Recent Posts
Posts
CARTEA ÎNTÂI LORENZO 1469–1478 – CAPITOLUL UNU Lorenzo deschise ochii și se ridică. Putința de a se trezi instantaneu, fără intervalul acela noros-dintre somn și trezie care încetinește viețile celor mai mulți oameni, era unul dintre nenumăratele daruri cu care fusese binecuvântat. Încăperea era cufundată în întuneric, ferestrele înalte păreau puțin mai luminoase decât pereții. Încă nu se făcuse ziuă. Trebuia să aprindă o lumânare ca să se poată îmbrăca. Își trase ciorapii diferit colorați, pentru un picior – roșu, pentru celălalt – alb, apoi o cămașă de mătase de culoarea fildeșului și o jiletcă vătuită, din brocart brodat cu fir de aur și mătase roșie. Ziua aceea era ziua lui de naștere și voia să arate pe cât de festiv se putea. Luă un pumnal împodobit cu pietre scumpe în locul aceluia obișnuit, simplu, din oțel, pe care îl purta de obicei, și-și puse sabia într-o teacă gravată în aur și argint, atârnând-o de cureaua lui bătută în rubine. Înainte de a o prinde într-o cataramă, își trase mantaua din catifea maronie, căptușită cu blană, și-și încălță cizmele din piele de căprioară. În cameră era frig, dar și mai frig era pe străzile de piatră ale Florenței. Era prima zi de ianuarie din Anul Domnului 1469. Dormitorul lui Lorenzo se afla la parterul palatului Medici, deschizându-se drept spre arcada cu coloane din jurul curții centrale. Lorenzo stinse lumânarea și porni cu pas iute prin semiîntunericul palatului, luminat la acea oră doar de torțe. Gărzile din interior, la imensele uși de la intrare, dormeau. Lorenzo zâmbi. Își aminti de vremurile în care tot personalul casei era zi și noapte în alertă, după ce tatăl său abia scăpase dintr-o încercare de asasinat. Atunci era periculos să fii stăpânul Casei Medici, conducătorul recunoscut al Republicii Florentine. Dar asta fusese cu ani în urmă. Acum gărzile își puteau permite să doarmă. Se grăbi spre curte și spre grădina înghețată din spatele ei. Portița care dădea în grădină se deschise ușor și se închise fără zgomot în urma lui. Părelnica lumină dinaintea zorilor făcea ca cerul să pară cenușiu și plin de nori, cum se reflecta licărind în ceața umedă agățată de străzile de piatră și de clădirile înșirate de-a lungul lor. Lorenzo nu avea nevoie de lumină ca să vadă pe unde calcă; cunoștea drumul pe care pornise, la fel de bine cum își cunoștea forța brațului. Alerga cu mișcările degajate, economicoase ale unui atlet, iară să facă zgomot, cu sunetul pașilor înăbușit de cizmele din piele de căprioară și de ceața prin care-și croia drum. Încetini când ajunse la zidurile orașului, în dreptul porții. Gărzile de la Poarta San Gallo cu siguranță că nu dormeau și era potrivnic legii să hoinărești pe străzile orașului prin întuneric. Lorenzo nu avea. Niciun interes să le pună în alertă. — Santinelă, strigă el, aici e Lorenzo de Medici. Vin să vă ajut să deschideți porțile. Vocea îi era cu totul aparte: ascuțită, atingea tonuri nefiresc de înalte pentru un tânăr atât de puternic și mușchiulos. Gărzile răspunseră salutându-l prietenește. Lorenzo pătrunse în cercul de lumină din jurul focului de lângă casa gărzilor orașului. Ochii somnoroși ai celor doi soldați se deschiseră larg la strălucirea bijuteriilor lui Lorenzo. — Păunul și-a desfăcut coada, spuse unul. Ce te aștepți să găsești în afara porților, Lorenzo? Îl înghionti apoi cu cotul pe gardianul mai tânăr și-și dădu ochii peste cap, privind chiorâș. Lorenzo zâmbi. — Trebuie să te înzorzonezi dacă vrei să atragi privirea unei femei, Sebastiano, spuse el tărăgănat și afectat. U i în ceea ce mă privește le impresionez mai mult când mii dau jos veșmintele, spuse el, făcându-i cu ochiul gării: inului mai tânăr. Sebastiano nu se dădu bătut. — Bine zis, dar nu mi-ai răspuns la întrebare. Toată lumea știe că-țf exersezi în libertate farmecele pe la moșiile tale. Ce lăptăreasă ți-a dat întâlnire aici? Drumul care ducea de la Poarta San Gallo cotea printre dealurile regiunii Mugello, plină de gospodării bogate, acolo unde familia Medici își începuse ascensiunea și unde încă mai avea proprietăți. Lorenzo se ducea adesea pe acolo și se bucura de favorurile soțiilor și fiicelor disponibile ale țăranilor. Era, ca și ceilalți tineri ai timpului. Deschis și libertin. Îi zâmbi lui Sebastiano. — Deschide tu poarta și ai să vezi. Poate că o are și pe sora ei cu ea. Garda ridică bara de fier de-a lungul unei uși incluse în uriașă poartă de lemn, deschizând-o apoi cu ușurință. Înainte de a trece dincolo, Lorenzo înșfăcă o ramură din foc, s-o folosească drept torță. Odată ajuns în afara porții, sări pe unul din masivele contraforturi de piatră. Mișcarea îi era flexibilă, fără efort. Alte torțe iluminau mulțimea de bărbați, femei, copii și animale din afara porții. Erau țărani și meșteșugari care veniseră să-și vândă produsele sau să-și ofere serviciile pe piața Florenței. Unii dintre ei călătoriseră jumătate din noapte ca să ajungă primii la porțile ce se deschideau la răsăritul soarelui. Lorenzo fu salutat cu strigăte: „Privește oile astea grozave, Excelență… ouă calde încă de la găină… brânză… cel mai gras ulei de măsline… rachiu s te încălzească în dimineața asta friguroasă… un cal demn de un rege… șuncă fragedă ca sărutul unei fecioare…”. Lorenzo își înălță torța așa încât fiecare să-l poată vedea dând din cap a refuz. Lumina făcea să cadă umbre adânci sub pomeții și sub falca lui pătrată, scoțându-i în relief nasul lung cu rădăcina plată. Câțiva oameni din apropiere se dădură înapoi văzându-l: era într-adevăr un tânăr urât la înfățișare. J În schimb, cei care îl recunoscură începură să strige: — Lorenzo! Lorenzo! Lorenzo zâmbi, și trăsăturile lui aspre, acum mobile îi dădură la iveală tinerețea și molipsitoarea bucurie de viață. — Prieteni, strigă el, vreau să fiți toți oaspeții mei. Astăzi îmi sărbătoresc aniversarea de douăzeci de ani.. La palatul Medici, pe Via Larga o să fie toată ziua vin „mâncare și muzică. Vreți să sărbătorim împreună ziua: mea de naștere? La auzul murmurului de aprobare zâmbetul i se lăți* ochii îi străluciră. Flutură un salut și sări jos. Privind peste umăr să se asigure că îl urmăresc gărzile, își petrecu brațul de-a lungul umerilor unei bătrâne înfășurate într-un șal negru, care se lupta cu un țap, trăgându-l de funie. — Lasă-mă să te ajut, femeie, spuse Lorenzo și îi luă funia din mână. Vom merge împreună și ai să ocupi ce loc vrei în piața Mercato. Vorbea încet și blând, folosind dialectul țărănesc în care se adresase și mulțimii. Femeia își frecă mâinile învinețite de fusta neagră* prăfuită. — Dar e încă întuneric, Excelență. Nimeni nu poate intra. — Ai să poți intra cu mine. Eu sunt Lorenzo și azi e ziua mea. Gărzile nu-mi pot spune „nu” mie tocmai astăzi. Mi-ar ruina fericirea. Vino, femeie. Vezi, soarele va fi în curând în vârful munților. Trebuie să ne grăbim dacă vrem să-i depășim pe ceilalți. — Dumnezeu să te binecuvânteze, Lorenzo, spuse femeia, blagoslovindu-l cu un zâmbet de om știrb. Lorenzo o sărută pe obrazul veșted, trase ferm țapul spre el și-i trecu pe poartă. — Deschide larg, Sebastiano, râse el. Eu și iubita inimii mele vrem să intrăm. Îmi pare rău că te dezamăgesc* dar ăsta-i țap, nu capră. Așa că va trebui să-ți cauți distracția în altă parte. În timp ce treceau pe poartă, mulțimea din afară ovaționa. — Auguri, Lorenzo! Să-ți fie de bun augur! Îi urau Când Lorenzo o părăsi pe bătrână îi ură și ea bun augur. Lorenzo îi mulțumi din toată inima. Știa că va avea nevoie de ajutorul stelelor și al sorții în viitor, ca și de acela al lui Dumnezeu. Viața lui nu putea fi una obișnuită. În timp ce Lorenzo o conducea pe femeie cu țapul ei spre piață, se arătase soarele. Fusese salutat, ca de altfel în fiecare zi, de clopotul cel mare din turnul palatului guvernamental. La acest semnal, cele unsprezece porți ale orașului se deschiseră și mulțimea se îngrămădi să intre, oprindu-se să-și plătească, taxele pentru produse, certându-se pentru sumă, apoi dând năvală prin lumina tot mai puternică spre Mercato. Foșnetul corturilor și umbrelelor care se instalau și strigătele de salut ale vânzătorilor aproape că înăbușeau sunetul clopotelor care începuseră să sune în tot orașul. Lorenzo era tentat să rămână în piață. Îi plăceau activitatea, zgomotele și mirosurile de acolo. Un bărbat putea găsi acolo orice. Erau tarabe care vindeau orice, de la haine vechi și până la cele mai frumoase perle aduse din Persia. Încă din zori, pe patru grătare începuseră să se rumenească păsările grase, aduse de vânători, și ficații suculenți de porc stropiți cu uleiul de măsline din Toscana, faimos în toată lumea. Trei femei întindeau monezile în mâinile lor înmănușate, luptându-se să cumpere un porumbel pus în frigare. Erau prostituate, iar mănușile erau semnul profesiunii lor, cerut de lege. — Ce chipeș ești, Lorenzo, spuse una. Vii să iei micul dejun cu mine? — Mulțumesc, Anna, dar nu pot. Sunt ocupat astăzi. Totuși, dă-mi voie să-ți cumpăr încă o pasăre. Lorenzo scoase o monedă din punga atârnată de curea, aruncând-o drept spre mâna îndemânatică a bucătarului. Tânăra târfă zâmbi, recunoscătoare. — Poate mâine, spuse ea, aș putea să-ți fac o favoare. — Poate. Mănâncă sănătoasă. Lorenzo îi transmise un sărut, apoi își croi drum prin mulțime. Atâta lume i se adresa, încât înainta cu greu, dar nu-i păsa de asta. Îi plăcea să fie recunoscut, să fie strigat pe nume. Să fie privit cu afecțiune de cetățenii din Florența, îi invita pe toți să sărbătorească ziua lui de naștere. În timp ce râdea cu un grup de studenți’ de la Universitate, auzi clopotele bisericii. — O să întârzii, spuse Lorenzo. La revedere. Și o luă la goană. Ca toți florentinii, se ducea în fiecare zi la liturghie. În ziua aceea voia să participe la prima liturghie de dimineață, ca să-și înceapă cel de-al douăzeci și unulea an de viață mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru averea și fericirea ce i le dăruise. Soarele era acum sus, pe cer. Îi încălzea umerii și transforma brunul cenușiu al pietrei de pe străzi în auriu. Cerul era de un albastru pur, fără nori. Lorenzo, doritor să-și cunoască viitorul, privi cu bucurie acest semn de bun augur de ziua lui de naștere. — Să-l ia naiba pe Lorenzo! Refuz să-mi pierd dimineața mergând la vulgara lui zi de naștere. — Nu țipa, Francesco. O să te audă Bianca. — De felul meu nu vorbesc încet. Și ias-o pe Bianca să audă ce-i place.
