momentele lor de mare intimitate, vorbeau între ei în germana. Pentru ca atît limba polona cît şi cea franceza erau prea tocite, ajunseseră prea grosolane după atîta folosinţă pentru a putea exprima nişte sentimente excepţionale, neclarificate pe deplin. Aniela răspunse: — Ja, ja, das hat sie schon – cine wunderschöne Nase…2 ——— 1 Uită-te, uită-te,. nasul asta… (n.tr.). 2 Da, da, într-adevăr, nasul îl are minunat (n.tr.).   — Ce zici, Róża draga, adăugă pe un ton oficial, îl cîntam pe Schubert al nostru? În seara aceea, înapoindu-se acasă de la familia Badski, Róża închise, cu multa precauţie, uşa cu cheia, ca sa nu poată da buzna mătuşa Ludwika, se aşeza în fata oglinzii şi nu se scula pînă nu se sfîrşi lumînarea din sfeşnic. Îşi descoperise obrazul. De atunci încolo, pentru multa vreme, obrazul ajunse obiectul unei deosebite atenţii şi griji a Różei. Îşi cerceta cu nelinişte tenul, îşi strîngea şi întindea buzele într-un zîmbet, mijea ochii, apoi îi deschidea larg, punîndu-şi în faţa oglinzii pălăria. Diese, diese Nase, era dinainte hotărît, aici nu mai încăpeau nici un fel de griji, din moment ce-l lăudase Michal şi încă în germana. Cu atît mai chinuitoare erau îndoielile eu privire la restul, fizionomiei ei. De ce trecuse tot restul sub tăcere? Sa nu fi fost decît diese Nase? Temătoare, Róża se compara cu farmecul colegelor, cu imaginea, cu trăsăturile caracteristice ale eroinelor din cărţi. Totul era atît de inconsistent, de complicat: chipuri străine, poezii, obrazul propriu… Róża se chinuia, oscilînd între orgoliu şi autoadoraţie şi o deznădejde cumplita. Iată: Roza Weneda a lui Andriolli1 – cu ochii negri, semănînd foarte mult cu Róża, dar ceva mai în vîrsta (nasul îl aveau acelaşi), trecea la Varşovia drept o frumuseţe. Dar cine o plăcuse: Slowacki, Andriolli, mătuşa Ludwika, domnul Czarnocki din Kujawy şi pustii din clasa întîi de gimnaziu. Dar lui Michal? Nu avea de unde sa ştie daca Roza Weneda îi plăcuse lui Michal. Într-un rînd, Kostek Relejewski, roşcovanul acela orgolios, desi cam jerpelit, îi trimisese un bileţel: „M-elle Rose, belle comme une rose”2. O clipa inima îi batu mai tare şi numaidecît se domoli cuprinsa de fericire,” în sfîrşit are să-şi afle liniştea, poate afla sprijin în vorbele lui Kostek, care călătorise cu prilejul concertelor pînă în Wolynia, aşadar văzuse multe femei, ştia multe. Ba nu-i aşa, nu se putea bizui pe el, pentru ca acest Kostek nu e Michal şi lui Michal n-are cum sa ştie daca-i plac trandafirii, şi apoi pe Kostek domnul director l-a închis la arest în pivniţă, trei zile, numai cu pîine şi apa. Parca unul ca el —— 1 Andriolli, Michal Elwiro (1836-1895), desenator, faimos ilustrator al unor cărţi de Mickiewicz, Stowacki, Kraszewski etc. Opera sa a fost puternic influenţată de romantism atît în temele sale predilecte cît şi în bogata fantezie a tratării acestora. Roza Weneda era una din eroinele dramei lui Slowacki: Lilla Weneda (n.tr.). 2 Domnişoara Rose, frumoasă ca o roză (fr.) (n.tr.).   vorbeşte serios, mai ales cu o domnişoară venita din Taganrog? În curînd necazurilor pricinuite de obraz li se adăuga un chin nou, un nou mister: trupul. Michal îi ducea Różei vioara acasă. Michal era întotdeauna în vestiar, ori de cîte ori Róża îşi îmbrăcă haina vătuită, ieşind de la lecţiile pe care le lua cu domnul director. Michal sublimase şi adăugase doua semne de exclamare la titlul cîntecului lui Grieg: Je t’aime, hélas1, şi aşezase notele cu mîna lui pe pupitru în fata Różei. În nopţile senine, cineva trecea prin fata ferestrei, pe trotuarul străzii Mazowiecka. Trecea cineva – înalt, zvelt, grozav de emoţionat, cu capul înălţat spre fereastra. Cînta, făcea semne cu mîna… Róża se temea să-şi mărturisească cine era, nu stătea chiar în geam, ci putin mai încolo, în dosul perdelei, iar pe pervazul ferestrei punea o luminare. Uneori stătea aşa multa vreme, perdelele tremurau, flacăra lumînării se apleca la adierea suspinelor, o umbra rătăcea pe perete, ochii fugeau către întunecimea străzii şi-l urmăreau, îl pîndeau pe trecătorul cel înalt. Tante striga din odaia alăturată: — Ce faci acolo, fetiţa mea? De ce nu exersezi? Róża răspundea prompt: — Azi nu pot, mătuşa, maestro m-a oprit, zicea ca mi-am forţat încheietura mîinii. Pînă cînd, în sfîrşit – era primăvară şi liliacul persan, acelaşi ca şi la Taganrog, înflorise în Gradina Botanica – într-o seara Michal îi aţinu calea. Îi spuse: — Róża, comoara inimii mele, înger fara seamăn, copilaşule… Priveşte ce frumoasa e noaptea. Iubito, am închiriat o trăsură. Nu-ţi fie frica de mine, nu tremura. Nu e nimic rău în asta. Ţi-o jur pe mama. Unde o sa ne ducem? Spune-i mătuşii ca tata te-a oprit şi seara ca sa cînţi cu Aniela. În curînd va avea loc concursul. Se învoise. S-au dus. Merseră drept înainte, grădinile îmbălsămau văzduhul, aşadar ajunseseră la marginea oraşului. Între Michal şi ea, Róża pusese vioara. Se ţineau de mîna, nu-şi spuneau nimic. Michal îi mîngîia braţul. Mai tîrziu prinse sa-i şoptească şi încerca s-o traga la pieptul lui. Dar Róża stătea ţeapănă. Deodata Michal rosti limpede: —— 1 Te iubesc, din păcate (fr.) (n.tr.).   — Ce medalion frumos ai, îi apuca medalionul avînd în el o bucla din parul frăţiorului ei mort, şi mîna lui îi păru din cale-afară de grea, fierbinte, cînd îi apăsă pieptul. Róża îi ceru sa se întoarcă imediat acasă, începu sa plîngă cu jale, dar nu-i respinse mîna încăpăţînată, fierbinte. Iar Michal îi săruta pieptul, umerii ca s-o aline. Se înapoiară repede şi în seara aceea ceva mai cumplit decît mîngîierile acelei mîini nu se întîmpla. Dar Róża făcu cea de-a doua descoperire cutremurătoare: trupul ei, sînii, şoldurile, genunchii, tot ce ajunseseră, prin ţesătura rochiei, mîinile lui Michal. Mai tîrziu, cîţiva ani buni după marea suferinţă a despărţirii, atunci cînd Michal se stabilise la Vierchnieudinsk ca inginer judeţean şi soţ al unei cursante de la Moscova, sedusa de el, spre ruşinea lui şi veşnicul chin al Różei, cînd se instalase acolo, mîhnit, blestemat – Róża dădu crezare lui Kostek Relejewski, lui Stowacki, domnului Stanislaw, lui Albin şi atîtor altora. Se încrezu în obrazul şi în trupul ei şi se oferi de bunăvoie morocănosului Adam, fiul primarului din Nowe Miasto. Ajunse înfumurata, inaccesibila. „O frumuseţe rece”, ziceau. Maică-sa, biata, uşuratica Sophie (peste doi ani veniră amîndoi părinţii pe urmele fiicei lor, tante Louise le făgăduise marea cu sarea, tatăl obţinuse un transfer, vînduse casa, caii – totul se sfîrşi cu o existenta mizera în capitala, unde viaţa era scumpa) – Sophie o implora: — Scumpa mea copila, nu ne nenoroci, uite, tata a încărunţit de pe urma „patriotismului” cu care ne scoate sufletul nebuna aia de mătuşă a ta. Cînd şi cu ce ai sa te alegi din cîntatul la vioara? Mai bine te laşi păgubaşă şi te măriţi, mîndreţea mea… Róża hotărî sa se răzbune. Pe Polonia unde o lovise nenorocul şi pe bărbaţi. Pe atunci, frumuseţea o învesmînta ca un strai regesc, toţi întorceau capul după ea pe strada. Nu-i voia nici pe domnişorii ferchezuiţi şi nici pe bărbaţii în puterea vîrstei – îl voia doar pe unul ca Adam, tăcut, insignifiant, să-l strivească prin frumuseţea ei, ca o stîncă. Să nu-i poată da nimic în schimbul dorului ei atroce – nici desfătări, nici bogaţii – să nu trebuiască sa-i fie recunoscătoare pentru nimic. Numai pe unul ca el şi-l dorea; fost student de la Petersburg, cu Darwin sub brat, cu icoana Maicii Domnului din Czestochowa în buzunar, cu o barbuta de taran rus şi cu inima romantica a celor de pe malul 14 Vistulei. Proaspătul absolvent al Facultăţii de Matematica, după ce-şi luase diploma, venise în tara, surorile se rugau făcînd novene, plăteau acatiste ca băiatul să nu ajungă prea important, să se mulţumească fie şi cu o slujbuliţă la posta – dar sa nu se mai întoarce în pravoslavnica Rusie. Surorile puseră ochii pe Róża. Trebuiau sa-i ofere ceva frăţiorului, în schimbul ambiţiilor sale de a se afirma. Să aibă parte cel putin de o sotie neobişnuită, însoară-se cu frumuseţea aceea de violonistă. Pe lîngă ea, cum vor arata nevestele boccii ale verilor, toate cu zestre şi toate urîte? Róża arunca ocheade cu multă iscusinţă, cobora genele ei lungi, îşi strîngea soldurile în fuste strîmte de caşmir şi-i acorda lui Adam mîna ei răzbunătoare. Se căsătoriră la Biserica Sfînta Maria din Leszno. Róża, toată în valuri albe, îngădui tîrgoveţilor, înlăcrimatelor neveste de şleahtici mărunţi şi unchilor duhnind a tabac, sa-i sărute obrajii chihlimbarii. Apleca fruntea şi zîmbea cu duioşie, cînd, cu gura plina de saliva din cauza emoţiei, îi spuneau: — Fii binevenita în mijlocul familiei noastre modeste, dar – Dumnezeu ne e martor – plină de cuviinţă, stimată domnişoară, aleasa fiica a mucenicilor polonezi pentru cauza sfîntă a Poloniei. Soarta lui Adam e în mîinile tale. Leagă-ţi soţul de acest nefericit pămînt al nostru. Aici sa munciţi, aici sa va creşteţi copiii. Surorile plecară fericite dimpreună cu tăicuţul lor. Primarul, la Nowe Miasto, iar peste o luna Róża îl ducea cu ea pe Adam la Saratov unde, la gimnaziul „real”, se ivise un post pentru tînărul matematician. Ce sus îşi înălţase la Saratov, diese, diese, o ja – wunderschöne Nase! Se îmbrăca în negru. Era singurul lucru pe care-l mai putea face pentru Michal: să poarte doliu după el. Umbla dichisita într-un pardesiu lung şi larg la poale, cu guler à la Marie Stuart, şi cu o pălărioară trasă pe frunte, împodobită cu o pană încreţită. Rochiile le purta strînse pe corp, cu jabouri din dantelă, se pieptăna cu părul lins, despărţit de o cărare la mijloc şi doar cîţiva zulufi risipiţi pe ceafa. Avea mîini grele şi nervoase, degetele lipsite de inele. Cînd dădea mîna, i-o simţeai ca pe un obiect mort şi totuşi fierbinte. Veniră pe lume doi copii, zămisliţi în cea mai adînca întunecime. În timpul zilei, Adam n-avea acces la soţia lui, ea umbla prin casă de colo, colo – îmbrăcată după anotimp – străină, refuzînd orice familiaritate. Îi stîrnea gelozia 15 pînă la demenţă, pentru că la fel de graţios şi de provocator se purta cu toţi bărbaţii. Noaptea sta întinsă, nemişcată. Nu cumva era să-l ajute pe Adam s-o dobîndească? Oare trupul ei neted şi roz nu era de ajuns, simpla lui vedere nu era un dar nepreţuit? Într-un rînd Adam – cam la doua ore după ce plecase la gimnaziu – se înapoie pe neaşteptate acasă. În salon, la pian, şedea un meloman binecunoscut în tot oraşul, preşedintele tribunalului districtual, domnul Krîlenko, malorus, cu ochi de peruzea. Róża se aţinea lîngă el. Mîna cu arcuşul atîrna neputincioasa printre faldurile rochiei negre – necuviincios de aproape de fata apoplectica a lui Krîlenko. Róża îşi iradia frumuseţea răutăcioasă. Atunci Adam săvîrşi nebunia, ridica bastonul şi, cu un glas răguşit, răcni: – Afara, ieşi afara, paşol – iar cu umărul săltînd convulsiv îi arata preşedintelui uşa. Tot atunci, pentru prima oara de cînd era măritată, Róża îşi arata din plin, la lumina zilei, fata contractata de patima. — Prostule, eşti un prost! – tipa – prost de o mie de ori. De ce te temi, de ce ţi-e frica? N-am sa iubesc niciodată pe nimeni – totul, lumea întreaga e pentru mine pierduta pe vecii Nefericita de mine, vai mie, nascuta fără noroc!   Urmară ani lungi de sănătate deplina. Róża arata înfloritor, purta jupoane foşnitoare din mătase şi înfrîngea, prin biruinţe dese şi uşoare, poftele bărbaţilor. Îndrăgise acest joc, suferinţa bărbaţilor o incita ca un alcool. Îşi folosea cu iscusinţa frumuseţea. Întrucît împrejurările erotice o lăsau nepăsătoare, nu-i lipsise prilejul sa observe în oglinda care zîmbet anume, care expresie, care atitudine o prind mai bine. Bagase de seama ca atunci cînd abia surîdea, obrajii i se rotunjeau nearmonios, iar luciul dinţilor dezveliţi nu compensa îngustarea ochilor. Aşadar cînd voia sa dea rîsului ei un caracter vag şi molatic, lăsa capul în jos şi-şi acoperea faţa cu braţul ridicat în aşa fel, încît ochii nu-şi pierdeau forţa de iradiere, iar zîmbetul avea o nuanţă de gingaşă melancolie. Atît era de isteaţă. Se îngrijea cu cea mai mare atenţie. Pentru noapte îşi ungea obrazul cu o crema de castraveţi, mîinile şi le dădea cu cold-cream, dormea cu mănuşi, nu purta corsete cu balene care împung carnea, era curata pînă la pedanterie. O alina faptul că prin mijloace atît de simple se putea răzbuna asupra întregii seminţii 16 bărbăteşti, asupra Poloniei, asupra Rusiei, asupra propriei ei vieţi. De fapt nu gîndea astfel – îşi dădea bine seama de dimensiunile reale ale problemelor omeneşti. Ştia ca un om nu poate tine locul întregii lumi, ca nu poate sa reprezinte omenirea sau un popor; ştia ca răzbunarea nu constituie un leac, că e chiar ridicolă, întrucît vinovatul rămîne întotdeauna necunoscut, pe cînd cel ce se răzbuna întoarce adesea ascuţişul pedepsei împotriva lui însuşi. Róża ştia tot, cancanurile răuvoitoare, răutăţile amoroase o avertizau ca soarta ei nu se va îndrepta. Róża o ştia prea bine, dar simţea altfel. Desi era cu totul lipsit de sens, totuşi în ce-o privea un singur om modificase faţa lumii, un singur om reprezenta un popor, şi dorinţa iraţională de răzbunare era singurul sentiment care-i umplea inima. Atît era de proasta. Ori de cîte ori Adam se sfîrşea de patimă şi-i urmarea, cu privirea fixa, soldurile, se bucura: „Bine-mi pare, ţap blestemat, cu cîte fete nu s-o fi purtat tot aşa cum s-a purtat Michal cu mine!” Ori de cîte ori Adam, primind o scrisoare de la familia lui din Nowe Miasto, venea la cină ursuz, zvîrlea de pe masă ziarele ruseşti şi striga la fiul său: – Cum vorbeşti? De ce spui mamoska? Spune în polona, mămico! se bucura: „Bine-mi pare, leahule; ca voi leşii, prea vă bateţi joc de oameni, îl băgaţi de viu în groapă pe oricare, trădătorilor; acu n-ai decît să suferi, iar Polonia ta poate să piară!” Ori de cîte ori Róża izbutea să surprindă deznădejdea sau umilinţa unui curtezan, fie că era „gospodin polcovnic” sau „slatski sovietnic”1  sau un „praporcic” amărît şi prostit din dragoste pentru dînsa – cînd vedea pe vreunul cum se bîlbîie, cum păleşte, cum tînjeşte după o vorbă bună – îl respingea cu năduf: paşol, cară-te! Suferă, drept pedeapsa pentru scumpa ta surioara, neruşinata de cursanta, fetişcana aceea de la Moscova, care cu fandoselile ei l-a dat gata pe Michal. De cîte ori întorcîndu-se acasă din oraş, nu se închisese la ea în odaie, căzuse în genunchi, îşi lipise capul de marginea patului şi izbind cu pumnul în podea se înecase de suspine, pe cînd fiul ei, Kazio, lovea cu minuta-i în usa, iar ea musca salul cu dinţii ca sa nu tipe; cînd se ridica apoi în picioare, dreapta, rigida, cu o privire buimaca, exulta cu sarcasm: „Bine îmi pare «Róża draga», aşa îţi trebuie. Cin’te-a pus ——- 1 Consilier de Stat (rusă) (n.tr.).   sa te dai, cu trup şi suflet, gălbejitului ăstuia? Acum rabdă, suferă şi strînge din dinţi…” Cînd copiii se făcură mai mărişori. Róża se mai domoli şi nu-i mai chinui cu frumuseţea ei pe cei din jur; însa continua să se îngrijească la fel de stăruitor. Pe măsură ce treceau anii, devenea tot mai atentă la felul în care o privesc oamenii, cu ce ton, cu ce fel de vorbe îi adresează complimentele. Cînd descoperea în înfăţişarea ei un amănunt oricît de neînsemnat din care reieşea ca a început să se ofilească sau că s-a urîţit, îi îngheţa sufletul. O pată gălbuie pe gît sau un coş uscat în barbie i se păreau semnale de rău augur şi se privea în oglinda cu ochii larg deschişi de spaima. Dar nu de moarte se temea – ci de metamorfoza. Ca atunci cînd acel ceva în sfîrşit se va ivi, mai bine zis se va întoarce, nu va mai avea dreptul să-l primească. Va sta atunci în faţa ei fara s-o recunoască, fiindcă ea, Róża, se va fi schimbat. Aşteptarea necurmată – contrar oricărei logici – ca acel ceva să se întoarcă, era tot atît de fireasca şi de imperceptibila cum e circuitul sanghin. Róża nici nu înţelegea măcar ce urmăreşte atunci cînd îşi privea cu groaza ridurile sau vreun alt semn c-a început să îmbătrînească. Nu înţelegea nici de ce, în teama şi deznădejdea ei, o împăcare cu viaţa şi un îndemn sa reziste constituie acea wunderschöne Nase, într-adevăr frumosul ei nas clasic, care nu se resimţea după trecerea vremii. N-ar fi putut spune nici ea de ce, atunci cînd cătrănită şi deprimată renunţa la netezimea tîmplelor, la prospeţimea tenului şi înceta sa se mai preocupe de strălucirea ochilor – linia ireproşabilă a nasului, diese Nase, rămînea obiectul atenţiei, mîndriei şi speranţelor ei. Asta pînă cu doua luni în urma la Królewiec…1 Acum o luna, fiica ei Marta îi spusese: „Arăţi ca un vis de iarna, ca Petronela cînd e în cea mai buna forma.” şi Róża se înfiorase pînă în măduva oaselor. Aşa sa fie? Oare la Królewiec fusese înşelată? Luata peste picior? Imaginea vieţii care i se înfăţişase acum, cînd aproape că ajunsese în pragul morţii, să fi fost o nălucire? Fiica ei o privise cu admiraţie în magazin, dar nu-i spusese nimic din ce se spune unei femei adevărate, unei persoane vii. „Trădare, am fost din nou trădată…” tresărise Róża ca într-un vîrtej, ca într-un vuiet de presentimente, năluciri, pîlpîiri dureroase. Să nu fi înţeles… la Królewiec? Poate ca acolo acel lucru însemna altceva! Poate că ea singura, înnebunită ——- 1 Numele polonez al oraşului Königsberg din fosta Prusie (n.tr.)   de aşteptare şi de nedreptăţile îndurate, infuzase sînge proaspăt unor cuvinte nepăsătoare, aprinsese în făptura ei acele focuri minunatei Era oare cu putinţă sa se însele pînă într-atît? Daca ochii lui Gerhardt, daca braţele lui Gerhardt ar fi fost ochii şi braţele unui strigoi, care ar mai fi fost mobilul, ce sens ar mai fi avut cumplita trezire a Różei? Nu luase în seama sfaturile fiicei. Îşi cumpărase jacheta roşie şi paltonul acela prea deschis la culoare. Înfăptuise ceva: lepădase vesmintele cernite. Negrul în îmbrăcămintea Różei însemna aşteptare, nu gravitate, cum presupunea Marta.  

