Romane de dragoste pdf

Capitolul 1 Era lună plină, iar râul aducea cu o panglică de argint, exact cum îmi aminteam. Aceleaşi semafoare, controlând traficul intens de noapte pe digul din depărtare; o şalupă a poliţiei trecea pe sub pod, lăsând o urmă înspumată în apa îngheţată; apoi, şirul lung de barje pline cu cărbune, acoperite de zăpadă, care pluteau la ancoră, puţin mai în amonte faţă de spital, continuând să-mi sugereze un tort de biscuiţi îngheţat. Aşa s-a întâmplat, mi-am spus, exact aşa, deşi toate par mult mai neînsemnate. Mai mici, de la înălţimea balconului de la etajul nouă, unde mă aflu acum. Pe când îmi făceam stagiatura la spital, niciuna dintre clădiri nu depăşea cinci etaje, iar aripa de douăsprezece nivele exista doar în mintea proiectanţilor. Fusese terminată şi dată în folosinţă abia anul precedent. Acum, avea capacitatea de patru sute zece paturi şi era dotată cu echipament chirurgical de ultimă oră, cel mai modern din spital. — Dacă nu cumva din întreaga ţară, adăugase asistenta şefă, pe când luam ceaiul de după-amiază. Pe scurt, doamnă Holtsmoor, dacă s-a inventat o noutate în domeniu, noi o folosim deja. Ceea ce produce unele neajunsuri, deoarece „copilaşul” nostru şi-a depăşit deja părintele. Având în vedere distanţele, a trebuit să desemnăm personal rezident separat pentru noua aripă. Încă nişte ceai, draga mea? — Vă mulţumesc. Ceainicul era de argint, ceşcuţele din porţelan chinezesc foarte fin, aproape transparent. Câte paturi sunt în total? — În clipa asta, cam o mie o sută. Distinşii noştri proiectanţi îmi spun că trebuie să ajungem la două mii. Dar nu-mi explică şi de unde voi obţine asistentele necesare. Sunt sigură că o vor face, în cele din urmă. Ai auzit că mi-au schimbat titulatura? — Nu. Nu mai sunteţi asistenta şefă? — Draga mea, nu mai eşti la zi cu noutăţile. „Asistentă şefă” e o titulatură perimată! Aşa că, acum sunt „Director pentru personalul sanitar mediu”. Sper că eşti impresionată. — Foarte. Am zâmbit amândouă, apoi am privit la ceaşca elegantă. Eram nu atât impresionată cât uşor mişcată de tratamentul de la egal la egal pe care mi-l aplica asistenta şefă din spitalul în care îmi făcusem stagiul. Desigur, cei de la Sf. Martha păstrau tradiţia grijii faţă de oamenii lor, dar, ca la oricare alt spital din ţară şi aici se resimţea lipsa de cadre sanitare atestate. Terminasem stagiul ca „sora Dexter” şi era prima oară când mă prezentam sub numele de doamna Holtsmoor. Sperasem să primesc o slujbă ca urmare a calificării mele, dar întrucât nu mai trecusem pe acolo de atâta timp, nu mă aşteptam ca cererea mea de angajare să se transforme într-o vizită protocolară care să solicite utilizarea serviciului de ceai cel mai bun al asistentei şefe şi o şuetă în fotolii. Trecuse un ceas bun, când am ajuns şi la motivul prezenţei mele. Asistenta şefă spuse: — Cred că am exact ce ţi se potriveşte. Priveşte schiţa asta. „William şi Mary”, secţia de tranzit, noua aripă, etajul al nouălea. Îmi înmână planul. „William” pe stânga, „Mary” pe dreapta. Două rezerve principale de şase paturi, patru de un singur pat pe fiecare parte a coridorului şi, marcate cu roşu, cele special dotate pentru a putea prelua cazuri dificile. În mod normal, însă, secţia se ocupă doar de subacuţi sau convalescenţi în aşteptarea transferului în altă parte. O perindare continuă şi rapidă, care, desigur, înseamnă o mare varietate de pacienţi, veniţi din toate secţiile aripii. Sper că eşti de acord, un loc ideal pentru o soră ce revine în activitate. Desigur, după ce vei ajunge în formă din nou, asimilând toate noutăţile tehnice şi de tratament, putem discuta despre mutarea la o secţie de urgenţe. Dar deocamdată... Se opri. Eşti sigură că vrei numai tură de noapte? — Foarte sigură, dacă vă convine. — Dragă, oricând am nevoie de surori cu şcoală pentru tura de noapte. Şi îmi dau seama că, lucrând noaptea, fetiţa ta îţi va simţi lipsa mult mai puţin. Dar vei reuşi să te odihneşti suficient? — Cred că da. Cât timp va fi la şcoală. — Hm. Mă cântări din nou cu o privire pătrunzătoare. Vei lucra patru nopţi şi vei fi liberă trei, pe săptămână. Da. Ar trebui să te descurci – dar ce ne facem cu weekendurile? Sperasem că nu va pune această întrebare. — Verişorii, pe care i-am menţionat în scrisoare, sunt foarte săritori. Sunt convinsă că vom rezolva cumva problema. — Deci, spuse ea încetişor, ai prefera liber în weekend. Să vedem. Consultă agenda groasă cu programarea turelor. Da. Cred că voi reuşi să aranjez lucrurile. Doresc să ajut, pe cât posibil, asistentele căsătorite şi mai ales pe cele cu copii. Cinstit vorbind, dacă nu încerci, sfârşeşti prin a le pierde. Foarte bine! Atunci rămâne William şi Mary cu vinerea, sâmbăta şi duminica libere. De acord? — Mulţumesc foarte mult. — Bine. Închise agenda cu programări. Trebuie să te avertizez că, uneori, secţia poate fi foarte solicitantă. Când Urgenţa are prea multe cazuri, o parte dintre acestea ajung acolo. Sper ca efortul fizic să nu te sperie. Având în vedere că fiica ta este acum suficient de mare să meargă la şcoală... dar, iartă-mi vorbele, m-aş fi aşteptat să ai destul de lucru ca părinte şi soţie şi fără o slujbă cu program integral. Fiindcă tocmai îmi oferise genul de muncă pe care orice femeie, care îşi creşte singură copilul, l-ar considera un vis irealizabil, m-am simţit datoare să-i spun adevărul. Pe moment, a rămas fără replică. Şi-a revenit însă rapid. — Vai de mine! Nu ştiusem nimic despre situaţia ta financiară. Ce noroc, să ai pregătirea necesară! Şi, de asemenea, verişori amabili. Şi ca doamna Clinton să fi moştenit de curând casa din Anchor Lane. Ai locuit mereu cu familia Clinton? — Am stat împreună, cu excepţia ultimelor câteva luni şi a perioadei de după decesul soţului meu, petrecute la reşedinţa Holtsmoor. Dădu din cap. — Intendenta mi-a spus că soacra s-a remăritat. Cu un australian, parcă? — Din Queensland. Pe nume, Victor Simmonds. Îmi aruncă altă privire ageră. — Îţi place? — Foarte mult. S-a purtat bine cu Marcy şi cu mine şi a fost mai mult decât generos cu soacra mea. — Ce noroc pe capul doamnei Simmonds, zise ea sec. Şi locuiesc la conacul Holtsmoor? — Da. I-a fost lăsat explicit prin testament de fostul meu socru. — Într-adevăr? Minunată casă! Atâţi Holtsmoori au locuit-o, iar acum Marcy este ultimul vlăstar. Păcat, mare păcat. Dar să lăsăm trecutul. Abia aştept să-ţi cunosc micuţa şi sunt, cu adevărat, încântată că te-ai întors. Îmi face mereu mare plăcere să reprimesc vechile surori – deşi sună absurd dacă este vorba de o fată ca tine. Ce vârstă ai acum? Am zâmbit subţire. — Nu mai sunt fetiţă. Douăzeci şi şapte. — Faptul că te consideri bătrână, dovedeşte cât de tânără eşti! Dragă, dragă! Deci, ai rămas văduvă la douăzeci şi doi. Ce să mai zici, meseria de pilot de curse este o ocupaţie riscantă. — Da, am aprobat, foarte periculoasă. Asistenta şefă spuse cu blândeţe: — Fiindcă a scăpat cu bine atâta vreme, a crezut că-i va merge la infinit? — Da. Marcus avea patruzeci şi unu de ani. Murise în timpul unui antrenament, cu două săptămâni înainte ca Marcy să se nască şi la un an după ce ne căsătoriserăm. Obişnuia să zică: „Voi şti că a venit timpul să mă retrag când voi începe să le distrug”. Nu apucase să facă praf decât o singură maşină. Asistenta şefă aduse discuţia înapoi, în prezent. — Trebuie să-ţi mărturisesc că intendenta, ca şi mine, este încântată de perspectiva de a avea iar un Holtsmoor printre angajaţii de la Sf. Martha! Marcus fusese singurul bărbat, în şase generaţii, care nu urmaşe o carieră medicală. Studiase istoria la Oxford, însă nu terminase. Acolo condusese pentru prima oară o maşină de curse şi, fiind pe atunci fiu unic al unei văduve bogate şi tinere, problema existenţei nu se pusese. Câştigase şi cheltuise o groază de bani. Nu aflasem cât, decât după moartea sa. Şi cât o costase pe mamă cariera de pilot de curse a fiului. Soacră-mea insistase mereu să-şi conducă singură afacerile, convinsă că avea har pentru aşa ceva. Din păcate, ca şi Marcus, nu avea. Thomas Holtsmoor fusese cel mai bun cardiolog de la Sf. Martha. Secţia de specialitate îi purta încă numele. Cel mai mare laborator pentru pacienţi internaţi era de asemenea Laboratorul Holtsmoor, după Claud, tatăl lui Thomas, ilustru patolog. Mai înainte fusese Augustus, tatăl lui Claud. Acesta lucrase pe vremuri cu Lister la Edinburgh, iar mai apoi fusese chirurgul căruia i se datora introducerea sprayului carbolic în sălile de operaţie şi un model de forceps cu mânere lungi, cunoscut drept cleştele Holtsmoor. Era încă utilizat, pe vremea stagiaturii mele. Augustus fusese fiul lui Septimus, medic generalist. Acesta nu avea nicio secţie care să-i poarte numele, dar memoria sa era păstrată cu sfinţenie. Se spunea că bea o sticlă de whisky în loc de mic dejun. Niciodată nu greşise vreun diagnostic, băut fiind, şi niciodată nu nimerise vreunul, treaz. Până în zilele noastre, barul cel mai apropiat de spital era cunoscut drept „La Sep”. Primul Holtsmoor în branşă se numise tot Marcus şi fusese chirurg. Opera îmbrăcat cu redingotă, purtând ciorapi de mătase şi cizme de călărie. Se mândrea cu faptul că haina sa era atât de impregnată cu sânge uscat şi puroi încât stătea singură „în picioare”. Portretul său, astfel îmbrăcat, străjuia biroul decanului Facultăţii de Medicină. Acest prim Marcus adunase avere. Septimus o băuse. Fiul lui, Augustus, fusese muncitor, prosper şi strâns la pungă. Îi lăsase urmaşului atât talentul cât şi o situaţie materială prosperă. Claud construise conacul uriaş şi rece, în stil victorian târziu, Holtsmoor House, situat în Hampshire. Thomas, Marcus şi apoi Marcy se născuseră acolo. La moarte, Claud fusese foarte bogat. Thomas, din cât se ştia, fusese la fel de îndrăgostit de medicină pe cât fusese Septimus de whisky. Se dovedise o raritate, un medic cu adevărat talentat, dar total dezinteresat de latura materială. În timpul vieţii, îşi pusese averea în mâinile soţiei, iar după moarte i-o lăsase moştenire. Deoarece murise la doar treizeci şi şapte de ani, în urma unui atac de cord, după numai şase ani de căsătorie, pe când Marcus avea patru, este posibil să nu fi avut vreme să descopere că soţia sa cea frumoasă, cam toantă şi complet lipsită de imaginaţie, era aşa extravagantă. Holtsmoor House constituise întotdeauna principalul ei motiv de mândrie şi bucurie. Adora rolul de gazdă, îi plăcea să călătorească şi să refacă decorţiunile interioare şi toate cu cheltuială maximă. Îşi crescuse copilul insuflându-i credinţa că stilul ăsta de viaţă i se cuvenea. Încă se consola cu gândul că, pe parcursul vieţii, fiul ei nu fusese niciodată în postura de a i se refuza ceva. Apoi, consecinţele finale ale acestei atitudini îmi fuseseră aduse la cunoştinţă de avocatul familiei, fost coleg de şcoală cu Marcus. Era scund, îngrijit, cu figură inteligentă şi ochi albaştri, reci. — Aş putea încerca să vă amăgesc, doamnă, dar presupun că preferaţi să aflaţi adevărul. — Vă rog. Un ceas mai târziu, mă întrebă: — Cum vă veţi descurca, fără soţ şi cu un copil mic? I-am arătat scrisoarea, primită de la unica mea verişoară, cu unsprezece ani mai mare, Ann Clinton. Un zâmbet îi apăru pe figură. — Speram să aveţi rude care să vă ajute, dar, din spusele lui Marcus, ştiam că ambii părinţi sunt morţi, aşa că nu-mi puneam prea mari speranţe în posibilitatea asta. Bine. Mă simt mai împăcat cu închirierea conacului. Este singura noastră şansă, având în vedere că medicul lui Helen i-a recomandat să plece imediat, iar ea manifestă o dorinţă vie de a vizita Australia. Asta, plus ipoteca, ar trebui să-i fie suficiente pentru călătorie şi pentru renta viageră pe care am reuşit să i-o încropim. Aş fi vrut să pot face ceva şi pentru dumneavoastră. — Mulţumesc, i-am spus. A tras de gulerul cămăşii, de parcă l-ar fi strâns. — Majoritatea banilor din ipotecă se vor duce pe impozite. Datoriile trebuie plătite. — Înţeleg. — Într-adevăr? Se foi, stânjenit. După cum v-am spus, nu s-a ajuns aici din lipsă de avertismente. De câţiva ani, i-am atenţionat pe Marcus şi pe Helen. Dar cum să-i faci să asculte pe cei care nu vor să audă? — Nu ştiu, am răspuns. Cineva a adus ceai. Oriunde m-aş fi dus, apărea şi ceaiul. Mă întrebam, pe atunci, care fusese oare reacţia automată, englezească, la deces, înainte de apariţia ceaiului. — Oricând veţi avea nevoie de ajutor, apelaţi la noi. Vă rog, doamnă, a adăugat la plecare. Au treut cinci ani înainte de a profita de acea invitaţie. L-am căutat, în decembrie trecut. Se îngrăşase, faţa îi era mai ridată, iar aspectul evident de bărbat între două vârste m-a şocat. Cu toată diferenţa dintre noi, Marcus păruse să aparţină generaţiei mele. Şi totuşi, dacă ar fi trăit, ar fi avut acelaşi număr de ani cu insul din faţa mea. Am schimbat câteva amabilităţi, am căzut de acord că, una peste alta, căsătoria Helenei fusese un noroc neaşteptat şi că, acum, Holtsmoor House ar fi fost mult mai corect să se numească Simmonds House. Auzise, mi-a spus, că locuiam cu familia Simmonds de câteva luni. — Cum merge treaba? — Nu merge. Tocmai din cauza asta v-aş fi recunoscătoare pentru un sfat. Aş vrea să fac cum este mai bine pentru Marcy, dar sunt prea implicată ca să pot lua decizia corectă. Se lăsă pe spătarul scaunului, jucându-se cu lanţul de la ceas. — N-aş fi considerat casa aceea, cu aspect de muzeu victorian, ca mediu ideal pentru creşterea unei fetiţe normale şi sănătoase, adică gălăgioase. De ce v-aţi întors? — Helen ne-a chemat. Ne-a tot scris şi, întrucât Marcy este singura ei nepoată, mi-am spus că ar trebui să încercăm. — Teoretic, sună bine. Practic, trei generaţii laolaltă se puteau împăca atunci când existau servitori care să-i despartă, sau dacă sărăcia extremă le obliga să trăiască împreună. Experienţa mea spune că aşa ceva nu mai e posibil. Şi, deşi Helen trebuie să aibă acum peste şaptezeci de ani, nu mi-o pot imagina în rol de bunică grijulie. Mă înşel? Nicicând nu-mi plăcuse Helen, după cum nici ea nu mă prea îndrăgise, dar doream să fiu corectă. — E topită după Marcy, dar nu-i convine să fie strigată „bunicuţo”. Zice că asta o face să se simtă bătrână. Aşa că îi spunem pe nume, Helen. — Aşa, deci. Şi Marcy nu prea s-a adaptat, nu-i aşa? — Nu. Îi este dor de verişorii mei, de fermă, de spaţiul neîngrădit. — Atunci, ai face mai bine s-o duci înapoi, în Sussex, spuse el. — Nu se poate. Au vândut şi s-au mutat la Londra. — Un fermier în oraş? Ridică o sprânceană. Din ce trăieşte? — Deocamdată, din speranţe şi din ce i-a rămas de la vânzarea proprietăţii. David Clinton nu era un adevărat fermier. Întotdeauna a preferat scrisul şi, cum soţia a moştenit acea casă din Anchor Lane, iar el a reuşit să vândă două scenarii de televiziune şi o nuvelă, s-au hotărât să-şi încerce norocul. Nu au copii şi nici alte obligaţii. Ann speră să câştige ceva închiriind camere studenţilor, iar dacă nu va reuşi se poate angaja din nou ca secretară. — Le doresc succes. După ton, era convins de contrariu. Unde este Anchor Lane? I-am dat adresa exactă. — Cunoaşteţi Londra, doamnă? — Doar partea aceea, fiincă este foarte aproape de fostul meu spital, Sf. Martha. Asta s-ar putea dovedi foarte convenabil, în caz că ne mutăm la ei, fiindcă la Londra voi fi obligată să lucrez ca să pot plăti chirie. Mâncarea va fi mult mai costisitoare. Dacă mă angajez cu program normal, în tura de noapte, pot acoperi cheltuielile, iar Marcy nu-mi va resimţi lipsa. Pe deasupra, la Londra vom găsi o şcoală aproape de casă. — S-ar părea că te-ai gândit la toate. Cred că nu mai ai nevoie de sfaturi. — Nu-i chiar aşa. Iată problema: e corect să smulg copilul de la Holtsmoor pentru a-l duce în estul Londrei? — Puneţi altfel întrebarea, doamnă. Ar fi corect s-o lăsaţi acolo unde se află acum? Mi-au venit în minte plângerile permanente ale Helenei: „Marcy, nu, cu ghetele acelea pline de noroi! Marcy, ai grijă de masa lustruită! Marcy, fustiţa ta este murdară! Nu – nu mă atinge, copilă! Mâinile tale! Nu-mi dau seama, Phillippa, cum de o laşi să se murdărească în halul ăsta; dădaca avea mereu grijă să-l ţină imaculat pe dragul de Marcus!” Când rămâneau singure, Marcy mă chestiona întotdeauna: „Cât mai trebuie să rămânem aici, mami? Când ne întoarcem la mătuşa Ann, unchiul David şi Dusty?” Dusty era dalmaţianul familiei. Îi vorbisem Helenei, între patru ochi, despre un căţel. Aproape făcuse apoplexie. „În casa mea minunată? N-ai niciun pic de consideraţie?” Avocatul aştepta răbdător. În cele din urmă am spus: — N-o înţeleg pe Helen. Nu-i face plăcere prezenţa noastră şi totuşi pare s-o dorească. — S-ar putea să creadă că plecarea voastră i-ar afecta prestigiul. Helen este o persoană de modă veche. Prestigiul conta şi este important, încă, pentru astfel de oameni. Desigur, dacă Marcy ar fi fost băiat, situaţia ta ar fi devenit de două ori mai dificilă, dintr-un anumit punct de vedere, dar mult mai uşoară, din celelalte. Era foarte adevărat, iar puterea lui de pătrundere m-a surprins. Obişnuisem să-l consider rece şi lipsit de imaginaţie. L-am întrebat cum credea că ar trebui să mă port cu Helen. — Nu încape discuţie că-ţi va face greutăţi. Mă privi ca şi cum aş fi fost condamnată. De obicei a reuşit să-şi impună voinţa şi asta i-a plăcut întotdeauna. Sper să nu reuşească şi acum. Cred că trebuie să pleci de dragul Marcyei, dar, la fel de mult, şi pentru binele tău. Motivul principal este foarte simplu. Supravieţuirea. Se opri o vreme. Ai înţeles probabil până acum că Marcus pierduse bătălia. — Da, am răspuns pe gânduri, da. În seara aceea i-am scris Annei. La rândul ei, mi-a răspuns oferindu-mi o jumătate, decomandată, din apartamentul lor de la parter. Apoi, am vorbit cu Helen. — Refuz să discut pe tema asta, Phillippa. Ca văduvă a singurului meu fiu, locul tău este aici. Am nevoie de tine. Iar, în ce o priveşte pe Marcy, nepoata mea să meargă la o şcoală publică! Să se amestece – chiar aşa a spus – cu copiii de rând! Niciodată! Am găsit deja un mic pension pentru domnişoare, iar de la anul se poate. — Helen, anul viitor, Marcy abia va împlini şase ani! — Şi va avea exact vârsta necesră pentru a se integra printre copiii de rangul ei. Gata cu prostia asta, Phillippa – şi să nu-ţi închipui că Victor te va sprijini! Are propriii copii şi nepoţi de care să aibă grijă – în afara responsabilităţilor faţă de mine! Vom uita absurditatea asta. Sunt hotărâtă. Şi eu eram. Marcy n-avea să ajungă într-un internat decât peste cadavrul meu. Şi eu încercasem experienţa aceea de la cinci la şapte ani şi amintirea acelor vremuri îmi provoca teroare încă. A mai durat o vreme. Am rămas de Crăciun. Helen alterna proasta dispoziţie cu accese de furie. Victor Simmonds nu şi-a exprimat părerea până în după-amiaza când ne-a condus la gară. — O să-mi lipsiţi, şi tu şi micuţa, dar procedaţi bine. Nu te mai gândi la Helen. M-oi descurca, cumva. — Mulţumesc, Victor! Iartă-mă, am adăugat, că ţi-am îngreunat traiul în ultima vreme. Avea o figură rotundă şi zbârcită şi o coamă de păr alb. Se căsătorise cu Helen la cincisprezece luni după decesul primei soţii, după patruzeci şi trei de ani de convieţuire. Zâmbi melancolic. — Pentru unele femei, o scărmăneală ar fi cel mai bun leac. Aşa este Helen. Mary a mea făcea parte din aceeaşi tagmă. Mi-a fost o soţie minunată, dar avea o limbă tare ascuţită, odihnească-se în pace! — Şi asta nu te deranja? — Să-ţi spun ceva, Phil. Degeaba îmbătrâneşti, dacă nu înveţi să te prefaci. De multă vreme n-o mai ascultam. Atâta doar că-mi place să am o femeie prin preajmă. Pe când plecam din Hampshire, a început să ningă. La Londra, neaua se transformase în lapoviţă. Taxiul ne-a lăsat în faţa unei case victoriene, înalte şi cenuşii, asemănătoare cu celelalte. Majoritatea aveau, în ferestrele de la parter, anunţuri de demipensiune. Marcy privea împrejur, pe gânduri, adăpostită sub umbrela mea. — Asta este noua casă, mami? Nu seamănă deloc cu ferma. O, Doamne, mi-am zis. Oare am procedat bine? Ann a deschis uşa de la intrare, apoi a tras de zgarda lui Dusty care fusese cuprins, dintr-odată, de o bucurie isterică. Marcy îşi aruncă braţele în jurul gâtului dalmaţianului în timp ce David deschidea o uşă şi-şi ridica ochelarii pe frunte. — Ce se întâmplă aici? Dacă nu faceţi linişte, voi fi obligat să vă omor pe toţi! O ridică pe Marcy, o sărută şi mi-o înmână ca pe un colet, sărutându-mă şi pe mine în acelaşi timp, înainte de a se face nevăzut, în spatele uşii trântite. Am lăsat jos copila încântată. — Mami! Nu-i aşa că este bine acasă! Am oftat de uşurare. Mai apoi, noaptea, pe când ea dormea, Ann puse la îndoială decizia mea de a mă întoarce la Sf. Martha. — Nu-ţi va fi dificil să te întorci acolo după căsătoria asta, rămasă în folclorul local? Londra este plină de spitale şi toate au nevoie de personal calificat. De ce să tulburi vechi amintiri? — Fiindcă Sf. Martha este chiar după colţ, răspunse David în locul meu. Şi dacă nu zgândări fantomele trecutului, cum să speri că vei scăpa de ele? Oricum, Marcus nu era din branşă. — Şase ani, am spus, reprezintă o groază de vreme pentru viaţa oricărui spital. Mai multe generaţii au absolvit stagiul şi au plecat. Cu excepţia câtorva asistente foarte vechi, nu cred că voi întâlni mai mult de o duzină de feţe cunoscute. Oricum, deşi cred că asistenta şefă mă va reprimi, nu-s deloc sigură. — Există doar o singură metodă de a afla. David umplu paharele cu vinul pe care-l deschisese special. Scrie-i şi cere-i un interviu, Pippa. Trei săptămâni mai târziu, am început lucrul într-o noapte de luni, în care frigul muşcător al iernii se înstăpânea asupra Londrei.

  Dimineaţa de după     Unu   Femeia, o siluetă învăluită în auriu, stătea în uşă. Lumina strălucitoare din spatele ei contura o prezenţă eterică, coborîtă parcă dintr-un basm.        . El nu sunase la uşă. De fapt, Razor Cody nici nu era sigur că nimerise la adresa exactă, în locul conacului victorian trufaş şi renovat la care se aşteptase, găsi o casa mică, decrepită, strivită de clădirile alăturate, retrasă puţin de parcă i-ar fi fost ruşine cu aspectul ei jerpelit.Dar nu casa îi reţinuse privirile, ci femeia, Era un vis, o zînă cu părul cîrlionţat, de culoa­rea aurului, încadrînd o faţă misterioasă, as­cunsă de umbre. Bărbatul nu se aşteptase la asta. Nu se aş­teptase nici la gheara din piept, care-l făcea să respire precipitat. Sînteţi domnişoara Rachel Kimble? Ai venit, se auzi o voce înceată, iar fan­tasma prinse viaţă. Te-am aşteptat. Cum adică? Cînd a plecat, Harry mi-a spus că vei veni. Harry? O găsise. Cel puţin găsise femeia pe care o căuta. Nu mă îndoiesc de asta, spuse Razor tă­ios. Cunoscîndu-I pe Harry nu mă îndoiesc de­loc. Ea nu-i răspunse, dar plecarea bărbiei arăta o acceptare calmă a tensiunii apărute brusc în aer.      Unde e? întrebă în sfîrşit Razor, la fel de nemişcat ca şi fata. Prin uşa deschisă el inhală mirosul unui par­fum subtil, înşelător, care în alte condiţii ar fi incitat chiar şi simţurile unui bărbat considerat prea dur ca să observe astfel de lucruri. Mirosul amintea poate de Orient, sau poate de o aromă demult uitată, o aromă din Mările Sudului. Unde e, cine? Harry, escrocul ăla ordinar. Te previn, du­duie, îl vreau. Dacă nu e aici, am să-l aştept. Vreau să mă răzbun. De ce ai vrea să-i faci vreun rău lui Harry? Pentru că m-am lăsat fraierit de cuvintele lui mieroase şi l-am luat ca partener. Rezul­tatul? Mi-am pierdut compania de construcţii, reputaţia şi cea mai mare parte ş averii. O, Doamne! murmură Rachel. Ce a făcut? A folosit materiale de calitate inferioară şi nu a respectat proiectul de construcţie. Apoi, cînd hotelul pe care îl ridicam s-a prăbuşit, a dispărut, lăsîndu-mă să plătesc toate oalele sparte. Rachel Kimble ştiuse că bărbatul acesta avea să vină. Figura lui îi apărea foarte clar, acum, cînd stătea în faţa ei în întuneric. Era prima dată cînd se întîlneau, deşi în ultimile săptămîni el ocupase un loc aparte în visurile ei. Nu-i ştia numele, nici cînd avea să vină. Ştia numai atît - că avea să vină. O picătură de transpiraţie i se prelinse între sîni şi realiză că întregul ei corp răspundea pre­zenţei lui. Ştiuse ce avea să se întîmple, dar nu şi cît de puternic avea să fie sentimentul. Era înalt, puternic, periculos chiar. îi simţea emoţia reţinută vibrîndu-i prin toate fibrele, ca o muzică pierzîndu-se în noapte. Da, se gîndi ea, era întunecat atît în interior cît şi pe dinafară şi avea nişte ochi puternici şi pătrunzători, care o tăiau ca o lamă, înteţindu-i vîlvătaia care-i ar­dea stomacul. îl veţi aştepta, desigur, murmură ea, dîn- du-se la o parte, ca să-i facă loc să intre. Nu eram sigură cum mă veţi găsi, dar ştiam că o veţi face. Acum înţeleg: Harry v-a trimis la mi­ne. Să mă trimită? Nici vorbă, domnişoară Ra­chel. De fapt, sînt aproape sigur că Harry nu ar vrea ca eu să mă aflu aici. Asta în cazul în care nu doreşte să rămînă fără claia aia de păr roşcat şi fără mustăţile de care e atît de mîn- dru. Cînd voi pune mîna pe el, am să i le rad pe amîndouă şi, apoi, am să-l strîng de gît. Pe Rachel n-o îngrijora ameninţarea lui. Furia era de înţeles, întrucît pornea din aceeaşi forţă puternică ce înteţea focul dintre ei. în vocea încordată a bărbatului era însă ceva imperios, care făcea aerul să vibreze, atin- gîndu-i obrajii ca o ameninţare. Se cutremură. Pisica, Witchy, i se freca de glezne pe sub fusta lungă, torcînd. Rachel încă aştepta. Nu se putea să fi interpretat greşit viziunea pe care o avusese. Chiar dacă nu i-ar fi apărut In mod repetat în vise, cărţile ei speciale îi preziseseră sosirea, singura dată cînd îndrăznise să le consulte. Nu putea fi vorba de o greşeală. El nu putea fi altul. Nu-i trecuse însă niciodată prin cap că el s-ar putea să nu înţeleagă. Domnişoară Kimble... acesta e numele dumneavoastră, nu? Ea dădu din cap afirmativ. Nu înţelesese. Asta avea să facă situaţia şi mai dificilă, dar o va scoate la capăt. Pentru moment, cel mai bun lucru era să aibă răbdare cu el. Da, eu sînt Rachel Kimble. Aveţi însă un avantaj asupra mea - eu nu vă ştiu numele. Adevărat, nu-1 ştiţi. Invitaţi întotdeauna în casă străinii, necunoscuţii? Necunoscuţii? Rîse scurt, dînd capul pe spate. Da, el era într-adevăr omul pe care îj aştepta. Tu eşti bărbatul care mi-a apărut în viziunile pe care le-am avut. Nu ştiu prea multe despre tine, dar mă îndoiesc că putem spune „necunoscut", şi, dacă ai fi şi perfect, atunci nu ne-am potrivi. în momentul în care faţa femeii se lumină, Razor simţi o căldură neaşteptată în zona sto­macului. îmbrăcată cu o fustă înflorată, lungă pînă la glezne, şi purtînd un fel de bluză de culoare albastru-vineţiu, care îi lăsa umerii goi, era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. I se tăie respiraţia privindu-i ochii mari, aproape violeţi şi părul blond ciufulit, care-i acoperea umerii drepţi, ca într-o mantie aurie. Nu era nici pe departe ceea ce se aştep­tase să găsească. Iar ea greşea. Era perfectă. Era de o pasiune şi de o sinceritate, care pă­reau să se împletească într-un fel de inocenţă spirituală. îl privea lung, nu cu teamă, ci cu o întrebare mută în ridicarea capului, cu ochii larg deschişi, trădînd mirarea. Mai mult decît atît, avea un calm ciudat. în faţa ameninţărilor rămăsese neclintită, cu bu­zele întredeschise, cu respiraţia uşoară şi iute. De-a lungul anilor, cunoscuse multe femei, suficient de multe încît să le poată face faţă în orice situaţie. însă cea din faţa lui nu se po­trivea tiparului. Nu putea defini ce avea deo­sebit, dar vocea şoptită, liniştitoare, îl atingea ca o mîngîiere fizică. Domnişoară Kimble, numai mama a mai văzut ceva perfecţiune în mine, spuse el cu vo­cea mai puţin încordată. Şi a avut de suferit. Mă bucur că a văzut. Mamele ar trebui să-şi închipuie copiii ca fiind perfecţi. Şi de cele mai multe ori, sînt oarbe. Rachel păli, luă mîna de pe uşă şi făcu un pas înapoi. Ea nu-şi cunoscuse mama. Fusese crescută de maici, într-un orfelinat. Nu avusese niciodată o familie - pînă la Harry. Uneori este un dar să vezi în locul ade­vărului ceea ce vrei de fapt să vezi , spuse ea moale. Cînd nu mai putem suporta realitatea, atunci o creem, domnule... Cody. Razor Cody. Acum, dacă m-aţi duce la Harry, nu v-aş mai răpi timpul. O, ba o veţi face. Cum putea oare să-l facă să înţeleagă? Acum că era aici, viaţa ei avea să se schimbe, iar ea nu se putea opune. Aştepta acest moment de doi ani. Brusc i se făcu frică. Nu, voi pleca de îndată ce-l voi găsi pe ne­mernic. N-o veţi face. O să-mi răpiţi o grămadă de timp, domnule Cody, continuă ea,de parca nu l-ar fi auzit vorbind. Aduceţi bagajul înăuntru şi închideţi uşa. Hai, Witchy, să-i facem un ceai oaspetelui nostru. De care să fie? Chinezesc sau de mure? Sau poate amestecul dumnea­voastră special? Razor nu se aşteptase să-l găsească uşor pe Harry. întreaga poliţie din Atlanta nu fusese în stare să-i dea de urmă, dar Razor ştia despre o anumită domnişoară Rachel care locuia în Savannah, Georgia. Marea greşeală pe care o făcuse Harry în timp ce-l ruina cu premeditare, fusese să amintească mereu de această persoană. Uneori cu mîndrie, alteori cu înfri­gurare, dar îi spunea mereu „frumoasa dom­nişoară Rachel". Neştiindu-i numele de familie, lui Razor îi trebuise ceva timp pînă să o gă­sească, şi se dovedise a fi o mare surpriză ceea ce găsise. El o privi cum mergea cu seninătate pe hol, trecînd pe lîngă tapetul decolorat şi covorul uzat, de parcă s-ar fi găsit în saloanele cine ştie cărui castel italian. Razor avea aceeaşi senzaţie pe care o mai avusese cîndva, într-o sală a oglinzilor - ceva ireal, de parcă podeaua n-ar fi fost fixă, ci ar fi plutit. După cîteva clipe, se scutură de iluzia care-l dusese în urmă în timp, şi o urmă. Se întrebă din nou ce fel de femeie invită un străin în casă şi-i oferă ceai. îl aşteptase. Cu siguranţă că ea îi confundase venirea cu cea a unei alte persoane. Razor nu se simţea de ioc în largul său la gîndul acesta. Cum se putea ca ea să îl fi aşteptat, şi, dacă era aşa, ce credea că avea el de gînd să facă? în orice caz, nu era o actriţă atît de bună ca Harry.            Nu, nu se potrivea cu sentimentul de me­lancolie pe care-l inspira casa părăginită. Aşa cum aceasta nu se potrivea, la rîndul ei, cu conacul pe care Harry se Jăuda că-l va oferi domnişoarei Rachel a lui. Era o casă tip vagon, cu un coridor îngust, care se întindea de-a lungul unei camere de.primire mici, pînă la scările care duceau la etaj. Se opri, reze- mîndu-se de un stîlp cu o formă ciudată, care ajungea pînă la tavan, constituind pilonul de sprijin al treptelor. Ceva nu era în regulă. Ceva era misterios. Razor simţea nişte curenţi reci pe şira spi­nării, de parcă ar fi fost atins cu degete de gheaţă. La dracul Unde eşti, Harry? De la capătul coridorului, pisica se auzi mie- unînd, de parcă ar fi .răspuns. Totul era foarte straniu. Domnule Cody? Razor lăsă stîlpul şi se îndreptă spre lumină, de unde se auzea vocea lui Rachel Kimble vor­bind cu pisica.                              . Bucătăria fusese transformată într-o cameră de zi demodată, unde se putea observa şi un cămin, în care cărbunii încă ardeau, deşi seara de octombrie nu era răcoroasă. Cel puţin, nu i se păruse că ar fi fost, atunci cînd intrase. Casa părea bîntuită de curenţi de aer. Casă veche, decise el. Evident, bovindou-lui nu i-ar fi stricat o ramă nouă. O masă mică fusese acoperită cu o faţă de masă făcută din petice de pînză imprimată, peste care fusese aruncată o broboadă groasă, cu ciucuri roz. O lampă cu ciucuri roz atîrna din tavan pînă deasupra mesei, dînd o lumină sla­bă şi caldă. Razor avea senzaţia că se întor­sese în timp în anii 1800. Rachel luase dintr-un dulăplor, ale cărui uşi de sticlă erau montate înclinat, nişte ceşti de China albastre şi delicate, pe care le aşezase pe farfurioare acoperite cu şerveţele de hîrtie. El îi privi mişcările exagerat de lente în mo­mentul în care ceainicul începu să şuiere. în nişa cu fereastră arcuită, stătea întinsă pisica, privindu-l cu ochi galbeni pe Razor, care exa­mina în continuare camera. Doriţi ceaiul cu frişcă şi zahăr, sau lămîie, . domnule Cody? Mi-e indiferent. Nu prea-servesc ceai şi tar­tine. Un rîs uşor. Mă tem că nu am tartine. N-am mai mîncat de mult aşa ceva. Dumneavoastră? Nici eu. Sînt obişnuit mai degrabă cu cafea şi fursecuri. Da, cred. Aveţi o energie în dumneavoas­tră, care probabil că vine din cea generată de zahărul pe care îl consumaţi.                    ' Căldură? La dracu, chiar aşa era! Nu-şi dă­dea seama dacă era din cauza focului sau a luminii, dar din momentul în care intrase în casă, temperatura corpului nu încetase să-i crească. Crezuse că era din cauza furiei, sau poate a climei, aşa cum era în cazul celei din New Orleans, de unde venea. Atmosfera în Savannah era la fel de caldă şi de umedă, dar aici alterna cu acele atingeri ciudate, îngheţate, pe care le simţea din cînd în cînd. Sau poate că ceva nu era în regulă cu el. Nu, nu sînteţi bolnav, răspunse ea, de par­că i-ar fi citit gîndurile. Văzînd uluirea băr­batului, ea contihuă: o simt şi pe asta. Am auzit că şi alţi oameni au astfel de capacităţi de percepţie mentală. Cred însă că e mult prea devreme ca să acţionăm asupra sentimentelor noastre. Acele atingeri reci sînt plăcute totuşi, nu?    , Brusc i se înmuiară picioarele şi se pomeni aşezat la masă, simţind mîngîierea ciucurilor pe genunchi. Percepţie mentală? Prea devreme? Mă tem că nu am mai avut o astfel de experienţă pînă acum, continuă ea netulburată. Ce-o să facem acum? Staţi puţin! Nu ştiu ce se întîmplă aici, domnişoară Kimble, dar cred că nu înţeleg. Domnul Cody nu progresa,de loc. Rachel se întreba dacă să-i spună că urma să fie primul bărbat din viaţa ei. în vremurile acelea, fetele nu rămîneau virgine pînă la douăzeci şi patru de ani. Dar ea rămăsese. Nu ştia ce era aceea o poveste de dragoste adolescentină, sau dragoste la prima vedere. Nici nu prea avusese astfel de ocazii la şcoala de fete, iar atunci cînd terminase, învăţase deja cum să evite relaţiile cu bărbaţii. Prieteni da, cîţiva, dar nimic mai mult. Maicile îi promiseseră mereu că, într-o zi, fe­meia care o lăsase acolo avea să se întoarcă să o ia, dar acest lucru nu se întîmplase. încet- încet, pe măsură ce ceilalţi copii erau adoptaţi, Rachel înţelesese. Nu te ataşa, ca să nu suferi! Toţi cei la care ţinuse plecaseră. Chiar şi Harry. înţelesese despre oameni, în general, că erau ceva trecător. Mai înţelesese că Razor avea să fie ceva deosebit, însă el nu dădea nici un semn că ar fi fost conştient de acest lucru, încă. Deci, totul depindea de ea. Spuneţi-mi Rachel. Apelativul „domnişoa­ră" mă face să mă simt foarte bătrînă. Am să vă servesc cu ceai de mure. Păreţi un om întune­cat, care ţine în el o pasiune adîncă, sălbatică. Ea adăugă o măsură de ceai într-un vas mai mic şi, ţinîndu-l strîns în mînă, aduse ceainicul deasupra şi îl umplu cu lichidul aburind. Se întoarse, lăsînd ceaiul să se opărească şi puse pe masă zahărul şi frişca. în final, turnă băutura liliachie într-o ceaşcă şi i-o întinse. Tu nu bei? întrebă el. Ba da, însă eu am amestecul meu special, îşi puse în cană un pliculeţ făcut din pînză ţesu­tă în casă şi care conţinea ceai, turnînd apoi apă fierbinte din ceainic. Tu de ce bei ceva special, iar eu ceva obiş­nuit, din comerţ?    . Pentru că nu vă cunosc destul de bine, ca să creez ceva anume pentru dumneavoastră. Deocamdată, sînt convinsă că vă va plăcea cel de mure. De ce nu încercaţi? Razor sorbea ceaiul de mure şi îi plăcea, deşi nu mai gustase niciodată aşa ceva. De fapt, el nu prea obişnuia să bea ceai, decît dacă era tare, dulce şi cu gheaţă deasupra. Spuneţi-mi, domnule Cody, de ce credeţi că vă aflaţi aici? Pe Razor însă nu-l interesau şaradele. Nu fusese niciodată omul conversaţiilor de salon, şi asta cu siguranţă avea să fie una de acest fel. Cu toate acestea, se auzi spunînd cu o voce care, cel puţin, se voia plăcută:                                   . Dacă eu trebuie să renunţ la „domnişoară", atunci şi tu poţi să nu-mi mai spui „domnule". Bine, Cody. El observă că ea nu se folosise de poreclă, Razor1, spunîndu-i pe numele de familie. Şi lucrul acesta era ciudat. Deşi oamenii îşi spun deseori pe numele de familie, lui nu-i spusese nimeni altfel decît Razor. Razor şi atît. Rachel scoase plicul de ceai din ceaşcă şi stoarse ultima picătură de lichid, apoi îl puse pe farfurioară şi luă o înghiţitură. Deci? De ce sînt aici? Ţi-am spus deja: îl caut pe Harry. Aş vrea să te pot ajuta, dar nu l-am mai văzut de cînd a cumpărat casa şi m-a adus aici. Dar ai mai primit vreo veste de la el? O, da, în urmă cu vreo opt luni. A spus că avea de terminat o treabă, ceva legat de un om pe care îl băgase în afaceri. Razor mîrîi. Ticălosul de Harry nici măcar nu încercase să-şi ţină în secret planurile abomi­nabile! Băgat? Da, asta a şi făcut. M-a băgat, dar în puşcărie! Puşcărie? Ai fost arestat? Ce nefericire! închisoarea a fost rezultatul final. S-a în- tîmplat după ce am transformat în bani lichizi tot ceea ce aveam pentru a plăti amenda. A trebuit să stau la zdup cîteva luni. Sună groaznic. „Micile greşeli" ale lui Harry au dus la un incident internaţional de proporţii, iar eu am fost exemplul public. îmi pare rău, n-am ştiut. însă sînt sigură că Harry a avut un motiv foarte întemeiat ca să dispară. Nu ştim întotdeauna de ce se întîmplă anumite lucruri. Femeie, n-a avut absolut nici un motiv! Să faci puşcărie e un lucru groaznic, şi nu există nici un motiv pe lume ca să determini pierderea companiei şi reputaţiei unui om. Ea se întinse şi-i acoperi mîna cu a ei. Miş­carea era naturală şi menită să consoleze, să uşureze, să aline. Numai că rezultatul fu altul. Razor avu o reacţie bruscă, de parcă ar fi aş­teptat mîngîierea. îşi împleti degetele cu ale ei şi respiră adînc. Rachel se uită dincolo de oaspetele său, fixînd un punct peste umărul lui stîng. Ne- privindu-l direct, părea să atenueze din intensitatea copleşitoare a atracţiei pe care o simţea. Deşi înţelesese, deşi îl aşteptase cu nerăbdare chiar, prezenţa reală a acestui bărbat era mult mai tulburătoare decît îşi imaginase vreodată. Ea îi simţea asprimea mîinii, care intensifica fluxul sentimental, aparte, dintre ei. Crede-mă, Cody. Uneori trebuie să cre­dem, chiar dacă nu înţelegem. Nici eu n-am crezut la început că aş putea avea încredere în Harry, dar am constatat că greşeam. Mare consolare, spuse Razor, furia răbuf- nindu-i pe neaşteptate, de parcă ar fi răspuns unei comunicări mute cu atingerea ei. Se opri puţin apoi, brusc, se răsuci ca să iasă din ca­meră. Pisica mîrîi încet. O adiere rece lovi ceafa lui Cody, în timp ce Rachel îl apucă şi mai strîns de mînă, silindu-l să se aşeze. • - Uite ce e, Rachel Kimble, nu ştiu care e jocul tău, adică al lui Harry, dar eu, cînd am ve­nit aici, ştiam deja ce fel de om este, i^r faptul că a dispărut lăsîndu-şi soţia în... asta - ochii îi alunecară pe tapetul scorojit şi pe linoleul cră­pat - nu e de natură să mă facă să-mi schimb părerea.            , Rachel nu-şi putu reţine amuzamentul. Un rîs voios uşor şi melodios, ca sunetul unor clo­poţei, umplu camera. O, Cody, dar nu sînt soţia lui. Asta credeai? Bineînţeles că asta credeam. întotdeauna a vorbit de tine spunînd „frumoasa domnişoară Rachel", femeia vieţii lui. Cine altcineva i-ar fi putut spune „domnişoară" unei fete aşa de tinere ca tine, dacă nu un soţ, un soţ foarte bă- trîn de altfel. -- Da, Harry este bătrîn, un bătrîn demodat, de şcoală veche. Are cîteva principii pe care insistă ca ceilalţi să le observe. Eu îi spun „unchiule Harry" şi, pentru că nu sînt măritată, el îmi spune „domnişoară Rachel". Harry e unchiul tău? Razor nu voise să-şi> arate uşurarea, dar o făcu. Da, e unchiul meu, sau cel puţin aşa spune el. Nu pot fi sigură de asta, pentru că n-am ştiut niciodată dacă tatăl meu a avut fraţi. De fapt, eu nici nu mi-am cunoscut tatăl, iar cărţile nu mi-au spus niciodată nimic, nici despre el, nici despre Harry. E ciudat, ştii? Despre tine mi-au spus că vei veni. -Ţi-au spus cărţile despre mine? Ei, nu numele, desigur. Nu ţi l-am ştiut ni­ciodată, dar despre tine mi-au spus. Pisica sări de pe pervaz şi veni către Razor, de parcă ar fi vrut să-l avertizeze să nu facă vreo mişcare necontrolată. Ascultă, Rachel, începu el, ce spui tu nu are nici un sens. Ce cărţi? Astea. Cu mîna liberă scoase un pachet de cărţi de joc. Nu erau din cele obişnuite, pe care Razor le mai văzuse. Erau mai mari, iar ima­ginile de pe ele înfăţişau personaje medievale, purtînd costume bizare. Cărţi de tarot[1], explică ea. Eşti ghicitoare? Imaginea confuză păru să se mai limpezească. Tot ceea ce vedea, înce­pea să capete sens. Pisica neagră, casa întu­necată, acea lumină ciudată, difuză, căldura care dogorea din cămin, toate erau pentru efect. Ai crezut că am venit ca să-mi ghiceşti? Las-o baltă. Nu cred o iotă din prostiile astea, iar averea mi-o făuresc singur.              * Rachel suspină în timp ce-i dădu drumul la mînă, şi începu să amestece cărţile.          - Nu, ştiu că n-ai venit pentru asta. Ştiu că nu crezi. Nu-i nimic, nici eu n-am crezut... înain­te. înainte de ce? N-are importanţă. Pisica mîrîi din nou. Cred că Witchy ar fi mai liniştită dacă i-ai vorbi puţin, spuse Rachel. încă nu e sigură de intenţiile tale. Pisica nu e sigură! pufni Razor. La dracu’, nici eu nu sînt foarte sigur. Tu eşti? Mai mult ca niciodată. Am să-ţi arăt. Con­tinuă să amestece cărţile şi, în sfîrşit, alese una pe care o ţinu cu faţa spre el. Da, cred că a- coastă imagine te reprezintă. Priveşte-o şi spu­ne-mi-ce vezi. Ascultă, Rachel, ţi-am spus deja că nu cred în chestiile astea cu ghicitul în cărţi, dar dacă ele îţi spun într-adevăr unele lucruri, atunci în- treabă-le unde e Harry şi apoi o sa mă car de aici. Vorbe mari. Chiar în timp ce vorbea, Razor ştia că, de fapt, încerca să se convingă pe el însuşi, nu pe domnişoara Rachel. Fusese cinstit atunci cînd îi spusese că nu credea în soartă, sau karma, nici măcar în dragoste la prima vedere. Nu credea în nimeni şi nimic, în afară de el însuşi, şi asta de multă vreme. îşi ţinuse viaţa în ordine şi sub un autocontrol riguros, pînă la apariţia lui Harry. Nu-şi putea explica cum de-l luase partener, aşa cum nu-şi putea explica cum de ştia ea că el nu avea să piece nicăieri, nu încă, nu în noaptea asta. Nu ştiu unde este unchiul Harry, Cody, dar dacă întrebi cărţile, s-ar putea'să-ţi răspundă. Nu ştiu întotdeauna cu precizie ce vor spune, dar îţi promit că-ţi vor vorbi, dacă eşti gata să încerci. . Promit! Deci ştia unde se afla bătrînul ticălos. Razor nu-i prea înţelegea jocul, dar dacă, pen­tru a-l găsi pe Harry, trebuia să intre în horă, atunci exact asta va face. Pentru moment, cel puţin.     . Bine. Dar dacă vei spune cuiva, vreodată, că am fost de acord cu chestia asta, am să neg totul. Nu, Cody, n-o vei face. Tu nu ştii să minţi. Acum, descrie-ţi cartea. El aruncă o privire. Este un cavaler, ca unul din cei de la cur­tea Regelui Arthur. E călare pe un cal alb şi are o sabie. Cerul este noros, iar vîntul bate. Cum arată? Era ciudat. Bărbatul din carte semăna puţin cu el. Are părul închis la culoare, şi are ochii că­prui. Da, şi el era brunet, însă ochii îi erau ce­nuşii. Şi, ca şi cavalerul, eşti energic şi brav. Poţi să domini, dar ai o inimă bună. Acum trebuie să te gîndeşti care este întrebarea ta. Nimic mai simplu - unde este Harry? Ea începu din nou să adune cărţile într-un singur teanc. Cred că în faţa ta stă o întrebare mai mare decît locul unde se află Harry. Trebuie să tai cărţile, Cody. Cu un suspin reţinut de neîncredere, el le separă în două grămezi şi le răsfiră puţin în mînă, auzind apoi zgomotul sec produs de reunirea lor într-un singur pachet. Şi-acum? Jucăm pe beţe de chibrit, sau te gîndeşti la ceva mai interesant? Ea îl ignoră, făcîndu-l să se simtă jenat fiindcă imprimase o notă frivolă unei probleme care, pentru ea, era în mod evident o treabă serioasă. Acum, Cody, taie cărţile de trei ori spre stînga. El se execută, după care ea formă din nou un singur pachet, punînd Cavalerul în mijlocul mesei, cu faţa în sus. Apoi, puse peste el prima carte.      • Această carte îţi acoperă destinul, Cody. Spune-mi ce reprezintă. Ce este? Da. Am scris ceva în josul fiecărei cărţi. Ci­teşte-mi. Razor clătină din cap şi dădu din umeri. Do- iuldewands[2]. • Un zîmbet larg înflori pe buzele fetei. Doiul de baghetă înseamnă îndrăzneală şi curaj. Eşti pe cale să începi o nouă afacere. Se opri cîteva clipe. însă mi-e teamă că mai în­seamnă şi faptul că ai o fire mîndră şi necru­ţătoare.  ' Necruţătoare este într-adevăr termenul cel mai potrivit. în ceea ce priveşte noua afacere, nu prea am de ales. Cq se aude cu răspunsul la întrebarea mea despre Harry? Răbdare, Cody. Puse o altă carte, oblic, peste primele două. Aceasta îţi întretaie des­tinul. Reprezintă un obstacol în calea noii tale afaceri. Ce reprezintă? El citi din nou titlul scris. Regele de pentaclu. E un tip care stă pe tron şi ţine în mînă ceva, ca o armă ninja. Este un pentaclu - o stea cu cinci colţuri, un simbol magic. Da, Regele ar putea fi un industriaş important, un bancher sau un om de afaceri. Ha, bancheri, oameni de afaceri! Mda, aici ai dreptate. Numai o minune i-ar putea face să-mi mai împrumute bani, cîte zile oi mai avea! Nu face afirmaţii pripite. Uneori trebuie timp ca să pătrunzi înţelesul cărţilor. Sînt convins. Pisica se ridică, se învîrti de cîteva ori în jurul cozii, apoi se aşeză la loc. Rachel puse cartea următoarea sub Cavaler, în poziţia corespunzătoare orei şase. Această carte reprezintă ceva care deja s-a întîmplat. Razor descrise imaginea:    - Este un cinci de pentaclu, un cinci întors. Uuu, dar trişti mai arată ăştia doi!          . Prin ce crezi că se aseamănă cu tine? Aş spune că sînt doi oameni lipsiţi de adă­post, care merg prin zăpadă pe lîngă o biserică. Bănuiesc că asta înseamnă că, fosta mea afacere m-a făcut să mă treacă toate răcorile. S-ar putea, dar cartea este cu susul în jos, ceea ce îi inversează înţelesul. Ar putea însem­na o întoarcere a roţii norocului. Sînt pentru. Cody era conştient că situaţia în care se afla îi făcea plăcere. Ea avusese dreptate în legătură cu acea senzaţie plăcută, de atingere. Era încă acolo, o simţea în stomac ca pe un coniac bun, care radia cădură de fie­care dată cînd privirile li se întîlneau. Cărbunii trosneau, pe măsură ce focul se stingea. Pisica începuse să toarcă monoton, iar Rachel, cu spatele la cămin, părea înconjurată de o aură. Cartea a patra este în spatele tău. O puse la stînga Cavalerului, în poziţia orei nouă. Ce reprezintă? Un şapte de pentaclu. Şi nu e întors. Cred că indică o pauză în desfăşurarea noii tale afaceri. Dezamăgirea a trecut, deci este o promisiune de succes. Ce-i drept, e drept, cam sînt în pauză. De fapt, afacerea mea s-a terminat de-a binelea. Următoarea carte, continuă ea, stă deasu­pra ta, te încoronează. Asta îmi place. Reprezintă o femeie care seamănă cu tine, Rachel. Poartă o mantie gre­cească şi are deasupra capului un fel de semn. Ce e mai interesant, însă, e faptul că mîngîie un leu. Asta înseamnă că mă vei face să devin un miel? Rachel încercă să nu-şi lase mintea să zboa­re. Interpretarea era atît de clară, încît simţea energia în vîrful degetelor. El nu credea ceea ce afla de la ea, dar nu era nici o problemă. Nici ea nu crezuse, pînă cînd spusele oamenilor îi adeveriseră premoniţiile. Ceea ce începuse cîndva, cu mulţi ani în urmă, sub forma unei răzvrătiri de şcolăriţă, devenise acum un modus vivendi. Continuă: Semnul de deasupra capului ei înseamnă infinitul. Reprezintă starea cosmică a vieţii eter­ne. Aceasta este esenţa ta, Razor Cody - spiri­tul mîndru al leului. Puse următoarea carte în dreptul orei trei. Aceasta se află înaintea ta. Arată ceva care se va întîmpla, probabil, în următoarele cîteva luni. Ei, da. Asta e cît se poate de clară. O altă carte întoarsă. Un opt de cupă şi reprezintă un om care se depărtează. Cred că vrea să spună că ar trebui să mă car, dracului, de aici. Nu, nu vezi că e întoarsă? Asta înseamnă că ai renunţat la spiritual în favoarea materi­alului, că alergi după succes, dar că eşti pe cale să descoperi dragostea. îmi place cum sună, mai ales partea cu succesul, dar dragostea? Poate în altă viaţă. Şi am impresia că interpretezi greşit. Toate cupele astea adunate deasupra mea n-ar putea să însemne că am să mă îmbăt suficient de rău, încît să-l ucid pe Harry, atunci cînd îl voi întîlni? Asta e? Cînd o să capăt răspunsul? Nu încă. Mai e. Puse o carte sub toate celelalte. Asta reprezintă lucrul de care te temi. Altă cupă, dar de data asta un nouă. Pentru prima dată Rachel ţinu cartea mai mult, pipăind-o cu degetele, într-o tăcere adîn- că. Ce e? Poate că o să mai servim nişte ceai? Nu eşti ceea ce vrei să pari. Eşti ahtiat du­pă succes, dar ţi-e teamă de el, Cody. La dracul Ştiam eu că toate astea sînt nu­mai prostii. Nu-ţi face griji. Vei căpăta ceea ce doreşti, dar exact de asta te temi. Următoarea carte îţi va spune mai multe despre părerea celor din jur despre tine. Din nou cupă. Un doi. Hopa, dar şi ăsta e întors. Ce înseamnă? Ea mişcă uşor din cap şi tresări scuturată de un fior. Nu sînt sigură. Cartea semnifică dragoste falsă, pasiune violentă, neînţelegere. , De data aceasta, Cody fu cel care tresări. Gheara pe care o simţea în piept îl făcea să nu mai ia spusele fetei în glumă. Dragoste falsă şi pasiune violentă? Credea că scăpase de asta cu ani în urmă. Pînă acum, cel puţin. Brusc, deveni din nou puştiul de altă dată, care-şi privea tatăl stînd lîngă o femeie, tatăl lovind fomeia, tatăl dispărînd în noapte pentru totdea­una. Rachel se întinse şi-i prinse din nou mîna. Ultimile două cărţi îţi vor răspunde la între­bare, Cody. Nu dispera încă. Prima din ele somnifică speranţa ta. O arătă cu mîna liberă. Ce reprezintă? Cavalerul meu, dar călare pe alt cal, şi de data asta e un Cavaler de pentaclu. înseamnă adevăr şi sprijin, eşti pe cale să (jăseşti sau să pierzi... bani? Asta sper şi eu, să-mi recapăt banii. Cody, îţi repet, uneori aceste lucruri nu somnifică ce crezi tu. Arată-mi în continuare, domnişoară Ra­chel, îmi place din ce în ce mai mult. Ea întoarse ultima carte. Razor rîse încet. Pînă şi eu sînt în stare să recunosc un nebun[3]. Un nebun întors. Dar e absurd, spuse ea moale. Nebunul să conducă o urmărire încununată de succes... Cody îi eliberă mîna lui Rachel şi se lăsă pe spătarul scaunului. Deci, în cele din urmă am fost condus într-o urmărire încununată de succes. Puteam să te scutesc de tot efortul ăsta, pentru că şti­am deja. Luă ceaşca de ceai, o goli dintr-o înghiţitură şi apoi, o puse absent pe broboada de lîngă farfurioară, privind-o pe Rachel care arăta cu degetul ultima carte'. Tresări. Deci cărţile ţi-au spus că o să vin. Ţi-au mai spus şi că voi aştepta. Ţi-au mai spus şi ce va urma acum? Da. Respiră adînc şi continuă: am mai aflat că ne vom îndrăgosti unul de celălalt şi că vei găsi o comoară. Ultimile cuvinte fuseseră spuse dintr-o sufla­re. îndrăgostiţi? Tu şi cu mine? Nu cred. Chiar în timp-ce vorbea însă, el avu o viziu­ne, o imagine tulburătoare - ea în braţele lui, sărutîndu-l, corpul ei unduindu-se pe lîngă al lui o viziune atit de clară, încît rămase fără grai. Cărţile vorbesc, Cody, iar eu nu le pot schim­ba răspunsurile. Pentru moment, el nu se mai putu controla. Inima i se zbătea în piept. Femeia aceasta nu era o ghicitoare, era o vrăjitoare veritabilă care-şi întinsese deliberat vraja asupra sa. Tre­buia să găsească o cale de a o opri, şi asta cît mai repede, înainte de a fi înghiţit de vîrtejul de senzaţii. O comoară? spuse el cu o voce răguşită, ignorîndu-i prima afirmaţie. Şi eu care credeam că numai Harry are darul ăsta. Se vede însă treaba că e o trăsătură de familie. Acelaşi lucru mi-l faci şi tu acum. -îţi fac? Ce? Mă ameţeşti cu cuvinte, mă vrăjeşti. îmi spui că aceste cărţi ţi-au anunţat venirea mea şi ca ne vom îndrăgosti unul de celălalt. Cărţile şi premoniţiile mele. Şi premoniţiile. Hotărît lucru, cel mai des fo­losit cuvînt în casa asta era „prea“: prea mult, prea bizar, prea incredibil. Domnişoara Rachel era frumoasă, deci era de înţeles de ce Harry vorbea întotdeauna despre ea cu atîta respect. Dar ea avea ceva periculos. Mistic şi periculos. Intuiţia acelui pericol îl făcu pe Razor să simtă că i se strînge stomacul. Timp de cîteva secunde, privind în adîncul acelor ochi nevino­vaţi de culoarea albăstrelelor, avu imaginea absurdă a unor pajişti însorite, pline cu flori, şi a unui cer albastru, punctat cu nori. Apoi, propria sa viziune reveni - erau în patul său şi făceau dragoste. Cine era nebunul în situaţia asta: femeia care ghicea în cărţi, sau un tip care tocmai pierduse tot şi care era bîntuit de vedenii cu scene de dragoste, floricele şi norişori? N-o să-mi dai răspunsurile de care am ne­voie, nu?      x Nu pot să-ţi spun decît ce mi se arată, răs­punse ea. Mai vrei ceai? Ceai? Nu, ce mi-ar trebui mie acum este un whisky cu apă. imi pare rău, nu am alcool în casă. Nu face bine psihicului, dar am să cumpăr mîine. Acum, dă-mi voie să string ceştile şi apoi te voi condu­ce în camera ta. Rachel se întinse după ceaşcă şi farfurioară. Razor nu înţelesese ce se întîmplase, decît - după ce totul se terminase. Ea ridică farfurioara şi, de parcă n-ar fi observat că ceaşca era chiar în spatele ei, o atinse răsturnînd-o de pe masă şi spărgînd-o în zeci de cioburi. Oh... murmură ea, eram atît de concen­trată asupra cărţilor, încît nu am observat cînd ai pus-o acolo. Bine, dar era chiar sub nasul tău. Văzîndu-i figura disperată se mai potoli. E greşeala mea, mai spuse, şi se aplecă să strîngă cioburile. Sub nasul tău, repetă el... Razor ridică o­chii, privi la fata care stătea la celălalt capăt al mesei şi se opri. Da, nu încăpea nici o îndoială, îi privi ochii care-l fixau sfidător - ochi care nu vedeau. Dumnezeule, eşti oarbă! Desigur, răspunse ea moale. Credeam că ştii.   [1] - set de 22 cărţi folosite la ghicirea viitorului   [2] baghetă magică   [3] Personaj din cărţile de taroţ, echivalentul jokerului din cărţile obişnuite de joc    

