Stiință și mistere carti de citit

Cu mistici si magicieni in Tibet de Alexandra David Neel Capitolul I TIBETUL ŞI LAMA “Deci ne-am înţeles. Îl las pe Dawasandup cu tine, ca translator. El te va însoţi la Gangtok”. Este oare un om acela care îmi vorbeşte? Această fiinţă mică, cu piele galbenă, îmbrăcată într-o mantie de brocart portocaliu, cu un diamant strălucind pe turban, nu este mai degrabă un spirit coborât din munţii învecinaţi ? Se spune că este un “Lama încarnat” şi prinţul moştenitor al tronului himalayan, dar eu pun la îndoială realitatea sa. Probabil va dispărea ca un miraj, cu micul bidiviu înşeuat şi cu grupul său de însoţitori, îmbrăcaţi în toate culorile curcubeului. El este o părticică din vraja în care am trăit aceste ultime 15 zile. Acest nou episod este din materia din care sunt plămădite visele. în câteva minute mă voi trezi într-un pat adevărat, într-o ţară nebântuită de spirite sau de “lama încarnaţi”, înveşmântaţi în mătase strălucitoare. O ţară unde oamenii poartă veşminte urâte, întunecate, şi care nu au haine galben-aurii şi şei încrustate cu argint. Sunetul timpanelor mă face să pornesc. Două oboaie intonează o melodie melancolică. Tânărul spirit încalecă micul său cal de luptă; cavaleri şi scutieri sar în şeile lor. “Te voi aştepta” spuse prinţul-lama, zâmbindu-mi graţios. M-am auzit, ca şi când ascultam pe cineva, promiţând că voi porni în ziua următoare; şi mica trupă, cu muzicieni în frunte, dispare. Când ultimele murmure ale melodiei se stingeau în depărtare, vraja de care fusesem cuprinsă s-a risipit. Nu visasem. Totul era real. Sunt la Kalimpong, în Himalaya, iar inter­pretul care mi-a fost dat la sosire stă lângă mine. Am mai relatat deja circumstanţele în care am ajuns în Himalaya. Raţiuni politice au determinat în acele timpuri ca Dalai Lama să caute refugiu pe teri­toriul britanic. Am înţeles că perioada cât a fost reţinui la graniţa indiană este o ocazie unică pentru mine, pentru a obţine un interviu şi a căpăta infor­maţii de la el cu privire la tipul special de buddhism care predomină în Tibet. Foarte puţini străini s-au apropiat vreodată de călugărul rege ascuns în lăcaşul său sacru, în Ţara Zăpezilor. Nici chiar în exil el nu a primit pe nimeni. În afara vizitei mele, a refuzat obsesiv audienţa oricărei femei - cu excepţia tibetanelor - şi consider că până în ziua de azi sunt singura excepţie de la regulă. Părăsind Darjeeling devreme, în zorii trandafirii ai unei dimineţi răcoroase, am subapreciat dimensiunea consecinţelor intenţiei mele. Mă gândeam la o scurtă cxcursie, la un interesant, dar succint interviu; dar în final m-am încurcat în hoinăreli care m-au ţinut în Asia patruzeci de ani încheiaţi. La începutul acestui lung şir de călătorii, figura lui Dalai Lama apare în jurnalele mele ca o gazdă binevoitoare care, văzând un străin în afara oraşului, îl invită pe domeniul său. Aceasta, Dalai Lama a făcut-o în câteva cuvinte : “învaţă limba tibetană”, mi-a spus. Dacă cineva poate să-i creadă pe supuşii săi, care îl numesc “Atotştiu­tor”, suveranul Tibetului a prevăzut consecinţele acestui sfat şi mi-a dat indi­caţii în mod deliberat nu numai în legătură cu maeştrii mistici, ci şi cu necunoscuţii magicieni, încă mai ascunşi în minunata lui ţară. La Kalimpong, regele-lama trăia într-o casă spaţioasă aparţinând preotu­lui Rajahului din Bhutan. Pentru a-i da locului un aer măreţ, au fost plantate două şiruri de bambuşi înalţi, pe marginile unei alei. Pe fiecare stâlp flutu­rau steaguri cu inscripţia “Aum mani padme hum !”, sau “caii văzduhului”, înconjurată cu formule magice. Suita suveranului exilat era numeroasă şi includea peste o sută de servi­tori. Erau în majoritate angajaţi în interminabile şuşoteli, iar liniştea domnea în jurul locuinţei. Dar în zilele de sărbătoare, sau când urmau să fie primiţi vizitatori de seamă, o mulţime de oficiali sau particulari ocupaţi cu diferite treburi dădeau buzna din toate părţile, apărând pe la ferestre, încrucişându-se în curtea largă din faţa casei, grăbindu-sc ţipând agitaţi, şi toţi semănând remarcabil între ei, cu robele lor unsuroase, murdare, astfel încât un străin ar fi putut face cu uşurinţă greşeli penibile în legătură cu rangul lor. Splendoarea, decorul şi eticheta de la Potala erau absente în acest ţinut al exilului. Cei ce au văzut această “tabără din marginea drumului”, unde capul teocraţiei tibetane aştepta recucerirea tronului său, nu-şi pot imagina cum arăta curtea din Lhasa. Expediţia britanică ce a pătruns în teritoriul sacru interzis şi a trecut în revistă capitala, în ciuda vrăjilor celor mai faimoşi magicieni, l-a determinat pe Dalai-Lama să înţeleagă că barbarii străini erau maeştri într-un sens mate­rial, prin dreptul celui mai puternic. Invenţiile pe care le-a remarcat în timpul călătoriei sale în India l-au con­vins, de asemenea, de abilitatea lor în a înrobi şi a modela elemente mate­riale ale naturii. Dar convingerea sa că rasa albă este inferioară din punct de vedere al calităţilor mintale a rămas nezdruncinată. în această privinţă, el însuşi împărtăşea părerea tuturor asiaticilor - din Ceylon până în nordul Mongoliei. O   femeie din vest familiarizată cu doctrinele buddhiste i se părea un fenomen de neconceput. Dacă mă pierdeam în discuţia cu el, ar fi fost mai puţin uluit. Realismul meu  l-a surprins cel mai mult; dar când, în final, convins, s-a interesat politicos despre "mentorul” meu, am îndrăznit să-i spun că am putut învăţa despre Buddha numai de la un asiatic. Nu a fost uşor să-l conving că textul tibetan al uneia din cele mai apreciate cărţi buddhiste a fost tradus în Franţa înainte de a mă naşte eu. “A, bine”, murmură el în sfârşit, “dacă unii străini au învăţat într-adevăr limba noastră şi au citit cărţile noastre sacre, probabil că nu au pătruns înţelesul lor”. Aceasta a fost şansa mea. M-am grăbit s-o prind. “Desigur, am venit la dumneavoastră pentru a mă lămuri, căci presupun că aceste certe doctrine religioase ale Tibetului au fost neînţelese” am spus. Răspunsul meu l-a flatat pe Dalai Lama. El a răspuns cu promptitudine la toate întrebările pe care i le-am pus şi apoi mi-a dat lungi explicaţii scrise asupra variatelor subiecte discutate de noi. Prinţul din Sikkim şi escorta sa au dispărut şi tot ce mi-a rămas de făcut era  să-mi ţin promisiunea şi să mă pregătesc de plecare la Gangtok. Dar mai era ceva de văzut, înainte de plecare. Cu o seară înainte asistasem la binecuvântarea pelerinilor de către Dalai Lama, o scenă total diferită faţă de binecuvântarea pontificală de la Roma. Papa, cu simple gesturi, binecuvântează mulţimea; dar tibetanii sunt mult mai exacţi şi fiecare doreşte o binecuvântare individuală. La lamaişti, în afară de maniera binecuvântării, diferă şi rangul social al acestora. Lama îşi pune ambele mâini pe capul celui care impune mai mult respect. în unele cazuri numai o singură mână, două degete, sau chiar un singur deget. La urmă vin binecuvântările date cu o uşoară atingere a capului cu panglicile colorate ataşate la un baston scurt. În fiecare caz, oricum, există un contact direct sau indirect între lama şi adepţi. Acest contact acordat lamaiştilor este indispensabil, deoarece binecuvântarea oamenilor sau a lucrurilor nu era menita să atragă bunăvoinţa lui Dumnezeu, ci să le transfere în interiorul lor o putere benefică, emanată de Lama. Marele număr al oamenilor care vin la Kalimpong pentru a fi atinşi de Dalai Lama m-a ajutat să-mi formez o părere despre răspândirea prestigiului său. Procesiunii i-au trebuit câteva ore pentru a trece prin faţa lui şi am remar­cat că nu numai lamaiştii, dar şi multă lume din Bengal şi Nepal, aparţinând sectelor Hindu, s-a alăturat mulţimii. Am văzut câţiva, veniţi doar să privească, cuprinşi deodată de o fervoare ocultă, grăbindu-se să se alăture gloatei. Urmărind scena aceasta, privirile mi s-au oprit asupra unui om aşezat pe pământ, într-o rână. Părul său încâlcit era răsucit în jurul capului ca un tur­ban, în stilul comun al asceţilor Hindu. Totuşi trăsăturile lui nu erau ale unui indian şi purta veşminte monastice lamaiste murdare şi zdrenţuite. Acest vagabond aşezat pe un săculeţ părea că observă mulţimea cu o expresie cinică. I l-am arătat lui Dawasandup, întrebându-1 dacă are idee cine poate fi acest Diogene himalayan. “Trebuie sa fie un naljorpa[1] „călător” mi-a răspuns el şi, văzând curiozitatea mea, interpretul amabil s-a dus la acel om şi a întreţinut o con­versaţie cu el. Se întoarse la mine cu o faţă serioasă, zicând : “Acest lama este un ascet peripatetic din Bhutan. Trăieşte ici-colo, prin peşteri, case părăsite sau sub copaci. A fost primit pentru câteva zile într-o mică mănăstire din apropiere.” Când prinţul şi escorta sa au dispărut, gândurile mele s-au întors la vagabond. Nu aveam un plan stabilit pentru după-amiază; de ce n-aş merge la gompa (mănăstirea) unde locuicştc el, pentru a-l convinge să vor­bească ? Îşi bătea oare joc, aşa cum părea, de Dalai Lama şi de credinţă ? Şi, dacă era aşa, atunci de ce ? S-ar putea să aibă motive interesante. I-am comunicat dorinţa mea lui Dawasandup, care a fost de acord să mă insotească.                                                                                                                           Am încălecat şi în curând am ajuns la gompa, care era doar o casă de ţară mai mare. În camera cu imagini sfinte l-am găsit pe naljorpa şezând pe o pernă în faţa unei mese joase, terminându-şi masa. Au fost aduse perne şi ni s-a oferit ceai.Era greu să începi o conversaţie cu ascetul, care, având gura plină cu orez, a răspuns amabilităţilor noastre cu un fel de mormăit. Am încercat să găsesc o frază pentru a sparge gheaţa, când ciudatul indi­vid a izbucnit în râs şi a murmurat câteva cuvinte. Dawasandup părea stânjenit. “Ce a spus ?” am întrebat. “Iertaţi-mă, aceşti naljorpa uneori vorbesc brutal. Nu ştiu dacă o să tra­duc.” ‘Te rog. Eu sunt aici pentru a strânge date mai ales despre tot ce este curios şi original.” “Bine - iertaţi-mă - a spus : “Pentru ce a venit această idioată ?” O asemenea grosolănie nu m-a uluit prea tare, căci şi în India adevăraţii yoghini au obiceiul să insulte pe oricine se apropie de ei. “Spune-i că am venit să-l întreb de ce lua în derâdere gloata care cerea binecuvântarea lui Dalai Lama ?” “Se laudă cu propria lor importanţă şi cu importanţa a ceea ce fac ei. Insecte agitându-se în balegă” – murmuă naljorpa printre dinţi. Era neclar, dar era limbajul acestui fel de oameni. “Dar dumneata eşti liber de toate pângăririle ?” A râs zgomotos. “Ei încearcă doar să cureţe haznalele. Eu mă tăvălesc în ele ca un porc. Le diger şi le redau ca praf de aur într-un pârâu cu apă limpede. Să modelezi stele din balegă, asta este Marea Creaţie.” Evident prietenul meu se simţea bine. Acesta era modul său de a poza în supraom. “Nu au dreptul aceşti pelerini să profite de prezenţa lui Dalai Lama, obţinând binecuvântarea lui ? Ei sunt oameni simpli, incapabili să aspire la cunoştinţele marilor doctrine.” Dar naljorpa mă întrerupse. “Pentru ca o binecuvântare să fie eficace, cel care o dă trebuie să posede puterea pe care pretinde că o împarte. Ar avea nevoie Dalai Lama de soldaţi pentru a-i bate pe chinezi sau alţi duşmani, dacă ar poseda asemenea putere ? Nu ar putea înlătura din ţară pe oricine ar dori şi nu ar putea înconjura Tibetul cu o barieră invizibilă, pe care nimeni n-ar putea-o trece? Guru care s-a născut într-un lotus[2]  a avut o asemenea putere şi binecuvântarea sa încă mai coboară asupra celor care îl venerează, chiar dacă au crezut că el trăieşte în depărtata ţară Rakshasas. Eu sunt doar un umil discipol, dar...” Mi s-a părut că umilul discipol era poate un mic nebun şi cu siguanţă îngâmfat, căci acel “dar...”era însoţit de o privire care sugera multe lucruri. Interpretului meu răstimpul acesta nu i-a fost uşor. El îl respecta profund pe Dalai Lama şi nu-i plăcea să audă criticile. Pe de altă parte, omul care putea “crea stele din balegă” îi inspira o temă superstiţioasă. Am propus să plecăm şi i-am înmânat lui Dawasandup câteva rupii pen­tru călător, să-i fie de ajutor în drumul său. Acest cadou i-a displăcut lui naljorpa. A refuzat, spunând că deja primise mai multe provizii decât putea să care. Dawasandup a crezut că e bine să insiste. A înaintat câţiva paşi, intenţionând să pună banii pe masă, lângă lama. Atunci l-am văzut clătinându-se, căzând pe spate, izbindu-se cu spatele de perete ca şi când ar fi fost împins violent. El scoase un ţipăt şi se ţinu de stomac. Naljorpa se ridică rânjind ironic şi părăsi camera. “Mă simt ca şi când aş fi primit o lovitură teribilă” spuse Dawasandup. “Lama este iritat, cum îl calmăm ?” “Hai să mergem” am zis. “Lama probabil că nu are nimic de a face cu asta. Presupun că ai probleme cu inima şi este bine să consulţi un doctor.” * Palid şi tulburat, interpretul nu a răspuns nimic. Intr-adevăr, nu mai era nimic de zis. Ne-am întors, dar n-am fost în stare să îl încurajez. În ziua următoare Dawasandup şi cu mine am plecat spre Gangtok. Poteca de măgari pe care am urmat-o se afunda în Himalaya, ţară sacră, pe care vechi tradiţii indiene o populează cu faimoase legende, magicieni aspri, asceţi şi zeităţi. Staţiunile de vacanţă înfiinţate de străini pe marginile acestei ţări a înălţimilor, încă nu i-au modificat aspectul. Câteva mile mai departe de hotelurile unde lumea vestică se întreţine cu orchestre de jazz şi muzică de dans, începe domeniul pădurilor virgine. Învăluită într-o ceaţă mişcătoare, o armată fantastică de copaci, de un verde palid, pare a străjui cărarea îngustă, avertizând sau ameninţând călătorul cu gesturi enigmatice. Din văile joase, înmormântate sub vegetaţia luxuriantă, şi până în munţii semeţi, acoperiţi cu zăpezi eterne, întregul ţinut se află sub vraja influenţelor oculte. Într-o asemenea ambianţă este normal că vrăjitoria şi-a impus dominaţia. Aşa numita populaţie buddhistă este practic alcătuită din Şhamani şi un mare număr de mediumuri: Bönpos, Pawos, Bunting şi Yabas, de ambele sexe, transmit chiar şi în cele mai mici cătune, mesaje ale zeilor, demonilor şi morţilor. Am dormit la Pakyong şi, în ziua următoare, am ajuns la Gangtok. Când m-am apropiat de acest sat-capitală, am fost întâmpinată brusc de o formidabilă ploaie cu grindină. Tibetanii consideră că fenomenele meteorologice sunt opera demonilor sau a magicienilor. Ploaia cu grindină este una din armele lor favorite. Primii o folosesc pentru a opri pelerinii în voiajul lor spre locurile sfinte, iar ultimii, prin aceste metode, îşi apără sihăstriile de intruşi şi îi elimină dintre candidaţii la ucenicie pe cei laşi. La câteva săptămâni după sosirea mea, superstiţiosul Dawasandup mărturisi că a consultat un mpa (divin) în legătură cu neaşteptata grindină în senina zi a sosirii mele. Oracolul a declarat că zeii locali şi sfinţii lama nu-mi sunt ostili, dar că neîndoielnic voi întâmpina multe dificultăţi dacă intenţionez să locuiesc în “Ţara Religiei”,cum numesc tibetanii ţinutul lor. O prezicere foarte generos îndeplinită ! Înălţimea Sa Sidkeong Namgyal, prinţul ereditar al Sikkim-ului, era un lama veritabil: stareţ al mănăstirii sectei Karma-Khagyud şi tulku (lama de rang înalt, numit de străini “Buddha viu”) ; el este considerat reîncarnarea unchiului său, un lama de o sfântă amintire. Ca de obicei, a primit haina monastică de pe când era copil şi a petrecut o parte a tinereţii în mănăstirea pe care o conduce acum. Guvernul britanic l-a preferat fratelui său mai mare ca succesor al tatălui său maharajahul şi a fost pus sub tutela unui indian anglican, gardian şi pro­fesor. O scurtă şedere la Oxford şi o călătorie în jurul lumii i-au completat educaţia sa variată. Sidkeongtulku ştia engleza mai bine decât limba maternă - tibetana. Vorbea fluent hindusa şi puţin chineza. Vila personală, pe care a construit-o în grădina tatălui său, arăta ca o casă de ţară englezească adaptată spre a servi ca templu tibetan. Asemenea contraste erau repetate peste tot. Parterul era amenajat conform gustului englez, pe când la etaj existau o cameră de rugăciuni cu decor lamaist şi un salon tibetan. Tânărul prinţ era foarte receptiv. S-a arătat imediat interesat de cercetările mele şi mi-a facilitat munca cu mare ardoare. Prima parte a şederii mele în Sikkim a fost dedicată vizitării mănăstirilor răspândite prin păduri. Situate pitoresc, de obicei pe vârfuri de munte, aspectul lor m-a impresionat adânc. Îmi plăcea să îmi imaginez locuinţele rustice ocupate de gânditori eli­beraţi de ambiţiile şi strădaniile lumeşti, care îşi petrec zilele în pace şi meditaţie profundă. Nu am găsit totdeauna mănăstirile aşa cum mă aşteptam. Călugării din Sikkim sunt în majoritate analfabeţi şi nu doresc să fie instruiţi nici măcar despre buddhaismul pe care îl practică. Şi nici nu au răgazul necesar. Gompa-şii din Sikkim sunt săraci, au venituri mici şi nu au binefăcători bogaţi. Trapa-şii sunt obligaţi să muncească pentru a le asigura traiul. Autorii străini îi numesc pe toţi membrii clerului lamaist, fără deosebire, “lama”, dar în Tibet nu se obişnuieşte aşa. Doar călugării care au cu adevărat dreptul la titlul de lama sunt demnitari ecleziastici, cum ar fi tulkus (stareţi ai marilor mănăstiri, şefi ai marilor colegii monastice şi călugări cu înalte grade universitare). Toţi ceilalţi călugări, chiar cei ce au fost hiroto­nisiţi ca gelos, sunt numiţi trapas (studenţi, novici). Totuşi se obişnuieşte folosirea din curtoazie a titlului “lama” când te adresezi călugărilor mai bătrâni, sau mai învăţaţi. În Sikkim, un număr de trapa pe care colegii lor îi iau pe lângă ei pentru a-i învăţa pot celebra câteva ritualuri religioase. Ei îi învaţă pe novici să recite liturghia şi primesc drept plată mâncare, mai rar câţiva bani şi ade­sea numai ajutorul novicilor la treburile casei. Oricum, doar exercitarea preoţiei este sursa veniturilor lor. Buddhaismul Ortodox interzice strict ritualurile religioase, iar învăţaţii lama recunosc că ei nu pot oferi o cultură spirituală care să poată fi dobândită numai prin efort personal.   [1] Ascet cu puteri magice [2] Padmashanbhâva, care a predicat in Tibet in sec. VIII