I — De mult doream să te întreb, Vicky, nu te‑ai săturat să duci o asemenea viață? Gail Sampson își privea sora care se pregătea să iasă pentru a treia oară în acea zi. — Să mă satur? Victoria Raven, Vicky pentru prieteni, râse ușor. — Din contră, n‑am timp să mă plictisesc. — Aș vrea să te pot crede, suspină Gail, dar ești mereu pe drumuri. Aproape nici nu te vede omul. Fără a mai spune că practic nu ești niciodată la tine acasă, asta nu‑ți lipsește? — Bineînțeles că nu. Frumoasa gură senzuală a lui Vicky schiță un surâs amuzat. — Evident, regret că nu te pot vedea mai des pe tine și pe Barry, dar în rest… O să am destul timp să tricotez la gura sobei când o să fiu bătrână. Dar acum, cât mai sunt tânără, am intenția fermă de a străbate lumea în lung și‑n lat. — O să vină și ziua când vei dori să te stabilești undeva și să te măriți, obiectă Gail. Dacă nu cumva te gândești să faci asta la pensie, adăugă ea cu un aer puțin ironic. Privirea verde a surorii mai mici licări șmecherește. — Toate femeile măritate sunteți la fel. Vreți ca toată lumea să vă urmeze exemplul. — Trebuie să recunosc că am destule de spus în favoarea căsătoriei, i‑o întoarse Gail. — A ta, într‑adevăr, este foarte reușită, recunoscu Vicky. Sora ei era măritată cu un doctor; se adorau și formau un cuplu perfect din toate punctele de vedere. — Totuși, nu ai reușit să mă convingi, reluă ea. Îmi iubesc prea mult libertatea. — Așa crezi acum… Dar așteaptă să cazi pradă farmecului vreunui superb reprezentant al genului masculin și o să‑ți schimbi pe loc părerea. — M‑ar mira nespus, cred că sunt complet imunizată în privința asta. Dacă culoarea blondă a părului și silueta îi asigurau un mare succes în ochii bărbaților, unii din ei chiar foarte atrăgători, nici unul din cei întâlniți până acum nu‑i plăcuse într‑atât încât s‑o facă să se gândească măcar pentru o secundă, să se îndepărteze pe drumul pe care și‑l alesese. — Bine… și unde te mai duci în seara asta? o întrebă Gail, începând să coboare scara. — La un cocktail. Laura a aranjat ceva. Vicky nu rămânea niciodată destul timp la Londra ca să stabilească niște relații durabile sau măcar să cunoască numele oamenilor din cercul în care se învârtea. De altfel, fluctuația era mare și, în mintea ei, îi asemuia cu niște păsări călătoare. — Iar? Gail se oprise și o privea coborând. — Nu ți s‑a acrit de atâtea serate? Mă și întreb cum de poți rămâne atât de suplă, cu toate aceste petreceri. Și suspină cu invidie privind silueta mezinei ei, pe care se mula o rochie de seară din mătase turcoaz. Gail fusese întotdeauna puțin plinuță. — Foarte simplu, replică Vicky. Mă mulțumesc cu un singur pahar și o singură farfurie până la sfârșitul serii. Doar nu mă duc pentru bufet ci pentru plăcerea de a vedea lumea. Oamenii mă fascinează. Poate că o fascinează oamenii, gândi Gail cu tristețe, dar nimeni nu‑i reținea prea mult timp interesul. Departe de a fi o persoană superficială, Vicky lega și strica relațiile cu aceeași ușurință și aceeași lipsă de regrete cu care părăsea un loc pentru a se îndrepta spre un altul, mai exotic și mai atrăgător. Probabil că doar Gail, care era de altfel singura ei familie, avea un loc permanent în inima ei. — Și când contezi să‑ți iei din nou zborul? — Sper că peste vreo trei săptămâni, răspunse Vicky entuziasmată. Am stat destul închisă în birou. — Și de data asta unde te duci? — În Caraibe. Travelway este în tratative cu o nouă rețea de hoteluri recent construite în zonă. Va fi una din inspecțiile mele obișnuite. Vicky dorise întotdeauna să călătorească și știa că cea mai bună metodă de a‑și satisface această ambiție era să lucreze în turism. Urmase studii de specialitate. Acum, la douăzeci și cinci de ani, avea un salariu în lire sterline format din cinci cifre și un post la o agenție care îi convenea; aici se ocupa să plănuiască și să vândă călătorii, cea mai mare parte cu destinații de vis. Trei ani de serviciu nu reușiseră s‑o facă să se plictisească. Îi ajungea să se afle într‑un aeroport, pe picior de plecare, ca să simtă cum îi crește nivelul adrenalinei. Își petrecea cam jumătate din timp în străinătate pentru a negocia contracte cu diferite grupuri hoteliere, companii de aviație și firme care închiriau mașini, iar restul în Anglia, în stațiunile turistice la modă. Timpul petrecut la sediul londonez al Societății Travelway era întotdeauna cat mai scurt posibil. Vacanță își lua rar. În fond, prin specificul activității ei, avea mereu impresia că e în concediu, obiecta ea când Gail părea că se supăra prea rău peea. După ce taxiul plecă s‑o ducă pe sora ei la ultima serată dintr‑o lungă succesiune de mondenități, Gail închise ușa și se sprijini de ea, cu fruntea încrețită de îngrijorare. Se necăjea prea mult din cauza lui Vicky și a existenței ei – artificială în ochii ei – pe care aceasta o ducea. Barry, soțul ei, îi reproșa adesea asta. Chiar atunci, el apăru în pragul salonului și ghici imediat starea de spirit a soției sale. — Vicky a plecat din nou, nu? Doamne, Gail, e mare acum… și e fată inteligentă. — Știu, știu… Gail se apropie de el și i se ghemui la piept. — Dar asta nu mă împiedică să fiu îngrijorată, continuă ea. Aș dori atât de mult să fie fericită, Barry. — Te asigur că este. Face numai ce are chef să facă… — Dar oamenii ăștia pe care îi frecventează! Nu printre ei îl va întâlni pe bărbatul care îi trebuie. — Și de care nu are încă nevoie, după câte am înțeles eu. Și nici nu‑și face iluzii în privința bărbaților, sunt sigur de asta. Îi consideră doar amuzanți… dar complet neinteresanți. Gail scoase un suspin. Ca soție fericită, îi dorea și lui Vicky același lucru, dar începuse să dispere, îi mărturisi ea lui Barry. — Va sfârși prin a se liniști când va găsi bărbatul vieții ei, sunt convins de asta, scumpa mea. Mai dă‑i încă un an și se va plictisi de toate astea. Chiar și călătoriile își vor pierde în timp farmecul lor. O să vezi că nu se va mai gândi decât să se ancoreze undeva.  
AnnaE
.Post in Straina de Maria Kuncewiczowa
Straina de Maria Kuncewiczowa Motto: …ich sah dich ja im Traum Und sah die Nacht în deines Herzens Raumt Und sah die Schlang’, die dir am Herzen frisst, Ich sah, mein Lieb, wie sehr du elend bist. HEINE   I   RÓŻA APASĂ PE SONERIE categoric şi totuşi cu înfrigurare: sa facă bine şi sa-i deschidă numaidecît, ar trebui sa ştie ca sta la usa avînd a le spune lucruri deosebit de importante. De asta data Sabina îşi purta iute trupul mare şi gras din bucătărie spre vestibul; — Buna ziua, coana mare, spuse servil. Îi ajuta Różei să-şi scoată blana, îi lua manşonul, pălăria, îi aştepta poruncile mormăind şi înălţînd cînd dintr-un umăr, cînd din celalalt – era limpede ca respectul şi un soi de spaima nervoasa nu-i puteau domoli vechile ranchiune şi nici nevoia cronica de a protesta împotriva caracterului aceleia care tocmai venise. Róża se dezbrăcă agale, tratînd-o pe Sabina ca pe un cuier sau ca pe un scaun. În sfîrşit, îşi potrivi parul, îşi privi iute chipul răsfrînt în oglinda şi se îndrepta în direcţia camerei. Ajungînd aproape în prag, întreba de fiică-sa: — Unde-i doamna? în baie? Sabina răspunse: — Coniţa se vede ca a uitat ca vii dumneata, coana mare. A plecat şi n-a lăsat vorba. Primind lovitura, Róża nici măcar nu tresari, ci făcu în aşa fel încît obrajii şi ochii sa-i devina dintr-o data mai limpezi, mai senini – părea voioasa. Fredona un crîmpei de melodie şi începu sa înşire pachetele pe toaleta fiicei. Sabina se aţinea tot acolo, lîngă cuierele din vestiar. — Vremea e frumoasa, aşa ca doamna noastră a pornit-o de dimineaţă cu doamna Mira, s-or fi dus şi dînsele la Alei sau la cafeneaua „Europa”, ori în alta parte. Cum fac cucoanele tinere. 5 Róża nu catadicsi sa se arate în cîmpul vizual al Sabinei; în schimb, din odaia galbena răzbătu acelaşi glas de mai înainte, limpede şi raspicat: — Te poţi duce îndărăt la bucătărie, Sabino. Cînd te sun. Mi-aduci ceaiul, Am eu grija de telefon, doamna are să-mi telefoneze, am uitat ca astăzi se duce la scoală, la Zbyszek, sa stea de vorba cu dirigintele. Podeaua din sufragerie dudui, uşa spre coridor se închise trîntita, un vuiet străbătu toată casa. şi undeva, între baie şi cămară, din tumultul furiei se isca un cîntec ţipător, ascuţit, subţirel: „Aliluia. O ducea ca muia…” în spatele uşii care da spre bucătărie cîntecul pieri.   