  Pe aripile vantului de Margaret Mitchell   Capitolul I Scarlett O’Hara nu era frumoasă, dar bărbaţii nu-şi dădeau seama de asta când erau sub farmecul ei, aşa cum erau acum gemenii Tarleton. Pe chipul ei, trăsăturile delicate ale mamei, o aristocrată de origine franceză din regiunea de coastă, nu se armonizau cu trăsăturile greoaie ale tatălui, un irlandez cu obrazul rumen. Totuşi avea o faţă atrăgătoare, cu bărbia ascuţită şi fălci puternice. Ochii, puţin migdalaţi şi mărginiţi de gene dese, erau de un verde deschis, fără cea mai mică nuanţă căpruie. Sprâncenele, groase şi negre, desenau o neaşteptată linie oblică pe pielea albă ca magnolia, acea piele pe care puneau atâta preţ femeile din Sud şi pe care o apărau cu atâta grijă, cu ajutorul pălăriilor, al vălurilor şi al mitenelor, de soarele arzător al Georgiei. În acea luminoasă după-amiază de aprilie din anul 1861, Scarlett O’Hara, cum stătea între Stuart şi Brent Tarleton, pe veranda răcoroasă şi umbroasă de la Tara, plantaţia tatălui ei, oferea ochilor o imagine încântătoare. Rochia nouă, croită din doisprezece iarzi de muselină verde înflorată, unduia pe cercurile crinolinei şi culoarea se armoniza perfect cu aceea a sandalelor de marochin verde cu tocuri joase, pe care tatăl ei i le adusese de curând din Atlanta. Rochia îi scotea în evidenţă într-un mod fermecător mijlocul, cel mai subţire din trei comitate, şi corsajul foarte ajustat învăluia un piept bine dezvoltat pentru o fată de şaisprezece ani. Dar cu tot felul pudic în care-şi aşezase poalele rochiei, cu tot aerul rezervat pe care i-l dădea părul lins, strâns în coc la spate, cu toată cuminţenia mâinilor mici şi albe, încrucişate în poală, Scarlett îşi ascundea cu greu adevărata fire. Pe faţa ei, plină de o dulceaţă studiată, ochii verzi, neastâmpăraţi şi poruncitori, plini de viaţă, nu se potriveau deloc cu atitudinea ei cuviincioasă. Îşi datora bunele purtări observaţiilor blânde ale mamei ei şi disciplinei mai severe exercitate de Mammy, dar ochii îi trădau firea. Lângă ea, de o parte şi de alta, gemenii se lăfăiau în fotolii şi, râzând şi pălăvrăgind, priveau soarele prin paharele pline cu lichior de mentă. Îşi încrucişaseră neglijent picioarele lungi şi greoaie de călăreţi, încălţate cu cizme până la genunchi. În vârstă de nouăsprezece ani, înalţi de aproape 1,90 m, cu mâini şi picioare lungi şi cu muşchii tari, cu faţa arsă de soare, părul roşu închis, privirea veselă şi arogantă, îmbrăcaţi în vestoane identice şi cu pantaloni de culoarea muştarului, semănau unul cu altul ca două picături de apă. Afară, soarele care apunea poleia grădina, luminând copacii încărcaţi de flori albe care se profilau în mase compacte pe un fond verde deschis. Caii celor doi gemeni – nişte animale mari, roşcate ca părul stăpânilor lor – erau priponiţi pe aleea de trăsuri; lângă ei mârâia haita de câini slabi şi nervoşi care întovărăşeau peste tot pe Stuart şi pe Brent. Mai la o parte, cum se cădea unui aristocrat, un câine mare, cu pete negre, stătea culcat cu botul pe labe şi aştepta răbdător ca băieţii să plece acasă, la cină. Între câini, cai şi gemeni exista o înrudire mult mai adâncă decât aceea rezultând dintr-o permanentă tovărăşie. Erau ca nişte animale tinere, nepăsătoare, pline de graţie şi de nerv, strălucind de sănătate. Băieţii erau impetuoşi şi susceptibili ca şi caii lor, dar blânzi cu cei care ştiau cum să se poarte cu ei. Deşi cei trei de pe verandă fuseseră deprinşi din naştere cu viaţa uşoară de pe plantaţii şi fuseseră serviţi din fragedă copilărie de slugi mereu la cheremul lor, pe chipurile lor nu se citea nici moliciune, nici indolenţă. Aveau puterea şi vioiciunea oamenilor de la ţară, care şi-au petrecut toată viaţa în aer liber şi care nu şi-au prea bătut capul cu lucrurile anoste din cărţi. Viaţa în nordul Georgiei, în comitatul Clayton, era încă rustică şi, după principiile în vigoare la Augusta, Savannah şi Charleston, chiar puţin cam primitivă. Sudiştii din regiunile mai vechi îi priveau de sus pe georgienii din nord, dar aici, în nordul Georgiei, lipsa rafinamentelor unei educaţii alese nu avea însemnătate dacă te arătai la înălţime când trebuia. Ceea ce avea mai ales însemnătate era să cultivi bumbac de bună calitate, să încaleci bine, să tragi bine cu puşca, să fii un bun dansator, să ştii să ţii tovărăşie doamnelor şi să bei ca un om de lume, ca un gentleman. În toate aceste privinţe, gemenii se arătau la înălţime, dar în acelaşi timp erau cunoscuţi pentru totala lor incapacitate de a învăţa ceva din cărţi. Părinţii lor erau oamenii cei mai bogaţi din comitat, stăpâneau cel mai mare număr de cai şi de sclavi, dar cei doi tineri erau mai nepricepuţi la gramatică decât cei mai mulţi ţărani albi săraci din împrejurimi. Tocmai din cauza asta Stuart şi Brent trândăveau în această după-amiază de aprilie, pe verandă, la Tara. Fuseseră eliminaţi de la universitatea din Georgia, a patra universitate de unde fuseseră daţi afară în doi ani. Iar Tom şi Boyd, fraţii lor mai mari, plecaseră împreună cu ei, fiindcă nu voiau să rămână într-o instituţie în care gemenii nu erau primiţi. Stuart şi Brent considerau ultima lor aventură ca o excelentă glumă, şi Scarlett, care nu deschisese de bună voie o carte de când terminase anul trecut Institutul pentru domnişoare din Fayetteville, lua şi ea lucrurile în glumă. — Ştiu că puţin vă pasă şi că nici lui Tom nu-i pasă că v-au dat afară, zise ea. Dar Boyd? El vrea să studieze şi, după ce l-aţi silit să părăsească universitatea din Virginia, pe aceea din Alabama, şi din Carolina de Sud, a trebuit să plece acum şi din cea din Georgia. Aşa n-o să sfârşească niciodată. — O, va putea să-şi continue dreptul în biroul judecătorului Parmalee, la Fayetteville, răspunse Brent nepăsător. De altfel, n-are mare importanţă. Oricum, ar fi trebuit să ne întoarcem acasă înainte de sfârşitul anului şcolar. — De ce? — Războiul, prostuţo! Războiul poate izbucni dintr-o zi într-alta, şi cred că nu-ţi închipui că vreunul dintre noi ar rămâne la universitate în timp de război. — Ştiţi bine că nu va fi război, zise Scarlett plictisită. Sunt numai vorbe. Nu mai devreme de săptămâna trecută, Ashley Wilkes şi tatăl lui i-au spus tatei că delegaţii noştri la Washington vor ajunge la… un… acord amiabil cu domnul Lincoln cu privire la Confederaţie. Şi apoi, yankeilor le e prea mare frică de noi. Nu va fi război şi m-am săturat să tot aud vorbindu-se de el. — Nu va fi război! exclamară cei doi gemeni indignaţi, ca şi când li s-ar fi luat un bun al lor. — Ba da, fetiţo, are să fie război, zise Stuart. Yankeilor le e poate frică de noi, dar după bombardamentul de alaltăieri şi după felul cum generalul Beauregard i-a dat afară din fortul Sumter, vor fi siliţi să se bată. Altfel, vor fi consideraţi de lumea întreagă ca o bandă de laşi. Confederaţii… Scarlett făcu o mutră plictisită, enervată. — Dacă mai repetaţi o dată cuvântul „război”, mă duc să mă închid în casă. În viaţa mea nu m-a plictisit un cuvânt mai mult decât cuvântul „război”, afară doar de „secesiune”. Papa vorbeşte de război de dimineaţa până seara şi toţi domnii care vin să-l vadă vorbesc de fortul Sumter, de drepturile statelor sau de Abe Lincoln, de-mi vine să urlu de plictiseală. Şi tinerii nu vorbesc decât de asta şi de grozăvia lor de trupă. Nu ne-am distrat nicăieri în primăvara asta, fiindcă tinerii n-aveau alt cuvânt pe buze. Sunt încântată că Georgia a aşteptat Crăciunul ca să proclame „secesiunea”, altfel niciuna din petrecerile noastre n-ar fi fost reuşită. Dacă mai aud cuvântul „război”, intru în casă. Şi Scarlett s-ar fi ţinut de cuvânt, căci nu putea urmări multă vreme o conversaţie al cărei principal subiect nu-l constituia persoana ei. Totuşi surâse. Gropiţele îi apărură în obraji şi genele negre începură să se zbată repede ca nişte aripi de fluture. Băieţii fură încântaţi şi, aşa cum dorise, îi cerură iertare fiindcă o necăjiseră. Nu-i păstrau pică pentru lipsa ei de interes. Dimpotrivă. Războiul îi privea pe bărbaţi, aşa că socotiră atitudinea ei drept o dovadă de feminitate. După ce manevrase aşa încât să-i sustragă de la subiectul plictisitor al războiului, reluă cu interes discuţia privitoare la situaţia actuală a celor doi fraţi. — Ce-a spus mama voastră aflând că aţi fost daţi din nou afară? Tinerii păreau jenaţi. Îşi aminteau de felul cum reacţionase mama lor cu trei luni mai înainte, când reveniseră de la universitatea din Virginia, după eliminare. — Păi, zise Stuart, n-a prea avut ocazia să spună mare lucru. Azi-dimineaţă, Tom cu Brent şi cu mine am plecat de acasă devreme. Nu se sculase încă. Tom s-a dus să facă o vizită familiei Fontaine, iar noi am venit aici. — Nu v-a spus nimic aseară, când v-aţi întors? — Aseară am avut noroc. Înainte de sosirea noastră aduseseră noul armăsar, pe care l-a cumpărat mama în Kentucky luna trecută. Toată casa era dată peste cap. E un cal superb, Scarlett, trebuie să-i spui tatălui tău să vie să-l vadă îndată ce va putea… pe drum l-a şi muşcat pe grăjdar şi a călcat în picioare doi dintre negrii mamei, care se duseseră să-l ia de la gară, la Jonesboro. Chiar înainte să ajungem acasă, a fost cât pe ce să dărâme grajdul şi aproape l-a omorât pe Strawberry, bătrânul armăsar al mamei! Când am sosit, mama era la grajd căutând să-l liniştească cu nişte bucăţi de zahăr, şi pe cuvântul meu că reuşea. Negrii făceau nişte ochi! Le era atât de frică, încât se agăţaseră de grinzile lui, dar mama vorbea calului ca şi cum ar fi fost o fiinţă omenească, blând ca un mieluşel. Nimeni nu se pricepe la cai mai bine ca mama. Când ne-a văzut a spus: „Pentru numele lui Dumnezeu, ce căutaţi acasă toţi patru? Sunteţi mai răi ca cele şapte plăgi ale Egiptului!” Atunci calul a început să sforăie şi să zvârle din picioare şi mama a zis: „Ieşiţi afară! Nu vedeţi că e nervos, mititelul de el! Mă voi ocupa de voi mâine dimineaţă!” Ne-am dus deci să ne culcăm. Azi dimineaţă am şters-o înainte să pună mâna pe noi şi l-am lăsat pe Boyd să se descurce. — Credeţi că o să-l bată pe Boyd? Ca întreg comitatul, Scarlett nu izbutea să se obişnuiască cu felul cum mica doamnă Tarleton îşi certa fiii, mari acum, şi la nevoie le administra lovituri de cravaşă la spate. Beatrice Tarleton era o femeie de acţiune. Ducea în spate nu numai o vastă plantaţie de bumbac, vreo sută de negri şi opt copii, dar şi cea mai mare crescătorie de cai din Georgia. Era iute din fire şi, scoasă mereu din sărite de desele trăsnăi ale celor patru fii, socotea că din când în când o mică bătaie dată băieţilor nu strica, ceea ce n-o împiedica să interzică să fie atins un cal sau un sclav. — Nu, n-o să-l bată pe Boyd. Nu l-a bătut niciodată prea mult, fiindcă-i cel mai mare, şi fiindcă-i cel mai pipernicit din toată droaia, zise Stuart mândru de înălţimea sa. De aceea l-am lăsat acasă, ca să se descurce cu ea. Mama ar trebui să înceteze de a ne mai bate. Avem nouăsprezece ani, Tom are douăzeci şi unu. Se poartă cu noi ca şi când am avea şase. — Oare mâine va veni călare pe calul ei cel nou la petrecerea Wilkes-ilor? — Aşa vrea, dar tata spune că-i primejdios. De altfel, fetele n-o vor lăsa. Spun că vor reuşi s-o ducă cel puţin o dată la o petrecere în trăsură, ca pe o adevărată doamnă. — Sper că n-are să plouă mâine, zise Scarlett. De o săptămână plouă aproape în fiecare zi. Nimic nu-i mai neplăcut ca un picnic care se sfârşeşte în casă. — Mâine va fi frumos şi cald ca în iunie, zise Stuart. Priveşte apusul ăsta de soare. N-am văzut niciodată un cer mai roşu. Poţi întotdeauna prezice timpul după asfinţit. Ochii lor se aţintiră asupra nesfârşitei întinderi a domeniului lui Gerald O’Hara, asupra ţarinilor de bumbac proaspăt arate şi asupra zărilor roşiatice. Acum, când soarele apunea într-o vâlvătaie de flăcări în spatele colinelor, dincolo de râul Flint, căldura de aprilie se schimba încet-încet într-o răcoare uşoară dar binefăcătoare. În acest an primăvara venise devreme, întovărăşită de ploi calde şi scurte, de izbucnirea florilor trandafirii ale piersicilor şi de salbele de flori ca stelele care împânziseră balta întunecată şi colinele îndepărtate. Arăturile erau aproape sfârşite şi splendoarea purpurie a asfinţitului accentua culoarea brazdelor de curând răsturnate în argila roşie a Georgiei. Întors de fierul plugurilor, pământul umed şi înfometat aştepta seminţele de bumbac, bătând în roşu pe creasta nisipoasă a brazdelor, şi în purpuriu, în roşu aprins sau în cafeniu acolo unde umbrele cădeau pe marginile brazdelor. Clădirile plantaţiei, cu zidurile lor de cărămidă date cu var, păreau o insulă în mijlocul unei mări roşii dezlănţuite, ale cărei valuri unduioase, sinuoase, pline de vârtejuri, ar fi fost pietrificate în clipa când erau gata să se prăvălească cu spuma lor trandafirie. În această regiune nu existau brazde lungi şi drepte, aşa cum se puteau vedea în ţarinile de argilă gălbuie din şesurile aflate în inima Georgiei, sau în pământul negru şi mănos de pe coastă. Aici, în nord, arăturile care unduiau la poalele dealurilor erau crestate de mii de brazde în formă de seceră, ca să împiedice pământul bogat să alunece în albia nurilor. Era un pământ sălbatic, roşu de culoarea sângelui după ploaie, de culoarea cărămizii în timpul secetei, cel mai bun pământ din lume pentru bumbac. Era o regiune plăcută, cu case albe, ţarini paşnice, râuri încete şi gălbui, dar o regiune de contraste unde strălucirea soarelui era orbitoare şi umbra foarte deasă. Terenurile defrişate şi nesfârşitele ogoare de bumbac ale plantaţiilor surâdeau unui soare cald, domol, binevoitor. La marginea lor se înălţau pădurile virgine, întunecate şi răcoroase chiar în amiezile cele mai arzătoare, păduri misterioase, puţin sinistre, ai căror pini ce vuiau păreau să stea de veacuri, răbdători, de veghe, murmurându-şi ameninţarea într-un suspin: „Băgaţi de seamă! Băgaţi de seamă! Aţi fost ale noastre odată. Vă putem lua înapoi.” La urechile celor trei aşezaţi pe verandă ajungea zgomotul dobitoacelor bătând pământul cu copitele lor, clinchetul tălăngilor, râsul strident şi nepăsător al negrilor care se întorceau de la câmp cu catârii. Din casă se auzea vocea dulce a mamei lui Scarlett, Ellen O’Hara, chemând-o pe negresa mititică ce-i purta cheile. Vocea ascuţită a copilului răspundea: „Da, doamnă!” Şi se auzeau paşii celor ce ieşeau pe uşa din dos mergând spre afumătoare, unde Ellen obişnuia să împartă hrana muncitorilor care veneau de la lucru. Şi se auzea zăngănitul argintăriei şi clinchetul farfuriilor, în timp ce Pork, valetul principal de la Tara, punea masa pentru cină. Auzind sunetele acestea, gemenii îşi dădură seama că era timpul să se întoarcă acasă, dar n-aveau chef să dea ochi cu mama lor şi întârziau pe verandă cu nădejdea că Scarlett îi va pofti la cină. — Ascultă, Scarlett, în legătură cu petrecerea de mâine, zise Brent. N-aveam de unde să ştim că va fi un picnic şi un bal mâine seară. Vei dansa cu noi? N-ai făgăduit toate dansurile tale, nu-i aşa? — Ba da! Cum puteam să ştiu că veţi fi cu toţii acasă? Nu era să risc să rămân nedansată, numai ca să vă aştept pe voi doi. — Tu să rămâi nedansată! Băieţii începură să râdă zgomotos. — Ascultă, fetiţo, va trebui să-mi acorzi mie primul vals, să-i rezervi ultimul lui Stu şi să supezi cu noi. Ca la ultimul bal, ne vom aşeza pe treptele scării şi-i vom cere lui Mammy Jincy să vină să ne mai ghicească o dată. — Nu-mi place să-mi ghicească Mammy Jincy. Ştiţi că mi-a prezis că am să mă mărit cu un bărbat cu părul negru ca pana corbului şi cu mustăţi lungi, şi mie nu-mi plac bărbaţii cu părul negru. — Îţi plac cei cu părul roşu, nu-i aşa, draga mea? zise Brent surâzând. Hai, făgăduieşte-ne că ne vei acorda valsurile şi că vei supa cu noi. — Dacă ne făgăduieşti, îţi vom spune un secret, zise Stu. — Ce secret? strigă Scarlett cu o curiozitate de copil. — E vorba de ce-am auzit ieri la Atlanta, Stu? Dacă-i chestia aceea, ştii bine că am făgăduit să nu spunem nimic. — Domnişoara Pitty ne-a spus-o. — Domnişoara cine? — Ştii, vara lui Ashley Wilkes, care stă la Atlanta, domnişoara Pittypat Hamilton, mătuşa lui Charles şi a Melaniei Hamilton. — Da, o cunosc, e cea mai proastă cucoană bătrână pe care am văzut-o în viaţa mea. — Ei bine, ieri, pe când aşteptam trenul la Atlanta, trăsura ei s-a oprit în faţa gării. A coborât ca să stea de vorbă cu noi şi ne-a încredinţat că mâine seară, la balul Wilkes-ilor, se va anunţa o logodnă. — O, ştiu despre ce-i vorba, zise Scarlett dezamăgită. Se va anunţa logodna prostănacului ei de nepot Charlie Hamilton cu Honey Wilkes. De ani de zile toată lumea ştie că vor sfârşi prin a se lua, deşi Charles n-a avut niciodată aerul că ar fi prea încântat. — Crezi că e un prostănac? întrebă Brent. Anul trecut, de Crăciun, l-ai lăsat totuşi să se cam învârtească în jurul tău. — Nu-l puteam împiedica, zise Scarlett ridicând nepăsătoare din umeri. Dar, după părerea mea, e un nătărău. — De altfel, nu se va anunţa logodna lui, zise Stuart triumfător, ci logodna lui Ashley Wilkes cu sora lui Charlie, domnişoara Melanie. Faţa lui Scarlett nu se schimbă, dar buzele ei păliră ca ale unei persoane care a primit o lovitură pe cât de puternică pe atât de neaşteptată şi care, în primul moment, nu înţelege ce s-a petrecut. Privi la Stuart şi chipul ei era atât de impasibil, încât tânărul, foarte slab psiholog, crezu că era numai surprinsă şi foarte interesată de noutatea pe care i-o adusese. — Domnişoara Pitty ne-a spus că nu voiau să anunţe oficial lucrurile înainte de anul viitor, fiindcă domnişoara Melly e cam slăbuţă, dar că, din cauza zvonurilor astea de război, cele două familii au socotit că e mai bine să grăbească nunta. De aceea vor anunţa mâine seară logodna, la supeu. Scarlett, noi ţi-am spus secretul, şi trebuie să ne promiţi că vei supa cu noi. — Ne-am înţeles, răspunse Scarlett automat. — Şi ne vei acorda toate valsurile? — Toate. — Ce drăguţă eşti! Pariez că ceilalţi băieţi vor înnebuni de ciudă. — N-au decât, zise Brent. Le venim noi de hac. Ascultă, Scarlett, ai să stai cu noi în timpul picnicului? — Ce? Brent îşi reînnoi cererea. — Sigur că da. Gemenii se uitară unul la altul. Erau încântaţi, dar şi puţin miraţi. Deşi se credeau curtezanii preferaţi ai lui Scarlett, niciodată nu obţinuseră de la ea atât de uşor o dovadă de favoare. De obicei Scarlett îi silea s-o roage, îi amâna, refuza să le răspundă, râdea când făceau pe supăraţii, se îmbufna când se necăjeau de-a binelea. Şi dintr-odată, le făgăduise aproape toată ziua de mâine. Primea să se aşeze lângă ei la picnic, le rezerva toate valsurile (vor aranja ei ca să nu se danseze decât valsuri), accepta să supeze cu ei. Făcea să fii dat afară din universitate! Încântaţi de succesul lor, nu se grăbeau să plece. Vorbeau de picnic, de bal, de Ashley Wilkes şi de Melanie Hamilton. Îşi tăiau vorba, spuneau glume şi râdeau de ele, şi făceau aluzii străvezii în legătură cu invitaţia la cină. Trecu o bună bucată de vreme înainte să bage de seamă că Scarlett nu spunea aproape nimic. Atmosfera se schimbase. Gemenii n-ar fi ştiut să spună de ce, dar după-amiaza îşi pierduse farmecul. Deşi Scarlett le răspundea la întrebări părea că nu acordă decât o atenţie foarte relativă conversaţiei. Ghicind că se întâmplă ceva ce nu puteau înţelege, gemenii, încurcaţi şi plictisiţi, mai rezistară câtăva vreme, apoi se sculară cam fără voie şi se uitară la ceasornicele lor. Soarele cobora asupra ogoarelor de curând arate şi, de cealaltă parte a râului, pădurile mari îşi profilau masa lor întunecată. Rândunelele treceau prin curte ca săgeţile. Găini, raţe şi curcani veneau de pe câmp bălăbănindu-se şi umflându-se în pene. Stuart răcni un „Jeems!” asurzitor şi, după câteva clipe, un negru înalt, de vârsta gemenilor, înconjură casa şi, suflând din greu, se repezi spre caii legaţi. Jeems era servitorul celor doi fraţi şi, ca şi câinii, îi întovărăşea pretutindeni. Se jucase cu ei în copilărie şi le fusese dăruit în ziua când împliniseră zece ani. Văzându-l, câinii culcaţi în praful roşiatic se sculară, pândindu-şi stăpânii. Tinerii se înclinară, strânseră mâna lui Scarlett şi-i spuseră că o aşteptau devreme a doua zi la familia Wilkes. Apoi plecară în goană, săriră în şa şi, urmaţi de Jeems, coborâră în galop aleea plantată cu cedri, fluturându-şi pălăriile şi chiuind.             Cititi mai departe aici....      

Prolog. Katrina Sheffield îşi dădu la o parte din ochi o şuviţă blondă şi se uită, fără a-i veni a crede, la hîrtia pe care o ţinea în mînă. Chris, murmură ea, ţi-ai pierdut minţile. Ştiu că ţi-am cerut ajutorul, dar...Fagen? îşi aruncă privirea asupra grămezilor de hîrtii de pe birou, aşezate în cutii pe care s-ar fi putut scrie uşor Probleme, probleme şi iar probleme. Ca director al lui Sheffield Industries Miami Project Development Complex părea că în ultimele zile se specializase în probleme. Cu o lună în urmă, îl rugase pe vărul ei, Chris Sheffield, care conducea departamentul de dezvoltare al companiei familiei lor, să îi găsească un consultant, foarte bun pentru a o ajuta să restructureze sistemul de siguranţă. Cu trei săptămîni înainte, soţia lui Chris, Melanie, născuse primul lor copil. Se părea că acest lucru îl tulburase extrem de mult pe Chris, care, în mod normal, nu i-ar fi sugerat să angajeze pe cineva atît de inacceptabil ca Fagen. „Rectificare", îşi spuse ea abătută. Potrivit notei, Fagen era deja angajat, iar ea trebuia să-l întîlnească în seara aceea pentru a discuta despre noua lui sarcină. Mai degrabă s-ar fi întîlnit cu diavolul. Se ridică şi începu să măsoare biroul în lung şi în lat. Fagen, murmură ea furioasă. Individul ăsta e numai pentru el. E un exploatator, un oportunist... De fapt, este un Leu, se auzi o voce din computerul aflat în colţul biroului. Einstein? Întrebă Kat surprinsă să îi audă glasul. Credeam că lucrezi la prognoza meteorologică pentru îmbunătăţirea recoltelor din sudest. Am făcut-o. Am terminat. O nimica toată, spuse Einstein, folosind expresia lui preferată. Einstein era primul computer cu inteligenţă artificială al companiei Sheffield Industries. Era capabil să facă mii de calcule complicate pe minut, dar nuanţele vorbirii omeneşti îi scăpau din cînd în cînd. Ceea ce nu era de mirare, din moment ce îşi culegea majoritatea cuvintelor din vocabular de la MTV şi Shopping Channel. Şi, pe urmă, adăugă el, şi mai interesant. Îl angajăm pe Terminator? Deci, pînă şi Einstein auzise de porecla lui Jack Fagen. Nu, dacă-mi stă în putere, spuse ea clătinînd supărată din cap. Omul ăsta nu se bucură de o reputaţie bună. O fi el unul din cei mai buni consultanţi în securitate din lumea occidentală, dar are mai puţină milă chiar şi decît maşinile cu care lucrează. Ochii ei violeţi sclipiră trădînd o îngrijorare reală. Ar putea să-mi facă praf întreaga „reţea neurală" dacă aceasta nu corespunde standardelor lui. Şi numai Dumnezeu ştie ce i-ar putea face lui Pink. Pink, Prototipul pentru Reţeaua de Computere Inteligente, era creaţia lui Einstein în colaborare cu tehnicienii de la Sheffield. Era cea mai avansată formă de inteligenţă generată artificial, dar avea o natură nestatornică asemeni unui licurici. Călătoriile frecvente şi foarte periculoase ale lui Pink în reţelele de computere neasigurate constituiau principala sursă a numeroaselor bătăi de cap ale Katrinei. Cu toate acestea, Einstein nu împărtăşea îngrijorarea ei cu privire la faptul că Fagen i-ar fi putut influenţa protejata. Camera sa video se roti cu trei sute şaizeci de grade şi vocea sa mecanică se auzi modulată de rîs. Pink o să-l înnebunească. O să fie distractiv de urmărit. E vorba de ceva serios. Angajarea lui Fagen ar fi un risc extraordinar, mai rău decît...decît Preston Gates, spuse ea, regretînd că încă mai şovăia cînd trebuia să-i pronunţe numele, chiar şi după atîtea luni. Sînt păsări din aceeaşi specie. Informaţiile mele arată că amîndoi sînt masculi caucazieni aflaţi în cea de a patra decadă a existenţei lor, care lucrează în industria computerelor, o corectă Einstein. Nu se pomeneşte de nici o înrudire cu vreo specie de păsări. Îmi cer scuze, e greşeala mea, zise Kat, înmuindu-se puţin în faţa dragostei computerului pentru logică. Viaţa ar fi fost mult mai simplă dacă ar fi putut trăi ghidîndu-se după cifre şi informaţii, decît după sentimentele încîlcite şi incerte care, prea adesea, îi influenţau deciziile. Cifre şi informaţii...Se opri deodată. Einstein, îi poţi da secretarei mele pînă lasfîrşitul zilei o listă completă cu activităţile lui Jack Fagen? Sigur. Încep chiar acum, zise Einstein, închizîndu-se. Katrina se duse la birou cu un zîmbet gînditor pe buze. Studie informaţiile lui Chris, care cuprindeau şi adresa proprietăţii Coral Gables unde stătea Fagen. Nu era locuinţa sa personală, însă, observă ea, căci pe hîrtie scria că Fagen instala acolo un sistem de alarmă pentru proprietarul absent. Adresa lui nu figura nicăieri. Katrina se lăsă pe spate în fotoliu, gînditoare. Din cîte îşi amintea, Jack Fagen nu avea nici o adresă permanentă. Era un hoinar confirmat. Pentru ea, acest lucru părea suspect. Faptul că Einstein se baza pe cifre şi informaţii îi dăduse o idee. Undeva, în dosarul lui Fagen, trebuia să existe un incident de care ea s-ar fi putut folosi pentru a-l discredita, ceva care să-l arate lui Chris că Jack Fagen nu era persoana potrivită pentru a lucra la Sheffield Industries. Chris nu credea prea mult în zvonuri, dar Kat aflase demult că, atunci cînd era vorba de sistemul ei de siguranţă, trebuia neapărat să fie prudentă. Şi, în plus, nu căpătai porecla de Terminator făcîndu-ţi prieteni şi influenţînd oameni. Terminator. Pentru cîteva clipe se întrebă de ce să fi vrut un om cu o reputaţie mondială ca a lui să primească o misiune atît de lipsită de importanţă cum era restructurarea reţelei ei de siguranţă. Dar, atunci de ce să facă un asemenea om tot ce făcea? Auzise că era complet amoral, nedisciplinat şi cît se poate de needucat. Mai auzise, de asemenea, că era şi teribil de frumos.

CAPITOLUL I — Săptămâna viitoare, Ross Maclean sosește de la New York să preia conducerea. Așa că de azi în șapte zile, voi fi în America. Vom trece unul pe lângă altul ca două corăbii în noapte. Jim Saxton începu să cânte în surdină faimosul „New York, New York”, brusc ocupat cu actele pe care Helen i le pusese pe birou. El era evident foarte încântat, însă Helen stătea acolo, dezamăgită în timp ce se gândea la ceea ce aflase. De câtva timp se tot vorbea de această schimbare, dar niciodată nu s-a gândit în mod serios la ea, nu a crezut că va avea loc. Cartierul general al companiei Maclean International părea atât de departe, dincolo de imensitatea Oceanului Atlantic, făcând ca schimbările să pară imposibile. Și mai era ceva. Jim nu era potrivit pentru viața tensionată de la New Yerk. Știa asta și, mai mult ca sigur că și conducătorii unei companii ca Maclean International ar fi trebuit s-o știe. În taină, Helen crezuse întotdeauna că ei își dădeau seama că Jim confunda dorințele cu realitatea. Acum realiză că gândise greșit. Într‑o săptămână, șeful ei înțelegător și nepretențios urma să plece. Nu prea știa ce să facă. — Sper… să te simți bine acolo. Urările ei de bine sunau cam fals față de starea lui de euforie. Helen simți nevoia să fie singură câteva minute, ca să se poată aduna. — Dacă reușesc să mă adaptez acolo, nu mă mai întorc! Sunase ca o sentință definitivă, dar Helen a reușit să zâmbească. Ce-o să se facă acum ? Avea impresia că slujba ei bună îi scăpa printre degete. Zidul de tăcere de care se înconjurase, acum nu-i mai părea sigur. S-a dus să facă o cafea. Oricum era timpul să facă o cafea și în același timp putea să se gândească în voie. În biroul ei mic, puse în priză filtrul de cafea și în timp ce aștepta a ridicat ochii și s-a privit în oglinda care atârna deasupra mesei mici de stejar, pe care de aproape doi ani prepara cafeaua pentru ea și pentru șeful ei cel optimist. Din oglindă o priviră doi ochi albaștri strălucitori plini de neîncredere, o față ovală cu trăsături fine și cu o expresie neliniștită. De dimineață Jim întârziase, era un obicei frecvent – venea când voia, deși în mod obișnuit îi făcea plăcere să fie la birou, însă dacă dorea să vină la zece, așa făcea. Asta n-o deranjase niciodată pe Helen. Conducea secretariatul directorului general cu multă eficiență, imediat ce sosea se așeza în scaun și totul începea să se miște cu ușurința unui mecanism perfect pus la punct, îi anticipa toate dorințele, îi dădea în mână hârtiile care-i trebuiau chiar înainte ca el să le ceară. Se înțelegeau perfect. Totuși aveau o înțelegere – niciodată n‑o reținea târziu la birou. La ora cinci fix Helen își închidea biroul și pleca. Jim Saxton o înțelegea și niciodată nu încălease această înțelegere. Oare Ross Maclean va înțelege? Se îndoia de asta și ea nu putea ceda. Știa că celelalte secretare rămâneau până la șase și jumătate, șapte, depinzând de șefii lor, în timp ce ea, secretara directorului general, își impusese propriile reguli și hotărâse ora la care pleca. Nu se putea aștepta ca această situație să continue și cu fiul fondatorului giganticei companii, care va prelua conducerea personal. S-ar putea foarte bine să fie concediată. Absentă, Helen își aranjă părul. Era des și drept, negru cu nuanțe albăstrii și lung trecând de umeri. La birou avea o coafură severă, avându-l împletit într-o coadă. Își dădu cu puțin mai mult ruj ca să capete curaj și luând tava se îndreptă spre biroul lui Jim. În acel moment nu se simțea prea grozav. Extrem de îngrijorată – asta ar descrie perfect starea ei în acele momente. — Când o să sosească ? Părea cam nesigură, în contrast cu siguranța pe care-o afișase până atunci și încercă să‑și ascundă sentimentele. — Adică vreau să zic, dacă va veni înainte ca tu să pleci în America? Bănuiesc că vrea să preia conducerea personal. Dacă Ross Maclean sosea înainte ca Jim să plece, atunci poate ar mai fi avut o șansă. Jim i-ar explica despre aranjamentul lor, deși probabil că nu i-ar spune nimic despre programul lui și despre desele lui plecări la golf. — Sper să nu vină până când nu ajung în America, mormăi Jim sorbind din cafeaua fierbinte. Draga mea Helen, Ross Maclean este o sursă continuă de energie, un dinam; putere și energie în starea cea mai pură. N-o ia pe ocolite ci intră direct în subiect. Dumnezeu să ne apere dacă sosește aici înainte ca eu să plec, o să-mi provoace o criză de nervi și apoi o să mă concedieze. — Dar suntem competenți, spuse Helen cu revoltă, tremurând la gândul noului ei șef. Avea o privire jalnică. — Tu ești competentă, domnișoară Andrews. Eu sunt mai leneș. Dacă la New York nu dau peste cineva ca tine, or să mă trimită înapoi pachet. Tu ești perfectă. O privi din cap până în picioare. — Perfectă din toată punctele de vedere. Ți-o spun atât de târziu pentru că am avut impresia că erai o călugăriță deghizată. — Crezi că o să mă vrea? îl întrebă Helen, prea îngrijorată ca să glumească. — Nu asta vor toți? spuse Jim râzând, dar când îi văzu fața roșie, schimbă subiectul. Era o fată frumoasă, dar total inabordabilă. În trecut, la toate încercările lui nu obținuse decât o privire uimită a ochilor aceia albaștri. — Zău, Helen, din câte știu eu, o să păstreze tot personalul. S-ar putea să nici nu stea aici. Cred că este un capriciu, o toană a tatălui lui. Vezi-ți de treabă! Acolo duce o viată trepidantă și mondenă. Aici o să se plictisească de moarte. Probabil că și el este la fel de supărat ca și noi. — Nu sunt supărată, îl asigură ea repede. — Numai îngrijorată? O privi în ochi. Știi, nu sunt chiar atât de idiot pe cât par. Știu că ai probleme, chiar dacă nu vrei să vorbești despre ele. Helen încercă să-i abată atenția de la problemele ei. Niciodată nu discuta despre viața ei personală. — Ești cel mai bun șef pe care l-am avut până acum. — Nu cred că ai avut prea mulți în cei douăzeci și patru de ani ai tăi, așa că nu-mi fac multe iluzii. Încearcă să te liniștești, adăugă el încet, fără să mai râdă. O să te descurci cu Ross Maclean la fel de bine cum te-ai descurcat și cu mine și dacă te lasă să pleci înseamnă că nu seamănă deloc cu tatăl lui. Bătrânul Maclean se pricepe la oameni. Când fiul său se uită la tine parcă te sfredelește cu privirea, așa că probabil că seamănă cu bătrânul. În orice caz îți va aprecia munca la întreaga ei valoare. Dacă îi spunea asta numai ca s-o liniștească, atunci a dat greș. Jim Saxton nu-i descrisese exact un om bun și el știa asta. Nu mai departe decât acum două săptămâni fusese la New York ca să se obișnuiască cu organizarea de acolo. Când s-a întors, arăta puțin cam zdruncinat, dar Helen n-a pus asta pe seama călătoriei lungi cu avionul.. Acum nu mai era așa de sigură. Nu voia să lucreze cu un om care te sfredelea cu privirea și-ți citea gândurile. Disprețuia oamenii duri. O brută într-o viață de om era de ajuns… Helen încă se mai gândea la această problemă când a coborât din autobuz și s-a îndreptat spre căsuța din capătul străduței liniștite. Era perioada anului când se întuneca devreme și chiar și problemele cele mai mici deveneau mari. Felinarele aruncau umbre lungi, accentuând întunericul din jur. Fulgi răzleți de zăpadă zburau în aer așezându-i-se pe părul negru ca smoala. Era un frig aspru ca înainte de sfârșitul anului. S-ar putea ca de Crăciun să fie zăpadă. Părea un timp potrivit pentru necazuri. Grăbi pasul. Era aproape cinci și jumătate. Peste o oră Tina trebuia să plece la cursuri. Sincronizarea lor fusese întotdeauna perfectă și dacă nu mai putea fi menținută trebuia să-și găsească o altă slujbă. Tina suferise destul și nimic nu trebuia să le strice înțelegerea. O să fie destul de dificil să-și găsească o altă slujbă la fel de bine plătită și nici nu prea avea mult timp la dispoziție ca să caute. Banii erau putini și se obțineau tot mai greu. Helen intră în casă și fu cuprinsă pe loc de o atmosferă caldă care-i risipi imediat supărarea. O aromă minunată venea dinspre bucătărie și Helen zâmbi. Le auzi vocile: Tina vorbea cu viteza obișnuită și Tansy încercând să-i răspundă. Reușiseră să-și aranjeze viața. Era o atmosferă senină și nimic nu trebuia s-o distrugă. — Am sosit! Helen abia avu timp să-și pună geanta pe măsuța din hol și să-și scoată haina să o pună pe scaun când o mogâldeață plină de energie i se aruncă în brațe. Jim spusese că Ross Maclean era o sursă de energie, ei bine, avea și ea sursa ei personală de energie. O ridică în brațe pe fetița ei de trei ani și, cu un chip surâzător, se întoarse spre bucătărie unde sora ei stătea în ușă cu un zâmbet larg pe față. — Salut, șefule! Tina agită o lingură de lemn și făcu o reverență. — Ceaiul este gata, iar mâncarea este în cuptor. Amândouă se uitară la ceasul din hol care arăta cinci și jumătate. — Este cinci și jumătate, anunță bucuroasă Tansy și ele râseră. Nu cred că ritualul acesta este bun pentru ea, spuse Helen amuzată. Probabil că o să crească gândindu-se în fiecare zi că ceva important urmează să se întâmple în fiecare zi la ora cinci și jumătate. — Se întâmplă, spuse Tina hotărâtă, eliberând-o pe Helen de povară. Mămica se întoarce acasă din marea lume a afacerilor. — Dea Dumnezeu să continue tot așa, se rugă cu înfocare Helen, urmând-o pe Tina în bucătărie. — Necazuri? — S-ar putea. Helen își turnă o binemeritată ceașcă de ceai și se așeză pe un scaun, luând-o pe Tansy în brațe. — Nu-mi vine încă să cred, dar până la urmă Jim a fost transferat. Ross Maclean vine în locul lui – mă rog, cel puțin temporar. — Marele șef alb, aici? Maclean de la Maclean? Pe chipul Tinei se putea citi uimirea. — Fiul și moștenitorul în persoană. Helen ridică din sprâncene. — Jim crede că această mutare poate fi un capriciu al bătrânului. — Cât timp mai avem la dispoziție? o întrebă Tina zâmbind larg, dar când văzu fața lui Helen deveni serioasă. — Zău că nu este de râs. Jim părea îngrozit. A spus că Ross Maelean are o privire foarte pătrunzătoare. — Dur, mormăi Tina uitându-se în cuptor. — Granit! În orice caz, o să fie aici într-o săptămână și dacă n-o să-i placă aranjamentul meu, o să am necazuri cu el. Poate ar fi mai bine să-mi caut altă slujbă. — Mă duc să mă pregătesc pentru curs, îi spuse Tina repede, străduindu-se să-i abată gândurile de la problemele ei. Helen se uită la ceas. — Du-te. Mâncăm când ești deja gata. — O.K. Tina ieși din bucătărie, iar Helen luă un șorț și legându-l în jurul taliei ei subțiri se întoarse spre fiica ei. — Ce-ai făcut azi, draga mea? — De toate! Helen se uită în jos, la ceea ce era replica ei în miniatură și zâmbi. Tansy era perfectă; aceiași ochi albaștri ca ai ei și care-și puteau schimba culoarea instantaneu, părul la fel de negru ca al ei însă buclat, încadrând o față mică. Simți o durere ascuțită, aceeași teamă veche și dorința puternică s-o ia în brațe și s-o strângă la piept. Nu era nimic din Miles în Tansy – nimic! Parcă ar fi fost imaculata concepție, deoarece Tansy semăna leit cu ea. — Mi-ai spus că nu este frumos să te uiti fix la cineva, îi spuse Tansy puțin îngrijorată și Helen începu să zâmbească. — Așa este, dar eu nu te-am văzut toată ziua. Numai te priveam. — Atunci pot să mai stau puțin? — Numai puțin, fu de acord Helen, știind perfect de bine că Tansy va merge la culcare la ora potrivită. O zi împreună cu Tina era istovitoare pentru oricine, dar Tansy poseda același fel de energie ca mătușa ei. — Nu văd de ce trebuie să ai necazuri, remarcă Tina, mai târziu în timpul mesei. Știi că programul este de la nouă la cinci și jumătate, dar tu te duci mai devreme, pentru a pleca mai devreme. În orice caz, nu putem schimba orele de masă, dacă tipul ăsta Maclean face scandal? — Am încheiat subiectul acesta, suspină Helen, aplecându-se să ridice lingura lui Tansy. Voi pleca la cinci. Voi fi aici la cinci și jumătate. În felul acesta vei avea o oră să te pregătești, să mănânci, și să pleci. Nu o să renunți la cursul ăsta Tina. Ar fi trebuit să fii la facultate acum, dacă totul ar fi fost bine. — Tata ar fi vrut ca și tu să mergi la facultate deși te-ai hotărât puțin cam târziu, îi aminti încet Tina și Helen îndepărtă gândul cu o ridicare din umeri. — Dar nu s-a realizat. Se uită la ceas. Ai să pierzi autobuzul. — Helen. N-am putea…? — N-ai plecat? Helen se ridică și o luă pe Tansy în brațe. Tina îi zâmbi și se îndreptă spre usă. — Da, șefule! Mereu era așa, această discuție glumeață. A fost un timp când amândouă erau vesele și nimic nu părea să atingă fericirea din familie. Dar tragedia le-a lovit pe neașteptate, părinții lor fiind omorâți pe autostradă, iar ele au încercat să se descurce cum au putut mai bine. Atunci Tina avea cincisprezece ani și era încă la școală, iar Helen avea douăzeci. Abia împlinise douăzeci de ani cu o zi înainte de accident. Fusese ușor pentru Miles Gilford s-o convingă să se mărite. Simpatia pe care le-o arătase, grija pentru viitorul lor, asigurarea lui că Tina va sta cu ei și va merge la facultate, toate astea se adăugau la prezența lui încântătoare. Chipeș, deștept, manierat, totul părea prea frumos ca să fie adevărat. A fost! Numai datorită faptului că tatăl lor fusese un om grijuliu și-și făcuse un testament, aveau acum un acoperiș deasupra capului. Nu-l plăcuse pe Miles și se opusese la întâlnirile lor. Ăsta fusese singurul nor care umbrise relațiile ei cu părinții. Câtă dreptate avusese tatăl ei! Helen scutură din cap, încercând să îndepărteze amărăciunea care o cuprinsese. Foarte rar se mai gândea la situația lor. Era mult prea ocupată. La început își găsea de lucru; era felul ei de a încerca să uite ororile căsătoriei prin care trecuse. Acum necesitatea devenise o obișnuință. Ea era cea care aducea bani în casă, capul acestei familii mici, șeful! Cu Tansy în pat, gata să adoarmă, Helen se așeză puțin să se odihnească, însă imediat gândul i se întoarse la situația ei de la birou. Ca secretară a directorului general al unei imense companii de produse electronice era bine plătită și fără griji, sau cel puțin fusese. Tina mergea la cursul seral până anul viitor. În ultimul ei an de scoală fusese prea încercată și acum era nevoită să recâștige tot ceea ce pierduse și să-și ia diploma de bacalaureat. Anul viitor va merge la facultate, cel puțin așa îndeplinea una din dorințele părinților ei, deși cu întârziere. În orice caz, Tina era o fată deșteaptă și merita efortul. Avea talent pentru limbile străine. Helen era mândră de ea și aproape obsedată să le protejeze, pe ea și pe Tansy. Era o reacție naturală sau cel puțin așa își repeta mereu. Ce se va întâmpla dacă Ross Maclean îi va face viața dificilă? Niciodată nu-l văzuse, numai auzise vorbindu-se despre el. Ca și tatăl lui, avea reputația unui om de afaceri foarte perspicace și dur în relațiile personale. Zilele cu un șef binevoitor trecuseră. Sau poate n-o să rămână? Era greu de crezut că și-ar dori să se stabilească definitiv în Anglia. Jim fusese mai mult decât impresionat de felul de viață pe care-l ducea Ross Maclean la New York. Femei strălucitoare, mașini rapide, flecărise el, dar ea observase și o urmă de invidie în spusele lui. În acest orășel nu prea avea multe distracții de felul acesta, chiar și o mașină rapidă era exagerată pentru zona asta. Era probabil ca el să stea numai câteva săptămâni aici. S-ar putea ca atunci când va sosi să anunțe și data plecării. Aici era prea plictisitor pentru el. Nu era nici măcar Londra. Va vedea despre ce este vorba și va numi pe altcineva în locul lui, care va fi sub directa lui conducere. Dacă își ținea capul plecat și era supusă, s-ar putea să fie lăsată în pace. La fel de bine s-ar putea ca Jim să vină înapoi când își va da seama cât de nepotrivit era pentru viața trepidantă și dură din lumea afacerilor americane. Helen suspină și se ridică în picioare. Va spăla vasele, apoi va face o baie fierbinte. Ochii îi căzură pe calendarul din perete și se surprinse numărând zilele care mai rămăseseră. O săptămână. Nu putea face nimic. Va trebui să aștepte să vadă ce-o să se întâmple. Dar nu putea să-și scoată numele lui Ross Maclean din minte. * * * Săptămâna a trecut. Nu a fost o săntamână bună pentru nici unul din ei. Helen se simți vinovată când și-a dat seama că din cauza grijilor ei nu fusese mai drăguță cu Jim Saxton. Avea și el problemele lui și ea nu-i fusese de nici un ajutor. Toată săptămâna fusese ocupată să pună totul la punct cât mai bine, până când Jim se plânsese că de fapt Ross Maclean nici nu avea nevoie să vină acolo. Pur și simplu putea telefona de la New York în fiecare zi și să-i trimită sarcinile prin fax. — Zău, Helen, cine mai are nevoie de un director general, cu tine aici și pe deasupra lucrând cu o asemenea viteză? — Sunt numai… — Vrei să te extenuezi? Ia-o mai încet. Doar n-o să te mănânce. Adică vreau să zic că cineva trebuie să-l iubească, chiar dacă este numai mama lui. — Dar are o mamă? Helen se înroși când îsi dădu seama ce zisese, dar Jim începu să râdă. — Păi, este numai un zvon. Totuși trebuie să fi venit de undeva. Sosise ziua de luni. Helen se grăbi spre birourile companiei Maclean International și luă liftul spre etajele superioare. Era opt și jumătate fix, iar în clădire nu era nimeni cu excepția portarului. O să aibă timp să pregătească scrisorile, să intre în rutina obișnuită și să fie gata pentru necaz când acesta va sosi. S-ar putea să vină mai târziu – la urma-urmelor sosise noaptea trecută, dacă presupunerile lui Jim erau corecte. Fusese o întâlnire la Boston și Jim știa că Ross Maclean fusese acolo până sâmbătă și mai trebuia să-și aleagă hotelul. Își scoase haina, se uită la scrisorile de pe biroul ei și aruncă o privire critică în oglindă, încercând să se autoconvingă că el n-o să vină toată ziua la birou. Un răgaz. A avut probleme azi și s-a îmbrăcat astfel încât să arate cât mai eficientă: cu taiorul ei gri, bluza roșie, iar părul și-l strânsese într-o coadă care-i înconjura capul ca o coroană. Acum tot efortul i se părea în zadar. Intră în biroul lui ca să verifice dacă totul era în regulă, doar așa ca să se asigure și inima aproape că i se opri când văzu persoana înaltă de aproape un metru nouăzeci ridicându-se din spatele biroului unde era așezată, privind-o cu niște ochi sfredelitori cenușii, țintuind-o de ușă. Fu atât de uluită încât pentru un moment rămase pironită locului, cu gura căscată. Avea un chip nefiresc de frumos, dar fără urmă de blândețe și veselie. Brunet, bronzat, ochii lui extraordinar de deschiși la culoare o priveau acum printre gene, iar corpul lui înalt răspândea o putere copleșitoare. Rămase înțepenită uitându-se cu ochii mari în ochii aceia ca de gheață. Îi sunară în urechi cuvintele iul Jim – „trebuie să vină de undeva”, dintr-o stâncă de granit? Ross Maclean putea foarte bine să fi fost cioplit dintr-o stâncă de un sculptor foarte priceput. Nu părea deloc uman. Privirea lui cercetătoare o făcu pe Helen să se simtă mică și neînsemnată, în timp ce fu cuprinsă de panică. — Domnișoara Andrews? S-a sprijinit ușor de marginea biroului, studiind-o din cap până-n picioare ca și cum era proprietatea companiei și ar fi vrut să se hotărască cum să profite mai bine de această proprietate. Apoi se uită la hârtia pe care o ținea în mână. — Se pare că fostul… tău șef a simțit nevoia să-mi lase o notă informativă scurtă despre tine. Este foarte interesantă. Calificarea este grozavă, aprecierile sunt excelente iar post-scriptumul este de-a dreptul înduioșător. Se uită pe hârtie și zâmbi ironic în timp ce citea cu voce tare ceea ce scrisese Jim. — Lăsată în pace este foarte capabilă, își face serviciul cu eficiență și este calmă. Nu amestecă problemele ei personale cu cele de serviciu. Trebuie tratată cu blândețe. Îi asculta vocea dominatoare, tainic seducătoare, în ciuda tonului insinuant. Îsi ridică privirea. Ochii lui semănau cu două lame argintii. Nu mai spuse nimic, așteptând ca Helen să-și recapete inspirația și să-și revină din uimire. — El… ăă… nu știu de ce… Jim avea un simț al umorului foarte ciudat, spuse ea scuzându-l. — Jim avea? o întrebă încet, însă răceala din voce se simți sub tonul catifelat, evident ofensat de faptul că-i spusese pe numele mic fostului ei șef. Sper să reziste la New York. Având în vedere că tu făceai totul aici, s-ar putea să-l omoare munca grea pe care trebuie s-o depună acolo. Suna ca o amenințare că dacă munca de acolo n-o să-l dea gata pe Jim, s-ar putea foarte bine s-o facă Ross Maclean și Helen se simți obligată să-i ia apărarea. — Domnule Maclean, presupun că Jim încerca să pună o vorbă bună pentru mine. Probabil că v-a lăsat dosarele tuturor angajaților pentru… ăă… a le studia. — Numai pe al tău, domnișoară Andrews. Se pare că voia să fie sigur că eu o să continui să te tratez cu blândețe. Acentuase cuvântul „tratez” și Helen roși din nou, de data aceasta mai tare și asta n-o ajută, după cum cum n-o ajuta nici privirea plină de reproș a ochilor aceia de un albastru intens. Această privire l-a făcut să se uite la ea cu mai multă atenție. — Nu am nevoie de un tratament blând, domnule Maclean. Încet dar sigur. începea s-o cuprindă mânia. Oh, cunoștea ea genul acesta de bărbați! — Am venit să iau corespondența, continuă ea cu răceală. În mod normal, eram singură aici la această oră. Pe viitor am să bat la ușă. — O bătaie ușoară în ușă o să fie de ajuns. Se așeză punând hârtia pe birou. M-am uitat deja peste corespondență, domnișoară Andrews. Fă restul și apoi poți să iei răspunsul și la astea. — Foarte bine, domnule Maclean. Mâna lui Helen se întinse spre foaia de pe birou A vrut s-o ia și privirea lui s-a oprit pe mâna ei cu degete subțiri, zâmbind ironic. — Pot s-o pun la dosar? — În nici un caz, domnișoară Andrews. Se uita la ea cu aceeași privire dezaprobatoare. O țin aici ca s-o am la îndemână. În sertarul de sus. Trebuie s-o mai citesc, în special P.S.-ul. O să urmez indicațiile până o să găsesc altă metodă de tratament. Helen se uită nervoasă la el, dar i se părea că el o privea de sus cu toate că era așezat pe scaun și, plină de indignare, ieși din cameră. S-ar putea să nu stea până la sfârșitul zilei. Necazul sosise și ajunsese la birou cu cel puțin o jumătate de oră înaintea ei. Ce se va întâmpla până la ora cinci? Ar fi o ușurare să fie concediată și dacă n-ar avea atâta nevoie de bani ar pleca, deoarece acum știa cu claritate că nu era posibil să se înțeleagă cu Ross Maclean. Era conștientă de duritatea lui, dar refuza să se lase intimidată. Niciodată n-o să se mai teamă de un bărbat, niciodată în viața ei! Termină cu obișnuita ei repeziciune și se îndreptă spre biroul lui Ross, bătând ușor la ușă înainte de a intra. Vorbea la telefon și-i făcu semn să se așeze, chipul lui păstrându-și încă expresia intransigentă. Avu prilejul să-l privească pe furiș. Avea în jur de treizeci și cinci de ani, părul castaniu-închis. Gura avea buzele bine conturate, dar era mai degrabă senzuală decât dură. Era înconjurat de aerul acela de bunăstare și siguranță pe care nu‑l puteai obține prin prefăcătorie. Ea știa bine lucrul acesta – Miles încercase din greu să arate ca un prosper om de afaceri și dăduse greș în mod jalnic. Omul ăsta era total diferit de Miles. Helen se trezi din visare când realiză că el terminase convorbirea și că o privea la fel de atent cu ochii lui ca două bucăți de cristal șlefuit. — Mă găsești ciudat, domnișoară Andrews ? Vocea îi era gravă, tulburătoare și Helen se luptă din greu să‑i răspundă cu răceală. — Vă ascultam vocea, spuse ea la întâmplare. Nu sunteți american, domnule Maclean? — Asta te surprinde? Nu văd de ce. Sediul companiei principale este în America, dar eu sunt englez la fel ca și tatăl meu, deși mama mea este americană de origine. Am urmat școala aici. Tatălui meu îi place să păstreze legăturile cu țara natală. — Nu voiam să fiu indiscretă. Mă… gândeam. Helen luă creionul cu un aer foarte profesional și tăcu indiferentă. Gura aceea bine conturată schiță un mic zâmbet. — Nu mă îndoiesc de asta. Dar lucrând împreună trebuie să ne cunoaștem mai bine unul pe celălalt. Se lăsă pe spate și continuă: De ce vii așa de dimineață? Cuvintele lui avură efectul unui glonț și ea se încorda. Ăsta era, oricum tot trebuia să întrebe odată și odată. — Întotdeauna vin la opt și jumătate, deoarece trebuie să plec la cinci. — Trebuie? Asta face parte din tratament? — Este o înțelegere pe care am făcut-o când am început să lucrez aici. Întotdeauna a fost respectată. Tonul cu care vorbise Helen nu l-a făcut să zâmbească, în schimb el o țintui cu privirea. — Câteodată lucrez până târziu, domnișoară Andrews. Ce se întâmplă atunci? — Dacă este miercuri, este perfect. Se albise la față. Mâinile îi tremurau în ciuda hotărârii ei de a nu se lăsa intimidată și ochii aceia de vultur o observau cu atenție; o străfulgerară cu privirea. — Vom vedea. Trecu peste acest subiect și începu să dicteze, dar de fiecare dată când ea își ridica privirea, observa că el o urmărea foarte atent, deși vocea lui adâncă și tainică nu ezita. Era clar că gândul nu‑i era în întregime la ceea ce făcea. Când Helen se înapoie în biroul ei, era foarte impresionată. Așadar, era capabil să facă mai multe lucruri deodată? Avea ciudata impresie că privirile lui o urmăreau în continuare și se tot uita spre ușa biroului lui. La sfârșitul zilei era încordată ca o strună de vioară. — Plec, domnule Maclean. Helen rămase un moment în prag, cu haina pe ea ca să-i demonstreze că pleacă, dar el abia o privi. — Foarte bine, domnișoară Andrews. Noapte bună. Răceala politicoasă cu care-i răspunsese îi făcu mai rău decât dacă s-ar fi răstit la ea. Acceptarea promptă a plecării ei semăna cu o concediere și asta o făcu să roșească. O ținuse încordată toată ziua și acum îi accepta cu calm plecarea, dar ea simțea că subiectul nu fusese epuizat. Era sigură de asta. El își aplecase privirea din nou pe hârtiile sale și, pe când ea șovăia, el ridică ochii privind-o întrebător, cu o sprânceană ridicată a uimire și cu o sclipire ciudată în ochi. În acel moment își dădu seama cât de tare îi plăcuse de el și dând din cap a ieșit din birou. Simțea că avea obrajii în flăcări și că tremura. Starea aceasta a durat tot drumul până acasă și când în fine a ajuns, avea nervii încordați, gata să plesnească. — Cum a mers ? o întrebă Tina care o privea îngrijorată. Helen se strâmbă. — Groaznic. Este îngrozitor. Nu mai repetară ritualul obișnuit și Tansy le privea cu ochi întrebători. — Cum arată? vru Tina să știe. Helen rămase uimită cât de clar îi apăruse chipul lui în fața ochilor. Fără îndoială că avea puteri magice încât putea să le asculte ce vorbeau și s-o facă pe ea să-l vadă așa de clar. — Chipeș, bogat, dur, incredibil de dur, adăugă ea hotărâtă, strângând din buze când își dădu seama încă o dată cât de tare îl plăcuse. Încă era impresionată. Tina o privi încruntată și se enervă. — Nu trebuie să suporți nimic! M-ai auzit, Helen? Timpurile acelea au trecut! — Știu, aprobă Helen, prudentă. — Hai, am să întârzii, anunță Tina zâmbind. Mi-au telefonat. — Slavă Domnului. Helen se lăsă să cadă într-un fotoliu. — Sunt stoarsă. — Sper că nu ai o migrenă? o întrebă Tina îngrijorată, dar Helen clătină din cap și luă o ceașcă de ceai binefăcătoare. — Nu. Numai că am muncit din greu. Zău că este ridicol. La urma-urmelor, nu face nimic altceva decât să muncească. N-a zis nimic când am plecat. Numai că… Oh, nu mai știu. Dar în adâncul ei știa. Îi era frică de asprimea lui Ross Maclean. Miles era un huligan lăudăros și abia după divorț, după ce a scăpat, și-a dat seama. Dacă i s-ar fi împotrivit, dacă nu s-ar fi lăsat intimidată, niciodată n-ar fi îndrăznit s-o trateze așa cum a tratat-o. Deși la Ross Maclean era o comportare firească, care-i venea ca o mănușă se retrăsese în apărare. De fapt, în mod inconștient, era în apărare încă din clipa în care l-a văzut. Cât de curând va pleca era problema la care se gândea, când s-a dus la culcare. Dacă n-ar fi fost efectul pe care-l avea asupra ei, Helen ar fi fost fascinată de săptămâna care a urmat. Maclean International era o companie foarte puternică, având afaceri aproape în fiecare țara din vestul Europei, în Statele Unite și în cele mai multe țări din America de Sud. Produsele lor și specialiștii lor erau foarte solicitați și această filială din Anglia era foarte mică în comparație cu cea din America. O dată cu venirea lui Ross Maclean s-a petrecut o schimbare vizibilă. Au început să primească telefoane din toată lumea. Balanța puterii părea că începe să se încline de partea cealaltă a Atlanticului și sarcinile de serviciu ale lui Helen se dublaseră. Timp de aproape o săptămână, eficiența ei fusese dusă până aproape de frenezie și din ce în ce mai multe dintre lucrările ei zilnice luau drumul biroului de dactilografie. Și el observa totul.