J.K. Huysmans LITURGHIA NEAGRĂ         Atât de mult crezi, dragul meu, în ideile astea, că ai lăsat deoparte adulterul, amorul, ambiţia, toate subiectele bătătorite ale romanului modern, ca să scrii istoria lui Gilles de Rais – şi, după o pauză, adăugă: — Nu-i reproşez naturalismului nici limbajul cazon, nici termenii culeşi de pe pereţii latrinelor sau din azile, pentru c-ar fi nedrept şi absurd; mai întâi, sunt subiecte ce par făcute anume pentru el, apoi, cu molozul limbii şi catranul cuvintelor se pot clădi opere mari şi puternice, Taverna lui Zola e o dovadă; nu, problema e alta; nu-i reproşez naturalismului muruiala grosolană a stilului său butucănos, ci trivialitatea ideilor; îi reproşez c-a incarnat materialismul în literatură, c-a proslăvit democraţia artei! Da, dragul meu, orice-ai spune, ce teorie de creier detracat, ce sistem mizer şi îngust! Să te mărgineşti la zemurile cărnii, să respingi suprasensibilul, să tăgăduieşti visul, să nu înţelegi măcar atât: că interesul pentru artă începe acolo unde simţurile încetează să mai servească! Ridici din umeri, dar spune, ce a văzut naturalismul tău în nepătrunsele taine ce ne înconjoară? Nimic. – Când a trebuit să explice o pasiune, să sondeze o plagă, să cureţe cea mai neînsemnată rană a sufletului, a pus totul pe seama poftelor şi instinctelor. Căldurile împerecherii şi nebunia, la atât se reduce ştiinţa lui. Intr-un cuvânt, n-a cercetat decât mai jos de buric şi a debitat banalităţi când s-a apropiat de vintre; un felcer al herniilor sentimentale, un infirmier al sufletului – asta e, şi nimic mai mult! Pe urmă, dragă Durtal, naturalismul nu-i doar stângaci şi mărginit, ci şi corupt: a propovăduit oribila viaţă modernă, a elogiat americanismul moravurilor, a cântat osanale forţei brutale şi casei de bani. S-a înclinat pân’ la pământ în faţa gustului greţos al gloatei şi astfel a repudiat stilul, a respins orice gândire înaltă, orice elan spre supranatural şi transcendent. Atât de bine a întrupat ideile burgheze’ că, zău, pare născut din împreunarea Lizei, cârnăţăreasa din Pântecele Parisului, cu Homais! — Drace, nu ierţi nimic! răspunse Durtal, pe un ton înţepat. Îşi aprinse ţigara, apoi continuă: şi eu detest materialismul, dar nu putem tăgădui că naturaliştii au făcut artei servicii remarcabile; la urma urmei, ei ne-au scăpat de marionetele ţepene ale romantismului şi au scos literatura dintr-un idealism nătâng şi dintr-o bicisnicie de fată bătrână, smintită de celibat! — De-abia ei, după Balzac, au creat fiinţe în carne şi oase şi le-au pus în concordanţă cu lumea din jur; au contribuit la dezvoltarea limbii, începută de romantici; au ştiut ce-i râsul adevărat iar uneori au cunoscut şi darul lacrimilor; în fine, nu întotdeauna au fost mânaţi de fanatismul josniciei, aşa cum îi acuzi! Ba da, pentru că-şi iubesc epoca, iar asta îi trădează! Pe naiba! Nici Flaubert şi nici fraţii Goncourt n-au iubit-o! — Fie, admit; lor nu le pot contesta buna-credinţă, spiritul de revoltă şi nobleţea; îi aşez, de aceea, cu totul deoparte. Ba chiar recunosc, de bună voie, că Zola e un mare peisagist, un formidabil mânuitor de mase şi interpretul lor autorizat. Apoi, slavă Domnului, nu şi-a urmat până la capăt, în romane, teoriile ce laudă amestecul pozitivismului în artă. Pe când la ce) mai bun elev al lui, la Rosny, singurul romancier de talent care într-adevăr s-a pătruns de ideile maestrului, totul a devenit, într-un jargon de chimie delirantă, o etalare greoaie de erudiţie laică, un savantlâc de contramaistru! Nu, trebuie să recunoşti că şcoala naturalistă, în lâncezeala ei actuală, oglindeşte gustul unui timp odios. Ne-a adus la o artă atât de târâtoare şi plată, că aş numi-o bârfa de ţaţe. Nu crezi? Citeşte ultimele cărţi, ce-ai să găseşti în ele? — Un stil bălţat, simple anecdote, fapte diverse dezgropate de prin gazete, doar poveşti răsuflate şi istorii dubioase pe care nu le susţine nici o idee despre viaţă, despre suflet. Mi se întîmplă, după ce termin un astfel de volum, să nici nu-mi amintesc descrierile lăbărţate, predicile nesărate de care sunt pline; rămân doar cu uimirea că cineva a putut scrie trei-patru sute de pagini fără să aibă nimic de arătat, nimic de spus. — Uite, des Hermies, dacă n-ai nimic împotrivă, hai să schimbăm subiectul; în ce priveşte naturalismul, n-o să ne înţelegem niciodată; până şi numele lui te scoate din ţâţâni. Ia spune, ce se mai aude cu terapia Mattei? Fiolele de electricitate şi globulele tale uşurează pe vreun bolnav? — Eh, ceva mai mult decât panaceele din Codex, dar fără efect permanent şi sigur; de altfel, ori astea, ori altele… Bun, acum o şterg, scumpule, îndată-i ora zece şi portarul tău stinge lumina pe palier; bună seara şi pe curând! După ce uşa se închise, Durtal aruncă în sobă câţiva cărbuni şi rămase pe gânduri. Discuţia cu prietenul său îl irita cu atât mai mult cu cât de luni de zile lupta cu sine însuşi, iar teoriile pe care le crezuse de neclintit se clătinau acum, se năruiau puţin câte puţin, umplându-i parcă mintea cu moloz. În ciuda violenţei lor, aprecierile lui des Hermies îl tulburau. Desigur, naturalismul mărginit la studii monotone asupra unor fiinţe mediocre, evoluând printre interminabile descrieri de saloane şi câmpuri ducea direct la sterilitate, dacă erai cinstit ori lucid, sau, în cazul contrar, la vorbăria cea mai plicticoasă, la cele mai obositoare clişee; însă Durtal nu vedea, în afara naturalismului, un alt roman posibil, decât cu riscul revenirii la tiribombele romanticilor, la operele miţoase ale unor Cherbuliez sau Feuillet ori, şi mai rău, la istorioarele melodramatice ale lui Theuriet şi Sand! Şi atunci? Pus cu spatele la zid, Durtal se lovea de teorii confuze, de ipoteze nesigure, anevoios de formulat, greu de delimitat, imposibil de dus la un capăt. Nu izbutea să-şi limpezească simţămintele, ori ajungea în faţa unei fundături în care se temea să intre. Ar trebui păstrate, îşi spunea, veridicitatea documentului, precizia detaliului, limba densă şi nervoasă a realismului, dar în acelaşi timp ar trebui sondate adâncimile sufletului, fără a încerca să~i explicăm misterul prin bolile de nervi; ideal ar fi ca romanul să se despartă de la sine în două părţi, sudate totuşi sau mai curând contopite, aşa cum sunt şi în viaţă, – o parte a sufletului, alta a trupului, de ale căror reacţii, conflicte şi unitate ar trebui să se ocupe. Intr-un cuvânt, ar trebui urmată marea cale deschisă de Zola, însă ar fi la fel de necesar să se traseze prin văzduh un drum paralel, o altă caile, să se atingă partea invizibilă a lucrurilor, să se facă, într-un cuvânt, un naturalism spiritualist; ar fi cu mult mai nobil, mai bogat şi mai puternic! Problema e că deocamdată n-o face nimeni. Cel mult ar putea fi amintit, ca unul care se apropie de acest concept, Dostoievski. Dar până şi blajinul rus e mai degrabă un socialist evanghelic decât un realist sublimat! – În Franţa, la ora actuală, cum formula exclusiv materialistă pierde teren, rămân două clanuri, – cel liberal, care aduce naturalismul în saloane, curăţindu-l de orice subiect mai îndrăzneţ, de orice noutate a expresiei, şi clanul decadent, care, mai extremist, respinge cadrul, mediul, până şi corpul, şi sub pretextul unor discuţii de suflet bate câmpii în păsăreasca ininteligibilă a telegramelor. În realitate se mărgineşte să-şi ascundă cumplita secetă de idei sub zăpăceala voită a stilului. Cât despre legitimiştii adevărului, pe Durtal îl umfla râsul de câte ori se gândea la bălmăjeala băţoasă şi infantilă a acestor aşa-zişi psihologi, ce nu r luminaseră nici cel mai mărunt aspect al unei pasiuni oarecare. Se mărgineau să amestece siropurile lui Feuillet cu prafurile sărate ale lui Stendhal: nişte hapuri pe jumătate dulci, pe jumătate sărate, o literatură de-a dreptul greţoasă! În fond, îşi reluau în romane vechile teme de filosofie, disertaţiile de prin liceu, de parcă o simplă replică a lui Balzac n-ar lumina adâncul unui suflet mai bine decât toate aceste savante lucrări de doctorat! – Apoi, nu era de aşteptat de la ei nici o înălţare, nici un elan spre alte zări. Adevăratul psiholog al veacului, îşi zicea Durtal, nu e Stendhal, ci acest uluitor Hello, al cărui neclintit succes ţine de miracol! Ajungea să creadă că des Hermies are dreptate. Intr-adevăr, nimic nu mai stătea în picioare în această literatură bramburită; nimic, decât o nevoie de supranatural care, în lipsa ideilor mai elevate, bâjbâia neajutorată în spiritism şi ocultism. Încolţit de aceste gânduri, şi vrând să-şi atingă totuşi ţinta, Durtal o luă pe ocolite, îşi schimbă traseul oprindu-se în cele din urmă la altă artă, la pictură. Acolo îşi regăsea pe deplin idealul, realizat de Primitivi! În Italia, în Germania, şi mai ales în Flandra, ei exprimaseră neprihănitele elanuri ale sufletelor pioase; în decoruri autentice, apăreau, calme şi sigure, fiinţe surprinse în realitatea cuceritoare şi solidă a vieţii; iar. Feţele adesea comune ale acestor oameni, chipurile uneori urâte dar formând ansambluri evocate cu forţă, erau transfigurate de bucurii celeste, de disperări sfâşietoare, de înseninări ale spiritului sau de furtuni ale sufletului. Era, într-un fel, o metamorfozare a materiei calme sau tensionate, o deschidere spre zări necuprinse, dincolo de simţuri. Durtal avusese revelaţia acestui naturalism în urmă cu un an, când totuşi era mai puţin iritat de ruşinosul spectacol al acestui sfârşit de secol. Se întâmplase în Germania, în faţa unei răstigniri pictate de Mathaeus Grunewald. Cum sta în fotoliu, îl trecu un frison şi închise ochii aproape dureros. Cu extraordinară luciditate, revedea tabloul, acolo, în faţa lui, în chiar momentul când îl evoca; iar strigătul de admiraţie scos atunci, când intrase în mica sală a muzeului din Cassel, continua să-i sune în minte, în timp ce *în odaie Răstignitul se înălţa enorm, pe crucea cu trunchiul traversat, în chip de braţe, de o creangă cu resturi de scoarţă pe ea şi care sub greutatea trupului se îndoia ca un arc. Această creangă părea gata să se destindă şi să arunce, din milă, departe de ţinutul schingiuirii şi-al crimei, sărmana carne ţintuită la pământ de uriaşele piroane ce străpungeau picioarele. Braţele dislocate, aproape smulse din umeri ale lui Crist păreau sugrumate pe toată lungimea de frânghiile răsucite ale muşchilor. Subţioara frântă părea că trosneşte; palmele larg deschise îşi răşchirau degetele terorizate – dar care totuşi binecuvântau, cu un gest confuz de rugă şi de reproş; pectoralii fremătau, scăldaţi în sudoare; torsul era vârstat cu brazde adânci, trasate de cuşca înfoiată a coastelor; carnea se umfla învineţită, înverzită de înţepături de insecte, împănată cu spinii rupţi din nuiele, rămaşi sub pielea lovită. Vremea puroiului venise; rana cea mare din coastă curgea abundent, inunda şoldul cu un sânge gros, întunecat ca zeama de mure; serozităţi bătând în roz, secreţii ca un zer şi altele ca vinurile tulburi de Moselle picurau de pe piept, udau pântecul sub care cădea faldul vălurit al unui petec de pânză; mai jos, genunchii contorsionaţi îşi ciocneau rotulele, pulpele scobite se închirceau iar labele picioarelor, ţintuite una peste cealaltă, se umflau, se ofereau deplinei putrefacţii, se gangrenau sub valuri de sânge. Aceste picioare spongioase acoperite de sânge închegat erau cumplite; carnea creştea, trecea peste capul pironului iar degetele crispate tăgăduiau gestul rugător al mâinilor, blestemau, aproape scormoneau, cu cornul albastru al unghiilor, ţărâna ruginie, tărcată cu oxizi de fier, asemeni pământurilor purpurii ale Thuringiei. Deasupra cadavrului martirizat, capul apărea frământat şi enorm; încins cu o coroană încâlcită de spini, atârna vlăguit, iar ochiul palid, abia întredeschis, mai arunca o privire chinuită şi înfricoşată; faţa era tumefiată, fruntea năruită, obrajii traşi; toate trăsăturile căzute plângeau, în timp ce gura descleştată râdea cu falca zgâlţâită de atroce contracţii tetanice. Supliciul fusese cumplit; agonia îl îngrozise, punându-i pe fugă, până şi pe călăi. Acum, profilată pe cerul de un albastru noptatec, crucea părea gârbovită, aproape culcată la pământ, vegheată de două siluete, de-o parte şi de alta a lui Isus: – una din ele, Fecioara, poartă o glugă roz-sângerie ce cade în valuri mărunte pe-o rochie azurie cu pliuri lungi; împietrită şi pală, cu faţa umflată de lacrimi, cu privirea fixă, ea plânge înfigându-şi unghiile în carnea palmelor; – de cealaltă parte, Sfântul Ioan, un fel de vagabond, un mojic pârlit de soarele Suabiei, înalt la stat, cu barba împărţită în smocuri creţe, poartă veşminte largi, tăiate parcă din scoarţa unui arbore, o tunică stacojie şi un mintean galben deschis, cu mâneci suflecate ce lasă la vedere căptuşeala bătând în verdele crud al lămâii necoapte. Istovit de plâns, însă mai rezistent decât Maria care abia se ţine pe picioare, el îşi împreunează mâinile cu fervoare, contemplă trupul de pe cruce cu ochii împăienjeniţi, se sufocă şi îşi strigă, neauzit, zbuciumul gâtlejului mut. O, ce departe era acest Calvar, însângerat şi plâns, de Golgotele dulcege adoptate de Biserică după Renaştere! Acest Cristos tetanizat nu era Cristul bogaţilor, Adonisul Galileii, junele fercheş şi radios, băiatul chipeş cu bucle arămii, cu barba pieptănată cu cărare, cu trăsături cabaline şi fade, căruia i se-nchină credincioşii de peste patru sute de ani. Cel de aici era Cristul Sfântului Justin, al Sfântului Vasile, al Sfântului Chirii, al lui Tertullian, Cristul primelor veacuri ale Bisericii, un Crist vulgar, urât, pentru că luase asupră-şi toate păcatele lumii şi pentru că, din smerenie, îmbrăcase formele cele mai josnice. Era un Crist al sărmanilor, Acel ce se voise una cu ultimul din mântuiţii săi, cu dezmoşteniţii soartei şi cu cerşetorii, cu toţi cei săraci sau urâţi pe care laşitatea omului îi urgiseşte; era de asemeni Cristul cel mai uman, – un Crist cu trupul mizerabil şi slab, părăsit de Tatăl care s-a arătat doar atunci când o nouă durere nu mai era cu putinţă, un Crist însoţit doar de Mamă, pe care, ca toţi cei puşi la cazne, va fi strigat-o ca un copil, o Mamă neputincioasă atunci şi de prisos. Dintr-o supremă smerenie desigur, acceptase ca Patimile să nu întreacă puterea de a îndura a trupului; şi, ascultând de nepătrunse porunci, primise ca Divinitatea să-i fie ca şi suspendată, de la primele pălmuiri şi lovituri de nuiele, ocări şi scuipături, de la preambulul suferinţei şi până la cumplitele chinuri ale unei agonii fără capăt. Putuse astfel să sufere mai adevărat, să horcăie şi să-şi dea duhul la fel ca un tâlhar, la fel ca un câine, murdar şi josnic, ducându-şi decăderea până la capăt, până la suprema insultă a puroiului! Desigur, naturalismul nu se aventurase vreodată în asemenea subiecte; nici un pictor nu tratase martiriul divin în felul acesta şi nu-şi înmuiase cu atâta brutalitate penelul în plăgile zemuinde, în găurile sângerânde ale rănilor. Se întrecea măsura, era de neîndurat. Griinewald era cel mai delirant dintre realişti; dar privindu-l pe acest Mântuitor schingiuit, pe acest Dumnezeu de morgă, totul se transfigura. Chipul tumefiat emana o lumină; o expresie supraumană ilumina efervescenţa cărnii, convulsia trăsăturilor. Acest stârv răstignit era al unui Dumnezeu, şi, fără aureolă, fără nimb, cu simpla podoabă ridicolă a coroanei ţepoase în care picăturile de sânge păreau nişte seminţe roşii, Isus răsărea în cereasca-i Supraesenţă, între Fecioara fulgerată, buimacă de plânset, şi Sfântul Ioan în ai cărui ochi calcinaţi izvorul lacrimilor secase. Aceste chipuri, atât de vulgare la început, erau acum numai lumină, transfigurate de un miraculos preaplin al sufletului. Tâlharul, femeia sărmană, mojicul nu mai erau: în locul lor, – fiinţe suprapământeşti alături de un Dumnezeu. Grunewald era ¿el «Qai delirant dintre idealişti. Nici un pictor nu celebrase cu-atâta strălucire înălţarea, nici nu se avântase atât de hotărât de pe culmile sufletului pe pierdutele făgaşuri celeste. El atinsese amândouă extremele şi distilase, dintr-un gunoi triumfal, cel mai suav balsam al duioşiei, cele mai subtile esenţe ale lacrimilor. Această pânză era capodopera unei arte somate să redea şi invizibilul şi tangibilul, să exprime jalnica murdărie a cărnii, să sublimeze infinita disperare a sufletului. Nu, toate acestea nu au echivalent în nici o limbă. În literatură, anumite pagini despre Patimile Annei Emmerich se apropie – atenuate însă – de acest ideal de realism supranatural şi de viaţă adevărată şi purificată. Poate că unele efuziuni ale lui Ruysbroeck, ţâşnind în jeturi gemene de flăcări albe şi negre, aminteau de asemeni, prin anumite detalii, divina abjecţie a lui Grunewald; şi totuşi, nu, opera lui rămânea unică, fiind în acelaşi timp elevată şi terestră. Dar atunci… îşi zise Durtal trezindu-se din reveria sa, atunci, dacă sunt logic, ajung la catolicismul Evului Mediu, la naturalismul mistic; a, nu se poate! Şi totuşi, asta el Se regăsea în faţa aceleiaşi dileme de care fugea de cum îi apărea în faţă, căci degeaba îşi asculta vocea interioară, nu se simţea susţinut de nici o credinţă. Hotărât lucru, de la Dumnezeu nu primea nici un semn, iar singur nu avea acea necesară voinţă care-ţi îngăduie să uiţi de tine, să aluneci, fără împotrivire, în bezna dogmelor neschimbătoare. Câteodată, după anume lecturi, când îi sporea dezgustul pentru viaţa din jur, Durtal visa la tihna unei mănăstiri uitate, la somnolenţa rugăciunilor risipite prin fumul de tămâie, la toropeala ideilor dizolvate în murmurul psalmilor. Dar pentru a savura bucuriile renunţării, îi trebuia un suflet simplu, curăţat de orice reziduuri, un suflet frust, or al său era mocirlos, dospit în sucul concentrat al unor vechi dejecţii. Intr-adevăr, din gunoiul unor gânduri meschine, din lehamitea unor detalii infime dar repetate, dintr-o sfârşeală a sufletului amorţit de cei patruzeci de ani împliniţi, din tocmelile cu spălătoreasă şi cu birtaşii, din necazurile băneşti şi grija datoriilor se năştea adesea dorinţa efemeră de a crede, pentru ca astfel să-şi afle refugiu în afara timpului. Cocheta cu gândul de a-şi căuta salvarea într-o mănăstire, la fel ca acele fete ce se călugăresc doar ca să scape de existenţa prin camere mobilate, de grija chiriei şi-a hranei, de spălatul şi călcatul rufelor. Rămas holtei şi fără avere, puţin interesat, acum, de aventuri amoroase, îşi blestema, uneori, existenţa pe care şi-o făcuse. Mai ales în ceasurile când, sătul să tot lupte cu frazele, îşi arunca scârbit condeiul, Durtal privea înainte şi nu vedea în viitor decât prilej de griji şi de amărăciune; căutând atunci mângâiere, împăcare, se vedea silit să admită că doar religia mai e în stare să aline, cu balsamuri celeste, rănile cele mai dureroase; dar ea pretinde în schimb asemenea trădare a simţului realităţii, asemenea voinţă de detaşare, încât Durtal, neîncetând s-o iscodească, o ocolea. Şi într-adevăr, îi da mereu târcoale, căci dacă nu se sprijină pe-o temelie sigură, credinţa ţâşneşte în asemenea eflorescenţe, că sufletul se-agaţă şi răsucindu-se pe tijele lor înflăcărate suie odată cu *de, se pierde-n extaz, dincolo de spaţiu şi de lumi, la înălţimi nebănuite; apoi, ea acţiona asupra lui Durtal şi prin arta sa extatică şi directă, prin strălucirea legendelor, prin simplitatea luminoasă a vieţilor sfinţilor. Nu credea în supranatural şi totuşi nu-l contesta; chiar şi aici, pe pământ, cum să tăgăduieşti misterul ce irumpe lângă noi, printre noi, pe stradă, de fapt peste tot? Prea era uşor să respingi legăturile nevăzute, extraumane, să pui pe seama întâmplării – ea însăşi indescifrabilă^ de altfel – evenimentele neprevăzute, ghinioanele şi şansele. Întreaga existenţă a unui individ nu depinde oare, adesea, de anumite întâlniri? Ce oare sunt iubirea, influenţele de neînţeles şi totuşi evidente? – În fine, cum să explici tulburătoarea enigmă care a fost şi rămâne banul? Pentru că, se gândea el, ne găsim în faţa unei legi primordiale, – o cumplită lege organică promulgată şi aplicată de când lumea. Principiile ei sunt permanente şi clare oricând. Banul trage la ban, vrea să se adune la un loc, merge de preferinţă la mediocri şi la mişei; iar când printr-o excepţie inexplicabilă ajunge la un bogat al cărui suflet nu e nici criminal şi nici mârşav, atunci rămâne sterp, incapabil să se transforme în bunuri inteligente, inapt – chiar dacă e în mâini milostive – să atingă un ţel înalt. S-ar spune că în felul acesta se răzbună pentru a fi ajuns la cine nu trebuia, că se paralizează singur când n-are ca stăpân pe ultimul pungaş ori pe râtanul cel mai odios. Şi mai ciudat e atunci când – în mod excepţional – banul se rătăceşte în casa unui sărac; pe acela, dacă e neîntinat, îl murdăreşte de îndată; din sărmanul cel mai neprihănit face un desfrânat, loveşte deopotrivă trupul şi sufletul, îi inspiră apoi posesorului său un egoism josnic, îi şopteşte să-şi cheltuiască arginţii doar pentru el; din insul cel mai umil face un slugoi obraznic, din cel mai generos, un zgârie-brânză. Intr-o clipită, schimbă toate deprinderile, bulversează toate ideile şi metamorfozează pasiunile cele mai înrădăcinate. Banul nutreşte păcatele capitale, al căror vigilent contabil, într-un anume fel, este. Dacă permite unui posedant să uite de sine, să dea de pomană îndatorându-l pe vreun sărac, trezeşte ura celui din urmă pentru umilinţa de a fi fost miluit; în locul zgârceniei aşază nerecunoştinţa, restabileşte echilibrul, astfel încât deficitul se compensează şi nici un păcat nu se pierde la bilanţul final. Dar cu adevărat monstruos devine atunci când îşi ascunde numele sonor sub vălul negru al unui cuvânt şi se intitulează capital. Atunci lucrarea lui nu se mai limitează la incitări individuale, la instigări la furt şi la crimă; ci năpădeşte întreaga omenire. Cu un singur cuvânt capitalul instaurează monopoluri, ridică Bănci, acaparează bunuri, dispune de viaţa a milioane de fiinţe din care poate, dacă vrea, să facă muritori de foame! În tot timpul ăsta se hrăneşte, se-ngraşă, se naşte el singur pe sine, între pereţii caselor de fier, şi Lumea Veche şi cea Nouă mor de poftă în faţa lui, îl venerează în genunchi, ca pe un Dumnezeu. Ei bine, ori banul care stăpâneşte astfel sufletele e diavolesc, ori e cu neputinţă să-l explici. Şi câte alte taine nu sunt, la fel de nepătrunse ca şi aceasta, câte situaţii în faţa cărora omul care gândeşte ar trebui să se cutremure! Dar, îşi spunea Durtal, de vreme ce bâjbâim în necunoscut, de ce n-am crede în Treime, de ce-am respinge divinitatea lui Cristos? La fel de bine am putea admite acel „Credo quia absurdum“ al Sfântului Augustin, şi repeta, cu Tertullian, că supranaturalul, daca ar putea fi înţeles, nu ar mai fi supranatural şi că tocmai de aceea este divin – pentru că depăşeşte priceperea noastră. Dar în definitiv de ce-mi bat capul cu chestiile astea? Ia mai ducă-se naibii! – Şi, încă o dată, Durtal dădu înapoi, neputându-şi hotărî sufletul, ajuns pe marginea raţiunii, să facă saltul în gol. În fond, se îndepărtase de punctul sau de plecare, de naturalismul înfierat de prietenul său. Revenea acum la jumătatea drumului, la Grünewald, al cărui tablou – îşi spunea – e prototipul împins la extrem al artei. Era inutil să meargă atât de departe, să eşueze în catolicismul cel mai fervent sub pretextul unui dincolo ceţos. I-ar fi probabil suficient să fie spiritualist pentru a-şi putea imagina supranaturalismul, singura formulă ce-i convenea. Se ridică, făcu câţiva paşi prin cămăruţă; privindu-şi manuscrisele stivuite pe masă, notiţele despre Mareşalul de Rais, zis Barbă-Albastră, se însenină. Oricum, îşi spuse el, aproape voios, nu poţi să fii fericit decât la tine-acasă şi departe de timp. O, să te zăvorăşti în trecut, să-ţi reiei viaţa sub alte ceruri, să nu mai citeşti o gazetă, să uiţi de existenţa teatrelor, ce vis! – Iar Barbă-Albastră mă interesează infinit mai mult decât băcanul din colţ, decât toţi figuranţii acestei epoci pe care-o ilustrează perfect băiatul de prăvălie care, ca să parvină printr-o căsătorie, o violează pe fata patronului, pe gâscă, cum îi spune el! Iar acum, la culcare, adăugă Durtal cu un surâs, căci îşi vedea motanul, făptură foarte punctuală, privindu-l cu nelinişte şi cu reproş, amintindu-i de tabieturi comune. Aranja pernele, desfăcu plapuma şi motanul sări în pat. Rămase însă în aşteptare, cu coada încolăcită în jurul picioarelor, până ce se întinse stăpânul; apoi îşi potrivi şi el culcuşul. II De aproape doi ani, Durtal încetase să frecventeze lumea literară; mai întâi cărţile, apoi bârfele de prin gazete, amintirile unora, memoriile altora se sileau să prezinte această lume ca pe o capişte a înţelepciunii, ca pe cea mai spirituală dintre elite. Dac-ar fi fost să-i crezi, spiritul ţâşnea acolo în jerbe iar replicile cele mai spumoase se succedau în rafale. Durtal nu-şi putea explica persistenţa acestui clişeu, ştiind din experienţă că literaţii se împart’ la ora actuală în două grupuri, primul compus din burjui hrăpăreţi, al doilea din râtani odioşi. Intr-adevăr, unii erau răsfăţaţi de public, aşadar corupţi dar ajunşi; lacomi de onoruri, maimuţăreau lumea marilor afaceri, se delectau la dineuri selecte, dădeau serate în ţinută de gală, nu vorbeau decât de drepturi de autor şi de edituri, discutau despre teatru, îşi zornăiau arginţii. Ceilalţi lipăiau în cârduri prin cartierele mizere. Erau căzăturile bodegilor, drojdia speluncilor. Detestându-se reciproc, îşi zbierau creaţiile, îşi trâmbiţau geniul, se lăbărţau pe banchete în tractire apoi, umflaţi de bere, îşi împroşcau veninul. Un alt mediu nu exista. Devenea extrem de rar acel loc retras unde, între câţiva artişti, să poţi tăifăsui în voie, departe de promiscuitatea cabaretelor şi saloanelor, fără ascunse gânduri de trădare şi înşelăciune, un loc unde să te poţi ocupa doar de artă, şi unde să nu-şi vâre nasul femeile! În lumea literelor dispăruse, intr-adevăr, orice nobleţe a sufletului; numai concepţii plate, gândire greoaie şi comună. Peste tot, obişnuita sporovăială din strada Sentier sau Cujas. Ştiind, tot din experienţă, că nici o prietenie nu e posibilă cu asemenea creaturi, mereu pornite-n căutarea unei prăzi pe care s-o sfâşie, Durtal rupsese relaţiile ce l-ar fi obligat să devină ori înşelat, ori înşelător. Apoi, la drept vorbind, nu-l mai lega nimic de confraţi; odinioară, când accepta scăderile naturalismului, cu nuvelele lui câlţoase, cu romanele lui îmbâcsite, mai putea să discute cu ei despre artă; acum însă!… În fond, susţinea des Hermies, între tine şi ceilalţi realişti a existat întotdeauna asemenea deosebire de vederi, că un compromis nu putea să dureze; tu urăşti timpul tău, pe când ei îl adoră; asta-i problema! Inevitabil, într-o zi trebuia să fugi de acest teritoriu pozitivist al artei şi să cauţi, departe, un ţinut mai aerisit şi mai puţin plat. În toate cărţile tale, ai lovit din toate puterile, neîncetat, rămăşiţa aceasta de secol; numai că, drace, până la urmă oboseşti să tot dai într-o cocoaşă flască ce cade şi iar se ridică; trebuia să-ţi tragi sufletul şi să te instalezi în altă epocă, sperând să descoperi acolo un subiect pe gustul tău. Aşa se şi explică deruta spirituală ce te-a paralizat atâtea luni de zile precum şi sănătatea brusc regăsită de cum ai început să te ocupi de Gilles de Rais. Şi chiar aşa era, des Hermies avusese dreptate. Din ziua când se cufundase în fiorosul şi fascinantul sfârşit de Ev Mediu, Durtal simţise că revine la viaţă. Începu să trateze cu senină indiferenţă toate cele din jur, îşi rândui existenţa departe de vacarmul literaturii, într-un cuvânt se izolă mental în castelul Tiffauges, alături de Barbă-Albastră, trăind în bună înţelegere cu acest monstru, aproape cochetând cu el. În preocupările lui, istoria luă locul romanului, a cărui intrigă, ţârâită pe capitole, împachetată grosolan, banală şi convenţională, îl irita. Şi totuşi, istoria părea să-l intereseze doar în lipsă de ceva mai bun, căci Durtal nu credea în realitatea acestei ştiinţe; evenimentele, îşi spunea el, sunt pentru omul de talent doar o trambulină a ideilor şi a stilului, de vreme ce toate sunt atenuate sau exagerate, în funcţie de nevoile unei cauze ori de temperamentul scriitorului care le mânuieşte. Cât despre documentele pe care se sprijină istoria, e şi mai rău, pentru că nici unul nu-i definitiv şi toate sunt revizuibile. Dacă nu sunt pur şi simplu apocrife, altele, la fel de nesigure, sunt dezgropate mai târziu spre a le contrazice, după care şi acestea se demonetizează prin exhumarea altor arhive, nu mai puţin dubioase. La ora actuală, cu râcâiala încăpăţânată a vechilor hârţoage, istoria nu mai serveşte decât la satisfacerea fumurilor literare ale unor boiernaşi de ţară; doar ei ce mai bucătăresc aceste jumări de sertar cărora Academia le decernează, salivând, medalii de onoare şi premii speciale. Pentru Durtal, istoria era aşadar cea mai solemnă dintre minciuni, cea mai copilărească amăgire. După el, Clio, antica muză, nu putea fi reprezentată decât cu cap de sfinx, împodobit cu o pereche de perciuni stufoşi şi cu o boneţică de sugaci! Adevărul e că rigoarea ştiinţifică nu-i cu putinţă, îşi zicea el; cum să pătrunzi evenimentele Evului Mediu, când nimeni nu-i în stare să explice nici episoadele recente, dedesubturile Revoluţiei, de pildă, sau ale Comunei? Rămâne ca fiecare să-şi fabrice viziunea sa, să-şi închipuie cu mintea lui creaturile altor timpuri, să se întrupeze în ele, să îmbrace, dacă poate, iluzia unor straie de epocă, să făurească în fine, din amănunte abil selectate, ansambluri amăgitoare. Asta a şi făcut, în fond, Michelet; şi cu toate că acest moş nevricos a colindat mai ales cotloanele periferice, oprindu-se în faţa unor mărunţişuri, delirând tacticos în anecdote pe care le umfla declarând u-le uriaşe când accesele sentimentale şi crizele de şovinism îi încurcau supoziţiile şi ipotezele, – era totuşi singurul care, în Franţa, se ridicase deasupra secolelor plonjând din înalturi în tenebrosul defileu al vechilor legende. Isterică şi prolixă, obraznică şi personală, istoria Franţei scrisă de el era totuşi, pe alocuri, însufleţită de mari elanuri; personajele sale trăiau, izbuteau să iasă din acele limburi unde le înhumează ceasloavele cenuşii ale confraţilor săi; puţin mai conta atunci că Michelet fusese cel mai puţin veridic dintre istorici, de vreme ce era cel mai original şi mai artist dintre ei. Cât despre ceilalţi, ei scociorau acum printre hârţoage, se mulţumeau să prindă, cu bolduri, în insectarele lor, mărunte fapte diverse. În urma lui Taine, îşi ungeau cu pap notiţele, le lipeau cap la cap, păstrându-le desigur doar pe cele ce validau poveştile lor. Aceşti indivizi îşi cenzurau orice imaginaţie, orice entuziasm, pretindeau că nu inventează nimic, ceea ce era adevărat, nu mai puţin adevărat fiind că „aranjau“ istoria prin simpla selectare a documentelor. În plus, ce simplu era sistemul lor! Descoperind cutare eveniment, petrecut în Franţa în câteva comune, trăgeau pe dată concluzia că în acel an, în acea zi, la acea oră, toată ţara gândea şi trăia în cutare fel. Erau, la fel ca Michelet, nişte vajnici falsificatori, dar nu aveau nici anvergura, nici viziunile lui; erau trepăduşii istoriei, micii ei amploaiaţi, nişte scârţa-scârţa pe hârtie ce purecau câte-un detaliu fără să poată reda un ansamblu, la fel cum pictorii de acum îşi găinăţează tonurile, iar decadenţii gătesc ghiveciuri de cuvinte! Apoi, îşi spunea Durtal, mai sunt şi biografii! Ăştia au mania reabilitării! Unii au scris volume întregi pentru a demonstra că Theodora a fost neprihănită iar Jan Steen nu punea picătură în gură. Altul l-a cercetat pe Villon, s-a căznit să arate că Margot cea grăsană nu era o femeie, ci o firmă de cabaret; puţin lipsea să-l descrie pe poet ca pe un ins cucernic şi cumpătat, chibzuit şi integru. Ai zice că scriindu-şi monografiile, aceşti istorici s-au temut că se compromit apropiindu-se de scriitori sau pictori care călcaseră, în viaţa lor, şi pe alături. Le-ar fi plăcut desigur ca toţi să lie nişte burjui ca şi ei; totul argumentat, de altfel, cu ajutorul faimoaselor documente pe care le tot pigulesc, netezesc şi pun pe căprarii. Această şcoală a reabilitării, atotputernică azi, îl exaspera pe Durtal; în ce-l privea, era sigur că n-are să cadă, în cartea lui despre Gilles de Rais, în păcatul acestor maniaci ai bunei-cuviinţe, al acestor fanatici ai cumsecădeniei. Cu ideile lui despre istorie, nici el nu putea pretinde să redea un Barbă-Albastră exact, dar cel puţin era sigur că n-are să-l edulcoreze, că n-are să-l moleşească în băi de vorbe călduţe, că n-are să facă din personajul său acel mediocru, în bine sau în rău, care-i pe gustul gloatei. Ca să înceapă, îşi procurase, în chip de trambulină, o copie a memoriului moştenitorilor lui Gilles de Rais către rege, notele despre procesul de la Nantes extrase din istoria lui Carol al VII-lea scrisă de Vallet de Viriville, în fine expozeul lui Armând Gueraut şi biografia abatelui Bossard. Îi era de ajuns pentru a contura cumplita figură a acestui ins satanic ce fusese, în veacul al XV-lea, cel mai artist şi mai rafinat, cel mai crud şi mai scelerat dintre contemporanii săi. O singură persoană era la curent cu proiectul cărţii, des Hermies, pe care-l întâlnea acum aproape zilnic. Îl cunoscuse într-o familie din cele mai ciudate, la Chantelouve, istoric catolic, care se lăuda că este frecventat de oameni din toate mediile. Şi într-adevăr, o dată pe săptămână, iarna în salonul său din strada Bagneux se întrunea cea mai bizară societate: clerici sclifosiţi şi poeţi de cafenea, gazetari şi actriţe, adepţi ai lui Naundorff1’ şi vagi specialişti în ştiinţe dubioase. Această casă se situa, de fapt, în marginea lumii clericale şi oamenii bisericii o frecventau cu fereală, ca pe un loc oarecum deocheat; dineurile erau aici extravagante şi rafinate; Chantelouve era cordial, spirit bonom, amfitrion plin de solicitudine. E drept, pe analişti îi cam neliniştea căutătura lui de ocnaş, disimulată uneori sub lentilele unor ochelari fumurii, dar bonomia lui bisericoasă era dezarmantă; apoi, stăpâna casei, fără să fie o frumuseţe, era originală şi toţi roiau în jurul ei; ea rămânea totuşi tăcută, nu încuraja insistenţele verbale ale musafirilor, chiar dacă, în ton cu bărbatul ei, nu făcea pe mironosiţa; impasibilă, aproape trufaşă, asculta fără să tresară paradoxurile cele mai monstruoase, surâdea cu un aer absent, cu privirea pierdută în zare. Intr-una din aceste seri, în timp ce fuma o ţigară iar actriţa Rousseil, recent convertită, urla un poetic omagiu dedicat lui Isus, Durtal fusese frapat de fizionomia, de ţinuta lui des Hermies, în violent contrast cu apariţiile şleampete ale răspopiţilor şi poeţilor înghesuiţi în salonul şi biblioteca lui Chantelouve. În mijlocul acelor feţe ipocrite sau studiate, el apărea ca un bărbat de mare distincţie, dar rezervat şi dificil. Înalt, subţire, foarte palid, avea ochi de un albastru întunecat, tăioşi, apropiaţi de nasul scurt şi iscoditor. Părul îi era blond, iar barba, rasă pe obraji şi tunsă cioc pe bărbie, bătea în tonul gălbui al plutei. Avea ceva de norvegian lingav şi de englez aţos. Îmbrăcat în stofe londoneze, părea sugrumat într-un costum cadrilat de culoare cenuşie, strâns pe talie, cu revere înalte sub care cravata şi gulerul aproape nu se vedeau. Foarte îngrijit, avea un fel al lui de a-şi scoate şi de a~şi strânge mănuşile, cu un pocnet imperceptibil; apoi se aşeza picior peste picior şi, aplecându-se spre dreapta, scotea din buzunarul stâng, lipit de trup, o pungă japoneză plată şi gofrată, în care îşi ţinea foiţa şi tutunul. Era metodic, prudent şi rece ca un sloi cu necunoscuţii; aerul semeţ şi totuşi stingherit se potrivea cu râsul său crispat şi scurt; stârnea antipatii serioase de la prima vedere şi chiar le căuta prin remarci veninoase, tăceri dispreţuitoare, surâsuri severe sau maliţioase. La Chantelouve era respectat, sau mai curând temut, dar cunoscându-l îţi dădeai seama că sub aparenţa glacială mocnea o bunătate reală, o prietenie puţin expansivă însă capabilă de un anumit eroism şi, în orice caz, de nădejde. Din ce şi cum trăia? Era bogat sau numai înlesnit? Nu ştia nimeni; nu-l interesau afacerile altora, dar nici despre ale lui nu vorbea niciodată; era doctor al Facultăţii de medicină din Paris – Durtal îi văzuse, întâmplător, diploma însă vorbea despre meseria sa cu un dispreţ total şi mărturisea că, dezgustat de ineficienţa medicinii, se apucase de homeopatie, pe care avea s-o schimbe cu o terapeutică bologneză, care nici ea nu-i inspira o părere mai bunăv în anumite momente, Durtal era convins că des Hermies făcuse literatură, căci o judeca la fel de sigur ca un om de meserie: demonta strategia procedeelor şi descifra stilul cel mai ermetic cu priceperea unui expert, cunoscător, în materie, al celor mai complicate trucuri. Când într-o zi Durtal îi reproşă în glumă că-şi ţine operele ascunse, el îi răspunse cu o anume melancolie: mi-am înăbuşit la timp, în suflet, o pornire josnică, aceea a plagiatului. Aş fi putut să scriu şi eu în genul lui Flaubert, la fel de bine sau şi mai bine decât atâţia epigoni; dar la ce bun? Am preferat să frazez medicamente secrete în doze nemaiîncercate; nu ştiu cât este de util ceea ce fac, dar e mai onorabil! Surprinzătoare era erudiţia lui; aici se dovedea fantastic, ştia orice, era la curent cu vechile bucoavne, cu tradiţiile seculare, dar şi cu descoperirile de ultimă oră. Apropiindu-se de fascinanţii rataţi ai Parisului, aprofundase ştiinţe diverse şi antagonice; el, atât de corect şi de rece, era întâlnit doar în tovărăşia astrologilor şi a cabaliştilor, a demonografilor şi a alchimiştilor, a teologilor şi a inventatorilor. Sătul de expansivitatea şi de îndoielnica bonomie a artiştilor, Durtal fu cucerit de acest om greu de abordat, circumspect. Prea multele prietenii superficiale de care avusese parte până atunci puteau explica această atracţie; mai greu de explicat era faptul că des Hermies, cu gustul lui pentru relaţii excentrice, se ataşase de Durtal, care în fond era un suflet sobru, un spirit ponderat şi refractar la excese; pesemne că, uneori, simţise nevoia unei atmosfere mai respirabile şi mai puţin încinse; apoi, nici una din discuţiile literare care-i plăceau atâta nu era posibilă cu acei isterici ce flecăreau la nesfârşit, cu gândul doar la geniul, la descoperirile şi la ştiinţa lor! În fine, izolat de confraţii săi ca şi Durtal, des Hermies nu se putea aştepta la nimic – nici de la medici, pe care îi dispreţuia, nici de la feluriţii specialişti pe care-i frecventa. Se întâlniseră, într-un cuvânt, două fiinţe cu situaţii aproape identice; dar legătura lor, mai întâi limitată şi multă vreme rămasă în expectativă, apoi adâncită şi consolidată, fusese mai ales în avantajul lui Durtal. Într-adevăr, ai săi muriseră de mult iar prietenii de tinereţe erau fie la casele lor, fie pierduţi; de când părăsise lumea literară, singurătatea lui fusese totală. Des Hermies îi scosese dintr-un impas existenţa, care, aplecată asupra ei însăşi, se anchiloza în izolare. El îi reînnoi provizia de senzaţii, îl făcu să-şi schimbe total modul de viaţă, îl duse la un prieten al său pe care Durtal avea să-l îndrăgească mult. Des Hermies, după ce-i vorbise adesea despre acest prieten, sfârşi prin a-i spune într-o zi: în fond, ar trebui să ţi-l prezint. I-am dat cărţile tale să le citească: i-au plăcut şi vrea să te cunoască. Îmi reproşezi că prefer personajele hilare sau tenebroase; ei bine, de data asta ai să cunoşti un om aproape unic. Carhaix este catolicul inteligent dar fără bigotism, sărac dar neotrăvit de ură şi de invidie.