Acum Róża se aşeza şi îngădui chipului sa se posomorască. Gura triumfătoare i se înfunda, supta de obraji, rămînînd abia cît o dunga, o cicatrice la suprafaţa pielii, ochii mari i se îngustară ca la un cîine bătut, nasul îi deveni ascuţit, iar fruntea veştedă, boţită, înghiţi anevoie saliva – pasămite amară – pentru că îi tremurau colţurile buzelor. Întinse braţele pe marginea fotoliului şi încremeni în aceasta atitudine. Dar nemişcarea nu ţinu mult. Brusc, în fiinţa Różei se trezi ca o nerăbdare, un freamăt dureros, viu, agresiv, ceva care nu te lăsa să rămîi liniştită. Cu obrazul întunecat, se scula şi se înapoie la usa de la intrare. Acum – cînd n-a mai vedea nimeni – intra, pentru a doua oara. În apartamentul fiicei sale. Nu cu pasul elastic, sfidător de adineaori, nu cu înfăţişarea nepăsătoare pe care o avusese în fata servitoarei. Acum intra greoi, aspru. În suferinţă, ca o mamă jignită, ca o femeie bătrînă şi netrebuincioasa. Lovi cu degetul îndoit în tăblia mesei de mahon: — Uite unde şi-a găsit Marta sa azvîrle masa străbunicului! Leapădă în vestiar o mobila pe care am păstrat-o cu grija, ani şi ani, pe care am cărat-o după mine prin toată Rusia. Se apleca şi pipai cu băgare de seama picioruşul rotund, empire. O vreme măsuţa stătuse în camera copilului, nepoţelul ei, Zbigniew, şi-a tot legat de piciorul mesei calul de lemn cu balansoar pînă l-a rupt. Fiică-sa, Marta, rîdea spunînd: „Pentru el e o trăsură. Ce vrei, e copil, trebuie sa se joace”, 6 Róża, întunecata, înainta în apartament. Se opri în dreptul mobilelor moderne – cumpărate de curînd – bombăni cu sarcasm lîngă bufetul scund şi lîngă tapiseriile din Vilno. În sufragerie, între oglinda şi ceasul de perete, era atîrnat un portret al tatălui ei – un dagherotip nu prea mare, înrămat ca un medalion de epoca. Smulse repede portretul din cui, îl duse acolo unde-şi pusese lucrurile: manşonul, gulerul de blana… şi-l ascunse sub ele. Telefonul nu suna, în casa era linişte, doar din strada urca zgomotul şi de la etajul cinci răzbătea o melodie cîntata la radio: Close your eyes1 în engleza, limba pe care n-o înţelegem, cîntecul îi suna fara sens, tînguios şi obsesiv, ca rugăciunea unui sălbatic. O senzualitate copleşitoare şi spaima în fata nopţii erau cuprinse în acele cuvinte. Amintirea unei întîmplări stînjenitoare, ceva ce trebuia neapărat sa se întîmple sau după care verşi lacrimi, iată ce stîrnea cîntecul. Róża lăsa capul în jos, mîinile îi atîrnau moi, melodia plutea deasupra ei şi peste lume, iar în suflet i se zvîrcolea tinereţea blestemata. Vie încă, înfigîndu-şi colţii ca un căţelandru rău şi fara minte. Róża se apropie de oglinda, îşi trase jacheta cu arabescuri de un roşu aprins cu argintiu. O cumpărase de curînd, cam odată cu umbrela micuţă cu mînerul ca un cioc de pasare, cam odată cu un corset franţuzesc şi cu paltonul prea deschis la culoare pentru iarna. Se dusese să-şi cumpere o jacheta de lina, împreuna cu fiica ei, Marta. Din maldărul de jachete puse pe tejghea, fiica ei dăduse imediat deoparte pe cele în culori aprinse, iar dintre cele cu o nuanţă discreta o alesese pe cea mai închisa. Pe asta o împinsese în direcţia mamei sale, spunîndu-i: — Ia încearc-o, mămico. Róża o încerca. Jacheta era splendida, neagra şi parca stropita cu bruma, cu un guler alb nespus de frumos şi manşete tot albe. Se încheia sever la un singur rînd de nasturi. Marta stătea ca uluita în fata Różei. — Minunat, îţi sta minunat în jacheta asta, spuse, arăţi ca un vis de iarna, sau ca Petronela în plina forma, după prînz, cînd e cu totul spiritualizata. Petronela era bătrîna lor pisica de angora. Atunci Róża simţi ceva mai rău decît moartea. Îşi simţi bătrîneţea, săvîrşită definitiv, de neînlăturat, vizibila pentru oricine. Uneori simţea în preajma moartea, dar simţămîntul —— 1 Închide ochii (emil.) (n.tr.).   asta nu era lipsit de farmec. Cînd în cursul unei crize nervoase sau într-una din stările ei ca de sinucigaş, îi amorţeau buzele şi o senzaţie apăsătoare, paralizanta, de frig o cuprindea urcînd ca un val de la talpa picioarelor, peste coapse spre inima – pe lîngă chinul fizic, pe lîngă scîrba pentru propria-i neputinţă, încerca şi o anume indecenta desfătare. Ca se cufunda atît de adînc într-o desăvîrşită lipsă de răspundere, ca se razbună şi biruie nepedepsită atîtea servituti ale vieţii; că se apropie, mai mult, tot mai mult, ca aproape a atins misterul. Neputinţa o înlănţuia ca o noua dimensiune, ca atmosfera unei noi victorii. De moartea care se retrăgea apoi din trupul ei se despărţea cu părere de rău; fusese ca un narcotic rar şi amărui, ca presentimentul unei lumi neştiute, plină de dulceaţă. În schimb, bătrîneţea o resimţea ca pe o prezenţă furişată în preajma omului pentru a-i smulge ultima nădejde, a-l înfiera cu o pecete hîdă, pentru a se însoţi silnic cu el şi a-l tîrî, nălucă ridicolă şi desfigurată – către cele mai dezgustătoare fundături ale umanităţii. Un vis de iarna. Petronela în cea mai buna forma a ei, aşa spusese fiică-sa. Ce jignitor sunaseră aceste complimente!  Róża întoarse spatele cu dispreţ melancoliei lor poetice, receptînd cu ura versiunea privind frumuseţea ei spiritualizata desprinsa de cea trupeasca. — Are mînecile prea largi, se stropşi duşmănoasă, Vînzătoarea şi Marta începură sa se agite. — E un fleac, o sa le facem cîte o pensa micuţă sub manşetă, va sta ca turnata. Róża scoase jacheta smucindu-i ţesătura elastica… Martei aproape că-i dădură lacrimile. — Dar, de ce, mama? Te rog, îţi sta minunat, poate te gîndeşti ca e prea scumpa, te rog din suflet (cu forţa încerca s-o facă pe maică-sa s-o păstreze pe umeri), ţi-o dăruiesc, uite primeşte-o ca un cadou din partea mea. Róża o privi pe fiică-sa cu ochi răi; Marta tăcu brusc, bătu din gene şi pînă la sfîrşit, cît mai rămaseră în magazin, statu astfel – uluita. Apoi Róża mai încerca şi alte lucruri, dar tot timpul trăgea cu ochiul la jacheţica prea strîmta cu arabescuri purpurii. În cele din urma zvîrli cît colo tot ce-i oferea vînzătoarea şi-o apuca pe aceasta. Vînzătoarea o ajuta, cu oarecare neplăcere, s-o încerce, fiică-sa privea în alta parte… Tonul monologului vînzătoarei scăzu, se stinse. Lauda cît putu jacheta cu arabescuri roşii. 8 — Şi asta va prinde foarte bine. Roşul contrastează foarte frumos cu parul dumneavoastră cărunt şi apoi aveţi şi un ten minunat. Marta tăcea înainte. Róża nu se simţea cuprinsă de răceala morţii, o nu, ci de o sila pentru gustul searbăd al închipuirilor irealizabile, fără speranţă şi greu de atins. Stătea posomorîtă în faţa oglinzii fără să-şi rostească hotărîrea. Vînzătoarea tăcu şi ea o clipa, dar îşi reveni numaidecît şi adăugă cu vioiciune: —  Garantez pentru calitatea ţesăturii, o veţi purta cel putin zece ani. Abia acum Róża rîse tare. Apoi spuse: — Zece ani e prea mult pentru mine, duduie draga; cred că am să mă mulţumesc doar cu unul. În sfîrşit, puteţi s-o împachetaţi. Ieşise din magazin odată cu Marta şi se despărţiră cu răceală; asta se întîmplase cu o luna în urma. Chiar a doua zi, Róża îşi cumpără un corset din elastic de foarte buna calitate, care o subţia, iar de la soldurile de toamna, paltonul de culoare deschisa, cu un strat subţire de vatelina şi umbrela cu mînerul în forma de cioc. De-a lungul vieţii sale Róża petrecuse putina vreme în faţa oglinzii. În copilărie nu se simţise întru nimic diferita de lumea înconjurătoare, tremura de bucurie sau de spaima, se schimba la fata după împrejurări, habar neavînd nici cum arata la chip, nici ce statura are. Cînd soarele ardea, cînd în parcul din Taganrog bubuia fanfara, iar sora mamei sale, vesela Julia, le făcea ochi dulci militarilor, sau cînd nechezau caii ofiţerilor din garda, cînd în stepa înfloreau mărunt lalelele roşietice, sau cînd bunicul ei Zwardecki se scula brusc, în amurg, de la masa de joc, îşi scutura scrumul din pipa, se apropia de fereastra, în fata căreia, hăt departe cupolele verzi ale mitropoliei mijeau pe fundalul Marii de Azov ce părea o dîra sinilie – îşi scutura gîtul, tăcea, îşi zburlea mustaţa şi în cele din urma începea sa cînte cu un glas răguşit: Polonia încă n-a pierit1 , iar domnul Heist, faimos ceasornicar din Varşovia, tovarăş de-al sau în exil, îl acompania bătînd darabana cu degetele pe geam şi oftînd, atunci cînd Maniuta Psarulaki, fata negustorului grec, îşi —— 1 Cîntecul soldaţilor din legiunile generalului Henryk Dabrowski (1755-1818), comandant al diviziei polone în armata lui Napoleon; cîntec devenit imnul naţional polonez (n.tr.).   foşnea pe terasa pantalonaşii brodaţi. Róża se simţea frumoasa şi privea cu mîndrie la cei din jur. În schimb, cînd se cernea o ploaie deasă, nesfîrşită, fara istov, cînd milogul adăpostit în odaia slugilor, la bunica. Anastazia îşi strivea păduchii din caftanul miţos, cînd duhnea a unt rînced, iar tatăl ei îi spunea mamei: „mierzawka1 las’că v-am văzut eu la club, cum va pipăiaţi pe sub masa, tu şi căpitanul de stat major Borejkin. Deasupra mesei guriţa, mînuşiţele şi cărţile de joc, iar pe sub masa, ptiu! – n-ai pic de ruşine, căţea!” – atunci Róża se simţea ca o netrebnica, se vîra prin cotloane, arunca priviri vinovate tuturor, şi nu s-ar fi uitat în oglinda pentru nimic în lume. Abia pe la vîrsta de şaisprezece ani a fost o anume seara, asta la Varşovia, pe cînd se afla la familia Badski. Era în epoca lui tante Louise, cea „care nu-şi încovoiase spinarea şi rezistase”… Róża stătea vîrîta în coltul sobei, în apartamentul domnului director, binecunoscutul violonist -, divinul January, cel care „ducea pînă departe, în lume, faima numelui de polonez”. Divinul January lipsea. Chipul lui, împodobit cu nişte mustăţi ascuţite ca andrelele, fara îndoiala ca se legăna deasupra arcuşului, fermecînd doamnele, poate la o reuniune de pe strada Wiejska sau poate ca se înalta cu mîndrie la Clubul Cetăţenilor, deasupra meselor de joc. Sau poate ca acest cap de artist, înfundat în perne moi şi dantelate, se afla într-un tandru tête-à-tête cu căpşorul numai cîrlionţi ai divei corpului de balet. Pe scurt domnul director lipsea, iar Róża stătea lîngă soba, aşteptînd ca, după ce domnişoara Aniela Badska ar fi isprăvit cu gamele, sa binevoiască a o acompania pe unica eleva a lui papa, interpretînd Moment muzical de Schubert. Pe unica eleva – prima „adepta” a viorii la Conservatorul din Varşovia de pe strada Tamka. Pe fata slăbuţă, cu obrazul smead peste care rumeneala zburda ca o flăcăruie, cu o cosita lunga şi lucioasa, cu un accent rusesc şi un medalion demodat la gît. Lampa pîlpîia sub abajurul lăptos, fotoliile de pluş roşii ardeau prin colturi, domnişoara Aniela bătea măsura cu piciorul: „unu, doi şi unu, doi…”, trasurile uruiau peste pietrele pavajului de pe strada Ordynacka, undeva în adîncul clădirii, dereticînd, portarii trînteau băncile, iar corul „Lăuta” răcnea cîntecul Ca ulanul nu e altul; miresme neştiute, întîmplări ——- 1 Ticăloaso (rusă) (n.tr.).   