Capitolul 1   — Doamna Garrett... Este chemată doamna Garrett. Vocea indiferentă din difuzor o făcu să tresară pe tânăra femeie în halat, care citea în camera de îngrijiri medicale. Ridică receptorul, cu o expresie gânditoare în ochii mari cenuşii, care rămaseră aţintiţi asupra dosarului pe care-l studia. Făcu o adnotare în timp ce-i răspundea centralistei. — Aici Lezlie Garrett... Foarte bine, mă duc acolo. Mulţumesc. Se întoarse spre îngrijitoare şi declară: — Vreţi să-i spuneţi lui Billy Jansen că voi trece să-l văd curând, doamnă Lawrence? Dacă sunt căutată, voi fi la serviciul de chirurgie. — Da, doamnă Garrett. Thelma Lawrence o privi gânditoare pe Lezlie ieşind din birou. Ca marea majoritate a colaboratorilor, îngrijitoarea de la secţia de pediatrie era intrigată de seducătoarea psihologă. Doamna Garrett nu făcea confidenţe nici unuia dintre colegi şi se concentra asupra muncii sale cu o eficacitate şi o asiduitate apreciate de infirmiere. De când intrase în clinica particulară Riverview, acum mai mult de un an deja, un singur lucru se cunoştea despre ea: Lezlie Garrett era o practiciană fără pereche. Cu calificările sale, era de altfel de mirare că alesese să lucreze într-o instituţie atât de modestă, în loc să candideze la un post important într-unul din marile spitale publice din Atlanta. Reverview se bucura de o excelentă reputaţie în domeniul chirurgiei uşoare, a urgenţelor şi a obstetricii, dar nu oferea posibilităţile unei cariere, pe care le deschidea un spital universitar cunoscut. Lezlie intră în ascensor şi apăsă pe butonul etajului şapte, înainte de a se rezema cu spatele de peretele metalic al cabinei. Îndepărtă în mod reflex câteva şuviţe de păr şaten-roşcat care scăpaseră din aranjarea cu grijă a cocului elegant. Această coafură îi degaja faţa, punând în evidenţă fruntea bombată. Era întotdeauna foarte conştientă de aspectul său fizic. De când acceptase postul de directoare de evaluări psihologice în această clinică de pediatrie din Atlanta, Lezlie se simţise observată, judecată. Ca şi când i se pândea cea mai mică slăbiciune, sau un semn de imperfecţiune. Aşa că acorda aproape tot atâta atenţie aspectului său ca şi pacienţilor, preocupată să păstreze o înfăţişare foarte profesională, care să nu se preteze nici unei ambiguităţi. În primele luni, câţiva colegi încercaseră unele avansuri sau comentarii măgulitoare, dar rezerva tinerei femei descurajase până la urmă chiar şi pe cei mai tenaci admiratori. Deoarece adevărul era foarte simplu: Lezlie nu-şi dorea câtuşi de puţin să cultive relaţii personale. Nu avea nevoie de ele. Muncise din greu pentru a-şi obţine licenţa în psihologie, apoi gradul de conferenţiar universitar şi doctoratul. În timpul studiilor clinice obligatorii, suportase cu stoicism aluziile îndrăzneţe ale tinerilor interni, înfruntându-i cu un dispreţ glacial. Acum, ceea ce conta era doar meseria sa. Avea douăzeci şi nouă de ani, trăia singură şi fără legături, simţindu-se foarte bine. Ascensorul se opri şi Lezlie porni pe culoar însoţită de zgomotul ritmic al tocurilor înalte. La trecerea sa, mai mulţi medici se întoarseră, admirând, în ciuda menţinerii lor sobre, uşoara balansare a şoldurilor sau eleganţa picioarelor. Cei pe care silueta perfectă şi inteligenţa sa nu-i mai mira, erau fascinaţi de privire. Într-adevăr, în ochii cenuşii se ghicea o anumită melancolie, iar gura mică şi cărnoasă dezvăluia o senzualitate care nu putea fi ascunsă complet de atitudinea sa distantă. Totuşi, nimeni n-o agasa: era binecunoscut că doamna Garrett nu admitea decât raporturi profesionale. Doctorul Charles Sanders stătea la intrarea în birou. La apropierea lui Lezlie, un zâmbet de uşurare îi destinse trăsăturile. — Sunt încântat să te văd, declară acesta trecându-şi o mână prin părul cărunt. Am probleme cu o mică peientă, o fetiţă de doisprezece ani, pe nume Merri Bradinton... O apendicită. Prefer să întârzii anestezia atâta timp cât nu se va calma. — Părinţii sunt aici? — Este o poveste destul de complicată, Lezlie. L-am contactat pe Andrew Bradinton, care este pe drum. Dar nu-l pot aştepta, sunt deja în întârziere. Avionul pleacă la sfârşitul după-amiezii la Miami, unde se desfăşoară un congres medical important. Mă voi duce să mă pregătesc în timp ce tu îi vei vorbi. Pentru Dumnezeu, încearcă s-o linişteşti. Aş amâna cu plăcere intervenţia, dar nu vreau să risc o peritonită. — Voi vedea ce pot face. Chipul lui Lezlie era blând şi relaxat, transfigurat. Charles Sanders era într-adevăr unul din rarii prieteni apropiaţi pe care şi-i făcuse tânăra femeie în cursul ultimilor doi ani. Îl stima mult, deoarece el îi respecta munca, nu făcuse niciodată nici cea mai mică remarcă dispreţuitoare şi o considera ca pe o colegă la fel de devotată ca şi el unei profesii pretenţioase. Lezlie împinse uşa unei camere şi descoperi o copilă care suspina încet pe un cărucior de chirurgie. Merri, spusese Charles. Părea plăpândă pentru doisprezece ani şi fragilă, cu figura palidă, încadrată de părul blond şi ochii mari albaştri plini de lacrimi. — Bună ziua, Merri, exclamă Lezlie apropiindu-se de fetiţa terorizată. Ţi-a explicat oare doctorul Sanders ce trebuie să-ţi facă? — Mă va op... opera, sughiţă micuţa. Să scoată ceva ce mă face să fiu bolnavă. Dar acum, nu mai sunt bolnavă! — Asta datorită injecţiei care ţi s-a făcut adineaori. Te vei simţi mai bine dacă îţi voi explica ce se va întâmpla? — Nu ştiu, murmură Merri. Pe îndelete, în termeni accesibili copilei, Lezlie descrise ce era un apendice şi de ce trebuia să-l scoată. Apoi descrise etapele intervenţiei chirurgicale şi încheie. — Vezi tu, Merri, dacă nu ţi se scoate acum, s-ar putea să devii mai bolnavă. Şi când vei ieşi din sala de operaţie, tatăl tău va fi sosit. Fetiţa, care o ascultase cu mare atenţie, păru cuprinsă brusc de tristeţe. — Nu va fi acolo, mormăi, cu dicţia deja încetinită de injecţia preoperatorie. Nu va fi niciodată acolo. În zadar spun ei că nu este vina mea, ştiu bine că da. Am auzit ce discutau... Descumpănită, Lezlie tăcu câteva clipe. Oare de cine vorbea Merri şi despre ce vină? După toate aparenţele, asta îl privea pe tatăl său, poate şi pe mamă? De ce aceasta nu se afla la căpătâiul fiicei sale, în spital? Atâtea întrebări care rămâneau fără răspuns. De teamă să nu tulbure şi mai mult fetiţa, Lezlie afirmă pe un ton liniştitor: — Va veni, sunt sigură. Dar până atunci, dacă mă voi ocupa eu de tot? — Dumneavoastră? — Voi ţine locul familiei tale. Voi rămâne până când pleci în blocul operator, apoi, când totul va fi terminat, voi aştepta să te trezeşti. — Adevărat? Speranţa neîncrezătoare care străbătea prin această întrebare o tulbură pe Lezlie. — Mă vei găsi aici, o asigură. — Este o promisiune? insistă Merri, puţin sceptică. — Promit. Dar şi tu trebuie să-mi promiţi ceva. — Ce? făcu fetiţa, neliniştită. — Că n-ai să mai plângi, ai înţeles? Că vei fi cât vei putea tu de curajoasă. Nu va fi uşor, ştiu, dar vrei să încerci? Merri ezită o clipă, apoi dădu din cap. Datorită explicaţiilor lui Lezlie şi cu scopul pe care i-l fixase, uitase să-i fie teamă. O infirmieră împinse uşa şi făcu semn celor doi brancardieri să vină să ia căruciorul. — Veţi fi aici? întrebă iar Merri, cu o ultimă tresărire de teamă. — Cu siguranţă, afirmă Lezlie. Se aplecă şi sărută fruntea fetiţei, care se întoarse ruşinată. În timp ce era dusă pe culoar, făcu un semn cu mâna spre psihologă şi-i adresă un zâmbet hotărât. Lezlie îşi vârî mâinile în buzunarele halatului; o copilă de vârsta aceasta n-ar trebui să aibă de înfruntat o asemenea încercare fără susţinerea familiei, se gândi cu mânie. Ajunse rapid la camera de tratamente şi ceru fişa micuţei paciente. Tatăl, notă ea, se numea Andrew Bradinton, dar în faţa menţiunii „mamă”, citi cuvântul „decedată”. Din fericire, se abţinuse să-i menţioneze absenţa! — Cine a completat formularul de internare? o întrebă pe infirmieră. — Doctorul Sanders. Cunoaşte familia de ani de zile. — Când a fost adusă Merri? — Spre prânz, cred. Erau aproape şase ore. Domnul Bradinton ar fi trebuit să aibă timp să sosească... — Oare domnul Bradinton a telefonat? — Din câte ştiu, nu. Doctorul Sanders a încercat să-l găsească prin toate mijloacele. Cred că până la urmă a reuşit şi a obţinut permisiunea verbală s-o opereze. — Dar în acest caz, de ce oare nu este aici? murmură Lezlie pentru ea însăşi. Indignată şi sceptică, îi venea greu să-şi imagineze că Andrew Bradinton nici măcar nu se deranjase şi că, mai mult, nu-şi dădea osteneala de a afla veşti despre fiica sa! Îi veni în minte comentariul lui Merri: „Nu va fi aici... Nu este niciodată aici...” Desigur, scoaterea apendicelui nu reprezenta o intervenţie majoră, dar orice procedură chirurgicală sau anestezie, comporta riscuri imprevizibile. Şi din moment ce el ţinea loc şi de mamă şi de tată pentru Merri... Lezlie oftă şi puse fişa la loc. — Dacă din întâmplare apare domnul Bradinton, vreţi să-i spuneţi că vreau să-i vorbesc? Voi fi în sala de aşteptare de la etajul al treilea. Infirmiera dădu din cap, vizibil surprinsă de iritarea pe care psihologa şi-o ascundea cu greu. Aceasta luă telefonul pentru a informa centralista despre locul unde se afla. Apoi îşi sună secretara, rugând-o să-i aducă nişte dosare să le studieze în timp ce aştepta. Jane se execută rapid, dar până la urmă, Lezlie fu incapabilă să se concentreze asupra lecturii. Minutele treceau cu încetineală exasperantă. Astfel se scurse o oră, în ritmul de du-te-vino al tinerei femei de la uşă la fereastră. În sfârşit, Charles Sanders o sună de la departamentul chirurgie. — Infirmiera m-a informat că aştepţi, începu pe un ton afectuos, care lăsă să i se bănuiască zâmbetul. Totul s-a desfăşurat foarte bine. Merri este la reanimare şi în curând va fi dusă probabil în camera sa. Dar spune-mi, oare Andrew a sosit? — Nu încă. Referitor la asta, Charles, părinţii... — Îţi voi explica atunci când voi coborî, o întrerupse chirurgul. Mai am încă o jumătate de oră. Cu puţin noroc. Andrew va fi acolo. — Să sperăm, încheie Lezlie, gândindu-se la asigurarea pe care i-o dăduse lui Merri. Răsfoi în mod reflex câteva reviste, într-o stare de enervare care sporea. Oare cum putea un tată să se arate atât de insensibil? Dacă ea ar fi avut-o pe Merri ca fiică, nimic n-ar fi împiedicat-o să-i fie alături în spital. Fiind părinte unic, domnul Bradinton ar fi trebuit să fie cu atât mai atent la nevoile copilului său. Dar vai! De câte ori în meseria sa, psihologa întâlnise o atitudine atât de degajată! Lezlie era postată în faţa ferestrei cu geamuri când auzi culisând uşile ascensorului. Se întoarse pentru a vedea un bărbat înalt, atletic, care se îndrepta spre internări. Părul cenuşiu şi des era ciufulit de vânt, iar cravata desfăcută şi gulerul descheiat, îi trăda disperarea. I se adresă infirmierei de la recepţie, se întoarse spre Lezlie, apoi îi mulţumi interlocutoarei cu un semn din cap şi traversă holul, fără să-o scape pe Lezlie din ochi. Cu un gest energic, îşi scoase pardesiul şi-l aruncă pe spătarul unui scaun, în timp ce anunţă: — Sunt Andrew Bradinton. Din cele spuse de recepţioneră, aveţi să-mi comunicaţi veşti despre Merri? Timbrul grav al vocii lăsă să se observe o oboseală şi o nerăbdare pe care le dezvăluiau de asemenea şi trăsăturile trase. — Doctorul Sanders tocmai mi-a telefonat din blocul operator... începu Lezlie. — Cum se simte? o întrerupse. — Fizic, bine. Dar doctorul Sanders a trebuit să-mi ceară să intervin înainte de operaţie. Bărbatul se încruntă neîncrezător. — De ce asta? — Merri este extrem de tulburată, domnule Bradinton. Doctorul Sanders mi-a cerut s-o liniştesc înainte de anestezie. Tonul tăios, uşor acuzator, îl întrigă pe Andrew Bradinton. Îşi aţinti asupra lui Leslie ochii incredibil de albaştri... atât de asemănători celor ai fiicei sale, notă aceasta. — Nu este momentul foarte bine ales pentru această discuţie, domnule Bradinton. Dar trebuie să vă daţi seama că Merri, mai mult decât un alt copil, are nevoie de anturaj şi alintare. Este deja foarte greu să pierzi unul din părinţi, dar dacă şi celălalt este prea ocupat pentru a se face liber, asta poate ajunge la probleme serioase. Am încercat s-o liniştesc... — Cum asta? întrebă Bradinton. — I-am afirmat că veţi fi cu siguranţă aici când se va trezi. Mulţumesc că nu m-aţi făcut să mint. Se pare că Merri nu se bizuie deloc pe tatăl său... — Tatăl său? izbucni bărbatul. De unde aţi scos-o că-i sunt tată? Cuprinsă de un presentiment îngrozitor, Lezlie trebui să se stăpânească pentru a răspunde cu calm: — Asta scrie în dosarul ei, domnule Bradinton. Dat fiind caracterul urgent al situaţiei, doctorul Sanders nu mi-a putut furniza detalii mai ample... — Dar ce funcţie aveţi, exact? Sunteţi internă, asistentă socială, sau ce? — Sunt doamna Garrett, psihologa ataşată acestei clinici, replică Lezlie cu semeţie. Specialistă în tulburări de adolescenţă. — Ei bine, ar fi de preferat să vă informaţi mai bine pentru a vă face corect munca. Poate ar fi trebuit să ţineţi cont de anumite date despre Merri, exclamă cu o furie greu stăpânită. De exemplu, că cei doi părinţi şi-au găsit moartea într-un accident, acum mai puţin de un an. Eu îi sunt doar unchi şi tutore legal. Şi, dacă mi-ar fi fost posibil să sosesc fie şi cu un minut mai devreme, aş fi făcut-o. Mai aveţi şi alte sfaturi să-mi daţi? Lezlie rămase fără grai, greşeala sa era oribilă. Poate agravase o situaţie deja excesiv de dificilă. Cu obrajii în flăcări, bâigui: — Vă rog să mă iertaţi, domnule Bradinton. — Răul este făcut, i-o tăie acesta. Dacă aţi fi avut cât de puţină conştiinţă profesională, scuzele ar fi fost inutile, deoarece nu i-aţi fi produs Dumnezeu ştie ce traumatism lui Merri. Stângăcia dumneavoastră ar fi fost lamentabilă şi din partea unui simplu medic, doamnă Garrett. Dar venind de la o psihologă, este incalificabil. Din fericire, doctorul Sanders este mai demn de încredere. Măcar starea de sănătate fizică a pupilei mele nu are să mă preocupe. Rănită în amorul propriu de sarcasmul său, Lezlie îşi pierdu rezerva împăciuitoare, pentru a riposta: — Într-adevăr, poate ar fi trebuit să cer un dosar complet despre Merri, înainte de a sta de vorbă cu ea. Dar cum v-am spus deja, doctorul Sanders era grăbit să efectueze intervenţia. Nu cred că nepoata dumneavoastră şi-a dat seama de gafa mea, deoarece sedativul începuse să acţioneze deja. Poate nici nu-şi va aminti de asta. — Mă îndoiesc, o contracară Andrew. Acum, dacă nu vedeţi niciun inconvenient, aş prefera s-o întâmpin singur pe Merri când se întoarce. — Dar i-am promis să fiu aici... — Sunt eu aici, doamnă Garrett. Lezlie se pregătea să-i ţină piept, când apăru un cărucior împins de un brancardier. Ajungând în dreptul lor, Merri îi adresă un zâmbet slab tinerei femei. — Aţi rămas, îi murmură cu o voce încă greoaie, după anestezie. — Oare nu ţi-am promis asta? Lezlie luă braţul copilei, verificându-i din reflex regularitatea pulsului. Degetele mici şi reci se strânseră peste ale sale. Andrew se apropie. — Bună ziua, draga mea. Cum te simţi? — Bună ziua, unchiule Andrew, făcu fetiţa, care părea intimidată. Mă simt puţin ciudat şi am burta strânsă. — Din cauza pansamentului, îi explică Lezlie. Ţi-am vorbit despre asta, îţi aminteşti? Merri dădu din cap. — Vei simţi acelaşi lucru timp de câteva zile, până când ţi se vor scoate firele. — Aş putea să le văd? întrebă Merri într-un elan de curiozitate. — Desigur, dar nu imediat. Ai tot timpul, poate mâine. Acum trebuie să plec, Merri. Am treabă. — Veţi mai veni să mă vizitaţi? Lezlie zâmbi şi îndepărtă cu blândeţe o buclă lipită de fruntea micuţei paciente. — Bineînţeles. — Mâine? Vreau să-mi văd punctele de sutură. — Rămâne stabilit pentru mâine. Până atunci, să fii foarte cuminte şi să faci ceea ce-ţi vor spune infirmierele. De acord? Merri consimţi încet, cu pleoapele grele de somn. Când Lezlie se întoarse pentru a pleca, se află nas în nas cu Andrew Bradinton, a cărui privire pătrunzătoare o măsura din cap până în picioare, înainte de a se întoarce să-i scruteze chipul. Dar mai degrabă decât să-şi reînnoiască scuzele, îl salută cu o mişcare a bărbiei şi se îndepărtă cu un mers hotărât. Dumnezeule, ce gafă! Ea, care avea oroare de ineficacitate, neglijase cele mai elementare reguli ale unei discuţii clinice, poate cu consecinţe dezastruoase. Nu se va mai întâmpla asta niciodată! îşi jură. Data viitoare când vreun medic va face apel la erviciile ei, va pretinde un dosar după toate formele legale. Îşi adresa încă reproşuri amare, când Charles Sanders ieşi din ascensorul pe care-l aştepta. În faţa expresiei consternate a tinerei femei, zâmbetul îi dispăru. — I s-a întâmplat ceva lui Merri? — Nu, dar eram gata să-l strâng de gât pe unchiul ei, îi răspunse lezlie. Măcar dacă m-ai fi pus la curent cu situaţia sa familială! Domnul Bradinton este furios şi pe bună dreptate, deoarece am asigurat-o pe Merri că tatăl său va veni. Sper doar să nu-şi amintească de asta. Fără să manifeste o mirare specială, Charles scutură din cap. — Îmi pare rău, Lezlie. Ştiu că Andrew se înfurie uşor, dar voi încerca să-i prezint împrejurările. De altfel, am o altă problemă de abordat cu el, în ceea ce-o priveşte pe Merri. Dacă îl fac pe Andrew să accepte, ai fi gata să începi o psihoterapie cu ea? — Nu cred că l-am uimit prin competenţa mea, comentă cu tristeţe tânăra femeie. Dar mărturisesc, micuţa pare să aibă o problemă în legătură cu părinţii săi. — Vei înţelege imediat dacă îţi voi comunica dosarul complet. Se plânge de dureri abdominale de aproximativ un an. De fapt, simptomele au apărut doar după decesul familiei Bradinton. Andrew atribuise toate problemele apendicelui, dar nu sunt atât de sigur de asta. Voi lua din nou legătura cu tine, îndată ce vom discuta. — Oare nu trebuia să te duci la un congres? — Voi lua zborul următor, am aranjat. Te voi putea găsi în biroul tău? Lezlie dădu din cap şi-l părăsi cu un zâmbet. Acesta se afla în aripa adiacentă clădirii principale a spitalului. Secretara plecase deja şi tânăra femeie parcurse câteva dosare rămase pe masă, făcând adnotări pe unele sau dictând la magnetofon un paragraf de dactilografiat. Dar gândurile îi rătăceau fără încetare, revenind în mod constant la Merri. Oare ce putea fi mai tragic decât să-ţi pierzi amândoi părinţii? Mai ales cu un tutore ca Andrew Bradinton, care nu deborda de căldură umană pe care s-o ofere cu generozitate! Se afundase în fotoliu, pierdută în gânduri, când sună telefonul. Charles stătuse de vorbă cu Andrew şi o ruga pe psihologă să li se alăture la bufetul spitalului. Lezlie puse caseta care trebuia transcrisă pe maşina de scris a Janei, apoi ieşi. La acea oră, pe culoarele pustii ale birourilor domnea o linişte ciudată. În schimb, în spitalul propriu-zis, numeroşi vizitatori aşteptau, sau discutau cu voce joasă. Autoservirea era situată la parter. Cea mai mare parte a meselor fiind neocupate, Lezlie îl zări imediat pe Charles instalat lângă o fereastră cu geamuri, cu Andrew Bradinton. După sprâncenele încruntate ale prietenului său şi gesturile expresive ale mâinilor, cei doi bărbaţi se confruntau probabil cu o neînţelegere. Apropiindu-se, prinse câteva frânturi de conversaţie. — Ascultă, Charles, ştiu că acţionezi din grija de a o ajuta pe Merri, dar mă îndoiesc că i-ar putea fi de folos vreun fel de psihoterapie. Trebuie să facă faţă unei situaţii dureroase, accept, dar asta este tot. În plus, apendicita a dovedit că suferea doar de o boală somatică. — Nu este verosimil ca apendicele să fie inflamat de un an. Andrew. Se întâmplă altceva, ce nu poţi trata singur. — Mai degrabă eu decât o psihoanalistă care-i va pune întrebări lui Merri, scărpinându-şi barba şi o va zăpăci mai mult ca niciodată cu interpretările sale confuze. Lezlie stătea tocmai în spatele lui. Vocea sa calmă, îl făcu să tresară. — După umila mea părere, folosiţi aici un stereotip oarecum depăşit, spuse aceasta zâmbind. Charles râse sonor şi psihologa luă loc între ei doi. — Domnule Bradinton, începu Lezlie pe un ton serios. Ştiţi oare că Merri se consideră vinovată de moartea părinţilor să-i? Andrew susţinu fără să clipească privirea directă: — Ce v-a spus, exact? — Nimic precis, dar când am comis greşeala să afirm că tatăl său va fi prezent când se va trezi, mi-a răspuns că nu şi că asta din vina ei. În acea clipă nu am putut să fac legătura cu accidentul, pentru că nu ştiam totul. — A vorbit oare despre mine? întrebă Andrew. — Nu... De ce? — Imediat după decesul fratelui şi al cumnatei mele, Merri m-a considerat vinovat de asta. Într-un anumit fel, cred că încă mi-l reproşează. Această mărturisire părea că-l costă enorm pe tânărul bărbat. Îşi trecu nervos degetele prin părul des, cenuşiu. — Presupun că veţi vrea să ştiţi totul despre ea. — Într-adevăr, deseori se procedează astfel, admise Lezlie. Dar aş prefera să mă descurc altfel cu Merri. Mi-ar plăcea să-mi descrie ea ce a simţit de-a lungul anului trecut, din punctul său de vedere, de copil. În schimb, voi avea nevoie de informaţii despre viaţa sa de familie înaintea dramei şi despre accidentul în sine. Andrew îşi împinse scaunul în spate şi se ridică în picioare; îşi aţinti asupra lui Lezlie ochii lui de un albastru tulburător. — În acest caz, vom discuta la cină. N-am mâncat nimic toată ziua. Evident, ne-am putea potoli foamea aici, dar bucătăria nu mi se pare deloc apetisantă. Aveţi sugestii? Lezlie îşi dorea să fie foarte bine informată asupra micii paciente, dar nu în cadrul relaxat al unui restaurant! — Nimic nu ne obligă să facem această discuţie chiar în seara asta, replică prompt tânăra femeie. Veţi putea trece pe la biroul meu, mâine, de exemplu? Sunt sigură că-mi va rămâne o fereastră liberă. — Poate asta v-ar conveni dumneavoastră, dar mie nu. Va trebui să-mi petrec o bună parte a zilei încercând să redresez situaţia dezastruoasă pe care am lăsat-o la Denver. Va trebui să-mi găsesc un înlocuitor acolo, pentru că eu voi rămâne cu siguranţă aici câtva timp. Îşi luă pardesiul şi o aşteptă pe tânăra femeie, fără să-i lase de ales. — Aţi putea merge la „Galleria”, propuse Charles. Doar cunoşti locul mai bine decât mine, Andrew. Lezlie îi aruncă o privire întrebătoare chirurgului, în timp ce se lăsa condusă de Andrew Bradinton spre ieşirea din bufet. Afară, blândeţea serii de primăvară îi răcori în mod plăcut. Lezlie lucra în general până târziu şi, iarna, întunericul domnea peste tot când părăsea în sfârşit spitalul. Acuma, pâcla albăstrie a apusului aureola cu o lumină efemeră straturile de flori şi frunzişul fremătător de corn. Lui Lezlie îi plăcea să petreacă asemenea seri în grădina sa, un mic petic de pământ în spatele casei pe care o cumpărase la câţiva kilometri de locul său de muncă. Dar responsabilităţile sale profesionale se întinseseră în asemenea măsură, încât avea rareori timp liber. Totuşi, departe de ea, ideea de a se plânge. Munca îi era consolare, refugiu, mândrie. Îi era suficientă. Andrew îi întrerupse brutal şirul gândurilor. — Maşina mea este acolo. — Iar a mea acolo, îi ripostă arătând în direcţia opusă. — Ne vom certa oare pentru a şti pe care s-o luăm? Lezlie nu-şi putu stăpâni un zâmbet. — Nu, o va lua fiecare pe a lui şi ne vom întâlni la „Galleria”. Nu este departe, la dreapta. — Ştiu, făcu Andrew cu o notă de enervare. Restaurantul era construit în terase deschise spre nişte grădiniţe, în spatele ferestrelor mari care dădeau spre drum. Pereţii de un verde închis, tăiaţi de arcade albe, ofereau locului o prospeţime naturală. În mijlocul fiecărei mese acoperite cu o faţă de masă imaculată, trona o vază cu verdeaţă, împodobită cu o superbă orhidee. Lezlie se înfioră, străbătută de o tulburare ciudată, când, împingându-i scaunul. Andrew îi atinse uşor cu mâinile pentru o scurtă clipă spatele. Se aşeză în faţa ei, iar tânăra femeie îi contemplă trăsăturile care se detaşau pe fondul marcat de flăcările jucăuşe ale buştenilor. Chelnerul apăru aproape imediat şi le aduse meniul. — Doriţi un aperitiv? propuse Andrew. Lezlie făcu un semn negativ şi tânărul bărbat îşi comandă un scotch pentru el. Apoi, când fură din nou singuri, se aplecă în faţă şi declară încet: — Vă datorez scuze. Charles mi-a explicat că v-a solicitat intervenţia de urgenţă, fără să aibă timp să vă informeze asupra lui Merri. De obicei nu sunt atât de irascibil, dar m-aţi luat din scurt, făcându-mi morală încă de la sosire. — Vă accept scuzele dacă le primiţi în schimb pe ale mele. — De acord. Această înţelegere risipi imediat tensiunea care-i separa. — Ce voia oare să spună Charles menţionând că dumneavoastră cunoaşteţi extrem de bine „Galleria”? întrebă Lezlie cu scopul de a anima conversaţia care lâncezea. — În principal, fratele meu este cel care a creat acest centru comercial, explică Andrew. Era arhitect şi a pus în aplicare aici idei originale pe care le nutrea de ani de zile – visul său, după cum spunea. Am auzit vorbindu-se de proiectul de a construi aici un asemenea complex şi l-am considerat ideal pentru planurile lui Greg. Dar ne-au trebuit şase luni, Meredithei şi mie, pentru a-l convinge să-şi depună candidatura. La această amintire, pe buzele lui Andrew flutură un zâmbet. — Dacă l-aţi fi văzut în ziua în care a primit răspunsul iniţiatorilor! Erau încântaţi de propunerile sale, în special de aceea de a nu se folosi decât marmură de Georgia pe jos şi pe pereţii holului de la hotel. Bugetul era enorm. Aşa că Greg lucra cu arhitecţii investitorilor şi iată rezultatul final. Din nefericire, nu l-a văzut terminat... În presa locală apăruseră numeroase articole referitoare la „Galleria” şi arhitectura sa îndrăzneaţă. Lezlie îi urmărise dezvoltarea, de la stadiul de şantier vast până la ansamblul actual de magazine elegante şi restaurante luxoase, încoronate de cel mai fastuos hotel din regiunea Atlanta. — Fratele dumneavoastră şi-a imaginat toate astea? Murmură privind în jurul său. — Nu totul, dar în bună parte, da. După moartea sa, l-am înlocuit pentru a clarifica anumite detalii neterminate, despre care îmi vorbise. L-am înlocuit de asemenea pentru un proiect aflat în desfăşurare la Denver. M-am străduit să-i păstrez contractele, onorându-le în acelaşi timp pe ale mele. — Eraţi asociaţi? — Nu, deşi în tinereţe ne-am dorit întotdeauna asta. Eu conduc propria întreprindere de construcţii. Speram să realizez construcţiile imaginate de Greg... Dar visurile din copilărie rareori se realizează. Şi alte evenimente au făcut extrem de dificilă o colaborare mai apropiată. — Ce evenimente? îl încurajă Leslie. — Oare cine pune această întrebare, femeia sau psihologa? — Să spunem că răspunsul ne-ar putea ajuta s-o înţeleg pe Merri, pentru că m-ar lămuri asupra raporturilor care le aveaţi cu tatăl său. Andrew schiţă o mină ironică. — Relaţiile dintre Merri şi mine nu vă interesează oare deloc? — Ba da, fireşte. Dar acum, prima mea preocupare este să aflu cum a suportat pierderea părinţilor. — Rău, evident! ripostă el. Cum ar fi putut fi altfel? Nu mai este aceeaşi fetiţă. Uneori mi se pare că o parte din ea s-a îngropat cu Greg şi cu Meredith. A închis o uşă între mine şi ea. — Ştiţi de ce? Andrew îşi ridică asupra lui Lezlie ochii pătrunzători, în care aceasta citi surprinsă o durere sfâşietoare, o teamă trecătoare, care fu aproape imediat ascunsă. — Da, ştiu, declară calm. Doriţi oare amănunte? Lezlie scutură din cap şi întrebă în ce împrejurări survenise moartea Meredithei şi a lui Greg Bradinton. Fusese un stupid accident rutier, află, care îi costase viaţa. Cuplul fusese să cineze cu Andrew. Când seara se terminase; trecuseră s-o ia pe Merri de la supravegherea copiilor. Fetiţa dormea pe bancheta din spate când Greg pierduse controlul vehiculului, foarte probabil în timpul unei dispute cu Meredith. Maşina coborâse în viteză un taluz făcând câteva învârtituri. Din fericire, Merri fusese aruncată afară, înainte ca automobilul să ia foc şi să explodeze. Inconştientă la sosirea ajutoarelor, îşi recăpătase, din păcate, cunoştinţa la timp, pentru a vedea flăcările în care îi pieriseră părinţii. Ca prin minune, ea nu suferise decât o uşoară comoţie şi o fractură la un picior. „Dumnezeule”, gândi Lezlie amintindu-şi ziua fatală care îi răvăşise propria viaţă, doi ani mai înainte. Tragedia trăită de Merri i se părea atât de familiară! Puse prima întrebare care-i veni în minte, pentru a-şi întrerupe gândurile. — Ştiţi oare în legătură cu ce se certau fratele dumneavoastră şi soţia sa? Trăsăturile lui Andrew căpătară o expresie chinuită. — Cred că am o idee. În seara aceea, la cină, avusesem o discuţie. — După părerea dumneavoastră, Merri auzise acest conflict, înainte de accident? — N-aş putea jura, dar cred că da. Chelnerul se apropie discret de masa lor. — Poate ar trebui să comandăm, propuse Lezlie. — Mi-a dispărut pofta de mâncare, constată Andrew. Biftecurile sunt aici excelente, dar mă voi mulţumi cu o salată de homar. Bucătăria era într-adevăr delicioasă, cadrul propice relaxării şi compania lui Andrew foarte plăcută. Lezlie nu mai ieşise cu un bărbat de foarte mult timp; n-avea nicio importanţă că acesta era tutorele unei paciente. În timpul cinei, descoperi mai multe despre el. Părinţii îi muriseră la interval de câteva luni; după toate aparenţele, rămas fără soţie, tatăl îşi pierduse plăcerea de a trăi. În acea perioadă, Andrew avea douăzeci şi trei de ani, iar fratele său, douăzeci şi unu. De-abia îşi terminase studiile că primi înştiinţarea de recrutare. Luând-o înaintea chemării, se înrolase şi fusese trimis în Vietnam. Stătuse acolo trei ani, primii doi învăţând să supravieţuiască în junglă la atacurile partizanilor. Apoi fusese capturat de membrii Frontului naţional de eliberare şi zăcuse câteva luni interminabile într-un lagăr de prizonieri. Un singur gând îi permisese să suporte acel lung calvar: cel de a pune pe picioare o afacere cu Greg, imediat după întoarcere. Alesese chiar şi numele întreprinderii: „Bradinton Design and Construction”. Dar când se întoarse în sfârşit în Atlanta, totul se schimbase, fireşte. Greg se căsătorise şi îşi deschisese propriul birou la Denver, „Bradinton Architecture”. Erau asemenea circumstanţe, încât n-ar fi putut colabora cum îşi doriseră. Era de preferat să-şi ducă vieţile separat. Aşa că Andrew se hotărâse să rămână la Atlanta, unde pusese bazele firmei „Bradniton Construction”. Fiecare dintre fraţi reuşise în domeniul său, dar golul visului niciodată realizat nu încetase să-l obsedeze pe Andrew. — În sfârşit, pentru a vă răspunde la întrebare, cu toate că Greg şi cu mine nu mai eram la fel de apropiaţi ca înainte, rămăsesem fraţi. Nu i-am refuzat niciun serviciu şi nici el mie. Fără să intru în detalii, să ştiţi doar că exact după plecarea mea în Vietnam se ivise o problemă familială. Andrew contemplă gânditor câteva secunde în tăcere ceaşca de cafea pe care o ţinea între degetele puternice, înainte de a relua: — Greg a fost obligat să ia o hotărâre. Bună sau rea, aceasta a dus la ranchiună de-a lungul anilor, atât de-o parte, cât şi de cealaltă. Dar n-am abordat această problemă cu nimeni, în afară de Greg şi Meredith. Îşi puse şerveţelul pe masă. — Mai aveţi nevoie şi de alte informaţii? Lezlie făcu nu din cap, încântată să oprească acolo o conversaţie care o intriga în timp ce făcea să se nască în ea o surdă nelinişte. Ce se putuse oare întâmpla între cei doi fraţi? Se întreba fără să vrea. Evenimentele afectaseră legăturile lui Merri cu unchiul său? — În acest caz, vorbiţi-mi despre doamna Garrett, reluă Andrew. Charles nu se oprea din elogii referitoare la dumneavoastră şi la munca pe care o faceţi. După el, aţi fi putut obţine un post în cele mai mari spitale. De ce aţi ales Riverview? Lezlie ridică uşor din umeri, jenată. — Am avut discuţii în principalele instituţii şi le-am observat serviciile. Riverview mi-a oferit ceea ce căutam cu adevărat: posibilitatea unor tratamente aprofundate, ceea ce, la drept vorbind, este imposibil în instituţiile importante. Aici am timpul de a-l urmări pe fiecare dintre pacienţi. — Asta contează atât de mult, pentru dumneavoastră? — Este punctul de vedere după care îmi conduc studiile. Când Andrew propuse o plimbare prin centrul comercial, tânăra femeie acceptă cu plăcere. Merseră fără ţintă precisă, discutând, de-a lungul pasajului pietonal mărginit de magazine, străbătură sala de jocuri şi examinară restaurantele, mergând până în faţa holului de intrare al somptuosului hotel încorporat complexului. — Aici se află cele mai bune idei ale lui Greg, observă încet Andrew. Culoarea era dată de marmura bej-roz, formând baza acestui spaţiu modern, împodobit cu opere de artă contemporană. Un bar gri ca perla, acoperit în jur cu mochetă de culoare roşu închis era fixat mai jos de jumătatea etajului, înconjurat de plante luxuriante. Ascensoare în întregime din sticlă alunecau în linişte de-a lungul unui perete. Un fel de cafenea deschisă spre exterior, constituia un punct de întâlnire odihnitor. — Pe ansamblu, rezultatul este mai degrabă... Impresionant, comentă Lezlie. — Aşa este... regret că Greg nu şi-a putut vedea opera terminată. Urcară în tăcere la al doilea nivel, unde o sală mică de cafenea era flancată de săli de conferinţe. Studiară tablourile abstracte atârnate pe pereţi, în timp ce reveneau încet spre zona magazinelor. Un grup de participanţi la vreun congres, ameţiţi mai degrabă de băutură, ajunseră la hotel şi, pentru a o oferi de înghesuială, Andrew îşi luă însoţitoarea de talie. Nişte senzaţii tulburătoare o cuprinseră pe Lezlie, când ridică ochii spre faţa bronzată a tânărului bărbat şi când privirile li se întâlniră. Acesta îi zâmbi, în timp ce o conducea dincolo de mulţime. Cu obrajii în flăcări, conştientă în mod aproape dureros de atingerea uşoară dar fermă a mâinii lui Andrew. Lezlie nu se putu stăpâni să-şi imagineze cât de posesive, de tandre şi de insistente în acelaşi timp, ar putea fi aceste degete. Îşi reveni brusc, îngrozită. Să se lase astfel pradă halucinaţiei, cu acest necunoscut! Nu mai era o adolescentă care se îndrăgosteşte cu uşurinţă la prima vedere, ci o femeie care trăise adevărata dragoste. Şi acum, nu o mai interesa nicio relaţie intimă. Nu mai voia să depindă vreodată astfel de o altă fiinţă, să rişte să fie aproape distrusă, dacă trebuia să-l piardă. Trăsăturile familiare i se impuseră în minte, clare încă, în ciuda timpului scurs. Michael, prietenul cel mai bun, amantul... soţul său. Amintirile o copleşiră, anii de fericire, drama finală, pierderea irevocabilă, de neacceptat. Treptat, prietenii încetaseră s-o mai caute, să încerce s-o scoată din cochilia în care se închisese deliberat. Meseria învăţată cu atâtea eforturi, devenise unicul centru de interes. După căsătorie, Lezlie îşi întrerupsese mai întâi studiile, pentru a-i permite lui Michael să le termine pe ale sale. Când el intrase în viaţa profesională, trecu Lezlie în locul lui. În mod ciudat, în ciuda anilor trecuţi, îşi amintea încă greutăţile, orele de muncă îndârjită, noaptea, pentru a obţine gradul de conferenţiar şi apoi doctoratul în psihologie. Michael nu-i fusese obstacol în cariera viitoare, dar era departe de a aprecia această ambiţie de a deveni altceva decât soţia sa. Toate aceste mici probleme dispărură când îşi reaminti ziua morţii lui, amorţeala întregii fiinţe care o împiedicase pe Lezlie să urle, să se prăbuşească total. Durerea nu se impuse cu toată intensitatea decât mai târziu, în singurătatea nopţilor, apoi în cabinetul unui psihanalist. Alături de el îşi revărsase vinovăţia şi teama de neînţeles, suferinţa sfâşietoare care fuseseră discutate şi analizate cu răbdare până la capăt, încât Lezlie fu capabilă să-şi reia viaţa. Andrew o cerceta pe tânăra femeie cu curiozitate. Era atât de departe de el, absorbită în gânduri despre care nu ştia nimic... Îi remarcă paloarea şi observă tremurul care-i agita mâinile. — Lezlie? Aceasta înălţă ochii încet, îi văzu faţa la câţiva centimetri de a sa şi-i simţi căldura bustului lângă umăr. Alarmat de expresia sa, mâinile o strângeau mai tare. În jur, trecătorii îi priveau cu atenţie. Lezlie îşi reveni şi se îndepărtă. Andrew presupuse că nu-i va dezvălui ceea ce o tulburase astfel. Se strădui să-i zâmbească şi, cu greu, ea îl imită. — Ce-ai spune de o îngheţată? propuse brusc Andrew. Surprinsă de această diversiune, Lezlie se lăsă condusă fără să protesteze la vânzătorul de îngheţată situat lângă ieşire. Câteva minute mai târziu ţinea în mână un cornet acoperit în vârf cu îngheţată de ciocolată, vanilie şi cireşe. La rândul său, Andrew părea un băieţel, care îşi savura desertul cu evidentă plăcere. — Una dintre cele mai vii amintiri din copilărie este de a fi mers cu tata şi cu Greg la vânzătorul de îngheţată, în fiecare sâmbătă, vara. Chiar dacă tocmai tundea peluza, sau avea o mulţime de treburi de făcut, tata nu uita niciodată de răsfăţul nostru săptămânal. Cât despre noi, nici jocurile cele mai pasionante la prietenii noştri, nu ne împiedicau să ne grăbim acasă la ora obişnuită. — Copiii sunt teribil de conservatori! Fă cu ei ceva mai mult de o dată şi înseamnă să te supui la a o reface permanent. În cazul în care nu te angajezi într-o luptă înverşunată pentru a rupe obiceiul. — Dar dumneavoastră, nu aveaţi mici „obiceiuri”, cum le spuneţi? o tachină Andrew. — Îmi amintesc unul singur: să mă joc în podul casei în zilele ploioase. Casa părinţilor mei era foarte veche, cu ascunzători extraordinare – dulapuri, cufere, cotloane... — Sunt încă în viaţă? — Tata a decedat acum aproximativ cinci ani. Mama locuieşte încă în Atlanta, dar călătoreşte foarte mult. Lezlie schiţă un zâmbet amuzat. — Îmi telefonează între două mari călătorii pentru a se asigura că mă hrănesc cum trebuie şi că am grijă de sănătatea mea. — Să nu vă plângeţi de asta, remarcă Andrew. — Bineînţeles că nu! Mama este una dintre cele mai echilibrate persoane pe care le cunosc. Este întotdeauna în stare să înlăture dramatismul lucrurilor. După ea, asta se datorează unei solide doze de bun-simţ. A fost întotdeauna acolo când am avut nevoie de ea, mai ales... — Mai ales? Lezlie ridică din umeri şi se întoarse. — Nu, nimic. Pur şi simplu, este foarte perspicace. Fără îndoială, fusese gata să scape un indiciu despre ceea ce o frământase adineaori, medită Andrew. Dar imediat se oprise. Se plimbară fără grabă spre ieşire. Afară se înnoptase şi iluminarea portocalie a parcajului arunca în jur licăriri suprarealiste. Arbuştii şi tufişurile nou plantate păreau nepotrivite cu imobilele impozante. Andrew o însoţi pe Lezlie la maşina sa şi izbucni în râs când aceasta se întoarse spre el pentru a-i mulţumi pentru o seară până la urmă încântătoare. Scoţând batista din buzunar, şterse îngheţata de ciocolată care murdărea bărbia tinerei femei. — Nu sunt bine crescută! glumi Lezlie. Trăsăturile lui Andrew redeveniră serioase în timp ce se priveau cu o intensitate care-i făcea să uite de tot ce-i înconjura. Pierdută în contemplarea acelor ochi albaştri, tânăra femeie îşi simţi inima bătând să-i spargă pieptul. Imposibil să nege, Andrew Bradinton exercita asupra sa un farmec de temut. Oare prin ce vrajă stranie era incapabilă să se îndepărteze de el? Andrew nu rostea niciun cuvânt, dar chemarea sa mută era şi mai presantă. Îi cercetă îndelung chipul, oprindu-se asupra gurii. Lezlie ştia că o va săruta şi că nu-i va opune nicio rezistenţă.