Secretul lui Hiram de Christopher Knight INTRODUCERE   Henry Ford spunea odată că „întreaga istorie este o vorbă goală”. Poate că pare cam dur, dar, dacă judecăm „faptele” trecutului pe care toţi occidentalii le învaţă la şcoală, reiese că dl Ford a avut dreptate. începutul a fost făcut de cercetarea personală pentru descoperirea originilor Francmasoneriei – societatea cea mai cuprinzătoare din lume, care numără aproape cinci milioane de membri bărbaţi, organizaţi în Loje obişnuite şi, în trecut, a inclus mulţi oameni importanţi, de la Mozart la Henry Ford. În calitate de francmasoni, scopul nostru a fost să încercăm să înţelegem ceva din ritualul masonic: acele ceremonii ciudate, secrete, realizate în special de clasa de mijloc, de oamenii de vârstă mijlocie, de la Huddersfield la Houston. în centrul învăţăturii masonice se află un personaj, Hiram Abif, care, după o poveste spusă tuturor francmasonilor, a fost ucis cu aproape 3. 000 de ani în urmă, în clădirea Templului Regelui Solomon. Acest om este o enigmă totală. Rolul său, în calitate de constructor al Templului Regelui Solomon, şi împrejurările oribilei sale morţi sunt descrise amănunţit în istoria masonică şi totuşi, el nu este menţionat în Vechiul Testament. Timp de patru din cei şase ani petrecuţi pentru această cercetare, am crezut că Hiram Abif este o creaţie simbolică. Apoi, el s-a materializat din ceaţa timpului şi s-a dovedit într-adevăr foarte real. îndată ce Hiram Abif a ieşit din trecutul îndepărtat, el nu ne-a oferit altceva decât o cheie a istoriei vestului. Meandrele intelectuale şi concluziile elaborate care au format anterior opinia colectivă a societăţii occidentale asupra trecutului au cedat în faţa logicii simple. Cercetările noastre ne-au condus mai întâi la reconstituirea vechiului ritual egiptean al înscăunării regelui, vechi de 4. 000 de ani, iar aceasta ne-a condus la descoperirea unui asasinat care a avut loc pe la 1570 î.hr., care a scos la iveală o ceremonie a învierii din care se trage Francmasoneria modernă. Urmărind apariţia acestui ritual secret de la Teba la Ierusalim, i-am reliefat rolul în formarea naţiunii evreieşti şi în evoluţia teologiei evreieşti. În contrast izbitor cu ceea ce se crede, lumea occidentală s-a dezvoltat de fapt conform unei vechi filosofii, ascunsă într-un sistem secret, care a ieşit la suprafaţă în trei momente cheie în ultimii 3.000 de ani. Dovada finală a cercetărilor noastre poate fi considerată descoperirea arheologică a secolului. Am localizat scrierile secrete ale lui Iisus şi ale adepţilor săi. Capitolul 1 SECRETELE PIERDUTE ALE FRANCMASONERIEI   ”Masoneria datează dinainte de Potop; este o simplă creaţie a trecutului; este doar o scuză pentru convivialitate; este o organizaţie ateistă, ce distruge sufletele; este o asociaţie de caritate, ce face bine în secret; este o maşinărie politică cu o putere extraordinară; nu are secrete; discipolii săi posedă, în mod tainic, cele mai mari cunoştinţe ale umanităţii; îşi celebrează ritualurile misterioase sub auspiciile şi invocaţiile lui Mefistofel; procedeele lor sunt perfect inocente, ca să nu spunem de-a dreptul stupide; ei comit toate crimele nedescoperite; ei există doar cu scopul de a promova frăţia şi bunăvoinţa – iată câteva dintre afirmaţiile făcute de cei din afara cercului frăţiei libere şi acceptate. Omne ignotum pro magnifico. Cu cât se ştie mai puţin cu atât se inventează mai mult despre Francmasonerie.” The Daily Telegraph, Londra, 1871.   ”Masoneria face eforturi considerabile în a încuraja standarde superioare de moralitate printre membrii săi. Dar este destul de surprinzător că o societate care foloseşte strângeri de mâini secrete, semne şi limbaj propriu pentru recunoaşterea reciprocă a membrilor săi este suspectată că este mai degrabă o emanaţie a răului, decât a binelui. De ce să folosească asemenea metode, dacă nu ca să ascundă adevărul? De ce să-l ascundă, dacă nu este nimic de ascuns? Cei din afara Masoneriei consideră ideea de a îmbrăca haine speciale, de a recita texte ezoterice şi de a realiza ritualuri stranii atât de prostească, încât au tendinţa de a crede că trebuie să existe o altă atracţie, probabil mai sinistră. Poate că nu există… dar e greu de dovedit că nu-i aşa.” The Daily Telegraph, Londra, 1995. Lipsa de scop   În 1871, regina Victoria avea 30 de ani de domnie în faţă, Ulysses S. Grant era preşedintele Statelor Unite ale Americii şi Francmasoneria era subiect de speculaţie publică. O sută douăzeci de ani mai târziu, prima aselenizare este un fapt trecut, lumea se deschide spre Internet şi Francmasoneria este încă subiect de speculaţie publică. Am dat peste primul din aceste citate într-o tăietură de ziar vechi, şifonat, dintr-un volum prăfuit al istoriei Masoneriei, unde fusese pus ca semn de carte de vreun mason de mult uitat. Chris a citit al doilea Atlantic între prânz şi filmul artistic. Aproape totul, inclusiv stilurile de scris, s-a schimbat în ultimul secol şi un sfert, dar atitudinea publică generală faţă de Masonerie este şi astăzi la fel de confuză ca şi în secolul nouăsprezece. Majoritatea oamenilor nu au încredere în ceea ce nu înţeleg şi, dacă există vreo urmă de elitism care-i exclude, neîncrederea se transformă brusc în lipsă de simpatie şi chiar ură. În timp ce Masoneria a fost mereu deschisă tuturor bărbaţilor de peste 21 de ani (18 ani, după constituţia scoţiană), cu minte şi trup sănătoase, care pot demonstra un caracter bun şi credinţă în Dumnezeu, nu există îndoială că alegerea membrilor din Marea Britanie se făcea din aristocraţie, cu rang şi titluri, provenind din păturile înalte ale claselor de mijloc. La jumătatea epocii victoriene, era important din punct de vedere social, aproape esenţial, pentru un om cu o profesie, să fie francmason. Noii îmbogăţiţi în urma revoluţiei industriale îşi căutau un stalul social, prin calitatea de membru al unei societăţi exclusiviste, bine cotată de către aristocraţii de la toate nivelurile sociale, până la casa regală. Cel puţin în teorie, membrii claselor muncitoare puteau să devină masoni, dar, în fapt, nici nu le trecea prin cap să ceară să fie admişi în „clubul” şefilor lor, astfel încât Loja a fost mult timp asociată cu bogăţia. Cei de la toate nivelurile societăţii care nu erau francmasoni puteau doar să speculeze despre secretele revelate membrilor acestei organizaţii misterioase. Se ştia despre ei că purtau şorţuri şi gulere largi şi se zicea că-şi suflecau pantalonii şi schimbau strângeri de mână, în timp ce-şi şopteau coduri unii altora. În a doua jumătate a secolului XX, Francmasoneria a devenit o organizaţie mult mai puţin elitistă decât credeau bărbaţii din toate puterile sociale care căpătaseră calitatea de membru. Totuşi, o privire rapidă spre vârful ierarhiei masonice englezeşti ilustrează faptul că un membru al familiei regale sau un lord ereditar obţinea cu greu posibilităţi de promovare, aceasta constituind chiar un serios handicap. Majoritatea oamenilor din lumea occidentală ştiu puţine despre Francmasonerie şi misterele ei şi se împart în două grupuri mari: aceia care nu sunt masoni dar se întreabă care sunt acele secrete, şi aceia care sunt masoni, şi care se întreabă şi ei care sunt acele secrete! Un îndemn la tăcere, printre masoni, nu este atât o obligaţie de a adera la jurăminte sacre, cât o frică de pedeapsă din partea membrilor; se tem de faptul că ei nu înţeleg un cuvânt din ceremoniile la care participă şi singura lor frică este că oamenii vor râde de ritualurile, aparent fără scop şi prosteşti, pe care le realizează. Francmasoneria, pentru noi şi pentru oricare alt „frate” pe care-l ştim, este puţin mai mult decât un club social ce oferă posibilitatea de a se bucura de un spectacol, urmat de o masă şi de multă bere şi vin. Ritualul complex şi obscur trebuie să fie memorat ani de zile prin repetiţii monotone. Se pune accentul pe fidelitatea redării, dar, în realitate, doar mici părţi de ceremonie pot fi înţelese ca nişte simple mesaje alegorice referitoare la tăria de caracter, restul fiind un amestec ciudat de cuvinte fără sens şi scene ale presupuselor evenimente istorice, ce au avut loc în timpul înălţării Templului Regelui Solomon din Ierusalim, cu vreo 3. 000 de ani în urmă. în timp ce membrii se obişnuiesc încet-încet cu ritualul, cu excepţia învăţării versurilor ciudate, excentrice, pe de rost, mulţi din cei din afară încearcă să distrugă organizaţia, deoarece o suspectează de corupţie, văzând-o ca pe un bastion al privilegiului capitalist sau ca pe un club de într-ajutorare. Nenumărate cărţi despre acest subiect au hrănit curiozitatea publicului. Unele, cum ar fi cele scrise de autorul american, John J. Robinson, au fost bine documentate, altele, cum ar fi cele ale răposatului Stephen Knight, au fost puţin mai mult decât ficţiune, cu scopul de a hrăni teama grupărilor anti-masonice. Antimasonii muncesc tot timpul ca să dovedească presupuse greşeli, lucru de altfel dovedit. Un prieten recreştinat de-a lui Chris a afirmat recent că şi-a asumat un rol de consilier în cadrai grupului său de la biserică. Când a fost întrebat pe cine intenţiona să consilieze, am fost înspăimântat să aud replica: „Pe cei care suferă de blesteme masonice.” „Ce este un blestem masonic?” l-am întrebat, fără să-i spun de legătura mea cu Francmasoneria. „Masonii trebuie să-şi jure supunere şi devotament în detrimentul familiilor lor. Dacă nu reuşesc, sunt blestemaţi, ceea ce le provoacă o suferinţă groaznică, lor şi celor apropiaţi.” Am rămas perplex. Francmasoneria înseamnă multe lucruri, dar cu siguranţă nu rele, deşi unii oameni par hotărâţi să creadă acest lucra. Pentru a lupta împotriva unor astfel de acuzaţii nefondate, Marea Lojă Unită a Angliei a declarat public că datoria de cetăţean a unui francmason trebuie să fie deasupra oricăror obligaţii masonice şi că Francmasoneria nu ar permite distragerea unei familii prin timpul acordat sau prin cheltuiala banilor familiei, ori determinându-l să acţioneze împotriva interesului personal. Nu dorim să facem apologia Francmasoneriei, dar face mult bine şi, după câte ştim, nu face deloc rău. A donat întotdeauna sume foarte mari de bani pentru asociaţiile de caritate, de obicei în mod anonim, promovează rectitudinea morală şi responsabilitatea socială şi prevede norme pe care ceilalţi le urmează. Culoarea pielii, rasa, credinţa sau politica au fost permanent irelevante pentru calitatea de membra şi cele două scopuri ale sale sunt ordinea socială, bazată pe libertatea individului şi dramul spre cunoaştere. Singura cerinţă absolută este credinţa în Dumnezeu, oricare Dumnezeu. Cea mai puternică critică împotriva Francmasoneriei este lipsa de scop. Nu se ştie de unde vine, nimeni nu pare să ştie ce încearcă să realizeze şi pare din ce în ce mai puţin probabil să aibă un viitor, într-o lume care doreşte scopuri clare şi beneficii. Nu numai că nu se mai cunosc originile Francmasoneriei, dar şi „secretele adevărate” ale Ordinului s-au pierdut şi, în locul lor, la ceremonii, se folosesc „secrete substituite”, „până când va veni timpul să fie redescoperite cele iniţiale”. Dacă cuvintele folosite la ritual sunt descifrate, Francmasoneria ar trebui să aibă cel puţin 3. 000 de ani vechime. Nu numai duşmanii Ordinului nu cred acest lucru, dar nici Marea Lojă Unită a Angliei nu pretinde o astfel de vechime. Sensibilă la reacţia publică, evită orice punct de vedere oficial asupra originilor Francmasoneriei şi permite aşa numitelor „Loje de cercetare” să dezbată puţinele mărturii istorice care există. Un biet candidat în întuneric   Când am fost făcuţi francmasoni, amândoi am trecut prin procedura cunoscută de fiecare iniţiat, timp de cel puţin 250 de ani. Aceste ceremonii cuprindeau jurământul nostru, în calitate de oameni de onoare, că nu vom face publice niciunul din secretele Francmasoneriei şi suntem conştienţi că ceea ce descriem aici poate fi considerat de unii dintre masoni drept o trădare a acelor secrete. Totuşi, Marea Lojă Unită a Angliei consideră că numai mijloacele de recunoaştere sunt secretele protejate ale Ordinului şi nimeni nu ar putea să se dea drept francmason după citirea acestei cărţi. Este necesar să explicăm ritualurile în amănunt, deoarece ele formează baza cercetării noastre. Unele dintre cuvintele date sunt mijloace de identificare secretă, dar noi nu scoatem în evidenţă cuvintele ce ar trebui folosite în diferite situaţii, aşa că am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru a respecta spiritul jurămintelor noastre. În orice caz, noi am fost de acord ca aceste secrete să nu lezeze libertatea noastră civilă, morală sau religioasă; şi, dacă jurămintele noastre ne-ar fi împiedicat să vă împărtăşim astfel de descoperiri importante, aşa cum o facem acum, ele ar fi lezat în mod sigur acele libertăţi.   * * *   Deşi ne-am alăturat mai multor Loje pe o perioadă de câţiva ani, experienţele noastre sunt similare. Aşa am simţit (aşa că am folosit pronumele eu pentru a ne reprezenta pe amândoi): fiind chestionat de un mare număr de maeştri cu câteva luni mai înainte, eram gata să fiu făcut francmason. Virtual, nu cunoşteam ce avea să urmeze; singura întrebare fermă ce mi-a fost pusă a fost „Crezi în Dumnezeu?”, „Cred”, şi totul s-a desfăşurat din acel moment până în clipa când un paznic a lovit, cu mânerul săbiei trase, uşa mare a templului, cerând permisiunea ca eu să pot intra. Am fost legat la ochi şi îmbrăcat cu pantaloni largi, albi, şi bluză. Un picior era încălţat cu un simplu papuc (expresia pentru aceasta este neglijenţă), piciorul stâng era descoperit până la genunchi, partea stângă a pieptului tunicii fusese desfăcută, astfel că pieptul meu era dezgolit pe acea parte. Fără să ştiu, un laţ de spânzurătoare mi-a fost pus în jurul gâtului şi lăsat să atârne în spate. Mi s-au luat toate obiectele de metal şi eram pregătit să fiu condus în templu. (Am aflat mai târziu că acest mod de vestimentaţie, tunica aspră cu laţul atârnând la gât, era identic cu modul în care era tratat un eretic medieval de către Inchiziţie, înainte ca acesta să mărturisească). Îmi amintesc cum simţeam prezenţa unui mare număr de oameni şi m-am simţit foarte vulnerabil. Am simţit apăsarea unui punct rece pe pielea de la piept. „Simţi ceva?” a întrebat o voce din faţă. O şoaptă în ureche mi-a dat un răspuns formal, pe care l-am repetat cu voce tare, „Da”. „Atunci fie ca acesta să fie un imbold al conştiinţei comparabil cu o moarte rapidă, dacă vei trăda vreodată vreun secret din cele pe care ţi le vom împărtăşi.” O altă voce din celălalt capăt al camerei a vorbit apoi – am recunoscut-o ca aparţinând Maestrului de Rugăciuni: „Deoarece niciun bărbat nu poate deveni mason dacă nu este liber şi matur, te întreb acum – eşti un om liber şi major?” „Sunt.” „Pentru că ai răspuns la această întrebare, urmează altele pe care ţi le voi pune imediat şi la care sunt sigur că vei răspunde cu egală sinceritate. Declari pe onoarea ta, fără să ţii seamă de solicitările prietenilor, neinfluenţat de motive economice sau altele nedemne, că te oferi de bună voie şi liber, drept candidat pentru misterele şi privilegiile Francmasoneriei? Declari în continuare, pe propria ta onoare, că eşti îndemnat să soliciţi aceste privilegii, având o opinie favorabilă asupra Ordinului, o dorinţă de cunoaştere şi o dorinţă sinceră să devii mai de folos semenilor?” „Da.” Pumnalul care îmi fusese ţinut strâns la piept a fost luat (deşi nu am ştiut atunci), dar laţul (numit cablu) a rămas atârnat de gât. Omul din dreapta mea mi-a şoptit să îngenunchez şi a fost spusă o scurtă rugăciune, invocând binecuvântarea Guvernatorului Suprem al Universului (Dumnezeu – descris într-un mod neutru, astfel încât El să fie accesibil tuturor membrilor oricărei religii monoteiste). Ceremonia a continuat cu ghidarea mea în jurul perimetrului templului, oprindu-se de trei ori pentru a fi prezentat drept „un biet candidat într-o stare de întuneric”. Deşi nu puteam vedea, în centrul podelei templului era un dreptunghi cu pătrate albe şi negre. Pe latura estică era piedestalul Maestrului de Rugăciuni, la sud, stătea Paznicul Tânăr şi la vest, Paznicul Bătrân, ambii pe piedestale mai mici. După cele trei pauze am fost adus, încă legat la ochi, în faţa piedestalului Maestrului de Rugăciuni, unde el a întrebat: „în această stare de întuneric, care este dorinţa puternică a inimii tale?”. Şi încă o dată, răspunsul mi-a fost şoptit la ureche: „Lumina.” „Atunci fie ca să primeşti binecuvântarea.” Legătura la ochi mi-a fost luată şi, pe măsură ce ochii mei s-au obişnuit cu lumina, am putut să văd că eram în faţa Maestrului de Rugăciuni, care imediat mi-a atras atenţia asupra” luminilor” emblematice ale Francmasoneriei, care sunt explicate ca fiind volumul Legii Sacre (pentru reprezentanţii creştini aceasta este Biblia), Pătratul şi Busola. Apoi, mi-a spus că ajunsesem la rangul de Ucenic începător Francmason – primele trei trepte prin care trebuia să trec înainte de a fi acceptat ca Maestru mason deplin. Semnele secrete, lupta şi parola pentru prima treaptă, mi-au fost apoi explicate şi mi s-a spus că stâlpul din stânga care se ridica pe terasa Templului Regelui Solomon are o semnificaţie specială pentru francmasoni. Atât stâlpii din dreapta, cât şi cei din stânga sunt refăcuţi în Lojă şi se ridică în spate şi de ambele părţi ale Maestrului de Rugăciuni. Stâlpul din stânga este numit Boaz, după Boaz, stră-străbunicul lui David, rege al Israelului. După diferite plimbări în jurul templului, mi s-a dat un şorţ simplu, alb, din piele de viţel, care simboliza treapta pe care tocmai o obţinusem. Apoi, mi s-a spus: „Este mai vechi decât Lâna de Aur sau Vulturul Roman, mai onorabil decât Steaua, Garter sau orice altă distincţie care există, el fiind semnul purităţii şi al legăturii de prietenie…”. Această parte s-a dovedit a fi deosebit de revelatoare pentru ritualul masonic; după cum vom arăta ulterior, ea conţine dovada clară că a fost constituit în trei perioade, foarte diferite istoric, de la antichitatea autentică la modemul relativ. Pe toată durata ceremoniei mi-au fost recomandate diferite virtuţi morale şi sociale, folosind un mare număr de analogii arhitecturale, cum ar fi uneltele zidarului evreu, comparate cu metodele de autodepăşire. Spre sfârşitul ceremoniei de iniţiere, am aflat cu stupoare că existau teste care trebuiau memorate, pentru a putea trece în treapta a doua, aceea a Francmasonului Prieten. Printre aceste întrebări şi răspunsuri erau anumite informaţii, menite să trezească interesul şi nu să informeze, întrebare: „Ce este Francmasoneria?” Răspuns: „Un sistem special de moralitate, învăluit în alegorii şi ilustrat prin simboluri.” întrebare: „Care sunt cele trei mari principii pe care se bazează Francmasoneria?” Răspuns: „Dragostea frăţească, liniştea şi adevărul.” Pentru orice candidat, primul din aceste principii pare rezonabil, dar următoarele două sunt mai greu de analizat. Linişte faţă de ce? Care adevăr? Acum, în calitate de frate pe deplin acceptat, chiar dacă simplu învăţăcel, am părăsit templul cu sentimentul că s-a petrecut ceva special, dar nu aveam niciun indiciu a ceea ce ar putea să însemne. A urmat o masă festivă şi, cum eram omul zilei, am fost aşezat în stânga Maestrului de Rugăciuni. S-au ţinut toasturi şi discursuri şi toată lumea s-a distrat. Cu siguranţă că misterele Masoneriei nu au fost dezvăluite. Poate, m-am gândit eu, totul va fi mai clar la următoarea ceremonie. Nu s-a întâmplat aşa. Misterele ascunse ale naturii şi ştiinţei   După câteva luni, am trecut în stadiul al doilea al ceremoniei, pentru a atinge rangul de Francmason Prieten. De data aceasta, am intrat în templu cu restul fraţilor, purtând un şorţ simplu, alb, din piele de viţel, care era simbolul inocenţei mele – şi al statutului meu umil. Loja a fost apoi deschisă la treapta întâi şi, în calitate de candidat la avansare, am fost supus la testul de a răspunde la întrebările care mi-au fost explicate la sfârşitul ceremoniei anterioare. De îndată ce am trecut prin această grea examinare a capacităţii mele de a recita vorbe neînţelese, mi s-a spus să părăsesc templul, temporar, pentru ca să fie pregătit cum se cuvine pentru „ceremonia de trecere”. Am intrat iar şi am purtat acelaşi veşmânt grosolan ca la ceremonia de iniţiere, acum cu piciorul stâng şi partea dreaptă a pieptului goale. Pe măsură ce diaconii mă conduceau prin templu, mi se arătau noi parole şi semne, inclusiv o mână ridicată, poziţie care se pretinde a fi originară de pe vremea când Josua lupta în bătăliile Domnului (în Valea Jehosafat) şi m-am rugat ca Soarele să-şi vadă de drumul lui, până când duşmanii săi vor fi învinşi. Această ultimă parte a ceremoniei s-a dovedit a fi cu adevărat semnificativă. Stâlpul din partea dreaptă a intrării în Templul lui Solomon a fost descris pentru a completa informaţia dată în treapta anterioară, cu privire la stâlpul din stânga. Acest stâlp, identificat drept „Jachin”, se zice că a fost numit după marele preot care a oficiat includerea acestei părţi în templul din Ierusalim. Cei doi stâlpi gemeni, Boaz şi Jachin, urmau să devină deosebit de importanţi, din toate punctele de vedere, pentru cercetarea noastră viitoare. Primul se spune că reprezintă „puterea sau în el este puterea”; al doilea „să stabilească” şi când se unesc, „stabilitate”. După terminarea ceremoniei de treapta a doua, mi s-a permis să-mi extind cercetările la misterele ascunse ale naturii şi ştiinţei, încă o dată, această ceremonie a fost urmată de mâncare, băutură, discursuri şi muzică. O rază de lumină   Câteva luni mai târziu, în calitate de Prieten Mason, purtând un şorţ alb cu două rozete albastre, am fost ales să fiu ridicat la ceea ce se cheamă „sublimul” grad de Maestru Mason, dar mai întâi trebuia să-mi dovedesc competenţa încă o dată, învăţând răspunsurile la mai multe întrebări din test. În timpul examinării, atenţia mi-a fost atrasă de faptul că vechiul nostru frate a primit salariul în mijlocul camerei Templului Regelui Solomon, fără scrupule sau jenă, având în vedere respectul care era acordat stăpânilor în acele timpuri. Un studiu amănunţit al Bibliei nu a dezvăluit menţionarea camerei din mijloc a Templului lui Solomon. Este imposibil să se fi strecurat vreo greşeală şi, ca totul să aibă sens, am presupus că întrebările din test indicau faptul că fraţii avuseseră în trecut încredere în stăpâni, dar acum poate nu mai aveau. În acest stadiu, mi s-a dat o referinţă cu adevărat biblică, care nu exista în Biblie, dar care arată misiunea ce mi se va încredinţa de îndată ce voi fi ridicat la rangul sublim de Maestru Mason: „Pentru că Domnul a spus cu tărie că vorbele Lui vor fi rostite în Casa Lui, care va fi veşnică.” Acest citat s-a dovedit a fi extrem de important, deşi nu este înţeles de francmasonii moderni şi nici de altcineva, când este auzit pentru prima oară. Mi s-a încredinţat apoi o parolă, care mi-a permis să reintru în templu când a început ceremonia în Loja Maestrului Mason. Totul, de data aceasta, era diferit şi dramatic. Am reintrat în templu; întuneric total, cu excepţia licărului unei lumânări ce ardea în partea de est, în faţa Maestrului de Rugăciuni, în camera mare, fără ferestre, lumânarea singuratică împrăştia o lumină slabă dar, de îndată ce ochii mei s-au obişnuit, am putut să zăresc chipurile din spate şi să văd forma întregului templu în nuanţe de negru şi gri închis. Am fost informat, destul de teatral, că subiectul acestei trepte (etape) era moartea însăşi. Ceremonia a început cu o scurtă descriere a etapelor anterioare:   ”Fraţi, fiecare treaptă a Masoneriei este progresivă şi nu poate fi atinsă decât în timp, cu răbdare şi perseverenţă. La prima treaptă (etapă) ni se arată îndatoririle faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele nostru şi faţă de noi înşine. În treapta a doua ni se permite să luăm parte la misterele ştiinţei umane şi să înţelegem bunătatea şi măreţia Creatorului, prin analiza minuţioasă a operei Sale. Dar treapta a treia este liantul întregului; este făcută ca să lege oamenii laolaltă prin frăţie mistică, într-o relaţie de afecţiune şi dragoste fraternă; ne arată întunericul morţii şi al mormântului ca purtător de lumină strălucitoare, care va urma învierii celor drepţi, când aceste trupuri moarte, care au zăcut în ţărână, se vor trezi unite cu spiritul lor frăţesc şi înveşmântate în nemurire.”   