Mă numesc Jordan. Iată primul lucru pe care l‑am văzut. Era noapte, cam douăsprezece fără un sfert, iar cerul era împărţit în două: o jumătate înnorată, cealaltă senină. Norii zăboveau deasupra pădurii, nu‑i despărţea nimic de vârfurile copacilor. Acolo unde cerul era senin, deasupra râului şi a câmpurilor proaspăt arate, luna, aproape plină, strălucea din mijlocul unei aureole galbene şi se oglindea în cotul pe care‑l făcea râul. Pe câmpul de pe celălalt mal dormeau nişte vite, nemişcate, siluete negricioase pe povârnişul dealului. O lumină, sclipind dinspre singura casă aflată în împrejurimi, părea făclia de veghe de la castelul unui uriaş. Era flancată de copaci înalţi. Un cal tropăia dezlegat prin curte, iar piatra răsuna sub copitele lui. Atunci a venit ceaţa. A venit ceaţa dinspre râu, în fuioare subţiri, ca fantomele într‑un cimitir, prinzând puteri precum duhul din lampă. A acoperit întâi pipirigul, apoi trunchiurile copacilor, apoi răspântiile şi răscrucile. Vârfurile copacilor străpungeau ceaţa, formând insule suspendate în calea păsărilor. Vitele erau, toate, înecate în ceaţă, iar lumina de veghe, precum un far pe mare, tot apărea şi dispărea, dispărea şi apărea, tăind aerul ca o sabie de lumină. Ceaţa şi‑a croit drum spre mine, iar cerul, care fusese senin, s‑a acoperit de nori. Frigul era tăios, părul îmi era umed şi nici manşon nu aveam. Am încercat să găsesc poteca, dar n‑am găsit decât iepuri de câmp cu ochii ficşi, încremeniţi în mijlocul câmpiei, ca nişte stane de piatră. Am început să merg cu mâinile întinse‑n faţă, precum cei care au somnul tulburat, şi astfel am desluşit cu degetele, pentru prima dată, trăsăturile chipului meu, aflat dinaintea mea.   Orice călătorie ascunde în contururile ei o altă călătorie: cărarea pe care nu ai mers, ungherul pe care l‑ai uitat. Acestea sunt călătoriile pe care vreau să le consemnez. Nu cele pe care le‑am făcut, ci acelea pe care aş fi putut să le fac sau în care poate am fost, dar într‑un alt spaţiu şi timp. V‑aş putea spune adevărul pe care îl găsiţi în însemnări, hărţi şi jurnale de bord. Aş putea reda fidel tot ce‑am văzut şi am auzit şi astfel v‑aş oferi o carte de călătorii. Pe care aţi putea s‑o citiţi, urmărindu‑mi drumurile cu degetul pe hartă, punând steguleţe roşii în dreptul locurilor prin care‑am trecut. La greci, pentru viaţa ascunsă era nevoie de cerneală invizibilă. Ei scriau o scrisoare obişnuită, iar printre rânduri plasau o alta, scrisă cu lapte. Documentul părea perfect nevinovat, până când cineva care se pricepea presăra peste el pudră de cărbune. Nu mai conta ce fusese scrisoarea aceea; conta viaţa care ieşea la lumină, nedescoperită… până acum. Am descoperit că viaţa mea era scrisă cu cerneală invizibilă, că era înghesuită printre întâmplări şi‑şi lua zborul fără mine, precum Cele Douăsprezece Domniţe Dansatoare[1] care o zbugheau de la fereastră în fiecare noapte şi se întorceau acasă în fiecare dimineaţă, cu rochiile zdrenţuite şi condurii tociţi, fără să‑şi mai amintească nimic. M‑am hotărât să stau de veghe, precum un părinte gelos, încercând să mă surprind în timp ce dispăream pe câte‑o uşă abia dibuită în perete. Ştiam că asta însemna adulter, că ceea ce iubeam eu nu era acasă. Mă descotoroseam de mine însumi şi treceam prin lume ca o umbră. Cu cât mă feream mai mult de mine, cu atât mă obseda mai tare gândul descoperirii. Uneori, când eram însoţit, se întâmpla ca cineva să pocnească din degete în faţa mea şi să mă întrebe: „Unde eşti?” Multă vreme nici n‑avusesem habar de ea, dar, treptat, am început să găsesc dovezi ale celeilalte vieţi şi, treptat, ea mi‑a apărut în faţa ochilor. „Ţine minte stânca din care ai fost cioplit şi ţărâna gropii din care ai fost săpat.” Mama a gravat aceste cuvinte pe un medalion pe care mi l‑a pus la gât, în ziua când m‑a găsit în mâlul de la marginea râului. Eram înfăşurat într‑un sac putred, dintr‑acelea în care se îneacă puii de pisică, dar aveam capul sprijinit de mal, la suprafaţa apei. Am auzit nişte câini alergând spre mine, apa vuind, iar un chip rotund ca luna plină, cu părul despletit, s‑a ivit deasupra mea. M‑a scos din mâl şi m‑a luat între sânii ei, cu sfârcurile bombate ca nişte nuci. M‑a luat acasă şi m‑a crescut, împreună cu cei cincizeci de câini, dăruindu‑mi compania ei şi doar a ei.   Am avut un nume, dar l‑am uitat. Mi se spune Femeia cu Câini şi e de‑ajuns. Eu îl strig Jordan[2] şi e de‑ajuns. Nu are nici un alt nume, nici înainte, nici după acesta. Cum era să‑i spun, dacă l‑am pescuit din Tamisa cea împuţită? Nu‑i poţi pune unui copil numele Tamisa, şi nici Nil, chiar dacă seamănă cu Moise. Dar am vrut să‑i pun un nume de râu, un nume care să nu fie îngrădit, aşa cum nici apele nu pot fi îngrădite. Când o femeie naşte, i se rupe apa şi din ea se scurge un copil, care apoi e liber. Mi‑ar fi plăcut să se scurgă şi din trupul meu un copil, dar pentru asta ai nevoie de un bărbat şi nu există nici un bărbat pe măsura mea. Când era mic, Jordan stătea pe trupul meu aşa cum stă musca pe o grămadă de bălegar. Şi l‑am hrănit aşa cum grămada de bălegar hrăneşte musca, iar când şi‑a făcut plinul, m‑a părăsit. Jordan… Ar fi trebuit să‑i dau numele unei ape stătătoare, al unui lac, şi astfel aş fi putut să‑l păstrez, dar i‑am dat numele unui râu, iar odată cu fluxul a plutit şi el departe de mine.   Când avea trei ani, l‑am dus să vadă o curiozitate; aici am greşit. Se zvonise că un oarecare Thomas Johnson făcuse rost de un fruct comestibil nemaivăzut în Anglia. Acest Johnson, acum mort de douăzeci de ani, era botanist de felul lui, deşi aş spune că era ceva mai mult de‑atât. Dacă vreunei femei i se părea că e prea rotunjoară şi nu mai dădea scurgerea din fiecare lună, la Johnson se ducea, însoţită numai de un felinar. Iar când se întorcea de‑acolo, subţire şi surâzătoare, zicea că‑i dăduse Vâsc sau Iarba‑mâţei sau aşa ceva, dar eu cred că‑l sorbea din ea ca să‑l ofere Diavolului. Cu toate astea, fiindcă era pe timpul zilei şi părea că se va strânge o mulţime de oameni, cum doar la luptele de câini cu urşi se‑ntâmplă, l‑am luat pe Jordan, împreună cu o ceată de dulăi, şi ne‑am croit drum printre mocofani şi păcătoşi până ce‑am ajuns în faţă, unde se afla Johnson, care încerca să stoarcă bani de pe urma curioşilor. L‑am ridicat pe Jordan şi i‑am spus lui Johnson că, dacă n‑avea de gând să dea la o parte pânza ca să vedem minunea, o să‑i îndes mutra între ţâţe cu atâta aplomb, de‑o să‑şi dorească să nu fi fost alăptat vreodată, în aşa hal o să‑l strâng. El a început să dea din colţ în colţ şi s‑a întins după un borcan colorat din spatele lui, la înălţimea capului, aşa că m‑am gândit, doar n‑o să‑l las să dea drumul vreunui duh cu limba despicată şi cu boaşele ca nişte pietre preţioase, aşa că l‑am apucat şi am început să‑l îndes în rochia mea. Cât ai clipi, s‑a pornit să tuşească şi să lăcrimeze, fiindcă nu‑mi mai dădusem jos rochia aia de cinci ani. — Deci, am zis eu, ţinându‑l de ceafă ca pe‑o nevăstuică, unde‑i minunea? — Doamne fereşte, îngăduiţi o clipă, să‑mi iau sărurile aromate, doamnă scumpă! Dar eu nici nu voiam s‑aud; am smuls pânza cu mâna mea şi vă jur că ce‑am aflat acolo semăna, nici mai mult, nici mai puţin, cu ruşinea unui oriental. Era galbenă şi cadaverică şi lungă. — E o banană, doamnă dragă, a spus şarlatanul. Banană? Ce mama naibii e aia banană? — În Rai nu creştea aşa ceva, am spus eu. — Ba creştea, doamna mea, face el, înfoiat ca o năpârcă veninoasă. Acest fruct provine de pe Insula Bermuda, care e mai aproape de Rai decât o s‑ajungi dumneata vreodată! L‑a ridicat deasupra capului, iar oamenii, văzându‑l pentru prima dată, au început să vocifereze şi să‑şi dea coate, vrând să afle cine era sărmanul netot ajuns într‑o asemenea sărăcie, încât să‑şi vândă bărbăţia. — Ori e vopsit, ori e bolnav, am spus eu, fiindcă din câte ştiu o asemenea culoare nu există. Johnson a răcnit cât a putut, ca să acopere larma… — ASTA NU E SCULA VREUNUI NEFERICIT! E FRUCTUL UNUI COPAC. SE DECOJEŞTE ŞI SE MĂNÂNCĂ. La auzul acestor cuvinte, i‑a lovit pe toţi greaţa. Nici o femeie cinstită nu‑şi putea duce aia la gură, iar pentru un bărbat ar fi fost un gest de canibal. Doar nu de‑aia ne‑am dus atâţia ani la biserică şi ne‑am spălat cu sângele lui Isus, ca să ne mâncăm acum între noi, cum fac păgânii! Am tras de zgardă ca să‑l iau pe Jordan de‑acolo, dar am rămas cu zgarda în mână. M‑am lăsat pe ciuci, în mijlocul încrengăturii de picioare goale şi ciorapi rupţi şi catarame de pantofi bărbăteşti, ici şi colo. Dispăruse. Băiatul meu dispăruse. Am scos un muget înfiorător, ca o vită, şi‑aş fi mugit până‑n Ziua de Apoi, dacă nu m‑ar fi luat un păcătos de ureche şi nu m‑ar fi făcut să mă uit sub masa diavolească a lui Johnson. L‑am văzut pe Jordan. Nemişcat, ca o stană de piatră. Avea braţele ridicate spre banana de deasupra capului lui Johnson. Mi‑am coborât capul lângă al lui, am privit încotro privea el şi am văzut ape albastre şi adânci, care scăldau un ţărm palid, şi copaci cu ramuri care gemeau de verdeaţă, şi păsări în culori dumnezeieşti, şi un bătrân cu o pânză petrecută peste mijloc. Atunci a fost prima oară când Jordan a plecat pe mare. Londra e un loc împuţit, plin de molimi şi de stricăciune. Aş vrea să‑l iau pe Jordan şi să trăim la ţară, dar trebuie să stăm pe lângă Hyde Park, ca să‑mi pot înscrie câinii la curse şi la lupte. În fiecare sâmbătă, mă întorc acasă plină de bale şi muşcată până la os, dar cu bani în buzunar şi nemaiavând nevoie decât de un trup care să‑mi ţină de urât. Vecina mea, care e atât de neagră şi de cheală, încât a fost confundată, şi încă de două ori, cu o spată de vită pusă la sărat şi învelită în muslin, se dă drept vrăjitoare oriunde s‑ar duce. Nimeni nu‑i cunoaşte vârsta; ce vârstă pot să aibă o bucată de piele ca o minge, care serveşte drept cap, şi o grămadă ciudată de zdrenţe, ce trece drept trup? Nici eu, nici altcineva nu i‑am văzut vreodată picioarele pe sub fuste, aşa că nu se ştie cu ce merge. Mâinile ei, care mereu gesticulează şi se contorsionează, arată ca maimuţele zbârcite pe care le târăsc după ei flaşnetarii. Ea nu prea se mişcă, dar mâinile nu‑i stau locului o clipă, îi scarpină capul şi burta şi se reped s‑apuce mâncarea şi să i‑o vâre în gură. Nici eu nu sunt omul care să umble cu cuţitul şi cu lingura, dar ştiu să mănânc în societate. Ştiu să‑mi folosesc pâinea ca pe‑o farfurie şi să‑mi iau câte‑o bucată de friptură, fără să mi‑o răstorn pe toată în poală. Dar, când te uiţi la bărbia ei, nu‑i nevoie să fii vrăjitoare ca să ghiceşti ce‑a mâncat în ultimele trei săptămâni. Când l‑am găsit pe Jordan, atât de plin de noroi, c‑aş fi putut să‑l pun la copt ca pe‑o prăjiturică, ea m‑a ajutat să‑l spăl ca să‑i aflu sexul. Pe când eu încercam să‑i înmoi crusta de nămol cu un burete cu apă fierbinte, ea i‑o râcâia insistent cu unghiile şi‑l pigulea ca pe un câine care a fost la vânătoare. — O să te facă să suferi, a zis ea, fericită să afle un neajuns în imediata ei apropiere. O să te facă să‑l iubeşti şi apoi o să te facă să suferi. Apoi s‑a oprit puţin şi şi‑a apropiat urechea de pieptul micuţ, iar bătăile inimii lui au umplut încăperea. — O să fie multe care‑o să tânjească după inima lui, dar n‑o s‑o aibă. O s‑o aibă una singură, iar aceleia n‑o să‑i trebuiască. Apoi băbăciunea aproape că s‑a înecat de moarte cu propriul cotcodăcit şi a trebuit să‑i ard câteva pe spinare, pân‑a vărsat nişte flegmă şi mi‑a mulţumit pentru efort. Drept să spun, i‑aş fi putut rupe şira spinării ca pe un os de peşte. Poate că, dac‑aş fi făcut‑o, alta ne‑ar fi fost soarta, căci soarta atârnă de fiece clipă şi în fiece clipă poate fi schimbată. Trebuia s‑o fi omorât şi să ne fi găsit o altă poveste. S‑a strecurat afară, în beznă, iar eu am urmat‑o. Atunci m‑am făcut invizibilă. Eu, care încap pe uşă doar în dungă, mă pot topi în noapte la fel de uşor precum fiinţele subţiratice care cântă în corul bisericii. Cântatul este pasiunea mea, dar nu în biserică, fiindcă popa a zis că garguiele trebuie să rămână afară, nu să ia loc în strane. Aşa că eu cânt înăuntrul meu, ca într‑un munte de carne, iar vocea îmi e la fel de subţire precum sunetul fluierului, vocea mea fără grăsime. Când eu cânt, câinii stau cuminţi, iar oamenii care trec prin preajmă în timpul nopţii încetează cu trăncăneala şi nemulţumirile şi se gândesc la alte vremuri, când erau fericiţi. Eu cânt despre alte vremuri, când eram fericită, deşi ştiu că toate sunt născociri şi că n‑am ajuns niciodată acolo. Dar ce contează că locul cu pricina nu poate fi găsit pe hartă, câtă vreme eu pot să‑l descriu?   Într‑o noapte, Jordan m‑a dus cu barca. Am pornit odată cu fluxul, când ziua tocmai îşi retrăgea apele. Am vâslit în jos pe Tamisa şi am ieşit la mare, iar eu priveam în urmă şi mă miram cât de repede dispăruseră locurile bine cunoscute. Jordan a spus că stelele te pot duce oriunde. Pe fiecare mal, deasupra apei, tronau clădiri joase, cu temeliile ridicate pe piloni. Ici şi colo, dragorii îşi făceau drum prin apă, printre stâlpi, învolburând suprafaţa întunecată a apei cu beţele şi umplându‑şi coşurile de răchită cu gunoaie. Acum o săptămână, unul a găsit o ancoră cică de pe vremea romanilor, când eram cu toţii barbari şi purtam plete lungi până la brâu. Dragorii n‑au mândrie şi se vâră‑n gunoi pentru te miri ce. E drept că unul dintre ei trăieşte într‑un conac straşnic în Chelsea, dar, cu toată ascensiunea, el şi nevastă‑sa şi plozii lor încă aduc cu gunoaiele pe care s‑au căţărat. Ea e un şnur putrezit, iar el, o balegă uriaşă. Copiii umplu gazonul de parc‑ar fi căcăreze de iepure. Eu sunt o păcătoasă şi, pe deasupra, o femeie obişnuită, dar, dac‑aş avea bani să‑mi iau un şirag de perle, m‑aş spăla pe gât înainte să le port. Jordan mi‑a spus să mă îmbrac cu cele mai bune haine în voiajul nostru. Aşa am făcut, luându‑mi o pălărie cu pene ca un cuib de păsări dintr‑un copac. M‑a ajutat să mă aşez comod şi m‑a întrebat de cel puţin zece ori dacă mi‑e destul de cald. Mi‑era cald. Vedeam lumea. Când s‑a întunecat de‑a binelea, Jordan a aprins felinarele de pe marginile bărcii. A venit la mine şi mi‑a spus că e cea mai scurtă noapte a anului şi că peste câteva ore va răsări soarele şi voi vedea ceva nemaipomenit. N‑a vrut să spună mai mult şi mi‑am stors creierii încercând să ghicesc ce nebunie pusese la cale ca să mă impresioneze. Căci mă pot mândri c‑am văzut mai multe decât majoritatea oamenilor, inclusiv o mumie din Egipt. N‑am văzut chiar bandajele, dar am zărit sarcofagul împodobit trecând prin Londra, în drum spre Enstone. Era un cadou făcut de buna regină Henrietta unei favorite a ei care‑şi făcuse o grădină minunată, plină de invenţii de pe continent. Şi am văzut şi o banană. Deci, ce‑ar fi putut să‑mi pregătească Jordan? Am aşteptat în barcă, briza suflând de‑o parte şi de alta, iar Jordan mi‑a povestit despre locurile în care fusese şi despre plantele cu care se întorsese în Anglia. Cunoaşte toate obiceiurile francezilor şi pe ale italienilor şi a fost în Persia cu John Tradescant[3]. Tradescant a murit la scurtă vreme după ce Jordan a adus primul ananas în Anglia, dar în anii din urmă şi‑a umplut casa din Lambeth cu ciudăţenii şi lucruri rare, din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. „Arca” – aşa îşi botezase casa – era atât de plină de ciudăţenii, încât musafirii nu găseau nici măcar un loc unde să‑şi agaţe pălăria. Dar toţi cei aleşi îl vizitau, inclusiv regele, iar eu l‑am văzut şi pe rege. Ce minuni mi‑au mai rămas de descoperit? — Uite, spuse Jordan. Eram pe mare. Valuri gri cu coame albe. În depărtare, o linie subţire, unde cerul cădea în apă. Nu erau nici păsări, nici clădiri, nici oameni şi nici bărci. Un vânt uşor ne‑a făcut să ne zgribulim. Atunci am văzut soarele. Am văzut soarele ridicându‑se deasupra apei, iar lumina devenea tot mai sonoră, într‑atâta, încât trebuia să ţipăm ca să ne facem auziţi, şi am văzut soarele pe faţa lui Jordan şi ultimele licăriri ale felinarelor, iar peste urma stinsă a lunii au trecut câţiva pescăruşi, care veneau de nicăieri şi păreau să se fi născut chiar din lumina soarelui. Am rămas unde eram, legănaţi de valuri, până când au venit pescarii de noapte, într‑un convoi tăcut. Ne‑au salutat şi i‑au aruncat lui Jordan doi peşti şi apoi, uitându‑se la mine, i‑au mai aruncat unul. Aveam o bucată de pâine, aşa că ne‑am luat micul dejun şi le‑am lăsat resturile pescăruşilor care zburau în cerc. Apoi am vâslit către casă cu soarele în spate, iar când am intrat pe Tamisa m‑am uitat o dată în urmă. Îmi amintesc strălucirea apei şi mărimea lumii.   Strălucirea apei şi mărimea lumii. Le‑am văzut pe amândouă de nenumărate ori, de când am lăsat‑o pe mama în urmă, pe malurile întunecatei Tamise, dar în mintea mea mă întorc mereu în acelaşi loc, iar acel loc nu e nici cel mai frumos, nici cel mai plin de minuni. Ca să scap de greutatea lumii, îmi las corpul acolo unde e, în mijlocul unei conversaţii sau la cină, şi străbat tot felul de străduţe încâlcite, până la o casă aflată departe de drum. Străzile sunt prost luminate şi late cât deschizătura braţelor mele. Piatra se fărâmiţează, pavajul e prost. Oamenii care se îmbulzesc pe străzi strigă unul la altul, iar vocile li se ridică din mulţimea de capete şi plutesc spre turlele bisericii şi spre clopotele uriaşe de aramă care anunţă sfârşitul zilei. Cuvintele lor urcă şi formează un nor gros deasupra oraşului, care din când în când trebuie curăţat de limbajul de prisos. Bărbaţi şi femei se ridică în baloane din piaţa centrală şi, înarmaţi cu mături şi perii de frecat, dau piept cu bolta de cuvinte rămasă sub soare. Cuvintele se opun ştergerii. Cele mai vechi şi mai îndărătnice formează o crustă solidă de vociferări furioase. Curăţătorii au fost muşcaţi de cuvinte care încă se mai certau, iar într‑un proces celebru, o femeie căreia o gâlceava cumplită i‑a mâncat mătura şi i‑a schilodit mâna a căutat să‑i aducă pe preopinenţi în sala de judecată. Cei responsabili şi‑au bazat apărarea pe faptul că vorbele respective nu le mai aparţineau. Trecuseră nişte ani. Era oare vina lor că oraşul nu reuşise să‑şi rezolve problema de deasupra? Judecătorul a respins acuzaţiile reclamantei, dar a hotărât ca oraşul să‑i cumpere altă mătură. Femeia nu s‑a considerat mulţumită, iar ulterior a fost prinsă ungând hornurile acuzaţilor cu vitriol. La un moment dat, am însoţit şi eu o curăţătoare în balon şi am fost uimit s‑aud, pe măsură ce peisajul oraşului se îndepărta, un murmur slab, ca zumzetul albinelor. Murmurul devenea din ce în ce mai sonor, până când a început să semene cu zarva păsărilor, apoi cu larma asurzitoare a şcolarilor intraţi în vacanţă. Femeia mi‑a arătat cu mătura un grup de cuvinte deosebit de zgomotoase, de un roşu‑aprins, care, din câte‑am putut să deduc, le scăpaseră unor tineri pe când se întorceau de la bordel. După cum îşi strâmba gura însoţitoarea mea, am înţeles că această treabă i se părea dezgustătoare, dar a stăruit şi, după câteva minute, n‑a mai rămas decât rozul‑pal al câtorva înjurături fantomatice. Apoi am fost atacaţi de un nor de mânie scuipat de un popă surprins în timp ce păcătuia cu mama sa. Norul s‑a înfăşurat în jurul balonului; m‑am temut pentru vieţile noastre. N‑o mai vedeam pe femeia care mă însoţea, dar o auzeam înecându‑se din cauza mirosului oribil. Brusc, m‑am trezit cufundat într‑un lichid plăcut şi s‑a făcut din nou lumină.   [1] Referire la povestea Condurii domniţelor, scrisă de Fraţii Grimm. [2] Iordan (engl.). [3] John Tradescant cel Bătrân (aprox. 1570–1637) şi John Tradescant fiul (1608–1662), unii dintre primii călători, botanişti şi colecţionari britanici.    