Misteriosul inger pazitor de Rose Allyn Capitolul 1 Helen Emerson se ridică în pat ţipând. Scurt dar strident, strigătul său răsună în noapte şi se repercută din aproape în aproape. În stradă, un trecător întârziat îşi grăbi pasul, neliniştit. Helen îşi puse mâna pe gură ca şi când ar fi vrut să-şi înăbuşe strigătul dar, bineînţeles că era prea târziu. Apoi, se rostogoli pe o parte şi aprinse lampa de pe noptieră. Voia să înece fantomele în lumină. Apăsând pe întrerupător, îşi dădea seama că-i tremura mâna. Ceasul deşteptător indica cinci şi jumătate. Helen nu putea să-şi amintească visul. Mai degrabă, un coşmar. Câteva impresii vagi pluteau la suprafaţa spiritului său neliniştit: un zgomot ciudat... Ah! şi de asemenea, un câine care lătra. Îşi trecu mâna nervoasă prin părul şaten. Se mândrea că este o femeie rezonabilă şi raţiunea îi dicta acest aforism: „un coşmar, nu este altceva decât un coşmar”. Nu era pentru prima oară când coşmarul o vizita pe Helen. Ea nu avea amintiri precise, dar întotdeauna era acest zgomot ciudat – un duruit de tobe, de mii de tobe – şi bineînţeles lătrat de câini. Helen se ridică, trase imensul tricou care se înfăşurase până la sâni şi se îndreptă spre bucătărie. În timp ce îşi pregătea o cafea tare, cercetă calendarul de pe perete. Vineri 13... Cum să nu se înăimânte că avea coşmaruri? Ridică perdeaua pentru a arunca o privire în stradă. Februarie! Luna cea mai tristă a anului. Mai ales într-un oraş mare cum era Chicago. Vântul rece sufla pe suprafaţa îngheţată a lacului şi năvălea pe străzi, îngheţând totul până în măduva oaselor. Totul părea posomorât şi cenuşiu, frigul devasta totul. Sigur, te puteai consola spunându-ţi că peste o lună apăreau germenii primăverii. Cu siguranţă... Dar inima Helenei nu era înclinată spre optimism în acea dimineaţă şi ziua Sfântului Valentin care se profila la orizont, nu-i ţinea nici de cald, nici de frig. Şi acum, imediat, avea o prioritate: cafeaua! Repede, Helen îşi umplu o ceaşcă şi se duse în salon ca s-o bea în linişte. Dacă iubea acest imobil, tot mai mult îşi iubea apartamentul. După decenii de decreptitudine, Elm Street fusese inclusă într-un plan de renovare şi reabilitare, la care Helen se străduia să participe. Imobilul de la 1322, care se mândrea că a fost una din cele mai elegante construcţii ale oraşului, supravieţuia abandonului, mizeriei şi multor proiecte de distrugere. Dar aştepta încă un mecena bogat care să-i redea splendoarea de altă dată. Dacă Helen nu dispunea de bani decât salariul său de judecător de instrucţie, avea în schimb energie. Neexistând un bărbat în viaţa sa, nu primea daruri de Sfântul Valentin şi aceasta era pentru ea o zi ca oricare alta, pe care o consacra deci, ca şi pe altele, scumpului său vechi imobil. Totuşi... Probabil că fraţii săi îi trimiseseră scrisori frumoase cu ocazia acestei sărbători. Ea însăşi scrisese fiecăruia dintre cei şapte nepoţi şi nepoate. Dar, se întreba, câteodată, dacă nu era mai bine să uite ce sfânt era sărbătorit la 14 februarie, şi să trimită, în loc de daruri, cutii cu ciocolată. Sfântul Valentin! Un obicei neinteresant care, în acest an, cădea într-o sâmbătă. Helen nu împărtăşea finele aluzii, comentariile deocheate, clipirile ticăloase din ochi. Ce durere! Puţina pasiune pe care o suscita munca sa era ca o pedeapsă – să-şi petreacă timpul în tovărăşia criminalilor mai mult sau mai puţin nesimţitori îi făcea fiecare zi amară şi pesimistă. Helen îşi bău cafeaua cu înghiţituri mici, căutând un motiv ca să nu meargă la birou. Să telefoneze pentru a pretexta o gripă... sau o criză de deprimare? Oricine are nevoie de o zi de repaus din timp în timp şi alergia la o zi de 13 este un motiv ca oricare altul. O zi liniştită, era tentant. Apoi, ar dispune de două zile pentru a decide soarta lui Billy Moretti. Totuşi, Helen era o femeie responsabilă şi două zile în plus sau în minus nu făceau diferenţa. Ea era judecător de instrucţie şi Billy Moretti, care încălcase legea, trebuia să plătească pentru aceasta. Capul său, de câine bătut, nu schimba nimic din această situaţie. Helen se plimba prin apartamentul său şi aprinse lumina în toate încăperile, fără să se sperie de factura pentru electricitate. Ziua se anunţa rece, plină de ceaţă, cenuşie, posomorâtă. Helen se întreba dacă nu era mai bine să meargă imediat la birou pentru a studia din nou cazul Moretti şi să termine cu el, odată pentru totdeauna şi eliberată să părăsească imediat, după-amiază, palatul de justiţie. Un dejun bun şi apoi, poate, vizionarea vitrinelor. Cu o înghiţitură lungă, Helen îşi termină cafeaua şi simţi cum tremură. Se făcuse frig. Se duse în camera de baie. Un duş cald prelungit îi va pune ideile la locul lor şi o va pregăti să înfrunte o zi tot atât de posomorâtă ca şi cele precedente. Sub duş, totuşi, continuă să audă zgomotul miilor de tobe, întrerupte de lătratul unui câine. *** Jack Rafferty se sprijini cu spatele de vechiul imobil şi închise ochii. Îşi amintea bine prima zi în acest loc şi oroarea pe care o simţise atunci. El găsise garajul distrus, nu mai rămăsese decât un imens morman de moloz şi grinzi metalice. Se făcuse al naibii de frig. Jack avea picioarele îngheţate. Aerul rece pătrundea sub vechiul lui palton. Cum nu avea mănuşi, îşi ţinea mâinile în buzunare. Îi era foame, îi era frig şi se simţea murdar. Deschizând ochii, scoase din buzunar o ţigară mototolită, cea pe care i-o dăduse Marie Moretti, privindu-i ochii mari, plini de rugăminţi: Jack nu făcea decât un scurt sejur la Chicago, timpul fiindu-i foarte plin. Da, atenţie: nu regreta. Îi plăcuse întotdeauna Billy Moretti care, după părerea sa, merita cel puţin soarta pe care o avea şi el. Billy Moretti era un puştan, nu dintre cei mai răi. El făcuse prostii, ca toată lumea. Era suficient să i se dea o a doua şansă şi atunci se va vedea. I se păruse că Maria Moretti era înspăimântată. Dar cum să nu se teamă? Nouăsprezece ani, însărcinată şi un soţ care se pregătea să petreacă mulţi ani în penitenciarul federal de la Joliette. Singurul om căruia i se putea adresa se numea Jack Rafferty şi trăgea o spaimă groaznică. De fapt, toată lumea se temea de Jack şi, de obicei, aceasta îl amuza. Ceilalţi nu-i suportau, mai ales, impasibilitatea. Şi apoi, o duritate în privire care-i făcea să dea înapoi, să schimbe trotuarul, dacă mai aveau timp. Şi Maria Moretti mai întâi s-a codit. Dar scumpul său Billy era în pericol şi pentru el, l-ar fi înfruntat şi pe diavolul în persoană. Cum putea Jack să-i spună nu? Totuşi, el nu dispunea decât de patruzeci şi opt de ore! Patruzeci şi opt de ore care trebuia să fie pline cât o întreagă viaţă. Dar el ştia ce înseamnă această responsabilitate: Billy îl susţinuse adesea şi el nu putea, de data aceasta, să-i refuze ajutorul. El aruncă din nou o privire pe bucata de hârtie pe care Maria Moretti scrisese: „Helen Emerson, judecător de instrucţie”. Jack clătină din cap. O femeie judecător de instrucţie... Şi probabil că avea un bărbat ca secretar! El scoase o ţigară din pachetul şifonat pe care îl păstra pe fundul buzunarului, o aprinse, cu mâinile făcute căuş ca să protejeze flacăra de vânt. Prima sa ţigară după atâţia ani... Ce senzaţie minunată! Iată, încă o problemă: oamenii fumau din ce în ce mai puţin. De fiecare dată când Jack aprindea o ţigară, se găsea câte un răuvoitor ca să-i arunce o privire ca şi când ar fi făcut ceva indecent. Chiar se găsise unul care să-i atragă atenţia asupra plămânilor să-i – prea puţin timp însă căci predicatorul, stingherit de privirea rece a auditorului său, nu întârzia să-şi ia picioarele la spinare. Un lucru era sigur: Jack nu se putea bucura de cele patruzeci şi opt de ore de libertate dacă nu rezolva mai întâi problema lui Billy Moretti. Era ora şase dimineaţa. Fără îndoială, doamna Emerson nu se ducea la birou înainte de ora nouă. Ce să facă între timp? S-o aştepte în frig? Nici nu se punea problema! Jack trebuia s-o găsească pe această femeie şi s-o facă să-l asculte. Pentru aceasta, conta pe farmecul său. Şi apoi, ştia să vorbească femeilor. Trebuia s-o facă încetişor să abandoneze greutatea care-l apăsa pe sărmanul Billy. Şi, dacă nu reuşea, îi va face o ofertă pe care nu va putea s-o refuze. Bun! Şi dacă îl uita puţin pe Billy? Pentru a profita de sejurul său la Chicago, căutând aventura şi plăcerea, aşa cum ştia atât de bine să facă odinioară. Dar, devenise un alt om. Timpul îl schimbase. Avea certitudinea că n-ar fi putut să se distreze, ştiindu-l pe sărmanul Billy în închisoare... şi pe sărmana lui soţie însărcinată şi înfricoşată. Trebuia să facă ceva pentru ei, şi tot ceea ce era mai bine. Adresa din Elm Street avea un aer familiar pe care Jack nu reuşea să-l desluşească. Cartierul care figurase nu demult printre cele mai şic din oraş, părea că suferise schimbări excesive. Nu era un ghetou, dar aproape. Era dificil să-ţi imaginezi că un judecător de instrucţie ar putea să locuiască într-un asemenea loc... chiar şi cu un salariu de funcţionar. Fără să-şi verifice conţinutul portofelului, Jack luă un taxi. Vehiculul demară în trombă şi Jack se aplecă înainte pentru a întreba: — În ce an suntem? — Nu te simţi bine, prietene? răspunse şoferul, aruncând o privire neliniştită în oglinda retrovizoare. — Ba da. Dar, răspunde-mi, totuşi. — 1993. E bine? Jack surâse. — Aproape. Vrei să priveşti înaintea ta când conduci? Ajunseră repede la destinaţie. Jack plăti cursa, adăugând un bacşiş îndestulător şi coborî pe trotuar. — 1993... Deci, sunt mort de şaizeci şi patru de ani. *** Auzind soneria, Helen lovi cu latul palmei în zid şi scoase o înjurătură. Tatăl ei iralndez şi foarte catolic nu era acolo s-o audă. Nici fraţii săi. Cei cinci bărbaţi din familie, toţi poliţişti, foloseau deseori un limbaj murdar în mediul în care evoluau, dar făceau mutre când mirarea lor avea neşansa să exclame „la dracu’” sau „fir-ar să fie”. Ori, Helen găsea că un limbaj puţin colorat îi exprima mai bine gândurile. Funcţia sa în ministerul justiţiei îi permitea să-şi formeze, fără încetare, un bagaj impozant. Cine putea să sune la şase şi jumătate? O clipă îşi închipui o dramă familială, apoi se gândi că, în acest caz, ar fi prevenit-o prin telefon. Fără să înceteze să bodogănească, Helen bău repede ultima înghiţitură de cafea şi îşi trase fermoarul la fustă. Apoi, cu un pantof în picioare şi cu altul în mână, şchiopătă până la uşă. Fără să atingă clanţa şi bara care o proteja de agresiuni – din păcate întotdeauna posibile, mai ales datorită funcţiei sale – se uită prin vizor. — Cine este acolo? întrebă ea cu o voce nervoasă. În coridorul prost luminat distingea un bărbat voinic şi brun, cu figura cioplită parcă, cu lovituri de corsor Genul asasin plătit. — Mă numesc Rafferty, declară el. Sunteţi doamna Emerson? De ce acest mod puţin ironic de a pronunţa cuvântul „doamnă?” Lui Helen nu-i plăcea asta, după cum nu-i plăcea tonul, cu un accent puţin aspru de pe coasta de Est. — Da, eu sunt doamna Emerson. Ce doriţi? — Trebuie să vă vorbesc. Cu privire la Billy Moretti. — Voi fi la birou la ora nouă. Vă voi primi acolo. — Imposibil, zise bărbatul. Nu voi fi în oraş decât patruzeci şi opt de ore, cu un program supraîncărcat... Stiţi de ce, doamnă Emerson? — Nu... — Nu este încă ora şapte şi n-am nimic de făcut o oră sau două. Atunci, vă ofer un mic dejun undeva, veţi asculta ce am de spus şi apoi voi dispărea. — Şi dacă spun nu? „Ce te-a apucat să pui o astfel de întrebare? se întrebă imediat Helen. Bineînţeles că trebuie să răzpunzi nu! Nu poţi să iei un mic dejun cu prietenul unui om pe care o să-l condamni la pedeapsa maximă în viitorul tău rechizitoriu!” — Atunci, voi rămâne aici până vă veţi schimba părerea, anunţă necunoscutul ce rămăsese dincolo de uşă. Voce rezonabilă, ton implacabil... Va face ce a spus. — Comisariatul de poliţie se află în colţul străzii, domnule Rafferty. Dacă veţi crede că mă veţi impresiona... Omul oftă cu zgomot. — Ce vă imaginaţi? N-am venit să vă deranjez, ci numai pentru a face un aranjament cu privire la Billy Moretti. Un aranjament... Ideea merita să se oprească, se gândi Helen, deoarece cazul Moretti o obseda deja de prea mult timp. Dacă ar putea regla afacerea în primele ore ale dimineţii, ar putea privi cu alţi ochi ziua de vineri 13 — Lucraţi pentru Abramovitz? — Da, răspunse celălalt, fără ezitare. Acest răspuns o făcu pe Helen să se decidă. Dacă avocatul lui Billy îşi părăsise domiciliul pentru a o căuta în zori, ceea ce putea să facă era să accepte invitaţia şi să discute cazul Moretti. Nu erau amândoi profesionişti ai justiţiei? Ar fi fost ridicol să se arate atât de rigidă. — Aşteptaţi un moment, spuse Helen, umblând la închizătoare. Mâinile sale amorţite o împiedicau să deschidă repede. Când retrase bara de siguranţă, regretă de a fi acceptat, dar uşa era deja întredeschisă şi era prea târziu să mai revină. Ea examină totuşi cu grijă bărbatul care aştepta pe coridor. El făcea proba unei răbdări extreme şi calmul său o enerva pe Helen. Înalt şi bine clădit, purta haine indescriptibile, fără vârstă. Vechituri, porate? Părul scurt, foarte negru, era pieptănat cu grijă spre spate şi ochii... ochii păreau că nu se tem de nimic. Impresionată de privirea vioaie şi fixă, Helen simţi că tremură. Apoi, se simţi invadată de o vagă căldură suspectă. — Nu păreţi genul oamenilor pe care-i foloseşte Abramovitz, remarcă ea. Era adevărat, dar trebuia s-o spună? Da, vizitatorul său era prea seducător să lucreze pentru Abramovitz – cu surâsul său larg, cu buzele senzuale, cu o graţie de felină şi mai ales ochii pe care nimeni nu reuşea să-i tulbure. El surâdea şi Helen simţi că se linişteşte. Era un surâs fermecător, nu putea să nege, un surâs studiat, menit să cucerească femeile. Şi, cu eroism, Helen lupta să nu se lase cucerită. — Bine, atunci, zise vizitatorul. Mergem să luăm acel mic dejun? Ce imprudenţă! Ar fi meritat să-i trântească uşa în nas. În plus, simţea dorinţa irezistibilă să-i paseze lui Jenkins dosarul Moretti: pentru a marca lovitura. Dar Jenkins era o brută, un înverşunat al muncii silnice, care considera circumstanţele atenuante ale clienţilor să-i ca tot atâtea ofense aduse preţioasei sale persoane. Deci, niciun dosar Moretti pentru Jenkins. Încă o dată, Helen privi către bărbatul care zicea că se numeşte Rafferty. Dacă se considera o femeie inteligentă şi prudentă, ştia să se încreadă în instinctul său când trebuia. Ori, instinctul îi spunea să aibă încredere în acest bărbat. Ea retrase lanţul şi deschise uşa. — Intră. Revin într-un minut. Introducând în servietă hârtiile de care avea nevoie, nu înceta să se întrebe despre ciudata sa conduită. În general, nu accepta să primească pe nimeni în apartamentul său şi, mai ales, pe colegi sau avocaţi. Când reveni în salon, îl găsi pe vizitatorul său examinând încăperea. Cu un aer atât de bizar, încât nu se putu împiedica să-l întrebe: — Ai mai fost pe aici? — Nu, răspunse Rafferty. Helenei nu-i venea să-l creadă. Dar izbucni în râs, dându-şi seama de propria sa absurditate. — Ai dreptate: locatarul dinaintea mea a trăit aici timp de şaizeci de ani fără întrerupere. — Ce i s-a întâmplat? — Bătrânei doamne? Mi se pare că a murit. După cum se spune, era o figură. Unii chiar pretindeau că făcuse parte din banda lui Al Capone. Dar e greu de crezut. — Ai cunoscut-o? — Da. Dar în circumstanţe atât de dramatice! A fost agresată şi jefuită. Eu reprezentam ministerul public în procesul vinovatului. Cred că m-a acceptat în cele din urmă. Era o mare doamnă. — Cum se numea? Helene făcu ochii mari, mirată. — De ce? Cred că numele său nu-ţi spune nimic. — Dacă, aşa cum spuneţi, a făcut parte din banda lui Al Capone, o cunosc cu siguranţă. M-au pasionat întotdeauna poveştile cu gangsteri. — În acest caz, aşteaptă să-mi amintesc... Jeane Maxwell. Jack Rafferty se încruntă. — N-am auzit niciodată acest nume. — Poate că numele său de luptă îţi va fi mai familiar: Crystal Latour. Nu-mi venea să cred că această bătrână doamnă s-ar fi putut chema Crystal Latour. Totuşi, chiar ea mi-a spus. — Crystal Latour... murmură Jack Rafferty. Aveţi dreptate – e greu de crezut. Helen se îndreptă spre uşă. Apoi, constatând că vizitatorul său n-o urma, îi spuse: — Haide, nu vii? Rafferty tresări. Părea că s-a trezit dintr-un vis. — Da... Mă întrebam cum aţi ajuns aici. Ce şiret, se gândi Helen. Nu a sosit decât de zece minute şi a şi pus degetul pe viaţa secretă a acestui vechi imobil şi a locuitorilor să-i. — Ea mi-a lăsat-o, preciză Helen pe un ton sec. Toată clădirea. Jack Rafferty scoase un şuierat. — Adevărat? Dar ce aţi făcut încât să-i plăceţi atât de mult? — Nimic altceva decât munca mea. Am demonstrat vina inculpatului şi am obţinut douăzeci de ani de închisoare. — Da, da, bineînţeles! exclamă Jack Rafferty cu un mic surâs ironic. Îi pedepsiţi pe răufăcători! Ei trebuie să-şi plătească datoria către societate, cum s-ar spune. Replica Helenei izbucni: — Eu n-am hotărât din spirit de răzbunare, dacă asta insinuezi. Altfel spus, cred că trebuia să fac totul pentru a asigura liniştea unei bătrâne doamne, cum era Crystal Latour. Rafferty surâse din vârful buzelor. — Sunt sigur că aţi rezolvat problema ad-mi-rabil. Tot vorbind, el făcu un nou examen amănunţit al încăperii, întârziind asupra ziarelor abandonate pe canapea, pe ceaşca lăsată pe măsuţa rotundă... Helen simţea că-i sare muştarul. De ce se amesteca? Dacă bătrâna Crystal Latour voise să-i lase imobilul unui judecător de instrucţie din Chicago, era treaba ei. De altfel, moştenirea testamentului nu era adât de admirabilă, cum poate se gândea Rafferty: cel puţin trei antreprenori o sfătuiseră pe moştenitoare să demoleze clădirea pentru a construi altceva – nou, solid, modern. Totuşi, Helen nu recursese la această soluţie extremă. Îi plăceau liniile îmbătrânite ale imobilului său, farmecul desuet, linoleumul crăpat şi ascensorul care circula anevoios. Ea întreprinsese restaurarea primului etaj, unde se situa apartamentul său şi nu se grăbea să facă la fel şi cu celelalte nivele, unde s-ar fi putut locui. Proiectul i se părea realizabil – chiar dacă fraţii săi nu încetau să-i repete că visează. Jack Rafferty examina acum plafonul. — Este vorba, îl întrebă Helen, de a discuta despre cazul Moretti sau despre interiorul meu? — Moretti, ah, da. Cunoaşteţi un restaurant convenabil? — Nu în apropiere. Îţi propun, deci, să mergem în cartierul unde se găseşte palatul de justiţie. Este puţin mai departe, dar putem începe să discutăm în maşina mea. — Aşa merge, răspunse Rafferty. Helen îi aruncă o privire neliniştită. O făcea nervoasă... nu cu adevărat nervoasă, dar altceva... un sentiment greu de definit. — Atunci, să mergem, decise ea. Am foarte mult de lucru astăzi şi nu-mi place să pierd prea mult timp. Cu un deget autoritar, îi indică uşa, invitându-l s-o urmeze, dar el rămase să mai privească încă o dată în jurul său, ca şi cum ar fi vrut să ia cu el imaginea apartamentului. — Frumos cuib, zise el. Degetul Helenei se agită. Cu regret, Jack Rafferty ieşi. Pe prag, se întoarse încă o dată şi Helen, care îl urma îndeaproape, se lovi de el. Jenată, îşi ridică privirea spre faţa lui şi văzu că ochii îi erau mai puţin întunecaţi de cum crezuse. Căprui închis, cu picăţele de aur care îndulceau răceala lor. Aceşti ochi, puţin neliniştitori puteau hipnotiza... încânta... seduce. Cum el începea să coboare scara, Helen rezistă tentaţiei foarte puternice de a reintra în casă şi de a trânti uşa, pentru a se baricada în spatele închizătorii, a lanţului şi a barei de protecţie. De ce o făcea acest bărbat să se simtă prost? Văzuse atâtea în cariera sa scurtă – dar foarte plină! *** Urmând-o pe Helen în restaurant, Jack se gândea la ciudatul destin al lui Crystal Latour. Ei n-au făcut mult timp până în centrul oraşului, în această mică maşină japoneză pe care tânăra femeie o conducea cu dezinvoltură. Jack, obişnuit cu spaţioasele şi confortabilele Packard, a trebuit să se aplece pentru a intra în cabina minusculă. Dar poziţia inconfortabilă nu-l împiedica să-şi remomoreze evenimentele pe care le cunoscuse în tovărăşia lui Crystal Latour. În urmă cu şaizeci şi patru de ani, a sosit în Elm Street 1322. Era în 1929, vineri, 13. Îşi petrecuse noaptea în patul lui Crystal Latour. Dis-de-dimineaţă, era mort. Aruncă o privire directă către Helen Emerson. Ea îl surprindea fără încetare. Se putea spune că era prea puţin obişnuit cu tinerele femei moderne, cu frumuseţea lui, cu invulnerabilitatea lor. Aceasta, de exemplu, conducea maşina cu o siguranţă demnă de cei mai buni şoferi din bandă. Observând-o mai îndeaproape, Jack vedea că era cea mai puţin invulnerabilă de cum voia să pară. Un expert ca el putea să citească în privirea ei ca într-o carte deschisă. De altfel, o lectură agreabilă, căci Helen Emerson îi plăcea, cu părul ei şaten şi gura cu buze senzuale... O gură făcută să primească sărutările unui bărbat. Totuşi, lui Jack nu-i venea s-o îmbrăţişeze. Mai întâi, pentru că o găsea prea slabă. Apoi, pentru că se îmbrăca la fel ca un bărbat şi asta era o lipsă. Desigur, era feministă. Ar putea paria că este lesbiană. Jack, care se simţea atras de această femeie, n-avea timp să se angajeze într-o relaţie sentimentală cu ea. El nu trebuia să uite că nu dispunea decât de patruzeci şi opt de ore. — De mult timp lucrezi pentru Abramovitz? îl întrebă ea, studiind meniul. El îşi aprinse o ţigară, ceea ce-i atrase o privire de dezaprobare. — Nu, de puţin timp, răspunse el, privind în altă parte. — Este ciudat; nu ai aerul unui avocat. — În ceea ce vă priveşte, se vede imediat că sunteţi judecător de instrucţie. Jack, care conta că prin acest răspuns abrupt o va obliga pe Helen Emerson să riposteze şi să se destăinuie, nu obţinu decât un surâs glacial şi acest răspuns: — Fac ceea ce cred că este mai bine. Acum, ce decidem pentru Billy Moretti? El riscă opt sau zece ani de închisoare şi dacă voi cere juraţilor, voi obţine. Jack dădu comandă chelneriţei care le aduse prima ceaşcă de cafea. Apoi, îşi puse coatele pe masă şi se aplecă spre interlocutoarea sa. — Mă întreb ce faceţi cu acest caz. Pentru că vreţi pielea sărmanului Billy... — Să zicem că sunt curioasă. Dumneata nu semeni cu juriştii pe care îi angajează Abramovitz. Şi apoi, contrar a ceea ce crezi, eu nu sunt convinsă că Billy Moretti merită o pedeapsă atât de grea. Poate a făcut o simplă greşeală... — Vreţi să-mi precizaţi ce înţelegeţi prin greşeală? — Nu ştii? — Mi-ar plăcea să ştiu opinia dumneavoastră, răspunse Jack, foarte scurt. Era greu de manipulat micuţa doamnă... se gândi el. Cu un aer ofensat, ea consimţi, totuşi, să-i explice: — Billy beneficia de libertate condiţionată. Cazierul său judiciar este lung ca un vagon de cale ferată. Nimic prea rău, dar acumularea acestor mici delicte impresionează defavorabil în ceea ce-l priveşte. El ştia că trebuie să fie atent şi, totuşi, a fost surprins cu un pistol în mână, în compania unor criminali înrăiţi... Asociaţia răufăcătorilor, aşa se numeşte. — Ce asociaţie? întrebă Jack. Helen Emerson părea enervată că a pus prea mult zahăr în cafea. — Ştii tot atât de bine ca şi mine. Billy îndeplinea funcţia de şofer la spargerea de la Carnahan. Din acest magazin a fost furată o întreagă valiză cu bijuterii. — Ce sistem de apărare a adoptat Bill? — Este de necrezut că n-a făcut nimic. Ghinionul a fost că s-a găsit la locul nepotrivit, într-un moment nepotrivit. Este greu de crezut, îţi dai seama, pentru că numitul Billy mai fusese arestat de două ori cu cel care a organizat această spargere. Jack trase un ultim fum din ţigară şi o strivi în scrumieră. — Este, deci, ceea ce ziceam: aţi decis să-l înfundaţi. Helen Emerson dădu energic din cap. — Te înşeli, Rafferty. Din contră, sunt convinsă de faptul că Billy a fost antrenat în această poveste fără voia lui. Dar n-am nicio probă şi el refuză să vorbească... Dacă sunt obligată să-l înfund, este pentru că el mă obligă. — Doriţi o idee ca să-l salvaţi? întrebă Jack, care îşi bea cafeaua şi reflecta în viteză. — Da. — Gândiţi-vă la omul care a organizat spargerea. Gândiţi-vă bine! Revelaţia o lovi pe tânăra femeie ca un bici. — Asta-i bună! Cum de nu m-am gândit până acum? Este unul dintre cei mai periculoşi criminali pe care-i cunosc. El l-a putut înrola pe Billy în mod forţat, terorizându-i nevasta, de exemplu. — Care este însărcinată, să nu uităm asta, preciză Jack. — Adevărat? Atunci, totul se leagă. Dar trebuie ca şi Billy să-mi vorbească. Avem nevoie de toate probele posibile dacă vrea să-l contracarăm pe Morris. Apropiindu-se, Helen Emerson îşi puse şi ea coatele pe masă. — Problema care se pune acum este aceasta: va accepta Billy să mărturisească? — Am să încerc, o asigură Jack. Chiar dacă pentru asta o să-i sfărâm oasele... Când pot să-l văd? — Imediat după micul dejun. Chelneriţa sosi şi puse înaintea lui Jack o farfurie cu omletă, cârnaţi, şuncă, cartofi, pâine prăjită. Totul înotând într-un sirop gros şi fierbinte. — Sunt mort de foame! exclamă Jack încântat. Tovarăşa lui, care nu avea decât nişte sandvişuri puţin uscate, îi aruncă o privire plină de reproş cu privire la această mâncare bogată. — În fiecare dimineaţă absorbi aceeaşi cantitate de colesterol? se interesă ea din curiozitate. — În fiecare dimineaţă! — Crede-mă, vei muri tânăr. — Aveţi dreptate. Mai mult decât emoţionat, Jack îşi înfipse furculiţa în primul cârnat. Jack Rafferty nu înţelesese niciodată de ce închisorile au toate acelaşi miros. Poate că aceasta venea de la frica pe care o simţeau condamnaţii când intrau în aceste locuri sinistre? Disperarea care îi cuprindea când înţelegeau că nu vor mai ieşi mult timp? Doamna Helen Emerson, judecător de instrucţie, îşi avea biroul la al treilea etaj al unui enorm palat de justiţie, construit ca un blockhaus, acoperit în marmură albă. De la intrarea în această fortăreaţă a justiţiei, Jack ştiuse, numai după miros că celulele se găseau la subsol – mirosul lor atât de caracteristic urcând până la etaje. Biroul lui Emerson, tot atât de prost aranjat şi mai incomod decât apartamentul ei, părea totuşi puţin mai modern. Ochiul exersat al lui Jack Rafferty distingea un calculator, ca şi un telefon realizat de un artist al designului. Fără să aştepte o invitaţie, se lăsă să cadă pe un scaun şi scoase un suspin, aşteptând desfăşurarea evenimentelor. — Am cerut ce voia Bill, îl anunţă Helen Emerson. Presupun că doreşti să-i vorbeşti între patru ochi? Jack scoase din buzunar un pachet de ţigări şi-şi strecură una între buze. — Desigur... întotdeauna purtaţi aceşti ochelari mari? Helen îşi apropie mâna de obraz ca pentru a se asigura că faimoşii ochelari se găseau la locul lor. — Nu-i port, preciză ea, decât când vreau să văd. — Nu aţi încercat niciodată lentilele de contact? — Dacă te-ai ocupa puţin de treburile dumitale, domnule Rafferty? îţi amintesc că te afli într-o clădire de nefumători. Înciudat, Jack îşi puse pachetul în buzunar. — O clădire de nefumători? se miră el. Este prima oară când aud aşa ceva. Care va fi etapa viitoare? Un oraş de nefumători? — Dacă mi-ar cere cineva părerea, murmură tânăra femeie, ar putea fi şi aşa. Mâna lui Jack, ieşind din buzunar, scosese un alt pachet mai mic, pe care îl flutură. — Sper că nu există legi împotriva folosirii gumei de mestecat? — Nu încă... Ce marcă este? Jack îşi aruncă privirea pe pachet. Un trifoi cu patru foi, o marcă uitată, de la începutul anilor ’30. Ar fi trebuit să-şi amintească! Cum să se explice, acum? — Cred că n-o să vă placă, doamnă judecător de instrucţie. Este puţin cam tare. Şi îşi puse, imediat, pachetul în buzunar. — Merg să văd dacă vine Billy, spuse Helen, ridicându-se. Rămas singur în birou, Jack privi prin fereastră zgârie-norii care se profilau, siluete întunecate, pe un cer cenuşiu. Chicago se schimbase mult din 1929. În fiecare an se ridicau noi imobile, mai înalte decât precedentele. Lui Jack nu-i plăceau aceste construcţii mari, fără nicio graţie. Dezamăgit de ceea ce vedea, examină încăperea, încercând să descopere unele indicii cu privire la personalitatea Helenei Emerson. Trebuia să recunoască: era atras de această tânără femeie: o găsea prea slabă, lipsită de sâni care să merite acest nume, prea sigură pe ea şi totuşi... Altă dată ar fi evitat femeile de acest gen. Îşi blestema destinul; nu avea decât patruzeci şi opt de ore de petrecut în Chicago şi trebuia să dea peste o femeie ca Helen Emerson. Pe birou, se găsea o fotografie mare. În ea, Emerson a cărei fustă, foarte scurtă, punea în valoare o pereche de picioare splendide. O înconjurau cinci poliţişti, patru tineri şi unul mai în vârstă şi foarte asemănători unii cu alţii. Tatăl şi patru fii... Şi fiica sa? Jack se aplecă pentru a studia problema. — Rafferty? Vocea lui Billy Moretti, încărcată de emoţie îl trezi din reverie. Jack se întoarse repede pentru a-l examina pe noul-sosit, căutând urmele loviturilor. Nu era nimic vizibil. Atunci, traversă încăperea pentru a-l îmbrăţişa pe Billy bărbăteşte. — Pari în bună formă, băiatul meu, îi spuse. Nu te-au maltratat? Celălalt ridică din umeri. — Nu mai este ca înainte. Poliţiştii nu mai bat decât dacă au motive... Nu neg că ne aflăm într-un mare necaz. — Vrei să spui, îl corectă Jack, că tu eşti în necaz. Cum de te-ai putut lăsa să te prindă? Altă dată, erai mult mai abil. Cu un suspin, Billy merse să se aşeze pe scaunul lăsat liber de prietenul său. El nu avea încă douăzeci şi cinci de ani şi avea aerul unui puşti care a fost prins fumând în toaleta liceului. — Nu este în întregime vina mea, preciză el. — Aşa se spune întotdeauna, mormăi Jack. Sărmana ta soţie nu ştie ce să facă... Billy se îngălbeni. El sări de pe scaunul său. — Ce s-a întâmplat? Au deranjat-o? Se simte bine? Dar copilul? — Linişteşte-te, Billy, comandă Jack, împingându-l la loc pe scaun. Ea este bine. De altfel, dacă sunt aici în această dimineaţă, i se datoreşte ei. Ea mi-a indicat unde te pot găsi. — Ai dreptate, aprobă Billy, dând din cap cu un aer gânditor. Trebuie să fi fost grozav de tulburată dacă a îndrăznit să ţi se adreseze. — De ce? Ce i-ai spus despre mine? — Nimic. Dar, doar privindu-te i se face frică. — Povesteşte-i ce vrei! Dacă am vorbi acum, serios? Trebuia să te întorci acasă şi să stai liniştit. Mai ales, în timpul libertăţii condiţionate. Ce te-ai apucat să faci afaceri dubioase cu Morris? Ţi-era teamă că n-ai să ai suficienţi bani pentru copil? Billy dădu încet din cap, apoi privi în jurul său. — Sunt microfoane pe aici? murmură el. — N-am habar. Dar de ce este atât de important? — Dacă vreodată aud poliţiştii ceea ce vreau să-ţi spun, Morris mă va căuta pentru a-mi lua pielea. Şi pe cea a lui Mary. Tu ştii că ei nu se jenează. — El te-a obligat să conduci maşina? Este teoria lui Emerson. Eu n-am nicio părere cu privire la acest subiect, aştept să văd, să înţeleg... — Doamna Emerson a ta este inteligentă, dar n-a înţeles nimic, îl asigură Billy cu un mic zâmbet trist. Iar eu nu i-am spus nimic. — Nimic despre ce? — Cu privire la Morris. — Dar ce, pentru numele lui Dumnezeu? spuse Jack. Billy se apropie ca să-i explice: — Mi-a spus că o s-o omoare pe Mary dacă nu merg cu el. Şi sunt sigur că ar fi făcut-o. Îţi aminteşti cum era odinioară? Rece şi implacabil. Chiar dacă aş fi fugit să mă ascund la capătul lumii m-ar fi găsit. — Nu suntem în timpul gangsterilor, protestă jack. Nimeni nu va putea să acţioneze ca altă dată. — În afară de Morris, îl corectă imediat Billy. El nu s-a schimbat. Ar fi omorât-o pe Marry. Şi cu plăcere. Ştii de ce, Rafferty? — Dacă ai să-mi spui, în loc să te ţii de ghicitori? — Pentru că Willy Morris nu a fost întotdeauna Willy Morris. Odinioară era cunoscut sub alt nume, Drago. Îţi spune ceva? Ricky Drago! Era, un adevărat nebun! Împietrit, Rafferty nu putu, mai întâi, să facă un gest. Apoi, cu un calm de faţadă, îşi căută pachetul de ţigări, aprinse una şi inspiră un fum. — Fir-ar să fie! murmură el. *** Jack Rafferty se gândea la celelalte şase victime, cei şase bărbaţi ucişi împreună cu el în acel garaj, în dimineaţa de Sfântul Valentin, cu şaizeci şi patru de ani în urmă. Inteligenţa lui făcuse să fie remarcat de Moran. Inteligenţa şi nu muşchii. Moran se pricepea la oameni. Ştia cum să-i folosească. Fraţii Scazzetti, de exemplu, înguşti la minte dar cu muşchi puternici, făceau oficiu de gardă de corp şi de recuperatori. Richstein şi Trebbenhoff făceau ceea ce li se comanda şi nu puneau niciodată întrebări. Tinerelul Billy Moretti nu făcea parte din bandă. El făcea unele servicii, pentru care era plătit gras, dar rolul său se oprea aici. O mamă văduvă şi trei surori depindeau de el şi ar fi făcut orice ca să le asigure o viaţă decentă. Şi apoi, bineînţeles, era Ricky Drago. Nu se putea spune nimic despre el, în afară de faptul că era un asasin. Doar vederea sângelui care curgea îi putea aduce buna dispoziţie. Altfel spus, era sinistru. Psihopat, monstru sângeros, criminal neîndurător... niciun calificativ nu era destul de tare pentru el. Şi problema era că Ricky Drago părea că are o a doua şansă. Ceilalţi şase îşi acceptaseră destinul fără să facă mofturi. Ei au întâlnit moartea într-o dimineaţă friguroasă de februarie, în acel garaj din Chicago. Câteva rafale de mitralieră puseseră capăt vieţilor lor atât de zbuciumate. Şi apoi s-au reîntâlnit, toţi şapte, mergând pe străzile din Chicago. Erau desfiguraţi şi unii şi alţii, neîncrezători şi consultaseră calendarul: era ajunul Sfântului Valentin, dar cu un an mai târziu: 1930. Nu le trebuise mult ca să înţeleagă regulile jocului. Se regăseau la Chicago, înaintea garajului, doar pentru patruzeci şi opt de ore. Nu puteau să-şi desfăşoare activităţile favorite. L-au văzut pe Drago când încerca să ia un taxi. Ei rătăciseră două zile, apoi dispăruseră, absorbiţi în neant. Până la Sfântul Valentin următor. Nu era decât începutul mai multor ani în care au încercat să scape de acest ciclu infernal. Unul dintre fraţii Scazzetti s-a îndrăgostit de o fată din vecini. Când reapăruseră, anul următor, l-au descoperit pe camaradul lor instalat din nou pe pământ, printre cei vii. Căsătorit şi fericit. Unul după altul, bărbaţii se îndrăgostiseră şi reîncepuseră o viaţă nouă, mai liniştită. La mijlocul anilor ’80 nu mai rămăseseră decât trei: Billy, Drago şi Rafferty. Acesta din urmă se gândise că nicio forţă din cer sau din iad n-ar fi putut să facă uitate omorurile lui Drago. Totuşi, o fată drăguţă, pe nume Lizzie, reuşise această minune. Billy îi urmase exemplul, mai târziu. O luase de soţie pe Mary O’Hanahan. Şi, după trei ani, Jack revenea singur, într-o dimineaţă friguroasă de februarie, pentru a petrece patruzeci şi opt de ore pe pământ. Fraţii Scazzetti muriseră la mijlocul anilor ’50. Richstein şi von Trebbenhoff dispăruseră de mult timp din circulaţie. Drago locuia cu soţia sa într-un cartier şic din Chicago şi Billy, care nu ţinea să-l întâlnească, emigrase la celălalt capăt al oraşului. Dragostea îi schimbase pe oameni, dar trecutul lor încărcat risca să se întoarcă, într-o zi sau alta. Era exact ceea ce se întâmplase, spre marea pagubă a lui Jack, al cărui scurt sejur pe pământ se bulversase. El, care nu revenea decât pentru a urmări evoluţia lumii şi să-şi satisfacă unele trebuinţe primordiale – hrană, ţigări, femei frumoase – înainte de a dispărea dar, mai înainte, trebuia să se ocupe de tânărul său prieten şi, dacă era posibil, să-l salveze. În mai puţin de două ore de discuţii, eliberarea lui Billy a fost posibilă. Puţin uimit, Jack se întreba de ce riscase atât de mult în trecut, în timp ce era atât de uşor să te înţelegi cu justiţia. Cu un respect aproape de stupoare, a observat-o pe Helen Emerson mergând din birou în birou, pentru a-i convinge pe unul din superiorii săi, contestând argumentele altuia, şi făcându-l pe al treilea să creadă că ideea de a-l elibera pe Billy o avusese el mai întâi. — Iată-te în libertate condiţionată, putu ea în sfârşit să-l anunţe pe tânăr. Supravegheat îndeaproape, adăugă ea. Este tot ceea ce am putut să fac mai bine. Palid, Billy răspunse: — Vă mulţumesc. El imploră din privire ajutorul prietenului său Rafferty. — Poţi să-i mulţumeşti doamnei judecător de instrucţie, căci data viitoare nu vei mai avea aceeaşi şansă. Ascensorul se opri în faţa lor şi Jack se întoarse spre tânăra femeie. — Am să fiu cu ochii pe el. Ea aprobă, clătinând din cap. „Curios, se gândea Jack, cum ochelarii pot să ascundă o privire”. Începea să-i placă privirea Helenei Emerson, care avea ochi mari negri atât de emoţionanţi. Cei doi bărbaţi intrară în ascensor şi Jack îşi vârî mâinile în buzunare. Îi venea s-o atingă pe tânăra femeie înainte de a pleca, s-o sărute pentru a-i spune adio. Îl necăjea ideea că n-o va mai revedea. — Pe curând! spuse ea sprijinindu-se de pereţii strâmtei cabine. — Mulţumesc pentru micul dejun, îi răspunse ea. Uşa se închise şi ascensorul coborî scârţâind. — I-ai plătit un mic dejun? întrebă imediat Billy. Nu-mi vine să cred. — Ei şi? Ştiu să mă port în societate. Am invitat atâtea femei să ia micul dejun cu mine. — În general, ele şi l-au câştigat în timpul nopţii. — Cine îţi spune că Emerson nu şi l-a câştigat pe al său? — Nu este genul său, i-o tăie Billy. Jack îşi ridică ochii spre cer. — Billy! Toate femeile se poartă la fel. Este suficient să întâlnească bărbatul care le trebuie. — Tu eşti ce-i trebuie doamnei Emerson? — Eu? exclamă Jack, izbucnind. Îţi baţi joc? Ţi-am spus de un milion de ori că eu nu am nimic de-a face cu dragostea. Îmi place viaţa pe care o duc. Patruzeci şi opt de ore de existenţă terestră în fiecare an, fără promisiuni, fără regrete. Este perfect. — Bineînţeles, bineînţeles... Ce urmează să facem cu Drago? Ieşiră amândoi în stradă. Se făcea ziuă dar era tot frig. Jack tremura. Vedea că paltonul îl proteja din ce în ce mai puţin pe măsură ce treceau anii. — Cum aşa, ce urmează să facem cu Drago? spuse el cu umor. Nimic. Ne ţinem, cât mai mult posibil, departe de el. Mai ales tu. De altfel, pariez că nici el nu ne va contacta când va afla că justiţia te supraveghează. Este nebun, dar nu prost. Va găsi un altul pe care să-l terorizeze. — Asta este problema, suspină Billy. Nu mă tem decât pentru mine şi pentru Mary. — Trebuie să dispari pentru toată lumea, sărmanul meu Billy. N-ai înţeles încă că asta nu-ţi serveşte la nimic? Jack îşi aprinse o ţigară, trase un fum şi adăugă: — Bine, să-l uităm acum pe Drago. — Nu putem! protestă Billy. Ţi-am spus că e nebun. Şi-a pierdut cumpătul când i-a murit soţia. Jack închise ochii un scurt moment. El nu avea argumente cu care să-şi contrazică prietenul. — Cum a murit? întrebă el. — Într-un accident de maşină. Drago era la volan. Drept singur comentariu, Jack lăsă să-i scape o înjurătură. — Tu ai spus! adăugă Billy. Mă gândesc că, în urma acestei drame, avea de ales între două atitudini: să-şi asume greşeala sau s-o arunce pe alţii. — Îmi imaginez cu uşurinţă soluţia pe care a adoptat-o. Cine a fost vinovat? Un alt şofer? — Imposibil! Drago conducea ca un nebun şi s-a oprit într-un platan. Era furios pentru că justiţia a îndrăznit să se intereseze de el. — Şi apoi? — Apoi, Drago a mers la judecătorul de instrucţie care a îndrăznit să-l bată la cap şi să-l considere vinovat de accident. El i-a promis că o să-l ucidă, cred că ar fi capabil s-o facă. — De care judecător este vorba? De fapt, Jack cunoştea deja răspunsul. Destinul îi juca astfel de feste... Nervos, trase un fum lung din ţigara care i s-a părut ca un uşor curent de aer. Normal: tutunul avea aproape şaizeci şi patru de ani... — Doamna Emerson, răspunse Billy. — Ea ştie? — Nu ştiu. Este deja o poveste veche, de doi ani, dar Drago ştie să aştepte. În plus, dacă Emerson se interesează din nou de el, şi cum n-are ce să piardă, va contraataca. — Dumnezeule! exclamă Jack. Ce vrei să fac? Să încerc să-l conving pe Drago? Imposibil! — Ai dreptate, mărturisi Billy, cu un suspin. Este complet smintit. Nu văd ce am putea face în afară de a-i atrage atenţia lui Emerson cu privire la pericolul care o paşte. Problema este că mă va întreba de unde îl cunosc. Tu ştii că eu nu pot să mint cum trebuie... Cei doi bărbaţi merseră câtva timp în tăcere, reflectând la această situaţie. — Trebuie să merg s-o găsesc pe Mary zise, deodată Billy. Ea îşi face sânge rău pentru mine, ceea ce nu este recomandabil în starea în care se găseşte. Mi-ar plăcea să stau cu ea o zi sau două. Când vei vrea... hmm! să pleci, am să mă ocup de aceste lucruri. Dar îţi mărturisesc: cred că vei găsi un mijloc de a o preveni pe Emerson, fără a mă amesteca prea mult. Jack privi lung la mucul de ţigară, pe care îl expedie apoi în rigolă. — Nu, răspunse el în cele din urmă. — Haide, pledă Billy. O zi sau două, nu este mare lucru. — Pentru tine, poate. Dar îţi reamintesc că n-am la dispoziţie decât aceste două zile şi n-am intenţia să le petrec ca baby-sitter. — Rafferty! — Nu! reluă Jack, ridicând vocea. Ştii tot atât de bine ca mine, că nu pot să fac nimic ca să-l opresc pe Drago, dacă acesta s-a hotărât. Du-te, deci, să vezi dacă Mary se simte bine şi într-un mod anonim, cheam-o pe Emerson ca s-o previi. Eu am pierdut şi aşa prea mult timp. Lăsându-l acolo pe sărmanul Billy, îşi ridică gulerul paltonului şi se îndepărtă cu paşi mari, mergând pe lângă clădiri pentru a se feri de vânt. — Am pierdut deja o jumătate de zi, bombăni el ca să se convingă. E timpul să mă ocup şi de mine. Fără să-şi dea seama, reveni în faţa palatului de justiţie chiar în momentul în care Helen Emerson cobora monumentala scară de granit cu o grămadă de dosare strânse la piept. Vântul îi răsfira părul care-i cădea în ochi, împiedicând-o să vadă clar. Jack o observa gândindu-se, pentru că destinul i-o scosese în cale, dacă s-o prevină despre pericolul care o ameninţa. ...Deodată, urechea sa exersată percepu, printre zgomotele oraşului, zgomotul unei maşini care accelera foarte puternic. El se întoarse şi văzu o berlină mare, neagră, care înainta cu viteză. Atunci, traversă strada şi se aruncă în direcţia Helenei Emerson.

Capitolul 1 — Fetelor, haideți să mai încercăm o dată. Kristen, ridică piciorul mai sus! Fii atentă la poziția brațului. Jake Cameron auzi vocea Nicolei Michaels care răzbătea prin ușa sălii de balet și aceasta îi provocă o durere neașteptată care îl luă prin surprindere. După cei cinci ani care trecuseră fără ea, glasul ei care răsunase dintr-o dată îl luase pe nepregătite și-i amintise dureros de supărarea pe care i-o provocase femeia. Jake se rezemă de ușă ca să-i poată urmări în liniște mișcările. Nicole avea aceeași pieptănătură, cu părul castaniu strâns în coadă de cal, costumul de gimnastică îi accentua coapsele subțiri, iar papucii de satin adăugau ceva ce Jake nu putea defini, ceva care parcă sublinia fragilitatea acestei femei. Căci într-adevăr ea părea foarte delicată. Un zâmbet amar apăru pe buzele lui Jake, apoi pieri brusc. Felul în care se purtase cu el îi dovedise că ea nu era deloc fragilă. Sub aerul acela de delicatețe și fragilitate se ascundea o voință de fier. În acel moment dansatoarea făcu un gest grațios cu mâna, un așa-numit arabesc, rezultatul câtorva ani de repetiții și autocontrol. Baletul era viața ei. Îi punea în evidență personalitatea. Baletul o disciplinase, dar sub acest calm aparent Nicole era un vulcan gata să erupă. Jake se încordă brusc amintindu-și ce simțea când atingea pielea netedă care acoperea mușchii ei puternici precum și felul în care o făcea uneori în clipele de dragoste să-și piardă controlul și să rămână cu brațele încleștate de gâtul lui. Dar Jake nu voia să-și amintească de vremurile bune. Totul se năruise când ea îi spusese cu sânge rece că meseria ei era mai importantă decât sarcina pe care nici unul dintre ei n-o planificase. Cu același sânge rece femeia îi refuzase și cererea în căsătorie. Nicole tocmai terminase de explicat o nouă figură și se întoarse spre casetofonul de lângă ușă pentru a porni din nou muzica. Dar surprinse cu privirea umbra care se vedea pe hol. Privi spre ușă cu înfrigurare și teamă. Era Jake. Doamne, cum o descoperise oare? Intră în panică. Brianna este numai a mea, își spuse ea, el nu are nici un drept asupra ei! Bărbatul stătea sprijinit de perete, ca atunci când îl văzuse prima oară. Și atunci o privise ca și acum. Dar pe atunci, privirile lui erau calde: în seara aceasta el o privea cu duritate, dezaprobator. Barba pe care și-o lăsase de când îl părăsise ea îi mai îndulcise puțin trăsăturile dure. Gura îi era la fel de frumos conturată și ea își aminti cum era zâmbetul lui. De astă dată el nu zâmbea și Nicole își întoarse fața de la el căci privirile lor se întâlniseră pentru o secundă. Nicole își simți mâna tremurând când încercă să dea drumul muzicii. Chiar dacă bărbatul acesta avusese cândva sentimente față de ea, acestea muriseră. Ea fusese cea care le ucisese, cu minciuna ei. Deși trecuseră cinci ani care mai atenuaseră mânia, ea simți că va trebui să se mobilizeze. Dacă o voia pe Brianna, va trebui să lupte. Chiar dacă el era o persoană cunoscută și avea banii de partea lui, Brianna era numai a ei și așa trebuia să rămână. Nicole trase aer în piept și derulă caseta. Apoi, se întoarse spre clasă și-și dădu seama că nici una dintre elevele ei nu observase nimic ciudat în mișcările ei. Fetele îl văzuseră pe Jake și începuseră să șușotească, aruncându-i acestuia priviri timide. Nicole bătu din palme pentru a le atrage atenția. — Reveniți în poziția de fandare. Și... unu... doi... trei... patru, acum fandați. Este foarte bine. Cu multă hotărâre ea repetă exercițiul de câteva ori înainte de a le da fetelor o pauză. Le reaminti că săptămâna următoare aveau proba cu costume, dar nu fu sigură că fetele o auziseră pentru că ele se năpustiseră spre Jake pentru a-i solicita autografe. Jake nu le refuză iar Nicole se miră încă o dată câtă răbdare avea acest bărbat. Nicole își spuse că era bine să mai treacă câteva minute până când se vor confrunta. Privirea pe care i-o aruncase el peste capetele fetelor nu prevestea nimic bun. Urmări cum Jake semna autografele pe bucăți de hârtie, pe plicuri, pe chitanțe. Observă că purta părul mai lung ca de obicei. Își aminti de viața pe care o duseseră împreună pe vremea când erau amândoi săraci. Nicole își făcu de lucru cu un album pentru ca el să termine cu autografele pe care le semna fetelor. În cele din urmă acestea plecară și Jake ridică ochii spre ea. Nicole făcu câțiva pași spre el. Uitase că datorită înălțimii lui o făcea să se simtă atât de mică. Cândva, statura lui o făcea să se simtă bine, protejată. De astă dată, nu se simți decât vulnerabilă și fără apărare. Cu toate acestea, veni spre el cu curaj. — Bună, Jake. Nu ne-am văzut de mult timp. — Poate că n-ar fi trecut chiar atât dacă ai fi lăsat o adresă. Nicole sesiză ironia, iar sentimentul de vină pe care încercase să-l suprime timp de cinci ani reveni cu intensitate. — Cum m-ai găsit? — Am angajat un detectiv. — Pentru ce? Ea rosti cuvintele cu teamă. Nu reușea să-și controleze încordarea. — După cinci ani de ce te-ai mai obosit să mă cauți? — A trebuit să aflu ce ți s-a întâmplat. Bărbatul o privi acuzator. — Am aflat că n-ai mai dansat cu trupa ta. În acel moment Nicole observă ridurile adânci care se formaseră în jurul ochilor lui. Cu toate acestea nu ridurile îi modificaseră trăsăturile feței, era altceva care se schimbase de la despărțirea lor. Nu era durere totuși, își spuse ea. Nici n-ar fi avut de ce să fie. Bărbatul acesta ar fi trebuit să sufere mai mult decât o făcuse, pentru ca suferința să-i marcheze chipul. Dar apăruse ceva nou pe chipul lui. Era cinism? Jake era un bărbat responsabil. Cu toate că în timpul relației lor îi repetase de multe ori că nu avea intenția să se căsătorească, el își schimbase atitudinea când aflase de sarcina ei. Dar fusese cererea în căsătorie a unui bărbat care simțea nevoia să se comporte onorabil. Nu era o cerere izvorâtă din dragoste. — Dacă te-a interesat problema mea, de ce ai așteptat cinci ani? Nicole nu putea suporta gândul că fusese urmărită de un detectiv care spionase toate mișcările ei cât și ale Briannei. Dar Jake nu pomenise nimic despre fetiță. Un detectiv n-ar fi avut cum să omită faptul că ea avea un copil. Oare Jake aștepta ca ea să-i facă această destăinuire? — Cred că-ți mai amintești cum m-ai părăsit, nu? zise bărbatul cu voce dură. — Tu mi-ai spus că pot s-o fac oricând. — Iar tu mă cunoșteai foarte bine și știai că nu-mi doream asta. Au fost vorbe grele spuse la supărare. — Atunci păreai foarte convins. Iar dacă ți-ar fi păsat atât de mult n-ai fi lăsat să treacă cinci ani ca să mă cauți. — Nu mi-a spus nimeni unde ai plecat. Ai prieteni buni, care n-au vrut să ți se afle secretul. Și dacă tu n-ai vrut să fii găsită, am acceptat să plec în câteva turnee pe care le amânasem de multe ori. Când m-am întors mi-am dat seama că nu voi mai afla nimic despre tine, parcă te înghițise pământul. Adam și David nu-mi vorbeau. Jake își trecu mâna prin părul negru, un gest familiar care sublinia cuvintele prin care el voia să-i spună cât de frustrat se simțise. Apoi, Jake ridică privirea spre ea și o întrebă: — De ce ai părăsit compania? — Pentru că eram însărcinată și nu mai puteam dansa iar tu ai știut lucrul acesta, îl înfruntă Nicole. Detectivul pe care l-ai angajat nu ți-a dat și această informație? — I-am cerut să afle unde ești, nu să te spioneze, i-o reteză Jake. Am vrut să aflu răspunsul de la tine, nu de la un străin care nu se poate implica sentimental, ci își face doar meseria. — Ce răspunsuri vrei să afli, Jake? Nicole încerca să-și păstreze calmul. Poate că el nu știa despre Brianna. — Am vrut să mă lămuresc, pentru că nu te pot scoate din gândurile mele, să știu dacă a meritat toată suferința și senzația de vinovăție cu care am trăit de atunci, spuse Jake cu amărăciune. N-am putut să înțeleg cum o femeie căreia îi plăceau atât de mult copiii a refuzat să aibă unul din cauza meseriei pe care o avea. În acest moment, Jake se întrerupse, apoi continuă: — Ce s-a întâmplat de fapt, Nicole? Cum ai ajuns tu, o dansatoare atât de talentată, să dai lecții de dans la San Bernardino, când ai fi putut să dansezi în orice mare companie de balet din lume? Se pare că nu știe nimic, își spuse Nicole. Privindu-l, de astă dată ea nu văzu decât amărăciune și frustrare în ochii lui. Poate că se înșelase ea. Poate durerea săpase urmele acelea adânci sub ochii lui. Dar nu lipsa ei îl afectase. Poate că avusese mustrări de conștiință. Nu, oricum ar fi fost, nu mai putea să-l mintă în continuare. — Cred că ai știut adevărul de la început, Jake. Altfel n-ar fi avut nici un rost să mă cauți. Jake se simți cuprins de o senzație ciudată. Asta însemna că... da, așa trebuia să fie. Nicole născuse copilul lui. Dar de ce îl mințise, de ce dispăruse? El se oferise s-o ia de nevastă. Nu ezitase nici un moment când se pusese problema asumării responsabilității. La naiba, el se oferise chiar să renunțe la cariera muzicală și să-și ia o slujbă oarecare la firma tatălui său, contabil de exemplu, pentru ca să poată avea un venit regulat. Deci, ea a născut copilul nostru, își spuse Jake. Când înțelese că acesta era adevărul, Jake fu cuprins de frisoane. Urmă apoi, o stare de euforie care-l lăsă complet dezorientat. Sunt tată, își spuse el. Vorbele îi răsunară în minte. Nu mai putea opri întrebarea pe care dorea să i-o pună de atâta timp. — Fată sau băiat? Jake își auzi propriile vorbe, care răsunară ca un ecou. Tată, sunt tată... — Fată. Jake o privi uimit. Nicole îl privea și ea simțindu-se oarecum vinovată. — Ai păstrat sarcina? — Da, pe fetiță o cheamă Brianna. Brianna. Avea o fiică pe nume Brianna. Jake închise ochii un moment pentru ca bucuria și durerea să se poată contopi. Când îi deschise nu mai avu decât o singură întrebare: — Când o pot vedea? — Mâine. Nicole îl privea cu brațele încrucișate, gestul atât de bine cunoscut lui. Dar de astă dată părea împovărată de vina pe care o purta. Jake îi privi ochii verzi, care-i aminteau întotdeauna de frunzele de primăvară. Intrase deodată în viața lui, ca o zână a primăverii, fermecându-l cu intensitatea ochilor ei. Îl părăsise tot primăvara, la fel de brusc. — Jake? Nicole îi atinse brațul. — Înainte de a o vedea pe Brianna trebuie să afli ceva. Jake o văzu cum își muscă buzele și simțurile îi intrară în alertă. Își amintea foarte bine discuția în urma căreia se despărțiseră și încercă să-i devanseze gândurile. — Nu încerca să-mi spui că nu este copilul meu, Nicki. Nu te cred. Știu că eram singurul tău iubit pe atunci. Nicole lăsă ochii în jos, amintindu-și la fel de bine ca și el ultima lor ceartă, care o făcuse să plece trântind ușa în urma ei. — Sigur că este a ta. Nici nu încerc să neg. În acel moment ea îi strânse ușor brațul, de parcă ar fi vrut să-l pregătească pentru ceea ce urma. — Brianna a avut meningită la un an. Jake simți un gust metalic în gură, poate era gustul fricii. Se opri de parcă ar fi fost lovit în moalele capului. — A rămas fără auz, Jake, continuă Nicole evitându-i privirea. Brianna este surdă. Jake o privi de parcă refuza să creadă ce-i spunea femeia. Surdă? Nu. Fiica lui nu putea fi surdă. Fiica lui. Cele două realități care îi invadaseră mintea simultan, luptau pentru a fi acceptate ca atare. Nu! Nu putea accepta ce i se spunea despre fiica lui. Jake păli și continuă să dea din cap de parcă auzea o aberație. Nicole îi înțelese refuzul de a accepta imposibilul. Jake arăta ca un luptător care încerca să rămână în picioare cu toate că primise lovitură după lovitură. Nicole înțelese în acel moment că reușise să treacă peste amintirile neplăcute ale acelei perioade. — De ce nu mi-ai spus? — Că fetița a avut meningită? Pe buzele Nicolei apăru un zâmbet ironic. — Nu crezi că ar fi fost un pic cam ciudat? Nici măcar nu știai că există. Ochii lui străfulgerară a mânie. — Din vina cui n-am știut, Nicole? sări el fără a mai încerca să-și controleze mânia. Brianna este și copilul meu. N-ai avut dreptul s-o ții departe de mine atâta timp. — Poate că nu, replică Nicole, dar n-am știut cum să procedez. Figura lui Jake era la fel de rigidă, dar nu mai spuse nimic așteptând ca ea să continue explicația. — Când s-a îmbolnăvit Brianna tu înregistrai primul tău album. Ce s-ar fi întâmplat dacă ți-aș fi telefonat să-ți spun că fetița ta are meningită? Poate nici nu m-ai fi crezut... Spunând acestea, Nicole continua să-i mângâie brațul de parcă ar fi încercat să-l aline. Simți că brațul bărbatului se încorda sub atingerea ei, dar nu-și trase mâna. — Când am plecat ai fost convins, probabil, că sunt o egoistă interesată numai de propria-i carieră. Poate ai fi crezut că mă interesau banii tăi. Poate nici n-ai fi acceptat să discuți la telefon cu mine, ca să nu mai vorbim despre existența unui copil. — Trebuia să-mi spui totul, Nicole. N-aș fi tăgăduit că este fiica mea, după cum n-am de gând s-o fac nici acum. Nicole fu speriată de privirea lui rece și tăioasă. Își spuse că Jake nu meritase durerea pe care i-o provocase ea. Amândoi erau părinții Briannei, dar ea luase hotărârea să mintă, să plece și să păstreze secretul. Mândria o făcuse să încerce să se descurce singură. Nu putuse accepta ideea că Jake hotărâse să se căsătorească cu ea doar pentru că rămăsese însărcinată. Știa că Jake ar fi renunțat la visurile și cariera lui pentru a o crește pe Brianna, dar Nicole n-ar fi suportat nici asta. Ea plecase din cu totul alte motive. El era un bărbat prea talentat care nu trebuia să se simtă legat de nimeni, iar ea era o femeie prea mândră ca să accepte situația. — Știu că te-a durut plecarea mea, Jake. N-am vrut să se întâmple așa, dar am hotărât să fac ceea ce era bine pentru noi toți. Poate că motivul pentru care am făcut-o nu mai contează acum, dar atunci, lucrurile erau diferite. Jake se lupta să-și păstreze cumpătul, cu toate că informațiile pe care le primise făceau acest lucru aproape imposibil. Simțea că-i ard ochii de mânie. Se simțea frustrat, neputincios. Disprețuia rolul pe care trebuia să-l joace. Dar recunoscu faptul că la vremea când fetița lui se îmbolnăvise el era atât de supărat pe Nicole încât poate că ar fi refuzat să discute cu ea. — O să mai vin mâine, spuse el, apoi se întoarse și porni spre ușă. Când ajunse în mașină, Jake strânse volanul cu putere până când Își văzu degetele albind sub lumina lămpilor de pe stradă. Strânse din dinți pentru ca să nu strige de furie, frustrare și durere. La naiba! Viața pe care o dusese până în acest moment nu-l pregătise în nici un fel pentru toate aceste stări prin care trecuse în ultima oră. Traversase stări de vinovăție, regret, negare, euforie apoi disperare. În căutarea unor răspunsuri la întrebările care reveneau obsedant în ultima vreme, primise niște informații la care nu s-ar fi așteptat. Încercă să slăbească strânsoarea, apoi ținu volanul cu o singură mână și se rezemă, încercând să sorteze cumva toate informațiile care îl dăduseră peste cap.   Nicole rămase cu ochii ațintiți spre ușa pe care dispăruse Jake. În această seară, când îl văzuse în cadrul ușii, își amintise de felul în care arăta el la prima lor întâlnire. Pe atunci, ea fusese surprinsă de albastrul nefiresc al ochilor lui. Se aflau în toiul unei petreceri, iar partenerul ei de la pas de deux, David Cole, o părăsise pentru câteva minute ca să aducă două pahare cu șampanie. În acel moment ea ridicase privirile și-l văzuse în cadrul ușii pe Jake, cu ochii lui albaștri. Nicole își simțise sângele circulând mai repede sub privirile lui, iar bărbatul care-i observase ochii ațintiți asupra lui, o salută. David se întorsese în acel moment, iar când Nicole își ridicase din nou privirile spre locul în care se aflase bărbatul, observă că acesta dispăruse. Simțise o ușoară dezamăgire. Nu știa cine era el, dar simțise nevoia să-l caute din priviri. După câteva minute îl reperase, se afla într-un colț, înconjurat de grupul pe care directorul lor artistic Adam Chambers îl angajase să cânte în seara aceea. Jake își trecuse peste umăr mânerul chitarei și se apropiase de microfon. La semnul lui, ceilalți începuseră să cânte alături de el o baladă. Nicole nu recunoscuse melodia, dar i se părea plăcută și dansase cu David. Când se sfârșise cântecul ea ridicase ochii spre străinul cel cu ochi albaștri, fiind convinsă că balada era creația lui. Ea mai știa și că bărbatul cântase acea melodie numai pentru ea. Spre sfârșitul serii cineva i-l prezentase și după câteva minute hotărâseră să se mai vadă. Stabiliseră să vadă un film împreună. Ce început banal avusese povestea lor! Se auzi un camion trecând pe stradă și Nicole se trezi din amintiri și începu să încuie sala de repetiții. Stinse apoi toate luminile, traversă podeaua de stejar cu pași mărunți de balerină, apoi urcă scara care ducea la apartamentul ei. Intră în camera de zi. Maggie, vecina ei care se ocupa de Brianna, moțăia într-un fotoliu. Nicole o trezi cu multă grijă și blândețe pe femeia care o ajuta atât de mult. Maggie îi spuse că Brianna dormea dusă, apoi ieși ducându-se spre apartamentul ei de la parter. După ce încuie ușa, Nicole se îndreptă spre bucătărie, luă un pahar, apoi se urcă pe un scaun pentru a ajunge la dulapul în care se afla o sticlă cu rom rămasă de la vreo petrecere. Își turnă ceea ce mai găsi în sticlă și se întoarse înapoi în camera de zi. Frumusețea încăperii care reușea întotdeauna s-o calmeze, nu reuși să-i aline sufletul pustiit de emoții. Oftând, se așeză pe canapeaua din fața ușii de la balcon. Cu mâna tremurând, puse paharul cu rom pe o măsuță din fața ei. De ce, Doamne? De ce se întâmplase așa? Simțea că dragostea pentru el nu murise, nici după acești cinci ani în care nu se văzuseră. Stând în fața lui acolo în holul acela mare, simțise nevoia să-l strângă la pieptul ei și să-i aline suferința din priviri. Ar fi vrut. Ar fi vrut să facă dragoste cu el, de parcă nu s-ar fi despărțit niciodată. Tot trupul ei reacționase la prezența lui. Și-ar fi dorit ca el s-o atingă, ba chiar mai mult, să nu fie o atingere accidentală. Ar fi vrut să-i simtă pielea, buzele. Ar fi vrut să mai audă încă o dată vorbele pe care i le spunea el când o lua în brațe. Nicole se scutură de parcă ar fi vrut să alunge orice amintire. Indiferent ce voiau inima și trupul ei, ea nu avea să reia legătura cu Jake. Căci dacă el n-o urâse cu cinci ani în urmă, cu siguranță că o ura acum. Văzuse asta în privirile lui. Dar ea avea o scuză, nu putuse să facă altceva. Dacă i-ar fi acceptat atunci cererea în căsătorie, n-ar fi realizat mare lucru... iar Brianna ar fi plătit pentru greșeala lor. Nicole căscă și-și spuse că trebuia să se odihnească puțin pentru ziua care urma. Va avea nevoie de toată puterea ei să reziste întoarcerii lui Jake. Luă o înghițitură de rom și făcu o grimasă. Turnă restul în chiuvetă. Trebuia să aibă mult curaj ca să poată traversa ziua ce urma. Își făcu repede un duș și intră în încăperea pe care o împărțea cu fiica ei. Pe o noptieră se afla o lampă de veghe care arunca o lumină difuză pe chipul destins al micuței. Nicole zâmbi și o înveli căci fetița, ca de obicei, aruncase în timpul somnului pătura cu care era învelită. Ridică și iepurașul de catifea, jucăria preferată a fetiței. Cu multă dragoste, îi netezi fruntea micuță și buclele negre. Mai privi, pentru a mia oară poate, genele lungi și negre ale fetiței, pleoapele delicate care acopereau ochii albaștri și strălucitori, care semănau atât de mult cu ai tatălui ei. Nicole căscă din nou și se îndreptă spre patul ei.   Jake făcea din nou dragoste cu ea. Nicole îi simți mâinile atingând-o, transformându-i trupul într-o torță. Îi simți buzele fierbinți. Nicole îl trase mai aproape. Dar când întinse mâna spre el nu întâlni decât cearșafurile adunate grămadă. Încercă să le dea la o parte, să ajungă la trupul lui Jake. Frustrată și nerăbdătoare, încerca să treacă de bariera dintre ei, dar aceasta nu voia să cedeze. Nicole simțea nevoia să-l simtă mai aproape de ea, să se bucure de trupul lui, dar nu putea deschide ochii. Se strădui să ajungă la trupul bărbatului iubit, dar abia atunci realiză că totul fusese numai un vis. Se ridică, tot trupul îi ardea și simți nevoia să dea vina pe faptul că după atâția ani dormise dezbrăcată. Aerul rece al nopții îi răcori pielea iar ea se îndreptă spre dulapul din încăpere de unde scoase o cămașă de noapte veche, de bumbac. Întoarsă înapoi în pat, își alungă din minte imaginea lui Jake și adormi epuizată.   Se trezi când simți un trup micuț care se urcase în pat alături de ea. Ridică mâinile în semn de protest și-i spuse micuței: — Nu mă deranja. Mai dorm încă. Brianna începu să sară în mijlocul patului. Nicole începu s-o gâdile. Brianna chicoti veselă, iar Nicole o luă în brațe și începu s-o sărute. Apoi, se lăsă pe pernă în speranța că se va mai putea odihni. — Ei, încercă Brianna să comunice ceva, arătându-i spre gură. Când zâmbi, fetiței îi apărură în obraji gropițele care semănau atât de mult cu cele ale tatălui ei. O, Jake, de ce a trebuit să reapari după atâta vreme? Dar el revenise, iar plânsul n-ar fi rezolvat nimic. Îi zâmbi fetiței, hotărâtă să facă față acestei zile ca unei zile obișnuite. — Brianna, va trebui să mănânci. Vrei să-ți pregătesc ouă sau cereale? Fetița arătă spre ouă și șuncă. Nicole se opri și se uită la ea. — Ce-ai spus, Brianna? N-am înțeles, o întrebă ea prin intermediul semnelor. Fetița, al cărei chip era foarte senin, ca de obicei, își privi mama surprinsă, apoi se încruntă o secundă, după care reuși să scoată câteva sunete: — Șuuă, spuse ea. — Șuncă, îi spuse Nicole râzând, atingându-i ușor năsucul cu degetul, după care repetă: șuncă. Ascultătoare, fetița își duse și ea degetul la năsuc și repetă: — Șunca. — Foarte bine, se entuziasmă Nicole și luă copila în brațe strângând-o cu disperare la piept. Te iubesc, îi spuse ea. Brianna începu să râdă și fugi spre bucătărie să-și aștepte micul dejun.   — Haideți să mai încercăm o dată, le încurajă Nicole pe fetele care stăteau epuizate în jurul ei. Era transpirată și extenuată căci tocmai terminase scena fulgilor de nea din Spărgătorul de nuci. Se opri pentru a-și scoate apărătoarele pe care le folosea în timp ce explica pașii noi sau în perioada de încălzire a gleznelor. — Amintiți-vă că nu trebuie să vă risipiți. Chiar dacă fulgii adevărați creează impresia de dezordine, cei care dansează trebuie să se coordoneze perfect. Se întoarse și privi spre oglinzile aliniate pe peretele interior pentru a urmări cele douăsprezece eleve care își reluaseră poziția. Fusese o dimineață ucigătoare, căci se apropia premiera. Iar faptul că aștepta sosirea lui Jake dintr-un moment în altul nu-i ușura prea mult situația. Nici șușotelile studentelor ei care făcuseră o serie de presupuneri în legătură cu Jake. Se gândi că, poate, ar fi trebuit să le dea o explicație în legătură cu prezența lui. Dar ce putea să le spună? Ceva de genul: „fetelor ar trebui să știți că am fost iubita lui Jake Cameron și Brianna este copilul lui”? Nu era cel mai indicat lucru. Pe de altă parte, fetița semăna prea bine cu Jake iar ea nu afirmase niciodată că avea un copil nelegitim sau că era divorțată. Fetele se aliniaseră în poziția de pornire, iar Nicole le dicta pașii pe care urmau să-i facă, executând mișcările o dată cu ele. — Acum, după ce v-ați reluat pozițiile... executați piqué relevé și... acum pași mici, mici, să vi se vadă încântarea pe figură... acum, vă opriți. Începeți să mișcați brațele. Cotul mai jos, Carol. Așa este bine. Continuă să le dicteze mișcările. După ce repetară de câteva ori aceleași exerciții, Nicole le spuse: — Acum să vedem cum vă coordonați mișcările pe muzică. Se îndreptă spre casetofon. Apăsă pe butonul de derulare a casetei și așteptând se uită la ceas, era unu și jumătate. Nu era prea rău pentru o dimineață de repetiții. Dacă fetele lucrau în același ritm, aveau să termine scena în jurul orei două. Nicole aruncă o privire spre hol, dar era încă gol. Jake îi spusese că va reveni dar nu precizase și la ce oră. Situația aceasta de permanentă încordare o făcea să-și dorească o rezolvare cât mai rapidă a situației. Le spuse fetelor: — Reluați pozițiile de pornire. Urmări cum fetele încercară să-i zâmbească, apoi unele luară un aer disperat. — Știți că urmează partea cea mai grea. De acum cunoașteți foarte bine mișcările, restul nu mai este decât muncă și sudoare. Când văzu că erau gata să înceapă, ea dădu drumul la muzică. Fetele se aflau în colțurile sălii de gimnastică, pe poante. Costumele lor colorate contrastau puternic cu ideea pe care o avea Nicole despre fulgi și spectacolul lor. Încercă să și le imagineze purtând costumele albe de șifon în timpul spectacolului. Fetele așteptau semnul ei pentru ca să înceapă dansul - erau trei rânduri de câte patru balerine, care urmau să ridice și să coboare brațele la unison. În acel moment Nicole simți prezența lui Jake. Ea sperase că bărbatul va sosi după plecarea fetelor, dar nu se întâmplase așa și îl simți fără să se întoarcă.