de neînţeles, stări nicicînd visate se furişau odată cu inserarea dinspre oraşul străin, dinspre apartamentele şi gîndurile necunoscute. Dinspre Varşovia „nefericita şi eroica”. Róża se închidea în sine, dorea cu ardoare, visa, se ruga în gînd ca de departe, de foarte departe s-o învăluie aroma ireala, aproape uitata, a oraşului Taganrog. Chiar atunci usa scîrţîi şi lîngă soba se ivi Michal Badski, fiul mezin al maestrului. Róża se înveseli, era gata sa rîdă tare, sa se mişte, să-şi scuture cositele şi sa sporovăiască la nesfîrşit, cu accentul ei tărăgănat, dar Michal îşi apăsă buzele cu degetul. Se apropie tiptil, şi chipurile pipăind cu mîna cahlele în căutarea celor mai calde, o cuprinse pe Róża, o mîngîie, o înfierbînta. Apoi îmbrăţişînd-o umăr lîngă umăr, obraz lîngă obraz, îi şopti: — Taci! Las-o sa cînte, noi sa stam aşa. O strîngea încetişor, o privea. Pe Róża o cuprinse o somnolenta. Privirea ochilor albaştri deschişi ai lui Michal în chenarul genelor aurii luneca peste ea ca o apa – înceata, inevitabila, ameninţătoare. Róża simţi ca toate gesturile şi vorbele, pînă atunci ştiute pe de rost, acum, aici, în prezenta acelei priviri nu mai aveau nici o noima… Se simţea descumpănită, umilita, dar se temea sa facă cel mai mic gest, nu cumva sa sperie privirea şi s-o alunge. În curînd Aniela conteni din cîntat. Arunca o privire glumeaţă perechii de lîngă soba. — Doamne, cît e de caraghioasa asta mica – rosti. Pe Róża exclamaţia nici n-o atinse, n-avea putere sa simtă altceva decît căldura îmbrăţişării lui Michal. În schimb Michal tresari, făcu un gest cu braţul în direcţia pianului, apoi, fara să-şi desprindă privirea de pe obrajii negricioşi ai Różei, o răsuci cu gingăşie pînă sub cercul de lumina al lămpii şi şopti ca la rugăciune: — Şi eh mal, şi eh mal – diese, diese Nase…1 Membrii familiei Badski, în momentele lor de mare intimitate, vorbeau între ei în germana. Pentru ca atît limba polona cît şi cea franceza erau prea tocite, ajunseseră prea grosolane după atîta folosinţă pentru a putea exprima nişte sentimente excepţionale, neclarificate pe deplin. Aniela răspunse: — Ja, ja, das hat sie schon – cine wunderschöne Nase…2 ——— 1 Uită-te, uită-te,. nasul asta… (n.tr.). 2 Da, da, într-adevăr, nasul îl are minunat (n.tr.).   — Ce zici, Róża draga, adăugă pe un ton oficial, îl cîntam pe Schubert al nostru? În seara aceea, înapoindu-se acasă de la familia Badski, Róża închise, cu multa precauţie, uşa cu cheia, ca sa nu poată da buzna mătuşa Ludwika, se aşeza în fata oglinzii şi nu se scula pînă nu se sfîrşi lumînarea din sfeşnic. Îşi descoperise obrazul. De atunci încolo, pentru multa vreme, obrazul ajunse obiectul unei deosebite atenţii şi griji a Różei. Îşi cerceta cu nelinişte tenul, îşi strîngea şi întindea buzele într-un zîmbet, mijea ochii, apoi îi deschidea larg, punîndu-şi în faţa oglinzii pălăria. Diese, diese Nase, era dinainte hotărît, aici nu mai încăpeau nici un fel de griji, din moment ce-l lăudase Michal şi încă în germana. Cu atît mai chinuitoare erau îndoielile eu privire la restul, fizionomiei ei. De ce trecuse tot restul sub tăcere? Sa nu fi fost decît diese Nase? Temătoare, Róża se compara cu farmecul colegelor, cu imaginea, cu trăsăturile caracteristice ale eroinelor din cărţi. Totul era atît de inconsistent, de complicat: chipuri străine, poezii, obrazul propriu… Róża se chinuia, oscilînd între orgoliu şi autoadoraţie şi o deznădejde cumplita. Iată: Roza Weneda a lui Andriolli1 – cu ochii negri, semănînd foarte mult cu Róża, dar ceva mai în vîrsta (nasul îl aveau acelaşi), trecea la Varşovia drept o frumuseţe. Dar cine o plăcuse: Slowacki, Andriolli, mătuşa Ludwika, domnul Czarnocki din Kujawy şi pustii din clasa întîi de gimnaziu. Dar lui Michal? Nu avea de unde sa ştie daca Roza Weneda îi plăcuse lui Michal. Într-un rînd, Kostek Relejewski, roşcovanul acela orgolios, desi cam jerpelit, îi trimisese un bileţel: „M-elle Rose, belle comme une rose”2. O clipa inima îi batu mai tare şi numaidecît se domoli cuprinsa de fericire,” în sfîrşit are să-şi afle liniştea, poate afla sprijin în vorbele lui Kostek, care călătorise cu prilejul concertelor pînă în Wolynia, aşadar văzuse multe femei, ştia multe. Ba nu-i aşa, nu se putea bizui pe el, pentru ca acest Kostek nu e Michal şi lui Michal n-are cum sa ştie daca-i plac trandafirii, şi apoi pe Kostek domnul director l-a închis la arest în pivniţă, trei zile, numai cu pîine şi apa. Parca unul ca el —— 1 Andriolli, Michal Elwiro (1836-1895), desenator, faimos ilustrator al unor cărţi de Mickiewicz, Stowacki, Kraszewski etc. Opera sa a fost puternic influenţată de romantism atît în temele sale predilecte cît şi în bogata fantezie a tratării acestora. Roza Weneda era una din eroinele dramei lui Slowacki: Lilla Weneda (n.tr.). 2 Domnişoara Rose, frumoasă ca o roză (fr.) (n.tr.).   vorbeşte serios, mai ales cu o domnişoară venita din Taganrog? În curînd necazurilor pricinuite de obraz li se adăuga un chin nou, un nou mister: trupul. Michal îi ducea Różei vioara acasă. Michal era întotdeauna în vestiar, ori de cîte ori Róża îşi îmbrăcă haina vătuită, ieşind de la lecţiile pe care le lua cu domnul director. Michal sublimase şi adăugase doua semne de exclamare la titlul cîntecului lui Grieg: Je t’aime, hélas1, şi aşezase notele cu mîna lui pe pupitru în fata Różei. În nopţile senine, cineva trecea prin fata ferestrei, pe trotuarul străzii Mazowiecka. Trecea cineva – înalt, zvelt, grozav de emoţionat, cu capul înălţat spre fereastra. Cînta, făcea semne cu mîna… Róża se temea să-şi mărturisească cine era, nu stătea chiar în geam, ci putin mai încolo, în dosul perdelei, iar pe pervazul ferestrei punea o luminare. Uneori stătea aşa multa vreme, perdelele tremurau, flacăra lumînării se apleca la adierea suspinelor, o umbra rătăcea pe perete, ochii fugeau către întunecimea străzii şi-l urmăreau, îl pîndeau pe trecătorul cel înalt. Tante striga din odaia alăturată: — Ce faci acolo, fetiţa mea? De ce nu exersezi? Róża răspundea prompt: — Azi nu pot, mătuşa, maestro m-a oprit, zicea ca mi-am forţat încheietura mîinii. Pînă cînd, în sfîrşit – era primăvară şi liliacul persan, acelaşi ca şi la Taganrog, înflorise în Gradina Botanica – într-o seara Michal îi aţinu calea. Îi spuse: — Róża, comoara inimii mele, înger fara seamăn, copilaşule… Priveşte ce frumoasa e noaptea. Iubito, am închiriat o trăsură. Nu-ţi fie frica de mine, nu tremura. Nu e nimic rău în asta. Ţi-o jur pe mama. Unde o sa ne ducem? Spune-i mătuşii ca tata te-a oprit şi seara ca sa cînţi cu Aniela. În curînd va avea loc concursul. Se învoise. S-au dus. Merseră drept înainte, grădinile îmbălsămau văzduhul, aşadar ajunseseră la marginea oraşului. Între Michal şi ea, Róża pusese vioara. Se ţineau de mîna, nu-şi spuneau nimic. Michal îi mîngîia braţul. Mai tîrziu prinse sa-i şoptească şi încerca s-o traga la pieptul lui. Dar Róża stătea ţeapănă. Deodata Michal rosti limpede: —— 1 Te iubesc, din păcate (fr.) (n.tr.).   — Ce medalion frumos ai, îi apuca medalionul avînd în el o bucla din parul frăţiorului ei mort, şi mîna lui îi păru din cale-afară de grea, fierbinte, cînd îi apăsă pieptul. Róża îi ceru sa se întoarcă imediat acasă, începu sa plîngă cu jale, dar nu-i respinse mîna încăpăţînată, fierbinte. Iar Michal îi săruta pieptul, umerii ca s-o aline. Se înapoiară repede şi în seara aceea ceva mai cumplit decît mîngîierile acelei mîini nu se întîmpla. Dar Róża făcu cea de-a doua descoperire cutremurătoare: trupul ei, sînii, şoldurile, genunchii, tot ce ajunseseră, prin ţesătura rochiei, mîinile lui Michal. Mai tîrziu, cîţiva ani buni după marea suferinţă a despărţirii, atunci cînd Michal se stabilise la Vierchnieudinsk ca inginer judeţean şi soţ al unei cursante de la Moscova, sedusa de el, spre ruşinea lui şi veşnicul chin al Różei, cînd se instalase acolo, mîhnit, blestemat – Róża dădu crezare lui Kostek Relejewski, lui Stowacki, domnului Stanislaw, lui Albin şi atîtor altora. Se încrezu în obrazul şi în trupul ei şi se oferi de bunăvoie morocănosului Adam, fiul primarului din Nowe Miasto. Ajunse înfumurata, inaccesibila. „O frumuseţe rece”, ziceau. Maică-sa, biata, uşuratica Sophie (peste doi ani veniră amîndoi părinţii pe urmele fiicei lor, tante Louise le făgăduise marea cu sarea, tatăl obţinuse un transfer, vînduse casa, caii – totul se sfîrşi cu o existenta mizera în capitala, unde viaţa era scumpa) – Sophie o implora: — Scumpa mea copila, nu ne nenoroci, uite, tata a încărunţit de pe urma „patriotismului” cu care ne scoate sufletul nebuna aia de mătuşă a ta. Cînd şi cu ce ai sa te alegi din cîntatul la vioara? Mai bine te laşi păgubaşă şi te măriţi, mîndreţea mea… Róża hotărî sa se răzbune. Pe Polonia unde o lovise nenorocul şi pe bărbaţi. Pe atunci, frumuseţea o învesmînta ca un strai regesc, toţi întorceau capul după ea pe strada. Nu-i voia nici pe domnişorii ferchezuiţi şi nici pe bărbaţii în puterea vîrstei – îl voia doar pe unul ca Adam, tăcut, insignifiant, să-l strivească prin frumuseţea ei, ca o stîncă. Să nu-i poată da nimic în schimbul dorului ei atroce – nici desfătări, nici bogaţii – să nu trebuiască sa-i fie recunoscătoare pentru nimic. Numai pe unul ca el şi-l dorea; fost student de la Petersburg, cu Darwin sub brat, cu icoana Maicii Domnului din Czestochowa în buzunar, cu o barbuta de taran rus şi cu inima romantica a celor de pe malul 14 Vistulei. Proaspătul absolvent al Facultăţii de Matematica, după ce-şi luase diploma, venise în tara, surorile se rugau făcînd novene, plăteau acatiste ca băiatul să nu ajungă prea important, să se mulţumească fie şi cu o slujbuliţă la posta – dar sa nu se mai întoarce în pravoslavnica Rusie. Surorile puseră ochii pe Róża. Trebuiau sa-i ofere ceva frăţiorului, în schimbul ambiţiilor sale de a se afirma. Să aibă parte cel putin de o sotie neobişnuită, însoară-se cu frumuseţea aceea de violonistă. Pe lîngă ea, cum vor arata nevestele boccii ale verilor, toate cu zestre şi toate urîte? Róża