1. 11 februarie Lăsata secului Am venit purtate de vântul carnavalului. Un vânt cald pentru februarie, încărcat cu aromele fierbinţi şi unsuroase ale plăcintelor, şi cârnaţilor, şi napolitanelor pudrate cu zahăr, prăjite pe un reşou chiar acolo, pe marginea drumului, pline de confetti care ne alunecau pe gulere şi mâneci şi care se rostogoleau în rigole ca un antidot tembel al iernii. Mulţimile adunate pe îngusta stradă principală se agită febril, cu gâturile întinse să prindă imaginea char-ului acoperit cu satin, cu panglici atârnând şi rozete din hârtie. Anouk priveşte, cu ochii măriţi, un balon galben într-o mână şi o trompetă de jucărie în cealaltă, între un coş de cumpărături şi un câine cafeniu, trist. Am mai văzut carnavaluri şi înainte, ea şi cu mine; o procesiune de două sute cincizeci de chars decorate în Paris în ultima Mardi Gras[1], o sută şi optzeci în New York, două duzini de orchestre în marş în Viena, clovni pe picioroange, Grosses Têtes cu mulaje din papier-mâché clătinându-li-se pe capete, majorete cu bastoanele răsucindu-se şi strălucind. Dar, la şase ani, lumea pare încă minunată. Un car din lemn, decorat în grabă cu poleială şi satin şi scene din cărţile de poveşti. Capul unui dragon pe un scut, Raspunzel cu o perucă de lână, o sirenă cu o coadă din celofan, o casă de turtă dulce, din carton aurit şi pictat, o vrăjitoare în prag, întinzându-şi degetele cu unghiile vopsite în verde către un grup de copii tăcuţi… La şase ani este posibil să percepi subtilităţi pe care un an mai târziu nu le mai poţi înţelege. În spatele cartonului, al decoraţiilor, al plasticului, ea poate zări vrăjitoarea adevărată, magia adevărată. Mă priveşte cu ochii ei, care sunt de culoarea verde-albastră a Pământului văzut de la mare înălţime, strălucind. — Rămânem? Rămânem aici? Trebuie să-i amintesc să vorbească franţuzeşte. Dar rămânem? Nu-i aşa? Se agaţă de mâneca mea. Părul ei este un vârtej de vată de zahăr în vânt. Mă gândesc. Este un loc la fel de bun ca oricare altul. Lansquenet-sous-Tannes, cel mult două sute de suflete, nu mai mult de o haltă pe drumul dintre Toulouse şi Bordeaux. Clipeşti o dată şi s-a dus. O stradă principală, un şir dublu de case din lemn de culoarea cenuşii, strânse tainic, câteva străduţe paralele ca dinţii unei furculiţe îndoite. O biserică, spoită agresiv, într-un scuar cu magazine micuţe. Ferme împrăştiate pe pământul gras. Livezi, vii, fâşii de pământ închise şi înregimentate în conformitate cu apartheidul rural strict: aici meri, aici kiwi, pepeni, andive sub cochiliile lor negre de plastic, viţe albite şi ofilite sub soarele slab de februarie, aşteptând triumfala reînviere din martie… În spate, râul Tannes, mic afluent al lui Garonne, îşi croieşte drum spre păşunea mlăştinoasă. Şi oamenii? Seamănă cu toţi cei pe care i-am văzut; poate puţin cam palizi în lumina soarelui, puţin murdari. Eşarfele şi beretele au culoarea părului de dedesubt, cafenii, negre sau gri. Feţele sunt zbârcite ca ultimele mere ale verii, ochii adânciţi în carnea ridată ca stafidele într-o gogoaşă veche. Câţiva copii, îmbrăcaţi în roşu şi verde strălucitor şi galben, par să aparţină altei rase. Pe când char-ul înaintează greoi în lungul străzii, tras de vechiul tractor, o femeie solidă cu o figură aspră, nefericită, strânge o haină ecosez pe umeri şi strigă ceva în dialectul local abia inteligibil; pe car, un Moş Crăciun turtit, nelalocul lui printre zâne, şi sirene, şi goblini, aruncă dulciuri în mulţime cu o agresivitate abia mascată. Un om mai în vârstă, cu trăsături delicate, cu o pălărie de fetru în locul beretei rotunde mai obişnuită în această zonă, îşi culege trist câinele de la picioarele mele cu o privire care cere scuze. Îi văd degetele graţioase şi subţiri mişcându-se în blana câinelui; câinele schiaună; expresia stăpânului devine complexă, un amestec de dragoste, îngrijorare, vinovăţie. Nimeni nu se uită la noi. Am putea la fel de bine să fim invizibile; hainele noastre ne înseamnă ca străine, trecătoare. Sunt politicoşi, atât de politicoşi; nimeni nu se holbează la noi. Femeia, cu părul lung strâns în gulerul paltonului oranj, o eşarfă lungă în jurul gâtului; copilul, în pantaloni galbeni şi canadiană albastră. Culorile le desemnează. Hainele lor sunt exotice, figurile lor – prea palide, sau prea întunecate? – părul îi înseamnă ca fiind din altă parte, străini, puţin ciudaţi. Oamenii din Lansquenet au învăţat arta de a observa fără a privi direct. Le simt privirile ca un abur pe ceafă, ciudate, fără să fie ostile, dar reci. Suntem pentru ei o curiozitate, o parte a carnavalului, un semn al alienării. Le simt ochii pe noi pe când mă întorc să cumpăr o galette de la un vânzător. Hârtia este fierbinte şi unsuroasă, blatul de pâine neagră tare pe margini, dar gros şi bun la mijloc. Rup o bucată şi i-o dau lui Anouk, ştergându-i bărbia de untul topit. Vânzătorul este un bărbat durduliu, aproape chel, cu ochelarii groşi, cu faţa transpirată de căldura reşoului. Clipeşte cu un ochi înspre fetiţă. Cu celălalt ochi studiază fiecare detaliu, ştiind că, mai târziu, i se vor pune întrebări. — În concediu, madame? Eticheta rurală îi permite să ne întrebe; în spatele indiferenţei comerciantului observ adevărata înfometare. Cunoaşterea este aici monedă curentă; cu Agen şi Montauban atât de aproape, turiştii sunt o raritate. — Pentru o vreme. — De la Paris, deci? Probabil că de vină sunt hainele noastre. În zona aceasta oamenii sunt săraci. Culoarea este un lux; nu durează mult. Bobocii strălucitori de pe marginea drumului sunt buruieni cotropitoare, inutile. — Nu, nu Paris. Char-ul este aproape de capătul străzii. O mică orchestră – două cimpoaie, două trompete, un trombon şi o tobă – îl urmează, cântând un marş neidentificabil. O duzină de copii se împrăştie în urma ei, culegând dulciuri. Unii sunt în costume; o văd pe micuţa Scufiţă Roşie şi o persoană miţoasă care ar putea să fie lupul, disputându-şi amiabil posesiunea unui ghem de panglici. În ariergardă, o figură în negru. La început am impresia că face parte din paradă – Doctorul Ciumă, poate – dar, pe când se apropie, recunosc sutana de modă veche a unui preot de ţară. Are cam treizeci de ani, deşi, de la distanţă, mersul său rigid îl face să pară mai bătrân. Se întoarce înspre mine şi văd că şi el este străin, cu pomeţii înalţi şi ochii palizi ai nordicilor şi degete lungi de pianist care se odihnesc pe argintul crucii care-i atârnă la gât. Poate asta-i dă dreptul să se holbeze la mine, această alienare; dar nu văd nici urmă de bun-venit în ochii lui reci, deschişi la culoare. Doar privirea măsurată, de felină, a cuiva care nu este sigur de teritoriul său. Îi zâmbesc; el se uită într-o parte, speriat, îi cheamă pe cei doi copii la el. Cu un gest arată mizeria care a umplut deja drumul; vrând-nevrând, cei doi încep să cureţe, adunând serpentinele şi ambalajele de dulciuri şi ducându-le la un coş de gunoi. Îl observ pe preot uitându-se la mine pe când mă întorc cu o privire care, la un alt bărbat, ar fi fost admirativă. Nu există post de poliţie în Lansquenet-sous-Tannes, deci nu există crime. Încerc să fiu ca Anouk, să văd adevărul dincolo de deghizare, dar acum totul este în ceaţă. — Rămânem? Rămânem, maman? Mă trage cu insistenţă de mână. Îmi place, îmi place aici. Rămânem? O iau în braţe şi o sărut pe creştetul capului. Miroase a fum şi a clătite şi a aşternuturile calde ale unei dimineţi de iarnă. — De ce să nu rămânem? Este un loc la fel de bun ca altele. — Da, sigur, îi spun, cu gura în părul ei. Sigur că da. Nu este chiar o minciună. De data aceasta s-ar putea să fie chiar adevărat.   Carnavalul a plecat. O dată pe an satul străluceşte în lumina sa trecătoare, dar acum lumina lui s-a stins, mulţimea s-a împrăştiat. Vânzătorii îşi strâng reşourile şi umbrarele, copiii îşi scot costumele şi podoabele. Domină un uşor aer de stânjeneală, de mâhnire faţă de acest exces de zgomot şi culoare. Ca ploaia care se evaporă imediat în miezul verii, se ascunde în pământul crăpat şi în pietrele arse de soare, nelăsând nicio urmă. Două ore mai târziu, Lansquenet-sous-Tannes este încă o dată invizibil, ca un orăşel fermecat care apare doar o dată pe an. Dacă n-ar fi fost carnavalul, nici nu l-am fi observat. Avem gaze, dar nu avem încă electricitate. În prima noapte, am făcut clătite pentru Anouk la lumina lumânării şi le-am mâncat lângă foc, folosind o revistă veche ca farfurie, pentru că niciunul dintre lucrurile noastre nu urma să ajungă până mâine. Magazinul fusese iniţial o brutărie şi încă are franzela gravată deasupra uşii înguste de la intrare, iar podeaua este plină de praf de făină şi, când am venit, ne-am croit drum pe o potecă de reclame vechi. Chiria este ridicol de mică pentru noi care suntem obişnuite cu preţurile marilor oraşe; chiar şi aşa am surprins privirea suspicioasă a femeii de la agenţie pe când număram bancnotele. Pe documentul de închiriere mă numesc Vianne Rocher, semnătura este o hieroglifă care ar putea să însemne orice. Am explorat la lumina lumânării noul nostru teritoriu; vechile cuptoare în stare surprinzător de bună sub grăsime şi funingine, pereţii furniruiţi cu pin, faianţa înnegrită. Anouk a găsit vechea firmă strânsă într-o cameră din spate şi am tras-o afară; păianjenii s-au răspândit de sub canavaua decolorată. Camerele noastre sunt deasupra magazinului; un dormitor şi o cameră de baie, un balcon ridicol de mic, ghivece din teracotă cu muşcate ofilite… Anouk s-a strâmbat văzându-le. — E aşa de întuneric, maman. Părea îngrozită, nesigură în faţa acestui prăpăd. Şi miroase aşa de trist. Are dreptate. Mirosul este ca lumina zilei ţinută închisă ani de zile până ce a devenit acră şi râncedă; mirosul şoarecilor şi al fantomelor tuturor lucrurilor de mult uitate şi neplânse. Are ecou ca o pivniţă, iar puţina căldură emanată de noi accentuează fiecare umbră. Vopseaua şi lumina soarelui şi săpunul ne vor scăpa de mizerie, dar cu tristeţea este altă problemă, rezonanţa îndepărtată a unei case unde nimeni n-a mai râs de ani. Faţa lui Anouk este palidă şi ochii i s-au mărit în lumina lumânării, cu mâna strânsă de a mea. — Trebuie să dormim aici? întreabă ea. Lui Pantoufle nu-i place. Este speriat. Am zâmbit şi i-am sărutat obrazul auriu, solemn. Pantoufle ne va ajuta. Am aprins o candelă pentru fiecare încăpere, aurie, şi roşie, şi albă, şi oranj. Eu prefer să-mi fac singură esenţele aromate dar, în caz de criză, beţele cumpărate sunt destul de bune şi ele, levănţică, şi cedru, şi lămâiţă. Ţinem fiecare câte o lumânare, Anouk suflă în trompeta ei de jucărie, iar eu bat cu o lingură de metal într-o tigaie veche şi, timp de zece minute tropăim prin fiecare cameră, ţipând şi cântând în gura mare – Afară! Afară! Afară! – până ce se zguduie pereţii şi fantomele ultragiate fug, lăsând în urmă un miros slab de arsură şi multă tencuială căzută. Ne uităm în spatele tencuielii crăpate şi înnegrite, în spatele tristeţii lucrurilor părăsite şi începem să vedem trasee slabe, ca imaginea lăsată de o scânteie aprinsă în mână – aici un perete sclipitor cu tencuială aurie, aici un fotoliu, puţin rupt, dar colorat într-un portocaliu sclipitor, vechea firmă strălucind brusc pe când culorile pe jumătate ascunse alunecă afară de sub straturile de mizerie. Afară! Afară! Afară! Anouk şi Pantoufle tropăie şi cântă şi vechile imagini par să strălucească mai tare – un taburet roşu lângă tejgheaua acoperită cu vinilin, un şir de clopoţei la uşa de la intrare. Desigur, ştiu că este doar un joc. O strălucire care linişteşte un copil speriat. Va fi necesară multă muncă până ce toate acestea vor deveni adevărate. Dar, pentru moment, este suficient să ştim că această casă ne acceptă aşa cum o acceptăm şi noi. Pâine şi sare în prag pentru zeii casei. Santal sub pernă ca să ne îndulcească visele. Mai târziu, Anouk mi-a spus că Pantoufle nu mai este aşa de speriat, deci totul era bine. Am dormit împreună, îmbrăcate, pe salteaua plină de făină din dormitor, cu toate lumânările aprinse şi, când ne-am trezit, era dimineaţă.   [1] Lăsata secului.

Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze de Belle de Jour. Prefața   EU SUNT BELLE DE JOUR de Dan Sociu   “Anal sex is the new black”, proclama Belle de Jour pe 9 ianuarie 2004, într-un web-jurnal citit zilnic de peste 15 000 de vizitatori. Proclamaţia, de fapt “descoperirea antropologică” a lui Belle a fost imediat preluată de presă şi în special de revistele glossy, intrând astfel în folclorul urban. Afirmaţia este cât se poate de sarcastică, iar o bună parte din umorul acesteia se pierde la traducere. “Sexul anal este nouă modă” ar fi cea mai bună variantă în limba română, amuzantă în sine, dar frustrantă pentru cei care cunosc sensul sintagmei “the new black”. Coco Chanel afirma cândva că ţoalele negre vor fi veşnic la modă. Ceea ce nu-i împiedică pe cei care stabilesc trendurile să redescopere periodic gaura din macaroană. De aici şi ironia lui Belle: sexul anal, sexul în general nu sunt chestiuni care ţin de trend, în schimb discursurile despre sex sunt. Într-o lume suprasaturată şi, în acelaşi timp, flămândă de astfel de discursuri, într-o epocă în care se presupune că s-a spus totul şi că, cel puţin la nivelul naraţiunilor cotidiene, nu mai există tabuuri, într-o Mare Britanie sufocată de publicaţii erotice, filme, seriale şi emisiuni de televiziune care mustesc de sexualitate, te poţi întreba - şi presa britanică încă se mai întreabă - de ce dracu' au ajuns blogul lui Belle de Jour, apoi şi cartea “Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze” pe lista best-seller-urilor? Ce anume a adus nou pe piaţă acest anonim care se ascunde sub un pseudonim uşor pretenţios (“Belle de Jour” este un film al lui Luis Bunuel, povestea unei femei din înalta societate care se prostituează)? În primul rând, Belle scrie despre prostituţie şi sex, subiecte întotdeauna valoroase pentru entertainment, dar o face din perspectiva unei femei de 28 de ani, absolventă de studii superioare şi licenţiată în filologie - la un moment dat, între două autofisting-uri, îşi face timp şi pentru construirea unui mic eseu despre degradarea progresivă a traducerilor din literatură universală - şi, mai ales, dotată cu mult umor şi spirit ludic. Consumatorul european cât de cât educat este sătul de pornografie de proastă calitate - da, există şi una de bună calitate! -, lipsită de inteligenţă, mocirloasă, însemnările lui Belle de Jour, s-o spunem din capul locului, nu ţin de zona pornografiei. Dimpotrivă, poveştile fierbinţi - de multe ori fierbinţi la propriu, pentru că fata noastră, cu toate că urăşte epilatul, adoră să fie picurată cu ceară -, deşi destule, nu ocupă prea mult spaţiu în economia cărţii. Belle ne reaminteşte că sexul nu e atât despuiere, cât înveşmântare, ascundere, în toate sensurile. The Times remarcă faptul că ceea ce Belle pune pe ea - de la genele false până la sutienul cu burete - este mai important decât ceea ce dă jos de pe ea. Sexul în sine înseamnă deghizare. De cele mai multe ori, dintr-un fel de naivitate proprie gândirii magice, avem impresia că, din clipa în care am rămas goi, faţă în faţă, izolaţi temporar de restul lumii, automat ne-am plasat într-o zonă adamică, pură, fără neclarităţi sau dubii asupra identităţilor noastre. Rolurile pe care le joacă zi de zi pentru clienţii săi Belle de Jour, transformările ei, reinterpretările pentru fiecare bărbat în parte sunt tot atâtea provocări pentru ceea ce ne-am obişnuit să numim “viaţa noastră reală” care este, nu-i aşa?, opusă cu totul “vieţilor artificiale”, cum e cea a lui Belle. Sursa enormei curiozităţi, dar şi a unei puternice aversiuni faţă de autoarea (sau autorul, autorii?) acestei cărţi vine tocmai din lejeritatea şi plăcerea ei de a se juca. “Cine e, domle', această Belle de Jour?” e aproape un joc de societate, dar şi subiect de dispute aprinse. Au fost puşi pe urmele ei detectivi literari, au fost consultate prostituate experte. Una dintre ele, o madamă venerabilă din Londra, a demontat cu argumente foarte victoriene “baza tehnică”, foarte bogată, de altfel, a relatărilor lui Belle: “Eu nu le las pe fetele mele să fie înjosite. E imposibil ca un client să-şi permită să ejaculeze pe chipul vreuneia”. Dacă internetul permite, chiar încurajează asumarea unor identităţi false există şi metode de a le scoate la lumină. Detectivii literari sunt, de obicei, profesori universitari angajaţi de poliţie, de ziare şi de diverse agenţii pentru a stabili aşa-numitele “mărci stilistice” ale unui autor, adică felul special, de preferinţă unic în care acesta foloseşte o expresie sau alta, precum şi zonele de interes ale acestuia, temele preferate şi obsesiile. Pornind de la aceste indicii, foarte puţine nume ascunse după pseudonime reuşesc să scape. Belle de Jour nu a fost încă prinsă, în schimb au fost găsiţi câţiva “suspecţi”. Nu-i mai înşir aici, în general sunt nume necunoscute publicului românesc, trebuie să menţionez însă că au o trăsătură comună: nu sunt prostituate. O revelaţie care i-a descumpănit pe mulţi cititori “serioşi”, din cei care jură numai pe realismul agresiv şi plictisitor. “Belle de Jour ne minte!”, se indignează aceştia, ignorând faptul că toate faptele sunt, într-o măsură mai mică sau mai mare, nişte ficţiuni. Cu atât mai mult când e vorba de sex sau internet, în acest caz o combinaţie dintre cele două. Sexul presupune joc şi convenţie, escrocherie inofensivă şi deghizare. Şi asta peste tot în lumea animală, cum au demonstrat mari etologi, precum Konrad Lorentz şi după cum o arata documentarele de pe Animal Planet. De asemenea, autorul unui jurnal, intim său public, oricât de autentic s-ar vrea, nu face altceva decât să ficţionalizeze. Dacă Belle de Jour e “pe bune”, foarte bine. Ne distrăm, citind-o, şi mai şi învăţăm câte ceva. Cum ar fi, de exemplu: “Să-ţi sugi burta când eşti dezbrăcată nu este un gest care să te facă o femeie futabilă. Să-ţi arzi o palmă peste popoul amplu şi să-l inviţi să urce în şa.” Totul e să nu o luăm pe autoare prea în serios, atitudine sănătoasă pe care ea însăşi, implicit, o recomandă. De câte ori a fost consultată de diverse comitete şi comisii în problema eternă a legalizării prostituţiei, răspunsul ei (sau al lui, al lor?) a fost un abia stăpânit, din politeţe, hohot de râs. Dacă Belle e, oroare!, un simplu cetăţean, scriitor profesionist sau nu, care a simţit, cine ştie din ce motive, să-şi facă un blog în care să fantazeze, poate fi învinuit de ceva? De imoralitate? Dar ce-l îndreptăţeşte pe puritanul - voaiorist cât încape, de fapt - care citeşte asemenea bloguri să acuze? Până la urmă, cine e Belle de Jour, de ce a ales ea o asemenea meserie şi ce câştigă cititorul pătrunzându-i în budoar? Un posibil răspuns la toate cele trei întrebări îl dă următorul fragment:   “ Jeudi, le 4 decembre Există o persoană în Londra care a plătit doar ca să-mi lingă timp de o oră anusul. Oare nu asta îşi doreşte oricine în viaţă, cineva care să te pupe în fund şi să-i şi facă plăcere? Dacă mi-ar fi spus cineva de la bun început că există şi asemenea clienţi perfecţi, n-aş fi stat nici o clipă pe gânduri.”       16 Noiembrie 2009   Unul dintre cele mai mari “mistere” ale literaturii contemporane şi-a găsit rezolvarea. După ani întregi în care editori, jurnalişti şi detectivi au încercat s-o deconspire, autoarea blogului care a generat o carte publicată în peste 30 de ţări, inclusiv în România - “Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze” (Editura Trei, 2006) - şi-a dezvăluit singură identitatea. Prostituată de lux cu talente literare este Brooke Magnanti (34 de ani), o cercetătoare în domeniul neurotoxicologiei şi a epidemiologiei cancerului la un institut din Bristol. Săptămâna trecută, Magnanti l-a sunat pe unul dintre criticii publicaţiei “Sunday Times”, anunţând că vrea să renunţe la anonimat. “Nu-mi pare rău” Prostituţia de lux devenise o soluţie pentru Brooke Magnanti în 2003, când studia pentru lucrarea de doctorat la Universitatea din Sheffield. Banii erau pe sfârşite, un loc de muncă în domeniu era imposibil de obţinut fără doctorat, iar timpul nu-i permitea un job permanent. Prin urmare, a contactat o agenţie de escortă şi a început o viaţă secretă, pentru 300 de lire pe noapte. În acelaşi timp, sub pseudonimul “Belle de Jour” - preluat dintr-un film de Luis Bunuel, cu Catherine Deneuve - şi-a descris experienţele intime pe un blog devenit celebru. “Nu-mi pare rău pentru ce le 14 luni de prostituţie, mai rău m-am simţit în legătură cu scriitura mea”, spune Magnanti pentru “Sunday Times”. În România, experimentul Belle de Jour a generat o variantă autohtona, “Belle de Nuit. Aventurile intime ale unei prostituate de lux bucureştene” (Editura Trei), o carte lipsită întru totul de forţa primeia, a cărei autoare este încă o necunoscută.   