Sub copacul Ginkgo de Sara Orwig Unu Sub razele soarelui strălucitor al dimineţii acelei duminici de mai, maşinile circulau cu viteză pe autostrada largă, cu patru benzi, prin faţa unei pepiniere de copaci lungă cît un cvartal întreg. Dincolo de parcarea cu pietriş se afla un teren plin de puieţi, blocînd parţial perspectiva spre o clădire metalică masivă, ce găzduia birourile şi casieria staţiunii de puieţi şi a Grădinii London. în cabinetul său, Gabe London stătea la un birou încărcat cu hîrtii. îşi masa ceafa şi înjura, adunînd o coloană cu numere. îşi trecu degetele groase prin şuviţele scurte ale părului şaten-închis. — Gabe, i s-au ofilit ginkgo-ii1 ăleia. Ridică privirea, pentru a-l vedea pe fratele său mai tînăr, Pete, rînjindu-i din cealaltă parte a biroului. Gabe avu nevoie de cîteva secunde pentru a-şi smulge gîndurile de la cifrele pe care le-avea în cap, şi a înregistra declaraţia veselă a fratelui său. — Cui i s-au veştejit? — Căminului de Pensionari Casa Grande, spuse Pete, ştergîndu-şi, de pămînt, blugii şi dîndu-şi din ochi părul decolorat de soare. Tricoul său alb era plin de praf, cu mînecile smulse, dezvăluindu-i umerii laţi şi braţele bronzate, cu muşchi volu-minoşi. — Iau acum camionul, să-i înlocuiesc, şi pe urmă, la-ntoarcere, mă opresc să scot pyracantha-ii lui Wilkens. Ne vedem la prînz.. — Mhm. Gabe reveni asupra coloanei cu numere, adu-nînd cu repeziciune. în timp ce privea coloana de cifre, imaginea chipului vesel al fratelui său începu să i se aşeze în minte. Ginkgo-ii ăleia. în cap i se aprinse un beculeţ, iar Gabe scăpă pixul din mî-nă. Ochii lui albaştri se îngustară, amintindu-şi de   1. Ginkgo biloba, arbore chinezesc umbros, cu frunzele în formă de evantai şi fructe galbene, plantat pe scară largă (n.t.) i im ii, mda pentru copacii ginkgo. tşl împinse scaunul de lîngă masă atît de re-i'< <!, «, încît aproape îl răsturnă. Se ridică, des- lii'.«' un raft-bibliotecă şi începu să frunzărească prin hîrtii. — Pete! Ieşi în fugă din birou, trecînd grăbit prin dreptul cîtorva clienţi. Picioarele sale lungi, îmbrăcate in jeanşi, păşeau întins, furia crescîndu-i cu fiecare pas. Fugi pe lîngă şirurile prelungi de flori, prin dreptul serelor, pînă în fundul parkingului prunduit, exact în clipa cînd imensul camion tocmai demara. — Pete! Stai o clipă! 1 Pete frînă şi se aplecă pe fereastră, cu un zîmbet. Gabe alergă pînă la camion: — Ăsta-i al treilea set de ginkgo pe care i-am plantat la Casa Grande. — Ştiu. Zîmbetul lui Pete se lăţi, iar în glas i se ivi o tonalitate visătoare. — La dracu'! Niciodată n-am mai pierdut asemenea copaci. E o comandă grasă. Doamna Smith a dat telefon luni, furioasă ca o găină udă din cauza celor dintîi. — Zău? Nu eram aici cînd a sunat. Ochii lui Gabe se îngustară şi privi comanda, amintindu-şi cînd o primise. — Căminul de Pensionari pentru Limită de Vîrstă Casa Grande, citi el cu glas tare. Discutase cu Derek Jackson, cînd planificaseră aranjamentul exterior al noului, centru. Nu-şi amintea s-o fi văzut vreodată pe doamna Smith. — Cum arată doamna Smith? Pete redeveni serios şi dădu din mînă. — Cum arată? Ăă... mai în vîrstă. Căruntă, cu pantofi ortopedici, aparat auditiv. Nu ştiu. Lentile bifocale... Gabe îşi frecă bărbia, privind ochii mari şi albaştri ai fratelui său. în vîrstă de douăzeci şi unu de ani şi luă o hotărîre. — Mda, m-am prins, la stai tu aici. — Hai! se şterse cît ai clipi rînjetul lui Pete, care clipi din ochi. Pot face şi eu treaba asta! — Jos cu tine. Am să plantez eu copacii bă-trîioarei doamne Smith. Ginkgo-ii ăia afurisiţi n-au să se mai veştejească, ofilească sau să le cadă frunzele. — Hei, Gabe... — Tu şi cu Tim nu vă mişcaţi de-aici. — N-o poţi face singur, protestă Pete, în timp ce colegul său cobora din camion. Să stea Tim şi vin eu să te-ajut. — Pete, am parcurs cheltuielile lunare. Avem nevoie de fiecare bănuţ. Ştii cît ne costă pomii ăia Oare se ofilesc? Dă-tejos din maşină. Ocupă-te tu de casierie, iar Tim n-are decît să descarce transportul de pungi cu seminţe de bumbac. Fără tragere de inimă, Pete coborî.' — O să ai nevoie de ajutorul meu. Mă descurc eu, răspunse posomorit Gabe. Urcă la volan, ambreie motorul şi aruncă o privire comenzii pentru a verifica adresa. Schimbă vitezele, iar camionul ieşi greoi în stradă, cu frunzele de ginkgo fremătînd. în biroul Căminului de Pensionari Casa Gran-de, Sandy Smith puse în furcă receptorul telefonului şi ieşi pe culoar, îndreptîndu-se spre apartamentul unde locuia. Se opri în faţa oglinzii, privindu-se şi-i veni să izbucnească în rîs. în rîsul ei se simţea şi o undă de satisfacţie. Trupul îi încăpea şi acum cu uşurinţă în uniforma de su-porteriţă-şefă pe care o purtase cu unsprezece ani în urmă, la liceu. Telefonul sună, smulgînd-o din gînduri şi răspunse iar, pentru a o auzi pe prietena ei, Becky Conners, spunînd „Alo" şi imediat: — Voiam doar să m-asigur, Sandy. Vrei să te duc eu cu maşina la reuniune? — M-aş bucura. Sandy se întoarse, privindu-şi peste umăr fusta verde şi scurtă, bluza albă tricotată, tenişii şi şosetele albe pînă la glezne. — Mă simt ridicolă. — Pariez-că n-arăţi ridicolă. — Nu paria o sumă prea mare. Se, trase de una dintre codiţele blonde, care-i atîrna pe umărul stîng. — Ne vedem la zece jumate. Fotografiile se fac la unşpe punct, după care urmează adunarea şi masa. — Vin cu maşina. Trebuie să-i duc nişte lapte lui Buni. Uite că sună la uşă. Tre' să fug. închise telefonul şi se grăbi să deschidă uşa. O pereche de umeri laţi blocau lumina, iar o cămaşă tricotată albastră mulată pe un piept masiv şi musculos îi ocupă tot cîmpul vizual. Izul de brad, mireasma pădurii, o asaltară ca un vag parfum ispititor care-o incita. Sandy ridică privirea spre doi ochi limpezi, de un albastru profund, mărginiţi cu gene negre şi dese, ochi ce-o făcură să i se taie respiraţia – ochi albaştri măsurînd-o rapid, în echipamentul ei de conducătoare a galeriei. Roşi, conştientă de înfăţişarea ei prostească, dar înainte de-a apuca să spună ceva, străinul se răsti: — Maică-ta-i acasă? Sandy înclină capul, simţind un fior de mulţumire şi amuzament. Se apropia cea de-a douăzeci şi noua aniversare a zilei ei de naştere şi o aştepta trepidînd de nerăbdare. Pe moment, fapiul că un bărbat atrăgător o luase drept suporter liceana era absolut satisfăcător. Nu putu risca să vorbească, de teamă că va llbucni în rîs, aşa că doar clătină din cap. — Sînt de la Pepiniera London. I s-au ofilit copacii ginkgo şi am venit să-i înlocuiesc. — A, copacii ginkgo! E pentru a doua oară că e-au ofilit. — Şi ultima. în timp ce bărbatul privea în jur, Sandy. observă că era atît de înalt, încît aproape atingea cu creştetul capului pragul de sus al uşii. Deasupra unei frunţi late, părul său castaniu ondulat lucea în tonuri arămii. Trase din nou adînc aer în piept, delectîndu-se cu mirosul proaspăt. — Unde-s cei care trebuie înlocuiţi? Poţi să-mi arăţi? — Sigur. Pe-aici domnule... — London. Gabe London, se prezentă el cu un glas ca un murmur profund, care lui Sandy i se fixă imediat în minte. — Bună. Eu sînt Sandy Smith. închise uşa şi porni pe lîngă el, conştientă de înălţimea şi picioarele lui lungi, pe cînd străbăteau gazonul larg, în pantă, ce cobora spre stradă. în spatele lor se înşirau apartamentele de cărămidă roşie care reprezentau nucleul căminului de pensionari. CTT) — Sandy, maică-ta poartă lentile bifocale? — Nu, nu poartă aşa ceva. Sandy îi aruncă o privire scurtă, întrebîndu-se ce-avea în minte. Cu ce l-ar fi interesat pe Gabe London ochelarii pe care-i purta Claire Jackson? Tînărul înclină capul, privind-o. — Bifocale, pantofi ortopedici, mormăi el. Nu-mi dădusem seama că e atît de tînără ca să aibă o fiică de vîrstă ta. — Ei bine, este. O măsură de sus şi pînă jos, studiind-o într-un mod care-o făcu să roşească. — Sandy Smith. Erai aici cînd au venit oamenii de la răsadniţă să planteze copacii ginkgo? — Da.. Dădu din cap. — Nu cred că o să mai aveţi necazuri cu ginkgo-ii. Poţi să-i spui lui maică-ta. — Ştiţi cumva din ce cauză s-au veştejit? — Am o bănuială. — Ce anume? — l-aş zice „Boala lui Pete". — O boală a muşchiului de turbă? — Pe-aproape, replică el sec. Sandy arătă cu mîna. — Uite ginkgo-ii. Aceştia doi sînt ofiliţi, ca şi cel de lîngă centrul de recreere... – se opri, arătînd o clădire mare din cărămidă roşie -...şi cel aflat la <jF> i.c.uii <l ! apartamentul meu. Chiar în faţa fereşti «il dn la dormitor. — Of, grozav! Se apropie de unul din copaci, atingînd o frun-rft veştedă. Arborele atîrna moleşit; frumoasele frunze în formă de evantai, devenite maronii, zăceau pe pămînt în jurul trunchiului zvelt. — Lua-l-ar dracu'! Apoi, ca şi cum şi-ar fi amintit de prezenţa ei, întoarse brusc capul şi spuse: — Scuză-mă, Sandy. încercă să rămînă solemnă, în timp ce dădea din cap. — Nu face nimic. — E ceva de rîs? se îngustară ochii lui Gabe. — Nu, domnule. O petrecu cu o privire impersonală şi apoi surîse. — Eşti şefă de galerie la Wilson High? — Cum aţi ghicit? — Şcoala s-a terminat, rîse Gabe. Aveţi practică pe timpul verii cu galeria? — Cam aşa ceva. — Şi eu am urmat la Wilson High. Cu mult timp înaintea ta. Cînd vine maică-ta acasă? Aş vrea să vorbesc cu ea despre copacii ginkgo. — Va lipsi o vreme. — Taică-tău e-aici? — Nu, şi taică-meu vitreg e plecat. — Tatăl tău vitreg? — Derek Jackson. — Proprietarul. Ei, aş vrea să discut cu maică-ta sau tăticu-tău vitreg despre îngrijirea ginkgo-ilor. — Puteţi să-mi spuneţi mie. > Gabe zîmbi. — Aştept să-i spun lui maică-ta. îi zici să-mi dea un telefon cjnd vine acasă? Mîna i se strecură în buzunarul strîmt al blugilor albiţi. Scoase o carte de vizită şi i-o întinse. — Ai aici numărul meu. — Domnule London, mai bine spuneţi-mi mie. Părinţii mei lipsesc din oraş. Eu mă ocup de Casa Grande. — Te-au lăsat pe tine să te ocupi? ' — Ei, sînt destul de mare! De astă dată nu-şi putu reţine rîsul, făcîndu-l pe Gabe să se încrunte. — Eşti destul de mare, nici vorbă. Sandy, dacă nu-i ieşi în cale fratelui meu, cred că ginkgo-ii au s-o ducă de minune. Sandy clipi din ochi. — Adică... Lăsă fraza neterminată. Culegînd de pe un ram o frunză cafenie, Gabe dădu din cap, solemn. — Nu vreau să te simţi jenată, dar cred că — - TuT)-^- iiini<i|n ii mor fiindcă Pete vrea să mai treacă pe \m lltirţ Dar e absurd! Puştiul ăla... se întrerupse brusc, cînd Gabe London se răsuci pe călcîie, holbîndu-se la ea. Are douăzeci şi unu de ani. Cu trei-patru ani mai mult decît tine. — Ei, părea mai tînăr, declară ea serioasă. — Să i-o spui data viitoare cînd îl mai vezi. - — Am înţeles, să trăiţi. — Sandy, e ceva comic în toată povestea asta? — Nu, să trăiţi, replicarea, muşcîndu-şi buza ca să nu pufnească-n rîs. în ochii aceia albaştri începeau să se aprindă scîntei şi nu voia să devină ţinta lor. — N-aţi plănuit-o tu şi Pete, sper? — A, nu, domnule! Eu sînt cea care-am hotărît să plantăm copaci ginkgo. îmi place arborele ginkgo. Are ceva magic în el. — Magic o să fie dacă supravieţuiesc. — Vreau ca ginkgo-ii să trăiască. E descurajant că se ofilesc aşa. Prezintă interes pentru oamenii de-aici şi-i necăjeşte să vadă frunzele îngălbenin-du-se şi căzînd. — Necăjeşte e un cuvînt blînd, murmură el. Sandy privi peste întinderea unduitoare a gazonului, cu straturile sale de brebenei albi şi violeţi, tufe de liliac şi de trandafiri, bujori roz, pîlcuri de petunii purpurii, alături de mlădiţe de ginkgo, stejari şi sălcii. — E un aranjament drăguţ. Tuturor ne-a plăcut. — Mulţumesc. îţi plac oamenii de aici? — A, foarte mult. Gabe zîmbi, cu un surîs larg care-i rida obrajii, răspîndind în evantai încreţituri la colţurile ochilor şi azvîrlind în văzduh scîntei invizibile. — Nu c-aş vrea să-mi bag nasul, da' n-ai un prieten stabil? Sandy îşi privi vîrfurile tenişilor, străbătută de un amestec de sentimente. Vîrfurile cafenii ale cizmelor lui ieşeau de sub tivul ros al blugilor. Continuă, destins; cu glasul de contrabas, care-i atrăgea lui Sandy întreaga atenţie. — Dacă nu ai un prieten stabil, i-aş putea sugera lui Pete să-ţi dea telefon şi să se termine odată toată beleaua asta cu copacii ginkgo. E mai mare decît tine. Mama ta ar avea ceva de obiectat să ieşi în lume cu un băiat mai mare? — Nu cred c-ar merge. — Probabil ai dreptate. Eşti destul de matură, ştiai? — Mulţumesc. Chiar credeţi? — Mhm. Trebuie să-mi aduc hîrleţul din camion. Ar fi timpul să bag copacii în pămînt. — O s-o faceţi singur? Data trecută au venit aici trei oameni. Mă descurc. Sandy îi privi umerii laţi, muşchii volilminoşi ai hmţnlor şi încuviinţă în tăcere că avea toate şan-m-I<- sa se descurce. — Copacii vor trebui stropiţi zilnic? — Mda, o vreme. Se-apropie căldurile. Ajunge na ţii furtunul lîngă rădăcini şi să laşi apa să se Infiltreze încet. Te ocupi de copaci? — Da. Mă mai ajută cîteodată şi unii dintre locatari. Domnului Payton îi place să moşmondească prin curte. Gabe îi zîmbi cu căldură. — Eşti o puştoaică drăguţă, Sandy. Pariez că celor de pe-aici le place să te aibă prin preajmă. O studie un moment, apoi adăugă: — Ce păcat că nu eşti mai mare cu un an, doi... — Să nu-mi doriţi asta! începea să regrete că nu-i spusese adevărul de la bun început. Gabe London avea cei mai sexy ochi albaştri pe care-i văzuse în viaţa ei şi un glas care-i umplea venele cu scîntei la fiecare cu-vînt rostit. Dar acum era prea tîrziu. Gabe rîse. — Ascultă, roag-o pe mama ta să-mi dea un telefon cînd revine în oraş. Cred că acum copacii o vor duce bine, dar aş vrea să discut cu — Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Sandy. Ceva "se înfierbîntă în jurul ei. Glasul lui Gabe era prietenos, impersonal, dar avea o profunzime diafană, era masculin şi imposibil de uitat. Absolut de neuitat. Deschise gura să-i spună adevărul despre vîrstă ei, apoi o închise la loc. Ridicol. Avea să planteze copacii ginkgo şi să plece, iar drumurile lor n-aveau să se mai intersecteze niciodată. Clătinînd din cap ca pentru a alunga ideile prosteşti, Sandy întinse mîna. — Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule London. Mîna lui mare o cuprinse pe-a ei şi, cît ai clipi, între ei scapără un curent electric ca flacăra unui chibrit aprins. îşi simţi obrajii încingîndu-se. El se încruntă, privind-o atent, după care scutură capul, parcă revenindu-şi dintr-un acces de ameţeală. — Categoric, ştiu din ce cauză se ofilesc -ginkgo-ii, îi spuse încetişor, glasul său aspru făcînd-o pe Sandy să i se taie respiraţia; reveni la nivelul normal. Distracţie plăcută la practică. Se întoarse şi porni spre camion. Sandy îi mai privi un moment mersul vioi, înainte de-a se întoarce în apartament. Pentru prima oară – de cîtă vreme? – remarcase un bărbat. îl remarcase de-a binelea. Poate reuşea în sfîrşit să treacă peste Seth, lucru pe care ajunsese să-l creadă imposibil. ii i timp ce spăla vasele, îl privi pe Gabe Lon-ili ui cum scotea din ţarină un ginkgo veştejit, lf*gtndu-l de tulpină. Muşchii braţelor sale bron- i« ne încordau, iar blugii i se mulau pe picioa-miri vînjoase, bine proptite în pămînt, depărtate, In timp ce zgîlţîia copacul. îşi şterse fruntea cu Iuntul, îngenunchind să taie o pungă cu muşchi dt turbă, executînd toate mişcările cu o coordonare perfectă, atletică, flexîndu-şi muşchii. Sandy oftă, se rezemă cu şoldul de tejgheaua bucătăriei şl continuă să-l privească lucrînd. După un timp, umplu un pahar cu apă de la frigider şi ieşi. — Domnule London, doriţi să vă răcoriţi puţin? Gabe s*e îndreptă, proptindu-şi cazmaua de şold şi ştergîndu-şi pe pantaloni, mîinile pline de pămînt, după care îşi trecu din nou un braţ peste fruntea transpirată. — Sigur că da. Mulţumesc, Sandy. Luă paharul, dînd capul pe "spate în timp ce-l bea. Sandy îl privi cum stătea sub copacul ginkgo. Ramurile suple şi tinere ale arborelui aveau pe ele mănunchiuri prelungi de frunze în formă de evantai, legănîndu-se pe deasupra părului des, castaniu al lui Gabe. Frunzele din capătul unei crengi i se sprijineau pe umărul masiv. Sandy avu senzaţia că, ori de cîte ori avea să privească acel gingko, şi-l va aminti pe Gabe cum stătea sub el. Avea obrajii şi pantalonii mînjiţi cu noroi, în locul unde-şi ştersese mîinile. Arăta pă-1 mîntesc, senzual şi atrăgător. Clipi din ochi, sil lindu-şi atenţia să se îndrepte spre un rond de petunii din apropiere. — Ai planuri de facultate? Sandy se mulţumi să ridice din umeri. — Ai prefera vreo profesie anume? — Aş vrea să fiu fizioterapeut. — A, asta-i remarcabil. — îmi plac oamenii. — Şi pariez că şi tu le placi lor. îi întinse paharul, iar degetele li se atinseră uşor. — Mulţumesc, Sandy. — N-aveţi pentru ce. Gabe zîmbi, întorcîndu-se din nou să sape, iar ea reveni în apartament. îşi apăsă o mînă pe mijloc, dîndu-şi seama ce făcea şi privindu-şi degetele. Ce avea acest Gabe London de-o făcea să fie dintr-o dată complet şi conştientă de făptura lui? Sentimentul nu era reciproc. Tonul său impersonal indicase clar acest lucru. Dar, chiar şi impersonal fiind, ce glas sexy avea! Mai privi odată afară, pe furiş. în timp ce se îndepărta la volanul maşinii, Sandy îi făcu cu mîna, privindu-l cum îi răspundea la rîndul lui. Dădu colţul, iar gîndurile i se abătură spre problemele ce-o aşteptau. Buni. Imaginea nrjide, neînduplecate, i se ivi în minte. ii i i Crane, care o crescuse în egală măsură cu iniiin ii oi. Sandy oftă, făcîndu-şi griji cu privire la ii abordare pentru a o convinge pe Buni să mute la Casa Grande. Şi toate argumentele pe >i I le prezenta în sinea ei erau vechi, respinse iln|, i do Buni. Gabe privi maşina dispărînd după colţ. Dră-u ilaşă puştoaică. Foarte drăgălaşă. Şi se purta Gi şi cum ar fi avut o vîrstă mai coaptă. Avea eenzaţia cum nu se mai poate mai ciudată că-şi rlsese de el, dar fără nici un temei concret. Şi, preţ de-un moment, cînd o privise-n ochii aceia mari şi verzi... Clătină furios din cap şi azvîrli o cazma de pămînt roşu. l-ar fi putut suci cu uşurinţă gîtul lui Pete. Opt copaci ginkgo iniţial, patru veştejiţi înlocuiţi acum, trei data trecută – în total, cincisprezece ginkgo. înjurînd în surdină, se gîndi la rînjetul suculent al lui Pete şi la visătoarele sale cuvinte: „I s-au ofilit ginkgo-ii ăleia". Tare i-ar mai fi plăcut să-l ofilească el pe Pete. Şi se mai gîndea şi la fusta scurtă ce se freca de picioarele acelea lungi, frumos formate, în timp ce se îndepărta de el. — Nu-i decît o puştoaică! mîrîi el printre dinţi. Totuşi, îi aducea aminte de lucruri uitate – un sentiment de veselie, cu inima uşoară, care în — -<ym- ultima vreme îl cam ocolise. Furios, Gabe aruncă încă o lopată de ţărînă i azvîrli hîrleţul pentru a scoate copacul din pămînf Două ore mai tîrziu, stătea în biroul său, prj vindu-şi fratele. — Am înlocuit toţi ginkgo-ii. Iar ăştia au să îri florească. Ai priceput? — De ce te-aprinzi aşa? Ce vină am eu că s-ai ofilit pomii? — N-ai nici o vină? — Pe toţi dracii, nu! ; Deodată, ochii lui Pete se rotunjiră. — Crezi că le-am făcut eu ceva? Gabe îşi trînti scaunul la loc, cu o bufnitură. — Că tot veni vorba, am cunoscut-o pe Sandy Smith. De ce nu-i ceri pur şi simplu o-ntîlnire şi să se termine cu toată povestea? Lasă ginkgo-ii-n pace! — Mamă! Propui s-o chem la o-ntî!nire? — Mhm, tot ce poate face mai rău e să spună nu. — Păi exact asta a făcut! Nu crezusem c-ai fi de acord. — Ai şi invitat-o? Chipul lui Pete se făcu stacojiu. -Mda. — Pete, lumea-i plină de fete drăguţe. — Ea e mai mult decît o fată drăguţă! i'iiil i se schimbă şi rămase cu privirea pier- <hl 11 |Ol. i Cînd zîmbeşte, e frumoasă. Are nişte dinţi rfictl. Albi ca zăpada. Moşi era de acord în privinţa zîmbetului ei, Hpbe se răsti impacientat: Ai de gînd să uiţi zîmbetul ăla al lui Sandy 'îi mi ii? încerc să ţin afacerea asta pe roate şi ii i mi pot permite să înlocuiesc copaci. — N-ai prevăzut bani la buget pentru înlocuiri? — Normal c-am prevăzut. Dar dacă se mai în-iimplă, depăşesc bugetul. — N-ai să depăşeşti nici un buget. în viaţa ta n-ai depăşit nici un buget, Gabe. Nu vrea să iasă cu mine. — Rahat cu mac. Priveşte-n jur. — Are cel mai drăgălaş zîmbet din SUA. Gabe înjură încet. — Cînd ţi-or ieşi odată gărgăunii din cap! — Ochii ei – sînt verzi ca... — Frunzele unui ginkgo viu! N-o să iasă cu tine, aşa că uit-o. — Preferă bărbaţi mai bătrîni. — Ha! Dooşdoi? — Cred că de vîrsta ta. Doar n-ai invitat-o undeva, nu?' Gabe împinse o hîrtie în lături, dezgustat. — Pete, trebuie să termin contabilitatea asta. Nu, n-am invitat-o pe domnişoara Sandy Smith nicăieri! Asta ar fi culmea. Nici n-am s-o invit. E un copil. — Halal copil! Munceşti.prea mult, Gabe. Ţi s-o fi-ntîmplat ceva cu organismul. — Of, pentru numele lui Dumnezeu! Nu te duci odată sa uzi taulele? — Cînd ai avut ultima oară o şustă? — Nu mai ţin minte. Grăbit, adăugă: — Am avut săptămîna trecută o întîlnire cu Joan. — Vezi, nici măcar nu mai ţii minte cînd a fost. Nici o afacere nu-i aşa de importantă. — Asta este. — Nu vrei decît să dovedeşti că ai dreptate. — Aşa o fi. Tot ce ştiu e că nu mai vreau să mă-ntorc la London şi Holmes, să-i fac contabilitatea lui tata. — Mda. Iar eu vreau să joc fotbal profesionist şi ştii ce părere are tata despre asta. — Pete, trebuie să-mi văd de treabă, iar taulele au nevoie de apă. — Mă duc. Da', serios, ai mai văzut un zîmbet ca ăla? Şi genele, trebuie că-s lungi de-un deget. Gabe gemu şi luă un pacheţel de muşchi de turbă să dea cu 'el în frate-său. Pete se feri, sări afară pe uşă şi dispăru după colţ. Gabe rămase cu privirea la foaia de hîrtie din faţa lui şi cu gîndul la zîmbetul lui Sandy Smith. Era un surîs fermecător. Gemu din nou, sonor. — Gabe, bătrîne, o iei pe-alături dac-ai ajuns să visezi cu ochii deschişi la o puştoaică! Luă un pix şi se concentra asupra numerelor, încercînd s-o uiţe pe domnişoara Sandy Smith. Sandy se vîrî în pat, emoţionată de evenimentele zilei şi obosită după orele de dans la reuniune. Fusese nostimă revederea.cu vechile cunoştinţe. Se întinse, frecîndu-şi obrazul de cearşaf, cu gîndul la chipurile pe care nu le mai văzuse de ani de zile. Amintindu-şi o pereche de ochi albaştri şi un zîmbet care o buimăcea pînă-n vîrful degetelor de la picioare. Clipi din ochi, ră-mînînd cu privirea în plafon. Gabe London. De ce-i răsărise oare în minte? Se foi în aşternut, întorcîndu-se pe partea cealaltă şi un alt chip îi umplu gîndurile. Seth Tarleton – o amintire dureroasă, un vid chinuitor care nu părea să se schimbe odată cu trecerea timpului. Seth, ai cărui ochi căprui catifelaţi scînteiau cînd rîdea, al cărui rîs plin, din piept, îi dădea întotdeauna furnicături pe şira spinării. Seth, care-i spusese la revedere fără o tresărire şi plecase la Washington, să-şi urmeze cariera politică. Se întoarse pe spate şi închise ochii strîns, impunîn-du-şi să adoarmă. Auzi un rîcîit. Deschise ochii. încă un rîcîit. Un scrîşnet constant, repetat. Se ridică în capul oaselor, căutînd să străpungă întunericul cu privirea, încercînd să localizeze zgomotul.  Doi Azvîrli la o parte cuvertura şi coborî din pat, pornind cu prudenţă prin cameră. Oprindu-se la fereastră, Sandy dădu perdeaua la o parte şi privi afară. Cineva stătea^ îngenuncheat pe pămînt, sub copacul ginkgo. în lumina lunii luci ceva argintiu, cînd omul bătători ţărîna. Amintindu-şi de conversaţia cu Gabe London, pe Sandy o cuprinse furia. Deschise fereastra. — Hei, tu de-acolo! Omul se ridică şi, rămînînd în poziţie ghemuită, o luă la fugă, repezindu-se în josul peluzei din faţă. Sandy aprinse lumina de afară şi se repezii să deschidă uşa de la intrare, pentru a auzi mo-j torul unei maşini îndepărtîndu-se. Privi îngîndurată copacul ginkgo, înainte de a închide uşa la loc. M A doua zi după-amiază, intră în clădirea de metal a pepinierei şi Grădinii London. Se opri, ] privind în jur, spre rafturile cu sticle de sprayuri pentru insecte, rastelurile cu seminţe de flori, şi-1 rurile de ghivece de lut depuse pe pardoseala dej pămînt, o tejghea lungă şi, în spatele ei, o des- I partitură cu o mică inscripţie: BIROU. După tej-j ghea văzu un cap şaten, aplecat asupra unor ] hîrtii. Cînd se opri în dreptul lui, o asalta un miros proaspăt, de păduri de brazi vara. Deconcertată pe moment, se opri, respirînd adînc. Gabe London lucra la registrul de încasări. Văzuse cu coada ochiului că intrase cineva în birou, j dar termină de pus în saci bulbii de dalie, stînd cu spatele la tejghea. — Cu ce vă pot fi de folos? întrebă el, cîntărind săculeţul şi închizîndu-l. — Domnule London, a umblat cineva la gin-kgo-ul meu! Surprins, Gabe se întoarse, pentru a suferi un real şoc. Privirea sa parcurse rapid părul lung şi blond, legat într-o claie largă în creştetul capului, cămaşa tricotată, galbenă, largă, pînă la blugii strimţi şi, din nou în sus, spre faţă. Ajunse la el un parfum slab de gardenia. Deşi părea mai.vîrstnică decît Sandy, femeia aceasta era prea tînără ca să fie mama lui Sandy. — Domnişoara Smith? — Exact. — Sînteţi sora lui Sandy? — Nu nu-s sora lui Sandy! Azi-noapte m-am trezit şi-am auzit ceva rîcîind, rîcîind... — Doamna Smith. Bifocale, pantofi ortopedici, aparat auditiv. Trebuia să-mi fi dat seama... — Ce tot vorbiţi acolo, domnule London? — Spunea că purtaţi toate astea. — Nu ştiu despre ce vorbiţi şi nici nu-mi pasă! — Copacii ginkgo sînt bine? — Erau, pe la nouă în dimineaţa asta. Cum spuneam... — Sînteţi mama cea mai tînără la înfăţişare, cu o fiică la vîrsta liceului, pe care-am văzut-o. O privea uimit, cu gura căscată. Femeia clipi din ochi, concentrîndu-se apoi asupra lui. — Dumneata şi fratele dumitale sînteţi sonaţi! Nebuni de legat! Ai de gînd să m-âsculţi? Nu vreau ca ginkgo-ii ăia să mi se ofilească iar! > — A, nici eu. Probabil v-aţi măritat la vîrsta de doişpe ani. Sandy clătină din cap. — Pentru informarea dumitale personală, n-am fost măritată niciodată. — N-aţi fost! Credeam că Sandy a spus că tată ei'vitreg... Se opri brusc, cînd femeia arcui sprîncenele* pentru a izbucni apoi în rîs, cu dinţii albi stră lucindu-i. — Eu sînt Sandy Smith. — Dumneavoastră sînteţi Sandy Smith? clip Gabe din ochi. Cea cu codiţe şi uniformă de su-porteriţa? — Era o reuniune a liceului. — Aha. Fir-aş al dracu'. Privirea îi coborî peste sînii ei mici şi drepţi, peste talia îngustă. Tejgheaua îi întrerupse cercetarea, aşa că reveni la ochii verzi care începeau să arunce văpăi. , – Hoţomanco! De ce nu mi-ai spus?! Ce idiot am fost! — N-am zis asta! — îţi rîzi de mine! Sandy îşi ascunse faţa, iar Gabe se simţi atît de indignat, cît şi amuzat. — Nu, nici gînd. — Şi ţi-ai rîs şi ieri! M-am gîndit eu, dar... La dracu', ce idiot trebuie c-am părut! — De fapt, a fost destul de nostim. Zîmbiră amîndoi. Gusturile lui Pete erau rafinate, nici vorbă. Avea un zîmbet ameţitor, care-l făcea să rînjească la rîndul lui. Iar genele-i erau lungi de cel puţin un deget. Şi ce ochi mari şi verzi!... îi venea să-ntindă mîna peste tejghea şi -o atingă. — Ginkgo-ul meu, spuse ea încet, cu o undă de rîs stăruindu-i încă în voce. Mintea lui Gabe începu să revadă conversaţia cu Pete. — Ce-i cu ginkgo-ul tău? — Astă noapte am alungat pe cineva care săpa sub un ginkgo. — O, nu! exclamă Gabe. Mi-a promis! — Tot ce se poate. Nu vreau să mi se ofilească şi copacii ăştia. — Nici eu. — Stăpîneşte-ţi fratele. Nu ies cu el la nici o plimbare. Sînt prea bătrînă pentru el. — Cu cît mai bătrînă? întrebă Gabe, cu respiraţia tăiată. — Domnule London! — Haide, Sandy. Mă cheamă Gabe. Cu cît mai bătrînă? — Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Spune-i să-mi lase pomii în pace! — O să-i spun. Douăzeci... şi cinci? — Douăzeci şi opt pentru încă vreo cîteva săp-tămîni. — Drăguţ! .-nrv—-'—- — Acuma nu-$i face planuri! Gabe rîse. — Nici o grijă. Sînt încurcat cu o roşcovană drăguţică. Vreau ca ginkgo-ii să trăiască, şi sînt un om ocupat. Dar pot înţelege obsesia lui Pete. Sandy zîmbi, buzele ei pline şi roşii despăr-ţindu-se peste dinţii albi, egali, iar Gabe îşi spuse că pînă şi doar acel zîmbet ar fi fost de-ajuns ca să reînvie copacii. — N-ai nici un prieten constant? Unul pe care să i-l poţi arunca lui Pete în faţă? — Din păcate, nu, răspunse ea, fîlfîind o mînă cu degete fine, lipsite de inele. Şi eu sînt ocupată. — Eşti administratorul de la Casa Grande? — Da. E o chestiune de familie. Tatăl meu vitreg e proprietarul, iar eu o conduc, în vreme ce el mai deschide două complexe pentru pensionari la limită de vîrstă, în Texas. Ţin treburile în ordine, conduc microbuzul de trei ori pe săptămî-nă, fac contabilitatea, supraveghez decoraţiunile, rezolv fel de fel de mărunţişuri pentru locatari. — Gabe unde-s crepurile de mirt pitic? strigă Pete, împingînd o roabă pe culoar. Am nevoie de... Maică Precistă! Sandy? — Hei! Pete! strigă Gabe. Prea tîrziu. Pete coborî privirea în timp ce Sandy ţipa şi se strîngea lîngă tejghea. Roaba se clătină, nimerind într-o stivă de ghivece, sfărîmînd argila şi făcîndu-le să cadă de-a rostogolul. Sandy se dădu la o parte din drum. — Mamă Doamne! îmi pare rău. Te-ai lovit? Stai să-ţi iau lutul ăsta de pe picioare... — Să nu te-atingi de picioarele mele! sări Sandy, aterizînd drept peste Gabe, care ocolise tejgheaua. Oh! exclamă ea, călcîndu-l pe picior. O cuprinse cu braţele într-un gest reflex, şi-i simţi moliciunea, talia subţire, parfumul slab de gardenia, acum ceva mai puternic. — îa-ascultaţi, voi doi!... Se desprinse din braţele lui Gabe, privindu-i furioasă pe amîndoi. — Eu n-am făcut nimica, se' dezvinovăţi Gabe. Ai dat cu spatele peste mine. — N-ar strica ca ginkgo-ii mei să trăiască. Acum petuniile arată de parcă ar avea mălură. — Pete, dacă nu... — Vreau să se rezolve cît mai repede. — Trec eu să mă uit la petunii, promise Gabe. — Şi cînd ai să vii, te rog, nu te-apropia de mine! Sandy se răsuci brusc şi plecă. Demară curînd la volanul unei maşini roşii, lăsînd în urmă un nor de praf. Gabe îşi privi fratele, care aduna cu repeziciune cioburile de lut. — Ai fost azi-noapte acolo, să le faci ceva 33 ginkgo-ilor? — Ce, mă crezi nebun? De ce-aş face aşi ceva? — La asta n-am să-ţi răspund. Gabe văzu o clientă în apropiere şi se dusei s-o servească. | 0 oră mai tîrziu se afla pe peluza de la Casa Grande, cu o furie crescîndă, privind straturile de petunii moleşite. Bătu la uşă, iar cînd Sandy îi. deschise, privi în ochii aceia mari şi verzi care-i provocau schimbări în ritmul inimii. Părul i se revărsa pe spate ca o cascadă, cu capetele arcuin-du-se uşor. încercînd să-şi ascundă reacţia, * spuse cu glas indiferent: — Bună. Am venit să văd de copaci şi de flori, îmi mai spui o dată ce s-a întîmplat azi-noapte? Sandy se rezemă cu un şold de uşă, îşi scutură din faţă părul blond şi răspunse: — Eram în pat şi am auzit un rîcîit. Preţ de o clipă, Gabe avu viziunea lui Sandy întinsă în pat, cu părul ei mătăsos răspîndit în evantai pe pernă şi nu auzi nici o vorbă din cele rostite de ea. încercă să fie atent. — Am ţipat la el şi a fugit. Cînd am ajuns la uşă, am auzit o maşină' plecînd. — Eu nu-mi pot permite să înlocuiesc la ne-sfîrşit copaci ginkgo, spuse Gabe, înfruntîndu-şi impulsul de a-i lua în mînă şuviţele lungi de păr ce-i învăluiau umerii. - Am impresia că anunţul ăsta trebuie să i-l «Muci la cunoştinţă lui Pete. l-am zis şi n-a însemnat nimic. Pentru el, mii sînt ceva relativ. E la facultate, pe-o'sumă Mrizorie. Eu am propria mea firmă, apartamentul meu, maşina mea. Crede că-s proprietarul întregii lumi. Lui Gabe îi venea greu să rămînă atent la discuţie. Buzele ei erau pline, trandafirii, apetisante. — Bancnotele înseamnă prea puţin pentru el. Poate-ar trebui să-ncerci la o altă pepinieră. — Glumeşti! exclamă Sandy, proptindu-ş/i mîi-nile în şolduri. Mi-ai garantat copacii ăştia. N-am de unde să mai găsesc acum altă răsadniţă. Trebuia să mă fi prevenit că ai un frate sucit, cînd i-am comandat. Nu ştiam că-l livrezi şi pe el împreuna cu copacii. — Nu e sucit. Mă rog, nu sucit propriu-zis. N-a mai făcut aşa ceva, spuse Gabe, pentru o clipă simţindu-se, însă, de partea lui Pete. De fapt, e un tip popular, iar fetele se ţin scai de el. — Atunci de ce nu iese cu ele-n lume? — Are o prietenă stabilă – sau mai degrabă, a avut. Era înaltă, blondă, cu ochi căprui-închis. Există o oarecare asemănare. Dar a plecat din oraş, pe timpul verii. — N-am putea trimite după ea să vină înapoi? Gabe" rîse. — Din păcate, nu. Kim face un tur al catedre ielor europene, iar înainte de plecare s-au certai Va lipsi timp de două luni, după care se va întîlr cu părinţii ei în New York şi vor mai sta acolo încî două săptămîni. — De ce eu? murmură Sandy — Lasă-mă să stau aici la noapte şi să-pîndesc. — Oh! Sandy făcu un pas înapoi, închizînd pe jumătate uşa. Ce-i asta? Doi suciţi? - — Nu, vreau doar să-l prind pe Pete cu mîna pe ginkgo. — Atunci ascunde-te-n tufele de liliac şi aş-teaptă-l. Păşind afară, arătă cu mîna. — Uită-te la petunii! S-au făcut gri. Ăsta distruge totul. Gabe se întoarse să privească rondurile de flori ofilite. îşi trecu degetele prin păr. — Le vom înlocui şi n-am să-l mai las pe Pete să se-apropie de locul ăsta. — Asta-i o veste bună. — în regulă. La noapte voi veni şi mă voi ascunde în tufele de liliac, numai să nu mă dai pe mîna poliţiei, drept spărgător. Şi unde-mi pot lăsa maşina? — Am să-ţi arăt. în timp ce se îndreptau spre apartamentul ei, Gabe îşi dădu seama că Sandy ajungea cu capul Is nivelul umărului său. Dincolo de curte se afla o alee ce cotea printre două şiruri de apartamente din cărămidă. în capătul şirului era o clădire mare. Gabe se opri să observe locurile. — Copacii de-aici din spate se prezintă bine. — într-adevăr. îl atinse uşor pe braţ şi totuşi Gabe simţi contactul ca şi cum i-ar fi ars pielea cu un tăciune. Ea îşi retrase mîna, iar el o auzi inspirînd repede, drept pentru care se întrebă dacă avusese aceeaşi reacţie. Sandy spuse, cu vocea puţin mai coborîtă: — Poţi să-ţi laşi maşina acolo, lîngă apartamentul cincisprezece. E ultimul dinaintea infirmeriei şi a locuinţei noastre. Domnul Payton nu are maşină, îi voi spune că ţi-o parchezi acolo. înclină capul. — Chiar ai să te-ascunzi în liliac? — Ce mai mod de-a-mi petrece seara! Gabe rînji, iar inima începu să-i bată mai repede cînd Sandy surîse la rîndul ei.