arunca ocheade cu multă iscusinţă, cobora genele ei lungi, îşi strîngea soldurile în fuste strîmte de caşmir şi-i acorda lui Adam mîna ei răzbunătoare. Se căsătoriră la Biserica Sfînta Maria din Leszno. Róża, toată în valuri albe, îngădui tîrgoveţilor, înlăcrimatelor neveste de şleahtici mărunţi şi unchilor duhnind a tabac, sa-i sărute obrajii chihlimbarii. Apleca fruntea şi zîmbea cu duioşie, cînd, cu gura plina de saliva din cauza emoţiei, îi spuneau: — Fii binevenita în mijlocul familiei noastre modeste, dar – Dumnezeu ne e martor – plină de cuviinţă, stimată domnişoară, aleasa fiica a mucenicilor polonezi pentru cauza sfîntă a Poloniei. Soarta lui Adam e în mîinile tale. Leagă-ţi soţul de acest nefericit pămînt al nostru. Aici sa munciţi, aici sa va creşteţi copiii. Surorile plecară fericite dimpreună cu tăicuţul lor. Primarul, la Nowe Miasto, iar peste o luna Róża îl ducea cu ea pe Adam la Saratov unde, la gimnaziul „real”, se ivise un post pentru tînărul matematician. Ce sus îşi înălţase la Saratov, diese, diese, o ja – wunderschöne Nase! Se îmbrăca în negru. Era singurul lucru pe care-l mai putea face pentru Michal: să poarte doliu după el. Umbla dichisita într-un pardesiu lung şi larg la poale, cu guler à la Marie Stuart, şi cu o pălărioară trasă pe frunte, împodobită cu o pană încreţită. Rochiile le purta strînse pe corp, cu jabouri din dantelă, se pieptăna cu părul lins, despărţit de o cărare la mijloc şi doar cîţiva zulufi risipiţi pe ceafa. Avea mîini grele şi nervoase, degetele lipsite de inele. Cînd dădea mîna, i-o simţeai ca pe un obiect mort şi totuşi fierbinte. Veniră pe lume doi copii, zămisliţi în cea mai adînca întunecime. În timpul zilei, Adam n-avea acces la soţia lui, ea umbla prin casă de colo, colo – îmbrăcată după anotimp – străină, refuzînd orice familiaritate. Îi stîrnea gelozia 15 pînă la demenţă, pentru că la fel de graţios şi de provocator se purta cu toţi bărbaţii. Noaptea sta întinsă, nemişcată. Nu cumva era să-l ajute pe Adam s-o dobîndească? Oare trupul ei neted şi roz nu era de ajuns, simpla lui vedere nu era un dar nepreţuit? Într-un rînd Adam – cam la doua ore după ce plecase la gimnaziu – se înapoie pe neaşteptate acasă. În salon, la pian, şedea un meloman binecunoscut în tot oraşul, preşedintele tribunalului districtual, domnul Krîlenko, malorus, cu ochi de peruzea. Róża se aţinea lîngă el. Mîna cu arcuşul atîrna neputincioasa printre faldurile rochiei negre – necuviincios de aproape de fata apoplectica a lui Krîlenko. Róża îşi iradia frumuseţea răutăcioasă. Atunci Adam săvîrşi nebunia, ridica bastonul şi, cu un glas răguşit, răcni: – Afara, ieşi afara, paşol – iar cu umărul săltînd convulsiv îi arata preşedintelui uşa. Tot atunci, pentru prima oara de cînd era măritată, Róża îşi arata din plin, la lumina zilei, fata contractata de patima. — Prostule, eşti un prost! – tipa – prost de o mie de ori. De ce te temi, de ce ţi-e frica? N-am sa iubesc niciodată pe nimeni – totul, lumea întreaga e pentru mine pierduta pe vecii Nefericita de mine, vai mie, nascuta fără noroc!   Urmară ani lungi de sănătate deplina. Róża arata înfloritor, purta jupoane foşnitoare din mătase şi înfrîngea, prin biruinţe dese şi uşoare, poftele bărbaţilor. Îndrăgise acest joc, suferinţa bărbaţilor o incita ca un alcool. Îşi folosea cu iscusinţa frumuseţea. Întrucît împrejurările erotice o lăsau nepăsătoare, nu-i lipsise prilejul sa observe în oglinda care zîmbet anume, care expresie, care atitudine o prind mai bine. Bagase de seama ca atunci cînd abia surîdea, obrajii i se rotunjeau nearmonios, iar luciul dinţilor dezveliţi nu compensa îngustarea ochilor. Aşadar cînd voia sa dea rîsului ei un caracter vag şi molatic, lăsa capul în jos şi-şi acoperea faţa cu braţul ridicat în aşa fel, încît ochii nu-şi pierdeau forţa de iradiere, iar zîmbetul avea o nuanţă de gingaşă melancolie. Atît era de isteaţă. Se îngrijea cu cea mai mare atenţie. Pentru noapte îşi ungea obrazul cu o crema de castraveţi, mîinile şi le dădea cu cold-cream, dormea cu mănuşi, nu purta corsete cu balene care împung carnea, era curata pînă la pedanterie. O alina faptul că prin mijloace atît de simple se putea răzbuna asupra întregii seminţii 16 bărbăteşti, asupra Poloniei, asupra Rusiei, asupra propriei ei vieţi. De fapt nu gîndea astfel – îşi dădea bine seama de dimensiunile reale ale problemelor omeneşti. Ştia ca un om nu poate tine locul întregii lumi, ca nu poate sa reprezinte omenirea sau un popor; ştia ca răzbunarea nu constituie un leac, că e chiar ridicolă, întrucît vinovatul rămîne întotdeauna necunoscut, pe cînd cel ce se răzbuna întoarce adesea ascuţişul pedepsei împotriva lui însuşi. Róża ştia tot, cancanurile răuvoitoare, răutăţile amoroase o avertizau ca soarta ei nu se va îndrepta. Róża o ştia prea bine, dar simţea altfel. Desi era cu totul lipsit de sens, totuşi în ce-o privea un singur om modificase faţa lumii, un singur om reprezenta un popor, şi dorinţa iraţională de răzbunare era singurul sentiment care-i umplea inima. Atît era de proasta. Ori de cîte ori Adam se sfîrşea de patimă şi-i urmarea, cu privirea fixa, soldurile, se bucura: „Bine-mi pare, ţap blestemat, cu cîte fete nu s-o fi purtat tot aşa cum s-a purtat Michal cu mine!” Ori de cîte ori Adam, primind o scrisoare de la familia lui din Nowe Miasto, venea la cină ursuz, zvîrlea de pe masă ziarele ruseşti şi striga la fiul său: – Cum vorbeşti? De ce spui mamoska? Spune în polona, mămico! se bucura: „Bine-mi pare, leahule; ca voi leşii, prea vă bateţi joc de oameni, îl băgaţi de viu în groapă pe oricare, trădătorilor; acu n-ai decît să suferi, iar Polonia ta poate să piară!” Ori de cîte ori Róża izbutea să surprindă deznădejdea sau umilinţa unui curtezan, fie că era „gospodin polcovnic” sau „slatski sovietnic”1  sau un „praporcic” amărît şi prostit din dragoste pentru dînsa – cînd vedea pe vreunul cum se bîlbîie, cum păleşte, cum tînjeşte după o vorbă bună – îl respingea cu năduf: paşol, cară-te! Suferă, drept pedeapsa pentru scumpa ta surioara, neruşinata de cursanta, fetişcana aceea de la Moscova, care cu fandoselile ei l-a dat gata pe Michal. De cîte ori întorcîndu-se acasă din oraş, nu se închisese la ea în odaie, căzuse în genunchi, îşi lipise capul de marginea patului şi izbind cu pumnul în podea se înecase de suspine, pe cînd fiul ei, Kazio, lovea cu minuta-i în usa, iar ea musca salul cu dinţii ca sa nu tipe; cînd se ridica apoi în picioare, dreapta, rigida, cu o privire buimaca, exulta cu sarcasm: „Bine îmi pare «Róża draga», aşa îţi trebuie. Cin’te-a pus ——- 1 Consilier de Stat (rusă) (n.tr.).   sa te dai, cu trup şi suflet, gălbejitului ăstuia? Acum rabdă, suferă şi strînge din dinţi…” Cînd copiii se făcură mai mărişori. Róża se mai domoli şi nu-i mai chinui cu frumuseţea ei pe cei din jur; însa continua să se îngrijească la fel de stăruitor. Pe măsură ce treceau anii, devenea tot mai atentă la felul în care o privesc oamenii, cu ce ton, cu ce fel de vorbe îi adresează complimentele. Cînd descoperea în înfăţişarea ei un amănunt oricît de neînsemnat din care reieşea ca a început să se ofilească sau că s-a urîţit, îi îngheţa sufletul. O pată gălbuie pe gît sau un coş uscat în barbie i se păreau semnale de rău augur şi se privea în oglinda cu ochii larg deschişi de spaima. Dar nu de moarte se temea – ci de metamorfoza. Ca atunci cînd acel ceva în sfîrşit se va ivi, mai bine zis se va întoarce, nu va mai avea dreptul să-l primească. Va sta atunci în faţa ei fara s-o recunoască, fiindcă ea, Róża, se va fi schimbat. Aşteptarea necurmată – contrar oricărei logici – ca acel ceva să se întoarcă, era tot atît de fireasca şi de imperceptibila cum e circuitul sanghin. Róża nici nu înţelegea măcar ce urmăreşte atunci cînd îşi privea cu groaza ridurile sau vreun alt semn c-a început să îmbătrînească. Nu înţelegea nici de ce, în teama şi deznădejdea ei, o împăcare cu viaţa şi un îndemn sa reziste constituie acea wunderschöne Nase, într-adevăr frumosul ei nas clasic, care nu se resimţea după trecerea vremii. N-ar fi putut spune nici ea de ce, atunci cînd cătrănită şi deprimată renunţa la netezimea tîmplelor, la prospeţimea tenului şi înceta sa se mai preocupe de strălucirea ochilor – linia ireproşabilă a nasului, diese Nase, rămînea obiectul atenţiei, mîndriei şi speranţelor ei. Asta pînă cu doua luni în urma la Królewiec…1 Acum o luna, fiica ei Marta îi spusese: „Arăţi ca un vis de iarna, ca Petronela cînd e în cea mai buna forma.” şi Róża se înfiorase pînă în măduva oaselor. Aşa sa fie? Oare la Królewiec fusese înşelată? Luata peste picior? Imaginea vieţii care i se înfăţişase acum, cînd aproape că ajunsese în pragul morţii, să fi fost o nălucire? Fiica ei o privise cu admiraţie în magazin, dar nu-i spusese nimic din ce se spune unei femei adevărate, unei persoane vii. „Trădare, am fost din nou trădată…” tresărise Róża ca într-un vîrtej, ca într-un vuiet de presentimente, năluciri, pîlpîiri dureroase. Să nu fi înţeles… la Królewiec? Poate ca acolo acel lucru însemna altceva! Poate că ea singura, înnebunită ——- 1 Numele polonez al oraşului Königsberg din fosta Prusie (n.tr.)   de aşteptare şi de nedreptăţile îndurate, infuzase sînge proaspăt unor cuvinte nepăsătoare, aprinsese în făptura ei acele focuri minunatei Era oare cu putinţă sa se însele pînă într-atît? Daca ochii lui Gerhardt, daca braţele lui Gerhardt ar fi fost ochii şi braţele unui strigoi, care ar mai fi fost mobilul, ce sens ar mai fi avut cumplita trezire a Różei? Nu luase în seama sfaturile fiicei. Îşi cumpărase jacheta roşie şi paltonul acela prea deschis la culoare. Înfăptuise ceva: lepădase vesmintele cernite. Negrul în îmbrăcămintea Różei însemna aşteptare, nu gravitate, cum presupunea Marta.  