Sursa: Evenimentul Zilei - (Florentina Ciuverca)       Această carte nu ar fi fost posibilă fără sprijinul şi răbdarea unor oameni ca Patrick Walsh şi Helen Garnons-Williams, precum şi ale personalului şi colaboratorilor lor, cărora li se datorează multe mulţumiri.     Primul lucru pe care trebuie să-l ştiţi este faptul că sunt o curvă. Şi n-o spun cu superficialitate. Nu folosesc cuvântul că o analogie pentru lucrul într-un birou sau trudă în noile forme de comunicare în masă. Mulţi dintre prietenii mei vă pot spune că să munceşti ca angajat temporar timp de un an sau să ajungi să lucrezi în vânzări echivalează cu prostituţia. Nu e aşa. Ştiu asta pentru că am fost angajată temporar şi m-am regulat pe bani, iar cele două situaţii nu sunt deloc similare. Nu sunt nici măcar de pe aceeaşi planetă. E vorba, de-a dreptul, de sisteme solare diferite. Al doilea lucru e faptul că locuiesc în Londra. Aceste două amănunte s-ar putea să fie sau să nu fie înrudite. Nu e un oraş ieftin. Ca majoritatea prietenilor mei, m-am mutat aici, după universitate, cu speranţa de a-mi găsi o slujbă. Dacă nu una bine plătită, măcar una interesantă sau populată exclusiv de bărbaţi chipeşi şi buni de însurătoare. Dar astfel de posturi sunt rare pe pământ. Astăzi, mai toată lumea studiază ca să lucreze în contabilitate, inclusiv prietenii mei A2 şi A3, care sunt respectaţi în cercurile lor academice. Doamne Dumnezeule - o soartă mai rea decât moartea. Contabilitatea bate până şi mediul universitar la categoria “ocupaţii neatractive”. Prostituţia înseamnă o muncă permanentă, dar nu solicitantă. Cunosc o mulţime de oameni. E drept, aproape toţi sunt bărbaţi, pe cei mai mulţi dintre ei n-o să-i revăd niciodată. Mi se cere să mi-o trag cu ei indiferent dacă au corpul plin de aluniţe păroase sau au în gură un total general de trei dinţi, ori vor ca eu să le recreez o fantezie în care e vorba de profesoară de istorie dintr-a şasea. Dar e mai bine decât să stai cu ochii pe ceas până la următoarea pauză de ceai într-o sală sinistră, plină cu angajaţi. Aşa că atunci când prietenii mei scot din nou din sertar obosită analogie dintre lucrul la o firmă şi prostituţie, dau din cap cu înţelepciune şi “compătimesc” cu ei, în timp ce ne bem cocteilurile şi ne întrebăm unde s-au dus toate promisiunile tinereţii. Ale lor se află probabil pe şoseaua care duce la suburbii. Ale mele îşi desfac în mod regulat picioarele pentru bani. Toate acestea nu înseamnă că saltul la prostituţia ca profesie în toată regula s-a produs peste noapte. Am ajuns la Londra la fel ca alte câteva mii de proaspeţi absolvenţi de universitate. Având doar puţine datorii din studenţie şi ceva bani puşi deoparte, am crezut că eram aranjată pentru câteva luni, dar surplusul meu a fost rapid înghiţit de chirie şi de o mie de cheltuieli neînsemnate. Programul meu zilnic consta în studierea atentă a paginilor cu oferte de serviciu, scrierea unor scrisori de motivaţie entuziaste şi linguşitoare, deşi ştiam că nu voi fi chemată niciodată la interviu, şi masturbarea furibundă de dinainte de culcare, în fiecare noapte. Masturbarea era, de departe, partea cea mai plăcută a acelor zile. Mă închipuiam angajată ca mecanic de testare la o fabrică de materiale de birou, post care-mi impunea să-mi prind nişte agrafe imense de partea interioară a coapselor în vreme ce cineva mă regula viguros. Sau că sunt asistentă personală a unei puternice “dominatoare”, legată cu cătuşele de biroul ei şi “mâncată” la păsărică de o altă sclavă, care la rândul ei stătea înfiptă într-un dildo. Sau că plutesc într-o cameră de izolare senzorială şi mâini nevăzute mă ciupesc de piele, gesturi la început blânde, apoi dureroase. Londra nu era primul oraş în care locuisem, dar era cu siguranţă cel mai mare. Oriunde altundeva poţi avea şansa să întâlneşti pe cineva cunoscut sau, măcar, să vezi o faţă zâmbitoare. Nu şi aici. Navetiştii se înghesuie în trenuri, nerăbdători să-şi întreacă tovarăşii de călătorie într-un tot mai aprig război al izolării, în care armele principale sunt cărţile, căştile audio şi ziarele, într-o zi, o femeie care şedea lângă mine în trenul Northern Line ţinea o revistă Metrou la doar câţiva centimetri de faţă; abia după trei staţii am observat că nu citea, ci plângea. Mi-a fost greu să nu-mi exprim compasiunea, dar şi mai greu mi-a fost să nu încep să plâng şi eu. Aşa că vedeam cum mi se topesc economiile pe măsură ce cumpărarea abonamentului de transport devenea principalul eveniment al săptămânii. Şi cu toate că am o pasiune devoratoare pentru lenjeria intimă, nici măcar reducerea drastică a achiziţiilor dantelate n-avea să rezolve problema. La scurt timp după ce m-am mutat am primit un mesaj de la o persoană cunoscută prin intermediul prietenului meu N. Ăsta e oraşul lui N, care pare să cunoască pe toată lumea. E la nivelul patru pe scara mea de şase grade de separare. Aşa că atunci când s-a dat peste cap ca să mă prezinte acestei doamne, am fost cât se poate de atentă. “Aud că eşti în oraş - poate ne vedem când eşti liberă”, spunea mesajul. Era o doamnă în vârstă, durdulie şi sexy, cu un accent tăios şi gusturi impecabile. Când ne-am întâlnit prima oară, mi-am zis că nu era de nasul meu. Dar de îndată ce s-a întors cu spatele, N mi-a indicat prin jumătăţi de şoaptă şi gesticulări furioase că tipa se dădea în vânt după sexul în grup şi îi plăceau şi femeile. Cum se spune, mi-am udat chiloţeii. Instantaneu, pe bune. Am păstrat mesajul în telefon câteva săptămâni, timp în care imaginaţia mea se înfierbânta, devenind tot mai neastâmpărată. N-a trecut mult până să întruchipeze gaşperiţă tiranică, îmbrăcată în latex, din reveriile mele nocturne. Sclavele şi trântorii de birou înnebuniţi după sex din visele mele începeau să capete chipuri şi toate erau ale ei. I-am trimis un mesaj de răspuns. M-a sunat aproape imediat ca să-mi spună că ea şi noul ei partener ar fi încântaţi să se întâlnească cu mine la cină, săptămâna viitoare. Zile în şir m-am întrebat, cuprinsă de panică, ce să port şi până la urmă mi-am permis extravaganţa unei tunsori şi a unei lenjerii intime noi. În seara cu pricina, mi-am răscolit garderoba şi mi-am schimbat costumaţia de o duzină de ori. În cele din urmă m-am hotărât pentru o bluză mulată albastru-verzui şi pantaloni gri închis - o ţinută ce amintea, poate, de o angajată temporar la birou, dar care era totodată sexy în limitele decenţei. Am ajuns la restaurant cu o jumătate de oră mai devreme, deşi avusesem nevoie mai întâi de cel puţin o jumătate de oră ca să-l găsesc. Cei de acolo mi-au spus că nu mă pot aşeza la masă decât atunci când îmi veneau tovarăşii. Mi-am dat ultimii bănuţi pe o băutură la bar, cu speranţa că vor achita ei consumaţia la restaurant. Vocile cuplurilor care sporovăiau în încăperile strâmte se îngemănau cu murmurul muzicii de fundal. Toţi cei de acolo arătau probabil mai în vârstă decât mine, cu siguranţă mai înstăriţi. Câţiva se poate să fi venit direct de la serviciu; ceilalţi, se vedea limpede, trecuseră mai întâi pe acasă ca să se învioreze. De fiecare dată când se deschidea uşa, pătrundea o pală de vânt răcoros de toamnă, aducând cu el şi miros de frunze uscate. Cuplul îşi făcu apariţia. Am fost conduşi la o masă într-un colţ, departe de atenţia personalului. M-au aşezat între ei. El se holbă în decolteul bluzei în vreme ce ea vorbea despre galerii de artă şi sport, în timp ce mâna lui se furişa pe genunchiul meu drept, piciorul ei începea să alunece în sus pe partea interioară a cracului pantalonilor. Aha, deci asta vor, mi-am zis, şi n-am ştiut-o de la bun început? Erau nişte persoane mai în vârstă decât mine, libertine şi care arătau minunat. Nu exista nici un motiv întemeiat ca să nu mă regulez sau să nu mă las regulată de ei. Le-am urmat sugestiile în alegerea felurilor de mâncare: cât mai consistente şi mai untoase. Un risotto cu ciuperci atât de gros încât abia putea fi luat cu lingura din castronul puţin adânc, şi atât de lipicios încât nu puteai să-l desprinzi de pe lingură decât cu dinţii. Peşte căruia încă nu i se detaşase capul şi se holba la noi cu ochii glazuraţi din pricina căldurii din cuptor. Ea şi-a lins degetele, făcându-mi impresia că a fost un gest intenţionat şi nicidecum o lacună a bunelor ei maniere. Mâna mi-a alunecat pe pantalonii ei mulaţi până la păsărică, moment în care mi-a prins degetele cu picioarele ca-ntr-un cleşte. Chiar în acel moment, chelneriţa a hotărât că masa noastră avea nevoie de mai multă atenţie. Ne-a adus un castron cu pateuri mici şi bunătăţi din ciocolată, iar bărbatul îşi hrănea prietena cu o mână, strângându-mă de mână cu cealaltă, în vreme ce degetele mele îşi făceau de lucru în poala ei. Ea şi-a dat drumul cu uşurinţă, aproape pe tăcute. Am sărutat-o uşor pe gât. — Excelent, a murmurat el. Acum mai fă-o o dată. Ceea ce am şi făcut. După masă, am plecat din restaurant. EI mi-a cerut să mă dezbrac până la brâu şi să stau în scaunul din stânga şoferului în timp ce prietena lui conducea maşina. De pe bancheta din spate, mi-a apucat sânii şi mi-a ciupit sfârcurile în timp ce parcurgeam distanţa scurtă până la locuinţa lor. De la maşină până la uşă am mers pe jos topless şi, de cum am intrat în casă, mi s-a poruncit să stau în genunchi. Ea a dispărut în dormitor, în vreme ce el mi-a predat câteva lecţii fundamentale de obedienţă: menţinerea unor posturi incomode cu mădularul lui în gura mea. Ea a revenit cu lumânări şi bice. Deşi pielea mea făcuse deja cunoştinţă şi cu ceară topită şi cu partea “activă” a cravaşei, era o experienţă nouă să o fac cu picioarele în aer şi lumânări aprinse înfipte în mine, cu ceară picurând pe tors. După două ore, el a penetrat-o şi, folosindu-şi mădularul ca femeia dominatoare din fantezia mea, a împins-o cu faţa în păsărică mea. Ne-am îmbrăcat, iar ea şi-a făcut duş. El m-a condus afară ca să găsim un taxi. Mergeam braţ la braţ şi oricine ne-ar fi văzut ar fi zis că suntem tatăl cu fiica, ieşiţi la plimbare. Arătam ca doi oameni care se simt bine unul cu celălalt. — Aveţi o femeie pe cinste, am spus. — Fac orice e nevoie ca s-o ştiu fericită, mi-a răspuns el. Am încuviinţat din cap. A oprit un taxi şi i-a dat instrucţiuni şoferului. Pe când mă urcam în spatele maşinii, mi-a dat un rulou de bancnote, zicându-mi că eram binevenită oricând. Ajunsesem la jumătatea drumului spre casă când am desfăcut teancul de bancnote şi am văzut că suma depăşea de cel puţin trei ori contravaloarea cursei de taxi. Am făcut în minte calculele - plata chiriei, numărul de zile dintr-o lună, profitul net în urma serii petrecute în oraş. Am crezut că o să am un acces de regret sau de surprindere pentru că fusesem folosită şi plătită pentru asta. Dar nu era nimic de genul ăsta. S-au simţit bine, iar pentru un cuplu înstărit, o masă la restaurant şi un taxi nu însemnau mai nimic. Şi, la drept vorbind, nici mie nu mi s-a părut o corvoadă. L-am rugat pe şofer să oprească la câteva străzi de apartamentul meu. Răpăitul sacadat al tocurilor reverbera pe pavaj. Deşi începuse toamna, noaptea era călduţ încă, iar urmele de ceară roşie de sub îmbrăcămintea mea radiau o fierbinţeală compătimitoare. Ideea de a face sex pe bani s-a inflamat şi acum creştea. Dar pentru o vreme mi-am îngropat curiozitatea faţă de prostituţie. Am împrumutat bani de la prieteni şi am început să mă întâlnesc cu un tânăr, într-o relaţie serioasă. Asta a fost plăcut şi distractiv până când mi-a venit o înştiinţare de depăşire a contului de la banca de credit, prilej cu care eram invitată la o discuţie privind un eventual împrumut. Inflamaţia îmi şoptea şi îmi provoca mâncărimi cu fiecare cerere de angajare respinsă şi fiecare interviu ratat. Nu mă puteam abţine să nu mă gândesc la cum te simţi când stai tolănită, într-o stare de uitare de sine, într-un taxi la miezul nopţii. Puteam s-o fac. Trebuia să încerc.   N-a trecut mult după ce am luat decizia s-o fac şi am început să ţin un jurnal...

Capitolul 1 Era asfințitul, acel straniu, aproape mistic interludiu când lumina și întunericul stau într-un echilibru perfect. Peste câteva momente, albastrul blând avea să fie transformat de culorile învăpăiate ale amurgului. Umbrele se alungeau; păsările se linișteau. Kasey stătea la baza scării care urca spre reședința Taylor. Ridică privirea către coloanele albe, masive, și vechile cărămizi trandafirii cu enorme suprafețe de plexiglas. Trei nivele. Ici și colo, printre draperiile trase se zăreau vag lumini. Casa inspira o anume demnitate bănoasă. Bani vechi, mândrie inerentă. Impresionant, își spuse ea, lăsându-și din nou ochii să cutreiere în sus și-n jos edificiul. Avea, totuși, un anumit stil. Sub camuflajul crepusculului, casa părea aproape senină. Ridicând un inel mare de alamă, Kasey bătu cu el în ușa groasă de stejar. Zgomotul reverberă bubuitor prin semiîntuneric. Zâmbi auzindu-l, apoi se întoarse să vadă tonurile sângerii ce inundau treptat cerul. Deja, era mai mult noapte decât zi. În spatele ei, ușa se deschise. Răsucindu-se, Kasey văzu o negresă scundă, cu uniformă neagră și șorț alb. „La fel ca în filme”, conchise ea și surâse iarăși. La urma urmei, putea totuși să fie o aventură. — Bună. — Bună seara, doamnă, o salută servitoarea, politicoasă, stând în mijlocul ușii ca garda unui palat. — Bună seara, răspunse și Kasey, amuzată. Cred că domnul Taylor mă așteaptă. — Domnișoara Wyatt? Nehotărâtă, servitoarea o studie. Nu schiță nici un gest de a o pofti în casă. — Cred că domnul Taylor vă aștepta mâine. — Da, mă rog, am venit astă seară. Continuând să surâdă, Kasey trecu pe lângă servitoare, intrând în holul principal. — Poate ar trebui să-l anunți că am sosit, propuse ea, întorcându-se să privească lung un policandru cu trei rânduri de brațe care-și revărsa lumina pe mochetă. Privind-o prudentă, servitoarea închise ușa. — Dacă sunteți amabilă să așteptați aici, îi indică ea un fotoliu Louis XVI. Îl voi informa pe domnul Taylor despre sosirea dumneavoastră. — Mulțumesc. Atenția îi fusese atrasă deja de un autoportret al lui Rembrandt. Servitoarea se îndepărtă fără zgomot. Kasey studie Rembrandt-ul, apoi trecu la următorul tablou. Renoir. „Locul ăsta e ca un muzeu”, comentă ea în gând, continuând să străbată agale holul și să privească picturile ca și cum s-ar fi aflat într-o galerie de artă. Pentru Kasey, astfel de opere de artă erau asemenea proprietății publice - de respectat, de admirat și, mai cu seamă, de văzut. „Mă întreb dacă locuiește într-adevăr cineva aici”, reflectă ea, plimbându-și degetul peste o ramă groasă, aurită. Murmurul de voci îi captă atenția. Instinctiv, înaintă în direcția sunetului. — E una dintre principalele autorități asupra culturii amerindiene, Jordan. Ultimul ei articol a fost extrem de lăudat. La numai douăzeci și cinci de ani, este de-a dreptul un fenomen în cercurile antropologice. — Sunt perfect la curent, Harry, altfel n-aș fi acceptat sugestia ta de a colabora cu mine la cartea asta. Jordan Taylor învârtea în cupă un Martini înainte de cină. Bău încet, contemplativ. Băutura era seacă, perfectă, doar cu un iz de vermut. — Mă întreb uneori cum vom trece peste următoarele câteva luni. Domnișoarele bătrâne de profesie mă intimidează și nu sunt tovarășele mele de viață favorite. — Nu o tovarășă de viață îți cauți, Jordan, îi aminti celălalt bărbat, culegând măslina din propriul lui pahar. Cauți o expertă în cultura amerindiană. Asta ai căpătat. Înghiți măslina. — Tovarășele de viață îți pot distrage atenția. Cu o strâmbătură, Jordan Taylor puse jos paharul. Era neliniștit, fără a ști de ce… — Nu prea cred că domnișoara Wyatt o să-mi distragă atenția. Își înfundă mâinile în buzunarele pantalonilor croiți impecabil, privindu-și prietenul cum dădea paharul pe gât. — Mi-am format un portret compozit: păr de culoarea mâlului, strâns în jurul unei fețe osoase, ochelari cu rame groase și lentile de trei degete, cocoțați pe un nas proeminent. Costume de bun-simț, pentru a-i accentua lipsa de siluetă și pantofi ortopedici măsura zece. — Măsura șase. Amândoi bărbații se întoarseră spre ușă, mirați. — Bună seara, domnule Taylor, salută Kasey, intrând; traversând încăperea, îi întinse mâna lui Jordan. Iar dumneavoastră trebuie să fiți doctorul Rhodes. Am corespondat destul de mult în ultimele câteva săptămâni, nu-i așa? Mă bucur să vă întâlnesc. — Da, bine. Eu… Sprâncenele stufoase ale lui Harry coborâră. — Sunt Kathleen Wyatt, îi adresă ea un surâs orbitor, înainte de a reveni spre Jordan. După cum vedeți, nu-mi strâng părul în jurul feței. Probabil că n-ar sta strâns nici dacă aș încerca. Și trase de una dintre șuvițele libere care-i înconjurau chipul. — Și nici de culoarea mâlului nu prea e, continuă ea, mai încet, nuanța asta e numită în general blond-ca-fraga. Fața mea nu e deosebit de osoasă, deși am într-adevăr niște pomeți destul de drăguți. Aveți un foc? Căută o țigară în poșetă, după care îl privi pe Harry Rhodes, în așteptare. Acesta cotrobăi prin buzunare și-și găsi bricheta. — Mulțumesc. Unde rămăsesem? A, da, continuă ea, înainte ca vreunul dintre cei doi să fi putut vorbi. Port într-adevăr ochelari la citit - când mi-i găsesc - dar mă îndoiesc că la asta v-ați referit, nu-i așa? Ia să vedem, ce v-aș mai putea spune? Pot să iau loc? Mă omoară picioarele. Fără a aștepta răspunsul, alese un scaun tapițat cu brocart auriu. Se opri un moment, scuturându-și țigara într-o scrumieră de cristal. — Știți deja ce număr port la pantofi. Rezemându-se de spătar, îl privi pe Jordan Taylor drept în față, cu ochii ei verzi. — Ei, domnișoară Wyatt, spuse el după un timp. Nu știu dacă să-mi cer scuze sau să aplaud. — Aș prefera să beau ceva. Aveți tequila? Dând din cap, Taylor se îndreptă spre bar: — Cred că tequila, nu; merge un vermut? — Ar fi perfect, mulțumesc. Kasey cercetă încăperea. Era spațioasă și perfect pătrată, cu lambriuri de esență bogată și furnituri masive de brocart. Un șemineu de marmură cu încrustații complicate domina un perete. În oglinda cu ramă de mahon agățată deasupra se reflectau porțelanuri de Dresda. Covorul era gros, draperiile grele. „Prea formal,” își spuse ea, observând eleganța structurată. Ar fi preferat ca draperiile să fie trase larg sau, mai bine, scoase complet și înlocuite cu ceva mai puțin sumbru. Probabil că sub mochetă se afla o splendidă podea de esență tare. — Domnișoară Wyatt, îi atrase din nou privirea Jordan asupra lui, oferindu-i paharul. Ochii li se întâlniră, cu curiozitate reciprocă, după care o mișcare în ușă le distrase atenția. — Jordan, Millicent mi-a spus că a sosit domnișoara Wyatt, dar probabil că s-a rătăcit prin… oh. Femeia care intrase cu pas lunecos în cameră se opri la vederea lui Kasey. — Dumneavoastră sunteți Kathleen Wyatt? Cu aceeași nehotărâre pe care o manifestase și servitoarea, o măsură pe tânăra îmbrăcată în pantaloni gri și bluză de culoare albastru-păun strălucitoare. Kasey sorbi din pahar, zâmbind. — Da, eu sunt. O cercetă la rândul ei pe eleganta doamnă din înalta societate. Mama lui Jordan Taylor, Beatrice Taylor, era machiată cu multă grijă, impecabil de manierată și îmbrăcată cu mult stil. Beatrice Taylor știa cine și ce era, își spuse Kasey. — Vă rog să mă iertați pentru confuzie, domnișoară Wyatt. Nu vă așteptam decât pe mâine. — Mi-am organizat treburile mai repede decât mă așteptasem, răspunse Kasey, luând încă o înghițitură. Am prins un avion care decola mai devreme. Surâse din nou. — Nu văd ce rost ar avea să pierdem timpul. — Desigur, se încreți un moment fața lui Beatrice. Camera dumneavoastră e pregătită. Se întoarse spre fiul ei: — Am instalat-o pe domnișoara Wyatt în camera Regency. — Lângă Alison? se întrerupse Jordan din gestul de a-și aprinde țigara, cu o privire spre mama lui. — Da. M-am gândit că poate domnișoarei Wyatt i-ar face plăcere compania ei. Alison e nepoata mea, îi explică ea lui Kasey. Locuiește la noi de când au murit fiul și nora mea, acum trei ani. Pe-atunci, avea abia opt, sărăcuța de ea. Reveni cu atenția la Jordan. — Dacă mă scuzați, mă duc să mă ocup de bagaje. — Bine, zise Jordan, așezându-se pe canapea, după ce mama lui ieși din încăpere. Poate ar fi cazul să discutăm puțin despre afaceri. — Desigur. Kasey își termină vermutul și puse paharul pe masă, lângă ea. — Preferați un program strict - înțelegeți, ore ferm stabilite? De la nouă la două, de la opt la zece? Sau doriți să ne lăsăm duși de val? — De val? repetă Jordan, ridicându-și privirea spre Harry. — Înțelegeți. Val, schiță Kasey un gest descriptiv cu mâinile. — A, val, dădu din cap Jordan, amuzat; categoric, nu era savanta încorsetată și bățoasă din imaginația lui. Ce-ar fi să încercăm câte puțin din amândouă? — Perfect! Aș dori ca mâine să parcurgem rezumatul și să observ ceva mai bine ce intenții aveți. Mă puteți anunța asupra căror lucruri doriți