S-a spus apoi o rugăciune, care s-a încheiat cu:   „ …Te rugăm pe Tine să-l ierţi pe slujitorul Tău, care ne împărtăşeşte secretele sale misterioase de Maestru Mason. Dă-i tărie pentru ca în ceasul încercării să reuşească şi să treacă în protecţia Ta, prin valea întunecoasă a umbrelor morţii şi să se poată ridica din mormânt, să strălucească ca o stea, de-a pururi.”   Ceremonia a continuat într-o manieră similară celorlalte, până la un punct, când am fost obligat să interpretez o poveste remarcabilă care explică modul în care adevăratele secrete ale Stăpânului Mason s-au pierdut. Am jucat rolul unui personaj care nu există în afara ritualurilor din Francmasonerie; numele său era Hiram Abif: Maestrul de Rugăciuni a spus povestea:   „ …natura ne învaţă încă o dată o lecţie mare şi folositoare – cunoaşterea eului. Te învaţă, prin contemplare, să te pregăteşti pentru orele finale ale existenţei; şi, când, cu ajutorul unei asemenea stări contemplative, te-a condus prin căile întortocheate ale vieţii tale muritoare, te învaţă cum să mori. Acestea, dragă frate, sunt lucrurile deosebite ale treptei a treia a Francmasoneriei. Te invită să meditezi asupra acestui subiect îngrozitor şi te învaţă să simţi că pentru omul drept şi neînduplecat, moartea nu este mai groaznică decât falsitatea şi necinstea. Analele Francmasoneriei ne arată acest mare adevăr, un exemplu glorios de fidelitate de nezdruncinat şi moarte prematură a măreţului nostru Mare Maestru Hiram Abif care şi-a pierdut viaţa chiar înainte de terminarea Templului Regelui Solomon, la construcţia căruia el a fost principalul arhitect. Moartea lui s-a petrecut aşa: 15 Masoni Prieteni, numiţi să prezideze, văzând că templul era aproape terminat, dar că ei nu erau încă în posesia adevăratelor secrete ale Maestrului Mason, au conspirat împreună să obţină acele secrete oricum, chiar recurgând la violenţă. Când erau pe cale să-şi pună în aplicare conspiraţia, 12 din cei 15 au dat înapoi, dar 3, cu un caracter mai hotărât şi mai groaznic decât al celorlalţi, şi-au continuat planurile necinstite şi, în acest scop, s-au aşezat la porţile de sud, vest şi est ale templului, unde Maestrul Hiram Abif se retrăsese să se roage la Dumnezeu, după cum îi era obiceiul, ora fiind 12 fix. Terminându-şi rugăciunea, s-a pregătit de plecare spre poarta de sud, unde a fost acostat de primul dintre aceşti tâlhari, care, dorind să aibă o armă mai bună, s-a înarmat cu o riglă de plumb şi, într-o manieră ameninţătoare, i-a cerut maestrului nostru, Hiram Abif, toate secretele de Maestru Mason, avertizându-l că-l aşteaptă moartea în caz de refuz; credincios legământului său, el a răspuns că acele secrete erau cunoscute de 3 oameni în lume şi că, fără consimţământul celorlalţi doi, nici nu putea, nici nu voia să le divulge; dar că el credea că răbdarea şi perseverenţa, la timpul potrivit, îi vor permite vrednicului mason cunoaşterea lor. Dar, în ceea ce-l priveşte pe el, mai degrabă ar muri decât să trădeze încrederea sacră. Răspunsul nu era nici pe departe satisfăcător, astfel că tâlharul i-a aplicat Maestrului o lovitură violentă în tâmpla dreaptă. Aceasta i-a provocat căderea pe genunchiul stâng.”   În acest moment, am simţit o lovitură foarte uşoară în tâmplă şi cele două călăuze, cunoscuţi ca diaconi, îmi arătau că trebuia să mă las în genunchi ca să imit povestea.   „Revenindu-şi din această stare, Hiram s-a grăbit spre poarta de vest, unde l-a înfruntat pe cel de-al doilea tâlhar, căruia i-a dat acelaşi răspuns, cu aceeaşi fermitate, chiar când tâlharul care era înarmat cu o nivelă cu plumb i-a dat o lovitură violentă în tâmpla stângă, care l-a făcut să se prăbuşească pe genunchiul drept.”   Încă o dată, am simţit o atingere pe tâmplă şi am fost împins la pământ, pe genunchiul drept.   „Văzând că şansele de scăpare sunt nule în cele două părţi, maestrul nostru s-a clătinat, a leşinat şi, sângerând, s-a îndreptat spre poarta de est, unde era postat cel de-al treilea tâlhar şi care, primind acelaşi răspuns la cerinţa sa insolentă, pentru că maestrul nostru a rămas fidel obligaţiei sale chiar şi în această grea încercare, i-a aplicat o lovitură violentă chiar în moalele capului, cu un ciocan greu de piatră, şi atunci, el a căzut fără viaţă la picioarele lui. Astfel muri el.”   La lumina lumânării, l-am văzut pe Maestrul de Rugăciuni întinzând pe deasupra piedestalului un instrument care mi-a atins fruntea şi am simţit mai multe mâini care mă trăgeau în jos. Am fost ţinut drept, în picioare, m-am întins pe spate în întuneric. Când am atins pământul, am fost înfăşurat într-un giulgiu, aşa că numai faţa mi-a rămas neacoperită. Maestrul de Rugăciuni a continuat:   „Fraţi întru această ceremonie, Fratele nostru a fost făcut să reprezinte unul din cele mai strălucitoare personaje din analele Francmasoneriei, Hiram Abif, care a preferat să-şi dea viaţa, decât să trădeze încrederea sacră ce i-a fost acordată. Şi am deplină încredere că acest testament vă va impresiona puternic şi minţile şi inimile şi vă va ajuta să faceţi faţă unor întâmplări similare.”   Fratele Paznic Tânăr a venit spre mine, mi-a scos mâna de sub giulgiu şi a tras de ea uşor. Mâna mea a alunecat printre degetele sale.   „Maestru al Rugăciunii, această strângere de mână a eşuat.” Figuri din umbră mergeau în jurul „mormântului” meu, înainte ca Maestrul Rugăciunilor să vorbească din nou:   „Frate Paznic Matur, vei încerca strângerea de mână prietenească.”   Aceasta s-a dovedit la fel de ineficientă ca şi prima.   „Fraţi Paznici, aţi eşuat amândoi în încercările voastre. Şi totuşi, rămâne o a treia metodă specială, cunoscută drept Labă de Leu sau strângerea Ghearelor de Vultur, care este dată de apucarea strânsă a tendoanelor încheieturii mâinii drepte cu vârfurile degetelor şi ridicarea lui la cinci puncte de prietenie, ceea ce, cu ajutorul dumneavoastră, voi încerca.”   Maestrul Rugăciunilor m-a apucat strâns de încheietura mâinii şi a tras, ridicându-mă pe dată în picioare. Încă o dată, mâini nevăzute mi-au luat toată greutatea. Când am ajuns din nou în poziţie verticală, Maestrul Rugăciunilor mi-a şoptit două vorbe speciale la ureche. Acum ştiam ambele părţi ale Cuvântului Masonului. Atunci, acestea mi se păreau lipsite sens dar, prin cercetările noastre, am descoperit înţelesul său vechi şi fascinant, după cum va fi arătat mai târziu.   ” Astfel, dragul meu Frate, toţi Maeştrii Masoni au fost ridicaţi, printr-o moarte figurativă, la o uniune cu tovarăşii primei lor încercări. Permiteţi-mi să remarc că lumina unui Maestru Mason nu este decât un întuneric vizibil, ce serveşte doar la exprimarea acelei pete de întuneric ce se agaţă de perspectiva viitorului. Acest văl misterios de întuneric, ochiul raţiunii omeneşti, nu-l poate pătrunde dacă nu este ajutat de lumina divină care vine de sus, şi totuşi, chiar prin această rază luminoasă îţi vei da seama că stai chiar pe marginea mormântului în care ai coborât, la figurat, şi care, atunci când această viaţă trecătoare se va scurge, te va primi din nou la pieptul lui rece.”

Sincronicitate de A.Combs   În spatele evenimentelor se află ţesătura subtilă a destinului   Fiecare dintre noi a trăit sincronicităţi. Coincidenţe stranii şi semnificative, ce par guvernate de legi necunoscute. Cartea de faţă este o incursiune tulburătoare şi uneori şocantă în adâncurile misterioase ale întâmplării, o investigaţie a însăşi texturii destinului. Este o încercare de a descifra felul în care ne este alcătuita viaţa. Carl Gustav Jung a inventat termenul de „sincronicitate” ca să descrie coincidenţele pline de sens pe care noţiunile convenţionale de timp şi cauzalitate nu le pot explica. Împreună cu marele fizician cuantic Wolfgang Pauli, Jung a căutat să prezinte aceste coincidenţe ca pe nişte fenomene care implică psihicul şi materia, ştiinţa şi spiritul, furnizând astfel explicaţii raţionale pentru evenimente parapsihologice cum ar fi telepatia, precogniţia şi intuiţia. Sincronicitate examinează opera lui Jung şi Pauli, ca şi pe a celebrilor oameni de ştiinţă Paul Kammerer, Wemer Heisenberg şi David Bohm. Autorii se angajează într-o discuţie incitantă despre sincronicitate aşa cum o ilustrează mitologiile antice şi moderne, îndeosebi legenda greacă a lui Hermes Trismegistos. Abordarea lor transdisciplinară unică, presărată generos cu anecdote din viaţa cotidiană şi din literatură, oferă o explorare accesibilă şi inteligentă a acestui concept intrigant şi totodată o întrezărire a tiparului ascuns al lumii. Există un tip de fenomen mai misterios chiar decât telepatia sau precogniţia, fenomen care la intrigat pe om încă de la începuturile mitologiei: întâlnirea aparent accidentală a două lanţuri cauzale fără legătură între ele, într-o coincidenţă ce pare deopotrivă extrem de improbabilă şi extrem de semnificativă. Arthur Koestler   Hermes, dintre toţi zeii, ţie-ţi e cea mai dragă tovărăşia omului […]. Iliada       Prefaţă   În toamna anului 1899, Winston Churchill, pe atunci în vârstă de numai douăzeci de ani, îndeplinea rolul de corespondent special al ziarului Morning Post. Misiunea sa consta în a prezenta evoluţia războiului cu burii, din Africa de Sud. La 14 noiembrie, trenul cu care călătorea a fost atacat de buri. Câteva vagoane au deraiat şi a avut loc o confruntare intensă, care a durat peste două ore. Deşi a jucat un rol principal în organizarea retragerii soldate cu succes, Churchill a fost luat prizonier, împreună cu mai mulţi soldaţi britanici. Până-n momentul capturării sale a scăpat fără să fie rănit, cu toate că s-a expus în repetate rânduri tirului duşman, la mică distanţă. Churchill a fost închis într-o temniţă din oraşul Pretoria. În scurt timp, a realizat împreună cu alţi câţiva prizonieri un plan de evadare. Ceilalţi au dat înapoi în ultima clipă, lăsându-l doar pe el să pună planul în aplicare. După ce a fost ajutat să treacă de cealaltă parte a zidului închisorii, în toiul nopţii, Churchill a traversat glonţ grădina şi a ieşit pe poartă, pe lângă santinelă, părăsind apoi oraşul. Dintre cei două mii de oameni închişi în Pretoria, numai el a evadat. Însă după câteva zile în care a rătăcit de unul singur, situaţia lui a devenit disperată. Epuizat, înfometat şi fără să ştie prea clar unde se află – Pretoria se găsea, de fapt, la 480 kilometri de graniţa britanică –, s-a hotărât într-o seară să-şi asume riscul de a se apropia de nişte lumini pe care le zărea la o oarecare distanţă. Luminile proveneau de la o exploatare minieră. Bătând la uşă, Churchill s-a trezit în faţa lui John Howard, singurul simpatizant britanic pe o rază de 30 de kilometri. Howard a reuşit să-l treacă peste graniţă, scoţându-l din teritoriul inamic, şi Churchill s-a întors în ţară, unde a fost primit ca un erou.1 Patruzeci de ani mai târziu, Churchill avea să devină marele adversar al lui Adolf Hitler, care, la fel ca el, trăise deja experienţa directă a războiului. Hitler a luptat în infanteria germană în Primul Război Mondial. Fiind curier, trebuia deseori să ducă mesaje de-a lungul liniilor frontului în timpul luptelor aprige – misiune primejdioasă, dar care părea să-i priască de minune. Mai mult decât atât, părea că viaţa-i este protejată de o vrajă. O dată, a ieşit din cartierul general al comandantului său cu câteva clipe înainte ca respectiva clădire să fie lovită de un obuz ce a ucis trei persoane şi l-a rănit grav pe comandant. Hitler a ajuns în repetate rânduri la un pas de moarte, scăpând de fiecare dată nevătămat. Îşi va păstra această capacitate pe tot parcursul vieţii. Mai târziu i-a relatat în scris unui reporter un episod din experienţa sa de război: „De patru ori am avansat şi a trebuit să ne retragem; din tot regimentul meu a mai rămas doar un camarad, care se afla lângă mine; în cele din urmă, a căzut şi el. Un glonţ mi-a sfâşiat mâneca dreaptă, dar, printr-un miracol, am scăpat viu şi nevătămat”.2 Atât Churchill, cât şi Hitler par să fi trăit sub aripa protectoare a sorţii, ca pentru a-şi putea juca ulterior rolul în istorie. Soarta a intervenit prin intermediul norocului sau al coincidenţei. Printr-o aparentă coincidenţă fericită, Churchill îşi pune viaţa în mâinile unui simpatizant britanic. Gloanţele şi obuzele cad pretutindeni, însă pe Adolf Hitler nu-l ating. Dar poate că existenţa lor nu s-a deosebit fundamental de a noastră. Şi noi trăim cu toţii astfel de intervenţii spectaculoase, chiar dacă ocazionale, ale coincidenţelor. Ele dau impresia imediată, palpabilă că în culisele vieţii acţionează ceva mai mult decât întâmplarea oarbă. Însă deseori, nu vizitele spectaculoase ale şansei, ci tocmai cele mai mici coincidenţe ne fac să simţim că există o forţă care acţionează în culise. Această forţă se face simţită în cele mai aleatorii evenimente, pe care le marchează cu semnul unei inteligenţe stranii, ce nu poate fi descrisă decât ca având o finalitate. Spre exemplu, te trezeşti într-o dimineaţă cu gândul la o persoană pe care n-ai mai văzut-o de ani buni, iar pe parcursul zilei te întâlneşti cu ea într-un lift. Între timp, o cunoştinţă comună te-a întrebat ce mai ştii despre persoana în cauză. Sau pleci spre bibliotecă, intenţionând să cauţi cărţi despre sere şi despre brânzeturi. Într-o farmacie de pe traseu, pe raftul de presă, găseşti o revistă ce conţine articole consistente pe ambele teme. Deşi am putea conchide că astfel de coincidenţe sunt pur şi simplu rezultatul combinării şi recombinării nesfârşite a evenimentelor cotidiene aleatorii, frecvenţa cu care survin contrazice o asemenea interpretare. Uneori se întâmplă să trăim o serie de coincidenţe atât de spectaculoase, încât o atare explicaţie pare de-a dreptul caraghioasă. Spre exemplu, se povesteşte întâmplarea unui anumit domn Deschamps, care, în copilăria petrecută în oraşul francez Orleans, a primit o dată o felie de tartă cu prune de la un oaspete al părinţilor săi, domnul de Fortgibu. După mai mulţi ani, Deschamps, acum bărbat tânăr, a comandat tartă cu prune într-un restaurant din Paris, dar a aflat că ultima porţie tocmai fusese cerută de altcineva. Chelnerul a făcut un semn discret în direcţia clientului vinovat: nimeni altul decât domnul de Fortgibu. Mulţi ani mai târziu, la un dineu la care i s-a oferit iarăşi tartă cu prune, Deschamps a profitat de ocazie ca să povestească întâmplările legate de domnul de Fortgibu. După ce şi-a terminat istorisirea, mâncând mai departe tarta cu prune, a comentat că nu mai lipseşte decât de Fortgibu. În scurt timp, uşa s-a deschis năvalnic şi în cameră a pătruns chiar de Fortgibu în persoană, bătrân şi dezorientat: notase eronat o adresă şi intrase din greşeală!3 Cele mai obişnuite coincidenţe semnificative sunt acele întâmplări aparent aleatorii, dar care par a avea o anumită finalitate, întrucât ne vorbesc direct prin semnificaţiile personale pe care le poartă. Spre exemplu, psihiatrul Carl Gustav Jung vorbea despre apariţia unui cărăbuş la fereastra cabinetului său chiar în timp ce o pacientă descria un vis în care apărea o astfel de insectă. Visul femeii se referea la scarabeul auriu egiptean:   În timp ce ea îmi povestea visul, eu stăteam cu spatele la fereastra închisă. Brusc, am auzit în spate un zgomot, ca un ciocănit discret. M-am întors şi am văzut o insectă zburătoare, care se izbea de exteriorul geamului. Am deschis fereastra şi am prins creatura, care a dat să intre în cameră. Era insecta cea mai asemănătoare cu scarabeul auriu ce poate fi găsită la latitudinea noastră. 