CAPITOLUL UNU Căsătoria şi surprizele   Căsătoria este o prietenie recunoscută de poliţie. Robert Louis Stevenson   Într-o după-amiază târzie din vara lui 2006, mă aflam într-un mic sat din nordul Vietnamului. Şedeam lângă o vatră afumată în compania câtorva localnice a căror limbă nu o vorbeam, încercând să le pun întrebări legate de căsătorie. Călătoream de câteva luni deja de-a lungul Asiei de sud-est alături de bărbatul care urma să-mi devină soţ. Presupun că termenul corect pentru un astfel de om ar fi „logodnic”, dar nici unul din noi nu se simţea prea în largul lui cu acest cuvânt, aşa că nu-l foloseam. De fapt, nici unul din noi nu era prea în largul lui cu noţiunea de căsătorie. Căsătoria nu intrase niciodată în planurile noastre şi nici nu era ceva dorit de vreunul din noi. Şi totuşi, în planurile noastre intervenise providenţa – şi de aceea ne preumblam acum la întâmplare prin Vietnam, Thailanda, Laos, Cambodgia şi Indonezia, făcând în acelaşi timp eforturi repetate – chiar disperate – de a ne întoarce în America şi a ne căsători. Bărbatul în cauză era pe atunci de doi ani iubitul meu, dragostea mea: îl voi numi în paginile acestea Felipe. Felipe e un domn brazilian blând şi tandru, cu şaptesprezece ani mai în vârstă ca mine, pe care l-am cunoscut într-o altă călătorie (o călătorie pe care chiar o programasem), făcută de mine în jurul lumii acum câţiva ani, în încercarea de a-mi obloji sufletul rănit. Spre sfârşitul acelei călătorii îl întâlnisem pe Felipe, care locuia de ani buni liniştit şi singur în Bali, îngrijindu-şi şi el inima rănită. Ce a urmat a fost atracţie, apoi o perioadă de curtare lentă, apoi – spre marea uimire a amândurora – dragoste. Aşadar, reticenţa noastră faţă de căsătorie nu avea nici o legătură cu absenţa dragostei. Din contră, Felipe şi cu mine ne iubeam cu pasiune. Ne făceam, fericiţi, tot felul de promisiuni, convinşi că vom rămâne împreună pentru totdeauna. Ne juraserăm până şi fidelitate eternă, deşi doar între noi. Problema era că amândoi supravieţuiserăm unor divorţuri dificile şi fuseserăm sfârtecaţi lăuntric atât de rău de experienţele noastre dinainte, încât simpla idee a căsătoriei legale – cu oricine, chiar şi cu nişte persoane drăguţe ca noi înşine – ne umplea de groază. Evident, de regulă, cele mai multe divorţuri sunt destul de dificile (Rebecca West observa că „să divorţezi este aproape întotdeauna o ocupaţie la fel de veselă şi de folositoare ca spartul unor porţelanuri de valoare”), iar divorţurile noastre nu făcuseră excepţie. Pe o scară cosmică a nocivităţii divorţurilor de la unu la zece (în care unu echivalează cu o separare amiabilă şi zece echivalează cu… o execuţie în toată regula), probabil că mi-aş nota propriul divorţ cu vreo 7,5. Nu s-a lăsat cu sinucideri sau crime, dar, pe de altă parte, ruptura a fost cel mai urât act posibil dintre doi oameni care, altminteri, erau cât se poate de bine-crescuţi. Şi s-a prelungit mai mult de doi ani. Cât despre Felipe, prima lui căsnicie (cu o australiancă inteligentă, o intelectuală) se încheiase cu aproape un deceniu înainte de întâlnirea noastră din Bali. La vremea respectivă, divorţul lui se desfăşurase destul de civilizat, dar pierderea soţiei (şi a accesului la casă, la copii şi la aproape douăzeci de ani de viaţă care se duceau odată cu ea) lăsase în sufletul acestui om bun o umbră persistentă de tristeţe, dominată de regrete, senzaţia de izolare şi de nesiguranţă financiară. Aşa că experienţele noastre ne-au lăsat pe amândoi secătuiţi de puteri, răvăşiţi lăuntric şi complet suspicioşi în legătură cu bucuriile oferite de sfânta taină a căsătoriei. La fel ca oricine care a trecut vreodată prin valea de umbră a divorţului, Felipe şi cu mine învăţaserăm pe propria piele un adevăr tulburător: că orice intimitate poartă cu ea, ascunse undeva, dedesubtul minunatelor suprafeţe ale începuturilor, premisele catastrofei absolute. Mai învăţaserăm şi că în instituţia căsătoriei este mult mai uşor să intri decât să ieşi. Neîngrădit de lege, partenerul necăsătorit poate ieşi oricând dintr-o relaţie nesatisfăcătoare. Dar tu – persoana căsătorită legal care doreşte să scape de dragostea damnată – vei descoperi repede că o parte semnificativă a contractului tău marital aparţine statului şi că, uneori, statului îi ia foarte mult timp până să-ţi acorde permisiunea de a pleca. Astfel, te poţi pomeni foarte uşor prins luni şi chiar ani întregi într-o legătură legală lipsită de iubire, în care ajungi să te simţi cam ca într-o clădire incendiată. Clădire incendiată în care tu, prietene, eşti încătuşat de un calorifer din pivniţă, incapabil să te eliberezi, în timp ce fumul te năpădeşte din toate părţile şi grinzile se prăbuşesc… Îmi pare rău dacă vi se pare că sunt lipsită de căldură. Vă împărtăşesc toate aceste gânduri neplăcute doar ca să explic de ce Felipe şi cu mine am făcut, încă de la începutul poveştii noastre de dragoste, un pact puţin obişnuit. Ne-am jurat din toată inima să nu ne căsătorim niciodată, în nici o circumstanţă. Ne-am promis chiar şi să nu ne amestecăm niciodată banii sau bunurile, pentru a evita astfel potenţialul coşmar de a trebui să împărţim din nou un depozit de explozibili personali, cu ipoteci comune, acţiuni, proprietăţi, conturi bancare, electrocasnice şi cărţi preferate. Odată făcute aceste promisiuni în modul cel mai solemn, am purces amândoi în parteneriatul nostru compartimentat cu mare grijă, cuprinşi de un mare sentiment de linişte. Pentru că, aşa cum promisiunea reprezentată de logodnă reuşeşte să înfăşoare alte cupluri într-un sentiment de protecţie, jurământul nostru de a nu ne căsători niciodată ne învăluise pe amândoi în siguranţa emoţională de care aveam nevoie pentru a ne mai încerca o dată norocul în dragoste. Şi acest angajament al nostru – golit în mod conştient de angajamentul oficial – era miraculos de eliberator. Ne făcea să ne simţim de parcă am fi descoperit Pasajul prin Nord-Vest către Intimitatea Perfectă, acel lucru care, după cum scria García Márquez, „seamănă cu dragostea, dar este lipsit de problemele dragostei”. Aşa că asta am şi făcut până în primăvara lui 2006 – ne-am văzut de treabă, construindu-ne împreună o viaţă fin divizată, plină de satisfacţii şi lipsită de constrângeri. Şi am fi continuat să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi în acelaşi fel dacă n-ar fi apărut un obstacol extrem de supărător. Pe fir a intrat Departamentul de Securitate Internă al Statelor Unite. Problema era că Felipe şi cu mine – deşi aveam o mulţime de asemănări şi de bucurii în comun – nu aveam în comun şi naţionalitatea. El era cetăţean australian de origine braziliană şi, pe vremea când ne cunoscuserăm, locuia în Indonezia. Eu eram americancă şi, cu excepţia călătoriilor făcute, îmi trăisem cea mai mare parte a vieţii pe Coasta de Est a Statelor Unite. Nu prevăzuserăm la început nici o posibilă problemă legată de iubirea noastră fără patrie, deşi, privind în urmă, probabil că ar fi trebuit să anticipăm unele complicaţii. Aşa cum spune un vechi proverb: un peşte şi o pasăre se pot îndrăgosti, dar unde să locuiască? Salvarea noastră, credeam noi, era faptul că amândoi eram călători agili (eu eram o pasăre care se putea scufunda, iar Felipe, un peşte care putea să zboare), astfel că, în primul an al poveştii noastre de iubire cel puţin, am trăit practic în aer – scufundându-ne şi zburând peste oceane şi continente ca să fim împreună. Din fericire, vieţile noastre profesionale ne erau de ajutor în acest aranjament atât de iute de picior. Ca scriitoare, eu îmi puteam lua serviciul cu mine oriunde. Ca importator de bijuterii şi pietre preţioase care îşi vindea mărfurile în Statele Unite, Felipe trebuia oricum să călătorească mereu. Tot ce trebuia să facem era să ne coordonăm deplasările. Aşa că eu zburam în Bali; el venea în America; amândoi mergeam în Brazilia; ne întâlneam din nou în Sydney. Am acceptat o slujbă temporară la Universitatea Tennessee, unde am predat tehnici literare, şi timp de câteva luni stranii am locuit împreună într-o cameră neîngrijită dintr-un vechi hotel din Knoxville. (Apropo, recomand acel mod de a locui oricui vrea să testeze adevăratele niveluri de compatibilitate dintr-o relaţie nouă.)