Tabu de Elizabeth Gage PROLOG 22 aprilie 1947   Întunericul umplea sala, unindu-i pe toţi cei de faţă într-o tăcere emoţionată. Înaintea lor, amplificată de o sută de ori în raport cu dimensiunile normale, se găsea faţa unei femei. Stătea alături de un bărbat, într-un loc de despărţire, peronul unei gări. Aveai senzaţia că în spatele lor se află alţi oameni, mulţi oameni, veniţi să-şi ia rămas bun unii de la alţii. Dar chipul femeii lumina totul. Bărbatul se reflecta în ochii ei, care apăreau tot mai frumoşi, pe măsură ce îi copleşea disperarea. — Trebuie să pleci? îl întrebă ea. Toate astea trebuie să se întâmple? Avea o voce învăluitoare, uşor răguşită. Aparent, era un glas dulce, natural, glasul unei fete tinere, dar în subtonuri, se simţea o voce atemporală, plină de taine. Ochii ei aurii erau acum şi mai mari, iar spaima le umbrea strălucirea, ca un nor care lunecă peste lună. — Da, îi răspunse el. Trebuie să plec. Aş da orice să pot schimba această hotărâre. Dar nu există cale de renunţare. Femeia suspină, de parcă i se enunţase o lege teribilă, crudă şi inflexibilă ca însăşi viaţa. — Simt, într-un fel, că inima mea te pierde. De parcă, fără să-m i dau seama, am săvârşit un păcat pentru care sunt pedepsită prin plecarea ta. Bărbatul clătină din cap. — Nu ai săvârşit nici un păcat. Doar dacă iubirea e un păcat. O strânse şi mai aproape de el. Mâna ei îi mângâie uşor umărul, speriată parcă să-l tragă spre ea, din moment ce trebuia să o părăsească. — Promite-mi că n-ai să te amărăşti prea mult, îi ceru el, şi că o să încerci să fii fericită. — Fericită! murmură ea cu un mic zâmbet crispat, de parcă răspundea la o glumă stupidă. Apoi faţa i se întunecă şi îşi îngropă capul la pieptul lui, pentru a-l împiedica să-i vadă adâncimea durerii. — E atât de ciudat, şopti mai mult pentru ea decât pentru el, când vine dragostea, plonjezi cu ochii închişi, îţi dai seama că viaţa ta de până atunci n-a fost decât o cochilie goală şi-i întorci spatele fără să stai o clipă pe gânduri. Închise ochii şi mâinile ei îi atinseră umerii puternici. — Şi apoi, urmă femeia, când lumea îşi cere drepturile ei, nu poţi să i te împotriveşti, pentru că nu mai ai o inimă ca să poţi răbda singurătatea. Ţi-ai azvârlit inima, aşa cum un copil azvârle o jucărie de carton. Şi ceasul nu mai  poate fi dat înapoi, nu-i chip să te întorci în timp, ca să fii mai prevăzător, să poţi privi în faţă şi să vezi primejdia. Acum i se uită în ochi. — Ăsta-i păcatul pe care l-am săvârşit, înţeleg. De asta trebuie să plătesc acum. Bărbatul rămase tăcut. O urmărea cum îşi despică inima şi-l ameţea durerea pe care o vedea în ea. Femeia îl strânse la piept. — Iubirea e mult mai importantă decât viaţa, urmă ea. Dar viaţa e mai puternică. Nu-i drept... Bărbatul îi cuprinse faţa în mâini. — O să mă întorc, îi făgădui el. — Ai să te întorci? Privirea ei era neîncrezătoare. Dar se agăţa de dorinţa lui de a se întoarce, de parcă, pentru moment, trebuia să se mulţumească măcar cu atât. Ai să te întorci? — Da. Am să mă întorc. Încerca să o îmbărbăteze. Şi totuşi era limpede că ea ştia ceva cu care se înfrunta de pe acum, ceva ce el nu putea să vadă, orbit fiind de propria-i iubire. Îl strânse la piept şi îl sărută cu gesturi încărcate de renunţare. — Drum bun. Trebuie să pleci. Nu mai este timp. El o îmbrăţişă, murmură ultimele cuvinte de bun rămas şi dispăru. Iar faţa ei, rămasă singură, înecată în amărăciune, era mai frumoasă ca oricând. — A pierit întreaga viaţă, şopti pentru sine. Şi nu a mai rămas decât un adio... Îl privi îndepărtându-se. Înălţă o mână ca să-i facă un semn de dragoste. — Acesta să fi fost cuvântul pe care l-am auzit în acea primă zi? se întrebă. Atunci când întregul meu trecut a fost anihilat de chipul tău şi când viitorul s-a deschis brusc în faţa mea ca un paradis? Ăsta să fi fost cuvântul pe care l‑am auzit? Adio... „Adio"... Cuvântul nu fusese rostit, ci numai format de buzele ei. Aparatul de filmat se mutase mai aproape. Fiecare umbră, fiecare contur al feţei ei, de o faimoasă frumuseţe, erau transfigurate de durere. În ochii ei se îmbinau visurile fiecărei femei cu disperările fiecărei femei. Se auziră sughiţuri de plâns în sală. Spectatorii se strângeau unul în altul, incapabili să-şi dezlipească ochii de pe ecran, chiar dacă imaginea le apărea împânzită din cauza lacrimilor. Faţa tinerei femei începu să se şteargă. Dar ochii ei dispăreau mai încet decât restul, aşa încât, chiar când filmul se încheie, privirea acestor ochi era încă vizibilă, ca o umbră pe care nici măcar timpul nu o poate dizolva cu totul. Şi pe urmă, pe ecran apăru cuvântul SFÂRŞIT. Nimeni nu se mişca în sală. S-ar fi zis că spectatorii fuseseră încremeniţi de o vrajă. Erau conştienţi că sunt martorii a ceva mult mai definitiv decât sfârşitul unui film. Kate Hamilton, vedeta care strălucise atât de glorios în faţa ochilor lor, nu avea să mai apară niciodată pe ecran. Acest „adio" spus iubirii însemna şi un „adio" spus carierei ei, cea mai scurtă şi cea mai extraordinară din istoria ecranului. Iar Joseph Knight, omul din spatele camerei de filmat, omul care cu iubirea lui şi cu marele său talent făcuse din Kate un star, nu avea să mai producă niciodată vreun film. Cuvintele rostite de eroină pe ecran reverberaseră ca un dangăt de înmormântare peste istoria filmului. Prin Kate Hamilton, filmul hollywoodian atinsese o profunzime emoţională nemaicunoscută până atunci. Şi aceasta datorită lui Joseph Knight, care ştiuse tot timpul să o capteze pe Kate pe piscurile geniului ei. Dar acum totul se terminase. Filmul, aşa cum vorbea despre începuturi şi sfârşituri, părea să prevestească şi viitorul celor care se dăruiseră creaţiei lui. În multe, multe feluri, prin acest film, viaţa imitase arta... Pe ecran apărea acum distribuţia:   Anne   Kate Hamilton Susan  Eve Sinclair Sam     Samuel Raines   Publicul stătea locului, ca împietrit. Nimeni nu se ridica să plece. Se auzeau în continuare sughiţuri de plâns. Soţii îşi mângâiau soţiile şi încercau să-şi ascundă propria emoţie. În fundul sălii, stătea, neobservată, o tânără care privea cu interes deosebit numele actorilor perindându-i prin faţa ochilor. Kate Hamilton... Eve Sinclair... Privirea îi era aţintită drept înainte, îi rămăsese în ochi chipul proiectat pe ecran în final şi cuvântul fatal: Sfârşit. — Adio, murmură ea aproape imperceptibil. Da, era sfârşitul. Sfârşitul talentului care făcuse din Joseph Knight o minune printre producători, şi sfârşitul pentru covârşitoarea imagine a lui Kate Hamilton pe ecran. Publicul admirator n-avea să-i mai vadă niciodată. Sfârşitul speranţei? Poate că da. Dar nu şi sfârşitul iubirii, deşi... Treptat sala începu să se golească. Oamenii plecau încet, în tăcere, copleşiţi parcă de vraja filmului. Dar tânăra nu se mişca. Pentru mulţimea care se scurgea afară din sala de cinematograf, filmul văzut însemnase o operă de artă. O mare operă, care atrăsese un număr mai impresionant de spectatori decât oricare alt film. Nimeni nu se putea sustrage acestei atracţii. Filmul părea să conţină un adevăr care le hrănea simţul propriei identităţi mai mult ca oricând, în acest anume moment al istoriei naţiunii. Pentru tânăra care rămăsese însă ţintuită în întunericul sălii, era mai mult decât un film. Era propriul şi ultimul ei bun rămas. Nu plângea. Nu-i mai rămăseseră lacrimi de risipit. Îi răsunau încă în urechi cuvintele rostite cu câteva momente în urmă pe ecran. Cuvinte care păreau să-i istorisească întreaga poveste, mai bine decât propria ei memorie: „De parcă fără să-mi dau seama, am săvârşit un păcat pentru care sunt pedepsită prin plecarea ta... Ăsta-i păcatul pentru care trebuie să plătesc..." Nici unul din cei ce părăsiseră sala nu-i aruncase vreo privire. Atenţia lor era distrasă. Şi acesta era rolul filmelor. Să distragă ochiul de la real, de la ce se întâmplă în imediata apropiere, şi să-l fixeze pe ireal, pe iluzie. Ea ştia prea bine că iluzia poate fi şi poarta către nimicnicie şi către distrugere. Dar abia acum îşi dădea seama că poate fi şi unica poartă către adevărul cel mai adânc al inimii. Joseph Knight o învăţase acest lucru. Poate că, medita ea cu tristeţe, mai exista un motiv pentru care nimeni n-ar fi putut-o recunoaşte astăzi. Şi anume, ea nu mai era aceeaşi şi niciodată nu avea să mai fie. Timpul şi destinul o schimbaseră, dezrădăcinând-o dintr-un trecut pe care odinioară îl luase de bun, Şi apoi nimicindu-i viitorul pe care-l privise ca pe un vis fermecat. Un sfârşit potrivit, se gândi ea. O cortină care cade. Şi în spatele cortinei, ochii care continuă să privească, în durerea lor eternă, şi cu nesfârşită, infinită iubire. Ochii care nu privesc la ea, nici la această sală, nici la această zi, ci la Joseph Knight. Ochii care nu se vor stinge, iubirea care nu va pieri. ,Acesta să fi fost cuvântul pe care l-am auzit în acea primă zi? Atunci când întregul meu trecut a fost anihilat de chipul tău şi când viitorul s-a deschis brusc în faţa mea ca un paradis? Ăsta să fi fost cuvântul pe care l-am auzit? Adio..." Atunci să fie şi epitaful ei. Eroina de pe ecran, o iluzie adusă la viaţă numai prin impresia pe care filmul o creează asupra inimii, rostise acest lucru mai bine decât l-ar putea ea rosti vreodată. Odată cu ivirea zorilor iubirii se năluceşte şi sfârşitul care te sfâşie, despărţirea finală, răspândindu-şi umbra peste orice bucurie şi ascunzând vederii, până când e prea târziu, ceea ce urmează să vină. „Adio..."     PARTEA ÎNTÂI     CAPITOLUL 1   Cu şaptesprezece ani în urmă 19 septembrie, 1930   Kate Hamilton avea unsprezece ani. Stătea în întunericul sălii de cinematograf, cu ochii fixaţi pe ecran. Uitase de propria-i viaţă. După cum uitase de orăşelul din California în care se afla acest cinematograf şi de casa în care locuia cu mama ei şi cu tatăl vitreg. Uitase şi de colegii ei de şcoală, de amintirile ei, de grijile şi de nemulţumirile ei. Sala de cinematograf era un liman exotic pentru ea, un loc cald şi miraculos în care visurile se prefăceau în realitate. Fiecare aspect, oricât de mărunt, al acestei experienţe căpăta un farmec special — aromă de bomboane, mirosul de fum de ţigări venit dinspre locurile fumătorilor din fundul sălii, scaunul cu arcuri rupte pe care stătea, glasul câte unui copil care îi cerea mamei să-i dea puţină apă sau să-l ducă la closet. Toropeala spectatorilor, felul languros în care sorbeau filmul şi, mai presus de toate, întunericul tainic al sălii, alcătuiau pentru Kate o atmosferă de pură magie. Şi miezul acestui liman misterios era cel la care Kate Privea pierită: figura de pe ecran. Era o fetiţă. Se numea Eve Sinclair. Unul din cei mai celebri copii-minune de la Hollywood. Filmul de azi o prezenta în cel mai recent dintre rolurile ei, o dramă de epocă, dinainte de război, în care Eve juca rolul unei fiice adorabile, ce salvează plantaţia părinţilor ei, ba chiar şi căsnicia lor care începuse să se clatine. Kate nu urmărea povestea. Văzuse filmul de şapte ori şi aproape că ştia pe de rost dialogurile, ca şi intriga sentimentală, trasă de păr. Kate nu avea ochi decât pentru Eve. Eve era o fetiţă precoce, drăguţă, cu păr negru, lins — vopsit în roşu şi buclat în acest film —, ochi albaştri, limpezi, un umor ştrengăresc şi o prospeţime tipic americană, care furase inimile spectatorilor încă de pe când Eve avea opt ani şi steaua ei începuse să urce ferm pe firmamentul cinematografiei. Kate era căzută în transă. Eve Sinclair era eroina şi idealul ei. Potrivit revistelor pentru fani, Eve locuia împreună cu părinţii ei în Pasadena. Avea un căţel pe care-l chema Muffy şi care dormea noaptea în camera ei. Pasiunile ei erau patinajul şi lectura (Kate făcuse mari economii pentru a-şi cumpăra cărţile despre care se spunea că ar fi favoritele lui Eve: Micuţele femei, Marile speranţe, Rebecca). O altă pasiune a lui Eve era cântatul la flaut. Actorul ei preferat era Clark Gable, de care mărturisise că se îndrăgostise şi cu care visa să facă un film cândva. Speranţa cea mai îndrăgită era să facă o călătorie în Egipt, să vadă Piramidele şi să călărească pe un elefant. Kate cunoştea toate aceste lucruri, aşa cum un cucernic cunoaşte Biblia. Trăia, respira şi visa prin Eve Sinclair. Acasă, în camera ei, ascuns cu grijă de ochii iscoditori ai mamei, se găsea un dosar secret, conţinând sute de fotografii ale lui Eve, cronici şi articole despre ea, precum şi reclamele la toate filmele ei. Kate cunoştea întreaga filmografie a lui Eve, de la comedioarele scurte de început, până la contractul cu Woridwide Pictures, studioul care o transformase într-un star. În primele ei apariţii, Eve interpretase roluri de fetiţă năzdrăvană, care-i fermeca pe cei mari şi care îşi juca pe degete părinţii. Pe măsură ce a crescut şi i s-au lungit picioarele şi mâinile, a vădit o drăgălăşenie specială, pură, strălucitoare şi inteligentă, i s-au creat roluri noi, în care o precoce seriozitate se îmbina cu înfăţişarea ei adorabilă. Roluri în care-şi folosea inteligenţa ascuţită şi infailibilul ei simţ asupra binelui şi răului pentru a aplana conflictele dintre adulţii din jurul ei şi pentru a facilita căsătorii fericite acolo unde scenariştii din Hollywood socoteau necesar. În această perioadă de „timpuri grele" care curând avea să capete numele de „criză", Eve ajunsese să simbolizeze curajul şi ingeniozitatea preadolescenţei, dar şi o profundă calitate morală, un instinct precis pentru ceea ce e drept şi cinstit, comun tuturor rolurilor interpretate de ea şi care îi asigura o certă faimă. Amatorii de filme o identificau cu sinceritatea şi justeţea, dar şi cu frumuseţea. Ceea ce le venea uşor, deoarece îmbinarea dintre ochii ei limpezi şi zâmbetul candid, onest, tenul de perlă şi trupul tânăr şi fraged încarna tot ce îşi poate visa o mamă pentru fiica ei. În timp ce Kate urmărea derularea filmului către sfârşitul ei stereotip, simţea o familiară împunsătură de invidie. Eve era tot ce nu era Kate şi tot ce aceasta ar fi dorit să fie. Eve nu avea asperităţi. Nici un fir de păr care să nu fie la locul lui, nici o stropitură sau o pată pe rochiile ei frumoase, nici un moment de stângăcie, care să-i aducă mustrări de la adulţii din jur. Trupul ei era zvelt, neted, fără acele contururi angulare care le fac pe fetele aflate la pubertate să sufere. În comparaţie cu Eve, Kate nu-şi găsea nici o justificare ca făptură umană. Era zăpăcită, şleampătă, o fată de duzină. Când se privea în oglindă şi îşi vedea părul nisipiu, nasul încă neformat, ochii depărtaţi unul de celălalt, îşi spunea că e o fiinţă încă crudă şi prost formată, care contrasta din toate punctele de vedere cu dulcea, cumintea, Eve Sinclair. Când intra să vadă un film, primele cinci minute erau întunecate de aceste comparaţii dureroase, dar după aceea uita de ea însăşi şi se lăsa întru totul furată de vraja frumuseţii şi farmecului lui Eve, revenind la realitate abia după două ore, la sfârşitul spectacolului. Timp de două preţioase ore cuteza să se identifice cu perfecţiunea zâmbetului strălucitor al lui Eve, cu glasul ei melodios, cu umorul ei ştrengăresc şi — poate că mai important ca orice — cu sfârşitul fericit pe care-l aducea Eve pentru ea, pentru fictiva ei familie şi pentru toţi cei care îşi împleteau viaţa cu a ei în magica lume a ecranului. Filmul se terminase. Era timpul să se ducă acasă. Kate ieşi din strălucirea după-amiezei însorite, clipind des din ochi. În faţa ei se întindea strada principală din Plainfield, California, somnoroasă, leşioasă, demoralizantă, ca toate străzile din orăşelele americane din acele zile. Era un orăşel zăpuşitor, exilat între livezile din Valea Sân Joaquin. Deşi în mintea lui Kate orăşelul părea să fie la o depărtare de mări şi ţări de Hollywood-ul fermecat, în realitate era separat de capitala filmului doar printr-o distanţă de o sută cincizeci de mile. Aceasta era deosebirea dintre geografie şi vis. În centrul orăşelului, câţiva pietoni stăteau proptiţi în faţa vitrinelor prăfuite ale prăvăliilor şi câteva maşini treceau în sus şi-n jos. În această fierbinte după-amiază de sâmbătă, majoritatea oamenilor zăceau pe acasă, fiind prea săraci ca să iasă la cumpărături şi prea obosiţi ca să iasă la distracţii. Kate străbătu cele opt intersecţii până în cartierul sărăcăcios unde locuia cu mama ei. Pe măsură ce se apropia de el, micile vile şi casele răzleţe deveneau tot mai ponosite, mai cenuşii. O liotă de copii se jucau în arşiţă şi se foiau de colo-colo. Foarte puţini dintre ei aveau părinţi care să le poată cumpăra biciclete, aşa încât cei mai mulţi mergeau pe jos. În haine jerpelite. Timpurile grele loviseră în toate direcţiile, dar cel mai mult în cartierele sărace ale oraşelor, unde oamenii găseau greu de lucru chiar şi în timpurile bune. Plutea o atmosferă de oboseală arţăgoasă şi de lehamite. Vraja lui Eve Sinclair şi a lumii ei imaginare începu să se destrame pe măsură ce mohoreala oraşului se lăsa peste simţurile lui Kate. Acest proces treptat de eroziune era partea ultimă şi cea mai tristă a experienţei Eve Sinclair trăită de Kate. O umplea de atâta silă de propria ei existenţă, încât imediat începea să se gândească de unde să mai facă rost de douăzeci şi cinci de cenţi ca să se ducă din nou la cinema şi să vadă iar filmul. În cele din urmă, Kate ajunse acasă. O casă mică, având un singur etaj, cu jaluzele strâmbe, perdele decolorate şi un aer de sărăcie pe care Kate nu-l sesizase în copilărie, dar de care devenise acut conştientă când crescuse mai mare. Intră pe uşa din faţă şi intră în bucătărie. Mama vorbea la telefon cu una din prietenele ei şi, în acelaşi timp, îşi dădea cu ojă pe unghii. Nu-şi ridică privirea ca s-o salute pe Kate. Fetiţa deschise frigiderul şi îşi turnă lapte într-un pahar. Pe urmă dădu să urce în camera ei. Ca să ajungă la scară, trebuia să treacă printr-un living room, cu mobila lui ieftină şi îmbâcsită, perne de mătase imprimate cu poze de la cascada Niagara şi Parcul Yosemite aruncate la întâmplare, cu ferestrele nespălate şi imensul radio consolă. Aparatul de radio era deschis. Se transmitea un meci de fotbal, într-un fotoliu stătea tolănit tatăl ei vitreg, căreia Kate îi spunea în gând Ray. Ca şi maică-sa, Ray nu păru să-i observe intrarea, într-o mână ţinea o sticlă de bere şi în cealaltă o ţigară. Era îmbrăcat, ca întotdeauna, în nişte pantaloni murdari şi un maiou. De fapt, nu era tatăl ei vitreg. Denumirea era un eufemism folosit de mama ei pentru a ascunde faptul că Ray se mutase pur şi simplu în casa lor la scurtă vreme după moartea tatălui lui Kate, un blajin funcţionar de Bancă, decedat în urma unui atac de inimă cu cinci ani în urmă, înainte de a fi împlinit cincizeci de ani. Ray era tânăr, cu cel puţin zece ani mai tânăr decât fusese tatăl adevărat al lui Kate, şi unele femei l-ar fi socotit atrăgător. Avea un trup vânjos, pielea măslinie şi păr negru, lucios. Când se îmbrăca să iasă în oraş cu mama, arăta foarte dichisit. Dar costumele pe care le purta, cravatele viu colorate, pantofii cu vârf ascuţit, pălăriile cu panglică viu colorată vădeau prost gust şi îl defineau ca individul de speţă joasă ce era. Deşi Kate nu avea pentru el nici un pic de admiraţie şi-i vorbea cât mai rar cu putinţă, putea înţelege într-un fel ce-i plăcuse mamei ei la el. Avea un soi de virilitate ostentativă, pe care o punea în valoare cu hainele lui ţipătoare. Într-o tăcere deplină, Kate aproape că se furişă pe scări în camera ei, trăgând uşa după ea. Pereţii cămăruţei erau goi, cu excepţia unui afiş, anunţând un film al lui Eve Sinclair, pe care Kate reuşise , prin multe rugăminţi să-l obţină cu un an în urmă de la un director de cinematograf. Deschise în grabă un sertar şi scoase dosarul cu materialele despre Eve Sinclair. Îşi bău laptele în timp ce se uita pentru a suta oară peste tăieturile din reviste, observând mici detalii din viaţa publică şi privată a lui Eve, pe care le ştia de fapt pe de rost. În cele din urmă, viaţa reală începu să-şi ceară drepturile şi nu o mai putu amâna. Îşi scoase cărţile şi caietele şi se apucă să-şi pregătească lecţiile. A doua zi avea teză la aritmetică, şi mai trebuia să scrie şi o compunere despre cum îşi petrecuse vacanţa de vară, ceea ce o umplea de dezgust. Kate detesta să scrie. Nu avea talent la cuvinte. Acestea i se desprindeau cu stângăcie din condei, ca nişte mici animale pătate de cerneală, străine şi lipsite de noimă. Nu-şi putea transpune sentimentele în cuvinte mai mult decât l-ar fi putut închide pe omul de pe Lună în cutia ei de merinde, în existenţa ei, cuvintele erau total lipsite de însemnătate. Ea trăia doar pentru imagini, pentru impresii. Chiar când se afla alături de cele mai bune prietene ale ei, îşi petrecea o bună parte din timp în tăcere. Acasă, abia dacă deschidea gura. Maică-sa nu avea nevoie de ea şi nu ascundea acest lucru. Irma Hamiiton nu se gândea decât la ea însăşi. Fiica ei era considerată, în cel mai bun caz, o povară şi în cel mai rău caz, o duşmancă. Cât despre Ray, se arătase politicos la început, în primele stadii ale legăturii lui cu Irma, după moartea tatălui lui Kate, aşa cum se arată pretendenţii, întotdeauna politicos faţă de copiii femeilor pe care le vor. Dar niciodată nu fusese interesat de ea ca persoană. Şi, după ce se mutase în casă, nici nu-i mai vorbise. Kate îi încurajase muţenia pentru că îl ura pe Ray. Era soios şi slinos şi mirosea a bere, a sudoare şi a tutun. Şi era puturos. S-ar fi zis că niciodată nu munceşte. Era întotdeauna pe acasă, cu sticla de bere în mână şi tăndălind. Două zile pe săptămână se îmbrăca la ţol festiv şi mergea în oraş pentru „afaceri", cum le numea mama. Dar ceva din încetineala şi langoarea felului de a fi spunea limpede că nu muncea cu adevărat. Mama îl bănuia că se întâlneşte cu alte femei şi adeseori îi făcea scene de gelozie. Cei doi se certau şi pentru bani. Foarte des ajungeau la încăierări sălbatice, aţâţate de obicei de alcool — mama obişnuia să bea gin când îi dădea mâna şi bere în rest — şi Irma striga la el făcându-l „terchea-berchea, bun de nimic" şi „fante de mahala". Uneori ajungeau şi la bătaie, iar Kate, în camera ei de sus, îşi trăgea perna peste cap şi îşi astupa urechile cu palmele. Dar, după aceea, cei doi se împăcau în felul lor acru şi morocănos. Kate îi auzea ducându-se în dormitor, unde încuiau uşa. Urma o lungă tăcere şi apoi zgomote ciudate de arcuri care scârţâie şi gemete femeieşti, care o făceau pe Kate să vrea să fugă de acasă cu orice preţ, să meargă oriunde, numai să scape de acolo. Şi, ori de câte ori voia să uite, Kate se gândea la tatăl ei bun. Îi păstra fotografia în sertar. Uneori se uita la ea minute în şir, studiind faţa blândă, cu ochelari, şi străduindu-se să-şi ad'ucă aminte cum arătase în viaţă. Deşi nu-i putea revedea chipul decât vag, Kate şi-l amintea pe tatăl ei ca pe o prezenţă plăcută, caldă, mângâietoare. Ţinea minte că stătea în braţele lui, în timp ce-şi citea jurnalul. Fusese cam grăsuliu în talie şi Kate îşi aducea aminte că atunci când o strângea îi simţea stomacul umflat presându-i spatele, în timp ce urmărea cu degetele rândurile articolului, murmura cuvintele şi, din când în când, Kate prindea câte o vorbă. Cuvinte ca „ansamblu", „comision", „ordonanţă" îi deveniseră familiare în acele zile, ca nişte jucării străine, pentru cei mari, care nimeriseră în lumea ei. Îi plăcea să le vadă croindu-şi drum de-a lungul coloanelor ziarului. O amuzaseră atât de tare şi creaseră atâta apropiere între ea şi tata, încât, după moartea lui, Kate nu mai avusese inimă să se uite la un ziar. De fapt, poate că această scurtă introducere în lumea cuvintelor, făcută de tatăl ei, o determinase, de la moartea lui, să considere cuvintele atât de străine şi de neprietenoase. După plecarea lui, îşi luase rămas bun de la lumea cuvintelor. Îşi aducea aminte cum tata o îmbăia când era mică, apoi o ajuta să se îmbrace şi o urmărea când îşi rostea rugăciunea de noapte. S-ar fi zis că el îi oferise căldura fizică a unei mame, ştergându-şi lacrimile şi oblojindu-i juliturile şi zgârieturile, în timp ce, în acea perioadă, mama era o prezenţă distantă, parcă lipsită de realitate. Kate ţinea minte cu claritate că, într-o seară, pe când avea trei sau patru ani, alergase goală din baie în living-room. Mama o certase, dar tata o strânsese în braţe şi-i spusese: — Haide, haide, Katie. Ai destul timp să faci striptease mai târziu. Vino să‑ţi punem pijamaua. De când murise tata, nimeni nu-i mai spusese „Katie"! Mama ei aproape că nici nu-i spunea pe nume şi o trata cu o irascibilitate distantă, lipsită de orice dragoste. Mama era absorbită de propria ei persoană, tot timpul sau se farda sau se demachia, îşi punea părul pe bigudiuri, vorbea la telefon sau se ducea undeva. Niciodată nu avea timp pentru Kate. Kate simţise că mariajul dintre mama şi tatăl ei fusese departe de a fi perfect. Rapiditatea cu care Ray îi luase locul tatei sugera că lumea ei dinainte nu fusese chiar atât de fericită şi de sigură pe cât păruse. Acum, privind retrospectiv, Kate îşi dădea seama că mama ei jucase tot timpul teatru alături de tatăl ei. Şi, de îndată ce tata intrase în pământ, o latură a mamei ei, pe care Kate nu o bănuise niciodată, îi copleşise brusc întreaga personalitate. Şi, în acest fel, odată cu moartea tatei Kate îşi pierduse ambii părinţi. Acum, când studia fotografia tatălui ei, constatând cum îi devenea tot mai străină pe măsură ce timpul îi îndepărta şi îi ofilea amintirea, avea senzaţia că priveşte în oglinda propriului ei mister. Pentru că ea însăşi devenea, pe zi ce trece, un glob de cristal tot mai întunecat pe măsură ce creştea, în loc să se înţeleagă mai bine, părea să se înţeleagă tot mai puţin. Şi ăsta era punctul în care intervenea Eve Sinclair. Acolo unde Kate era dezorientată, neformată, Eve era perfectă şi frumoasă. Cât de uşor îi venea lui Kate să dispară în întunericul unui cinematograf şi să petreacă două ore preţioase identificându-se cu Eve, şi nu să rătăcească, derutată, prin lumea exterioară în căutarea propriei ei identităţi! La ora cinci, Kate auzi o bătaie scurtă în uşă şi maică-sa intră fără nici o scuză, privind-o cu răceală. Tatăl tău şi cu mine mâncăm în oraş. „Nu-i tatăl meu", îi răspunse Kate în gând. — Ţi-am lăsat mâncare pe o farfurie în frigider, adăugă mama. Încălzeşte‑ţi-o în cuptor. Kate se uită la mama ei. Avea ochi verzi-cenuşii şi părul de un stacojiu vopsit. Se cam îngrăşase oarecum din cauza berii şi a bomboanelor care-i plăceau, dar avea un aer voluptuos, accentuat de rochiile ei în culori ţipătoare, lipite de sâni şi de şolduri. Îşi ţinea buza de jos mereu răsfrântă, într-o expresie de dispreţ la adresa lumii şi de delăsare în propriile ei plăceri găunoase. Kate îl auzise de o mie de ori pe Ray strigându-i mamei „căţea", şi trebuia să admită că epitetul i se potrivea. Nu răspunse nimic. Ştia că mama şi Ray se duceau la un local unde mâncau grătar de două ori pe săptămână. Copiii nu erau admişi în restaurant. Amândoi mâncau şi beau, ba chiar beau prea mult. Şi aveau să se întoarcă târziu acasă, unde urmau alte băuturi. Kate era încântată că nu trebuia să fie cu ei. Ar fi dorit să-i ştie în oraş întreaga noapte. Mama aruncă o privire plictisită în cameră. — Şi mai fă puţină curăţenie aici, adăugă. Camera asta arată ca devastată de un uragan. Fără o vorbă în plus, închise uşa şi plecă. Kate îşi petrecu întreaga seară străduindu-se, fără mare succes, să se concentreze asupra temelor pentru şcoală şi aruncând pe furiş, din când în când, câte o privire dosarului cu materiale despre Eve Sinclair. Pe la zece seara, când uşa de jos se deschise şi apoi se închise, ea era în pijama. Nimeni nu veni să-i spună noapte bună. După tonul conversaţiei care se purta jos, îşi dădea seama că cei doi băuseră mai mult ca de obicei. În pălăvrăgeala stridentă a mamei răzbătea o notă ameninţătoare, iar răspunsurile lui Ray erau mohorâte. Kate intră în pat. Încercă să nu le mai audă glasurile şi clinchetul gheţii în pahare, gândindu-se la filmul pe care-l văzuse. Şi, pe măsură ce Eve îi acoperea fantezia, lumea reală se retrăgea. Intrase în lumea de pe tărâmurile somnului, când paşii îndepărtaţi ai adulţilor urcând scările îi ajunseră la urechi. Apoi uşa dormitorului deschizându-se şi închizându-se. Pe urmă, în timp ce visele se luptau cu realitatea în mintea ei înceţoşată, urechile îi fură lovite de gemetele înăbuşite şi scârţâiturile arcurilor în ritmul amorului. Erau sunete străine, oribile, de un comic greţos. Era horcăiala unei lumi în care nu se putea închipui trăind, un deşert în care nu putea încolţi viaţa. O clipă, Kate se înfioră. Apoi, cu un efort de voinţă se cufundă şi mai adânc în visul despre casa fericită de pe plantaţie, fetiţa adorabilă în rochia ei albă, părinţii iubitori, peluzele întinse, foşnetul vântului printre copaci. Preţ de un moment unic, Kate se simţi totuna cu Eve Sinclair, se simţi în pielea ei, în cea a personajului pe care-l interpreta, trăind în altă lume, mai bună. Kate adormi.

CAPITOLUL UNU Mulţimea colorată şi zgomotoasă de pe docurile din Prince George Wharf era ca un val de aer proaspăt pentru Amanda Todd, care părăsise atmosfera tristă şi întu- necată a casei sale din San Antonio, Te&as. Era încîntată de muzicalitatea limbii engleze, în amestec cu diverse dialecte, pe care o auzea vorbindu-se în buticurile cu specific euro- pean. în mod normal, ar fi avut destul timp să facă cumpă- rături şi destui bani pentru a-şi satisface toate capriciile. Dar, de trei zile, de cînd tatăl ei fusese înmormîntat, interve- niseră tot felul de încurcături în situatia sa financiară. 9 Amanda lucrase în tipografie, la publicaţia săptămînală pa- tronată de familia sa, dar în testamentul tatălui ei era stipu- lat faptul că nu putea să moştenească compania decît peste doi ani, cînd va împlini douăzeci şi cinci de ani, sau după ce se va mărita. Harrison Todd nu prea avusese vederi moderne cu privire la capacitatea femeilor de a se descurca în afaceri. De fapt, el se înfuriase cumplit cînd Amanda îşi realizase vi- sul, luîndu-şi diploma în contabilitate, dar Josh o pregătise din timp pentru a înfrunta această situaţie. Este vorba de Joshua Cabe Lawson, ultimul asociat al tatălui ei, care o încurajase întotdeauna, chiar în timpul vieţii lui Harrison şi care nici acum nu o părăsise. El îi aran- jase călătoria la Nassau’s Opal Cay, în Bahamas, la o filială a Companiei Lawson Learjets. Astfel, Amanda putea petrece pe insulă o săptămînă întreagă ca să-şi „încarce bateriile“. Tristă şi epuizată, Amanda nu-1 contrazisese. în plus, Josh era executorul testamentar al lui Harrison, ceea ce însemna că viitorul ei financiar se afla pentru moment în mîinile lui. Amanda era sigură că, dacă s-ar fi opus plecării, Josh ar fi avut o mulţime de argumente ca s-o convingă, deoarece era dotat, ca şi ea, cu o voinţă foarte puternică. în ciuda faptului că Josh se luptase întotdeauna pentru cauza ei, în ultimul timp deveniseră un fel de adversari. Lawson Company din San Antonio, Texas, era o compa- nie puternică, care producea computere de toate formele, mărimile si întrebuinţările. Succesul său internaţional îl > > obligase pe Josh, în calitate de preşedinte, să călătorească foarte des. Fratele lui, Brad, era vicepreşedinte al secţiei de marketing şi avea farmecul şi carisma care-i lipseau uneori lui Josh. Brad şi Amanda se cunoşteau din copilărie. Deşi au urmat la şcoli diferite, ei au absolvit acelaşi liceu particular din San Antonio, după care Josh a fost expediat la o academie mili- tară, unde s-a obişnuit cu o disciplină de fier. Acest lucru i-a dat posibilitatea să preia compania tatălui său la numai douăzeci şi patru de ani. După primul an, Josh a reuşit să crească profitul companiei cu cincisprezece la sută. Consiliul de conducere al companiei, deşi la început se arătase ne- încrezător, a devenit aliatul lui Josh, dar încă nu era decis în privinţa atitudinii pe care ar trebui s-o adopte faţă de Brad. Amanda se simţise totdeauna ca o soră pentru Brad, Iar sentimentele ei deveniseră şi mai profunde de la moar- teu bflt rinului Lawson, cu zece ani în urmă. Ea se bucură cîntf tl vfl/u pe Brad aşteptînd-o la Opal Cay, Josh fiind ocupat cu a faccrile, ca de obicei. Josh nu se potoleşte, nu-i aşa ? îl întrebă Amanda pe bărbatul înalt şi bine făcut, în timp ce se plimbau de-a lungul docului din Nassau. îţi dai seama ce-ar face dac-ar fi în si- tuaţia să moară de foame ! Brad chicoti. îşi îndreptă faţa spre briza călduţă şi închise ochii. Asta e ! Banii reprezintă scopul vieţii lui Josh; mai ales de cînd l-a părăsit Terri. Amanda avea o puternică şi neplăcută amintire despre Terri. Nu era fată rea, dar ar fi vrut pentru Josh ceva mai deo- sebit si nu stia de ce, dar era convinsă că Terri nu era deloc o asemenea persoană. Se întoarse spre golf, unde erau acostate cîteva vase de croazieră. Fusese o singură dată pe un vas de croazieră şi tot timpul suferise de rău de mare. De atunci preferase să călătorească cu avionul. Amanda se opri în faţa unei tarabe cu diferite obiecte din paie şi zîmbi fetiţei care o privea timid de lîngă bunica ei. Cît costă ? întrebă ea, arătînd o delicioasă pălărie din cînepă, cu flori purpurii presărate în jurul borului larg. Patru dolari, răspunse fetiţa. Amanda scoase o bancnotă de cinci dolari din buzunarul bermudelor albe şi i-o întinse. Nu, nu, păstrează restul, zise ea, cînd aceasta voi să-i înapoieze un dolar bahamian colorat. Mulţumesc, coniţă, replică fetiţa, rîzînd. îi răsfeţi pe neruşinaţii ăştia de vînzători, protestă Brad. Ai deja un dulap plin cu pălării şi nici măcar nu te-ai tocmit. Dar ştiu cît timp îţi ia să faci o pălărie ca asta sau o geantă. Turiştii se preocupă numai să-şi economisească banii, dar nu-si dau seama cît de mult costă să trăieşti aici sau cît de greu muncesc vînzătorii aceştia ca să-şi cîştige existenţa. Eu îmi dau seama. Ai impresia că un milion de dolari reprezintă un preţ exagerat pentru o vilă cu vedere la plajă, nu-i aşa ? Proprietarii bogaţi care nu locuiesc aici au fixat preţurile băştinaşilor şi i-au dat afară de pe propriul lor pămînt, zise ea, eschivîndu-se. Brad se opri s-o studieze pe Amanda, privind-o prin ochelarii de soare. Era înaltă şi subţire, iar părul lung şi ne- gru îi ajungea pînă la talie; cu ochii ei de un verde pal, nu era chiar o frumuseţe, dar ştia cum să se îmbrace pentru a se pune în valoare. în plus, era caldă şi iubitoare. Dacă tatăl ei n-ar fi fost atît de sever, Amanda, la cei douăzeci şi trei de ani ai ei, ar fi fost probabil de mult măritată şi ar fi avut casa plină de copii. Ne-a părut foarte rău cînd am auzit despre tatăl tău, zise Brad solemn. Cred că ţi-e greu, mai ales că n-ai fraţi... Amanda ridică din umeri. Tatăl meu trecea foarte rar pe-acasă pînă cînd s-a îmbolnăvit. Şi chiar după aceea prefera să stea cu infirmiera, nu cu mine. Ne vedeam numai cînd discutam despre planu- rile mele şi atunci ne certam de fiecare dată. Mi-aduc aminte, chicoti Brad. Harrison voia să te îmbarce pe un vapor de croazieră împreună cu un nou parte- ner de afaceri pe care îl avea, dar tu te-ai dus la colegiu să studiezi contabilitatea. Brusc, Amandei i se făcu frig. A fost prima bătălie pe care-am cîştigat-o în viaţa mea şi încă-i mai simt cicatricele. Dar eram conştientă că, dacă cedam, atunci n-aş mai fi reuşit niciodată să-l înving. Eram candidata numărul unu la postul de a cincea soţie a lui Dell Bartlett. Tremuram numai la gîndul ăsta. Şi eu, deşi nu sînt femeie, mormăi Brad. Ea rîse şi expresia feţei îi redeveni poznaşă şi străluci- toare, asa cum o stia Brad în adolescentă. 7 9                » •                          > Amanda nu fusese apropiată niciodată de tatăl ei, nici măcar după moartea mamei, care-i lăsase lui Harrison o moştenire frumuşică. în ciuda acestui tată tiranic, Amanda » » 7 îşi păstrase de-a lungul anilor unele urme din firea ei inde- pendentă. Dar fusese privată de multe distracţii, deoarece Harrison Todd îşi păzise copila ca pe bijuteriile coroanei. Cînd rîzi, pari o fată răutăcioasă, Amanda, observă Brad pe un ton sec. îţi aminteşti de urîcioasa aia de pisică siameză pe care-o aveai ? Cum aş putea s-o uit ? rîse ea. L-a-mpins pe Josh într-un cactus cu ţepi ascuţiţi! Şi-ai stat o jumătate de oră ca să-i scoţi spinii cu pen- seta, la lumina lanternei, zise Brad zîmbind. Nu putea suferi să fie atins. Nu se apropia nimeni de el în acea perioadă; şcoala militară îl făcuse atît de distant... Numai •v**rie te-a lăsat atunci să-i rezolvi problema. Apoi te-a coi^ d mas- cota lui, iar acum crede că îi aparţii. Nu-i de mine, şefule, chestia asta! zise ea zîmbind. Am mîncat destule mere pădureţe cît a trăit tata, mi-ajunge. Josh este prietenul meu, ca şi tine. Asta e tot. Amanda opri o trăsură trasă de un cal care avea pe cap o pălărie colorată de pai. Ne duci prin Bay Street ? întrebă ea, dînd vizitiului o hîrtie de zece dolari. Mai întrebaţi ? răspunse omul, adresîndu-i un zîmbet de un alb strălucitor. Poftiţi la bord ! Amanda şi Brad urcară în trăsurică, în timp ce vizitiul îşi îndemna calul. Treceau pe lîngă clădiri din secolul al opt- sprezecelea, a căror arhitectonică îţi oprea respiraţia, dar şi pe lîngă bănci şi hoteluri moderne, cu multe etaje. Cum e la slujbă ? Crimă ! exclamă ea. După cum ştii, Todd Gazette era proprietatea mamei, dar tata a folosit-o drept garanţie pentru un împrumut. Cu aceşti bani a cumpărat acţiuni, dar a dat greş. Nu avea deloc simţul afacerilor. Josh zice că are o po- liţă de asigurare cu care va achita totul; eu n-am nici un cuvînt de spus în această problemă, pînă nu fac douăzeci şi cinci de ani sau pînă mă mărit. Se încruntă, gîndindu-se cît de prost decurgea afacerea ei. Ar fi vrut să-i spună lui Josh părerea ei, dar el fusese atît de ocupat, încît nu-1 prinsese nici măcar la telefon. Amanda acceptase să facă această călătorie nu pentru că ar fi avut ne- voie de relaxare, ci pentru că avea ocazia să vorbească cu Josh. Voia să-l facă să înţeleagă că riscă să-şi piardă moşte- nirea dacă nu-i cedează o parte din controlul asupra ziarului. Tatăl tău ar fi trebuit să-l asculte pe Josh şi să nu cumpere acţiunile alea, sublinie Brad. Josh îl avertizase că pentru început nu era indicat să investească în compania ae- riană. Ştiu asta. Chiar dacă tata respecta simţul afacerilor al lui Josh, atunci tot nu l-ar fi ascultat. Amanda zări un gard viu de iasomie albă şi se extazie cînd îi simţi mirosul încîntător. y De fapt, nu prea avea ce pierde, continuă ea. Josh îi salvase o bună parte din investiţii, numai că tata datora fie- care bănuţ pe care-1 avea. Trăia numai din împrumuturi. Si-acum esti nemultumită că te-a lăsat în situatia asta y                       y           y                                    y neclară. Bineînţeles că sînt, replică ea. Dar, dacă pierd vremea gîndindu-mă la asta, nu rezolv nimic. Am totuşi o vilişoară drăguţă la San Antonio şi o slujbă sigură. Cel puţin, adăugă cu un zîmbet trist, cît va mai rezista ziarul. Zilele astea n-a mers prea bine. Brad se abţinu să facă vreun comentariu. N-am fost în stare să dau o şansă acestui ziar, mur- mură ea pentru sine. Sînt convinsă c-ar ieşi ceva din el. Josh este de părere că nu merită, remarcă Brad. El ar prefera să închidă tipografia şi să-l desfiinţeze. Dar se înşală! zise ea plină de patimă. Este numai prost administrat! Este doar... El îşi ridică mîna, cu unghiile foarte îngrijite. Opreşte-te ! Am venit aici să ne bucurăm de peisaj şi de aerul ăsta minunat. închise ochii şi respiră adînc. Uite, încearcă să simţi briza mării, e atît de reconfortant. Toţi banii din lume nu valorează cît aerul curat şi acest pămînt plin de viaţă. Nu te pot contrazice, îl aprobă Amanda. Asta da viaţă î murmură Brad complet relaxat. Nisip, soare şi o companie deosebit de plăcută. Mai dă-le dracului de afaceri. Dacă te-ar auzi frate-tău, te-ar concedia. Josh şi cu mine sîntem singurii care-am rămas din fa- milia Lawson, aşa că n-ar putea s-o facă, chiar dac-ar vrea. Fără să mai vorbim de faptul că sînt un geniu în marketing. Şi eşti şi foarte modest, glumi ea. Eu muncesc, nu sînt ca tine un pierde-vară care are totul de-a gata. Brad încercă să-i atingă pălăria, dar ea se feri rîzînd. Apoi se întinse, mlădioasă, relaxîndu-se şi lăsîndu-se cuprinsă de atmosfera minunată si calmă din Nassau. y Tîrziu, după-amiază, Ted Balmain ajunse la şalupa din port. Dacă Josh Lawson avea nevoie de un om bun la toate, atunci Ted era acela. Fiind indispensabil ca valet, body- guard şi organizator, înaltul şi oacheşul texan avea de fapt funcţia de supraveghetor în Opal Cay, una din cele şapte sute de insule ale lanţului bahamian. > Ted, o să ţi se-nfunde şi ţie într-o bună zi, zise Brad în timp ce o ajuta pe Amanda să se suie pe punte. Asta-i spun şi eu mereu lui Josh, aprobă Ted în glumă. Desfăcu frînghia din jurul pilonului şi porni motorul. Ţineţi-vă bine, am chef să merg cu viteză. O să vomit! îl ameninţă Amanda. Ted îi aruncă o privire dojenitoare. Lăsaţi stomacu-n pace, îi spuse el lui Brad. De fapt, în adîncul sufletului ei, Amanda va fi întotdeauna legată de pămînt. De-asta am şi fost la Nassau. Cînd cutreieri străzile toată ziua, uiţi că de fapt te afli pe insulă. A fost minunat, recunoscu ea. Mulţumesc, Brad. Plăcerea a fost de partea mea, încrezuto ! N-am avut eu grijă de tine întotdeauna ? Da, ca de obicei, zise ea, privindu-1 cu căldură. S-a-ntors Josh, observă Ted, în timp ce încerca să iasă din golf. Inima Amandei începu să bată mai repede. Josh era atît de activ şi plin de viaţă, încît numai simpla lui prezenţă o înviora. Putea s-o întristeze teribil spunîndu-i cuvinte grele, pentru ca două minute mai tîrziu, s-o facă să rîdă. Josh era de fapt fratele mai mare al amîndurora, şi-al lui Brad, şi-al Amandei. Pentru restul lumii el era „Domnul Lawson“, omul care primea oameni de afaceri şi diplomaţi pe iahtul său sau în vila sa din San Antonio sau la Opal Cay. Era dotat cu simţul afacerilor, la fel ca marii magnaţi ai fi- nanţelor de pe Wall Street, şi era multimilionar, deoarece ştia să rişte, ceea ce oamenii slabi ar fi evitat. Uneori trecea peste limitele morale, dar Amanda era singura persoană care îndrăznea să-şi exprime dezaprobarea în asemenea ocazii. în timp ce Harrison Todd o ferise de multe probleme, Josh, din contră, o încurajase pe Amanda să-şi apere propriile convin- geri. Tatăl ei fusese cel mai fericit om atunci cînd ea luptase din răsputeri împotriva lui, iar acum Josh trebuia să suporte consecinţele firii ei bătăioase. în ce stare de spirit se află ? întrebă Brad. A adus cu el o grămadă de oameni. Brad oftă din greu : Ca să se apere, îi spuse Amandei, rînjind. Te-ai gîndit tu bine ! Mă bucur că-şi dă seama cît de periculoasă sînt. Dar nu mă refeream la tine, zise Brad, care ştia că Josh nu fuge niciodată din faţa adversarului, oricare-ar fi acela. Sper că voi doi n-aţi organizat un complot împotriva lui Josh, spuse Ted, pentru că spumega de furie cînd a coborît din avion. încearcă să-şi vîndă noile computere unui arab care-i face zile negre. Să fiu în locul vostru, n-aş spune nimic care l-ar putea supăra. Amanda se gîndi la tipografia ei, iar Brad îşi aminti de ultimele datorii la jocurile de noroc. Amanda îi aruncă o privire lui Brad şi se încruntă cînd îi observă expresia vinovată. îl întrebă apăsat: Brad, ai fost la cazino cumva ? Nu, răspunse el repede, fără s-o privească în ochi. Dar ea mi-1 crezu. Brad nu ştia să mintă şi pe deasupra era pasionat de jocuri. îl văzuse în febra jocului; ar fi fost în stare să cheltuiască oricît, numai să continue. Josh încerca de luni de zile să-l vindece de acest viciu. Dar Brad nu admi- tea că această pasiune este periculoasă, în ciuda faptului că pierduse mii de dolari la o simplă mişcare a ruletei sau prin întoarcerea unei cărţi de joc. Amanda privea spre insuliţă, unde, în garajul etajat, era parcat Lincoln-ul gri al lui Josh, lîngă alte trei maşini de lux. Două şalupe erau ancorate lîngă digul care ducea spre casa albă din piatră. în jurul casei crescuseră multe soiuri de ar- buşti înfloriţi. Opal Cay avea cablu pentru televiziunea prin satelit, era conectat la reţeaua internaţională de telefon şi fax, avea un sistem de computere cu sursă proprie de energie electrică şi cămările îi erau întotdeauna pline. Chiar Amanda, obişnuită cu bogăţia, nu-şi amintea să fi văzut vreodată un loc comparabil cu această proprietate din insulă a lui Josh. Nu-i asa că-i minunat ? întrebă ea. Nu-i aşa că-i scump ? glumi Brad. Ea îi aruncă o privire peste umăr, dîndu-şi într-o parte părul răvăşit de vînt şi zîmbi. Esti cinic. y El ridică din umeri. Poate că sînt. Dar şi Josh ia şi pielea de pe mine. Se aplecă spre parîma şalupei şi-i spuse lui Ted : împinge-o puţin spre pilon, s-o pot lega. Amanda se simţea stînjenită de felul în care era îmbră- cată : în bermude, cu o bluziţă simplă, gri, şi sandale. Brad, cel puţin, purta o pereche de pantaloni albi şi o cămaşă ele- gantă, dar nici unul nu avea haine potrivite pentru a putea apărea printre musafirii lui Josh. Amanda reuşi să vadă capul blond al lui Josh deasupra mulţimii de bărbaţi în costume elegante şi de femei în rochii de gală şi dispăru pe scări, grăbită să se schimbe. Oricine avea privilegiul să primească o invitaţie pe această insulă, trebuia să participe la toate pe- trecerile şi eventualele întîlniri de afaceri. Ai observat soţiile arabului ? şopti Brad, în timp ce urcau în grabă scările. Cîte are ? se interesă ea. Două. Nu te îmbrăca prea sexy, o avertiză el rîzînd cu subînţeles, ca să nu ajungi cumva numărul trei. Ar da-n primire imediat cu mine, replică ea răutăcioasă. Eu am de gînd să devin un gigant în carne şi oase şi nu o soţie uzată. Brad izbucni în rîs, dar Amanda intrase deja în cameră şi închisese usa în urma ei.

Femeia. Avea nevoie de ea... cu disperare. Avea nevoie de ea ca să-l înalţe, să-l ducă departe şi să-l elibereze. Dylan conducea cu precizie, fără nervi, înghiţind distanţele pe autostradă, şi făcînd să fumege şoseaua şi cauciucurile Mustang-ului negru. Vîntul îi flutura părul prin geamul deschis şi îi înţepa faţa cu forţa de furnal a unei veri înnebunite de căldură. De la Chicago, la Lincoln, Nebraska, la Colorado, asfaltul strălucea spre orizont ca umbra unui miraj într-un peisaj. Fără să-şi dezlipească ochii de pe şosea, el ridică la gură o ceaşcă de plastic şi o goli de cafea. Ratase de două ori pînă acum, cînd îşi distrusese acoperirea de funcţionar al FBI, pentru a preveni dezastrul. Ajunsese prea tîrziu, prea încet, sau plonjase mult prea adînc ca să poată ieşi la timp la suprafaţă şi să salveze o viaţă. Dar acum nu va ajunge prea tîrziu ca s-o salveze pe Johanna Lane. Nu se putea întîmpla aşa ceva. Pornise la timp şi trei era numărul lui norocos. O expresie tristă îi apăru pe faţă, expresie pe care nimeni nu o luase vreodată drept zîmbet. Ce ştia el oare despre noroc? El nu avea noroc. în întunericul din faţă, un camion.intră în şosea. Dylan şopti o ocară, mototolind cu pumnul ceaşca goală, înainte de a o arunca pe podea. Tipul trebuia să fi fost orb ca să nu vadă Mus-tang-ul ce venea spre el. Dar şoferul nici măcar nu băgă în viteză cum trebuie, aşa că Dylan îl înjură din nou invocînd o mulţime de sfinţi în zadar şi terminînd cu o jumătate de duzină de sinonime porcoase. Circulaţia în sens invers era aglomerată pe şoseaua cu două benzi din afara oraşului Boulder, dar Dylan nu avea timp şi nu-i rămăsese nimic altceva de pierdut decît pulsul. Apăsînd pînă la fund pedala de acceleraţie, se îndreptă ca un bolid spre camion şi, în ultimul moment, roti volanul trimiţînd Mustang-ul pe sensul opus, luîndu-şi un risc foarte calculat şi un culoar cît se poate de îngust pentru depăşire. Maşinile celelalte se traseră spre marginea drumului. Camionul alunecă în afara şoselei. Nu norocul ci această îndemînare obţinută cu greu îl ajutase pe Dylan să străbată drumurile cu o sută pe oră, drumuri făcute cu camionul, cu un autobuz şi cu două maşini mici. Dar Dylan Jones nu avea noroc. Faptul acesta se adeveri un kilometru mai departe, după mai puţin de un minut de mers. Farurile săgetătoare ale unei maşini de poliţie îi luminau geamul din spate şi oglinda retrovizoare, ca la parada de 4 iulie. Dylan înjură din nou şi apăsă mai tare pe acceleraţie, forţînd maşina să ia o viteză mai mare. Luminile oraşului Boulder erau la distanţă de cîteva secunde. Venise prea de departe, prea repede, drumul fusese prea greu, ca să piardă. Trecu peste primele stopuri din partea de nord a oraşului, ignorînd culoarea roşie. Mustang-ul abia rezistă la virajul de nouăzeci de grade pe care îl făcu. Cauciucurile scîrţîiră şi scoaseră fum pe caldarîmul fierbinte. Şasiul se cutremură. Mişcînd volanul într-o direcţie şi apoi în cealaltă, evită să lovească o maşină de pe banda ce mergea spre est şi trecu printre două vehicule ce se îndreptau spre vest. Maşina de poliţie din spatele lui nu luă virajul şi se opri în mijlocul intersecţiei, cu sirena şi luminile acţionînd din plin, încurcînd şi mai mult  circulaţia. Dylan făcu la stînga, pe prima stradă pe care o văzu, apoi se învîrti pe străzi nebuneşte, parcă la întîmplare, mai mult de doi kilometri. în cele din urmă, încetini şi opri maşina pe o stradă lăturalnică, trăgînd-o între alte două vehicule, o maşină gri, indescriptibilă, şi un camion mijlociu. Seara de vară era liniştită, spre deosebire de bătăile propriei lui inimi. Case de lux se îngră­mădeau în această parte a oraşului. La porţi, erau nişte replici mai mici şi mai plăcute, ale lămpilor de pe stradă, dar interioarele caselor erau întu­necate. Oamenii se duseseră la culcare, în sigu­ranţă, liniştiţi şi fără să bănuiască nimic. El aşteptă un moment, controlînd strada înainte de a trage sacul de molton peste scaunul din faţă şi apoi în poală şi îşi scoase braţul stîng din haină. Sacul era mai greu decît dacă ar fi fost plin cu îmbrăcăminte, greutatea fiind constituită din arme de foc şi muniţie. Era unica protecţie pe care o avea şi i se părea al naibii de neînsemnată în comparaţie cu cea a adversarilor lui. Transpiraţia îi curgea pe o parte a feţei. Spre coada ochiului, umezeala găsi tăietura veche de o zi, care se întindea de la tîmplă pînă la ureche. Picăturile sărate pătrunseră în crestătură, provocîndu-i usturimi la rană. Se şterse cu dosul mîinii, apoi desfăcu sacul de molton. Scoase afară o puşcă cu ţeava scurtă, cu aer comprimat, cu douăsprezece gloanţe, şi îşi trecu peste umăr cureaua acesteia. După ce îşi aşeză puşca, verificîndu-i piedica, îşi băgă din nou braţul pe mîneca hainei. Sacul fu aruncat peste umărul celălalt şi ieşi afară din maşină. Poliţistul stătuse destul timp în spatele lui ca să-i noteze numărul de înmatriculare. Trebuia să-şP abando­neze Mustang-ul. Dar nu conta. Dacă o pierdea pe Johanna Lane, nu-i mai păsa dacă mai apuca sau nu dimineaţa. Cu siguranţă că nu-i păsa dacă îşi pierdea maşina. Se duse la camioneta din faţa lui şi-i încercă uşile, privirea mişcîndu-i-se mereu, urmărind umbrele. Uşa era încuiată. Proprietarul maşinii cenuşii parcate în spatele lui nu fusese la fel de precaut. El pătrunse înăuntru şi rupse sistemul de aprindere cu vîrful puştii. Apoi se puse pe lucru ca să pornească motorul făcînd un contact cu firele. Johanna Lane locuia în Briarwood Court nr. 300 şi Dylan ştia exact unde era Briarwood Court nr. 300 faţă de poziţia lui actuală: două blocuri spre vest şi jumătate de bloc spre nord. Johanna Lane stătea în balconul ei de la etajul trei, care dădea spre stradă. Uşile cu geam erau deschise în spatele ei, permiţîndu-i vîntului de seară să ridice şi să fluture perdelele fine, lungi pînă la podea. La stereo se auzeau Anotimpurile de Vivaldi, notele clasice, clare, cristaline, plutind în aer cu toată puritatea pe care o putea produce cel mai fri aparat. Sistemul stereo era una dintre numeroasele disonanţe din acest apartament cu podea de stejar şi mobile stil art- deco. Se răsuci puţin ca să privească în interior. în sufragerie, o cină neterminată la lumina lumînării, cu paste alfredo şi salată, era aşezată la un capăt al unei mese negre, lăcuită, cu sculpturi complicate. Un şervet de damasc era .mototolit lîngă paharul de cristal încă plin. Ar trebui într-adevăr să mănînce, se gîndi ea, urmărind cum scade flacăra lumînării sau cum se înclină din cauza brizei. Dacă n-avea de gînd să fugă acasă la Chicago, la tatăl ei, ar fi trebuit să mănînce. Iar ea se hotărîse să nu fugă. Fuga însemna fie recunoaşterea vinovăţiei, a unei crime pe care fusese foarte grijulie să nu o comită, fie a unui act de trădare la care nu se gîndise vreodată. Austin Gridgeman venea cu avionul de la Chicago. Cînd a sunat-o, i-a spus că vrea să lucreze ceva în legătură cu o afacere care nu mergea bine la Boulder. Sugerase să iasă un­deva să bea, un pahar sau la o cină tîrzie, ca să poată discuta despre „vremurile trecute", vremuri trecute cînd lucrase pentru el ca cea mai par­ticulară consilieră juridică. Chiar şi numai gîndul la fostul ei serviciu îi provoca ^dureri de cap şi făcea să-i transpire palmele. îşi părăsise slujba şi oraşul Chicago din cauza a ceea ce devenise Austin Bridgeman şi se îndoia că cele patru luni care trecuseră îi schimbaseră caracterul. încet, pentru a se calma, închise ochii şi in­spiră adînc. în cei patru ani cît lucrase pentru Austin, îl văzuse ocolind legea de multe, multe ori, interpretînd-o după voia lui, cu puterea şi banii lui. îl văzuse tîrîndu-se pe burtă ca un şarpe ca să trezească milă, astfel încît să pară un tip candid. îl văzuse dînd glas unor cereri şi pretenţii neruşi­nate faţă de politicieni şi judecători, deopotrivă. Dar nu-l văzuse să încalce o lege pînă în urmă cu două zile, vineri dimineaţă, cînd citise articolul din pagina întîi a ziarului, despre un senator acuzat de trafic de influenţă. Ca şi în cazul celorlalte scandaluri din Congres, ea aruncase la început doar o privire asupra relatării. Apoi, un nume îi atrase privirea, numele unei mici companii par­ticulare din Illinois - Morrow Warner. Traficul de influenţă la care recursese dragul senator mergea mult dincolo de ciolanul la care te puteai aştepta. Se amestecase în politica externă şi în războaiele străine, în problemele privind corporaţiile, moneda străină şi, în special, importurile străine. Presa îl denumise „Filiera mondială", iar toată activitatea lui fusese îndeptată spre umplerea caselor de bani ale lui Morrow Warner. Johanna ştia cine era proprietarul companiei Morrow Warner. Ea mai ştia că nimeni altcineva nu cunoştea asta, pentru că ea ascunsese identitatea proprietarului în kilometri de * documente, ocolind şi ea legea. E o precauţie, spusese Austin, ceva pentru bătrîneţea lui, ceva ce comitetul de directori de la Bridgeman Inc. nu i-ar putea lua. Ziarul de sîmbătă confirmase mai mult decît traficul de influenţă din partea senatorului şi vorbise despre stoarcere de informaţie. Apoi, în acea dimineaţă, ediţia de duminică a ziarului Post citase „surse demne de încredere" ce confirmau stoarcerea de informaţii şi legături cu lumea interlopă, precum şi un posibil amestec într-un asasinat. La două ore după ce citise articolul, Austin o sunase, dorind să o viziteze, personal, chiar în noaptea aceea. Johanna se gîndise să anunţe poliţia, apoi îşi dădu seama că lipsa de raţiune nu era cea mai bună opţiune. Austin nu fusese acuzat de nimic şi a invita pe cineva la cină nu putea fi considerat drept crimă. Oamenii puternici erau ţinte uşoare pentru scandal şi declaraţii. Atît senatorul din Il­linois cît şi Austin Bridgeman erau oameni puter­nici. Ea ştia că nu trebuie să se grăbească să tragă concluzii, sau să creadă tot ce citea în ziare. Totuşi, ar fi dorit ca partenerul ei în avocatură să fi decis să rămînă în Boulder la sfîrşit de săptămînă, măcar de data asta. l-ar fi plăcut să fie cineva cu ea cînd venea Austin, întrucît ea decisese să nu meargă la cină şi la un pahar şi, mai ales, să nu aibă conversaţii despre trecut. Cea mai bună atitudine pe care o putea avea era una de formalism rece şi de discreţie. Cel puţin, aşa se gîndise mai devreme. Acum se lăsase întunericul şi nu mai era sigură. Cu un gest distrat, ea îşi trecu degetele prin păr. La naiba cu Henry, care dispare în fiecare vineri. Ştia că el făcea asta ca să scape de mama lui, dar asta era ridicol pentru un bărbat matur. Nu ştia nici măcar unde se afla. Tot ce ştia era că va fi înapoi luni dimineaţa la ora nouă fix. Te puteai baza pe Henry. Dylan o urmări cu ochii întredeschişi, remar-cîndu-i fiecare linie sinuoasă, fiecare curbă ele- Şi pe Austin te puteai baza, dar nu într-un mod confortabil. Ea lucrase pentru un om puternic. Ştia că puterea corupe; văzuse cu ochii ei cum lucrează corupţia. Asasinat. Era improbabil... dar era oare posibil? îl văzuse pe Austin distrugînd oameni, gîndindu-se mai puţin la asta decît se gîndesc unii la masa de prînz. De cîteva ori, ea îl ajutase. Făcea parte din jocul afacerilor cu miză mare. Cîştigătorul ia totul. învinşii fug ca de dracu'. Ea-nu fugea. Ea ştia cum să se poarte cu Austin. Se întoarse din nou spre stradă. Singura mişcare era o maşină cenuşie care trecea încet prin faţa blocului, căutînd, fără îndoială, un loc de parcare greu de găsit. Ridicîndu-şi bărbia, îşi clătină capul într-o parte, uşurîndu-şi durerea din muşchii încordaţi de oboseală. Ea continuă mişcarea, ridicîndu-şi părul de pe ceafă ca să lase vîntul serii să sufle pe pielea ei. Era al naibii de cald. Geamantanele ei erau încă împachetate în dormitor. Probabil că ar fi trebuit să fugă. Probabil că ar fi trebuit să fugă ca de iad. gantă. Ea făcea ca simplii jeansi să arate ca nişte pantaloni de comandă şi o cămaşă simplă de mătase, ca o bluză lucrată de mînă, de o mie de dolari. Era chiar Johanna Lane. Clasă înaltă, pură şi dulce, de la coama de păr, blondă de culoarea mierii, pînă la scobitura tălpii piciorului, pe care o văzuse doar în pantofi italieneşti cu toc, moi ca untul. îşi amintea totul despre ea, tot ce văzuse de la distanţă. Băieţii duri ai lui Austin nu aveau permisiunea să fraternizeze cu eşaloanele supe­rioare ale ierarhiei. Se îndoia că Johanna Lane îşi amintea de existenţa lui.. Spera că nu. Asta ar face lucrurile mai dificile pentru el. Deschise sacul de molton şi scoase o rolă lată de leucoplast. Rupse o bucată şi o lipi pe mînerul uşii pasagerului. Restul rolei îl puse în pardesiul lui. Nu avea timp să o convingă cu vorba bună ca să meargă cu jel. Şi nid nu era înclinat să-i dea prea multe explicaţii. îl durea prea tare. Nu dormise de două zile, nu mîncase aproape de tot atîta timp şi sîngera din nou. Simţea umezeala proaspătă alunecîndu-i în partea dreaptă a pieptului. Omorîse un om cu o seară înainte, la Lincoln, dar abia după ce afurisitul îl tăiase. Pleacă. Pleacă atît timp cît mai poţi, îi şoptea conştiinţa. Apoi îşi aminti că nu avea conştiinţă. Omorîse un bărbat la Lincoln ca să salveze o viaţă fără valoare - a sa proprie - şi poate una care valora cu mult mai mult, a lui Johanna Lane. Se întoarse şi, cu o lovitură rapidă cu puşca, sparse becul de pe tavanul maşinii. Ultimul lucru de care avea nevoie era un semnal de bun venit cînd avea să o aducă afară. Johanna închise şi încuie uşile de sticlă, apoi trase draperiile. îşi împachetase valizele din instinct şi, cu cît se făcea mai tîrziu, cu atît i se părea mai raţional acest instinct. Dacă se grăbea, încă mai putea prinde un zbor spre Chicago. De îndată ce avea să fie în siguranţă în casa cea mare a părinţilor ei, Austin Bridgeman va părea mai uşor de manevrat. Şi îi venise în gînd nu o dată că, pînă la urmă, va avea nevoie de un avocat bun. întîmplător, tatăl ei eră cel mai bun. în baie, îşi aruncă periuţa de dinţi, pieptenele şi trusa de machiaj într-o mică geantă. înainte de a băga în ea şi tubul de aspirine, luă două pastile în mînă, apoi o a treia. Se va dovedi cu siguranţă a fi o noapte de trei aspirine. înghiţi pastilele cu un pahar de apă. Căldura fusese apăsătoare. Toată ziua, şi nici măcar noaptea, temperatura record nu scăzuse. Un zgomot în camera de zi o făcu să mişte capul. închise apa şi ascultă din nou, concen-trîndu-se, încercînd să audă, în ciuda bătăilor bruşte ale inimii şi a valului de adrenalină care îi alerga prin corp. Nemaiauzind nici un sunet, se forţă să se relaxeze suficient ca să poată gîndi. Primul gînd a fost să găsească ceva cu ce să se apere,' şi apucă cea mai lungă pilă de unghii, cel mai periculos obiect pe care îl putu găsi în toată afurisita aia de baie. îşi spuse că reacţiona prea agresiv, dar degetele ei cuprinseră şi se strînseră în jurul pilei, de parcă aceasta ar fi fost un cuţit. Ieşi încet în hol, ascultînd. Dacă ceva i-ar fi părut suspect în apartament, s-ar fi strecurat pe uşa din faţă şi ar fi plecat. Nu voia să rişte. Dacă Austin trimisese pe cineva în locul lui, cineva care nu suna la uşă şi nu folosea intrarea din faţă, atunci avea nevoie de protecţie. Ajunse la arcada care lega holul şi camera de zi şi se uită după colţ. - Ahh! Pila căzu pe podea, scăpată din dege­tele amorţite de o lovitură rapidă, bine plasată. Următorul ţipăt fu înăbuşit de o mînă mare, puter­nică. Un braţ şi mai puternic îi înconjură mijlocul, strivind-o de trupul atacatorului. - Mă numesc Dylan, Dylan Jones, îi şopti la ureche o voce aspră. Am fost de toate la viaţa mea, dar violator nu. Aşa că stai liniştită, că nu vreau să-ţi fac nici un rău. Ea se zbătu violent în braţele lui, dar puterea lui era de neînvins. - Te numeşti Johanna Lane, continuă vocea, iar în urmă cu patru luni ai lucrat pentru Austin Bridgeman. Trebuie să te hotărăşti dacă vrei să cooperezi sau dacă plecăm de aici cu forţa. Johanna rămase nemişcată. Austin trimisese totuşi pe altcineva. Ea închise ochii strîns un moment, teama şi furia faţă de propria ei prostie trecuseră peste ea ca un val. Ar fi trebuit să fugă. - Simţi asta? întrebă cel care o capturase, fără suflu şi cu gravitate. Ceva se împingea în şoldul ei şi ea dădu afirmativ din cap. - E o armă cu douăsprezece focuri şi te ameninţ direct. O să mergem în hol şi la lift şi ieşim pe uşa din faţă. Asta în cazul cînd cooperăm. Dacă nu, folosesc forţa şi ies cu tine în stare de inconştienţă, sau legată, sau ambele. El ridică puşca şi o sprijini de tîmpla ei. Vrei s-o facem cu forţa? Ea clătină din cap încet, o singură dată. A zis că nu voia să-i facă nici un rău; arătase însă clar că ar face-o, dacă ar fi necesar. Era prea speriată ca să creadă prima afirmaţie şi prea speriată ca să nu o creadă pe cea de a doua. - Bun. El se dădu înapoi spre uşă, ţinînd-o strîns lîngă el, în timp ce controla holul. Hai. Se îndreptară spre grupul de ascensoare, trupul lui împingînd-o înainte, din spate, sprijinin-du-i mersul nesigur. Puşca nu era la tîmpla ei. Nu ştia unde era, dar nu se îndoia de prezenţa ei sau de dorinţa lui de a o folosi. Totuşi, ea tot mai voia să ţipe şi să se lupte cu el. O teamă şi mai mare o împiedica însă. Dylan rămase în spatele ei tot drumul acela lung prin coridor, cu "trupul ei lipit de al lui. Rămase în spatele ei în ascensor, strîngînd-o suficient de tare, ca să o facă să ştie că nu va tolera o împotrivire, nici măcar pentru o clipă. El nu teroriza femei, dar era pregătit pentru orice, dacă i-ar fi făcut greutăţi. El îl cunoştea pe Austin Bridgeman şi ştia că nu avea timp să fie drăguţ. Uşile ascensorului se deschiseră în holul mare. Pentru un moment, libertatea era la cinci­sprezece paşi. în clipa următoare însă, dispăru. Un grup de bărbaţi apărură în pata de lumină din faţa intrării în clădire, iar Austin Bridgeman con­ducea grupul. Dylan se repezi la butonul închide uşa, de pe panou, împingînd femeia mai departe de el, într-un colţ al ascensorului. El băga cu o mînă un glonte, în camera încărcătorului puştii, ţinînd-o în dreptul ei şi uitîndu-se trist la ea. Johanna se împinse mai adînc în colţul ascensorului, mărind instinctiv distanţa dintre ea şi bărbatul care se numea Dylan Jones. Nevoia de a ţipa se transformase într-o durere surdă, ce-i palpita în gît. El avea ochi căprui-închis şi stră­lucitori de la adrenalină. Barba nerasă îi înnegrea maxilarul. Părul lui de culoare deschisă era mai lung în spate decît în faţă, iar în faţă îi stătea ridicat, zburlit, sălbatic, la fel ca şi strălucirea din ochii lui. Mercurul urcase pînă ia aproape patruzeci de grade în ziua aceea, dar el avea un pardesiu, un pardesiu căptuşit, pătat cu noroi... sau era sînge? O bluză de bumbac i se mula pe tors, pantalonii negri i se lipeau pe şolduri şi pe picioare. Avea o vînătaie pe o parte a feţei şi o tăietură pe cealaltă. Era musculos şi subţire, dur, dezgolit pînă la bazele puterii. Era mortal. Dylan aştepta, ascultînd şi urmărind-o cum îl analizează şi se sperie şi mai tare. Afară, nu era nimic decît linişte. Iar în interior, nimic decît zgomotul respiraţiei lor. Apoi se auzi zgomotul mecanic al celuilalt ascensor în mişcare. Dylan inspiră ca să se liniştească şi luă degetul de pe butonul închide uşa. Uşile se deschiseră. El ieşi afară, pregătit. Johanna auzi o mişcare, o luptă şi o cădere înăbuşită. Acum era momentul să ţipe, îşi spuse în sinea ei. Dylan Jones nu fusese trimis de Austin. Austin venise personal să discute cu ea. Abia îşi formulase aceste gînduri, cînd fu scoasă din ascensor. Violenţa mişcării îi elimină aerul din plămîni. Viteza cu care o trăgea să traverseze holul, mînia lui care îi strîngea o bucată din bluză, puşca pe care o simţea în coastele ei, o făceau să nu mai poată respira. Ea se împiedică şi el o sprijini împingînd-o tot mereu înainte, făcînd-o să se lupte ca să-şi menţină echilibrul. Cu coada ochiului, văzu trupul prăbuşit al unui bărbat care zăcea lîngă ascensoare. Mai încercă o dată să ţipe, dar, ca şi cum el ar fi ştiut care va fi reacţia ei, îşi luă mîna de pe bluză şi o duse la gîtul ei, apăsîndu-l în semn de avertizare. Ea începu să plîngă şi mîna lui slăbi imediat apăsarea, dar numai o idee. El împinse uşile clădirii cu umărul. O căldură, stătută şi intensă, îi cuprinse. Ea se împiedică din nou pe trepte şi din nou el o ţinu dreaptă aproape luînd-o pe sus. Johanna ştia că acum era momentul să se lupte şi să lovească, să ţipe şi să plîngă, dar Dylan Jones nu-i dădu ocazia. Era maestru în a o ţine aproape, fără să atingă pămîntul şi mişcîndu-se prea repede ca să poată gîndi. Ea reuşi să scoată un geamăt răguşit, dar o nouă apăsare pe coaste cu ţeava puştii îi înăbuşi restul revoltei verbale. Traversară strada, menţinîndu-se în umbra copacilor şi a maşinilor parcate pe ambele părţi ale străzii Briarwood Court. Johanna alesese cartierul acesta pentru eleganţa liniştită a caselor mai vechi şi pentru farmecul arhitectonic al clădirilor cu apartamente. Cu cîte trei blocuri în ambele direcţii, Briarwood Court era un rai al bogăţiei păturii superioare a clasei mijlocii. Ea se simţise întotdeauna în siguranţă şi apărată acolo, pînă în seara aceea.