4   În mitologia egipteană, scarabeul auriu este simbolul renaşterii, iar apariţia sa în vis marca o evoluţie esenţială în terapia acelei femei. Jung remarca faptul că până atunci, ea fusese o pacientă extrem de dificilă; se agăţa de o concepţie rigidă despre realitate cu o asemenea tenacitate, că alţi doi psihiatri înaintea lui nu reuşiseră s-o clintească nici cu un dram. „În mod evident, era nevoie de un element absolut iraţional, pe care nu-mi stătea în putere să-l produc.”5 Visul a înfăptuit o parte din schimbare, dar când insecta reală a pătruns pe fereastra în cabinet, întreaga structură rigidă a percepţiei pacientei cu privire la realitate a început să se schimbe. Jung a folosit termenul sincronicitate pentru a descrie astfel de coincidenţe semnificative. Cercetările pe care le-a făcut asupra coincidenţelor survenite în viaţa proprie şi într-a altora l-au determinat pe Jung să conchidă că ele sunt legate de procese psihice inconştiente. Insă el nu s-a limitat la latura psihologică a sincronicităţii. Împreună cu prietenul său, Wolfgang Pauli, marele savant al fizicii cuantice, care a explicat principiul excluderii ce-i poartă actualmente numele, Jung a elaborat ipoteza potrivit căreia legile fizicii însele ar trebui reformulate pentru a include descrieri acauzale ale lumii evenimentelor fizicii, pe lângă descrierile cauzale. Cartea de faţă constituie o explorare a sincronicităţii. Dacă, asemenea lui Jung, luăm sincronicitatea în serios şi începem să-i examinăm implicaţiile, vom fi conduşi, la fel ca el, la o reexaminare fundamentală a naturii umane, a naturii universului fizic şi a legăturii dintre cele două. Coincidenţele de tipul celei cu scarabeul auriu pun lumea psihică a semnificaţiilor umane în contact direct cu lumea realităţii fizice, guvernată de legile biologiei şi ale fizicii. Pentru a face un pas spre înţelegerea sincronicităţii, trebuie să ne revizuim concepţiile tradiţionale despre psihic, ca şi pe cele despre Natura însăşi. Allan Combs, Mark Holland     Introducere: Ştiinţă, mit şi natură   Se spune că Pitagora putea să descifreze semnificaţia încreţiturilor produse de vânt pe suprafaţa apei. Evident, el credea că întâmplările aparent aleatorii din natură şi întâmplările din viaţa oamenilor alcătuiesc una şi aceeaşi ţesătură. Acest lucru ne poate părea ciudat, dar în lumea Antichităţii, o astfel de credinţă nu era câtuşi de puţin neobişnuită. Chinezii, de pildă, descifrau răspunsuri la întrebările scrijelite pe bucăţi netede de carapace de broască ţestoasă examinând crăpăturile aleatorii ce apăreau când aceste obiecte erau puse în foc. De fapt, ideea că întregul Cosmos este alcătuit dintr-o unică ţesătura, care include atât lumea naturii, cât şi pe cea a oamenilor – o ţesătură în care orice eveniment, oricât de neînsemnat, este legat de toate celelalte – ne-a însoţit până la începuturile ştiinţei moderne. Hipocrate, spre exemplu, scria: „Există un singur curent comun, o respiraţie comună, toate lucrurile există în simpatie unele cu altele […] marele principiu se extinde până la cea din urmă parte, iar de la cea din urmă parte se întoarce la marele principiu, la natura unică, fiinţă şi nefiinţă.”6 În Evul Mediu, oamenii credeau într-o creaţie în care Dumnezeu joacă un rol în toate lucrurile, oricât de neînsemnate. Toate evenimentele erau influenţate şi armonizate de finalitatea divină, de consimţământul divin. Spre sfârşitul perioadei medievale, se credea că diferitele niveluri ale Cosmosului – pământul dedesubt, sferele celeste deasupra şi sufletul omenesc – sunt legate laolaltă prin armonii sau simpatii reciproce. Întâmplările de la un nivel se reflectă în cele de la alt nivel. Pentru locuitorii lumii antice şi ai celei medievale, Cosmosul deţinea proprietăţile unui uter: învăluia complet individul, sprijinindu-l şi purtându-l prin viaţă într-o manieră plină de sens, chiar dacă nu întotdeauna confortabilă. În secolul al XVII-lea, această stare de lucruri a fost sfărâmată, iar forţa care a zdrobit-o a fost ciocanul neobosit al ştiinţei mecaniciste. Ştiinţa mecanicistă s-a întemeiat pe convingerea că Universul este alcătuit din obiecte mici, iremediabil solide – atomi –, care plutesc şi interacţionează într-un vid absolut. Cu secole înainte, Democrit avusese o concepţie similara; el declara că „nu există nimic altceva decât atomi şi vid”. Însă ideea lui nu a fost luată în serios de prea mulţi oameni decât după ce filosofii şi savanţii secolului al XVII-lea – Francis Bacon, Thomas Hobbes, Johannes Kepler, Galileo Galilei, Rene Descartes, Isaac Newton şi alţii – au adoptat-o în calitate de temelie a noilor ştiinţe fizice ale timpului lor, ştiinţe care s-au dezvoltat cu mare repeziciune. Secolul lor, la fel ca al nostru, era marcat de nemulţumirea faţă de credinţele tradiţionale. Intelectualii, îndeosebi cei dedicaţi noilor ştiinţe, căutau cu disperare să scape de cămaşa de forţă a dogmelor religioase perpetuate de Biserica Evului Mediu. Noua concepţie despre lume, cea mecanicistă, a anihilat-o cu eficienţă pe cea anterioară, mai mângâietoare, care vedea legături cu sens între evenimente aparent disparate. Nu s-a mai considerat posibil ca nişte coincidenţe care nu au în comun un agent cauzal vizibil să formeze între ele relaţii cu sens. Aşa-numitele evenimente sincronistice puteau împărtăşi doar o relaţie similară cu aceea a cărţilor de joc dintr-un pachet, care, după ce au fost bine amestecate, se întâmplă să cadă alături sau să apară în aceeaşi mână la poker. Toată această transformare – de la o concepţie spirituală despre lume la una mecanicistă – a însemnat o modificare a mitului fundamental prin care fiinţele umane îşi explică universul.   Mitologii ştiinţifice   Sistemele de convingeri larg împărtăşite constituie mitologii, indiferent dacă au origine ştiinţifică sau religioasă. Potrivit lui William Irwin Thompson7, istoric şi fin cercetător al mitologiei, miturile oferă răspuns la trei întrebări: Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Am adăuga, împreună cu filosoful Ian Barbour8, întrebarea: Care este adevărata natură a lumii, cum şi din ce s-a format ea? În Europa sfârşitului de Ev Mediu, la astfel de întrebări răspundea un sistem mitologic puternic. Arhitectura mitică măreaţă a creaţiei, transmisă încă de la Aristotel şi rescrisă de filosofii creştini ai secolului al XIII-lea, presupune o serie de sfere ce se includ una pe alta, începând cu lumea pământească, la bază, şi terminând cu sfera celestă divină, la nivelul cel mai de sus. Dante descrie această viziune în Divina comedie. Pe tot cuprinsul acestui sistem, reţelele de rezonanţă sau de simpatie formează interconexiuni, astfel că niciun eveniment nu survine izolat. În acest cosmos, coincidenţele semnificative sunt fireşti. Spre exemplu, un om are un vis despre un dezastru survenit undeva departe, iar apoi află că s-a petrecut cu adevărat. Trei prieteni care locuiesc în cartiere diferite într-un oraş mare se trezesc atraşi la acelaşi restaurant în acelaşi timp. Un stol de mierle aterizează pe o casă în care se află un muribund; în depărtare se aud câini urlând. Astfel de coincidenţe conţin rezonanţe comune naturii şi sufletului omenesc; ele atrag realitatea exterioară şi pe cea interioară într-un tipar de semnificaţii comun. Concepţia despre lume oferită de religie acceptă legăturile cu sens la care ne referim astăzi prin termenul de sincronicitate. Este ca şi cum oamenii din vremurile medievale şi-ar fi spus singuri poveşti despre Univers, poveşti al căror fir narativ includea evenimente sincronistice. Mai mult decât atât, miturile sunt poveşti – înţelesul dat de Aristotel cuvântului poate fi tradus prin „naraţiune” – care ne vorbesc despre natura realităţilor în care trăim. Miturile îşi au rădăcina în inconştient, unde acţionează din culisele percepţiei pentru a structura felul în care înţelegem lumea. După cum scria Alfred North Whitehead, marele matematician şi filosof englez:   În orice epocă, interpretarea larg împărtăşită a lumii materiale este controlată de o schemă alcătuită din ipoteze nepuse nicio clipă la îndoială; iar psihicul oricărui individ, oricât de puţin ar crede el că se află în simpatie cu contemporanii săi, nu este un compartiment izolat, ci mai degrabă un mediu continuu – atmosfera atotcuprinzătoare a locului şi timpului său. 9   Astfel de premise alcătuiesc substanţa mitului. Ele sunt reperele în jurul cărora se scriu marile naraţiuni despre realitate. Însă pentru indivizii care le trăiesc, sunt invizibile, cum e apa pentru peşti: trăiesc în ea, este mediul care-i hrăneşte, dar o consideră ca fiind un dat absolut firesc. E de prisos să spunem că oamenii de ştiinţă nu fac excepţie de la această stare de lucruri mai mult decât alţi oameni. Ştiinţa mecanicistă a secolului al XVII-lea a adus cu ea noi mituri, care nu doar au transformat ştiinţa oficială a timpului, ci au schimbat şi hărţile lumii purtate inconştient în suflet de fiecare om. Această ştiinţă privea Cosmosul ca fiind un imens vid, plin cu atomi solizi care interacţionează doar prin impact direct. Rezultatul, deşi a adus un foarte mare succes ştiinţelor ce se năşteau atunci – fizica, astronomia, chimia şi medicina –, a fost devastator pentru sentimentul apartenenţei individului la Cosmos ca întreg şi pentru cel al legăturii dintre individ şi Cosmos. În cele din urmă, societatea şi chiar natura umană s-au restructurat, urmând aceleaşi linii directoare: oamenii au ajuns să fie consideraţi obiecte separate şi distincte, legate unele de altele şi de lumea naturală doar acolo unde este posibil contactul direct. Vechea idee a simpatiilor a fost redusă la statutul de simplă superstiţie. Cu trecerea timpului, pe măsură ce natura umană a ajuns să fie văzută tot mai mult prin prisma noii ştiinţe, oamenii au preluat şi o altă caracteristică a atomilor. Cuvântul „atom” înseamnă, literal „indivizibil” – ceva ce nu poate fi împărţit sau scindat. Cu alte cuvinte, nu există acces la interiorul său – dacă are aşa ceva. În mod similar, s-a ajuns să se considere tot mai mult că oamenii nu au interior, ştiinţa mecanicistă reducându-i la obiecte motivate exclusiv de forţe externe. Înăuntru nu se află nimic. Behaviorismul, apărut în psihologie la începutul secolului al XX-lea, vedea natura umană exact în acest mod. Pe de altă parte, percepţia unui interior viu, însufleţit constituie esenţa subiectivităţii umane. Tocmai această subiectivitate, ce oglindeşte lumea exterioară prin propriile simţăminte, reprezintă esenţa sufletului omenesc. După cum scria Novalis în 1798: „Sălaşul sufletului este acolo unde se întâlnesc lumea lăuntrică şi cea din afară. Acolo unde cele două se suprapun, sufletul se află în fiecare punct al suprapunerii.”10 Sufletul despre care vorbeşte Novalis este izvorul acelor caracteristici pe care le considerăm a fi doar ale oamenilor: creativitatea, intuiţia şi conştiinţa. Tocmai acest suflet, contopirea exteriorului cu interiorul, era cel spre care se îndreptau medievalii în căutarea înţelepciunii; el era cel care răspundea empatic la evenimente desfăşurate dincolo de mediul său imediat. Pierderea dimensiunii lăuntrice a naturii umane ne-a micşorat, transformându-ne în fiinţe bidimensionale împinse de colo-colo pe suprafaţa fizică a realităţii, după bunul plac al întâmplărilor; ea a pus capăt legăturii noastre intime cu restul Cosmosului. Astfel, ştiinţa ne-a descurajat să căutăm în noi înşine sensul lucrurilor. Ne-a descurajat îndeosebi să căutăm, dincolo de suprafaţa emoţională a percepţiilor noastre, sensuri simţite, nu obţinute raţional – chiar substanţa ce alcătuia în mare măsura înţelepciunea epocilor anterioare. Galileo a afirmat că ştiinţa trebuie să caute şi să vadă ceea ce există cu adevărat. Însă, după cum arată fizicianul Jeremy Haywood: „Pentru Galileo, doar lucrurile ce pot fi măsurate trebuiau considerate baze valide de argumentare, iar limbajul adecvat pentru descrierea lor trebuia să fie limbajul pur al matematicii, necontaminat de dorinţa şi de capriciul omenesc”. Haywood observă că această atitudine, încorporată în temelia ştiinţei mecaniciste, neagă „capacitatea omenească de a cunoaşte lucrurile direct aşa cum sunt ele – în mod fundamental, [ea proclamă] neadecvarea omului în ceea ce priveşte cunoaşterea adevărului întreg”.11 În concepţia mecanicistă, practic toate evenimentele parapsihologice – telepatia, precogniţia, psihokinezia – devin imposibile. Atitudinea oficială faţă de asemenea fenomene inexplicabile constă în ceea ce psihologul Alex Comfort numeşte – referindu-se la Hermann Helmholtz, marele fizician din secolul al XIX-lea şi, ca atare, la întreaga greutate dobândită de ştiinţa mecanicistă – „poziţia Helmholtz”: Chiar dacă este adevărat, eu nu cred12. Ideea că nişte coincidenţe improbabile pot avea o semnificaţie devine absurdă. În loc de a ne întreba ce-or fi însemnând ele, ne mulţumim să ne minunăm în faţa legilor probabilităţii, iar statisticienii îşi freacă palmele de încântare la gândul de a le anihila prin formule specifice. Dar toate mitologiile importante, blocând accesul la anumite posibilităţi, îl deschid spre altele. Ştiinţa mecanicistă constituie un exemplu al succesului unui anumit tip mitic de conştiinţă promovat de un număr mare de oameni, cu multă energie, devotament şi implicare. Alte exemple – radical diferite – de tipuri de conştiinţă care au înregistrat un mare succes în sfera lor de acţiune sunt şamanismul şi yoga. Şamanii, acţionând între graniţele propriei lor conştiinţe mitice, călătoresc în alte lumi, joacă rolul de călăuză pentru sufletele celor care mor şi-i tămăduiesc pe bolnavi cu metode care n-au nicio noimă pentru medicii instruiţi la facultăţile de medicină acreditate de Asociaţia Medicilor Americani. Yoghinul, ajungând să stăpânească lumea interioară la un nivel comparabil cu cel la care ştiinţa modernă stăpâneşte lumea exterioară, obiectivă, poate fi vizitat de siddhi – puteri ce par miraculoase. Nici şamanul, nici yoghinul nu consideră că realitatea este limitată de teoriile ştiinţifice, oricât de vehement le-ar nega ele experienţele. Sistemul de convingeri al universului mecanicist ne concentrează atenţia, ca pe o lanternă puternică, asupra unei scene ocupate de blocuri de materie clar definite, cu funcţionare de tip cauzal, şi de forţele, câmpurile şi energiile care le activează (fizicienii numesc aceasta „teatrul particulelor”). Însă noua ştiinţă a preluat doar ideea că atomul este atât de mic, încât e indivizibil şi a aplicat-o numai lumii externe, fizice. Sufletul a fost fie negat, fie uitat. În consecinţă, atenţia noastră – la nivel cultural – faţă de acest teatru s-a îngustat în asemenea măsură, încât am ajuns să trecem cu vederea vasta penumbră a evenimentelor cotidiene reale ce înconjoară scena, dar care nu pot fi făcute prea uşor să participe la spectacol. Printre ele se numără coincidenţele semnificative. Universul descris de ştiinţele mecaniciste este cu desăvârşire previzibil. Legile cauzalităţii explică totul; nu există „scăpări”. Ecuaţiile lui Newton pentru mişcările planetelor descriu un sistem de acţiune mecanic care, odată pus în mişcare, nu mai are nevoie de nimic altceva pentru a-şi continua activitatea. La început s-a presupus că Dumnezeu a fost cel care a pornit întregul proces, în zorii timpului, după care procesul a continuat de la sine, ca un ceas cu mecanismul bine reglat. Dar în cele din urmă, ideea de Dumnezeu nu a mai părut necesară, astfel că s-a renunţat la ea. Când Napoleon Bonaparte l-a întrebat pe Pierre Laplace de ce nu i-a dedicat lui Dumnezeu un tratat matematic, cum era obiceiul acelor vremuri, Laplace a răspuns simplu: „Nu am nevoie de această ipoteză”13. În mod ironic, concepţia despre cauzalitate caracteristică fizicii newtoniene s-a dezvoltat din idei mult mai vechi, bazate în esenţă pe un sistem de gândire religios. În lumea clasicismului grec şi roman, conceptul stoic al „legii de fier a Cosmosului” exprima imaginea unui Univers care este corpul propriu-zis al lui Dumnezeu, toate părţile sale componente respectând legea absolută. Ideile creştine ulterioare privind legea divină se datorează în mare măsură acestei concepţii. În Evul Mediu, astfel de idei prezentau în principal un interes religios şi politic, dar ulterior au fost aplicate lumii fizice. Descartes, arhitectul concepţiei moderne despre cauzalitate, şi-a întemeiat gândirea în mod expres pe convingerea că Dumnezeu îşi respectă fără eroare propriile reguli14. Credinţa sa în constanţa imuabilă a lui Dumnezeu a stat la baza tuturor concepţiilor ulterioare despre la cauzalitate. Rezultatul a fost sistemul mecanicist de gândire al Cosmosului newtonian. Acest sistem are o uluitoare frumuseţe austeră, dar ne răpeşte putinţa de a ne minuna în faţa micilor întâmplări cotidiene. Coincidenţele improbabile sunt minimalizate, banalizate. Chiar şi marile înfăptuiri ştiinţifice sunt despuiate de dimensiunea lor omenească, poetică. În urmă cu mai mulţi ani, romancierul Norman Mailer a fost invitat să participe la o masă rotundă televizată, în timpul transmisiunii în direct a primei aselenizări cu echipaj uman. În timp ce restul participanţilor vorbeau plini de entuziasm despre marea realizare tehnologică reprezentată de aselenizare, Mailer deplângea lipsa totală de poezie cu care era abordată întreaga situaţie. Un eveniment menit încă din zorii istoriei să ne umple spiritul cu uimire şi cu inspiraţie a fost redus la egoism tehnologic şi la nesfârşite descrieri ale rocilor selenare. Chiar şi aşa, fizica newtoniană şi sistemul ideatic cuprins în ea au avut un succes spectaculos. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mulţi fizicieni ajunseseră chiar să creadă că omenirea a făcut deja toate descoperirile fundamentale. Unii afirmau că viitorul fizicii se va rezuma pur şi simplu la adăugarea de simple detalii la datele existente. Uneori, elevii inteligenţi erau descurajaţi să-şi aleagă o carieră în domeniul fizicii. Lordul Kelvin, un mare fizician al acelei perioade, vedea la orizont doar „doi nori mici”: nişte discrepanţe experimentale minore în explicaţiile fizicii mecanice privind căldura şi lumina. Pe măsura ce însemnătatea lor reală s-a făcut cunoscută, în primele decenii ale secolului al XX-lea, aceşti doi nori mici au transformat fizica newtoniană într-o ficţiune convenabilă.   Noua fizică   În primele decenii ale secolului al XX-lea, implicaţiile depline ale acelor discrepanţe experimentale au ieşit la lumină odată cu publicarea teoriei generale a relativităţii de către Albert Einstein şi, câţiva ani mai târziu, a unei teorii cuantice complete de către Werner Heisenberg. Luate laolaltă, aceste teorii şi activitatea experimentală care avea să le confirme au demonstrat că ipotezele fizicii newtoniene nu sunt decât simple aproximări ale realităţii. Ca atare, ele au rămas utile pentru ingineri, dar puterea lor mitică de a contura hărţi ale realităţii a început să fie subminată. Actualmente, teoria relativităţii şi teoria cuantică creează un nou corp mitologic, o nouă topologie a realităţii. Acest corp de mituri poartă denumirea populară de „noua fizică”, expresie care se referă mai degrabă la structura ei mitologică decât la un anumit set de ipoteze avansate de ea. Potrivit lui David Bohm15, specialist în fizică cuantică, atât fizica relativităţii, cât şi fizica cuantică împărtăşesc perspectiva integralităţii. Relativitatea nu consideră spaţiul ca fiind vidul lui Democrit – un tărâm al nimicului aflat între atomi solizi –, ci ne redă viziunea unui univers reprezentat sub forma unei ţesături continue, neîntrerupte. Atomii reprezintă caracteristici locale speciale ale acestei ţesături. Cosmosul este unitar, nu gol, ci plin cu propria-i substanţă, aşa cum o pictură este plină cu propria substanţă. Există zone de prim-plan şi zone de plan secund, dar pânza este neîntreruptă. Teoria cuantică este holistică într-un alt sens. Ea consideră toate acţiunile ca fiind continue, neîntrerupte. Un experiment ce vizează mai multe particule atomice, de exemplu, este considerat ca fiind un singur proces unitar. Particulele nu au existenţă individuală, ci doar contribuie la experiment ca la un eveniment deplin. Teoria cuantică se ocupă de situaţiile integrale, considerând că părţile sunt secundare şi lipsite de substanţă esenţială. Astfel de idei sunt mai compatibile cu sincronicitatea decât era modelul mecanicist al Cosmosului. Sincronicitatea presupune integralitate şi, în consecinţă, relaţii cu sens între evenimente lipsite de legături cauzale. Prin teoria cuantică redobândim imaginea lumii ca ţesătură neîntreruptă, în care evenimentele aparent separate nu apar izolat unele de altele, ci, de fapt, sunt elemente împletite într-una şi aceeaşi tapiserie. Aceasta era perspectiva împărtăşită de Pitagora când privea modelul undelor unei ape ca să vadă viitorul intereselor umane. Şi tocmai această perspectivă s-a pierdut în urma revoluţiei ştiinţifice newtoniene. Durează totuşi surprinzător de mult până la integrarea deplină a dimensiunilor mitice ale teoriei relativităţii şi teoriei cuantice. Descoperirile de la începutul secolului trecut ajung abia acum să se facă simţite la scară largă. Alex Comfort indică un motiv important pentru această stare de lucruri. Spre deosebire de fizica newtoniană, cea nouă ne oferă prea puţine lucruri pe care să le putem vizualiza16. Nu ne putem forma o imagine mentală clară asupra ei. Cosmosul lui Newton putea fi imaginat cu uşurinţă ca fiind o mare maşinărie celestă – un ceas cosmic – care funcţionează veşnic şi fără efort. Cosmosul relativist este mai obscur. Are patru dimensiuni în locul celor trei evidente pentru simţuri, iar timpul dobândeşte statut egal cu distanţa. Ne putem alcătui o imagine a acestei stări de lucruri doar cu ajutorul diagramelor proiective, şi chiar şi atunci imaginea rămâne neadecvată. Cât priveşte teoria cuantică, ea nu ne oferă niciun element de care să ne putem agăţa vizual. Postulatele sale privind undele probabilistice, nedeterminarea şi complementaritatea seamănă cu dialogurile din Alice în Ţara Minunilor. Pionierii vechii fizici credeau că descoperă planul divin după care a fost alcătuit Cosmosul. Ştiinţa lor şi concepţia lor despre lume erau unul şi acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, ştiinţa lor alcătuia o mitologie clară. Însă fizica cuantică nu a reuşit să ofere atâta claritate. Comfort observă: „[…] revoluţia pe care o presupune fizica cuantică nu are absolut niciun impact asupra concepţiei cotidiene despre lume, nici măcar în cazul oamenilor care lucrează în domeniul ei. Spre deosebire de descoperitorii lumii coperniciene şi newtoniene, aceşti oameni nu trăiesc nicio restructurare a conştiinţei; ei spun: «Deosebit de interesant!», apoi se duc acasă, la cină.”17 Spre deosebire de predecesoarea ei clasică, fizica cuantică înfăţişează o concepţie deschisă asupra lumii, o concepţie în care deznodământul evenimentelor nu este predeterminat pe deplin de legi fixe, rigide. Predicţiile cuantice nu dictează câtuşi de puţin rezultate experimentale exacte, ci indică o gamă de deznodăminte cu diferite şanse de a se produce. În acest sens, fizica cuantică este probabilistică : ea explorează probabilităţi în loc să specifice evenimente. Unii dintre cei care studiază şi interpretează fizica cuantică deplâng această nesiguranţă, considerând că ne privează de cunoaşterea exactă oferită de fizica newtoniană. Ea rotunjeşte muchiile ascuţite ale realităţii, astfel că imaginea devine înceţoşată. Însuşi Einstein s-a opus vehement ideii de probabilitate, spunând că Dumnezeu nu „joacă zaruri” cu Universul. (Aici, Einstein se referă în sensul propriu la ideea că legea naturii constă în consecvenţa comportamentului divin.) Există însă şi alte concepţii posibile. Erich Jantsch, eminentul savant în domeniul teoriei sistemelor, a argumentat că tocmai caracterul nedeterminat al lumii cuantice este acela care îi oferă acesteia deschiderea inexistentă în cosmosul newtonian. Universul conţine în fiecare clipă posibilitatea neaşteptatului, a noului şi chiar a creativului.