Mă numesc Jordan. Iată primul lucru pe care l‑am văzut. Era noapte, cam douăsprezece fără un sfert, iar cerul era împărţit în două: o jumătate înnorată, cealaltă senină. Norii zăboveau deasupra pădurii, nu‑i despărţea nimic de vârfurile copacilor. Acolo unde cerul era senin, deasupra râului şi a câmpurilor proaspăt arate, luna, aproape plină, strălucea din mijlocul unei aureole galbene şi se oglindea în cotul pe care‑l făcea râul. Pe câmpul de pe celălalt mal dormeau nişte vite, nemişcate, siluete negricioase pe povârnişul dealului. O lumină, sclipind dinspre singura casă aflată în împrejurimi, părea făclia de veghe de la castelul unui uriaş. Era flancată de copaci înalţi. Un cal tropăia dezlegat prin curte, iar piatra răsuna sub copitele lui. Atunci a venit ceaţa. A venit ceaţa dinspre râu, în fuioare subţiri, ca fantomele într‑un cimitir, prinzând puteri precum duhul din lampă. A acoperit întâi pipirigul, apoi trunchiurile copacilor, apoi răspântiile şi răscrucile. Vârfurile copacilor străpungeau ceaţa, formând insule suspendate în calea păsărilor. Vitele erau, toate, înecate în ceaţă, iar lumina de veghe, precum un far pe mare, tot apărea şi dispărea, dispărea şi apărea, tăind aerul ca o sabie de lumină. Ceaţa şi‑a croit drum spre mine, iar cerul, care fusese senin, s‑a acoperit de nori. Frigul era tăios, părul îmi era umed şi nici manşon nu aveam. Am încercat să găsesc poteca, dar n‑am găsit decât iepuri de câmp cu ochii ficşi, încremeniţi în mijlocul câmpiei, ca nişte stane de piatră. Am început să merg cu mâinile întinse‑n faţă, precum cei care au somnul tulburat, şi astfel am desluşit cu degetele, pentru prima dată, trăsăturile chipului meu, aflat dinaintea mea.   Orice călătorie ascunde în contururile ei o altă călătorie: cărarea pe care nu ai mers, ungherul pe care l‑ai uitat. Acestea sunt călătoriile pe care vreau să le consemnez. Nu cele pe care le‑am făcut, ci acelea pe care aş fi putut să le fac sau în care poate am fost, dar într‑un alt spaţiu şi timp. V‑aş putea spune adevărul pe care îl găsiţi în însemnări, hărţi şi jurnale de bord. Aş putea reda fidel tot ce‑am văzut şi am auzit şi astfel v‑aş oferi o carte de călătorii. Pe care aţi putea s‑o citiţi, urmărindu‑mi drumurile cu degetul pe hartă, punând steguleţe roşii în dreptul locurilor prin care‑am trecut. La greci, pentru viaţa ascunsă era nevoie de cerneală invizibilă. Ei scriau o scrisoare obişnuită, iar printre rânduri plasau o alta, scrisă cu lapte. Documentul părea perfect nevinovat, până când cineva care se pricepea presăra peste el pudră de cărbune. Nu mai conta ce fusese scrisoarea aceea; conta viaţa care ieşea la lumină, nedescoperită… până acum. Am descoperit că viaţa mea era scrisă cu cerneală invizibilă, că era înghesuită printre întâmplări şi‑şi lua zborul fără mine, precum Cele Douăsprezece Domniţe Dansatoare[1] care o zbugheau de la fereastră în fiecare noapte şi se întorceau acasă în fiecare dimineaţă, cu rochiile zdrenţuite şi condurii tociţi, fără să‑şi mai amintească nimic. M‑am hotărât să stau de veghe, precum un părinte gelos, încercând să mă surprind în timp ce dispăream pe câte‑o uşă abia dibuită în perete. Ştiam că asta însemna adulter, că ceea ce iubeam eu nu era acasă. Mă descotoroseam de mine însumi şi treceam prin lume ca o umbră. Cu cât mă feream mai mult de mine, cu atât mă obseda mai tare gândul descoperirii. Uneori, când eram însoţit, se întâmpla ca cineva să pocnească din degete în faţa mea şi să mă întrebe: „Unde eşti?” Multă vreme nici n‑avusesem habar de ea, dar, treptat, am început să găsesc dovezi ale celeilalte vieţi şi, treptat, ea mi‑a apărut în faţa ochilor. „Ţine minte stânca din care ai fost cioplit şi ţărâna gropii din care ai fost săpat.” Mama a gravat aceste cuvinte pe un medalion pe care mi l‑a pus la gât, în ziua când m‑a găsit în mâlul de la marginea râului. Eram înfăşurat într‑un sac putred, dintr‑acelea în care se îneacă puii de pisică, dar aveam capul sprijinit de mal, la suprafaţa apei. Am auzit nişte câini alergând spre mine, apa vuind, iar un chip rotund ca luna plină, cu părul despletit, s‑a ivit deasupra mea. M‑a scos din mâl şi m‑a luat între sânii ei, cu sfârcurile bombate ca nişte nuci. M‑a luat acasă şi m‑a crescut, împreună cu cei cincizeci de câini, dăruindu‑mi compania ei şi doar a ei.   Am avut un nume, dar l‑am uitat. Mi se spune Femeia cu Câini şi e de‑ajuns. Eu îl strig Jordan[2] şi e de‑ajuns. Nu are nici un alt nume, nici înainte, nici după acesta. Cum era să‑i spun, dacă l‑am pescuit din Tamisa cea împuţită? Nu‑i poţi pune unui copil numele Tamisa, şi nici Nil, chiar dacă seamănă cu Moise. Dar am vrut să‑i pun un nume de râu, un nume care să nu fie îngrădit, aşa cum nici apele nu pot fi îngrădite. Când o femeie naşte, i se rupe apa şi din ea se scurge un copil, care apoi e liber. Mi‑ar fi plăcut să se scurgă şi din trupul meu un copil, dar pentru asta ai nevoie de un bărbat şi nu există nici un bărbat pe măsura mea. Când era mic, Jordan stătea pe trupul meu aşa cum stă musca pe o grămadă de bălegar. Şi l‑am hrănit aşa cum grămada de bălegar hrăneşte musca, iar când şi‑a făcut plinul, m‑a părăsit. Jordan… Ar fi trebuit să‑i dau numele unei ape stătătoare, al unui lac, şi astfel aş fi putut să‑l păstrez, dar i‑am dat numele unui râu, iar odată cu fluxul a plutit şi el departe de mine.   Când avea trei ani, l‑am dus să vadă o curiozitate; aici am greşit. Se zvonise că un oarecare Thomas Johnson făcuse rost de un fruct comestibil nemaivăzut în Anglia. Acest Johnson, acum mort de douăzeci de ani, era botanist de felul lui, deşi aş spune că era ceva mai mult de‑atât. Dacă vreunei femei i se părea că e prea rotunjoară şi nu mai dădea scurgerea din fiecare lună, la Johnson se ducea, însoţită numai de un felinar. Iar când se întorcea de‑acolo, subţire şi surâzătoare, zicea că‑i dăduse Vâsc sau Iarba‑mâţei sau aşa ceva, dar eu cred că‑l sorbea din ea ca să‑l ofere Diavolului. Cu toate astea, fiindcă era pe timpul zilei şi părea că se va strânge o mulţime de oameni, cum doar la luptele de câini cu urşi se‑ntâmplă, l‑am luat pe Jordan, împreună cu o ceată de dulăi, şi ne‑am croit drum printre mocofani şi păcătoşi până ce‑am ajuns în faţă, unde se afla Johnson, care încerca să stoarcă bani de pe urma curioşilor. L‑am ridicat pe Jordan şi i‑am spus lui Johnson că, dacă n‑avea de gând să dea la o parte pânza ca să vedem minunea, o să‑i îndes mutra între ţâţe cu atâta aplomb, de‑o să‑şi dorească să nu fi fost alăptat vreodată, în aşa hal o să‑l strâng. El a început să dea din colţ în colţ şi s‑a întins după un borcan colorat din spatele lui, la înălţimea capului, aşa că m‑am gândit, doar n‑o să‑l las să dea drumul vreunui duh cu limba despicată şi cu boaşele ca nişte pietre preţioase, aşa că l‑am apucat şi am început să‑l îndes în rochia mea. Cât ai clipi, s‑a pornit să tuşească şi să lăcrimeze, fiindcă nu‑mi mai dădusem jos rochia aia de cinci ani. — Deci, am zis eu, ţinându‑l de ceafă ca pe‑o nevăstuică, unde‑i minunea? — Doamne fereşte, îngăduiţi o clipă, să‑mi iau sărurile aromate, doamnă scumpă! Dar eu nici nu voiam s‑aud; am smuls pânza cu mâna mea şi vă jur că ce‑am aflat acolo semăna, nici mai mult, nici mai puţin, cu ruşinea unui oriental. Era galbenă şi cadaverică şi lungă. — E o banană, doamnă dragă, a spus şarlatanul. Banană? Ce mama naibii e aia banană? — În Rai nu creştea aşa ceva, am spus eu. — Ba creştea, doamna mea, face el, înfoiat ca o năpârcă veninoasă. Acest fruct provine de pe Insula Bermuda, care e mai aproape de Rai decât o s‑ajungi dumneata vreodată! L‑a ridicat deasupra capului, iar oamenii, văzându‑l pentru prima dată, au început să vocifereze şi să‑şi dea coate, vrând să afle cine era sărmanul netot ajuns într‑o asemenea sărăcie, încât să‑şi vândă bărbăţia. — Ori e vopsit, ori e bolnav, am spus eu, fiindcă din câte ştiu o asemenea culoare nu există. Johnson a răcnit cât a putut, ca să acopere larma… — ASTA NU E SCULA VREUNUI NEFERICIT! E FRUCTUL UNUI COPAC. SE DECOJEŞTE ŞI SE MĂNÂNCĂ. La auzul acestor cuvinte, i‑a lovit pe toţi greaţa. Nici o femeie cinstită nu‑şi putea duce aia la gură, iar pentru un bărbat ar fi fost un gest de canibal. Doar nu de‑aia ne‑am dus atâţia ani la biserică şi ne‑am spălat cu sângele lui Isus, ca să ne mâncăm acum între noi, cum fac păgânii! Am tras de zgardă ca să‑l iau pe Jordan de‑acolo, dar am rămas cu zgarda în mână. M‑am lăsat pe ciuci, în mijlocul încrengăturii de picioare goale şi ciorapi rupţi şi catarame de pantofi bărbăteşti, ici şi colo. Dispăruse. Băiatul meu dispăruse. Am scos un muget înfiorător, ca o vită, şi‑aş fi mugit până‑n Ziua de Apoi, dacă nu m‑ar fi luat un păcătos de ureche şi nu m‑ar fi făcut să mă uit sub masa diavolească a lui Johnson. L‑am văzut pe Jordan. Nemişcat, ca o stană de piatră. Avea braţele ridicate spre banana de deasupra capului lui Johnson. Mi‑am coborât capul lângă al lui, am privit încotro privea el şi am văzut ape albastre şi adânci, care scăldau un ţărm palid, şi copaci cu ramuri care gemeau de verdeaţă, şi păsări în culori dumnezeieşti, şi un bătrân cu o pânză petrecută peste mijloc. Atunci a fost prima oară când Jordan a plecat pe mare. Londra e un loc împuţit, plin de molimi şi de stricăciune. Aş vrea să‑l iau pe Jordan şi să trăim la ţară, dar trebuie să stăm pe lângă Hyde Park, ca să‑mi pot înscrie câinii la curse şi la lupte. În fiecare sâmbătă, mă întorc acasă plină de bale şi muşcată până la os, dar cu bani în buzunar şi nemaiavând nevoie decât de un trup care să‑mi ţină de urât. Vecina mea, care e atât de neagră şi de cheală, încât a fost confundată, şi încă de două ori, cu o spată de vită pusă la sărat şi învelită în muslin, se dă drept vrăjitoare oriunde s‑ar duce. Nimeni nu‑i cunoaşte vârsta; ce vârstă pot să aibă o bucată de piele ca o minge, care serveşte drept