Umbre din trecut de Ivy Valdes CAPITOLUL I Deseori mă întreb ce s‑ar fi întâmplat dacă nu ne‑am fi oprit la acel hotel anume, dacă nu aș fi văzut întâmplător acea scrisoare cu acel scris familiar – înspăimântător de familiar. Viața mea ar fi mers mai departe fără să știu, fără să suspectez nimic? Zilele s‑ar fi transformat în luni și lunile în ani, în timp ce aș fi rămas într‑o ignoranță binecuvântată? Probabil. Și acum încă, știind ceea ce știu, totul pare atât de imposibil. Dar, pe de altă parte, este dificil să‑ți dai seama că a fost un timp când n‑am bănuit nimic, când nu aveam îndoieli și temeri și neliniști. Mă întreb dacă a fost cumva norocul care ne‑a adus la acel mic hotel din Bavaria? Sau destinul? Nu îndrăznesc să ghicesc. Dar știu că după aceea nimic nu a mai fost la fel. Și totuși n‑am avut presentimentul dezastrului. Un hotel simpatic, într‑un frumos sat bavarez… Cum era să bănuiesc că pentru mine, în spatele fațadei zugrăvite, pândea nenorocirea? Și chiar dacă aș fi bănuit, n‑aș fi putut face nimic, pentru că acesta era singurul hotel și am fost obligați să oprim acolo pentru că eram deja la ananghie. Bucluc pentru care Michael, fiul meu, era responsabil în realitate. — De ce mă învinovățești pe mine? a întrebat Michael, când, mai târziu, i‑am spus asta. Nu m‑am așteptat ca Clive să urce pe munte cu mine. Nu mai e la vârsta asta. — Chiar asta e problema, i‑am zis înfierbântată. Tu l‑ai tachinat și el s‑a ambalat. Așa cum după aceea l‑ai luat peste picior, determinându‑l să alerge cu mașina pe șosea. — Pe cuvânt, mamă! Michael, care avea cincisprezece ani și era sigur pe el, se agita dintr‑un loc în altul, stingherit. Zău, exagerezi. Nu exageram. Și el știa asta. Fusese toată ziua într‑o dispoziție groaznică, care se înrăutățea, și cu chef de ceartă. Deși Michael este singurul meu fiu și înseamnă pentru mine mai mult decât orice pe lume, cu excepția lui Clive, sunt momente când întinde coarda până la a mă face să explodez. Apoi îmi amintesc că este foarte mult și fiul lui Johnny… Moștenise dispoziția foarte schimbătoare a tatălui său, astfel încât farmecul îi alterna cu înfumurări și supărări. Este extrem de imprevizibil. Atât de diferit de Clive, care, în cele douăsprezece luni ale căsătoriei noastre, dovedise temperamentul cel mai constant. Dar în această zi specială, Michael îl scosese pe Clive din răbdări. Și eram supărată. În definitiv, acesta nu era genul de vacanță pe care și‑l dorea Clive. Îmi amintesc de broșurile pe care le adusese acasă. Pliante mari lucioase, care păreau să radieze soare și căldură, care vorbeau de zile tihnite, petrecute navigând sub cer albastru, în jurul insulelor Greciei. — Ce plictiseală! murmurase Michael în timp ce le răsfoia nerăbdător paginile. O să ni se acrească de mare. N‑am putea să mergem undeva în munți – undeva în Bavaria? O spusese la întâmplare. Mai târziu a recunoscut că ar fi putut la fel de ușor să aleagă Austria sau Elveția sau Dolomiții. A fost un ghinion că s‑a întâmplat să pomenească Germania. Arătând mai multă considerație decât merita fiul său vitreg, Clive a amânat pe altă dată ideea unei croaziere. — Mai sunt și alți ani, a spus el, ridicând ușor din umeri a resemnare. Și am sentimentul că Michael își va face curând planurile lui independente de vacanță. Și ai vrea să meargă cu noi, cel puțin în acest an, nu, Linda? Așa că broșurile colorate au fost puse deoparte și am ajuns în Bavaria – toți trei. Dar de când am ajuns acolo, nimic nu ne‑a mers cum trebuie. Ne‑a dat probleme mașina, cerul a fost în cea mai mare parte cenușiu și Michael a stârnit certuri la cea mai mică provocare. — Care‑i rostul acestei deplasări cu mașina dintr‑un loc în altul? tot întreba el. Vreau să merg pe jos. Să urc. Ți‑ar prinde bine, Clive. Se adresa întotdeauna tatălui său vitreg cu numele mic. Hai! Ai fost prea mult timp prizonierul biroului. Ai nevoie de exercițiu.   În acea dimineață anume norii s‑au împrăștiat și, pentru prima oară, am văzut crestele munților, descriind un zigzag pe cer. Soarele ajungea până la pantele mai joase ale munților și brazii înalți aruncau umbre lungi peste pajiști. Plouase în timpul nopții și iarba avea un miros plăcut, dulceag și proaspăt. Florile care creșteau pe marginea drumului își ridicau petalele încă ude și, întrucâtva prematur, pe verandele vilelor din lemn apăruseră umbrele de soare. Dar, când mă gândesc înapoi la acea zi, nu îmi amintesc atât de mult razele de soare de la începutul dimineții, cât furtuna care a venit mai târziu. Și acea așteptare lungă, lungă, în lumea de deasupra norilor, când nerăbdarea s‑a transformat în neliniște… Norii de furtună se adunau deja, când am ajuns la micul local Eibsee, care are forma unei cupe la poalele vârfului Zugspitze, cel mai înalt munte al Germaniei. Michael a coborât din mașină și cu un gest scurt și‑a dat pe spate părul care îi cădea întotdeauna dezordonat peste frunte. Privea în sus la muntele care se profila atât de înalt deasupra noastră. Norii negri îi înconjurau vârful, însă soarele care strălucea în spatele lor lumina crestele, astfel că masa care se învolbura, părea pe alocuri învăluită cu un strat de argint. — Nu îl fotografiezi? l‑am întrebat. Michael n‑a răspuns. Nu cred că mă auzise. Părea pierdut pentru orice cu excepția frumuseții sălbatice a acelor nori prevestitori de furtună, care sporeau dramatismul unui orizont deja dramatic. Îi plăceau munții și crestele lor minunate. Dar, de pe altă parte, lui Johnny îi plăceau… — Hai, a spus Clive, luându‑mă de braț. Să urcăm sus cu trenul. Ne putem întoarce cu cabina. Am părăsit lacul mărginit de copaci și traversând o întindere deschisă de pajiște am ajuns la o stație mică. Când am sosit acolo a apărut unul dintre trenurile cu roți dințate care uruie pe drumul ce duce sus la Zugspitze. Am găsit locuri și curând eram purtați pe panta abruptă, printr‑o pădure de brazi. Lacul verde de jos s‑a zărit numai într‑o licărire scurtă, apoi am tot urcat din ce în ce mai sus, într‑un ritm constant, destul de smucit, la început printr‑o zonă densă de pădure, iar apoi, după ce liziera pădurilor a rămas în urmă, peste un peisaj aspru, pustiu, format din bolovani și pământ sfărâmat. Brusc s‑au aprins luminile și ne‑am cufundat într‑un tunel scobit în inima munților. O veșnicie de tunel. Trenul se târa prin întuneric, ca un ac care își trasa drumul de‑a lungul corpului unui șarpe. Nu era nimic de văzut acum decât vagonul luminat și cei aproape doisprezece oameni care îl umpleau. Mâna lui Clive a atins‑o pe a mea și a apăsat‑o cu blândețe. — Îți place călătoria? a întrebat el. — E o experiență. — Ei bine, mai sunt peste patru mile, așa că așează‑te confortabil, Michael… S‑a aplecat în față. Știi că le‑a trebuit un an și jumătate la o mie de oameni, ca să construiască acest tunel ? L‑am văzut pe Michael că se uită la mâna lui Clive. O apăsa încă pe a mea. Am tras‑o instinctiv. — O risipă de timp și de bani, a spus Michael cu o ridicare din umeri dezinteresată. — Acest tunel! O risipă? În vocea lui Clive s‑a resimțit enervarea. Observase direcția privirii lui Michael și a știut de ce mi‑am retras mâna. Însă e o lucrare minunată de inginerie. — Asta încurajează oamenii să fie leneși. Nu? S‑a uitat sfidător la Clive. Stăm toți aici. Și lăsăm trenul să facă treaba. Numai într‑un mod se poate urca un munte – cu piciorul. — Nu suntem toți sportivi ca tine, i‑am spus repede. Poți să mă imaginezi pe mine urcând acest munte? — Presupun că nu. Însă Clive ar putea sau… În privirea lui cenușie era o licărire provocatoare. Nu, poate că nu. — N‑aș vrea să încerc. Nici tu. Ei, te rog, Michael, nu începe o nouă ceartă. — Cine se ceartă? Am spus numai că a fost o risipă și… — Las‑o baltă, te rog. S‑a refugiat înapoi pe locul lui și s‑a uitat pe fereastră la tunelul negru. La colțurile gurii avea mici riduri și stătea încruntat. Era cu adevărat fiul meu? Uneori mă întrebam! Se schimbase atât de mult în ultimele câteva luni, încât adesea simțeam că găzduiam, hrăneam și culcam un străin. Nu numai manierele i se schimbaseră, ci întreaga atitudine față de viață. La cincisprezece ani era înalt și subțire, rapid în mișcări, cu mici pistrui pe nas și o notă de iritabilitate pe buze. Și era dezordonat în obiceiuri, în privința îmbrăcăminții și indolent cu părul lui. — Totdeauna ai stat după el cu peria de haine? Obișnuia să întrebe Clive, care era extrem de ordonat. Nu poate să aibă grijă de el însuși? Putea, dar n‑o făcea. Haina aruncată la întâmplare pe un scaun… pantofii azvârliți în mijlocul camerei și lăsați ca oricine să se poată împiedica de ei… Tunsul care era fie amânat, fie uitat… Știam că făcea lucrurile astea dinadins. Cu singura intenție de a‑l irita pe Clive. Așa cum începea să enerveze pe cineva, tot așa de neașteptat își manifesta farmecul. Tot așa cum făcea și Johnny… Și mă mai întreb de ce eram supărată pe el. — Ai adormit? Linda? Clive m‑a bătut ușor pe umăr. Coborâm. Până aici merge trenul. Am sărit în sus, speriată brusc și mi‑am luat geanta și haina de ploaie. Stația terminală a căii ferate Zugspitze este într‑adevăr subsolul hotelului Shneefernerhaus. Dar deși eram aproape de creastă, nu ajunsesem de fapt la ea și ieșind afară la lumina zilei am văzut cabina telefericului care în patru minute te transportă până pe vârful muntelui, la o înălțime de aproximativ două mii de picioare. — Vreau să merg sus pe jos. În vocea lui Michael se simțea emoția. Uite, mai sunt și alții care urcă. Te rog, mamă! Urcușul e ușor și nu simt că am realizat nimic dacă nu merg cel puțin o parte pe jos. M‑am uitat nesigură la Clive. Norii erau joși, peste vârful muntelui, depărtându‑se uneori încât pentru un moment creasta se profila pe masa neagră învolburată, apoi se îngrămădeau, încât nu se mai vedea nimic decât cerul amenințător. — Mă duc sus cu el. Clive a sesizat neliniștea mea. Sigur e un restaurant în vârf. Ne aștepți acolo. — Aș prefera să merg singur, a protestat Michael. — De ce? — De‑aia… Oricum, n‑o să reușești. Clive s‑a abținut. — Nu sunt chiar ramolit. Dacă tu poți să urci, atunci pot și eu. Hai! Și înainte de a putea protesta, plecaseră.   Nu știu câte cești de cafea am băut în acel restaurant pe vârful muntelui Zugspitze. Și nici cât am așteptat nu știu. A părut o veșnicie. Era rece acolo sus. Și mohorât. M‑am uitat în jos din cabină, prin ceața care se mișca, la excursioniștii care, uneori câte doi, ocazional grupuri mici, urcau în șir indian pe o potecă care părea îngustă și accidentată. Clive nu era obișnuit să meargă pe un asemenea drum greu. De fapt se ducea peste tot cu mașina și se mișca foarte puțin pe jos. M‑am uitat la acele siluete mici, singuratice cu neliniște. Mersul părea dificil și dacă Clive aluneca sau se lovea… Oh, n‑am să‑l iert niciodată pe fiul ăsta încăpățânat al meu. Abia am ajuns în vârf, când s‑a auzit bubuitul unui tunet, surprinzător de puternic. A reverberat în jurul muntelui, încât ecoul a fost transmis încoace și încolo, dintr‑o parte în alta, până ce aerul a părut că se cutremură. Apoi s‑a văzut un fulger orbitor. M‑am grăbit la restaurant și când am deschis ușa a început și ploaia. Nu câteva picături răzlețe, ci o aversă în toată regula, care a durat și iar a durat… Am comandat prima ceașcă de cafea. Fusesem agitată înainte. Acum eram disperat de neliniștită. Ferestrele se aburiseră, împiedicându‑mă să mai văd lumea cenușie de afară, însă pe deasupra zgomotului vocilor puteam auzi bătaia ploii în geamuri. Din când în când, ușa se deschidea brusc și câte un grup de excursioniști, uzi dar râzând, intrau zgomotoși înăuntru. Nu păreau să arate mai rău după experiența avută. Însă Clive ura totul, acolo afară, în ceață și ploaie. Nu era nici măcar genul căruia îi plăcea să stea în aer liber. De ce nu se putuse Michael mulțumi să ajungă până aici sus, pe calea cea mai ușoară? Și acum furtuna se potolise deja, ploaia slăbise puțin și, în cele din urmă, prin ferestrele aburite, am văzut razele soarelui pătrunzând printre nori. Era o priveliște minunată. Viața și căldura se prelingeau înapoi și acest loc înalt, care păruse atât de mohorât, căpătase pe neașteptate o frumusețe proprie. Am părăsit restaurantul și urcând câteva trepte am ajuns la o platformă care era într‑adevăr o terasă, numai că azi nu aveau scaune pe ea și nici oameni care să se bronzeze la micuțul soare prețios. Ceața cenușie se dispersa repede și, deși zăbovea mai jos, aici sus cerul era albastru. Pentru prima oară am văzut crucea aurie care marca punctul cel mai înalt de pe Zugspitze și, dincolo de el, deasupra unei mări de nori, era o panoramă magnifică de creste muntoase, unele acoperite de zăpadă. Încă nici un semn de viață de la Clive sau Michael. M‑am întors la restaurant și am mai comandat cafea. După o jumătate de oră a intrat Clive. Era singur. A stat un moment în ușă, răsuflând din greu. Restaurantul era aglomerat și la început nu m‑a văzut. Cei mai mulți excursioniști, deși uzi, păreau bine dispuși. Nu însă și Clive. Corpul lui înalt, subțire, era ușor încovoiat și ceva în atitudinea lui exprima deprimare. I‑am făcut semn cu mâna. Și‑a scos mantaua de ploaie, a scuturat‑o și apoi și‑a făcut drum prin mulțimea zgomotoasă care sporovăia, spre masa mea. — Unde‑i Michael? — Nu te îngrijora! Nu l‑am pierdut pe fiul ăsta al tău. În vocea lui am detectat o notă ușoară care suna în mod suspicios a regret. Nemulțumit cu greul de parcă a trebuit să se ducă până la capăt. Sus la o cruce sau altceva, care marchează vârful. S‑a așezat greoi. Am turnat niște cafea în ceașca mea și am împins‑o spre el. Arăta obosit. Și ud. Și nefericit. Pelerina ușoară îi protejase haina dar pantalonii umezi i se lipeau neplăcut de picioare. Părul, de obicei bine periat și uns, i se răvășise și pe figură avea o împroșcătură de noroi. Șezând acolo, în hainele acelea mototolite, arăta diferit față de Clive Petterson, care, ordonat și aranjat, pornea în fiecare dimineață la biroul lui din City. — Aveam nevoie de așa ceva! A băut ceașca aproape dintr‑o înghițitură și a împins‑o înapoi ca să i‑o umplu din nou. Te apucă setea până ajungi aici sus. — N‑ar fi trebuit să te încumeți, i‑am reproșat eu. Michael e obișnuit cu excursii lungi, dar tu nu ești. S‑a uitat brusc în sus. — Și am aproape cincizeci. Asta vrei să spui? — Nu exact, dar e adevărat. Am râs. Și tu, și automobilul tău sunteți niște tovarăși așa buni, încât nu este obișnuit nici un exercițiu mai serios. — Linda, nu începe! Pumnul i s‑a încleștat. Am obosit să‑l tot aud pe Michael insinuând tot timpul că sunt un „fost", dar, te rog – nu și tu. Își ieșise din fire. Pentru prima oară de când eram căsătoriți se referise la Michael ca „acest fiu al tău". La colțul buzelor avea riduri neobișnuite și vocea, scăzută până la șoaptă, era ursuză. Am pus încet jos cana cu cafea. — Ce mai spunea Michael? — Nimic. Cu excepția că ar fi mers mai repede dacă era singur. — E o nesăbuință din partea lui. Și o impolitețe. — Dar se întâmplă că e adevărat. Știi, Linda… A surâs cu subînțeles. M‑am cam făcut de râs. Nu mi‑a plăcut niciodată înălțimea, mai ales pe ceață și ploaie… da, e posibil să fii ajutat pe pante relativ ușoare, de un adolescent – mai ales când știi că te disprețuiește deja. Am inspirat adânc. Brusc am fost conștientă de zgomotul din restaurant, de clinchetul paharelor și discuțiile care se desfășurau în diverse limbi. Și pe deasupra zgomotului, ecoul acelui cuvânt – dispreț. — Vorbești serios? l‑am întrebat. — Nu o spune în cuvinte. Dar știu ce simte. Și știi și tu. N‑am nici o șansă, nu? Vreau să spun, tatăl lui fiind genul de om care era… Băieții totdeauna admiră tipul atletic, aventuros. Crede că ai fi putut să găsești ceva mai bun. Și e adevărat. S‑a aplecat spre mine. Te‑ai fi putut căsători cu cineva de vârsta ta – cu cineva mai aproape de Johnny. Johnny! Nu știa… nu avea nici un motiv să bănuiască cum fusese viața mea cu Johnny. Și nu puteam să‑i spun. N‑ar fi fost cinstit pentru Michael. — Poate, i‑am spus cu delicatețe. Însă s‑a întâmplat să mă îndrăgostesc de tine. — Ăsta a fost norocul meu. Ochii lui, vicleni și iscoditori, mă priveau atent. Adeseori mă întreb ce am făcut ca să merit fericirea pe care mi‑ai adus‑o. — Clive… Îmi căutam cuvintele. Te rog nu mă aureola. Nu mi se potrivește și dacă ți‑ai da seama cum… Un scaun a hârâit pe podea și ridicând privirea l‑am văzut pe Michael șezând la masa noastră. Nici unul dintre noi nu‑l auzise intrând. Clive și‑a îndreptat umerii și linii mici, de supărare, i‑au încrețit din nou fruntea. — S‑a descurcat bine, a spus Michael arătând cu capul spre tatăl lui vitreg și servindu‑se cu cafea în același timp. Nu ți‑a plăcut, nu, Clive? Oh, a fost grozav acolo afară, mamă. Pot înțelege de ce tatăl meu iubea atât de mult munții.   La întoarcere Clive a vorbit puțin. Cabina trecea peste pilonii care stăteau, țanțoși ca niște giganți, coborând pe versantul muntelui, legănându‑se de pe vârful Zugspitze până la Eibsee, unde lăsasem mașina, și curând am fost din nou pe șosea. Soarele pătrunsese prin ceață, însă străzile erau încă ude. Clive se îndrepta spre Garmisch‑Partenkirchen, unde trebuia să înnoptăm. — De ce trebuie să stăm în oraș? a întrebat Michael, de pe bancheta din spate. N‑am putea sta undeva, în afara orașului? — Mamei tale îi plac hotelurile confortabile. În vocea lui Clive se strecurase o notă de iritare. Nu pot s‑o las să se chinuiască oriunde. — Uf! Ce locuri! cu armături de crom și chelneri servili. Ei poftim… Michael îmi suflă în ceafă. De ce alergi atât de repede, Clive? De ce te grăbești? — Nu‑mi plac hainele ude. Clive ținea mâna strâns pe volan. Am simțit o senzație de tensiune. Făcea pe grozavul. Nu era nici o îndoială în privința asta. Să se grozăvească în propria mașină, față de fiul său vitreg, dovedind că cel puțin aici stăpânea complet situația. Mi‑am luat privirea de la priveliște și mi‑am ațintit‑o asupra feței concentrate a lui Clive. — E nevoie să mergem atât de repede? am întrebat. — Nu‑ți face griji, mamă. Lui Michael îi plăcea călătoria. Automobilul ăsta vechi nu e capabil să întreacă vreun record. Sau e? Pentru că în timp ce Michael vorbea, Clive accelera. Dă‑i înainte! Mai repede! Ce plăcut e. M‑am lăsat pe spate în scaun și cu ochii pe jumătate închiși, m‑am relaxat. Clive era un conducător bun și șoseaua era aproape goală. De o parte și de alta se întindeau câmpuri până la poalele munților; erau case izolate și acum ne apropiam de sat. Am zărit în trecere o biserică cu o cupolă în formă de ceapă și, dincolo de ea, un grup de case. Șoseaua făcea o curbă și pe neașteptate am văzut o căruță încărcată cu fân apărând la o răspântie. Clive a făcut o mișcare laterală. Am fost aruncată în ușă. S‑au auzit scrâșnetele frânei apoi o bufnitură, în timp ce mașina a aterizat pe câmp, cu o aripă îndoită într‑un pom. — Mamă, ești bine? Am clipit, apoi am dat din cap. Când m‑am redresat l‑am văzut pe Clive. Era încovoiat pe volan. — Nu‑i nimic. Când mi‑am pus brațul în jurul lui a ridicat capul. Culoarea i se scursese din obraji și își apăsa mâna pe piept. Am văzut căruța venind și apoi – trebuie că mi‑am pierdut cunoștința. — S‑a lovit? a întrebat Michael, care coborâse din mașină și avea ușa deschisă. — Nu mai face zarvă… Clive se lupta să stea drept. – Dacă m‑aș putea odihni puțin, am putea merge mai departe. M‑am uitat neliniștită în jur. Bătrânul care conducea căruța se uita peste umărul lui Michael, clătinând din cap și murmurând ceva despre „străinii ăștia". O femeie ieșise dintr‑o casă apropiată și, ceva mai departe, pe șosea, am văzut atârnând afară firma aurită a ceea ce părea a fi un hotel. — O să stăm aici în noaptea asta, i‑am spus lui Clive. Poți să mergi cam două sute de metri? El a dat din cap. A ieșit încet din mașină și Michael, punându‑i o mână pe sub braț, l‑a ajutat să meargă pe șosea. Așa că, din întâmplare, am ajuns la Hotelul Anna‑Maria. Și, deși nu aveam nevoie să suspectez ceva în acel moment, odată ce am trecut pragul, nimic nu a mai fost exact la fel cum fusese înainte.

CAPITOLUL I Miss Agnes Mary Emsworth, pe care Diana o numea mai simplu Emmy, nu‑i era o rudă apropiată. Cu toate acestea, pentru Diana, ea reprezenta familia. Toată familia. Amândouă își savurau în liniște micul dejun în acea vineri din luna martie. — Nu lucrezi azi, draga mea? întrebă bătrâna doamnă. Cu câteva luni în urmă, Diana crezuse că aceasta nu‑și va mai serba niciodată a optzeci și doua aniversare… Privirea ei exprima o mare tandrețe ori de câte ori se punea pe această bătrânică încântătoare care fusese doica mamei ei. Emmy părea să‑și fi recăpătat forțele și culoarea; scăpase în sfârșit de această bronșită sâcâitoare. Totuși, Diana se feri să‑i repete ceea ce‑i spusese toată săptămâna: că prietena ei, Jane Davis, directoarea agenției interimare „Intérims Adaptables”, nu avea nimic de lucru pentru ea, până luni dimineață. — Nu, Emmy, răspunse ea cu blândețe. Ce‑ai avea chef să faci? — Merg la clubul meu în după‑amiaza aceasta. Uf! suspină în sinea ei Diana, ușurată: Emmy nu mai suferea deci de o pierdere de memorie. Își amintise că azi, vineri, trebuia să se întâlnească cu colegele ei, foste dădace și foste guvernante care se adunau săptămânal în jurul unei cești de ceai. — Uitasem, mărturisi Diana, ușor rușinată. Emmy ar fi avut deci tot interesul să se odih‑nească în cursul dimineții… dar pentru nimic în lume Diana nu i‑ar fi dat sfaturi. Căci, în ciuda vârstei avansate și a sănătății ei fragile, Emmy era foarte independentă. — Cred că o să mă apuc de studiile mele de franceză, anunță Diana. Apoi, luând un aer complet nevinovat, ea adăugă: — N‑ai vrea să râmai acasă în dimineața aceasta să mă ajuți, din întâmplare? — Ba da, bineînțeles, draga mea! exclamă bătrâna doamnă cu un surâs călduros. Totuși, înainte de asta, vom goli masa. Ele se ocupau de vase, când Emmy puse din nou întrebarea crucială: — Vei avea de lucru mâine, crezi? Diana accepta deseori să lucreze sâmbăta și uneori chiar duminica. Sfârșitul de lună era greu și acum, că Emmy se simțea bine, ea o prevenise pe Jane că era gata să accepte orice. Din nefericire, agenția interimară era încă la început și lucrările se numărau pe degetele unei mâini. — Nu, Emmy, nu înainte de luni, răspunse ea blând, îndreptându‑se spre etajera unde erau aranjate cărțile de gramatică franceză. Se cufundă, fără să mai aștepte, în lecție, și când ridică capul, după o jumătate de oră, pentru a arunca o privire în direcția bătrânei doamne, un surâs i se întipări pe buze: Emmy ațipise în fotoliul ei. Diana lăsă stiloul. De ce atâtea eforturi? se întrebă ea pentru a nu se știe câta oară. Nu progresa deloc… De altfel, agenția ar fi putut să‑i propună într‑o zi un post de secretară bilingvă. Dacă judeca după situația actuală, era puțin probabil ca lucrul acesta să se întâmple prea curând. Alungând aceste gânduri pesimiste, Diana puse din nou mâna pe stilou. Dar pagina cu vocabularul rămânea cu disperare goală de sens… Își aminti de ziua în care îl anunțase pe tatăl ei că avea de gând să se înscrie la o școală de secretariat. — E inutil! obiectase acesta cu vehemență. De ce să‑ți bați capul să înveți tot felul de lucruri? Nu va trebui să lucrezi niciodată cât voi trăi eu! Era adevărat. Totuși, acum patru ani ea trebuise să pătrundă într‑un birou, care nu era cel al tatălui său… Inima i se strânse de durere, în timp ce‑și amintea acest moment îngrozitor, în care Emmy și ea aflaseră vestea despre accident; părinții Dianei muriseră într‑un accident de cale ferată, în străinătate. Bătrâna guvernantă și micuța orfană se consolaseră atunci una pe alta, în durerea lor. Emmy trăise întotdeauna la ei; tatăl ei o primise cu brațele deschise când se căsătorise cu mama Dianei. Moartea părinților o tulburase enorm pe Diana, dar ea nu era la capătul necazurilor ei. Dacă ar fi trăit tatăl ei, era absolut convinsă că ar fi rezolvat dificultățile ei financiare. El nu ar fi plecat niciodată în concediu fără să ia câteva măsuri de prevedere… Din nefericire, la moartea lui, Diana a descoperit că mica întreprindere de tâmplărie era în pragul falimentului. Ea fusese obligată chiar să vândă casa lor frumoasă pentru a plăti toate datoriile… Având o sănătate mai bună pe vremea aceea, Emmy aprobase ideea Dianei de a se stabili la Londra, unde ofertele de serviciu erau mai numeroase și salariile mai substanțiale. Nici o clipă nu le venise ideea să se despartă. Astfel, ele au sosit în Capitală unde au găsit un mic apartament la parter și unde Diana a ocupat un post de secretară. În primii ani totul a decurs bine. Până în ziua în care Emmy a avut probleme cu sănătatea. La început, patronii Dianei s‑au arătat înțe‑legători: își luase concediu să se ocupe de bătrâna ei doică. Dar trebuind să lipsească o după‑amiază ici, o după‑amiază colo, apoi o zi, apoi două și câteodată mai mult de o săptămână, fata sfârși prin a‑și pierde postul. De mai multe ori i s‑a întâmplat să audă aceeași frază politicoasă, dar fermă: „suntem obligați, din păcate, să vă mulțumim…” Oh! Emmy nu știa nimic. Diana o asigura că ea era cea care‑și părăsea serviciul de bună voie, căci nu‑i mai plăcea ceea ce făcea… Esențialul era s‑o încurajeze pe prietena ei: Emmy se temea de spitale și sanatorii și Diana era ferm hotărâtă să se ocupe personal de ea, până la sfârșit… Asta, nu a împiedicat‑o să fie neliniștită; într‑adevăr, cum să‑și câștige existența dacă ea era concediată o dată la șase luni? Atunci, Diana a întâlnit o fostă colegă de școală, Jane Davis… Jane Dexter, înainte de a face o căsătorie nefericită. Având, ca și ea, douăzeci și doi de ani, Jane părea să aibă, totuși, o anumită experiență de viață. Într‑adevăr, avea deja la activ o căsătorie, un divorț și singura sa bucurie… un băiețel de trei ani, Edward. În fața unei cești de cafea, Jane îi explicase Dianei că fiind lămurită în privința „iubirii”, nu dorea decât să devină o femeie de afaceri. Își investise deja capitalurile în cumpărarea unei agenții de interimariat… — Dar tu? Ce‑ai mai făcut? o întrebase ea apoi. Emmy e bine? Lucrezi? Pe moment, nu, mărturisise Diana, înainte de a‑i descrie situația aproape fără ieșire în care se găsea. Jane se grăbise s‑o angajeze, spre marea ei ușurare și bucurie căci asta era, pentru Diana, soluția ideală! Totuși, începuturile, acestei mici societăți nu erau prea grozave și propunerile erau rare. Oare va avea Diana o altă ofertă de lucru, după săptămâna pe care o va efectua de luni încolo într‑un birou de dactilografiat? Telefonul sună și Emmy se trezi brusc. — Răspund eu, spuse Diana care era deja în picioare. Imediat ce va închide, va merge să‑și facă o cafea. Dar deja, bătrâna doamnă se îndrepta spre bucătărie. Hotărât lucru, Emmy îi ghicea cele mai ascunse gânduri. — Diana? Eu sunt, Jane. Ascultă… Poți merge să livrezi în locul meu o scrisoare la Bambury, te rog? Am primit‑o chiar acum și se pare că este urgentă. Diana se gândi o clipă. Emmy era bine de mai multe săptămâni, ieșea după‑amiază, deci nu trebuia să se neliniștească pentru ea. — Dacă Miss Emsworth este bolnavă, pot s‑o sun pe Myra, adăugă Jane pe un ton, indulgent. — Nu, nu, accept. — Perfect! Te aștept peste o jumătate de oră. Diana se duse după platoul cu cafea și îl puse pe masa joasă din salon. Nu avea prea mult timp s‑o bea dacă voia să fie punctuală la întâlnire… — Era Jane, la telefon. — Ah! Ce mai face băiețelul ei? Nu a mai fost cu el pe la noi de secole! Jane și Edward trecuseră cu o săptămână în urmă dar Diana rămase mută în această privință. — Are trei ani acum, e mare! Emmy, trebuie să plec. Mă întorc odată cu tine diseară. — Cina va fi gata! o asigură bătrâna doamnă, radioasă… Niciodată nu am văzut la un copil, niște ochi albaștri atât de frumoși! Și părul negru! Dar e prea drept… Al tău a fost, întotdeauna ondulat… Ai un păr atât de frumos, Diana… — Nu mai pot să stau, Emmy. Doamna Bricknell vine să te ia? — La ora două. Nu mănânci acasă? — Nu, îmi pare rău. Mănâncă tu ce a mai rămas din puiul de ieri seară, de acord? Emmy încuviință și o conduse până la ușă, cum făcea de fiecare dată.  — Pe curând! spuse Diana înainte de a se grăbi spre mașină. Ajunse la agenție în treizeci și trei de minute fix, după ce primise telefonul Janei. — Nu am avut timp să mă schimb, sunt prezentabilă? — Ca de obicei, răspunse Jane, întinzându‑i un plic lung, maroniu. Am scris totul pe el. Este destul de simplu de fapt. Trebuie să dai această misivă unui oarecare domn Littlejohn. El o așteaptă. — Trebuie să fie importantă, dacă sunt gata să apeleze la serviciile unei agenții ca a noastră ca s‑o primească rapid. Tu știi ce conține? — Oh! Trebuie să fie un document confidențial de care au nevoie pentru o conferință, în după‑amiaza aceasta… Mă întreb dacă ne vor contacta din nou pentru a angaja secretare, într‑una din zilele acestea. A adus‑o un oarecare Townsend și a plătit anticipat, rolul nostru constând, pe moment, în livrarea acestui pachet la termenul prevăzut. — Nu ai nimic pentru mine in afară de postul acela de dactilografă, de luni? — Îmi pare rău, Diana, suspină Jane, s‑ar crede că‑ți subestimezi meritele, dar nu e adevărat, crede‑mă. E atât de greu acum, pentru agenție… — Nu te îngrijora din cauza mea! Totul se va aranja în curând, sunt sigură de asta! — Sper! În ciuda stării mașinii ei, un lux indispensabil, Diana sosi la Bambury într‑un timp record. Pierdu câteva minute să caute hotelul dar, găsindu‑l, își parcă mașina în fața intrării, își luă poșeta și intră în clădire cu un pas suplu și vioi. — Aș vrea să‑l văd pe domnul Littlejohn, vă rog. Recepționara îi indică numărul camerei și se întoarse imediat să răspundă la telefon. Diana ar fi preferat ca domnul Littlejohn în chestiune să coboare să‑și ia comisionul… Dar fără îndoială, conferința începuse deja. La cotitura unui labirint de coridoare, ea descoperi în fine ușa pe care o căuta. Compunându‑și un surâs, respiră adânc și ciocăni în ușă. Îi deschise un om înalt și puternic… Semăna mai mult cu un boxer decât cu un tânăr cadru dinamic… — Domnul Littlejohn? întrebă ea, surâzând… Aduc această scrisoare de la… Nu putu să‑și termine fraza. Necunoscutul își încruntă sprâncenele. Cu o mișcare puternică, o ridică de la sol, o propulsă în cameră și închise ușa în spatele ei. Surâsul Dianei dispăru. Cu gura căscată, îl privi pe omul care o măsura, amenințător. O străbătu un sentiment indescriptibil de panică. I se uscase gâtul… Ce se întâmpla? Ceva nu era în ordine. Nu era deloc în ordine… — Ce… C… — Niciodată nu a spus că va fi o fată! urlă brusc asaltatorul ei. — Eu… eu sunt aici pentru a‑l întâlni pe domnul L… Littlejohn, spuse ea cu un curaj pe care nu‑l simțea, căutând ieșirea. O a doua gorilă își făcu apariția. — Unde e scrisoarea? Paralizată, Diana nu putu scoate o silabă. Se dădu înapoi cu pași mici până la fereastră. — Ce… Vreți să‑mi explicați?… — Ea vrea s‑o facă pe dura, Georges! răcni unul dintre cei doi bărbați. Probabil văzuse prea multe filme cu gangsteri! Dar realitatea crudă o izbi brusc. Ei nu glumeau. Erau serioși, grozav de serioși. Stomacul i se crispă și ea făcu ochii mari, în timp ce ei avansau spre ea. O mână enormă i se puse pe gât… Atunci, slavă domnului, Diana leșină. * * * Începea să‑și vină în fire. Își ridică pleoapele prea grele. Trei bărbați erau prezenți în încăpere, dar ei nu‑i era frică, căci spiritul ei înota încă printre cețurile inconștienței. Nu mai știa unde se află și pentru ce… Cineva îi dădu un pahar cu apă și îi ordonă să înghită o tabletă. Ea ascultă fără să protesteze, pentru că era prea slăbită pentru a‑și pune întrebări. — O să meargă… Va adormi. Vocea era gravă, catifelată, liniștitoare. Diana închise ochii. Să doarmă? Ce bună idee… Să doarmă! Să doarmă! * * * Această durere de cap care‑i făcea tâmplele să‑i zvâcnească… Diana scoase un geamăt și deschise ochii, îi închise, îi deschise din nou… Unde era? Nu știa. În orice caz nu era la ea acasă. Nu era patul ei. Poate avusese un coșmar? Asta ar explica de ce‑i mai era încă frică. Întinse mâna să aprindă veioza, dar nu avea nici o putere. O vânătaie… Avea o vânătaie enormă la braț. Și ea o vedea, ceea ce însemna că încăperea nu era în întuneric, cum crezuse când se trezise… Pe ce era întinsă? Cu vârful degetelor, exploră salteaua. Piele… O canapea de piele? Nici una din cunoștințele ei nu avea o canapea de piele! Ea întoarse capul. O lumină o orbi, obligând‑o să închidă din nou ochii. Așteptă câteva secunde ca durerea pătrunzătoare care‑i străbătea fruntea să se atenueze, apoi își ridică încetișor pleoapele… Un birou… O veioză pusă pe el… Își ținu respirația. O siluetă întunecată, în spatele mesei. Cineva o privise dormind! Îl cunoștea oare pe acest cineva? Un geamăt răgușit îi scăpă fără să vrea și bărbatul o auzi, probabil, în această tăcere. O văzuse cu siguranță mișcându‑și brațul; cu toate acestea el nu se mișcă. Părea absorbit în lectura unui dosar. Fără să‑și scape hârtiile din ochi, spuse: — Ah, Miss Alexander, ești în sfârșit printre noi! Vocea era cea a unui personaj cultivat și curtenitor, dar ea nu se simți deloc în siguranță. — Cine ești? Unde… unde sunt? Amintirile o asaltară brusc și frica îi crescu. Camera de hotel, mâna păroasă… Necunoscutul își strânse documentele și se ridică. Imens! Era gigantic! Era cu siguranță gorila care o trăsese cu forța în camera de hotel! Nu… Se apropia de ea. Era mare, tot atât de mare ca celălalt bărbat, dar mai puțin impozant. Era obosită și nu avea decât o dorință: să doarmă! Nu! Nu era momentul să se lase cuprinsă de somn! Nici măcar nu știa unde se află! Cât putea fi ceasul? De cât timp era aici? Bărbatul se așeză pe un fotoliu lângă ea. — Cine ești? întrebă ea. Privirea Dianei întârzie pe mâinile acestui individ ciudat. Se rănise. Bâtându‑se? Tot ce era posibil, dar ea nu avea putere să reflecteze. Degetele lui, lungi și suple, traduceau o mare sensibilitate. În această privință se înșelase amarnic; doar agresivitatea domina la el; ca dovadă, riposta sa seacă… — Vrei să spui că nu știi cine sunt? Părea convins de contrariu. Perplexă, Diana îl privi cu atenție. Nu… Cu cât îl privea cu atât avea certitudinea că nu l‑a mai văzut niciodată înainte. Avea în jur de treizeci și cinci de ani, își spuse ea. Cu trăsăturile ferme, el părea mai hotărât… O gură severă, una dintre acelea care nu știau să surâdă… O bărbie fermă, pătrată, voluntară, un nas acvilin… Și această privire! În prezent era absolut convinsă că nu l‑a mai văzut niciodată! Lucrase pentru mulți oameni, dar niciodată pentru el. Și‑ar fi amintit ochii aceștia negri, pătrunzători. — Eu… eu nu… te cunosc, se bâlbâi ea, regretând că nu se exprimase cu fermitate. Dar era slăbită, atât de slăbită și atât de vulnerabilă! Această declarație bâlbâită nu trezi nici un comentariu din partea necunoscutului. El se mulțumi să rămână acolo, în fața ei și să‑i studieze fața; ea era, Diana era absolut convinsă, mult mai palidă ca de obicei. Pe moment, totuși, ea era prea obosită pentru a încerca să‑l împiedice. Fără îndoială va sfârși prin a se sătura și a‑i furniza câteva explicații. Totuși, minutele se scurgeau și el nu înceta s‑o privească. …O tresărire de furie puse stăpânire pe tânăra fată; senzația de letargie a cărei victimă era, se risipea. Drept cine se credea el? De ce se distra trimîțându‑și gorilele? Căci era scris pe fața lui că el era șeful. În ce scop, deci, se distra el trimițându‑și gorilele pe urmele tinerelor femei nevinovate? Diana nu avea o încredere mai mare în el decât în oamenii săi. Își amintea acum, modul în care se aruncaseră asupra ei, amenințători. Cel care o privea acum de sus nu ar fi avut nevoie de ajutorul lor pentru a o brusca, dacă l‑ar fi tentat această idee; ea nu era în stare să se apere! — De… de unde știi cum mă cheamă? întrebă ea după un îndelungat timp de tăcere. În definitiv, nu i se ceruse să‑și dovedească identitatea! — Permisul de conducere era în poșeta du‑mitale, răspunse el sec. Aparent, el nu încerca nici cel mai mic sen‑timent de rușine la gândul că‑i scotocise printre lucruri…! Diana înghiți cu greu. Ce alte informații putuse revela acel document oficial? O simplă scădere i‑ar dezvălui vârsta și… și… O frică intensă îi strânse brusc gâtul… Emmy! Adresa lor era scrisă clar pe această hârtie! Acești trei indivizi erau niște escroci! „Oh, Dumnezeule!” De‑ar lăsa‑o pe Emmy în pace! Diana nu știa ce voiau de la ea, dar… Nu se mai putu abține și puse întrebarea care o tracasa: — Dumneata… Nu ai fost la mine acasă? — Nu văd de ce aș fi făcut‑o, din moment ce ești aici în fața mea, îi răspunse el cu răceală. Dacă cineva e neliniștit din cauza dumitale, va ști probabil unde să te găsească. Ciudată remarcă. În timp ce ea se străduia să‑i descifreze semnificația, el reluă, cu agresivitate: — Adresa menționată în permisul de con‑ducere… acolo trăiești cu Stoddard? Stoddard? Numele acesta nu‑i spunea nimic. Nu întâlnise această persoană niciodată, dar nu lucrul acesta era cel mai important. Esențialul era să se asigure că bandiții nu se apropiaseră de Emmy. — Trăiesc singură, afirmă ea. Mormăitul pe care‑l primi drept răspuns, nu clarifică cu nimic misterul și Diana regretă că‑și menționase casa. În nici un caz nu trebuia să‑i dea impresia că ascundea ceva. Ce proastă era! De ce nu rămăsese mută! Evident, această durere nu o ajuta cu nimic, era incapabilă să gândească coerent… Dorind să schimbe subiectul, se hotărî să‑l provoace. — Este perfect ilegal să… — Ilegal? o întrerupse el cu o voce tranșantă. Și șantajul, ce este? după părerea dumitale… o joacă de adolescente? — Șantajul? Necunoscutul surâse sceptic… nu, cinic, în fața expresiei ei aiurite. — Te bălăcești în situații sordide! strigă el. Nu o fă pe nevinovata cu mine, Miss Alexander. Cunosc bine femeile, să știi. În această privință, ea nu avea nici o îndoială! Aparținea acelei categorii de bărbați seducători care se înconjoară în mod constant de o armată de metrese pulpoase și sofisticate! Totuși, ea se feri să‑și exprime gândurile cu voce tare. Voia să se întoarcă acasă. Voia s‑o găsească pe draga ei Emmy. — Ești băgată în povestea asta până în gât, continuă el, disprețuitor. Numai că, de data aceasta, te‑ai întâlnit cu un bărbat care va avea grijă să te pedepsească așa cum meriți! Inima Dianei se strânse. Era terorizată. De altfel, frica nu o părăsise niciodată, probabil, de la începutul acestei aventuri, exceptând poate când dormea… El vorbea serios, amenințările sale erau pe cât de grave pe atât de sincere. Cum să‑și dovedească nevinovăția, când oboseala începea din nou s‑o copleșească? — Ascultă, domnule… eh… El o privi drept în ochi, dar nu‑și dădu os‑teneala să se prezinte. Diana își umezi buzele. — Ascultă, reluă ea, nu înțeleg nimic din ceea ce se întâmplă aici. Niciodată, în toată viața mea, nu am șantajat pe nimeni! El nu credea nici un cuvânt, era vizibil. Timp de o clipă, Diana se întrebă, ce s‑ar fi putut extorca de la acest bărbat, dar nu era momentul să aprofundeze ancheta, pentru că trebuia să‑și dovedească nevinovăția! — Șantajul, conchise ea, este odios! Este inadmisibil. Ochii săi verzi‑albăstrui se fixaseră asupra lui și ea aștepta să citească în privirea lui vreun semn de indulgență. Expresia răpitorului ei nu se schimbă absolut deloc. — Nu mă crezi, nu‑i așa? — Draga mea, vei sfârși cu siguranță prin a mărturisi adevărul, o anunță el privind‑o de sus. De asta poți fi sigură. O străbătu un fior de teroare. — Dar nu am nimic de spus! strigă ea dis‑perată. Migrena devenise atât de puternică încât abia își amintea de ce se dusese la acel hotel. Cu pleoapele închise, își duse o mână ia tâmple. — Oh, mă doare! gemu ea. Îl auzi mișcându‑se. Deschise ochii din nou și tresări văzându‑l ridicându‑se în fața ei, apoi aplecându‑se. — Nu mă a… atinge! urlă ea, pradă unei spaime indescriptibile. El o contempla, nemișcat, cu buzele strânse, cu un aer sumbru. — Nu mișca, îi ordonă el. Merg să‑ți caut niște tablete. Spre imensa surpriză a Dianei, el plecă. Ea îl ascultă la început dar apoi își dădu seama că nu mai era la hotel ci într‑o casă. Își încreți sprâncenele. De ce nu ceruse el unui servitor să‑i aducă aspirină? „Nu mișca” spusese… Ce nebună era! Pierduse momente prețioase punându‑și întrebări prostești în loc să fugă! Să fugă! Bineînțeles! El lăsase ușa larg deschisă. Cu o mișcare rapidă, fata se sculă și puse picioarele pe pământ. Apoi se ridică, gata să alerge: Totuși, spre marea ei stupefacție și disperare, descoperi că picioarele nu o țineau. Se prăbuși jalnic pe canapea. CAPITOLUL II Străduindu‑se să‑și stăpânească hohotele de plâns, Diana încerca în zadar să se ridice, când necunoscutul năvăli în încăpere. El văzu imediat pateticul rezultat al tentativei sale și‑i aruncă o privire severă. Punând paharul de apă pe care îl ținea în mână, pe birou, veni spre ea. Două brațe solide o apucară și o puseră pe picioare. Diana înghiți în sec, incapabilă să scoată vreun sunet. — Ti‑am spus să nu miști, mormăi el. — Eu… nu pot să merg! explodă ea, îngrozită. De ce? Ce mi‑ai dat? — Nimic, răspunse el laconic. Cel puțin… nu încă… Trebuia să bănuiesc că complicea lui Stoddard este o femeie. Stoddard… Stoddard… Cine era ăsta? — Te‑ai lovit la cap când ai căzut, atunci când ai leșinat, explică el. Ești încă sub efectul medicamentelor administrate de medicul hotelului. Leșinase? Nu‑și mai amintea nimic! După toate, nu era de mirare că i se întâmplase și asta. Probabil că cei trei escroci fuseseră im‑presionați de‑și dăduseră osteneala să cheme pe unu! dintre medici… Își va recăpăta în curând forțele, imediat ce medicamentele își vor pierde efectul soporific. Acest gând o reconfortă, și teroarea sa cedă locul unei mânii surde. — Mă întreb de ce s‑au dus după ajutor, replică ea. Nu credeam că gorilele de această spe… — Gorile? sunt gărzile de corp în care am cea mai mare încredere, o asigură el. — Ha! râse ea. Gărzile de corp se distrează deseori să maltrateze tinere femei nevinovate? — Nu au fost violenți cu dumneata! primiseră ordine precise în acest sens. Țineam să te pedepsesc personal. — Vrei să spui că o să… mă bați? El o privi ironic, înainte de a admite: — Într‑adevăr, asta era intenția mea. — Și… ți‑ai schimbat părerea? — Vrei aspirinele astea, da sau nu? Tăcută, ea le acceptă și bău toată apa. — Ce vei face cu mine, acum? În loc să se așeze din nou în fotoliul său, el se sprijini de birou, cu brațele încrucișate pe piept. Încruntat, o privi o vreme fără să scoată un cuvânt. La capătul nervilor, în pragul isteriei, gata să‑și urle nevinovăția, Diana așteptă continuarea evenimentelor. — Care sunt sugestiile dumitale? Ce‑aș putea face cu complicea unui șantajist? — Eu nu sunt… Ea tăcu; el se agita, agasat și ea înțelese că el nu o va crede niciodată. — Bineînțeles, șantajistul este Stoddard… — Ah! ți‑ai recăpătat memoria, în sfârșit! continuă, te rog! — Ascultă, nu este totuși greșeala mea dacă am un ghemotoc de vată în locul creierului! — Cu alte cuvinte, suferi de amnezie? răspunse el glumeț… — Nu! Anumite imagini sunt foarte clare… de exemplu îmi amintesc perfect că am fost sechestrată într‑o cameră de hotel de două gorile, gata să mă facă zob. Dar… degeaba mă străduiesc, nu știu de ce mă aflam acolo. — Domnul Littlejohn… — Adineauri îmi vorbeai de un anume Stoddard!… Ah, da… Domnul Littlnjohn… Trebuia… Asta e! exclamă ea ușurată Venisem să predau un plic… Ea era atât de liniștită încât reuși să surâdă: nu avea nici un amestec în această treabă de șantaj! Venise din partea agenției pentru a depune o scrisoare pentru domnul Littlejohn. — De ce zâmbești? Pentru că Stoddard trebuia să intre în posesia a douăzeci de mii de lire sterline în dimineața aceasta. Fii liniștită, i‑am pregătit o mică surpriză pe care nu o va uita prea repede. — Surpriză pe care ai de gând să i‑o faci și complicei lui, presupun? replică ea, cu stomacul contractat… Dar eu nu sunt complicea lui Stoddard! Nu‑l cunosc pe omul acesta, nu l‑am întâlnit niciodată! Eu lucrez la „Intérims Adaptables” și cum azi nu aveam de lucru, când un domn… — Cine? Ce? — O să‑ți spun tot, dacă îmi dai voie! protestă ea. Acest domn… Cum se numea el? — Smith, poate? râse el. — Nu, nu era Smith, era… era… Îmi amintesc îndată. — Între timp îți propun să continui minunata dumitale poveste cu zâne. — Acesta este adevărul! Te asigur! Jane Davis, directoarea agenției, mi‑a telefonat azi dimineață. Un bărbat îi lăsase o scrisoare care trebuia transmisă unui oarecare Littlejohn, într‑un hotel din… din Bambury. Eforturile ei nu serveau la nimic, ca dovadă expresia sceptică a interlocutorului său. Pradă unei agitații extreme, ea își dădu pe spate o șuviță de păr negru în timp ce privirea i se opri pe mâneca bluzei sale care era sfâșiată pe o lungime de vreo cincisprezece centimetri. Împietrită ca o statuie, ea contempla dezastrul. — Bineînțeles, ai martori… Ea își înfrână o exclamație de bucurie: într‑o clipă temnicerul său, se va încurca în scuze! — Telefonează la agenție! îl încurajă ea, după ce‑i comunică numărul. Pe de o parte vei descoperi că aceasta există pur și simplu; pe de altă parte, Jane Davis îți va povesti în ce împrejurări m‑a trimis la acel hotel din Bambur! Ea se aștepta ca el să se repeadă în direcția telefonului, dar decepția îi fu cruntă. El nu se clinti nici măcar cu un deget! Entuziasmul ei se evaporă. Cine era bărbatul ăsta? Ce voia de la ea? Ce se întâmpla? — De ce nu o suni? Un surâs îi înflori pe buze… un surâs sinistru și amenințător. — Agenția este deschisă și noaptea? Diana îl privi fără să înțeleagă. Pentru a‑i da o vagă idee despre ce voia să insinueze, el binevoi să‑și consulte ceasul. — Este patru și zece… dimineața, anunță el laconic. Patru și zece dimineața! Biata Emmy! Cu siguranță era bolnavă de spaimă! Emmy… A‑nunțase poliția, care ceruse explicații Janei. Jane vorbise despre Bambury și… Își întrerupse singură șirul gândurilor. În cazul în care poliția nu se pregătea să intervină dintr‑un moment în altul, ea trebuia să‑l convingă pe acest bărbat de nevinovăția ei. Trebuia să se întoarcă neapărat acasă, s‑o liniștească pe Emmy! — Jane cuplează întotdeauna robotul! reluă ea in grabă. Formează numărul pe care ți l‑am dat și înregistrarea îți va da coordonatele Janei Davis. El înălță o sprânceană, ceea ce o forță pe Diana să continue incoerent. — Deseori, dacă ea trebuie să plece, dă adresa mea, sau pe cea a unei colege… Dar… dar sunt sigură că o vei găsi acasă, căci nu a făcut nici o aluzie la eventuale proiecte de… — De ce nu mi‑ai dat de la început numărul ei personal? o întrerupse el, exasperat. — Nu puteam ghici cât e ceasul! De altfel, n‑o să crezi niciodată că există o agenție ca aceasta, dacă nu vei auzi anunțul: „Aici Intérims Adaptables”. — În această privință ai, fără îndoială, dreptate. Pretinzi deci că furnizați funcționari la orice oră din zi și din noapte, nu‑i așa? — Ne mândrim că putem efectua orice lucrare, oriunde și la orice oră, răspunse ea sec, furioasă să constate cât de cinic și disprețuitor era. — După mine, asta înseamnă mai ales, că vă lipsesc comenzile. Orice urmă de batjocură i se ștersese și Diana fixă această privire neagră și pătrunzătoare… Oare o credea el până la urmă? Îi rămânea măcar această speranță. Dacă ea continua să‑i vorbească despre agenție, el va sfârși prin a înțelege că ea nu inventa nimic, nu? El va ridica receptorul și va afla atunci că ea îi spusese adevărul chiar de la început. Jane va confirma… — În acest sezon, e întotdeauna greu! începu ea, agățându‑se de aceste speranțe. — Agenția riscă să dea faliment dacă situația nu se îmbunătățește în scurtă vreme, nu‑i așa? Așa era, dar Diana refuză să mărturisească. — Ei… mai mult sau mai puțin, se bâlbâi ea. În general, Jane își ia toate măsurile de prevedere înainte de a ne trimite la lucru. Nu s‑a prea informat azi, căci pe moment, noi acceptăm orice. Dianei îi părea rău oarecum pentru lipsa ei de menajamente la adresa prietenei sale, dar trebuia să‑l convingă cu orice preț de sinceritatea ei. Această declarație fu urmată de o tăcere de plumb; necunoscutul o contempla, nemișcat, impasibil. Ce traducea această privire, atât de neagră și atât de strălucitoare? — Te rog, telefonează‑i! îl imploră ea. Jane îți va spune… Ea tăcu: el, se deplasase. O senzație de ușurare intensă o invadă: el se îndrepta spre cealaltă parte a biroului și apucă aparatul. Diana surâse… necazurile ei se apropiau de sfârșit. Efectul produs de medicamente începea să dispară. El asculta apelul… Mulțumită Domnului scăpase de pedeapsa pe care el se gândea să i‑o administreze. Ea riscă o nouă ocheadă în direcția lui, dar de data aceasta își încreți fruntea. Înregistrarea robotului continua și el aflase cu siguranță coordonatele Janei Davis, totuși el nu nota nimic pe blocnotesul său! Poate avea o memorie excepțională! Da, cu siguranță asta era! Dar… inima fetei se strânse: el o fixa cu cruzime. — Ce… Ce este? Va scăpa ea vreodată de accentul ăsta temător din voce? El apropie telefonul și i‑l întinse ca să poată auzi cum sună… O dată, de două ori, de trei ori… nici un robot nu întrerupea soneria! — Ai greșit compunând numărul! îl asigură ea. Robotul este mereu cuplat. Mereu! El închise cu o mișcare lentă, prea lentă și prea măsurată, ceea ce o făcu să insiste: — Cu siguranță ai greșit numărul! Jane este neliniștită din cauza lipsei propunerilor; ea nu uită niciodată… — Poate preferi să‑l formezi chiar dumneata, spuse el, cu răceală. Nu te vei supăra dacă te voi supraveghea peste umărul dumitale? Diana nu‑l băgă în seamă. Putea să‑și permită. Nu fu deloc mirată să constate că‑i tremura mâna. Îi trebuia cel puțin o săptămână ca să‑și revină din această oribilă aventură! Data viitoare, când Jane va avea de trimis o scrisoare unui client nu avea decât să i se a‑dreseze Myrei. Myra era călită, ei nu‑i era frică de nimic, era destul de puternică să înfrunte toate obstacolele, chiar pe cele mai neașteptate! O dată, de două ori, de trei… Sunetul răsuna cu cruzime în urechea Dianei… Patru… Cinci… Ea deschise ochii mari, stupefiată… — Cred că am format greșit numărul, bâigui ea. Se pregătea să‑l mai formeze o dată când receptorul îi fu smuls cu brutalitate, aterizând cu un zgomot asurzitor pe birou. — N‑ai greșit nimic! strigă el. Apoi, după ce făcu o pauză imperceptibilă, reluă: — Ei, Miss Alexander? Ce‑o să mai inventezi acum? — Adică cum? — Micuțul dumitale creier diabolic funcționează cu toată viteza și fără oprire. Plănuiești un alt mod de acțiune, presupun? — Eu… nu te‑am mințit! protestă ea, distrusă în fața acestui eșec. Nu înțeleg, cinstit vorbind, nu înțeleg nimic! Agenția joacă un rol preponderent în viața Janei! N‑a putut neglija să… — Te repeți, draga mea, îi răspunse el. — Lasă‑mă să plec, îl imploră ea. Îți promit să lămuresc această problemă. Chiar mâine, Jane o să te sune. Eu… o să‑i spun să vină să discute cu dumneata! — Suntem deja mâine. — Lasă‑mă să plec! îl rugă ea din nou, știind bine că‑și pierdea timpul și energia. Rămase de marmură, niciodată nu va reuși să‑l îmbuneze! îi scăpă un suspin. — Spune‑mi cel puțin unde suntem… — Când vei mărturisi tot. — Dar nu am nimic de… Cuvintele i se stinseră pe buze: era inutil, eforturile ei erau zadarnice. El se săturase de ea și de așa zisele ei minciuni; va fi de neînduplecat! El o disprețuia pentru că o bănuia că a participat la un complot pentru a, câștiga bani cu ușurință. — Ce… ce vei face cu mine? întrebă ea ghicind dinainte că pedeapsa de care credea că scăpase îi va fi aplicată în totalitate. Modul în care necunoscutul o privea, de sus în jos, nu o liniștea deloc. Cu gâtul uscat, ea constată că el se interesa mai ales de partea dezgolită a umărului ei. Tăcerea dura, insuportabilă, când el spuse în fine cu o voce periculos de calmă: — Pentru început, vom merge să ne culcăm. Cu gura căscată, împietrită pe loc, Diana nu putu scoate nici un sunet timp de cel puțin două secunde. Apoi înregistrând șocul acestei noutăți, ea se ghemui pe canapea cât mai departe posibil. — Nu, strigă ea, străduindu‑se în zadar să‑și ascundă bucata de piele dezgolită. Nu… Zări un rânjet necruțător și îl simți ca o insultă! Părea să spună că ea îl dezgusta. În această privință ea avea dreptate, căci el îi confirmă repede bănuielile. — Nu mă voi murdări atingându‑te, Miss Alexander, spuse el cu brutalitate. Apoi, redevenit serios, îi ordonă cu înverșunare: — În picioare! Ea nu‑l atrăgea fizic, i‑o spusese clar, totuși Diana rămase în alertă. — Prefer să rămân aici, replică ea. — Nu sunt un om răbdător, scrâșni el, cu dinții strânși. Diana află în curând că nu avea de ales: ea nu va dormi pe acest divan în seara aceasta… scoase un strigăt de groază în timp ce el o apucă de ambele brațe și o obligă să se ridice. Ea fu atât de surprinsă de vivacitatea gesturilor sale, încât fu incapabilă să se opună. Inima i se zbătea în piept dându‑i reflexe în coaste și ea să lăsă târâtă împotriva voinței ei, spre coridor. El aprinse becul în hol, inundându‑l cu o lumină orbitoare și începu să urce scara. Cu o respirație regulată, abia îngreunată de povara pe care o purta, bărbatul urcă la primul etaj. Diana nu încercă să se apere: trebuia să‑și păstreze energia cu orice preț pentru ultima luptă care se va da în cameră. Căci ea nu avea nici o încredere in promisiunile lui. Cu cotul, el apăsă pe întrerupător și Diana se crispă. Roate ar fi făcut mai bine să încerce o scăpare când încă mai era la parter. Nu… Ar fi fost inutil… El ar fi prins‑o înainte ca ea să facă trei metri. Tremurând, își dădu seama că el se oprise. Ea îi susținu privirea neagră fără să clipească, dar nu citi nici cea mai mică urmă de indulgență. Întorcând capul, văzu patul. La ce bun? suspină ea disperată. Nu‑i folosea la nimic să lupte, căci el ar fi fost mereu învingător. Bineînțeles, în momentul crucial va mușca, va zgâria, îl va lovi cu pumnii, știind că partida era pierdută dinainte. Nu avea altă soluție. Încercase prin toate mijloacele să‑l convingă de nevinovăția ei în această afacere… Ce‑i mai rămânea, acum? Deodată, îi veni ideea că acest individ era o ființă umană cu defectele sale dar și cu câteva calități poate. El avea o oarecare sensibilitate, altfel nu s‑ar fi dus să‑i aducă aspirină niciodată… Acesta să fie răspunsul la problema ei? Trebuia să facă apel la compasiunea lui, la emoția lui? …Crezu că se apropie de ea. Nu avea timp de pierdut cu reflecțiile! — Eu… eu sunt virgină. Această declarație care suna mai curând a implorare, căzu într‑o tăcere de gheață. Diana se forță să‑l privească drept în ochi, fără o singură bătaie de gene, pentru a‑și dovedi sinceritatea. El părea să ezite, dar expresia feței lui era de nepătruns. — Nu țin să fiu primul. Mă vei ierta, sper? Apoi punând‑o pe pământ, fără să‑i lase mâna, îi arătă o ușă. — Baia este acolo. Te aștept aici. Nu trage zăvorul. Învinsă, obosită, Diana pătrunse cuminte în baie și se așeză pe marginea căzii. Trebuia neapărat să conceapă un nou plan de scăpare! Dar era obosită… atât de obosită… Câteva minute mai târziu, după ce și‑a stropit fața cu apă rece, auzi o lovitură seacă în ușă. — E în ordine? — Vin. Prosopul îi căzu din mână și ea se aplecă automat să‑l ridice. Necunoscutul apăru chiar în momentul în care ea aluneca încet pe podea. Totul se învârtea în jurul ei, când obiectele reveniră din nou la poziția orizontală, ea descoperi că era întinsă pe oat. Două mâini eficace îi scoteau pantofii… Ele se pregăteau să‑i descheie cureaua blugilor. — Nu! strigă Diana. — Cum vrei, mormăi el, dând din umeri, după ce se ridică. Te poți descurca singură? — Bineînțeles! — Ți‑e… foame? — Aș vrea mai degrabă sâ ieși de aici. Aș vrea să dorm. Spunând acestea, ea își înfundă capul în pernă. Sperând să‑l facă să înțeleagă că ea dorea să fie lăsată în pace. Tăcerea se prelungi. Doamne! De‑ar pleca, se rugă ea… Nu mai pot. Ea îl auzi mișcându‑se, auzi zgomotul ușii care se deschidea și se închidea. Uf!… Și apoi auzi cheia întorcându‑se în broască. Prizonieră! Era sechestrată de un necunoscut uriaș, arogant și agresiv! Un cinic fără inimă, un bărbat care avea puțin respect pentru femei dar care, cu intermitențe, avusese câteva gesturi de omenie… Un hohot o făcu să se cutremure și cu dosul mâinii își șterse lacrimile care îi alunecau pe obraji. Era epuizată! * * * Când se trezi, era deja în plină zi. Deschise ochii și examină camera cu tavanul înalt, mobilată cu o mobilă veche, șlefuită cu grijă. În‑tr‑o clipă retrăi coșmarul din ajun. De ce nu acționase ea mai bine? S‑a comportat ca o sărmana creatură patetică, fără forță și fără caracter! Slăbiciunea ei se datora fără îndoială medicamentelor administrate de medic. Da, asta era, se încurajă ea. În timp ce o invadau amintirile, fu străbătută de un fior. Îi mărturisise ea oare că era fecioară? El nu crezuse, evident; de altfel el nu se interesa de ea sub acest aspect, și ea ar fi trebuit să‑și cruțe umilința unei astfel de mărturisiri! Bine, în noaptea aceasta avusese o atitudine de școlăriță terorizată. Nu se va mai întâmpla. Azi se simțea mai bine și îi va arăta cine era ea în realitate! Dând la o parte cuvertura, puse piciorul gol pe covor și‑și dădu seama că mai avea blugii și cămașa sfâșiată. Atâta pagubă pentru bluză! Esențialul era să știe dacă, în dimineața aceasta picioarele ei vor accepta s‑o țină… Făcu un pas, apoi doi… Da… Rămânea în echilibru… Medicamentele nu mai produceau nici un efect asupra ei. Ea era din nou Diana Alexander, o tânără femeie solidă și voluntară. Și Emmy? Această bătrânică care trebuise să‑și petreacă singură o seară întreagă! În ce stare o fi după o noapte lungă de groază? Diana hotărî că o va avertiza mai târziu, după ce și‑a făcut toaleta. Ea se refugie în baie, având grijă să fixeze un scaun sub mânerul ușii… în cazul în care temnicerul ei ar încerca să intre fără să fie invitat. Se cufundă într‑o baie caldă, se îmbrăcă, apoi se spălă pe dinți cu o perie nefolosită încă, pe care o găsi în dulăpiorul farmaceutic. Neavând nici un obiect cu care să‑și descurce buclele brune, ea reveni în cameră, fluturând scaunul în fața ei. — Te pregătești să îmblânzești lei în cușca lor? Ea ridică ochii și‑l descoperi pe cel ce o răpise, instalat confortabil într‑un fotoliu în fața patului. — Aveți și piepteni în clădire? îl întrebă ea cu ostilitate. — Ai unul în poșetă, răspunse el, amintindu‑i astfel că scotocise printre lucrurile ei. — Știu, dar cum nu mi‑am recuperat p… Tăcu, căci el îi arătă poșeta cu degetul pe jos, la piciorul patului. — E tot ce ai de făcut aici! Poți ieși, acum! strigă ea, furioasă. Deschise poșeta: plicul pe care i‑l încredințase Jane nu mai era. De fapt, nici nu se aștepta să‑l mai găsească… Restul era la loc, tubul de ruj de buze, portmoneul, stiloul, blocnotesul… pieptenul… Pentru a‑i dovedi acestui individ odios că prezența sa îi era perfect indiferentă, începu să‑și pieptene energic părul. Totuși își dădu seama cât de rău își masca emoția… Tremura ca o frunză… El se sculase, se apropiase și o observa cu atenție fără să spună un cuvânt. Exasperată, ea respiră adânc. Ascultă‑mă bine, domnule… Cât timp te vei distra ținându‑mă aici? — Ce, casa mea nu‑ți place? o ironiză el. Ea îi răspunse, supărată: — Am nevoie de haine curate. — Și eu am nevoie de câteva explicații. Ea era într‑un impas. El era gata să creadă ce era mai rău, s‑o considere un monstru. Cum se putea ea apăra? Ce „explicații” putea să‑i dea în afară de cele pe cale i le dăduse noaptea trecută? Prin ce metodă să‑l convingă că spunea adevărul? Contase pe robotul societății „Intérims Adaptables”… degeaba! De ce? De ce pentru prima oară de când se asociaseră, Jane Davis plecase fără să‑l cupleze? — Deci ai hotărât să nu‑mi destănui nimic, reluă bărbatul, care o măsura de sus în jos, cu o sclipire ironică în ochii lui de culoare închisă. Ei poftim! gândi ea cu amărăciune. Ajunseseră din nou de unde plecaseră. Nu o crezuse în ajun, nu o va crede nici azi. — Mi‑e foame. — În cazul ăsta, avem tot interesul să coborâm în bucătărie, nu‑i așa? răspunse el batjocoritor. Strecurându‑și un braț sub cotul ei, o târî pe culoar fără să‑i lase vreo șansă să‑și schimbe părerea.