să ne concentrăm la început. Kasey îl studie un moment pe Jordan, în timp ce Harry își mai turna un Martini. „Foarte atrăgător”, decise ea, „într-un stil oarecum fin, la Wall Street. Păr frumos; frunte luminoasă, cu o umbră de bronz. Probabil că mai iese când și când din muzeul ăsta, ca să-l prindă soarele,” își mai spuse ea, deși se îndoia că ar fi fost un mare amator de plajă. Întotdeauna îi plăcuseră ochii albaștri la bărbați, iar ai lui Jordan aveau o nuanță foarte închisă. Și, își mai spuse ea, erau foarte șireți. Chip slab. Oase solide. Se întrebă dacă avea cumva puțin sânge de Cheyenne în vene. Structura craniului era extrem de asemănătoare. Hainele și manierele sofisticate erau descumpănite de o anume senzualitate în jurul gurii. Îi plăcea contrastul. Era clădit ca un jucător de tenis, medită ea. Umeri lați, talie suplă, mâini puternice. Se vedea clar că apela la un croitor exclusiv și conservator. Mare păcat, își spuse Kasey din nou. „Dar ia seama,” se temperă ea, „aici e mai mult decât se vede cu ochiul liber.” Avea senzația că sub sofisticarea rece se ascundea un temperament inflamabil. Știa, din lectura cărților lui, că era inteligent. Singurul defect pe care i-l găsise operei sale consta într-o anume răceală. — Sunt sigură că vom colabora foarte bine, domnule Taylor, îi spuse ea. Abia aștept să începem. Sunteți un scriitor foarte bun. — Vă mulțumesc. — Nu-mi mulțumiți, n-am avut nici o contribuție, zâmbi Kasey. Buzele lui Jordan se arcuiră într-un răspuns instinctiv, în timp ce se întreba în ce s-o fi băgat. — Mă bucur foarte mult să am ocazia de a vă ajuta în munca de documentare, continuă ea. Cred că de fapt dumneavoastră ar trebui să vă mulțumesc, domnule doctor Rhodes, pentru că i-ați propus numele meu. Privirea ei se abătu spre Harry, întâlnindu-i ochii. — Păi, știți, acreditările dumneavoastră… au fost impecabile, se bâlbâi Harry, încercând să stabilească legătura între Kathleen Wyatt cea ale cărei articole le citise și sfârleaza zveltă, cu păr buclat, care-i zâmbea. Ați absolvit magna cum laudae la Universitatea Maryland? — Întocmai. Am terminat antropologia la Maryland, apoi mi-am luat masterul la Columbia. Am lucrat cu domnul doctor Spalding în expediția dumnealui din Colorado. Cred că articolul scris pe acel subiect a atras atenția dumneavoastră. — Scuzați-mă, domnule, interveni servitoarea negresă, din ușă. Bagajele domnișoarei Wyatt au fost duse în camera dumneaei. Doamna Taylor a sugerat că poate ar dori să se odihnească puțin înainte de cină. — Voi sări peste cină, mulțumesc, i se adresă Kasey direct servitoarei, revenind apoi spre doctorul Rhodes. Am să urc, totuși. Voiajele mă obosesc. Bună seara, domnule doctor Rhodes. Cred că ne vom vedea destul de des, în următoarele câteva luni. Ne revedem mâine dimineață, domnule Taylor. Și ieși la fel cum intrase, lăsându-i pe amândoi cu privirile după ea. — Ei, Harry… Lui Jordan i se părea că aproape putea simți camera liniștindu-se la loc. — Ce spuneai adineauri despre distragerea atenției? După ce o urmă pe servitoare la etaj, Kasey se opri în ușa camerei. Rozuri și auriuri pale dominau concepția coloristică. Perdele trandafirii pe pereți albi ca stridia; perne aurii și roz decorau fotoliile Regency cu încrustații ornamentale. Văzu o măsuță de toaletă cu tăblie aurie și un alcov tapițat cu pluș de un trandafiriu mai închis. Patul era enorm, cu baldachin, perdele și cuvertură de satin. — Doamne sfinte! murmură ea, trecând pragul. — Poftim, domnișoară? Se întoarse spre servitoare, cu un zâmbet: — Nimic. Grozavă cameră. — Baia e pe-acolo, domnișoară Wyatt. Doriți să v-o pregătesc? — Să-mi pregă… nu, râse ea stingherită, neputându-se stăpâni. Nu, mulțumesc… Millicent, așa e? — Da, domnișoară. Prea bine, domnișoară. Dacă aveți nevoie de ceva, formați 9 la telefonul interior. Millicent se strecură tăcută pe ușă, închizând-o cu grijă în urma ei. Lăsându-și poșeta pe pat, Kasey începu să exploreze odaia. După părerea ei, era întru totul prea roz și prea imaculată. Se hotărî să ignore acest lucru, petrecând cât mai puțin timp posibil între pereții ei. În plus, era prea obosită, după atâtea avioane și taxiuri, ca să-i mai pese unde dormea acum. Începu să-și caute cămașa de noapte pe care se părea că Millicent o vârâse într-un birou. — Intră, răspunse ea, când se auzi o bătaie în ușă. Continuă să scotocească prin lenjeria împăturită cu grijă. Ridică ochii spre oglindă. — Bună. Probabil că tu ești Alison. Văzu o fetiță înaltă și subțire, într-o rochie scumpă, croită simplu. Părul lung și blond îi era pieptănat cu grijă și legat la spate într-o bentiță. Avea ochii mari și negri, dar expresia lor nu era nici fericită, nici tristă. Kasey simți un freamăt de milă. — Bună seara, domnișoară Wyatt, sparse Alison tăcerea, fără însă a se îndepărta de prag. Mă gândeam să mă prezint, de vreme ce în următoarele câteva luni vom folosi aceeași baie. — Bună idee, se răsuci Kasey din dreptul oglinzii, privind-o pe Alison direct în față. Deși presupun că oricum am fi dat nas în nas la duș, nu peste mult timp. — Dacă aveți anumite preferințe pentru orele de baie, domnișoară Wyatt, aș fi încântată să vi le respect. Kasey se apropie de pat, pentru a-și lăsa acolo cămașa de noapte. — Nu fac nazuri. Am mai împărțit și altă dată băile. Se așeză ușurel pe marginea patului, privind cu îndoială baldachinul. — Voi încerca să nu-ți stau în drum, dimineața. Te duci la școală, bănuiesc. — Da, anul ăsta urmez cursurile. Anul trecut am avut un preparator. Sunt foarte stresată. — Așa? înălță Kasey sprâncenele, chinuindu-se să zâmbească. Eu, una, sunt moleșită rău. Alison se încruntă. Neputându-se hotărî dacă să înainteze sau să se retragă, ezita în ușă. Kasey îi observă nesiguranța, manierele antrenate cu strictețe, mâinile împreunate cuminte pe talia rochiei scumpe. Își aminti că fetița avea doar unsprezece ani. — Ia spune-mi Alison, pe-aici cum te distrezi? — Să mă distrez? făcu Alison un pas, fascinată. — Da, cum te distrezi? Doar nu poți sta tot timpul la școală. Își dădu la o parte din ochi o șuviță de păr rebelă. — Și nici, eu, categoric, nu voi lucra douăzeci și patru de ore pe zi. — Avem un teren de tenis, se apropie Alison și mai mult. Și piscina, desigur. Kasey dădu din cap. — Îmi place să înot, spuse ea, înainte ca Alison să fi putut comenta. Dar la tenis nu mă pricep. Joci? — Da, eu… — Excelent. Poate îmi dai și mie câteva lecții. Ochii ei cutreierară din nou odaia. — Spune-mi, camera ta e roz? Alison o privi un moment, încercând să înțeleagă schimbarea de subiect. — Nu, e decorată în albastru și verde. — Bună formulă, făcu Kasey o mutră spre draperii. Odată, când aveam cincisprezece ani, mi-am zugrăvit camera în purpuriu. Două luni am avut coșmaruri. Surprinse ochii care nu clipeau ai lui Alison. — S-a-ntâmplat ceva? — Nu arătați ca o antropoloagă, izbucni fata, după care i se tăie respirația, speriată de propria-i nepolitețe… — Nu? își înălță Kasey sprâncenele, cu gândul la Jordan. De ce? — Sunteți drăguță, murmură Alison, roșind. — Așa crezi tu? Kasey se ridică să se privească în oglindă. Își îngustă ochii. — Uneori, și mie mi se pare, dar de cele mai multe ori găsesc că am nasul prea mic. Alison îi privea lung imaginea reflectată. Când ochii li se întâlniră în oglindă, ai lui Kasey se luminară într-un zâmbet. Era un surâs lent, cald și atotcuprinzător. Buzele lui Alison, atât de asemănătoare cu ale unchiului ei, se arcuiră într-un răspuns involuntar. — Acum trebuie să cobor la cină, se retrase ea spre ușă, parcă neîndurându-se să se despartă de zâmbetul acela. Noapte bună, domnișoară Wyatt. — Noapte bună, Alison. Întorcându-se, când ușa se închise, Kasey oftă. „Interesant grup,” medită ea. Gândurile îi reveniră la Jordan. „Foarte interesant.” Se duse și-și luă iarăși cămașa de noapte, după care și-o trecu alene printre mâini. „Și unde,” se întrebă, „e locul lui Kasey Wyatt printre toți ăștia?” Cu un oftat, se așeză în fotoliu. Conversația dintre Jordan și doctorul Rhodes, pe care o surprinsese, fusese mai mult amuzantă decât supărătoare. Dar totuși… Kasey reluă în minte descrierea pe care i-o făcuse Jordan. „Tipic,” hotărî ea. „Concepția tipică a unui necunoscător despre un om de știință care întâmplător este femeie.” Kasey era pe deplin conștientă că îl neliniștise pe Harry Rhodes. Un zâmbet îi arcui gura. Bănuia că avea să-l placă. Era un om cumpătat și pretențios, și, reflectă ea, probabil foarte dulce. Cu Beatrice Taylor, însă, altfel stăteau lucrurile. Kasey se întinse în fotoliu, impunându-și să se relaxeze. Între ea și femeia cea vârstnică nu exista nici o punte de legătură, dar, își spuse, cu un dram de noroc, nici animozități n-aveau să apară. Cât despre fetiță… Kasey închise ochii, începând să-și descheie bluza. Alison. Matură pentru vârsta ei - poate chiar prea matură. Kasey știa ce însemna să-ți pierzi părinții în copilărie. Se creau sentimente de derută, trădare, vinovăție. Greu de înfruntat, pentru un om atât de tânăr. „Cine i-o fi ținând acum loc de mamă? Beatrice?” Clătină din cap. Cumva, nu și-o putea închipui pe eleganta matroană făcând pe mama unei fete de unsprezece ani. Avea grijă ca Alison să fie bine îmbrăcată, sănătos hrănită și excelent de manierată. Kasey simți un al doilea fior de milă. Și apoi, Jordan. Cu un nou oftat, se săltă atâta cât să-și scoată bluza și pantofii. Nu era un om de care să te poți apropia prea ușor. Kasey nici nu era sigură că o dorea. Ridicându-se în picioare, își descheie pantalonii și porni spre baie. Ceea ce dorea era să-și folosească studiile sau experiența pentru cartea lui. Voia să vadă informațiile pe care i le dădea întrebuințate în cel mai bun mod posibil. Ceea ce voia ea, își spuse, dând drumul apei calde cu toată presiunea, era o baie. Orele de zbor cu avionul, precedate de o săptămână de conferințe la New York, o extenuaseră la maximum. Gândul la Jordan Taylor mai avea pur și simplu de așteptat. „Ziua de mâine,” își spuse ea, cufundându-se în cadă, „va sosi destul de curând.”

Dimineata de dupa de Sandra Chastain   Unu   Femeia, o siluetă învăluită în auriu, stătea în uşă. Lumina strălucitoare din spatele ei contura o prezenţă eterică, coborîtă parcă dintr-un basm.      . El nu sunase la uşă. De fapt, Razor Cody nici nu era sigur că nimerise la adresa exactă, în locul conacului victorian trufaş şi renovat la care se aşteptase, găsi o casa mică, decrepită, strivită de clădirile alăturate, retrasă puţin de parcă i-ar fi fost ruşine cu aspectul ei jerpelit.Dar nu casa îi reţinuse privirile, ci femeia, Era un vis, o zînă cu părul cîrlionţat, de culoa­rea aurului, încadrînd o faţă misterioasă, as­cunsă de umbre. Bărbatul nu se aşteptase la asta. Nu se aş­teptase nici la gheara din piept, care-l făcea să respire precipitat. Sînteţi domnişoara Rachel Kimble? Ai venit, se auzi o voce înceată, iar fan­tasma prinse viaţă. Te-am aşteptat. Cum adică? Cînd a plecat, Harry mi-a spus că vei veni. Harry? O găsise. Cel puţin găsise femeia pe care o căuta. Nu mă îndoiesc de asta, spuse Razor tă­ios. Cunoscîndu-I pe Harry nu mă îndoiesc de­loc. Ea nu-i răspunse, dar plecarea bărbiei arăta o acceptare calmă a tensiunii apărute brusc în aer.        Unde e? întrebă în sfîrşit Razor, la fel de nemişcat ca şi fata. Prin uşa deschisă el inhală mirosul unui par­fum subtil, înşelător, care în alte condiţii ar fi incitat chiar şi simţurile unui bărbat considerat prea dur ca să observe astfel de lucruri. Mirosul amintea poate de Orient, sau poate de o aromă demult uitată, o aromă din Mările Sudului. Unde e, cine? Harry, escrocul ăla ordinar. Te previn, du­duie, îl vreau. Dacă nu e aici, am să-l aştept. Vreau să mă răzbun. De ce ai vrea să-i faci vreun rău lui Harry? Pentru că m-am lăsat fraierit de cuvintele lui mieroase şi l-am luat ca partener. Rezul­tatul? Mi-am pierdut compania de construcţii, reputaţia şi cea mai mare parte ş averii. O, Doamne! murmură Rachel. Ce a făcut? A folosit materiale de calitate inferioară şi nu a respectat proiectul de construcţie. Apoi, cînd hotelul pe care îl ridicam s-a prăbuşit, a dispărut, lăsîndu-mă să plătesc toate oalele sparte. Rachel Kimble ştiuse că bărbatul acesta avea să vină. Figura lui îi apărea foarte clar, acum, cînd stătea în faţa ei în întuneric. Era prima dată cînd se întîlneau, deşi în ultimile săptămîni el ocupase un loc aparte în visurile ei. Nu-i ştia numele, nici cînd avea să vină. Ştia numai atît - că avea să vină. O picătură de transpiraţie i se prelinse între sîni şi realiză că întregul ei corp răspundea pre­zenţei lui. Ştiuse ce avea să se întîmple, dar nu şi cît de puternic avea să fie sentimentul. Era înalt, puternic, periculos chiar. îi simţea emoţia reţinută vibrîndu-i prin toate fibrele, ca o muzică pierzîndu-se în noapte. Da, se gîndi ea, era întunecat atît în interior cît şi pe dinafară şi avea nişte ochi puternici şi pătrunzători, care o tăiau ca o lamă, înteţindu-i vîlvătaia care-i ar­dea stomacul. îl veţi aştepta, desigur, murmură ea, dîn- du-se la o parte, ca să-i facă loc să intre. Nu eram sigură cum mă veţi găsi, dar ştiam că o veţi face. Acum înţeleg: Harry v-a trimis la mi­ne. Să mă trimită? Nici vorbă, domnişoară Ra­chel. De fapt, sînt aproape sigur că Harry nu ar vrea ca eu să mă aflu aici. Asta în cazul în care nu doreşte să rămînă fără claia aia de păr roşcat şi fără mustăţile de care e atît de mîn- dru. Cînd voi pune mîna pe el, am să i le rad pe amîndouă şi, apoi, am să-l strîng de gît. Pe Rachel n-o îngrijora ameninţarea lui. Furia era de înţeles, întrucît pornea din aceeaşi forţă puternică ce înteţea focul dintre ei. în vocea încordată a bărbatului era însă ceva imperios, care făcea aerul să vibreze, atin- gîndu-i obrajii ca o ameninţare. Se cutremură. Pisica, Witchy, i se freca de glezne pe sub fusta lungă, torcînd. Rachel încă aştepta. Nu se putea să fi interpretat greşit viziunea pe care o avusese. Chiar dacă nu i-ar fi apărut In mod repetat în vise, cărţile ei speciale îi preziseseră sosirea, singura dată cînd îndrăznise să le consulte. Nu putea fi vorba de o greşeală. El nu putea fi altul. Nu-i trecuse însă niciodată prin cap că el s-ar putea să nu înţeleagă. Domnişoară Kimble... acesta e numele dumneavoastră, nu? Ea dădu din cap afirmativ. Nu înţelesese. Asta avea să facă situaţia şi mai dificilă, dar o va scoate la capăt. Pentru moment, cel mai bun lucru era să aibă răbdare cu el. Da, eu sînt Rachel Kimble. Aveţi însă un avantaj asupra mea - eu nu vă ştiu numele. Adevărat, nu-1 ştiţi. Invitaţi întotdeauna în casă străinii, necunoscuţii? Necunoscuţii? Rîse scurt, dînd capul pe spate. Da, el era într-adevăr omul pe care îj aştepta. Tu eşti bărbatul care mi-a apărut în viziunile pe care le-am avut. Nu ştiu prea multe despre tine, dar mă îndoiesc că putem spune „necunoscut", şi, dacă ai fi şi perfect, atunci nu ne-am potrivi. în momentul în care faţa femeii se lumină, Razor simţi o căldură neaşteptată în zona sto­macului. îmbrăcată cu o fustă înflorată, lungă pînă la glezne, şi purtînd un fel de bluză de culoare albastru-vineţiu, care îi lăsa umerii goi, era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. I se tăie respiraţia privindu-i ochii mari, aproape violeţi şi părul blond ciufulit, care-i acoperea umerii drepţi, ca într-o mantie aurie. Nu era nici pe departe ceea ce se aştep­tase să găsească. Iar ea greşea. Era perfectă. Era de o pasiune şi de o sinceritate, care pă­reau să se împletească într-un fel de inocenţă spirituală. îl privea lung, nu cu teamă, ci cu o întrebare mută în ridicarea capului, cu ochii larg deschişi, trădînd mirarea. Mai mult decît atît, avea un calm ciudat. în faţa ameninţărilor rămăsese neclintită, cu bu­zele întredeschise, cu respiraţia uşoară şi iute. De-a lungul anilor, cunoscuse multe femei, suficient de multe încît să le poată face faţă în orice situaţie. însă cea din faţa lui nu se po­trivea tiparului. Nu putea defini ce avea deo­sebit, dar vocea şoptită, liniştitoare, îl atingea ca o mîngîiere fizică. Domnişoară Kimble, numai mama a mai văzut ceva perfecţiune în mine, spuse el cu vo­cea mai puţin încordată. Şi a avut de suferit. Mă bucur că a văzut. Mamele ar trebui să-şi închipuie copiii ca fiind perfecţi. Şi de cele mai multe ori, sînt oarbe. Rachel păli, luă mîna de pe uşă şi făcu un pas înapoi. Ea nu-şi cunoscuse mama. Fusese crescută de maici, într-un orfelinat. Nu avusese niciodată o familie - pînă la Harry. Uneori este un dar să vezi în locul ade­vărului ceea ce vrei de fapt să vezi , spuse ea moale. Cînd nu mai putem suporta realitatea, atunci o creem, domnule... Cody. Razor Cody. Acum, dacă m-aţi duce la Harry, nu v-aş mai răpi timpul. O, ba o veţi face. Cum putea oare să-l facă să înţeleagă? Acum că era aici, viaţa ei avea să se schimbe, iar ea nu se putea opune. Aştepta acest moment de doi ani. Brusc i se făcu frică. Nu, voi pleca de îndată ce-l voi găsi pe ne­mernic. N-o veţi face. O să-mi răpiţi o grămadă de timp, domnule Cody, continuă ea,de parca nu l-ar fi auzit vorbind. Aduceţi bagajul înăuntru şi închideţi uşa. Hai, Witchy, să-i facem un ceai oaspetelui nostru. De care să fie? Chinezesc sau de mure? Sau poate amestecul dumnea­voastră special? Razor nu se aşteptase să-l găsească uşor pe Harry. întreaga poliţie din Atlanta nu fusese în stare să-i dea de urmă, dar Razor ştia despre o anumită domnişoară Rachel care locuia în Savannah, Georgia. Marea greşeală pe care o făcuse Harry în timp ce-l ruina cu premeditare, fusese să amintească mereu de această persoană. Uneori cu mîndrie, alteori cu înfri­gurare, dar îi spunea mereu „frumoasa dom­nişoară Rachel". Neştiindu-i numele de familie, lui Razor îi trebuise ceva timp pînă să o gă­sească, şi se dovedise a fi o mare surpriză ceea ce găsise. El o privi cum mergea cu seninătate pe hol, trecînd pe lîngă tapetul decolorat şi covorul uzat, de parcă s-ar fi găsit în saloanele cine ştie cărui castel italian. Razor avea aceeaşi senzaţie pe care o mai avusese cîndva, într-o sală a oglinzilor - ceva ireal, de parcă podeaua n-ar fi fost fixă, ci ar fi plutit. După cîteva clipe, se scutură de iluzia care-l dusese în urmă în timp, şi o urmă. Se întrebă din nou ce fel de femeie invită un străin în casă şi-i oferă ceai. îl aşteptase. Cu siguranţă că ea îi confundase venirea cu cea a unei alte persoane. Razor nu se simţea de ioc în largul său la gîndul acesta. Cum se putea ca ea să îl fi aşteptat, şi, dacă era aşa, ce credea că avea el de gînd să facă? în orice caz, nu era o actriţă atît de bună ca Harry.       Nu, nu se potrivea cu sentimentul de me­lancolie pe care-l inspira casa părăginită. Aşa cum aceasta nu se potrivea, la rîndul ei, cu conacul pe care Harry se Jăuda că-l va oferi domnişoarei Rachel a lui. Era o casă tip vagon, cu un coridor îngust, care se întindea de-a lungul unei camere de.primire mici, pînă la scările care duceau la etaj. Se opri, reze- mîndu-se de un stîlp cu o formă ciudată, care ajungea pînă la tavan, constituind pilonul de sprijin al treptelor. Ceva nu era în regulă. Ceva era misterios. Razor simţea nişte curenţi reci pe şira spi­nării, de parcă ar fi fost atins cu degete de gheaţă. La dracul Unde eşti, Harry? De la capătul coridorului, pisica se auzi mie- unînd, de parcă ar fi .răspuns. Totul era foarte straniu. Domnule Cody? Razor lăsă stîlpul şi se îndreptă spre lumină, de unde se auzea vocea lui Rachel Kimble vor­bind cu pisica. . Bucătăria fusese transformată într-o cameră de zi demodată, unde se putea observa şi un cămin, în care cărbunii încă ardeau, deşi seara de octombrie nu era răcoroasă. Cel puţin, nu i se păruse că ar fi fost, atunci cînd intrase. Casa părea bîntuită de curenţi de aer. Casă veche, decise el. Evident, bovindou-lui nu i-ar fi stricat o ramă nouă. O masă mică fusese acoperită cu o faţă de masă făcută din petice de pînză imprimată, peste care fusese aruncată o broboadă groasă, cu ciucuri roz. O lampă cu ciucuri roz atîrna din tavan pînă deasupra mesei, dînd o lumină sla­bă şi caldă. Razor avea senzaţia că se întor­sese în timp în anii 1800. Rachel luase dintr-un dulăplor, ale cărui uşi de sticlă erau montate înclinat, nişte ceşti de China albastre şi delicate, pe care le aşezase pe farfurioare acoperite cu şerveţele de hîrtie. El îi privi mişcările exagerat de lente în mo­mentul în care ceainicul începu să şuiere. în nişa cu fereastră arcuită, stătea întinsă pisica, privindu-l cu ochi galbeni pe Razor, care exa­mina în continuare camera. Doriţi ceaiul cu frişcă şi zahăr, sau lămîie, . domnule Cody? Mi-e indiferent. Nu prea-servesc ceai şi tar­tine. Un rîs uşor. Mă tem că nu am tartine. N-am mai mîncat de mult aşa ceva. Dumneavoastră? Nici eu. Sînt obişnuit mai degrabă cu cafea şi fursecuri. Da, cred. Aveţi o energie în dumneavoas­tră, care probabil că vine din cea generată de zahărul pe care îl consumaţi. ' Căldură? La dracu, chiar aşa era! Nu-şi dă­dea seama dacă era din cauza focului sau a luminii, dar din momentul în care intrase în casă, temperatura corpului nu încetase să-i crească. Crezuse că era din cauza furiei, sau poate a climei, aşa cum era în cazul celei din New Orleans, de unde venea. Atmosfera în Savannah era la fel de caldă şi de umedă, dar aici alterna cu acele atingeri ciudate, îngheţate, pe care le simţea din cînd în cînd. Sau poate că ceva nu era în regulă cu el. Nu, nu sînteţi bolnav, răspunse ea, de par­că i-ar fi citit gîndurile. Văzînd uluirea băr­batului, ea contihuă: o simt şi pe asta. Am auzit că şi alţi oameni au astfel de capacităţi de percepţie mentală. Cred însă că e mult prea devreme ca să acţionăm asupra sentimentelor noastre. Acele atingeri reci sînt plăcute totuşi, nu?         , Brusc i se înmuiară picioarele şi se pomeni aşezat la masă, simţind mîngîierea ciucurilor pe genunchi. Percepţie mentală? Prea devreme? Mă tem că nu am mai avut o astfel de experienţă pînă acum, continuă ea netulburată. Ce-o să facem acum? Staţi puţin! Nu ştiu ce se întîmplă aici, domnişoară Kimble, dar cred că nu înţeleg. Domnul Cody nu progresa,de loc. Rachel se întreba dacă să-i spună că urma să fie primul bărbat din viaţa ei. în vremurile acelea, fetele nu rămîneau virgine pînă la douăzeci şi patru de ani. Dar ea rămăsese. Nu ştia ce era aceea o poveste de dragoste adolescentină, sau dragoste la prima vedere. Nici nu prea avusese astfel de ocazii la şcoala de fete, iar atunci cînd terminase, învăţase deja cum să evite relaţiile cu bărbaţii. Prieteni da, cîţiva, dar nimic mai mult. Maicile îi promiseseră mereu că, într-o zi, fe­meia care o lăsase acolo avea să se întoarcă să o ia, dar acest lucru nu se întîmplase. încet- încet, pe măsură ce ceilalţi copii erau adoptaţi, Rachel înţelesese. Nu te ataşa, ca să nu suferi! Toţi cei la care ţinuse plecaseră. Chiar şi Harry. înţelesese despre oameni, în general, că erau ceva trecător. Mai înţelesese că Razor avea să fie ceva deosebit, însă el nu dădea nici un semn că ar fi fost conştient de acest lucru, încă. Deci, totul depindea de ea. Spuneţi-mi Rachel. Apelativul „domnişoa­ră" mă face să mă simt foarte bătrînă. Am să vă servesc cu ceai de mure. Păreţi un om întune­cat, care ţine în el o pasiune adîncă, sălbatică. Ea adăugă o măsură de ceai într-un vas mai mic şi, ţinîndu-l strîns în mînă, aduse ceainicul deasupra şi îl umplu cu lichidul aburind. Se întoarse, lăsînd ceaiul să se opărească şi puse pe masă zahărul şi frişca. în final, turnă băutura liliachie într-o ceaşcă şi i-o întinse. Tu nu bei? întrebă el. Ba da, însă eu am amestecul meu special, îşi puse în cană un pliculeţ făcut din pînză ţesu­tă în casă şi care conţinea ceai, turnînd apoi apă fierbinte din ceainic. Tu de ce bei ceva special, iar eu ceva obiş­nuit, din comerţ? . Pentru că nu vă cunosc destul de bine, ca să creez ceva anume pentru dumneavoastră. Deocamdată, sînt convinsă că vă va plăcea cel de mure. De ce nu încercaţi? Razor sorbea ceaiul de mure şi îi plăcea, deşi nu mai gustase niciodată aşa ceva. De fapt, el nu prea obişnuia să bea ceai, decît dacă era tare, dulce şi cu gheaţă deasupra. Spuneţi-mi, domnule Cody, de ce credeţi că vă aflaţi aici? Pe Razor însă nu-l interesau şaradele. Nu fusese niciodată omul conversaţiilor de salon, şi asta cu siguranţă avea să fie una de acest fel. Cu toate acestea, se auzi spunînd cu o voce care, cel puţin, se voia plăcută:         . Dacă eu trebuie să renunţ la „domnişoară", atunci şi tu poţi să nu-mi mai spui „domnule". Bine, Cody. El observă că ea nu se folosise de poreclă, Razor1, spunîndu-i pe numele de familie. Şi lucrul acesta era ciudat. Deşi oamenii îşi spun deseori pe numele de familie, lui nu-i spusese nimeni altfel decît Razor. Razor şi atît. Rachel scoase plicul de ceai din ceaşcă şi stoarse ultima picătură de lichid, apoi îl puse pe farfurioară şi luă o înghiţitură. Deci? De ce sînt aici? Ţi-am spus deja: îl caut pe Harry. Aş vrea să te pot ajuta, dar nu l-am mai văzut de cînd a cumpărat casa şi m-a adus aici. Dar ai mai primit vreo veste de la el? O, da, în urmă cu vreo opt luni. A spus că avea de terminat o treabă, ceva legat de un om pe care îl băgase în afaceri. Razor mîrîi. Ticălosul de Harry nici măcar nu încercase să-şi ţină în secret planurile abomi­nabile! Băgat? Da, asta a şi făcut. M-a băgat, dar în puşcărie! Puşcărie? Ai fost arestat? Ce nefericire! închisoarea a fost rezultatul final. S-a în- tîmplat după ce am transformat în bani lichizi tot ceea ce aveam pentru a plăti amenda. A trebuit să stau la zdup cîteva luni. Sună groaznic. „Micile greşeli" ale lui Harry au dus la un incident internaţional de proporţii, iar eu am fost exemplul public. îmi pare rău, n-am ştiut. însă sînt sigură că Harry a avut un motiv foarte întemeiat ca să dispară. Nu ştim întotdeauna de ce se întîmplă anumite lucruri. Femeie, n-a avut absolut nici un motiv! Să faci puşcărie e un lucru groaznic, şi nu există nici un motiv pe lume ca să determini pierderea companiei şi reputaţiei unui om. Ea se întinse şi-i acoperi mîna cu a ei. Miş­carea era naturală şi menită să consoleze, să uşureze, să aline. Numai că rezultatul fu altul. Razor avu o reacţie bruscă, de parcă ar fi aş­teptat mîngîierea. îşi împleti degetele cu ale ei şi respiră adînc. Rachel se uită dincolo de oaspetele său, fixînd un punct peste umărul lui stîng. Ne- privindu-l direct, părea să atenueze din intensitatea copleşitoare a atracţiei pe care o simţea. Deşi înţelesese, deşi îl aşteptase cu nerăbdare chiar, prezenţa reală a acestui bărbat era mult mai tulburătoare decît îşi imaginase vreodată. Ea îi simţea asprimea mîinii, care intensifica fluxul sentimental, aparte, dintre ei. Crede-mă, Cody. Uneori trebuie să cre­dem, chiar dacă nu înţelegem. Nici eu n-am crezut la început că aş putea avea încredere în Harry, dar am constatat că greşeam. Mare consolare, spuse Razor, furia răbuf- nindu-i pe neaşteptate, de parcă ar fi răspuns unei comunicări mute cu atingerea ei. Se opri puţin apoi, brusc, se răsuci ca să iasă din ca­meră. Pisica mîrîi încet. O adiere rece lovi ceafa lui Cody, în timp ce Rachel îl apucă şi mai strîns de mînă, silindu-l să se aşeze. • - Uite ce e, Rachel Kimble, nu ştiu care e jocul tău, adică al lui Harry, dar eu, cînd am ve­nit aici, ştiam deja ce fel de om este, i^r faptul că a dispărut lăsîndu-şi soţia în... asta - ochii îi alunecară pe tapetul scorojit şi pe linoleul cră­pat - nu e de natură să mă facă să-mi schimb părerea.        , Rachel nu-şi putu reţine amuzamentul. Un rîs voios uşor şi melodios, ca sunetul unor clo­poţei, umplu camera. O, Cody, dar nu sînt soţia lui. Asta credeai? Bineînţeles că asta credeam. întotdeauna a vorbit de tine spunînd „frumoasa domnişoară Rachel", femeia vieţii lui. Cine altcineva i-ar fi putut spune „domnişoară" unei fete aşa de tinere ca tine, dacă nu un soţ, un soţ foarte bă- trîn de altfel. -- Da, Harry este bătrîn, un bătrîn demodat, de şcoală veche. Are cîteva principii pe care insistă ca ceilalţi să le observe. Eu îi spun „unchiule Harry" şi, pentru că nu sînt măritată, el îmi spune „domnişoară Rachel". Harry e unchiul tău? Razor nu voise să-şi> arate uşurarea, dar o făcu. Da, e unchiul meu, sau cel puţin aşa spune el. Nu pot fi sigură de asta, pentru că n-am ştiut niciodată dacă tatăl meu a avut fraţi. De fapt, eu nici nu mi-am cunoscut tatăl, iar cărţile nu mi-au spus niciodată nimic, nici despre el, nici despre Harry. E ciudat, ştii? Despre tine mi-au spus că vei veni. -Ţi-au spus cărţile despre mine? Ei, nu numele, desigur. Nu ţi l-am ştiut ni­ciodată, dar despre tine mi-au spus. Pisica sări de pe pervaz şi veni către Razor, de parcă ar fi vrut să-l avertizeze să nu facă vreo mişcare necontrolată. Ascultă, Rachel, începu el, ce spui tu nu are nici un sens. Ce cărţi? Astea. Cu mîna liberă scoase un pachet de cărţi de joc. Nu erau din cele obişnuite, pe care Razor le mai văzuse. Erau mai mari, iar ima­ginile de pe ele înfăţişau personaje medievale, purtînd costume bizare. Cărţi de tarot[1], explică ea. Eşti ghicitoare? Imaginea confuză păru să se mai limpezească. Tot ceea ce vedea, înce­pea să capete sens. Pisica neagră, casa întu­necată, acea lumină ciudată, difuză, căldura care dogorea din cămin, toate erau pentru efect. Ai crezut că am venit ca să-mi ghiceşti? Las-o baltă. Nu cred o iotă din prostiile astea, iar averea mi-o făuresc singur.        * Rachel suspină în timp ce-i dădu drumul la mînă, şi începu să amestece cărţile.        - Nu, ştiu că n-ai venit pentru asta. Ştiu că nu crezi. Nu-i nimic, nici eu n-am crezut... înain­te. înainte de ce? N-are importanţă. Pisica mîrîi din nou. Cred că Witchy ar fi mai liniştită dacă i-ai vorbi puţin, spuse Rachel. încă nu e sigură de intenţiile tale. Pisica nu e sigură! pufni Razor. La dracu’, nici eu nu sînt foarte sigur. Tu eşti? Mai mult ca niciodată. Am să-ţi arăt. Con­tinuă să amestece cărţile şi, în sfîrşit, alese una pe care o ţinu cu faţa spre el. Da, cred că a- coastă imagine te reprezintă. Priveşte-o şi spu­ne-mi-ce vezi. Ascultă, Rachel, ţi-am spus deja că nu cred în chestiile astea cu ghicitul în cărţi, dar dacă ele îţi spun într-adevăr unele lucruri, atunci în- treabă-le unde e Harry şi apoi o sa mă car de aici. Vorbe mari. Chiar în timp ce vorbea, Razor ştia că, de fapt, încerca să se convingă pe el însuşi, nu pe domnişoara Rachel. Fusese cinstit atunci cînd îi spusese că nu credea în soartă, sau karma, nici măcar în dragoste la prima vedere. Nu credea în nimeni şi nimic, în afară de el însuşi, şi asta de multă vreme. îşi ţinuse viaţa în ordine şi sub un autocontrol riguros, pînă la apariţia lui Harry. Nu-şi putea explica cum de-l luase partener, aşa cum nu-şi putea explica cum de ştia ea că el nu avea să piece nicăieri, nu încă, nu în noaptea asta. Nu ştiu unde este unchiul Harry, Cody, dar dacă întrebi cărţile, s-ar putea'să-ţi răspundă. Nu ştiu întotdeauna cu precizie ce vor spune, dar îţi promit că-ţi vor vorbi, dacă eşti gata să încerci.   . Promit! Deci ştia unde se afla bătrînul ticălos. Razor nu-i prea înţelegea jocul, dar dacă, pen­tru a-l găsi pe Harry, trebuia să intre în horă, atunci exact asta va face. Pentru moment, cel puţin.                    . Bine. Dar dacă vei spune cuiva, vreodată, că am fost de acord cu chestia asta, am să neg totul. Nu, Cody, n-o vei face. Tu nu ştii să minţi. Acum, descrie-ţi cartea. El aruncă o privire. Este un cavaler, ca unul din cei de la cur­tea Regelui Arthur. E călare pe un cal alb şi are o sabie. Cerul este noros, iar vîntul bate. Cum arată? Era ciudat. Bărbatul din carte semăna puţin cu el. Are părul închis la culoare, şi are ochii că­prui. Da, şi el era brunet, însă ochii îi erau ce­nuşii. Şi, ca şi cavalerul, eşti energic şi brav. Poţi să domini, dar ai o inimă bună. Acum trebuie să te gîndeşti care este întrebarea ta. Nimic mai simplu - unde este Harry? Ea începu din nou să adune cărţile într-un singur teanc. Cred că în faţa ta stă o întrebare mai mare decît locul unde se află Harry. Trebuie să tai cărţile, Cody. Cu un suspin reţinut de neîncredere, el le separă în două grămezi şi le răsfiră puţin în mînă, auzind apoi zgomotul sec produs de reunirea lor într-un singur pachet. Şi-acum? Jucăm pe beţe de chibrit, sau te gîndeşti la ceva mai interesant? Ea îl ignoră, făcîndu-l să se simtă jenat fiindcă imprimase o notă frivolă unei probleme care, pentru ea, era în mod evident o treabă serioasă. Acum, Cody, taie cărţile de trei ori spre stînga. El se execută, după care ea formă din nou un singur pachet, punînd Cavalerul în mijlocul mesei, cu faţa în sus. Apoi, puse peste el prima carte.  • Această carte îţi acoperă destinul, Cody. Spune-mi ce reprezintă. Ce este? Da. Am scris ceva în josul fiecărei cărţi. Ci­teşte-mi. Razor clătină din cap şi dădu din umeri. Do- iuldewands[2]. • Un zîmbet larg înflori pe buzele fetei. Doiul de baghetă înseamnă îndrăzneală şi curaj. Eşti pe cale să începi o nouă afacere. Se opri cîteva clipe. însă mi-e teamă că mai în­seamnă şi faptul că ai o fire mîndră şi necru­ţătoare.                 ' Necruţătoare este într-adevăr termenul cel mai potrivit. în ceea ce priveşte noua afacere, nu prea am de ales. Cq se aude cu răspunsul la întrebarea mea despre Harry? Răbdare, Cody. Puse o altă carte, oblic, peste primele două. Aceasta îţi întretaie des­tinul. Reprezintă un obstacol în calea noii tale afaceri. Ce reprezintă?      El citi din nou titlul scris. Regele de pentaclu. E un tip care stă pe tron şi ţine în mînă ceva, ca o armă ninja. Este un pentaclu - o stea cu cinci colţuri, un simbol magic. Da, Regele ar putea fi un industriaş important, un bancher sau un om de afaceri. Ha, bancheri, oameni de afaceri! Mda, aici ai dreptate. Numai o minune i-ar putea face să-mi mai împrumute bani, cîte zile oi mai avea! Nu face afirmaţii pripite. Uneori trebuie timp ca să pătrunzi înţelesul cărţilor. Sînt convins. Pisica se ridică, se învîrti de cîteva ori în jurul cozii, apoi se aşeză la loc. Rachel puse cartea următoarea sub Cavaler, în poziţia corespunzătoare orei şase. Această carte reprezintă ceva care deja s-a întîmplat. Razor descrise imaginea:        - Este un cinci de pentaclu, un cinci întors. Uuu, dar trişti mai arată ăştia doi!         . Prin ce crezi că se aseamănă cu tine? Aş spune că sînt doi oameni lipsiţi de adă­post, care merg prin zăpadă pe lîngă o biserică. Bănuiesc că asta înseamnă că, fosta mea afacere m-a făcut să mă treacă toate răcorile. S-ar putea, dar cartea este cu susul în jos, ceea ce îi inversează înţelesul. Ar putea însem­na o întoarcere a roţii norocului. Sînt pentru. Cody era conştient că situaţia în care se afla îi făcea plăcere. Ea avusese dreptate în legătură cu acea senzaţie plăcută, de atingere. Era încă acolo, o simţea în stomac ca pe un coniac bun, care radia cădură de fie­care dată cînd privirile li se întîlneau. Cărbunii trosneau, pe măsură ce focul se stingea. Pisica începuse să toarcă monoton, iar Rachel, cu spatele la cămin, părea înconjurată de o aură. Cartea a patra este în spatele tău. O puse la stînga Cavalerului, în poziţia orei nouă. Ce reprezintă? Un şapte de pentaclu. Şi nu e întors. Cred că indică o pauză în desfăşurarea noii tale afaceri. Dezamăgirea a trecut, deci este o promisiune de succes. Ce-i drept, e drept, cam sînt în pauză. De fapt, afacerea mea s-a terminat de-a binelea. Următoarea carte, continuă ea, stă deasu­pra ta, te încoronează. Asta îmi place. Reprezintă o femeie care seamănă cu tine, Rachel. Poartă o mantie gre­cească şi are deasupra capului un fel de semn. Ce e mai interesant, însă, e faptul că mîngîie un leu. Asta înseamnă că mă vei face să devin un miel? Rachel încercă să nu-şi lase mintea să zboa­re. Interpretarea era atît de clară, încît simţea energia în vîrful degetelor. El nu credea ceea ce afla de la ea, dar nu era nici o problemă. Nici ea nu crezuse, pînă cînd spusele oamenilor îi adeveriseră premoniţiile. Ceea ce începuse cîndva, cu mulţi ani în urmă, sub forma unei răzvrătiri de şcolăriţă, devenise acum un modus vivendi. Continuă: Semnul de deasupra capului ei înseamnă infinitul. Reprezintă starea cosmică a vieţii eter­ne. Aceasta este esenţa ta, Razor Cody - spiri­tul mîndru al leului. Puse următoarea carte în dreptul orei trei. Aceasta se află înaintea ta. Arată ceva care se va întîmpla, probabil, în următoarele cîteva luni. Ei, da. Asta e cît se poate de clară. O altă carte întoarsă. Un opt de cupă şi reprezintă un om care se depărtează. Cred că vrea să spună că ar trebui să mă car, dracului, de aici. Nu, nu vezi că e întoarsă? Asta înseamnă că ai renunţat la spiritual în favoarea materi­alului, că alergi după succes, dar că eşti pe cale să descoperi dragostea. îmi place cum sună, mai ales partea cu succesul, dar dragostea? Poate în altă viaţă. Şi am impresia că interpretezi greşit. Toate cupele astea adunate deasupra mea n-ar putea să însemne că am să mă îmbăt suficient de rău, încît să-l ucid pe Harry, atunci cînd îl voi întîlni? Asta e? Cînd o să capăt răspunsul? Nu încă. Mai e. Puse o carte sub toate celelalte. Asta reprezintă lucrul de care te temi. Altă cupă, dar de data asta un nouă. Pentru prima dată Rachel ţinu cartea mai mult, pipăind-o cu degetele, într-o tăcere adîn- că. Ce e? Poate că o să mai servim nişte ceai? Nu eşti ceea ce vrei să pari. Eşti ahtiat du­pă succes, dar ţi-e teamă de el, Cody. La dracul Ştiam eu că toate astea sînt nu­mai prostii. Nu-ţi face griji. Vei căpăta ceea ce doreşti, dar exact de asta te temi. Următoarea carte îţi va spune mai multe despre părerea celor din jur despre tine. Din nou cupă. Un doi. Hopa, dar şi ăsta e întors. Ce înseamnă? Ea mişcă uşor din cap şi tresări scuturată de un fior. Nu sînt sigură. Cartea semnifică dragoste falsă, pasiune violentă, neînţelegere. , De data aceasta, Cody fu cel care tresări. Gheara pe care o simţea în piept îl făcea să nu mai ia spusele fetei în glumă. Dragoste falsă şi pasiune violentă? Credea că scăpase de asta cu ani în urmă. Pînă acum, cel puţin. Brusc, deveni din nou puştiul de altă dată, care-şi privea tatăl stînd lîngă o femeie, tatăl lovind fomeia, tatăl dispărînd în noapte pentru totdea­una. Rachel se întinse şi-i prinse din nou mîna. Ultimile două cărţi îţi vor răspunde la între­bare, Cody. Nu dispera încă. Prima din ele somnifică speranţa ta. O arătă cu mîna liberă. Ce reprezintă? Cavalerul meu, dar călare pe alt cal, şi de data asta e un Cavaler de pentaclu. înseamnă adevăr şi sprijin, eşti pe cale să (jăseşti sau să pierzi... bani? Asta sper şi eu, să-mi recapăt banii. Cody, îţi repet, uneori aceste lucruri nu somnifică ce crezi tu. Arată-mi în continuare, domnişoară Ra­chel, îmi place din ce în ce mai mult. Ea întoarse ultima carte. Razor rîse încet. Pînă şi eu sînt în stare să recunosc un nebun[3]. Un nebun întors. Dar e absurd, spuse ea moale. Nebunul să conducă o urmărire încununată de succes... Cody îi eliberă mîna lui Rachel şi se lăsă pe spătarul scaunului. Deci, în cele din urmă am fost condus într-o urmărire încununată de succes. Puteam să te scutesc de tot efortul ăsta, pentru că şti­am deja. Luă ceaşca de ceai, o goli dintr-o înghiţitură şi apoi, o puse absent pe broboada de lîngă farfurioară, privind-o pe Rachel care arăta cu degetul ultima carte'. Tresări. Deci cărţile ţi-au spus că o să vin. Ţi-au mai spus şi că voi aştepta. Ţi-au mai spus şi ce va urma acum? Da. Respiră adînc şi continuă: am mai aflat că ne vom îndrăgosti unul de celălalt şi că vei găsi o comoară. Ultimile cuvinte fuseseră spuse dintr-o sufla­re. îndrăgostiţi? Tu şi cu mine? Nu cred. Chiar în timp-ce vorbea însă, el avu o viziu­ne, o imagine tulburătoare - ea în braţele lui, sărutîndu-l, corpul ei unduindu-se pe lîngă al lui o viziune atit de clară, încît rămase fără grai. Cărţile vorbesc, Cody, iar eu nu le pot schim­ba răspunsurile. Pentru moment, el nu se mai putu controla. Inima i se zbătea în piept. Femeia aceasta nu era o ghicitoare, era o vrăjitoare veritabilă care-şi întinsese deliberat vraja asupra sa. Tre­buia să găsească o cale de a o opri, şi asta cît mai repede, înainte de a fi înghiţit de vîrtejul de senzaţii. O comoară? spuse el cu o voce răguşită, ignorîndu-i prima afirmaţie. Şi eu care credeam că numai Harry are darul ăsta. Se vede însă treaba că e o trăsătură de familie. Acelaşi lucru mi-l faci şi tu acum. -îţi fac? Ce? Mă ameţeşti cu cuvinte, mă vrăjeşti. îmi spui că aceste cărţi ţi-au anunţat venirea mea şi ca ne vom îndrăgosti unul de celălalt. Cărţile şi premoniţiile mele. Şi premoniţiile. Hotărît lucru, cel mai des fo­losit cuvînt în casa asta era „prea“: prea mult, prea bizar, prea incredibil. Domnişoara Rachel era frumoasă, deci era de înţeles de ce Harry vorbea întotdeauna despre ea cu atîta respect. Dar ea avea ceva periculos. Mistic şi periculos. Intuiţia acelui pericol îl făcu pe Razor să simtă că i se strînge stomacul. Timp de cîteva secunde, privind în adîncul acelor ochi nevino­vaţi de culoarea albăstrelelor, avu imaginea absurdă a unor pajişti însorite, pline cu flori, şi a unui cer albastru, punctat cu nori. Apoi, propria sa viziune reveni - erau în patul său şi făceau dragoste. Cine era nebunul în situaţia asta: femeia care ghicea în cărţi, sau un tip care tocmai pierduse tot şi care era bîntuit de vedenii cu scene de dragoste, floricele şi norişori? N-o să-mi dai răspunsurile de care am ne­voie, nu?   x Nu pot să-ţi spun decît ce mi se arată, răs­punse ea. Mai vrei ceai? Ceai? Nu, ce mi-ar trebui mie acum este un whisky cu apă. imi pare rău, nu am alcool în casă. Nu face bine psihicului, dar am să cumpăr mîine. Acum, dă-mi voie să string ceştile şi apoi te voi condu­ce în camera ta. Rachel se întinse după ceaşcă şi farfurioară. Razor nu înţelesese ce se întîmplase, decît - după ce totul se terminase. Ea ridică farfurioara şi, de parcă n-ar fi observat că ceaşca era chiar în spatele ei, o atinse răsturnînd-o de pe masă şi spărgînd-o în zeci de cioburi. Oh... murmură ea, eram atît de concen­trată asupra cărţilor, încît nu am observat cînd ai pus-o acolo. Bine, dar era chiar sub nasul tău. Văzîndu-i figura disperată se mai potoli. E greşeala mea, mai spuse, şi se aplecă să strîngă cioburile. Sub nasul tău, repetă el... Razor ridică o­chii, privi la fata care stătea la celălalt capăt al mesei şi se opri. Da, nu încăpea nici o îndoială, îi privi ochii care-l fixau sfidător - ochi care nu vedeau.                Dumnezeule, eşti oarbă!       Desigur, răspunse ea moale. Credeam că ştii.   [1] - set de 22 cărţi folosite la ghicirea viitorului [2] baghetă magică [3] Personaj din cărţile de taroţ, echivalentul jokerului din cărţile obişnuite de joc