cap, şi o grămadă ciudată de zdrenţe, ce trece drept trup? Nici eu, nici altcineva nu i‑am văzut vreodată picioarele pe sub fuste, aşa că nu se ştie cu ce merge. Mâinile ei, care mereu gesticulează şi se contorsionează, arată ca maimuţele zbârcite pe care le târăsc după ei flaşnetarii. Ea nu prea se mişcă, dar mâinile nu‑i stau locului o clipă, îi scarpină capul şi burta şi se reped s‑apuce mâncarea şi să i‑o vâre în gură. Nici eu nu sunt omul care să umble cu cuţitul şi cu lingura, dar ştiu să mănânc în societate. Ştiu să‑mi folosesc pâinea ca pe‑o farfurie şi să‑mi iau câte‑o bucată de friptură, fără să mi‑o răstorn pe toată în poală. Dar, când te uiţi la bărbia ei, nu‑i nevoie să fii vrăjitoare ca să ghiceşti ce‑a mâncat în ultimele trei săptămâni. Când l‑am găsit pe Jordan, atât de plin de noroi, c‑aş fi putut să‑l pun la copt ca pe‑o prăjiturică, ea m‑a ajutat să‑l spăl ca să‑i aflu sexul. Pe când eu încercam să‑i înmoi crusta de nămol cu un burete cu apă fierbinte, ea i‑o râcâia insistent cu unghiile şi‑l pigulea ca pe un câine care a fost la vânătoare. — O să te facă să suferi, a zis ea, fericită să afle un neajuns în imediata ei apropiere. O să te facă să‑l iubeşti şi apoi o să te facă să suferi. Apoi s‑a oprit puţin şi şi‑a apropiat urechea de pieptul micuţ, iar bătăile inimii lui au umplut încăperea. — O să fie multe care‑o să tânjească după inima lui, dar n‑o s‑o aibă. O s‑o aibă una singură, iar aceleia n‑o să‑i trebuiască. Apoi băbăciunea aproape că s‑a înecat de moarte cu propriul cotcodăcit şi a trebuit să‑i ard câteva pe spinare, pân‑a vărsat nişte flegmă şi mi‑a mulţumit pentru efort. Drept să spun, i‑aş fi putut rupe şira spinării ca pe un os de peşte. Poate că, dac‑aş fi făcut‑o, alta ne‑ar fi fost soarta, căci soarta atârnă de fiece clipă şi în fiece clipă poate fi schimbată. Trebuia s‑o fi omorât şi să ne fi găsit o altă poveste. S‑a strecurat afară, în beznă, iar eu am urmat‑o. Atunci m‑am făcut invizibilă. Eu, care încap pe uşă doar în dungă, mă pot topi în noapte la fel de uşor precum fiinţele subţiratice care cântă în corul bisericii. Cântatul este pasiunea mea, dar nu în biserică, fiindcă popa a zis că garguiele trebuie să rămână afară, nu să ia loc în strane. Aşa că eu cânt înăuntrul meu, ca într‑un munte de carne, iar vocea îmi e la fel de subţire precum sunetul fluierului, vocea mea fără grăsime. Când eu cânt, câinii stau cuminţi, iar oamenii care trec prin preajmă în timpul nopţii încetează cu trăncăneala şi nemulţumirile şi se gândesc la alte vremuri, când erau fericiţi. Eu cânt despre alte vremuri, când eram fericită, deşi ştiu că toate sunt născociri şi că n‑am ajuns niciodată acolo. Dar ce contează că locul cu pricina nu poate fi găsit pe hartă, câtă vreme eu pot să‑l descriu?   Într‑o noapte, Jordan m‑a dus cu barca. Am pornit odată cu fluxul, când ziua tocmai îşi retrăgea apele. Am vâslit în jos pe Tamisa şi am ieşit la mare, iar eu priveam în urmă şi mă miram cât de repede dispăruseră locurile bine cunoscute. Jordan a spus că stelele te pot duce oriunde. Pe fiecare mal, deasupra apei, tronau clădiri joase, cu temeliile ridicate pe piloni. Ici şi colo, dragorii îşi făceau drum prin apă, printre stâlpi, învolburând suprafaţa întunecată a apei cu beţele şi umplându‑şi coşurile de răchită cu gunoaie. Acum o săptămână, unul a găsit o ancoră cică de pe vremea romanilor, când eram cu toţii barbari şi purtam plete lungi până la brâu. Dragorii n‑au mândrie şi se vâră‑n gunoi pentru te miri ce. E drept că unul dintre ei trăieşte într‑un conac straşnic în Chelsea, dar, cu toată ascensiunea, el şi nevastă‑sa şi plozii lor încă aduc cu gunoaiele pe care s‑au căţărat. Ea e un şnur putrezit, iar el, o balegă uriaşă. Copiii umplu gazonul de parc‑ar fi căcăreze de iepure. Eu sunt o păcătoasă şi, pe deasupra, o femeie obişnuită, dar, dac‑aş avea bani să‑mi iau un şirag de perle, m‑aş spăla pe gât înainte să le port. Jordan mi‑a spus să mă îmbrac cu cele mai bune haine în voiajul nostru. Aşa am făcut, luându‑mi o pălărie cu pene ca un cuib de păsări dintr‑un copac. M‑a ajutat să mă aşez comod şi m‑a întrebat de cel puţin zece ori dacă mi‑e destul de cald. Mi‑era cald. Vedeam lumea. Când s‑a întunecat de‑a binelea, Jordan a aprins felinarele de pe marginile bărcii. A venit la mine şi mi‑a spus că e cea mai scurtă noapte a anului şi că peste câteva ore va răsări soarele şi voi vedea ceva nemaipomenit. N‑a vrut să spună mai mult şi mi‑am stors creierii încercând să ghicesc ce nebunie pusese la cale ca să mă impresioneze. Căci mă pot mândri c‑am văzut mai multe decât majoritatea oamenilor, inclusiv o mumie din Egipt. N‑am văzut chiar bandajele, dar am zărit sarcofagul împodobit trecând prin Londra, în drum spre Enstone. Era un cadou făcut de buna regină Henrietta unei favorite a ei care‑şi făcuse o grădină minunată, plină de invenţii de pe continent. Şi am văzut şi o banană. Deci, ce‑ar fi putut să‑mi pregătească Jordan? Am aşteptat în barcă, briza suflând de‑o parte şi de alta, iar Jordan mi‑a povestit despre locurile în care fusese şi despre plantele cu care se întorsese în Anglia. Cunoaşte toate obiceiurile francezilor şi pe ale italienilor şi a fost în Persia cu John Tradescant[3]. Tradescant a murit la scurtă vreme după ce Jordan a adus primul ananas în Anglia, dar în anii din urmă şi‑a umplut casa din Lambeth cu ciudăţenii şi lucruri rare, din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. „Arca” – aşa îşi botezase casa – era atât de plină de ciudăţenii, încât musafirii nu găseau nici măcar un loc unde să‑şi agaţe pălăria. Dar toţi cei aleşi îl vizitau, inclusiv regele, iar eu l‑am văzut şi pe rege. Ce minuni mi‑au mai rămas de descoperit? — Uite, spuse Jordan. Eram pe mare. Valuri gri cu coame albe. În depărtare, o linie subţire, unde cerul cădea în apă. Nu erau nici păsări, nici clădiri, nici oameni şi nici bărci. Un vânt uşor ne‑a făcut să ne zgribulim. Atunci am văzut soarele. Am văzut soarele ridicându‑se deasupra apei, iar lumina devenea tot mai sonoră, într‑atâta, încât trebuia să ţipăm ca să ne facem auziţi, şi am văzut soarele pe faţa lui Jordan şi ultimele licăriri ale felinarelor, iar peste urma stinsă a lunii au trecut câţiva pescăruşi, care veneau de nicăieri şi păreau să se fi născut chiar din lumina soarelui. Am rămas unde eram, legănaţi de valuri, până când au venit pescarii de noapte, într‑un convoi tăcut. Ne‑au salutat şi i‑au aruncat lui Jordan doi peşti şi apoi, uitându‑se la mine, i‑au mai aruncat unul. Aveam o bucată de pâine, aşa că ne‑am luat micul dejun şi le‑am lăsat resturile pescăruşilor care zburau în cerc. Apoi am vâslit către casă cu soarele în spate, iar când am intrat pe Tamisa m‑am uitat o dată în urmă. Îmi amintesc strălucirea apei şi mărimea lumii.   Strălucirea apei şi mărimea lumii. Le‑am văzut pe amândouă de nenumărate ori, de când am lăsat‑o pe mama în urmă, pe malurile întunecatei Tamise, dar în mintea mea mă întorc mereu în acelaşi loc, iar acel loc nu e nici cel mai frumos, nici cel mai plin de minuni. Ca să scap de greutatea lumii, îmi las corpul acolo unde e, în mijlocul unei conversaţii sau la cină, şi străbat tot felul de străduţe încâlcite, până la o casă aflată departe de drum. Străzile sunt prost luminate şi late cât deschizătura braţelor mele. Piatra se fărâmiţează, pavajul e prost. Oamenii care se îmbulzesc pe străzi strigă unul la altul, iar vocile li se ridică din mulţimea de capete şi plutesc spre turlele bisericii şi spre clopotele uriaşe de aramă care anunţă sfârşitul zilei. Cuvintele lor urcă şi formează un nor gros deasupra oraşului, care din când în când trebuie curăţat de limbajul de prisos. Bărbaţi şi femei se ridică în baloane din piaţa centrală şi, înarmaţi cu mături şi perii de frecat, dau piept cu bolta de cuvinte rămasă sub soare. Cuvintele se opun ştergerii. Cele mai vechi şi mai îndărătnice formează o crustă solidă de vociferări furioase. Curăţătorii au fost muşcaţi de cuvinte care încă se mai certau, iar într‑un proces celebru, o femeie căreia o gâlceava cumplită i‑a mâncat mătura şi i‑a schilodit mâna a căutat să‑i aducă pe preopinenţi în sala de judecată. Cei responsabili şi‑au bazat apărarea pe faptul că vorbele respective nu le mai aparţineau. Trecuseră nişte ani. Era oare vina lor că oraşul nu reuşise să‑şi rezolve problema de deasupra? Judecătorul a respins acuzaţiile reclamantei, dar a hotărât ca oraşul să‑i cumpere altă mătură. Femeia nu s‑a considerat mulţumită, iar ulterior a fost prinsă ungând hornurile acuzaţilor cu vitriol. La un moment dat, am însoţit şi eu o curăţătoare în balon şi am fost uimit s‑aud, pe măsură ce peisajul oraşului se îndepărta, un murmur slab, ca zumzetul albinelor. Murmurul devenea din ce în ce mai sonor, până când a început să semene cu zarva păsărilor, apoi cu larma asurzitoare a şcolarilor intraţi în vacanţă. Femeia mi‑a arătat cu mătura un grup de cuvinte deosebit de zgomotoase, de un roşu‑aprins, care, din câte‑am putut să deduc, le scăpaseră unor tineri pe când se întorceau de la bordel. După cum îşi strâmba gura însoţitoarea mea, am înţeles că această treabă i se părea dezgustătoare, dar a stăruit şi, după câteva minute, n‑a mai rămas decât rozul‑pal al câtorva înjurături fantomatice. Apoi am fost atacaţi de un nor de mânie scuipat de un popă surprins în timp ce păcătuia cu mama sa. Norul s‑a înfăşurat în jurul balonului; m‑am temut pentru vieţile noastre. N‑o mai vedeam pe femeia care mă însoţea, dar o auzeam înecându‑se din cauza mirosului oribil. Brusc, m‑am trezit cufundat într‑un lichid plăcut şi s‑a făcut din nou lumină.   [1] Referire la povestea Condurii domniţelor, scrisă de Fraţii Grimm. [2] Iordan (engl.). [3] John Tradescant cel Bătrân (aprox. 1570–1637) şi John Tradescant fiul (1608–1662), unii dintre primii călători, botanişti şi colecţionari britanici.