CAPITOLUL 1 — Mi-am schimbat părerea. Nu mai vreau să mă mărit! declară tânăra logodnică, proptindu-se de perne. Chloé puse tava pe noptieră. Figura ei nu exprima nici o surpriză. Era obișnuită. — De acord. Dar mai întâi ia-ți micul dejun. Apoi îl vei putea chema pe Tony și să-l anunți că este din nou liber. — Micul dejun!? exclamă Jilly, aruncând spre mătușa ei o privire acuzatoare. Vrei să mă îmbolnăvești! — Hai! Maică-ta s-a căznit să-ți pregătească acest mic dejun. Dacă ai fi văzut-o plângând! Ultimul tău mic dejun ca fată! Costița este exact așa cum îți place. Jilly moștenise de la mama ei, Dorry, caracterul cyclothimic, total imprevizibil. Erau luni de când aștepta această căsătorie, și această panică de ultim moment n-avea nimic uimitor. — Nu-ți bate joc de mine! mormăi Jilly, în timp ce Chloé îi instala pe genunchi tava. Vorbesc serios. Dacă fac o greșeală? Dacă nu va merge? Te asigur, nu pot s-o fac… — Dar îl iubești pe Tony? o întrebă mătușa ei reținându-și un surâs. — Nici nu mai știu cum arată! răspunse Jilly, luându-și mașinal tacâmul. Am o lacună… de memorie. Aplecându-și capul, șuvițele bogate și blonde îi căzură în cascadă în jurul feței. — Toată noaptea m-am gândit ce culoare au ochii lui, reluă ea, pe un ton tragic, înghițind o bucată de costiță. Atâta m-am gândit, încât m-a apucat durerea de cap. — Așa se întâmplă când gândești prea mult, fu de acord Chloé. Uită-te puțin la televizor, asta o să-ți facă bine. Și bea-ți cafeaua cât este caldă. Chloé deschise televizorul așezat în fața patului. O voce energică se auzi imediat, urmată de o față decisă să ofere imaginea bunei dispoziții. — Nu pleca! o rugă Jilly pe Chloé care se îndrepta spre ușă. Nu mă lăsa singură! — Nu pot să rămân multă vreme. Nu-ți imaginezi în ce hal este casa. Mama ta se învârtește pe loc și tatăl tău refuză absolut să poarte melonul. Totuși, tânăra femeie reveni să se așeze pe marginea patului, cu gândul la tot ce-i mai rămânea să facă înainte de plecarea la biserică. Ea însăși era încă în capot: un kimono bleu brodat cu un dragon verde și auriu cumpărat la Hong Kong, și pe care nu-l purta decât la mari ocazii. Televizorul mergea întruna și Jilly se hrănea, aruncând din când în când câte un ochi la ecran. — Dacă toată lumea și-ar menține calmul! izbucni ea. Nu pot suporta această agitație. Mâine se va sfârși, o asigură Chloé. Dar nepoata ei o fulgeră din priviri. Prea târziu! Încerc să mă decid dacă am într-adevăr chef să mă mărit, sau nu. Dar cum vrei să mă concentrez când toată casa este cu susul în jos? Nu știam că o căsătorie este așa de complicată! Chloé își trecu mâna prin păr, suspinând. — Acum o săptămână erai sigură de tine. La drept vorbind, chiar din prima zi a logodnei, acum trei luni, Jilly a insistat frenetic să se mărite cu Tony, spre marea disperare a părinților ei. Chloé n-a emis nici un comentariu, mulțumindu-se să asculte, distrându-se de spectacolul ultimei melodrame, puse în scenă de nepoata ei. Jilly era pentru ea, de nouăsprezece ani, o sursă constantă de veselie. Viața tinerei fete consta în succesiunea unor lovituri de teatru. De îndată ce se instala calmul, ea găsea modalitatea să ridice o nouă furtună, elementul natural în care ea evolua cu plăcere, încă de la naștere. — Nu mi-aduc aminte, gemu Jilly dându-și la o parte tava. Chloé o luă, înainte ca conținutul să se răspândească pe mocheta albă. Jilly avea o cameră minunată; părinții ei, foarte bogați, îi dăduseră întotdeauna tot ce-și dorea. Poate că aici era greșeala: copil unic al unor părinți care o adorau, nimic nu o pregătise pentru realitățile căsătoriei. Tony nu era bogat, dar avea un apartament frumos și o situație excelentă. Totuși, Jilly nu va regăsi stilul de viață cu care fusese obișnuită. — Ei bine, decide-te, și repede. Îți rămân doar două ore pană la sosirea mașinii, declară Chloé, îndreptându-se spre ușă. — Două ore! — Doar cât să faci o baie și să te îmbraci, adăugă Chloé, trecându-i prin privire o lucire amuzată. — Dar… nu pot! Jilly începu să tropăie în pat, exact ca atunci când mama ei încerca s-o convingă să meargă la școală. Nu se schimbase de atunci. — Mama ta va veni să te ajute să-ți îmbraci rochia. Se decise să n-o mai asculte. Încărcată cu tava, deschise ușa, grațioasă în capotul ei de saten. Mersul ondulat și senzual compensa expresia distantă, aproape pierdută a feței și ochii ei castanii trădau simțul umorului. — Vei fi o mireasă minunată, o asigură ea. În același moment Jill scoase un strigăt. Chloé suspină resemnată. — Ce s-a mai întâmplat? Tânăra fată arătă ecranul, aruncă mătușii ei o privire îngrozită, apoi își strânse convulsiv cearșaful în jurul ei. — Ce se întâmplă? Chloé se dădu înapoi pentru a privi ecranul. Nu dăduse atenție vorbăriei continui. Sperase doar c-o va aduce pe Jilly într-o dispoziție mai bună. — Nimic… spuse ea. Dar auzind-o, aveai impresia că-i căzuse cerul în cap. Pe ecran defilau imaginile Veneției: un palat roz, un capăt de canal scânteietor, o gondolă neagră legănată de apă. Nimic din ce putea să producă o asemenea panică! — Stinge! strigă Jilly. Intrigată Chloé se apropie. Veneția dispăruse. Speakerul își reluă discursul: — În această dimineață avem plăcerea să-l primim pe directorul general al grupului de Hoteluri Luxor, domnul Ben Haskell… Devenită deodată palidă, Chloé reuși să prindă la timp tava care era să-i scape din mâini. O figură umpluse ecranul: trăsături energice, pleoape grele deasupra unei priviri reci care părea s-o pătrundă, un nas arogant și buze disprețuitoare. Fără a aștepta ca acesta să deschidă gura, ea apăsă pe buton și figura dispăru, nelăsând decât un punct alb în centrul ecranului gri. Cred… cred că voi face o baie, se bâlbâi Jill. Și tânăra fată alergă imediat în baie. — A dracului treabă! exclamă mătușa cu violență. Îi venea să arunce tava în televizor! De ce trebuia ca el să apară, chiar în în această dimineață? Biata Jilly! Ce șoc resimțise probabil! Cu urechile care-i zumzăiau, Chloé își înghiți saliva și părăsi la rândul ei camera. În josul scării se încrucișă cu sora ei, complet dezorientată, care o privea ca și cum n-o recunoștea. — Jilly este în sala de baie. Ar trebui să te îmbraci, este trecut de nouă. — Știu, spuse Dorry, în pragul isteriei. Dar Clive mă înnebunește. Îmi spune că o să ducă blestemata asta de pălărie în mână, dar n-o s-o pună pe cap… Vorbește tu cu el, Chloé. Pe tine te ascultă și… încearcă s-o împiedici pe mama să tot chinuie domnișoarele de onoare. Una dintre ele chiar plânge… a trebuit să-și schimbe coafura căci nu se potrivea cu rochia… Dorry își trecu o mână prin părul coafat. Cu formele ei rotunde și materne, ea era făcută să aibă o familie numeroasă. Avea același păr blond ca fiica ei și aceiași ochi albaștri, prea strălucitori, prea ușor gata să dea apă la șoareci. — Ai putea tu să-i chemi pe responsabilul restaurantului ca să verifici dacă… — Da, imediat. — Și asigură-te că mașinile vor veni la timp. Clive ar fi trebuit să se ocupe, dar el este în grădină. Dacă-l vezi în seră împiedică-l să se murdărească înaintea plecării. Și… poți să verifici de asemenea, dacă florile au fost livrate? — De acord. Du-te și fă-ți baia. Dorry dădu din cap, apoi își încruntă sprâncenele. — Dar tu nu ești gata! — Fii fără grijă, voi fi! Vrei s-o ajut eu pe Jilly, sau…? — Nu, spuse scurt Dorry. O ajut eu! Dorry nu putuse să aibă alt copil și-și revărsase toată dragostea maternă asupra singurei ei fete. Iată de ce Jilly era atât de răsfățată. Chloé pătrunse în bucătărie pentru a depune tava. Mama ei veni după ea, abandonând domnișoarele de onoare, ale căror râsete vesele se auzeau la parter. Jilly vrusese trei dintre cele mai bune prietene ale ei, se propuseseră douăsprezece. La școală, tânăra fată fusese întotdeauna cea mai anturată. Era iubită din instinct, deoarece simțul ei dramatic făcea viața mai excitantă în jurul ei. Dar Jilly avea alte calități: era generoasă, afectuoasă, se lansa în toate acțiunile cu un entuziasm debordant; atrăgea oamenii ca flacăra fluturii. — Unde este Dorry? întrebă Hetty Tyrell, lăsându-se să cadă pe un scaun. Ea ajunsese la vârsta când se așeza oriunde vedea un scaun; dar doar pentru a se scula imediat și a intra din nou în acțiune. — Se îmbracă. Vrei cafea? Tocmai făceam. Chloé puse apa să fiarbă și ridică receptorul ca să cheme decoratoarea. Mama ei sări, ieși în grădină și se puse să-l apostrofeze pe Clive. — O să te murdărești! Nu fi stupid! Intră imediat! urlă ea reintrând în bucătărie a cărei ușă o trânti. Acest om este nebun! Mă întreb într-adevăr de ce l-a luat Dorry? Chloé se mulțumi să surâdă cu un aer absent, apoi telefonă restaurantului. Hetty se reașeză pe scaun cu un suspin plictisit. — Voi fi încântată când totul se va termina! Ca și cum nimeni nu s-a mai căsătorit înaintea lui Jilly! În momentul următor era din nou în picioare. — Am să fac cafeaua. — Nu, mamă, protestă Chloé, închizând telefonul. Așează-te! Hetty ascultă contra voinței ei. Era mai mică de statură decât fetele ei. Părul ei, odinioară blond, prinsese o nuanță argintie, și ridurile care-i cruțaseră fața marcau în profunzime gâtul, deasupra rochiei bleu pastel. Seducea încă, cu toți cei șaizeci și șapte de ani și nu-i lipseau admiratorii, bar nu părea dornică să se căsătorească: văduvă de zece ani, se bucura acum de o libertate totală în mișcări ca și în alegerea cavalerilor ei servanți. Adevărata ei pasiune era bridge-ul. Juca de câteva ori pe săptămână cu frenezie și-și selecționa cu severitate partenerii. Chloé așeză cafeaua în fața mamei ei în momentul când aceasta își scoase pudriera. — Bleu-ul este o culoare prea rece! Ar fi trebuit să aleg rozul. Și acest gât! Ai zice că este trompa unui elefant! Când îmi voi sfârși cafeaua, mă voi urca s-o văd pe Jilly în rochia ei frumoasă. Dacă trebuie să plâng, cel puțin s-o fac în particular! Închizându-și pudriera, o băgă în geantă și-și luă ceașca. — Tu ar trebui să te măriți! spuse ea fără nici un preambul, ignorând strâmbătura fiicei ei. Douăzeci și cinci de ani! Întârzii prea mult, Chloé! O carieră este minunată, dar nu vrei să ai și tu copii? — Mă duc să-mi beau cafeaua sus… Chloé se îndepărtă către ușă. Cunoștea această lecție pe dinafară! — Vei putea continua să cânți, strigă mama sa pe tonul ascuțit care anunță începutul unei surdități. Nu este bine pentru ten! Chloé se opri, intrigată. Despre ce vorbea mama ei? — Ce nu este bun pentru ten? Copiii sau cântecul? — Barurile de noapte! urlă Hetty cu o voce tocmai bună să facă țăndări geamurile. Amuzată, Chloé se depărtă înainte de-a auzi continuarea. Meseria ei nu fusese pe placul familiei, căreia îi era frică de oamenii pe care ea îi întâlnea și cu o viață atât de diferită de a lor. Ei se culcau devreme și se sculau când Chloé dormea încă profund. În ochii lor un bar de noapte era un loc pe care-l frecventau ceilalți… cei pe care ei nu-i frecventau. Chloé le explicase până la epuizare, că ea exercita o meserie respectabilă și că lucra mult. Dar ei continuau să păstreze imaginea sordidă a cluburilor de noapte pe care și-o făuriseră. Și apoi ei îi detestau muzica. Jazzul? O cacofonie discordantă! Nu prea cunoșteau nimic din muzică. Hetty avea o predilecție pentru ariile romantice și dulci, Dorry nu avea nici un fel de ureche și când o auzeai cântând era un adevărat supliciu. Chloé reușise cu greu s-o convingă pe sora ei să-l invite pe Gil la recepție. — Un pianist dintr-un club de noapte? răspunsese ea îngrozită. Ce vor gândi părinții lui Tony? — Nu fi stupidă, Dorry. Nimeni nu va leșina la vederea lui! Nu fumează hașiș și nici nu poartă paiete. — Hașiș? Paiete? Oh, Chloé! De asta mă temeam! Familia lui Tony ne va judeca rău. Ei nu te cunosc și n-aș vrea ca ei să creadă… — Ce anume? o întrerupse ea cu un ton amenințător. Dorry bătuse atunci în retragere. Problemele ridicate cu ocazia căsătoriei îi erau suficiente, și nu avea poftă să se certe cu Chloé. — Oh! Ei bine. Adu-l, spuse ea după un moment de gândire. Sper că nu va fi ca ultimul individ pe care ni l-ai pre-zentat! La aceste cuvinte fața lui Chloé se asprise și-i fugise tot sângele din obraji. Dorry schimbase atunci imediat subiectul! Știa că cei cincisprezece ani care o despărțeau de sora ei mai mică nu-i dădeau toată puterea, dar avea o tendință supărătoare să spună orice și Chloé învățase repede să-și apere teritoriul personal contra incursiunilor ei. — De la ce nume provine diminutivul Gil? — Nu știu, nu mi-am pus niciodată întrebarea. Îl voi întreba. Chloé își aduse aminte de conversația lor, când o văzu pe Dorry învârtindu-se prin sala de bal unde se derula recepția. Își ridică ochii către Gil care ronțăia un crenvurșt-cocktail. — De la ce nume provine diminutivul Gil? — Nu mă mai întreba! — Lasă-mă să ghicesc… Gilbert? — Dacă ar fi fost adevărat! El se uită în jurul lui. — Aveți o familie mare! Cea a ginerelui pare mai mică! — Căsătorindu-se cu Jilly, Tony se căsătorește cu un clan întreg, râse Chloé, care în realitate, cunoștea majoritatea figurilor. — Mireasa este superbă! spuse el admirând-o pe Jilly în tradiționala ei rochie de mătase și dantelă albă. Vălul era aruncat pe spate, peste buclele blonde, degajându-i fețișoara roșie de excitație și de triumf. — Superbă! repetă Gil. Chloé cunoștea bine această expresie: toți bărbații o priveau pe Jilly astfel. Dacă părinții ei n-ar fi răsfățat-o, ar fi făcut-o viața. Deja la școală, fetița reușea să transforme șorțul și ciorapii albi care-i țineau loc de uniformă în accesorii de seducție, destinate să atragă atenția bărbaților. Cu sprâncenele încruntate, Chloé o observa pe nepoata ei evoluând pe pista de dans la brațul proaspătului ei soț, ridicând ochii spre el cu o privire provocatoare. — Hei! de ce această strâmbătură? Deoarece Gil îi întrerupsese cursul gândurilor, tânăra femeie îl privi cu un aer absent. — Ce… pardon, eram la o mie de leghe de aici! Ce spuneai? — Să dansăm! spuse el, punându-și paharul jos. Gil era cu un cap mai înalt decât Chloé. Când atinseră pista își puse bărbia pe părul ei și o înlănțui suplu de talie. — O să-ți ceară să cânți? Și eu va trebui să cânt la pian ca să-mi plătesc masa? — Nu cred că ei apreciază muzica noastră. Surâzând, Chloé îi arătă muzicanții cocoțați pe o estradă la celălalt capăt al camerei. — Dar ei nu sunt răi! Tovarășul ei dădu din umeri. — Dacă-ți place această dulcegărie! Gil era omul unei singure muzici, muzica lui și conta printre cei mai buni pianiști de jazz din Londra. Când nu era așezat la instrumentul lui, personalitatea lui rămânea vagă, fără contururi precise. Chiar și părul lui părea palid, deasupra unei figuri șterse. Gil nu năștea la viață decât atunci când cânta. Atunci emoția îi făcea să-i strălucească ochii ca diamantele, întregul lui corp era traversat de muzică și oamenii îl contemplau fascinați. Dar îndată ce degetele lui părăseau pianul, recădea într-un fel de anonimat insipid. — Căsătoriile mă fac trist. — Ai plâns la biserică? glumi Chloé. — Nu, dar a trebuit să mă abțin. Aproape toate femeile strângeau în pumn o batistă. Din fericire, tu n-ai plâns. Dar nu e genul tău, nu-i așa? Gil se uită la ea întrebător. Lucrau deseori împreună, totuși relațiile lor nu depășiseră niciodată limitele unei prietenii călduroase. Energia de care dispunea tânărul bărbat părea să se epuizeze în melodie și Chloé nu avea nici o atracție fizică pentru el. — Nu, recunoscu ea. Chloé urmări din ochi perechea formată de sora ei și bietul Clive, îmbrăcat cu costumul pe care-l ura atât. Acesta iubea calmul, liniștea, simpla plăcere a grădinăritului. De ce dracu se căsătorise cu Dorry, a cărei viață era un veșnic vârtej? Se spune că contrastele se atrag. Tinerii căsătoriți deveniră ținta ei. Cât era de încântătoare Jilly! Nu era de mirare că ea își alesese un tânăr al cărui temperament echilibrat semăna cu acela al tatălui ei. Combinația părea să funcționeze minunat. Un lucru era sigur: Tony își adora tânăra soție, nu-și dezlipea ochii de figura ei luminoasă și Jilly era radioasă. — De ce acest suspin? Chloé se căzni să surâdă. — De invidie, poate. Jilly are aerul că câștigat luna de pe cer! Tânăra femeie își aduse aminte de primele ore ale dimineții, de temerile iraționale ale tinerei sale nepoate cu privire la căsătorie, teribila coincidență care făcuse să apară figura lui Ben Haskell pe ecranul televizorului. Închise ochii, furioasă să constate că rana nu se închisese încă… — Să se ducă la dracu! Nu vroia să se gândească la el și mânia o cuprinse că nu reușise să-și controleze emoțiile. Nu, muzica de la orgă n-o făcuse să plângă, nici chiar când nepoata ei urcase spre altar, cu fața voalată, la brațul tatălui ei. Dar stomacul i se înnodase și a trebuit să-și aplece ochii o secundă. Dorry se smiorcăise, mama lor își ștersese nasul, o emoție intensă cuprinsese toată asistența. Apoi bărbații și-au dres glasul și orga a izbucnit în accentele ei de triumf. — Sunt ceremonii barbare, spuse Gil. Chloé izbucni în râs. — Căsătoriile? Da, într-adevăr, cu totul primitive. Tribul se reunește, iar ritualul nu trebuie să suporte nici o alterare. Nu suntem prea departe de preistorie! Gil dădu solemn din cap. În aceeași clipă, într-un nor de dantelă și frou-frou de mătase, apăru Jill și o strânse pe mătușa ei la piept. — Vino să m-ajuți să mă schimb! Chloé nu-și ascunse surpriza. — Dar… mama ta? Dorry va fi teribil de dezamăgită. De săptămâni pregătea căsătoria fiicei ei. Ora ei sosise în sfârșit. Jill nu putea să ceară altcuiva să vină s-o ajute la îmbrăcat! — Vreau să-ți vorbesc, spuse Jill pe un ton presant. Îi aruncă un surâs impersonal și încântător lui Gil. — Bună, încântată să vă văd. Sper că vă distrați bine. Gil nu era genul ei de bărbat. Fără îndoială prea rezervat, cum o confirma surâsul lui liniștit. — Multă fericire! spuse el simplu. Dar Chloé îi surprinse expresia călduroasă și fu mișcată. — Mulțumesc, spuse Jill pe același ton înainte de a o lua pe mătușa ei cu ea. Vino, Chloé nu am prea mult timp și trebuie să-ți spun ceva. Tânăra femeie o urmă pe nepoata ei la primul etaj unde se rezervaseră două camere, pentru ca mirii să se poată schimba înainte de a pleca spre insulele Barbados. Jill își scoase mai întâi voalul si-l aruncă pe pat, apoi Chloé o ajută să-și descheie rochia. — Nu este fantastică? exclamă tânăra mireasă, în timp ce Chloé o agăța de un umeraș. O s-o transform în rochie de seară; fără mâneci, un decolteu mai adânc și va fi perfectă. În picioare, în fața toaletei, într-un combinezon lung de mătase albă, Jill își trecu o mână prin păr, fixându-și mătușa. — Chloé… Aceasta împacheta cu grijă voalul în hârtie de mătase pentru a-l pune într-o valiză goală, pe care Dorry va veni s-o ia mai târziu. — Da? — Sunt atât de fericită! spuse brusc Jill, ridicându-și mâinile spre cer. Într-adevăr, ce mă apucase astăzi dimineață? Îl iubesc pe Tony, totul va fi bine. Dar eram atât de îngrijorată… — Am înțeles bine. Este tot ce aveai să-mi spui? Jill se întoarse înroșindu-se. Ea își scoase combinezonul și i-l dădu lui Chloé, care îl aranjă împreună cu voalul. — Trebuie să-ți spun, izbucni ea. Azi dimineață văzându-l la televizor, eu… — Uită-l, o întrerupse imediat Chloé. El nu trebuie să-ți strice ziua căsătoriei, nu merită asta! Din nou devenise palidă și tremura, cu spatele întors spre nepoata ei. — Tu nu înțelegi… — Ba da, Jilly. Regret c-am deschis acest blestemat post! — Asta mi-a adus aminte… Chloé își privi nepoata cu indulgență. Era atât de tânără! Nu știa să se domine… Dispoziția ei fluctua ca mareea supusă lunii neconstante. Era într-ade-văr pregătită pentru căsătorie? Chloé se lăsă cuprinsă de o neliniște bruscă. — Sunt dezolată, Jill dacă asta ți-a întunecat ziua. Îl uitaseși. Îmi pare rău c-am dat drumul la televizor… — N-am uitat. Această poveste a rămas închisă în mine tot timpul. Am încercat să-ți vorbesc, dar sunt atât de lașă… Nu găseam cuvintele. Chloé o fixa intens. — Jill, te simți vinovată? N-ar fi fost nimic de mirare. Fără îndoială Jill flirtase cu el, încercase să placă, cu instinctul unei femei într-un corp de șaisprezece ani. Poate că un tribunal ar fi găsit în atitudinea ei provocatoare o explicație a tot ce se întâmplase după aceea. Totuși Chloé alungase repede această idee: pe atunci Jill nu era decât un copil jucându-se de-a jocul adulților, fără să-l înțeleagă. Ea o iertase, dar nu-l iertase pe bărbatul care profitase de nevinovăția ei. — Da, spuse Jilly, cu un lung suspin de ușurare. Nu vroiam să te rănesc; am fost îngrozită când scandalul a izbucnit și când am văzut ceea ce am făcut. Chloé tresări. — Uită toate astea! repetă ea. Ea își dăduse toată silința pentru a-și ascunde durerea, dar Jill o înțelesese. — Au trecut trei ani. S-a terminat. Vino, trebuie să te îmbraci. Doar nu vrei ca Tony să te aștepte? — Nu-mi vorbi ca unei fetite! explodă Jilly. Cu pumnii strânși, ea se așeză în fața mătușii ei. — Nu pot pleca cu Tony atâta timp cât nu ți-am vorbit. Mă urăsc! Violența nepoatei ei o surprinse pe Chloé. Se imobiliză, cu brațul întins, în care ținea taiorul de mătase corail, pe care tânăra fată trebuia să-i poarte pentru a pleca în voiajul de nuntă. Apoi, ca și când ar fi ghicit, ea se dădu înapoi și se așeză pe pat. — Înțelegi, nu știam ce să fac, începu Jilly pe tonul unei condamnate la moarte în fața plutonului de execuție. Nu mă gândisem că Cherry va vorbi. Era un secret între noi, și noi îl păstram întotdeauna. În vara aceea Cherry avea un prieten cu motocicletă. Plecau împreună și… pe cuvânt, am fost geloasă, eu nu ieșeam cu nici un băiat, mă simțeam exclusă. Jilly nu se schimbase de atunci: rămăsese aceeași adolescentă cu sânii mici și tari, cu talia fragilă, ale cărei bucle blonde aureolau o figură voluntară. Chloé o asculta cu atâta intensitate, încât tâmplele îi palpitau. Îi era greu să respire. — Am vrut să șterg acel surâs de pe buzele lui Cherry! Era atât de mândră… Jill inspiră profund… — Atunci… atunci i-am spus că Ben mi-a făcut avansuri. Era atât de seducător! Cherry și cu mine eram un pic îndrăgostite de el, eram sigură că am s-o impresionez. Și am reușit. La început n-a vrut să mă creadă, atunci am inventat tot felul de detalii pentru ca să mă creadă. La sfârșit era furioasă. Exact cum prevăzusem. Dar nici un moment n-am crezut că se va duce să-i spună mamei ei sau că doamna Hunt o va chema pe mama imediat pentru a o preveni. Cinstit, Chloé, n-am vrut să provoc o asemenea furtună, dar când s-a declanșat mi-a fost atât de teamă încât am continuat să mint. Mama a chemat-o pe Cherry, eu n-am avut curajul să dau înapoi în fața ei. Și-ar fi bătut joc de mine și eu nu puteam suporta asta… — Vrei să-mi spui că… toată această poveste nu era decât o minciună? Șocul o amuți parcă pe Chloé. — Da… Jilly se dăduse înapoi ca și cum s-ar fi temut că mătușa ei o va lovi. — Ben nu te-a atins? Înțelegând toată importanța acestei mărturisiri, Chloé avu o amețeală. Era de necrezut! Jilly mințise! Această idee nu-i venise niciodată… Jilly dădu din cap, cu ochii fixați pe figura palidă a mătușii ei. — Regret… Prima minciună a antrenat altele… speram că nu se va da importanță, dar toată lumea a făcut scandal. Îți jur, când am înțeles, era deja prea târziu. — Prea târziu? repetă Chloé cu o voce tremurătoare. Cum asta, prea târziu? Tu l-ai acuzat pe Ben că te-a violat, l-ai tratat de mincinos când a negat, tatăl tău era gata să cheme poliția și acum spui că era prea târziu ca să revii asupra declarațiilor? — Eram cu totul depășită, explică Jilly pe un ton care implora. Dacă n-ar fi avut loc o asemenea dramă aș fi vorbit, dar… înțelegi, n-am îndrăznit. Mama plângea, tata striga, s-ar fi spus că cerul căzuse pe capul nostru… și n-am putut. — Ben a spus că tu mințeai, că povestea asta era un simplu produs al imaginației tale. Închizând ochii, Chloé revăzu figura lui încordată, furia care făcea să-i strălucească ochii. Ea îi arătase disprețul ei și el o fixase ca și cum o vedea pentru prima oară. Devenise palid și gura lui căpătase o cută amară și aspră. — …și eu nu l-am crezut… I se făcuse pielea ca de găină. Își strângea atât de tare maxilarele, încât o durere îi traversă capul ca un pumnal. Când își deschise ochii, Jilly tresări. — Nu mă privi așa! Regret, Chloé, aș fi vrut ca nimic din toate astea să nu se fi întâmplat. Văzând figura ta azi dimineață când a apărut pe ecran, mi s-a făcu rău. Trebuia să-ți spun adevărul. Oh! am încercat deseori, am încercat să-mi fac curaj, dar… nu era niciodată momentul potrivit. Chloé se sculă. Nepoata ei i se părea acum ca o străină. Jilly avea lacrimi în ochi, dar nu plânsese ea și acum trei ani, ascunzându-și fața în mâinile care tremurau? Nimeni nu-i pusese în dubiu declarațiile. Violentele proteste ale lui Ben nu făcuseră decât să mărească furia generală: Jilly nu mințea niciodată, i se spusese. I s-ar fi dat sfânta comuniune fără spovedanie. Era sinceră, dreaptă, plină de entuziasm. Nu era nici secretă, nici ascunsă. De ce ar fi inventat ea o asemenea oroare? Ea nici nu îndrăznise să vorbească mai întâi părinților ei; prea șocată, prea neliniștită, ea se îndreptase către prietena ei. Nici un moment nu se bănuise că pasiunea lui Jilly pentru drame o condusese să inventeze incidentul în scopul de a o impresiona pe Cherry. Și, în adevăr, chiar dacă lui Jilly îi plăcea să inventeze și să exagereze, ea nu mințea niciodată. Simplul fapt că se arătase discretă și ezitantă fusese în favoarea ei. Înainte de a pleca, Ben le aruncase o privire de gheață. Chloé o luase drept cea mai mare ndrăzneală. — Dacă aș fi în locul vostru, aș supraveghea-o; o să vă dea mult de furcă. Mai adăugase și insulta la crimă. Chloé înțelegea acum însă sensul cuvintelor lui. Clive îl urmase până la ușă, amenințându-l cu poliția dacă va îndrăzni să mai revină. — Fiți fără grijă, nu mă veți mai revedea, răspunsese sec tânărul bărbat. Ușa se trântise. Clive se reîntorsese, făcând gestul lui Pilat din Pont. — S-a terminat! Jilly plângând, el o luase în brațe. — Biata mea fetiță… Plângea și acum. — Spune-mi că mă ierți, Chloé! Trebuia să-ți vorbesc, altfel căsătoria mea n-ar fi fost decât o minciună. Își ridică figura plină de lacrimi. — Înțelegi, nu-i așa, Chloé? implora ea cu gura tremurând. Chloé o fixa cu o privire goală. — Chloé, spune ceva! Deoarece vocea i se frânse, avansă cu un pas. — Dacă înțeleg? Nu, Jilly, nu înțeleg deloc, declară încet mătușa ei. Dar pentru moment trebuie să te întorci. Tony te așteaptă. Șterge-ți ochii și caută să ai un aer normal. Dumnezeu știe ce înseamnă asta pentru tine. Jilly răspunse cu un hohot de plâns. — O să-i spun mamei tale să urce. Părăsind camera, Chloé avea impresia că avea rău de mare, ca și cum, rămasă multă vreme pe un vapor, ar fi fost incapabilă se se orienteze pe pământ. Genunchii o lăsau, se clătină. Din fericire, balustrada îi oferi un sprijin solid. În acel moment Dorry apăru pe scară. — Jilly nu este gata? Chloé reuși să spună, cu o voce clară: — Ai face bine să te duci să-i vorbești. — Ce se întâmplă? strigă Dorry. I s-a întâmplat ceva fetiței mele! Fără să aștepte răspunsul, ea trecu pe lângă Chloé și se repezi în cameră. Chloé continuă să coboare. Jilly îi va povesti mamei ceea ce îi spusese ei? Jos, gălăgia recepției o lovi ca o tornadă. Nu, nu putea să-i înfrunte, în special pe mama ei. Hetty ar fi ghicit imediat, ea ghicea întotdeauna ceea ce se încerca să i se ascundă. Fără să se gândească, Chloé părăsi hotelul. Afară, răceala o surprinse. Nu avea mantou și rochia ei roz era prea subțire… Cum a putut Jilly să se comporte astfel? Auzind-o pe Cherry, aveai impresia că Ben aproape că o violase pe fată. Dar când părinții ei căutaseră să afle ce se petrecuse exact, ea își acoperise fața plângând. Biata Jilly! iată ce gândiseră. Și ei îl copleșiseră pe Ben cu disprețul lor! L-au crezut vinovat, înainte chiar ca el să deschidă gura. Ben era străinul… familia Tyrell formase întotdeauna o familie unită și ei își strânseseră rândurile împotriva lui. Cât suferise probabil! Ben se întorsese către Chloé, singurul lui refugiu. Dar și ea l-a condamnat, scunzându-și durerea sub o mască de gheață. În mintea ei se buluciseră o grămadă de emoții: gelozie feminină, nesiguranță în propria ei forță de seducție… Jilly era atât de drăguță, chiar la șaisprezece ani, cu ochii ei albaștri atrăgători prin nevinovăție, cu gura ei senzuală… Natural, în acel timp Chloé nu și-ar fi recunoscut gelozia. Nu, o astfel de idee ar fi fost umilitoare. Dar știa că nu poseda atracția lui Jilly, că aparența ei rezervată nu suscita dorința, ca alura provocatoare a nepoatei ei. Dacă Jilly era un copil, era totodată și femeie… Da, Chloé nu simțise decât ura împărtășită și de restul familiei… Se opri în fața mașinii ei, surprinsă de a se afla aici. Puțin îi păsa de Gil și de ceilalți! Nu-și reamintea că se îndreptase spre parking, dar nu știa ce va face acum. Degetele ei căutară cheia tremurând. După ce deschise portiera intră în mașină. Îi era atât de frig încât luă haina veche de piele lăsată pe scaunul din spate. După ce se îmbrăcă demară brusc, făcând să scrâșnească pneurile pe pietriș. Mărturisirea lui Jilly îi produsese o stare de șoc. Ce efect va avea asupra restului familiei? I se vor găsi desigur scuze, dar ei, îi venea greu s-o ierte. Jilly nu ezitase să murdărească onoarea unui bărbat, să distrugă fericirea lui Chloé, să-i aducă pe părinții ei la disperare. Și de ce? Pentru a nu se face de râs în fața unei camarade de clasă! Cu cât se gândea mai mult, cu atât această poveste îi făcea greață. Îi era teamă. Credea că o cunoaște pe Jilly în profunzime, și acum, se îndoia de ea însăși, de propria ei judecată. Jilly lansase o bombă… și dezastrul nu făcea decât să înceapă. Chloé se opri la un stop pe care-l fixă fără să-l vadă. Când lumina se făcu verde ea redemară ca un automat. Nu-l mai văzuse niciodată pe Ben, decât în această dimineață, pe ecranul televizorului. De câte ori se gândea la el, o făcea cu o strângere de inimă: el o rănise profund. Chloé încetini: Ben era nevinovat! Jilly era vinovata! Trebuia acum să revină cu trei ani în urmă: nepoata ei dezvăluise un aspect de necrezut despre Ben, pentru ca acum să-i răstoarne imaginea. Ea trebuia să șteargă acești ani de suferință și să-l regăsească pe bărbatul pe care-l iubea, așa cum era înainte de această odioasă minciună. Dar la ce bun? Ben ieșise din viața ei, nu-l va mai vedea. Chiar dacă întâmplarea îi va aduce pe același drum, el va refuza să-i vorbească. Era prea târziu ca să se scuze, ca să-i explice, să-și recunoască greșeala… Degetele ei se crispară pe volan: prea târziu? Nu era oare expresia pe care Jilly o întrebuințase mai adineauri? După ce o refuzase cu violență, iată că acum o întrebuința pe ea! Dar era un pretext fals: susținându-și nepoata contra lui Ben, ea era la fel de vinovată. Nu avusese el oare dreptul ca Chloé să-l asculte pe el, să-l creadă și să-l susțină? Or, ea îl trădase. Ea îl iubea pe Ben cu pasiune și totuși… ea înghițise povestea lui Jilly, ca și cum s-ar fi așteptat la așa ceva din partea lui. Pasiunea ei pentru Ben fusese prea violentă, amestecată cu teama irațională de a-l pierde în orice moment. Dragostea lor i se părea prea frumoasă pentru a fi adevărată. Și apoi, se cunoșteau atât de puțin! El venise la clubul de noapte unde ea lucra, întovărășit de o jumătate de duzină de persoane și se instalase la o masă aproape de scenă, Chloé îl remarcase imediat: putea să nu fie remarcat un bărbat ca Ben? El o fixase tot timpul ca și când ar fi cunoscut-o dintotdeauna, cu capul aureolat de fumul albăstrui al țigării. De câte ori privirea lor se întâlnea, pământul părea că-i fuge de sub picioare. A fost deci o surpriză când îl regăsi a doua seară, așezat la aceeași masă. De data asta era singur și-i trimise un mesaj invi-tând-o să cineze cu el după spectacol. Chloé era deja îndrăgostită de el. Când reușea să gândească clar, ideea acestui străin care-i părea totuși atât de familiar o îngrozea… Deodată, ieșind din noianul ei de amintiri, Chloé privi în jurul ei clipind din ochi: condusese la întâmplare, ca și cum mașina era fixată pe un pilot automat. Spre surpriza ei, observă că se afla în strada Mayfair unde locuia Ben. În timp ce fixa casa lui fără să miște, un claxon nerăbdător se făcu auzit. Chloé se grăbi atunci să se gareze într-un loc liber în fața casei albe pe care o cunoștea atât de bine. Știuse chiar de la început care-i va fi destinația? De ce să se mintă? După mărturisirea lui Jilly, simțise nevoia disperată să-l revadă pe Ben, să-i vorbească, să-i ceară iertare. Ce va răspunde el? Trei ani este mult, trecuse multă apă pe sub poduri. Și dacă se însurase? Această idee o îngrozea. Nu putea să creadă. Se mutase poate, sau, mai simplu, o uitase. Dacă îi va explica, el va avea chef s-o asculte? Inima-i bătea să se rupă: avea chef să-l revadă… o slăbiciune ciudată o apucase, la fel de puternică ca și dragostea sfâșietoare pe care i-o purta lui Ben… Chloé visase întotdeauna la o dragoste calmă… nu avea picioarele solid înfipte în pământ? Dar să-l iubească pe Ben era ca și când ai conduce o mașină puternică pe care n-o poți stăpâni, ale cărei frâne nu mai răspund… Avusese sentimentul că alerga spre dezastru. Și, pentru că se îndrăgostise nebunește de un misterios străin, ea nu putuse să spună cu siguranță dacă era sau nu vinovat de ceea ce-l acuza Jilly. Rămase un timp îndelungat cu ochii fixați pe casă, incapabilă să ia o decizie. Tocmai vroia să plece, când ușa se deschise.