Originea universului de John Barrow CUPRINS       ORIGINEA UNIVERSULUI Prefaţă 1. Universul pe înţelesul tuturor 2. Marele catalog al universului 3. Singularitatea şi alte probleme 4. Inflaţia şi particulele elementare 5. Inflaţia şi cercetările satelitului COBE 6. Timpul – o şi mai scurtă istorie 7. În labirint 8. Noi dimensiuni Bibliografie     JOHN D. BARROW este profesor de matematică şi fizică teoretică la Universitatea Cambridge. Este autorul a peste 300 de articole ştiinţifice în domeniile cosmologiei şi astrofizicii. A participat de asemenea la proiectul Millennium, o iniţiativă care urmăreşte îmbunătăţirea înţelegerii matematicii de către publicul larg. Între cele 15 cărţi publicate se numără: The Left Hand of Creation (împreună cu John Silk), Pi in the Sky, Theories of Everything, The Anthropic Cosmological Principle (împreună cu Frank Tipler), The World within the World.                         Prefaţă Trăim în universul ajuns la deplina lui înflorire, mult timp după ce majoritatea evenimentelor spectaculoase au avut deja loc. Priveşte cerul într-o noapte înstelată şi vei vedea câteva mii de stele, cele mai multe din ele străpungând bezna într-o mare fâşie pe care o numim Calea Lactee. Asta e tot ce ştiau cei din vechime despre univers. Cu timpul, pe măsură ce au apărut telescoape cu putere de rezoluţie din ce în ce mai mare, un univers neînchipuit de vast s-a ivit vederii noastre. O mulţime de stele se adună în insule de lumină numite galaxii, iar de jur-împrejurul galaxiilor se întinde un ocean rece de microunde – ecou al big bang-ului de acum 15 miliarde de ani. Timpul, spaţiul şi materia par să-şi aibă originile într-un eveniment exploziv din care s-a născut universul de astăzi într-o stare de expansiune generală, răcindu-se încet şi rarefiindu-se continuu. La început, universul a fost un infern de radiaţii, prea fierbinte pentru ca vreun atom să poată supravieţui. În primele minute, s-a răcit suficient pentru ca nucleele şi elementele cele mai uşoare să se formeze. Abia câteva milioane de ani mai târziu cosmosul a devenit suficient de rece pentru a apărea atomi întregi, urmaţi curând de molecule simple, iar, după miliarde de ani, de şirul complex de evenimente care au dus la condensarea materiei în stele şi galaxii. Apoi, odată cu apariţia condiţiilor planetare stabile, au rezultat complicatele produse ale biochimiei prin procese pe care încă nu le înţelegem. Dar cum şi de ce a fost iniţiat acest şir subtil de evenimente? Ce ne pot spune cosmologii zilelor noastre despre începutul universului? Diferitele povestiri din vremurile străvechi despre creaţie nu sunt teorii ştiinţifice în sens modern. Ele nu încercau să dezvăluie ceva nou despre structura lumii; erau destinate pur şi simplu să gonească spectrul necunoscutului din închipuirile omului. Găsindu-şi locul în ierarhia creaţiei, cei din vechime puteau să se raporteze la lume şi să evite teribila confruntare cu necunoscutul sau cu incognoscibilul. Descrierile ştiinţei moderne trebuie să ne ofere mult mai mult. Ele trebuie să fie îndeajuns de profunde pentru a ne spune despre univers mai mult decât punem noi în ipotezele noastre. Ele trebuie de asemenea să se extindă îndeajuns pentru a putea face predicţii, astfel încât să putem testa capacitatea lor de a explica lucruri pe care le cunoaştem deja despre lume. Ele trebuie să dea coerenţă şi unitate unei mulţimi de fapte disparate. Metodele folosite de cosmologii moderni sunt simple, însă nu neapărat evidente pentru neiniţiaţi. Până la proba contrară, ele pornesc, de la presupunerea că legile care conduc lumea local, aici, pe Pământ, sunt valabile pretutindeni în univers. Există locuri în univers, mai ales în trecutul lui, în care condiţiile de densitate şi temperatură sunt extreme, ceea ce se află în afara experienţei noastre directe pe Pământ. Uneori ne aşteptăm ca teoriile noastre să fie valabile în aceste domenii – şi într-adevăr aşa se şi întâmplă. În alte împrejurări însă, apelăm la aproximaţii ale legilor adevărate din natură – aproximaţii care au limite de aplicabilitate cunoscute. Când ajungem la aceste limite, trebuie să încercăm să găsim noi aproximaţii adaptate condiţiilor neobişnuite pe care le întâlnim. Multe teorii fac predicţii ce nu pot fi testate prin observaţie. Acest gen de predicţii determină în numeroase cazuri tipul de observator sau de satelit ce urmează să fie conceput. Cosmologii vorbesc adesea despre construirea „modelelor cosmologice”. Ei înţeleg prin asta generarea unor descrieri matematice simplificate ale structurii şi trecutului universului, descrieri matematice simplificate ale structurii trecutului universului, descrieri care să surprindă principalele sale trăsături. După cum un aeromodel reproduce unele dintre caracteristicile avionului real, dar nu pe toate, la fel şi un model de univers nu poate spera să cuprindă fiecare detaliu al structurii universului. Modelele noastre cosmologice sunt foarte grosolane şi simple. Ele încep prin a trata universul ca pe un ocean complet uniform de materie. Aglomerarea materiei în stele şi galaxii e ignorată. Abia când cercetezi aspecte mai delicate, cum ar fi originea stelelor şi a galaxiilor, apar abateri de la perfecta uniformitate considerată iniţial. Această strategie funcţionează remarcabil. Una dintre cele mai frapante trăsături ale universului nostru este faptul că partea sa vizibilă e atât de bine descrisă de modelul-simplificat al distribuţiei uniforme a materiei. O altă trăsătură importantă a modelelor noastre cosmologice este că implică proprietăţi – ca densitatea sau temperatura – ale căror valori numerice pot fi găsite doar prin observaţii, iar numai anumite combinaţii ale valorilor observate pentru unele dintre aceste cantităţi sunt compatibile cu modelul. Astfel, compatibilitatea dintre model şi universul real poate fi verificată. În explorarea universului au fost urmate mai multe direcţii. În afară de sateliţi, nave spaţiale şi telescoape, am folosit microscoape, acceleratoare şi ciocniri între atomi, calculatoare şi gândire umană pentru a ne lărgi înţelegerea privind întregul mediu cosmic. În afară de lumea spaţiului extraterestru – stele, galaxii şi mari structuri cosmice –, am ajuns să preţuim subtilităţile labirintice ale adâncului din microcosmos. Aici am găsit lumea subatomică a nucleelor şi a componentelor lor: cărămizile elementare ale materiei – atât de puţine la număr, atât de simple ca structură, dar care în combinaţie pot fi organizate în uriaşa gamă a complexităţii pe care o vedem pretutindeni în jurul nostru şi din care facem şi noi parte. Aceste două frontiere ale cunoaşterii – lumea microscopică a părţilor elementare ce constituie materia şi lumea astronomică a stelelor şi galaxiilor – s-au unit în chip neaşteptat în vremea din urmă. Dacă odinioară ele reprezentau domenii aparţinând unor grupuri diferite de savanţi ce încercau să răspundă la întrebări destul de diferite prin mijloace separate, acum preocupările şi metodele lor sunt intim legate. Secretul naşterii galaxiilor poate fi dezvăluit de studiul particulelor elementare în detectori îngropaţi adânc sub pământ; identitatea acelor particule elementare poate fi stabilită prin observaţii asupra luminii, provenind de la o stea îndepărtată. Şi, dacă încercăm să reconstituim istoria universului cercetând urmele fosile din copilăria şi adolescenţa sa, aflăm că, reunind aspectele cele mai mari şi cele mai mici ale lumii fizice, percepem mai bine unitatea impresionantă a universului. Această carte îşi propune să prezinte pe scurt începutul pentru uzul începătorilor. Ce mărturii avem privind istoria timpurie a universului? Care sunt cele mai recente teorii despre naşterea universului? Le putem oare testa prin observaţie? Cum se raportează existenţa noastră de ele? Acestea sunt unele dintre întrebările care vor apărea în călătoria noastră spre originile timpului. Voi prezenta unele dintre cele mai noi teorii despre natura timpului, „universul inflaţionar”, „găurile de vierme” şi voi explica semnificaţia observaţiilor făcute de satelitul COBE, observaţii care au fost primite cu entuziasm în primăvara anului 1992. Doresc să mulţumesc colegilor şi colaboratorilor mei cosmologi pentru discuţiile purtate şi descoperirile lor care au făcut posibilă apariţia acestei povestiri moderne despre originea universului. Anthony Cheetham şi John Brockman au avut ideea acestui proiect. Rămâne de văzut dacă a fost înţelept din partea lor să mă invite să particip. Aş vrea de asemenea să le mulţumesc lui Gerry Lyons şi Sarei Lippincott pentru îndrumările lor cu caracter editorial. Soţia mea, Elizabeth, mi-a acordat un mare sprijin şi astfel am dus mai repede lucrarea la bun sfârşit, fără să fiu obligat să-mi abandonez complet alte preocupări. Ca de fiecare dată, ei îi datorez totul. Doar pe tinerii membri ai familiei – David, Roger şi Louise – proiectul a părut să nu-i impresioneze. Totuşi, ei îl îndrăgesc pe Sherlock Holmes.   Brighton, martie 1994 1. Universul pe înţelesul tuturor „Vă mulţumesc”, spuse Sherlock Holmes, „că mi-aţi atras atenţia asupra unui caz care fără îndoială prezintă unele trăsături interesante.” Câinele din Baskerville     Cum, de ce şi când a apărut universul? Cât de mare e? Ce formă are? Din ce e alcătuit? Acestea sunt întrebări pe care orice copil curios le-ar putea pune, dar sunt şi întrebări cu care cosmologii zilelor noastre se luptă de mai multe decenii. Pentru ziarişti şi autorii de ştiinţă popularizată, unul din motivele de atracţie ale cosmologiei este acela că multe probleme de la frontierele acestui domeniu sunt uşor de prezentat. Luaţi de exemplu frontierele electronicii cuantice, ale secvenţelor de ADN, ale neurofiziologiei sau ale matematicii pure, şi nu veţi găsi probleme pe care specialistul să le poată traduce atât de uşor în limbajul de zi cu zi. Până la începutul secolului XX, nici filosofii şi nici astronomii nu s-au îndoit că spaţiul e absolut fix – o arenă în care stelele, planetele şi toate celelalte corpuri cereşti îşi desfăşoară mişcarea. În cursul anilor 1920 însă, această reprezentare simplă a suferit transformări: întâi sub imboldul fizicienilor care cercetau consecinţele teoriei lui Einstein privind gravitaţia, apoi sub imboldul observaţiilor făcute de astronomul american Edwin Hubble asupra luminii provenind de la stele din galaxii îndepărtate. Hubble a făcut apel la o proprietate simplă a undelor. Dacă sursa lor se îndepărtează de receptor, atunci frecvenţa cu care undele sunt receptate scade. Ca să înţelegeţi despre ce e vorba, mişcaţi din deget în sus şi în jos într-o apă liniştită şi priviţi crestele valurilor care se îndreaptă spre un punct oarecare de pe suprafaţa apei. Deplasaţi acum degetul, îndepărtându-l de acel punct şi continuând să faceţi valuri, iar valurile vor ajunge acolo cu o frecvenţă mai scăzută decât cea cu care sunt emise. Deplasaţi apoi degetul spre punctul de recepţie, iar frecvenţa va creşte. Această proprietate caracterizează toate undele. În cazul undelor sonore, ea e răspunzătoare de schimbarea tonului la şuieratul locomotivei sau la sirena maşinii de poliţie care trece pe lângă voi. Lumina e şi ea o undă, iar când sursa ei se îndepărtează de observator scăderea frecvenţei undelor luminoase se traduce prin faptul că lumina vizibilă receptată pare ceva mai roşiatică. De aceea efectul e numit „deplasare spre roşu”. Când sursa luminoasă se apropie de observator, frecvenţa receptată creşte, lumina vizibilă devine mai albastră, iar efectul e numit „deplasare spre albastru”. Hubble a descoperit că lumina provenind de la galaxiile pe care le privea prezenta o deplasare spre roşu sistematică. Măsurând valoarea deplasării, el putea determina cât de repede se îndepărtează sursele de lumină, iar prin compararea strălucirii aparente a stelelor de acelaşi tip (stele a căror strălucire intrinsecă trebuie să fie aceeaşi) putea deduce distanţele lor relative faţă de noi. Hubble a descoperit că, cu cât sursa de lumină se afla mai departe, cu atât se îndepărta mai repede de noi. Această tendinţă poartă numele de Legea lui Hubble, iar în figura 1.1 e ilustrată prin date recente. Figura 1.2 prezintă un exemplu de semnal luminos receptat de la o galaxie îndepărtată, spectrul deplasat spre roşu al diverşilor atomi fiind comparat cu cel emis de aceiaşi atomi în laborator. Figura 1.1. O ilustrare modernă a Legii lui Hubble care prezintă creşterea direct proporţională a vitezei de îndepărtare (recesie) a galaxiilor în raport cu distanţa.   Ceea ce descoperise Hubble era expansiunea universului. În locul unei arene neschimbătoare în care să putem urmări perindarea locală a planetelor şi stelelor, el a găsit că universul se afla într-o stare dinamică. A fost cea mai mare descoperire a ştiinţei secolului XX şi a confirmat previziunile teoriei generale a relativităţii privind universul: nu poate fi static. Atracţia gravitaţională dintre galaxii le-ar aduna laolaltă dacă nu s-ar îndepărta unele de altele. Universul nu poate rămâne nemişcat. Dacă universul se află în expansiune, atunci când inversăm sensul istoriei şi privim spre trecut ar trebui să găsim dovezi că el provine dintr-o stare mai mică, mai densă – o stare ce pare să fi avut la un moment dat dimensiunea zero. Acesta este începutul care a devenit cunoscut sub numele de big bang (marea explozie). Figura 1.2. Spectrul unei galaxii îndepărtate (cunoscută sub numele de Markarian 609) care arată că trei linii spectrale (notate cu Hβ, O şi O), în jurul lungimii de undă de 5000 Ǻ, şi două (notate cu Hα, N), în jurul lungimii de undă de 6500 Ǻ, sunt sistematic deplasate spre lungimi de undă mai mari decât cele măsurate în laborator. Poziţiile liniilor obţinute în laborator sunt indicate prin săgeţile notate LAB; poziţiile măsurate sunt marcate prin vârfurile graficului spectrului. Deplasarea spre roşu (lumina roşie vizibilă e în jurul lungimii de unda de 8000 Ǻ) permite calcularea vitezei de îndepărtare   Dar am mers puţin prea repede. Rămân lucruri importante de spus privind expansiunea actuală a universului, înainte de a începe să răscolim trecutul. Înainte de toate, trebuie precizat ce anume se află în expansiune. În filmul Annie Hall, Woody Allen stă întins pe canapeaua psihanalistului şi vorbeşte despre spaima care-l cuprinde când se gândeşte la expansiunea universului: „Asta înseamnă că Brooklyn-ul se dilată, eu mă dilat, tu te dilaţi, cu toţii ne dilatăm.” Slavă Domnului, se înşela. Noi nu ne dilatăm. Nici Brooklyn-ul. Nici Pământul. Nici sistemul solar. De fapt, nici Calea Lactee. Nici măcar conglomeratele de mii de galaxii pe care le numim roiuri galactice. Aceste ansambluri de materie sunt menţinute prin forţele chimice şi gravitaţionale care acţionează între constituenţii lor – forţe mai puternice decât forţa expansiunii. Numai dacă trecem dincolo de scara marilor roiuri de sute şi mii de galaxii putem vedea că expansiunea învinge atracţia gravitaţională locală. De pildă, vecinul nostru cel mai apropiat, galaxia Andromeda, se îndreaptă spre noi pentru că atracţia gravitaţională dintre Andromeda şi Calea Lactee e mai puternică decât efectul expansiunii universale. Nu galaxiile însele, ci abia roiurile galactice pot fi considerate etaloane ale expansiunii cosmice. Pentru a căpăta o imagine simplă, închipuiţi-vă firele de praf de pe suprafaţa unui balon care se umflă. Balonul se va dilata, iar firele de praf se vor îndepărta unele de altele, dar nu se vor dilata în acelaşi fel. Ele reprezintă etaloane pentru gradul de întindere a cauciucului. În mod analog, cel mai bine e să privim dilatarea universului ca pe dilatarea spaţiului dintre roiurile de galaxii, aşa cum se vede în figura 1.3. Figura 1.3. Dilatarea universului privită ca dilatarea spaţiului. Punctele marcate pe suprafaţa balonului reprezintă roiuri de galaxii. Spaţiul dintre roiuri creşte, dar nu şi dimensiunea roiurilor. Acesta e analogul unui univers cu două dimensiuni spaţiale, reprezentat de suprafaţa balonului. Orice roi de pe suprafaţa care se dilată vede toate celelalte roiuri îndepărtându-se de el. Observaţi că centrul dilatării nu se află pe suprafaţa balonului.   Ne-am putea apoi teme de implicaţiile faptului că toate roiurile galactice se îndepărtează de noi. De ce de noi? Dacă ştim ceva din istoria ştiinţei, ştim ce a demonstrat Copernic: Pământul nu e centrul universului. Desigur, dacă ne-am închipui că toate se îndepărtează de noi, ne-am instala din nou în centrul imensităţii. Însă nu e cazul. Universul în expansiune nu seamănă cu o explozie care îşi are originea într-un punct din spaţiu. Nu există un spaţiu fix pe fundalul căruia universul să se dilate. Universul conţine tot spaţiul existent! Gândiţi-vă la spaţiu ca la o foaie elastică. Prezenţa şi mişcarea materiei pe acest spaţiu maleabil va produce adâncituri şi curburi. Spaţiul curbat al universului nostru este ca suprafaţa tridimensională a unei mingi cvadridimensionale – ceva ce nu ne putem imagina. Închipuiţi-vă însă universul ca pe o foaie, fără grosime, având numai două dimensiuni spaţiale. E ca suprafaţa unei mingi tridimensionale, ceea ce e mai uşor de reprezentat. Închipuiţi-vă apoi că această minge tridimensională se poate mări – ca balonul din figura 1.3 care se umflă. Suprafaţa balonului este universul bidimensional în expansiune. Dacă marcăm două puncte pe el, aceste puncte se îndepărtează unul faţă de altul pe măsură ce balonul se dilată. Faceţi apoi mai multe semne pe suprafaţa balonului şi umflaţi-l din nou. Veţi observa că indiferent în ce punct v-aţi situa, toate celelalte puncte vor părea că se îndepărtează de voi în timp ce balonul se umflă. Vizualizaţi astfel legea expansiunii a lui Hubble, căci punctele aflate la distanţă mai mare se îndepărtează unele faţă de altele mai repede decât cele aflate la distanţă mai mică. Morala acestui exemplu e că suprafaţa balonului reprezintă spaţiul, însă „centrul” dilatării balonului nu se află pe suprafaţă. Nu există vreun centru al dilatării pe suprafaţa balonului. Nici margine nu există. Nu puteţi cădea de pe marginea universului; universul nu se dilată în interiorul a ceva. El este tot ce există. O întrebare pe care am putea-o pune în acest stadiu este dacă starea de expansiune a universului la care suntem martori va continua la nesfârşit. Dacă aruncăm o piatră în sus, ea se va întoarce pe Pământ atrasă de forţa gravitaţiei terestre. Cu cât o aruncăm mai puternic, cu atât mai multă energie îi vom imprima pietrei în mişcare şi cu atât mai sus se va ridica înainte de a se întoarce. Ştim că, dacă lansăm un proiectil cu o viteză mai mare de 11 kilometri pe secundă, el va scăpa complet atracţiei gravitaţionale terestre. Aceasta este viteza critică de lansare a rachetelor. Savanţii o numesc „viteză de evadare” de pe Pământ. Consideraţii asemănătoare se aplică oricărui sistem în explozie sau expansiune care e încetinit de atracţia gravitaţională. Dacă energia mişcării de expansiune o depăşeşte pe cea generată de atracţia spre interior a gravitaţiei, atunci materia va depăşi viteza de evadare şi îşi va continua expansiunea. Dacă însă atracţia pe care gravitaţia o exercită asupra fragmentelor este mai mare, obiectele aflate în expansiune vor începe până la urmă să se apropie unele de altele, aşa cum se întâmplă în exemplul cu Pământul şi piatra. La fel se întâmplă şi cu universurile în expansiune; există o viteză critică de lansare la începutul expansiunii lor. Dacă viteza depăşeşte această valoare critică, atunci atracţia gravitaţională a materiei dintr-un asemenea univers nu va putea opri expansiunea, iar ea va continua la nesfârşit. Pe de altă parte, dacă viteza de lansare e mai mică decât valoarea critică, în cele din urmă expansiunea se va opri şi procesul va fi inversat, culminând cu o contracţie către dimensiune zero – exact aceeaşi stare de la care a pornit. Între aceste două cazuri extreme se află ceea ce eu aş numi un „univers de compromis”, care are exact viteza critică de lansare – adică valoarea cea mai mică ce îl va menţine în expansiune pentru totdeauna (vezi figura 1.4). Unul dintre marile mistere ale universului nostru este că în momentul de faţă se dilată într-un mod tulburător de apropiat acestui caz critic. Atât de aproape, încât deocamdată nu putem spune cu certitudine de ce parte a pragului critic se află. Nu cunoaştem prognoza pe termen lung. Figura 1.4. Cele trei tipuri de univers în expansiune. Universurile „deschise” sunt infinite în mărime şi se dilată la nesfârşit. Universurile „închise” sunt finite şi sfârşesc prin a se contracta până la marea implozie (the big crunch). Graniţa dintre cele două tipuri e reprezentată de universul „critic”, care e infinit ca mărime şi se extinde la nesfârşit.   Cosmologii consideră faptul că ne aflăm atât de aproape de acest prag critic o proprietate stranie a universului, care se cere explicată. E greu de înţeles pentru că, pe măsură ce universul se dilată şi îmbătrâneşte, el se îndepărtează din ce în ce mai mult de pragul critic, dacă, la început, viteza sa de lansare nu va fi fost cumva exact viteza critică. Acest fapt creează o mare problemă. Universul se dilată de aproximativ cincisprezece miliarde de ani şi e în continuare atât de aproape de pragul critic încât nu putem spune de care parte a ei se află. Pentru a rămâne atât de aproape după o perioadă uriaşă de timp, ar trebui ca viteza de lansare a universului să fi fost „aleasă” astfel încât să difere de cea critică cu nu mai mult de unu împărţit la zece urmat de treizeci şi cinci de zerouri. De ce? Vom vedea mai târziu că încercările noastre de a afla ce s-a întâmplat în primele momente ale expansiunii universului oferă o posibilă explicaţie pentru această situaţie neobişnuită. Deocamdată ne vom mulţumi să înţelegem de ce un univers care conţine fiinţe umane trebuie să se afle foarte aproape de pragul critic după miliarde de ani de expansiune. Dacă universul începe să se dilate cu o viteză mult mai mare decât cea critică, atunci gravitaţia nu ar putea niciodată aduna laolaltă acele insule locale de materie spre a forma galaxii şi stele. Formarea stelelor este un pas crucial în evoluţia universului. Stelele sunt condensări ale materiei suficient de mari pentru a crea în centrele lor presiuni suficient de ridicate ca să iniţieze reacţii nucleare spontane. Aceste reacţii transformă hidrogenul în heliu de-a lungul unei perioade îndelungate şi calme a istoriei lor – la jumătatea căreia se află soarele nostru – însă, în etapa finală a vieţii lor, stelele se confruntă cu o criză de energie. Ele parcurg o perioadă explozivă de schimbări rapide în care heliul este transformat în carbon, azot, oxigen, siliciu, fosfor şi toate celelalte elemente care joacă un rol vital în biochimie. Când stelele explodează devenind supernove, aceste elemente se răspândesc în spaţiu şi în cele din urmă intră în alcătuirea planetelor şi oamenilor. Stelele sunt sursa tuturor elementelor pe care se întemeiază complexitatea, şi prin urmare viaţa. Nucleul fiecărui atom de carbon din corpul nostru îşi are originea în stele. Vedem astfel că universurile care se dilată mult mai repede decât pragul critic nu vor da niciodată naştere la stele şi deci nu vor produce niciodată cărămizile elementare necesare apariţiei unor entităţi atât de complexe ca fiinţele umane sau calculatoarele construite pe bază de siliciu. Pe de altă parte, dacă un univers se dilată cu mult sub viteza critică, expansiunea se transformă în contradicţie înainte ca stelele să fi avut timpul să se formeze, să explodeze şi să creeze constituenţii lumii vii. Avem iarăşi de-a face cu un univers incapabil să dea naştere vieţii. Figura 1.5. Universurile care sunt mult peste pragul critic se dilată prea repede pentru ca materia să se condenseze în stele şi galaxii; asemenea universuri rămân lipsite de viaţă. Cele care sunt mult sub pragul critic colapsează înainte ca stelele să se formeze. Regiunea înnegrită reprezintă domeniul expansiunilor cosmologice şi epocilor în care pot apărea observatori.   Primim astfel o lecţie surprinzătoare: numai acele universuri care se dilată foarte aproape de pragul critic pot produce, după miliarde de ani, materia care alcătuieşte toate structurile suficient de complexe pentru a fi considerate „observatori”. N-ar trebui să ne surprindă să constatăm că universul nostru se dilată atât de aproape de pragul critic. Nu am putea exista într-un altfel de univers. Dezvoltarea reprezentărilor noastre privind universul în expansiune şi reconstituirea istoriei sale a înaintat foarte încet. În anii ’30 preotul şi fizicianul belgian Georges Le Maâtre a jucat un rol important. Teoria sa despre „atomul primordial” a fost precursoarea a ceea ce este acum cunoscut sub numele de big bang. Cei mai importanţi paşi au fost făcuţi în ultima parte a anilor ’40 de George Gamow, un emigrant rus sosit în Statele Unite, şi de doi din tinerii săi studenţi, Ralph Alpher şi Robert Herman. Ei au început să ia în serios posibilitatea aplicării fizicii pe care o cunoşteau pentru a deduce ce s-a petrecut în stadiile timpurii ale universului în expansiune. Ei au descoperit un aspect esenţial: dacă universul s-ar fi format într-o stare fierbinte, densă într-un trecut îndepărtat, ar trebui să fi rămas nişte radiaţii de pe urma acestui început exploziv. Mai exact, ei şi-au dat seama că atunci când universul avea o vârstă de câteva minute trebuie să fi fost suficient de fierbinte pentru ca să aibă pretutindeni loc reacţii nucleare. Mai târziu, aceste remarcabile observaţii aveau să fie confirmate de cercetări mai aprofundate.