Umbre din trecut de Ivy Valdes CAPITOLUL I Deseori mă întreb ce s‑ar fi întâmplat dacă nu ne‑am fi oprit la acel hotel anume, dacă nu aș fi văzut întâmplător acea scrisoare cu acel scris familiar – înspăimântător de familiar. Viața mea ar fi mers mai departe fără să știu, fără să suspectez nimic? Zilele s‑ar fi transformat în luni și lunile în ani, în timp ce aș fi rămas într‑o ignoranță binecuvântată? Probabil. Și acum încă, știind ceea ce știu, totul pare atât de imposibil. Dar, pe de altă parte, este dificil să‑ți dai seama că a fost un timp când n‑am bănuit nimic, când nu aveam îndoieli și temeri și neliniști. Mă întreb dacă a fost cumva norocul care ne‑a adus la acel mic hotel din Bavaria? Sau destinul? Nu îndrăznesc să ghicesc. Dar știu că după aceea nimic nu a mai fost la fel. Și totuși n‑am avut presentimentul dezastrului. Un hotel simpatic, într‑un frumos sat bavarez… Cum era să bănuiesc că pentru mine, în spatele fațadei zugrăvite, pândea nenorocirea? Și chiar dacă aș fi bănuit, n‑aș fi putut face nimic, pentru că acesta era singurul hotel și am fost obligați să oprim acolo pentru că eram deja la ananghie. Bucluc pentru care Michael, fiul meu, era responsabil în realitate. — De ce mă învinovățești pe mine? a întrebat Michael, când, mai târziu, i‑am spus asta. Nu m‑am așteptat ca Clive să urce pe munte cu mine. Nu mai e la vârsta asta. — Chiar asta e problema, i‑am zis înfierbântată. Tu l‑ai tachinat și el s‑a ambalat. Așa cum după aceea l‑ai luat peste picior, determinându‑l să alerge cu mașina pe șosea. — Pe cuvânt, mamă! Michael, care avea cincisprezece ani și era sigur pe el, se agita dintr‑un loc în altul, stingherit. Zău, exagerezi. Nu exageram. Și el știa asta. Fusese toată ziua într‑o dispoziție groaznică, care se înrăutățea, și cu chef de ceartă. Deși Michael este singurul meu fiu și înseamnă pentru mine mai mult decât orice pe lume, cu excepția lui Clive, sunt momente când întinde coarda până la a mă face să explodez. Apoi îmi amintesc că este foarte mult și fiul lui Johnny… Moștenise dispoziția foarte schimbătoare a tatălui său, astfel încât farmecul îi alterna cu înfumurări și supărări. Este extrem de imprevizibil. Atât de diferit de Clive, care, în cele douăsprezece luni ale căsătoriei noastre, dovedise temperamentul cel mai constant. Dar în această zi specială, Michael îl scosese pe Clive din răbdări. Și eram supărată. În definitiv, acesta nu era genul de vacanță pe care și‑l dorea Clive. Îmi amintesc de broșurile pe care le adusese acasă. Pliante mari lucioase, care păreau să radieze soare și căldură, care vorbeau de zile tihnite, petrecute navigând sub cer albastru, în jurul insulelor Greciei. — Ce plictiseală! murmurase Michael în timp ce le răsfoia nerăbdător paginile. O să ni se acrească de mare. N‑am putea să mergem undeva în munți – undeva în Bavaria? O spusese la întâmplare. Mai târziu a recunoscut că ar fi putut la fel de ușor să aleagă Austria sau Elveția sau Dolomiții. A fost un ghinion că s‑a întâmplat să pomenească Germania. Arătând mai multă considerație decât merita fiul său vitreg, Clive a amânat pe altă dată ideea unei croaziere. — Mai sunt și alți ani, a spus el, ridicând ușor din umeri a resemnare. Și am sentimentul că Michael își va face curând planurile lui independente de vacanță. Și ai vrea să meargă cu noi, cel puțin în acest an, nu, Linda? Așa că broșurile colorate au fost puse deoparte și am ajuns în Bavaria – toți trei. Dar de când am ajuns acolo, nimic nu ne‑a mers cum trebuie. Ne‑a dat probleme mașina, cerul a fost în cea mai mare parte cenușiu și Michael a stârnit certuri la cea mai mică provocare. — Care‑i rostul acestei deplasări cu mașina dintr‑un loc în altul? tot întreba el. Vreau să merg pe jos. Să urc. Ți‑ar prinde bine, Clive. Se adresa întotdeauna tatălui său vitreg cu numele mic. Hai! Ai fost prea mult timp prizonierul biroului. Ai nevoie de exercițiu.   În acea dimineață anume norii s‑au împrăștiat și, pentru prima oară, am văzut crestele munților, descriind un zigzag pe cer. Soarele ajungea până la pantele mai joase ale munților și brazii înalți aruncau umbre lungi peste pajiști. Plouase în timpul nopții și iarba avea un miros plăcut, dulceag și proaspăt. Florile care creșteau pe marginea drumului își ridicau petalele încă ude și, întrucâtva prematur, pe verandele vilelor din lemn apăruseră umbrele de soare. Dar, când mă gândesc înapoi la acea zi, nu îmi amintesc atât de mult razele de soare de la începutul dimineții, cât furtuna care a venit mai târziu. Și acea așteptare lungă, lungă, în lumea de deasupra norilor, când nerăbdarea s‑a transformat în neliniște… Norii de furtună se adunau deja, când am ajuns la micul local Eibsee, care are forma unei cupe la poalele vârfului Zugspitze, cel mai înalt munte al Germaniei. Michael a coborât din mașină și cu un gest scurt și‑a dat pe spate părul care îi cădea întotdeauna dezordonat peste frunte. Privea în sus la muntele care se profila atât de înalt deasupra noastră. Norii negri îi înconjurau vârful, însă soarele care strălucea în spatele lor lumina crestele, astfel că masa care se învolbura, părea pe alocuri învăluită cu un strat de argint. — Nu îl fotografiezi? l‑am întrebat. Michael n‑a răspuns. Nu cred că mă auzise. Părea pierdut pentru orice cu excepția frumuseții sălbatice a acelor nori prevestitori de furtună, care sporeau dramatismul unui orizont deja dramatic. Îi plăceau munții și crestele lor minunate. Dar, de pe altă parte, lui Johnny îi plăceau… — Hai, a spus Clive, luându‑mă de braț. Să urcăm sus cu trenul. Ne putem întoarce cu cabina. Am părăsit lacul mărginit de copaci și traversând o întindere deschisă de pajiște am ajuns la o stație mică. Când am sosit acolo a apărut unul dintre trenurile cu roți dințate care uruie pe drumul ce duce sus la Zugspitze. Am găsit locuri și curând eram purtați pe panta abruptă, printr‑o pădure de brazi. Lacul verde de jos s‑a zărit numai într‑o licărire scurtă, apoi am tot urcat din ce în ce mai sus, într‑un ritm constant, destul de smucit, la început printr‑o zonă densă de pădure, iar apoi, după ce liziera pădurilor a rămas în urmă, peste un peisaj aspru, pustiu, format din bolovani și pământ sfărâmat. Brusc s‑au aprins luminile și ne‑am cufundat într‑un tunel scobit în inima munților. O veșnicie de tunel. Trenul se târa prin întuneric, ca un ac care își trasa drumul de‑a lungul corpului unui șarpe. Nu era nimic de văzut acum decât vagonul luminat și cei aproape doisprezece oameni care îl umpleau. Mâna lui Clive a atins‑o pe a mea și a apăsat‑o cu blândețe. — Îți place călătoria? a întrebat el. — E o experiență. — Ei bine, mai sunt peste patru mile, așa că așează‑te confortabil, Michael… S‑a aplecat în față. Știi că le‑a trebuit un an și jumătate la o mie de oameni, ca să construiască acest tunel ? L‑am văzut pe Michael că se uită la mâna lui Clive. O apăsa încă pe a mea. Am tras‑o instinctiv. — O risipă de timp și de bani, a spus Michael cu o ridicare din umeri dezinteresată. — Acest tunel! O risipă? În vocea lui Clive s‑a resimțit enervarea. Observase direcția privirii lui Michael și a știut de ce mi‑am retras mâna. Însă e o lucrare minunată de inginerie. — Asta încurajează oamenii să fie leneși. Nu? S‑a uitat sfidător la Clive. Stăm toți aici. Și lăsăm trenul să facă treaba. Numai într‑un mod se poate urca un munte – cu piciorul. — Nu suntem toți sportivi ca tine, i‑am spus repede. Poți să mă imaginezi pe mine urcând acest munte? — Presupun că nu. Însă Clive ar putea sau… În privirea lui cenușie era o licărire provocatoare. Nu, poate că nu. — N‑aș vrea să încerc. Nici tu. Ei, te rog, Michael, nu începe o nouă ceartă. — Cine se ceartă? Am spus numai că a fost o risipă și… — Las‑o baltă, te rog. S‑a refugiat înapoi pe locul lui și s‑a uitat pe fereastră la tunelul negru. La colțurile gurii avea mici riduri și stătea încruntat. Era cu adevărat fiul meu? Uneori mă întrebam! Se schimbase atât de mult în ultimele câteva luni, încât adesea simțeam că găzduiam, hrăneam și culcam un străin. Nu numai manierele i se schimbaseră, ci întreaga atitudine față de viață. La cincisprezece ani era înalt și subțire, rapid în mișcări, cu mici pistrui pe nas și o notă de iritabilitate pe buze. Și era dezordonat în obiceiuri, în privința îmbrăcăminții și indolent cu părul lui. — Totdeauna ai stat după el cu peria de haine? Obișnuia să întrebe Clive, care era extrem de ordonat. Nu poate să aibă grijă de el însuși? Putea, dar n‑o făcea. Haina aruncată la întâmplare pe un scaun… pantofii azvârliți în mijlocul camerei și lăsați ca oricine să se poată împiedica de ei… Tunsul care era fie amânat, fie uitat… Știam că făcea lucrurile astea dinadins. Cu singura intenție de a‑l irita pe Clive. Așa cum începea să enerveze pe cineva, tot așa de neașteptat își manifesta farmecul. Tot așa cum făcea și Johnny… Și mă mai întreb de ce eram supărată pe el. — Ai adormit? Linda? Clive m‑a bătut ușor pe umăr. Coborâm. Până aici merge trenul. Am sărit în sus, speriată brusc și mi‑am luat geanta și haina de ploaie. Stația terminală a căii ferate Zugspitze este într‑adevăr subsolul hotelului Shneefernerhaus. Dar deși eram aproape de creastă, nu ajunsesem de fapt la ea și ieșind afară la lumina zilei am văzut cabina telefericului care în patru minute te transportă până pe vârful muntelui, la o înălțime de aproximativ două mii de picioare. — Vreau să merg sus pe jos. În vocea lui Michael se simțea emoția. Uite, mai sunt și alții care urcă. Te rog, mamă! Urcușul e ușor și nu simt că am realizat nimic dacă nu merg cel puțin o parte pe jos. M‑am uitat nesigură la Clive. Norii erau joși, peste vârful muntelui, depărtându‑se uneori încât pentru un moment creasta se profila pe masa neagră învolburată, apoi se îngrămădeau, încât nu se mai vedea nimic decât cerul amenințător. — Mă duc sus cu el. Clive a sesizat neliniștea mea. Sigur e un restaurant în vârf. Ne aștepți acolo. — Aș prefera să merg singur, a protestat Michael. — De ce? — De‑aia… Oricum, n‑o să reușești. Clive s‑a abținut. — Nu sunt chiar ramolit. Dacă tu poți să urci, atunci pot și eu. Hai! Și înainte de a putea protesta, plecaseră.   Nu știu câte cești de cafea am băut în acel restaurant pe vârful muntelui Zugspitze. Și nici cât am așteptat nu știu. A părut o veșnicie. Era rece acolo sus. Și mohorât. M‑am uitat în jos din cabină, prin ceața care se mișca, la excursioniștii care, uneori câte doi, ocazional grupuri mici, urcau în șir indian pe o potecă care părea îngustă și accidentată. Clive nu era obișnuit să meargă pe un asemenea drum greu. De fapt se ducea peste tot cu mașina și se mișca foarte puțin pe jos. M‑am uitat la acele siluete mici, singuratice cu neliniște. Mersul părea dificil și dacă Clive aluneca sau se lovea… Oh, n‑am să‑l iert niciodată pe fiul ăsta încăpățânat al meu. Abia am ajuns în vârf, când s‑a auzit bubuitul unui tunet, surprinzător de puternic. A reverberat în jurul muntelui, încât ecoul a fost transmis încoace și încolo, dintr‑o parte în alta, până ce aerul a părut că se cutremură. Apoi s‑a văzut un fulger orbitor. M‑am grăbit la restaurant și când am deschis ușa a început și ploaia. Nu câteva picături răzlețe, ci o aversă în toată regula, care a durat și iar a durat… Am comandat prima ceașcă de cafea. Fusesem agitată înainte. Acum eram disperat de neliniștită. Ferestrele se aburiseră, împiedicându‑mă să mai văd lumea cenușie de afară, însă pe deasupra zgomotului vocilor puteam auzi bătaia ploii în geamuri. Din când în când, ușa se deschidea brusc și câte un grup de excursioniști, uzi dar râzând, intrau zgomotoși înăuntru. Nu păreau să arate mai rău după experiența avută. Însă Clive ura totul, acolo afară, în ceață și ploaie. Nu era nici măcar genul căruia îi plăcea să stea în aer liber. De ce nu se putuse Michael mulțumi să ajungă până aici sus, pe calea cea mai ușoară? Și acum furtuna se potolise deja, ploaia slăbise puțin și, în cele din urmă, prin ferestrele aburite, am văzut razele soarelui pătrunzând printre nori. Era o priveliște minunată. Viața și căldura se prelingeau înapoi și acest loc înalt, care păruse atât de mohorât, căpătase pe neașteptate o frumusețe proprie. Am părăsit restaurantul și urcând câteva trepte am ajuns la o platformă care era într‑adevăr o terasă, numai că azi nu aveau scaune pe ea și nici oameni care să se bronzeze la micuțul soare prețios. Ceața cenușie se dispersa repede și, deși zăbovea mai jos, aici sus cerul era albastru. Pentru prima oară am văzut crucea aurie care marca punctul cel mai înalt de pe Zugspitze și, dincolo de el, deasupra unei mări de nori, era o panoramă magnifică de creste muntoase, unele acoperite de zăpadă. Încă nici un semn de viață de la Clive sau Michael. M‑am întors la restaurant și am mai comandat cafea. După o jumătate de oră a intrat Clive. Era singur. A stat un moment în ușă, răsuflând din greu. Restaurantul era aglomerat și la început nu m‑a văzut. Cei mai mulți excursioniști, deși uzi, păreau bine dispuși. Nu însă și Clive. Corpul lui înalt, subțire, era ușor încovoiat și ceva în atitudinea lui exprima deprimare. I‑am făcut semn cu mâna. Și‑a scos mantaua de ploaie, a scuturat‑o și apoi și‑a făcut drum prin mulțimea zgomotoasă care sporovăia, spre masa mea. — Unde‑i Michael? — Nu te îngrijora! Nu l‑am pierdut pe fiul ăsta al tău. În vocea lui am detectat o notă ușoară care suna în mod suspicios a regret. Nemulțumit cu greul de parcă a trebuit să se ducă până la capăt. Sus la o cruce sau altceva, care marchează vârful. S‑a așezat greoi. Am turnat niște cafea în ceașca mea și am împins‑o spre el. Arăta obosit. Și ud. Și nefericit. Pelerina ușoară îi protejase haina dar pantalonii umezi i se lipeau neplăcut de picioare. Părul, de obicei bine periat și uns, i se răvășise și pe figură avea o împroșcătură de noroi. Șezând acolo, în hainele acelea mototolite, arăta diferit față de Clive Petterson, care, ordonat și aranjat, pornea în fiecare dimineață la biroul lui din City. — Aveam nevoie de așa ceva! A băut ceașca aproape dintr‑o înghițitură și a împins‑o înapoi ca să i‑o umplu din nou. Te apucă setea până ajungi aici sus. — N‑ar fi trebuit să te încumeți, i‑am reproșat eu. Michael e obișnuit cu excursii lungi, dar tu nu ești. S‑a uitat brusc în sus. — Și am aproape cincizeci. Asta vrei să spui? — Nu exact, dar e adevărat. Am râs. Și tu, și automobilul tău sunteți niște tovarăși așa buni, încât nu este obișnuit nici un exercițiu mai serios. — Linda, nu începe! Pumnul i s‑a încleștat. Am obosit să‑l tot aud pe Michael insinuând tot timpul că sunt un „fost", dar, te rog – nu și tu. Își ieșise din fire. Pentru prima oară de când eram căsătoriți se referise la Michael ca „acest fiu al tău". La colțul buzelor avea riduri neobișnuite și vocea, scăzută până la șoaptă, era ursuză. Am pus încet jos cana cu cafea. — Ce mai spunea Michael? — Nimic. Cu excepția că ar fi mers mai repede dacă era singur. — E o nesăbuință din partea lui. Și o impolitețe. — Dar se întâmplă că e adevărat. Știi, Linda… A surâs cu subînțeles. M‑am cam făcut de râs. Nu mi‑a plăcut niciodată înălțimea, mai ales pe ceață și ploaie… da, e posibil să fii ajutat pe pante relativ ușoare, de un adolescent – mai ales când știi că te disprețuiește deja. Am inspirat adânc. Brusc am fost conștientă de zgomotul din restaurant, de clinchetul paharelor și discuțiile care se desfășurau în diverse limbi. Și pe deasupra zgomotului, ecoul acelui cuvânt – dispreț. — Vorbești serios? l‑am întrebat. — Nu o spune în cuvinte. Dar știu ce simte. Și știi și tu. N‑am nici o șansă, nu? Vreau să spun, tatăl lui fiind genul de om care era… Băieții totdeauna admiră tipul atletic, aventuros. Crede că ai fi putut să găsești ceva mai bun. Și e adevărat. S‑a aplecat spre mine. Te‑ai fi putut căsători cu cineva de vârsta ta – cu cineva mai aproape de Johnny. Johnny! Nu știa… nu avea nici un motiv să bănuiască cum fusese viața mea cu Johnny. Și nu puteam să‑i spun. N‑ar fi fost cinstit pentru Michael. — Poate, i‑am spus cu delicatețe. Însă s‑a întâmplat să mă îndrăgostesc de tine. — Ăsta a fost norocul meu. Ochii lui, vicleni și iscoditori, mă priveau atent. Adeseori mă întreb ce am făcut ca să merit fericirea pe care mi‑ai adus‑o. — Clive… Îmi căutam cuvintele. Te rog nu mă aureola. Nu mi se potrivește și dacă ți‑ai da seama cum… Un scaun a hârâit pe podea și ridicând privirea l‑am văzut pe Michael șezând la masa noastră. Nici unul dintre noi nu‑l auzise intrând. Clive și‑a îndreptat umerii și linii mici, de supărare, i‑au încrețit din nou fruntea. — S‑a descurcat bine, a spus Michael arătând cu capul spre tatăl lui vitreg și servindu‑se cu cafea în același timp. Nu ți‑a plăcut, nu, Clive? Oh, a fost grozav acolo afară, mamă. Pot înțelege de ce tatăl meu iubea atât de mult munții.   La întoarcere Clive a vorbit puțin. Cabina trecea peste pilonii care stăteau, țanțoși ca niște giganți, coborând pe versantul muntelui, legănându‑se de pe vârful Zugspitze până la Eibsee, unde lăsasem mașina, și curând am fost din nou pe șosea. Soarele pătrunsese prin ceață, însă străzile erau încă ude. Clive se îndrepta spre Garmisch‑Partenkirchen, unde trebuia să înnoptăm. — De ce trebuie să stăm în oraș? a întrebat Michael, de pe bancheta din spate. N‑am putea sta undeva, în afara orașului? — Mamei tale îi plac hotelurile confortabile. În vocea lui Clive se strecurase o notă de iritare. Nu pot s‑o las să se chinuiască oriunde. — Uf! Ce locuri! cu armături de crom și chelneri servili. Ei poftim… Michael îmi suflă în ceafă. De ce alergi atât de repede, Clive? De ce te grăbești? — Nu‑mi plac hainele ude. Clive ținea mâna strâns pe volan. Am simțit o senzație de tensiune. Făcea pe grozavul. Nu era nici o îndoială în privința asta. Să se grozăvească în propria mașină, față de fiul său vitreg, dovedind că cel puțin aici stăpânea complet situația. Mi‑am luat privirea de la priveliște și mi‑am ațintit‑o asupra feței concentrate a lui Clive. — E nevoie să mergem atât de repede? am întrebat. — Nu‑ți face griji, mamă. Lui Michael îi plăcea călătoria. Automobilul ăsta vechi nu e capabil să întreacă vreun record. Sau e? Pentru că în timp ce Michael vorbea, Clive accelera. Dă‑i înainte! Mai repede! Ce plăcut e. M‑am lăsat pe spate în scaun și cu ochii pe jumătate închiși, m‑am relaxat. Clive era un conducător bun și șoseaua era aproape goală. De o parte și de alta se întindeau câmpuri până la poalele munților; erau case izolate și acum ne apropiam de sat. Am zărit în trecere o biserică cu o cupolă în formă de ceapă și, dincolo de ea, un grup de case. Șoseaua făcea o curbă și pe neașteptate am văzut o căruță încărcată cu fân apărând la o răspântie. Clive a făcut o mișcare laterală. Am fost aruncată în ușă. S‑au auzit scrâșnetele frânei apoi o bufnitură, în timp ce mașina a aterizat pe câmp, cu o aripă îndoită într‑un pom. — Mamă, ești bine? Am clipit, apoi am dat din cap. Când m‑am redresat l‑am văzut pe Clive. Era încovoiat pe volan. — Nu‑i nimic. Când mi‑am pus brațul în jurul lui a ridicat capul. Culoarea i se scursese din obraji și își apăsa mâna pe piept. Am văzut căruța venind și apoi – trebuie că mi‑am pierdut cunoștința. — S‑a lovit? a întrebat Michael, care coborâse din mașină și avea ușa deschisă. — Nu mai face zarvă… Clive se lupta să stea drept. – Dacă m‑aș putea odihni puțin, am putea merge mai departe. M‑am uitat neliniștită în jur. Bătrânul care conducea căruța se uita peste umărul lui Michael, clătinând din cap și murmurând ceva despre „străinii ăștia". O femeie ieșise dintr‑o casă apropiată și, ceva mai departe, pe șosea, am văzut atârnând afară firma aurită a ceea ce părea a fi un hotel. — O să stăm aici în noaptea asta, i‑am spus lui Clive. Poți să mergi cam două sute de metri? El a dat din cap. A ieșit încet din mașină și Michael, punându‑i o mână pe sub braț, l‑a ajutat să meargă pe șosea. Așa că, din întâmplare, am ajuns la Hotelul Anna‑Maria. Și, deși nu aveam nevoie să suspectez ceva în acel moment, odată ce am trecut pragul, nimic nu a mai fost exact la fel cum fusese înainte.

Iubire de departe de Francoise Augier  Capitolul 1   Ralph... murmură Mona Collins în somn, întorcându-şi fără încetare, într-o parte şi alta pe pernă capul blond frumos. Oh! Ralph. Tocmai pusese stăpânire pe buzele sale, în mod senzual şi seducător. Ea îi savura sărutările şi cedă mângâierilor. Braţele lui Ralph o înlănţuiră acum. Cât era de bine să-i aparţină în întregime acestui bărbat şi să-l poată mângâia ascultându-i bătăile inimii! îl iubea. Îl iubea pe Ralph Harper din toată inima. Cunoscuseră împreună acea clipă minunată în care două fiinţe nu mai formează decât un singur trup. Zgomotul unui motor, în depărtare, o trezi aducând-o cu brutalitate la realitate. Incapabilă să se sustragă visului, Mona întinse mâna spre Ralph. Şi-o lăsă imediat să cadă: nu era acolo. Era singură. Oare de ce trebuia să se mai gândească la el? se întrebă. Dădu pătura la o parte. Dacă prezenţa lui ralph nu era decât o halucinaţie, faptul că-l dorea era o realitate, ascunsă cât mai adânc în fiinţa sa, dar mereu prezentă. Mona îşi reproşa că se gândea astfel la acel bărbat absent de mulţi ani. Încercă să se calmeze, se întoarse în pat oftând şi făcu un suprem efort pentru a uita, dar în zadar. Ca întotdeauna, trecutul îi reveni în memorie. Pe atunci avea optsprezece ani şi toată nepăsarea tinereţii. Oare ce fată tânără nu s-ar fi îndrăgostit nebuneşte de Ralph Harper? La douăzeci şi trei de ani, avea misterul şi seducţia unui bărbat matur. Începuse să lucreze de foarte tânăr ca muncitor la zăcămintele petroliere şi se călise considerabil în timpul acelor ani. Totuşi, dăduse dovadă de o mare tandreţe, încât fu la fel de uimită ca şi în faţa acelui sentiment minunat care se amplifica între ei. Mona îşi amintea perfect prima lor întâlnire... Era într-o zi foarte călduroasă, cum Texasul cunoştea uneori. Mona, în vacanţă, profitase de libertate pentru a se duce să hoinărească în apropierea sondelor. Spre deosebire de mama sa, îi plăcea nespus acele locuri, să respire mirosul special al petrolului brut care tocmai se extrăgea şi să privească feţele brăzdate de riduri ale muncitorilor. Toată lumea o cunoştea: se ştia că era fiica lui Bob Collins şi nimeni nu-i adresase vreodată vreo remarcă nepoliticoasă. În acea zi nu avusese ochi decât pentru un bărbat. Înalt şi slab, cu părul şaten ondulat, care-i ieşea de sub cască, se oprise lângă ea şi-o măsurase îndelung. În ochii verzi-cenuşii strălucea o licărire intensă care o tulbură profund. Descumpănită, roşii: cum să reziste oare farmecului pe care-l emana acel necunoscut? Chipul bronzat şi mâinile lungi, suple şi agile, o fascinară. După ce-şi terminase munca, el se îndepărtase. Mona se simţi în mod inexplicabil pierdută şi începu să-l urmărească pentru a-l ajunge din urmă puţin mai departe, la umbră unui camion. Îl abordă cu un zâmbet. — Sunteţi nou? El lăsă ochii să-i alunece peste picioarele lungi, înainte de a răspunde laconic: — Da. — Nu-mi amintesc să vă fi întâlnit deja. — Tocmai am sosit. — Vă gândiţi să rămâneţi mult timp? — Nu ştiu. Nu am încă planuri foarte precise. — Sper că vă place aici. — Nu-i prea sigur! Sub privirea insistentă, Mona rosi, în acelaşi timp tulburată de acest bărbat şi uimită de propria purtare; niciodată nu simţise un val atât de vertiginos de emoţii ameţitoare şi fermecătoare. Şi totuşi, nu schimbaseră decât o privire. — Scuzaţi-mi indiscreţia. La revedere. Ultimele cuvinte fuseseră murmurate cu o voce atât de şoptită, încât de-abia se auzea. Apoi plecă, aproape alergând, atât de provocator i se păruse comportamentul ei. În timpul după-amiezii, Mona evită cu grijă să-l reîntâlnească şi discută cu muncitorii pe care-i cunoştea. Cu toate acestea, n-avea decât o dorinţă: să rămână acolo şi să-l contemple pe acel bărbat care o fascina. Dar dacă o surprindea în timp ce-l spiona? Aproape fără să vrea, Mona nu putu rezista plăcerii de a-l privi. O ultimă oară! Prea absorbit de munca sa, el n-o remarcase. Cuprinsă de senzaţii ciudate, Mona se întrebă ce i se întâmplase. Oare ce putere avea pentru a o vrăji astfel? Mări pasul şi se grăbi spre garaj. Îndată ce deschise portiera maşinii sale, observă o foaie de hârtie mototolită, pusă pe scaunul pasagerului. Fără să lase să se vadă nimic din surpriză, se instală la volan, le spuse la revedere prietenilor şi demară, apoi aşteptă să ajungă la o anumită distanţă de şantier pentru a se opri. Despături scrisoarea cu o mână tremurătoare; era doar un număr de telefon. Fără nume, fără adresă. Dar n-avea nicio îndoială despre originea acestui mesaj. Cu inima palpitând, porni din nou cu toată viteza. Nu-i lipsea tupeul! se gândi ea. În cazul în care crede că mă voi grăbi spre telefon, se înşală! Şi totuşi. Doar faptul de a se gândi la el, la braţele puternice, la cămaşa udă de transpiraţie care i se lipea de piele, de blugii prăfuiţi mulaţi pe el, acest simplu fapt o tulbura teribil. Îşi dorea la nebunie să se cuibărească lângă el, în braţele sale. Necunoscutul acesta îi ocupa deja toate gândurile. Nu, nu-i va telefona! Va fi visul său. Va păstra foaia de hârtie cum se păstrează o comoară secretă, în adâncul fiinţei sale. De altfel, la ce bun să arunce acest bilet, pentru că numărul îi era deja întipărit în memorie? În seara aceea, cina i se păruse interminabilă. Mama sa, foarte mondenă, nu înceta să comenteze micile evenimente ale zilei. Îndată ce masa se termină, Mona se refugie în camera ei; simţea nevoia să fie singură. În mod reflex, se opri în faţa oglinzii care-i reflectă imaginea unei femei radioase şi încă toată agitată de tulburarea pe care fascinantul necunoscut i-o trezise. Îi citise în privire o admiraţie pe care nu şi-o putuse ascunde. Un amestec irezistibil şi totuşi înssăimântătoare de aroganţă şi de seducţie. Gânditoare, se întinse pe pat. Pentru prima dată în viaţă, avea de-a face cu un adevărat bărbat, atât de deosebit de cei pe care îi cunoscuse până atunci! Da, într-o zi o va lua în braţe. La această idee, se înfioră. Totul în atitudinea sa, dovedea că acest bărbat nu mai avea nimic de învăţat de la viaţă. Dar de la dragoste? Mona se ridică şi se duse la fereastră pentru a privi prin perdelele de dantelă albă; grădina pe care un peisagist la modă i-o aranjase mamei sale. Dar, în loc de flori, vedea un chip subţire şi bronzat. Oare de unde îi venea acea senzaţie că dacă voia să se apropie prea mult de acest bărbat, îşi asuma un pericol? Să fi fost tocmai din cauza experienţei sale? Brusc, avu o certitudine absolută, de netăgăduit: acel bărbat cunoştea viaţa şi dragostea. Nu mai avea decât o singură nădejde: să înveţe totul de la el. Mona îşi duse mâna la faţă. Îi ardea. Niciodată vreun bărbat nu avusese un asemenea efect asupra sa! Oh! Desigur, unii o curtaseră şi chiar o sărutaseră, dar fără să meargă mai departe. Nu le-ar fi permis ea. Niciodată nu simţise pentru ei un sentiment adevărat. Ştiuse întotdeauna că, atunci când va veni bărbatul vieţii sale, îl va recunoaşte; acum acel sentiment era acolo, atât de puternic încât o apăsa. Necunoscutul acela era cel pe care-l aştepta. Se îndreptă spre telefon şi formă numărul lui cu inima bătând să-i spargă pieptul! La a şasea sonerie, răspunse: — Alo? Vocea masculină era caldă şi vibrantă. Ea îşi adună toate forţele pentru a răspunde: — Alo! Fu incapabilă să rostească o vorbă în plus. — Ştiam că dumneata erai. Unde vrei să ne întâlnim? — Nu ştiu. Nu pot. Părinţii mei. Bâigui Mona. El începu să râdă. — În acest caz, hotărăsc eu. Sună-mă mâine seară. Dar înainte, un mic sfat: data viitoare când vei veni la sonde să fii mai discretă. — Dar, n-am vrut. Se întrerupse; la ce bun să-l asigure de nevinovăţia sa? N-o va crede! — Iartă-mă, sunt grăbit. Pe curând. Mona închise. Toate acestea erau absurde, nebuneşti. Nu se mai recunoştea! Trebuia să-l uite cât mai repede pe acest străin, să nu se mai gândească niciodată la el. Totuşi, a doua zi seara, nu se putu împiedica să nu-l sune. — Bună seara. Tonul îi era aspru şi atât de puţin încurajator, încât Mona bâigui cu o voce stinsă: — Bună seara, mi-ai cerut să. — Ascultă, acest mic joc a durat destul. Lasă-mă-n pace! Era atât de brutal, încât ea nu putu decât să murmure: — Ce vrei să spui? — Mai mulţi colegi ţi-au observat manevra. Doi dintre ei şi-au dat chiar osteneala să mă avertizeze că-mi voi pierde timpul cu fata patronului. Cel mai nostim este că sunt convinşi că eşti pură ca zăpada. Cu siguranţa nu ţi-au văzut ocheadele incendiare! — Eu niciodată. N-am vrut. Doream doar să te cunosc. — Evident! Doar că există un lucru pe care nu-l ştii: eu nu caut necazuri! — Eu şi mai puţin! protestă ea. Ce este rău în a dori să te apropii de cineva? Am impresia că ştii. Atâtea lucruri. — Este adevărat, cunosc viaţa. Şi nu este roz în fiecare zi. — Şi dragostea. Nu crezi în ea? Întrebarea îi scăpase fără să vrea. Ce va gândi despre ea? îşi muşcă buzele, înspăimântată de propria reacţie. — Dragostea? Ce glumă! — De ce această zeflemea? Găseşti cuvântul chiar atât de îngrozitor? îl întrebă, cu lacrimi în ochi. — Îngrozitor? Nu! mai curând ridicol. Lipsit de interes. Râse sec, fără bucurie. — Nu te înţeleg, murmură Mona, cu un nod în gât. Dragostea este. Atât de importantă. La aceste cuvinte el izbucni într-un râs sincer. — Nu pentru mine! Deci pentru dumneata! Eşti incredibilă! Ce aştepţi de la mine? — Am putea ieşi împreună, de exemplu să mergem să vedem un film. — Crezi că am timp de pierdut? Ultima dată când am fost la cinema, aveam cincisprezece ani! Pentru prima oară în viaţă, Mona se simţi deznădăjduită. — Ce vrei să fac? — Uită-mă. Rămâi în lumea dumitale mică, lasă-mă în a mea şi încetează să mă deranjezi. Apoi, cu acest sfârşit delicat, închise. Şi Mona încercă într-adevăr să nu se mai gândească la el. Dar câmpul de foraj o atrăgea ca un magnet. Nu se putea stăpâni să nu se ducă acolo, unde – în mod discret, credea ea – îl privea. Câteva săptămâni mai târziu, găsi o a doua foaie de hârtie mototolită, aşezată în maşină. Pe ea era înscris acelaşi număr de telefon. Îl sună imediat. — Bine, răspunse Ralph, în cele din urmă. Vom merge la cinema, dar promite-mi să nu mai vii la sonde... Nu ţin să-mi pierd slujba! Ea îşi ţinu promisiunea. Deveniră prieteni. Timp de-o lună, se văzură de trei ori pe săptămână. De mai multe ori, o luă de mână. Mona era fericită să-i vorbească şi să descopere sub aspectul exterior de asprime, un bărbat cu inima mare. În rest, făcea orice pentru a nu beneficia de şansa ce i se oferea deschis de a profita de ea. Şi apoi, într-o seară, după ce o condusese la maşina sa, când portiera fu închisă între ei, Ralph îi spuse prin geamul deschis. — Ascultă, Mona, eşti prea tânără! Situaţia asta nu mai poate dura. Nu numai pentru că-mi risc slujba, dar am şi eu sentimente. Nu sunt de gheaţă. — Oh! Ralph. Murmură ea. Spune-mi ce simţi. La aceste cuvinte, chipul i se crispă. — Întoarce-te acasă. Uită-mă. Şi aşteaptă-l cuminte pe FătFrumos. Îl privi urcând în vechiul său jeep şi, gânditoare, îl văzu îndepărtându-se. Nu, nu va asculta. Hotărârea era luată: se va duce să-l întâlnească. Imediat. Perfect conştientă de ceea ce făcea, Mona porni motorul şi se gândi la personalitatea enigmatică şi fascinantă a acestui bărbat. Nu, doar dorinţa nu explica totul. Un sentiment mai profund, chiar mai tulburător, o atrăgea spre el: îi plăcea forţa sa şi siguranţa sa calmă, rămase intactă în ciuda vieţii aspre pe care o dusese. Îşi parcă maşina la capătul străzii şi făcu restul drumului pe jos – calmă, fără nicio grabă, ca şi când mergea în întâmpinarea destinului său. Ralph, cu bustul gol, deschise uşa. — Ce faci aici? Mona intră şi închise uşa în urma ei. — Te rog, îl imploră, nu mă da afară! Am atâta nevoie de tine! — Nu poţi rămâne! îi replică dur. Fără să-l asculte, Mona i se aruncă în braţe. Inăbusindu-şi o înjurătură, el o strânse cu putere. Ameţită, înnebunită de o bucurie pe care nu şi-o imaginase niciodată, chiar în cele mai tulburătoare visuri, Mona ridică spre el o faţă radioasă şi îi oferi buzele. Cedând chemării sale, Ralph puse stăpânire pe gura ei, cu o aviditate sălbatică ce-i trăda intensitatea dorinţei prea mult timp stăpânită. Apoi, respirând greu, o respinse încet. — Pleacă. Pleacă înainte ca să fie prea târziu, murmură brusc. — Nu, Ralph. Nu voi pleca. Mă doreşti, aşa cum te doresc şi eu. O ştiu de la prima noastră întâlnire, de la prima noastră privire. — Este imposibil, Mona. Eşti încă o fetiţă. O fetiţă nevinovată. — Nu, sunt femeie şi te doresc. Deveni provocatoare. Irezistibilă. Câştigase. — Foarte bine. Dar te previn: nu va trebui să mi-o reproşezi mai târziu. Tu eşti cea care a venit la mine. Să nu uiţi niciodată. — Niciodată, Ralph. Bâigui ea. Complet ameţită, se lăsă dusă în camera lui, ca într-un vis. În această clipă nimic nu mai conta, decât magia prezenţei sale senzuale. În timp ce-o mângâia, o dezbrăcă tandru, cu o încetineală intenţionată, admirând şi alintând formele trupului înflăcărat. Când Mona descoperi, la rândul său, intensitatea dorinţei bărbăteşti, îi bâigui numele şi crezu că leşină. Dusă de un vârtej de emoţii necunoscute, în care visul se contopea cu realitatea, Mona se oferi îmbrăţişării cu un lung fior de plăcere nerăbdătoare. Cu infinită blândeţe, se uniră în cele din urmă, pentru a prelungi încântarea preludiului amoros. Apoi, într-un elan frenetic, împărtăsiră o inexprimabilă pasiune şi cunoscură plenitudinea dorinţei potolite. *** Singură în noapte, Mona izbucni în lacrimi. Ralph fusese prima şi singura ei iubire. De ce oare nu reusea să şi-l scoată din memorie, după şapte ani? Cu un gest brusc, dădu la o parte cearsafurile sifonate şi se duse să-şi răcorească faţa în baie. Se strădui să încerce să doarmă, dar nu reuşi; amintirea lui Ralph Harper o obseda până la ameţeală. În ciuda anilor, îşi amintea totul despre el. Nu uitase nimic din ziua nunţii, din călătoria rapidă în Mexic unde avusese loc ceremonia şi din mânia părinţilor ei, care se opuseseră căsătoriei. În pofida neînţelegerii lor, Mona luptase cu înverşunare pentru a deveni soţia lui Ralph, în ciuda tuturor. Când se instalară în căsuţa mică, ea crezu că află fericirea perfectă. Dar încântarea îi fusese de scurtă durată. Ralph fusese trimis la o altă sondă, destul de departe de casă şi refuzase ca ea să-l însoţească. Se întorcea în fiecare weekend, frânt de oboseală. Mona se plictisea, în ciuda plimbărilor şi ieşirilor cu mama sa. Ar fi vrut să fie mai mult cu soţul său, să se distreze cu el. Treptat, totul devenise motiv de discordie; mândru şi independent, Ralph nu suporta ca socrii săi să-i ajute financiar. Nu voia să le datoreze nimic. Pe nesimţite, relaţiile tinerei perechi se deteriorară. Într-o seară, izbucni o ceartă în mod brutal: convinsă, în ciuda protestelor lui că Ralph iubeşte o altă femeie, Mona ameninţase că-l părăseşte. Dar, de furie, el fusese cel care plecase. Îl aşteptase toată noaptea. Dimineaţă, văzând că nu s-a întors, îşi făcuse valizele şi se hotărâse să se întoarcă la părinţii săi. Aceştia se ocupară singuri de divorţ, foarte fericiţi să scape familia de un intrus care nu fusese niciodată acceptat. Mona oftă; imposibil să doarmă. Se duse şi se aşeză la fereastră unde, visătoare, începu să se gândească la trecut. În zadar încerca să-l uite de şapte ani. Şapte ani deja. Împotriva voinţei părinţilor, se înscrisese la universitate şi-şi obţinuse diploma de geolog. Acum călătorea pentru a-şi pune în practică cele învăţate şi a face cercetări petroliere. Această meserie o fascina. Devenise toată viaţa sa. La terminarea studiilor, ţinându-se cont de rezultatele excelente şi de experienţa sa în domeniul cercetării petroliere, se văzu propusă pentru mai multe posturi interesante, dar alese să lucreze pentru World Wide Company, o societate multinaţională, deoarece şi Ralph era angajatul său. Din ceea ce citise în revistele de specialitate, făcea prospecţiune în Indonezia. În timpul anilor de studii, amintirea lui o obsedase pe Mona şi, mai mult încă, după despărţirea de părinţii săi şi în perioada grea care urmaşe acesteia. În fiecare bărbat pe care-l întâlnea, îl vedea pe Ralph. Nicio mângâiere, niciun sărut, nu puteau şterge amprenta magică lăsată de ale sale. Frântă de oboseală, Mona se întoarse să se culce; ştia de ce Ralph era atât de prezent în acea seară. Mâine, la World Wide, va fi desemnat cel, sau cea, care va pleca în Indonezia, pentru a înlocui un membru al echipei. Ea îşi depuse candidatura cu speranţa de a fi aleasă şi de a putea în sfârşit să pună cruce trecutului. Pentru că Ralph lucra acolo, era sigură că-l va întâlni pe cel ce-i fusese soţ – convinsă că dragostea sa nu va supravieţui acestei confruntări cu realitatea. Da, era singurul mijloc de a-şi putea reface în sfârşit viaţa şi de a alunga nălucile care nu încetau s-o chinuie. Doar cu acest preţ va vedea alte începuturi.