Celtii si extraterestrii de E. Coarer-Kalondan INTRODUCERE TOTUL DESPRE CELŢI   De câtăva vreme, cercetători ai scrisului şi-au propus să demistifice şi să demitifice personajele stranii şi fabuloase care bântuie legendele, tradiţiile, mitologiile şi chiar religiile popoarelor apuse sau prezente. Zei, giganţi, îngeri, spirite ale binelui şi ale răului, zâne şi walkirii, au fost supuse unui examen aprofundat, printr-un raţionalism perfect anticartezian. Spunem anticartezian, pentru că Descartes, el însuşi, cunoscând în mare măsură aceste entităţi legendare, în mod sigur nu a văzut niciodată, în ciuda logicii metodei sale, sau poate tocmai din cauza asta, aceste personaje în carne şi oase, care, în ciuda nemuririi lor, au trăit totuşi, cândva, la fel ca muritorii obişnuiţi. Aceşti scotocitori ai textelor antice şi ai credinţelor populare au ajuns la concluzia surprinzătoare că marea majoritate a acestor creaturi, mai mult sau mai puţin divinizate, nu au fost decât, pur şi simplu, un soi de colonişti veniţi din cine ştie ce continent dispărut: Mu, Lemuria, Atlantida, etc., poate chiar extratereştri, apăruţi de pe planete îndepărtate, la bordul carelor lor zburătoare, sau a O.Z.N.-urilor, cum le numim noi astăzi. Fără cea mai mică ezitare, fără umbră de respect pentru aceste opere de artă aflate în pericol, aceşti iconoclaşti dau cu ciocanul, fără să se gândească, în cele mai sfinte texte, cu riscul de a surpa totul. Nu a scăpat nimic observaţiei, pipăirii, zgârierii, – mitologia greacă, egipteană, sumeriană, iraniană, Biblia ebraică, Vedele şi Mahabharata hindusă, Popol-Vuh-ul mayaşilor, – totul, în afară de tradiţia celtică. În ciuda acestei scăpări, Tradiţia celtică pare, dacă nu cea mai bogată, cel puţin cea mai clară şi mai precisă. Serge Hutin a atins acest subiect în lucrarea sa consacrată personajelor şi civilizaţiilor fantastice. Depăşind ţinta, el a fost interesat mai cu seamă de templul solar de la Stonehenge, care este mult anterior sosirii celţilor în Extremul-Occident european. Pe de altă parte, Robert Charroux, care a intuit că ar putea descoperi ceva în Tradiţiile celţilor, ne-a scris şi chiar a făcut efortul de a veni să discute cu noi. La epoca respectivă nu ne interesa decât aspectul filosofic al religiei druizilor. Interesul său ne-a făcut însă atenţi asupra aspectului, încă neexplorat până atunci, al Tradiţiei celtice. La început din curiozitate, ulterior cu certitudinea de a întreprinde descoperiri pasionante, ne-am asumat riscul scotocitorilor de vestigii literare. Rezultatul cercetărilor a depăşit de departe aşteptările. Astăzi, suntem în măsură să îi dăm domnului Charroux răspunsul la întrebările sale şi, pentru că datorită lui am întreprins această cercetare, îi dedicăm cu mare plăcere lucrarea de faţă. De asemenea, putem afirma că Tradiţia celtică confirmă tot ceea ce colegii noştri au descoperit în alte tradiţii. Se fac precizări extrem de interesante asupra cunoştinţelor ştiinţifice ale celor pe care strămoşii noştri îi considerau zei, asupra naturii lor stranii, uneori asemănătoare, alte ori diferită de a noastră şi mai cu seamă ceva ce nu a fost găsit în nicio tradiţie – asupra coordonatelor spaţiale ale acelora care, acum câteva milenii au colonizat Pre-Celţia şi regiunile ei de mijloc. În virtutea regulei de înăbuşire sistematică, de conspiraţie a tăcerii şi de ostracizare a culturii celte, instaurate o dată cu cuceririle lui Cezar, aproape nimeni nu a încercat să lămurească misterul fiinţelor civilizate ce au existat înaintea apariţiei omului. În prezent, forţând barierele care încercau să instaureze uitarea şi indiferenţa, celţii se impun prin relevarea culturii şi textelor lor, excluzând coincidenţa şi dându-ne posibilitatea de a le pune cap la cap. Fomorii, Dagda, Lug, Nuada şi Cuchulan erau voinici la fel de vajnici ca şi Yhave, Auramazda, Zeus, Cronos, dervişii din India şi constructorii Porţii Soarelui. Emer, Derder, Scazarc’h reprezintă încarnarea femeii eterne, asemenea Evei, Isis, Orejona şi Afrodita. Vom căuta să găsim adevărul mitologiei celtice în cuptorul lui Dagda, îl vom balansa în vârful lăncii solare a lui Lug şi ne vom plimba în carul cu emanaţii radioactive al lui Badb.   PRIMA PARTE PROTAGONIŞTII   Capitolul I O Proprietate De Închiriat Tradiţia celtică reprezintă mina din care am extras preţioasele date ce constituie baza tezei noastre. Ca urmare este necesar să precizăm care au fost popoarele celtice din antichitate şi care sunt încă cele actuale. Păcatul este că la şcoală copiii învaţă unde trăiesc patagonezii, zuluşii sau kalmucii, dar se păstrează o tăcere ruşinoasă în ce ceea priveşte celţii, pentru a nu întina gloria divinului Iulius, generalul zăpăcit şi pederast, care a întreprins cucerirea acestora. Pentru a umple această regretabilă lacună este cazul să se cunoască faptul că, după ce ocupaseră cea mai mare parte a Europei, celţii se găseau grupaţi, în epoca lui Cezar, în următoarele regiuni: - partea de nord a Italiei, Elveţia, Galia (ce cuprindea actuala Belgie şi Olanda); - o mare parte a peninsulei Iberice; - Marea Britanie, cuprinzând şi Scoţia şi insulele Hebride; - insula Man şi Irlanda. În zilele noastre, partea de nord a Italiei a fost în totalitate latinizată, Elveţia şi Galia (cu excepţia regiunii Armorique) şi Iberia (cu excepţia Galiciei) şi-au pierdut caracterul celtic, ca urmare a invaziilor germanice şi arabe, dar mai cu seamă datorită culturii latine, care le-a fost impusă, fără preget, timp de două milenii. Parte din Elveţia, Flandra şi Ţările de Jos au fost în totalitate germanizate. Zona Marii Britanii, cunoscută sub numele de Anglia, a fost saxonizată în aceeaşi măsură ca şi ţinuturile de jos ale Scoţiei. Nu au mai rămas deci celţi curaţi decât în Irlanda, în ţinuturile Scoţiei de Sus şi în Hebride, în ţara Galilor, în Cornwal-ul britanic, în Galicia spaniolă şi în Bretania armoricană. Unele regiuni, cum ar fi comitatele engleze limitrofe ţării Galilor şi Cornwal-ului şi în Franţa, – Auvergne, Berry, Poitou şi Limousin, au păstrat un substrat relativ important din punct de vedere celtic. Costumele şi tradiţiile celtice s-au menţinut, degenerate, la populaţiile din Berrichon, Auvergne, Poitevin, Limousin, ca şi la englezii din vest. Dar Tradiţia cu „T” nu este de găsit decât acolo unde a fost apărată de o limbă celtă, luptând pas cu pas contra invaziei spaniole, devenind gallego, cu franceza – pentru bretonă, cu engleza pentru comic şi galeza – pentru zona galică scoţiană şi irlandeză. Cu toate că a existat o Tradiţie comună apreciabilă, la bretoni la cei din Cornic şi la galezi, trebuie să recunoaştem – şi acest lucru se va vedea în lucrarea de faţă – Tradiţia irlandeză se dovedeşte a fi de departe cea mai bogată. În mod paradoxal, creştinarea precoce a interzis barzilor irlandezi, cunoscuţi sub denumirea de fili, să îşi scrie poemele. Poate tocmai ca urmare a acestei interdicţii ei au recurs la pergamente, fapt ce a permis culegătorilor de folclor accesul la tradiţia neîntinată. Cea mai mare parte a acestor pergamente se găseşte la British Museum, englezii punând stăpânire pe ele o dată cu ocuparea Insulei Verzi de către trupele lor şi neavând nici cea mai elementară onoare de a le restitui la Eire, o dată cu independenţa acesteia. Prin urmare, cea mai mare parte a materialului documentar de care am dispus, are un fond irlandez. Am găsit însă şi în alte părţi excelente trimiteri, cum ar fi de pildă comorile tradiţionale galice, comice şi bretone şi chiar galeze. Cititorul nu va trebui deci să se mire atunci când se va găsi, aproape tot timpul, pe teritoriul irlandez, la pre-celţi şi în momentul sosirii acestora, deci aproximativ între patru mii şi o mie de ani înainte de creştinism. În această epocă apusă, Irlanda a fost supusă câtorva invazii foarte ciudate. După pergamentele de inspiraţie strict păgână, traduse în franceză şi studiate de specialişti de marcă în domeniul celticii, Irlanda, în timpurile cele mai îndepărtate era o insulă lipsită de cultură, în care se găseau două lacuri, iar populaţia era constituită din două popoare: - Luchrupanii, care în engleză înseamnă „pitici”, erau fiinţe fantomatice, greu definibile, semi-transparente, fiind considerate arhetipurile spiriduşilor şi zânelor din basmele populare; - Fomorii, – giganţi, dintre care unii erau ciclopi, având un singur braţ şi un singur picior. Dacă luchrupanii păreau a fi descendenţii populaţiei primordiale autohtone, scăpaţi în urma unui cataclism dezastruos şi refugiaţi sub pământ, fomorii, din contră, nu păreau a proveni din insulă, ci apăreau aici întâmplător. Locul lor de baştină era Toriniz (actualmente Tory), adică insula Tour (Tor Tour; iniz sau enez insulă). Aceşti giganţi care trăiau din pescuit şi vânătoare au constituit un soi de garnizoană, la adăpostul unei fortăreţe de necucerit, de unde vegheau asupra Irlandei dar şi asupra largului oceanului. S-ar fi putut să fi venit de pe mare, dinspre nord-vest. Este deci posibil ca undeva să fi existat un pământ septentrional, mai spre occident, care să fi fost pământul lor natal, un punct strategic, la fel cum pentru britanici este actualmente Gibraltarul. În ciuda situării geografice ambigui a aşezământului fomorilor, gândul ne duce la acea faimoasă Hyperboree, care se regăseşte în toate poveştile antice ale civilizaţiilor apuse. Ceea ce este mai interesant este faptul că această legiune fomoriană era dotată cu un armament stupefiant, faţă de ce exista în acea vreme: arcuri, săgeţi, lănci, – căci este vorba de arme şi tehnici pe care până şi în secolul XX le considerăm secrete, ţinând cont de caracterul lor ştiinţific şi eficacitatea remarcabilă. Neamul lui Partholon Aceasta era deci Irlanda, atunci când a fost ocupată de invadatorii conduşi de regele Partholon. Acesta descindea din Cichol, care ar fi putut fi acelaşi cu zeul Cythroll, căruia tradiţia britanică îi conferă un caracter destul de malefic! Imediat ce au ocupat noile teritorii, partholonienii s-au pus pe treabă. Erau agricultori şi crescători de vite, aşa că au defrişat terenul, l-au cultivat şi l-au transformat în mare parte în păşuni. De aici prezenţa uneltelor agricole şi a cirezilor, care şi-au făcut apariţia. Ştiau să găsească apă, acolo unde nu existase până atunci, de aici numărul mare de lacuri pe care le întâlnim astăzi în Irlanda, iniţial aici fiind doar două întinderi de apă dulce, provenite în urma cataclismelor. Partholonienii, prin muncile şi construcţiile pe care le-au făcut, ca urmare a perpetuării lor rapide, ne duc fără să vrem cu gândul la coloniştii francezi din Algeria, care, în secolul al XIX-lea, plantau vii la adăpostul fortăreţelor ocupate de soldaţii Legiunii străine, dând naştere populaţiei locale. Dar, din păcate, lucrurile nu au mers bine! Fomorii, cu mentalitatea lor cazonă, nu s-au putut aco moda cu psihologia ţăranului legat de glie. Nu puteau fi în acelaşi timp şi ţărani şi legionari şi astfel partholonienii, neantrenaţi în luptă şi neînarmaţi, au fost cu timpul înfrânţi de fomori, în ciuda inferiorităţii numerice a acestora. Înfrânţi, aceştia s-au refugiat în adâncul pământului, în vreme ce fomorii s-au retras în Toriniz. Atunci a pierit poporul lui Partholon, victimă a unei epidemii ce a izbucnit, fără ca nimeni să poată să o prevadă. Cadavrele au umplut câmpia. Toţi coloniştii au murit, în afară de unul. „Eu”, va spune cu modestie poetul, care astfel îşi acordă o viaţă ce a durat câteva milenii. Pentru cine cunoaşte frazeologia barzilor, aceasta se traduce cam aşa: „Toţi au murit, în afara unui clan din care provin eu”. Şi a trecut o vreme, două secole va spune din nou poetul, când a fost linişte, timp în care legionarii din Toriniz au pescuit şi au vânat fără grijă. Neamul lui Nemed Totul are un sfârşit, chiar şi liniştea unui soldat într-o garnizoană, pe timp de pace. O nouă invazie avu loc, sub conducerea lui Nemed. Ca şi precedenţii şi aceştia veniră tot dinspre nord-vest şi începură tot cu agricultura ca şi predecesorii lor. În plus, după cum se povesteşte, au construit şi două fortăreţe rotunde. Pare relativ uşor să construieşti un zid din blocuri de piatră, dar atunci când înalţi construcţii destinate să reziste la foc, la lupte şi proiectile folosite de popoarele primitive e una şi ce avea să se demonstreze ulterior e alta. În plus, însăşi forma acestor fortăreţe te pune pe gânduri. Acestea sunt rotunde, ceea ce trădează o arhitectură deja foarte evoluată. Din instinct, primitivul construieşte rectangular, având ca bază un pătrat, care este cel mai uşor de realizat, zidurile sprijinindu-se astfel unul de celălalt. Pe de altă parte, această geometrie arhitecturală, pe cât este de simplă, pe atât este de puţin rezistentă. Suprafeţele plane sunt cele mai vulnerabile la şocuri brutale şi repetate. Este suficient ca un colţ să cedeze şi întreg eşafodajul este pus în pericol. Forma rotunjită este cu totul altceva. Ne mai fiind unghiuri, nu mai apar suprafeţe plane, totul demonstrând calcul şi ingeniozitate din partea constructorului. Pentru a îngreuna şi mai mult apropierea de fortăreţe, Nemed le-a înconjurat cu şanţuri pline cu apă. La acestea au fost puşi să sape patru fomori. Lucrul a fost terminat în două zile. Nemed, înspăimântat de forţa şi vigoarea săpătorilor, i-a condamnat la moarte. Din acest fapt, anodin în aparenţă, putem trage trei concluzii: 1) Nemed şi oamenii lui se temeau de fomori; 2) dacă patru asemenea giganţi, cât se poate de periculoşi, au fost puşi la o astfel de muncă, asta dovedeşte că erau prizonieri, fapt ce explică conflictele armate dintre fomori şi nemedieni; 3) condamnarea la moarte a celor patru săpători nu a avut în niciun caz darul să stabilească pacea între cele două tabere. Cichol sau Cythroll, care era şef la Toriniz pe timpul partholonilor, nu mai exista, devenind Rege al morţilor. Să nu ne ambalăm însă în legătură cu aceasta şi să nu ne grăbim să credem că Cichol ar fi murit cumva. O să mai avem ocazia să vorbim din plin de Regatul morţilor. Istoria citează numeroase formaţiuni militare sau civile ce poartă numele de Brigăzi ale sinucigaşilor sau alte denumiri apropiate. Acest atribut nu îi obliga pe şefii acestor falange să îşi caute moartea aruncându-se în foc, sau să facă în alt fel încât să-şi merite numele. Important este faptul că în aceste circumstanţe, noul guvernator al Torinizului era un fomor, pe nume Conan, care nu era câtuşi de puţin blajin. Ca urmare, ceea ce era de aşteptat a avut loc. Între Conan şi Nemed izbucni conflictul. De necrezut, dar Nemed fu biruitor. Comandantul fomorilor, care a încercat să ocupe teritoriul irlandez, s-a întors de la Toriniz mai repede decât ar fi trebuit, dar o dată cu întoarcerea sa, surpriza nu se lăsă aşteptată. Să notăm din nou acest detaliu: În vreme ce Nemed şi războinicii săi sărbătoreau cu bucurie victoria, o epidemie cumplită se abătu asupra lor. Pieriră toţi, inclusiv Nemed. Ceilalţi nemedieni, foarte afectaţi de dispariţia brutală a şefului lor şi a apărătorilor lor curajoşi, s-au întors la lucru, din acel moment fiind supravegheaţi îndeaproape de fomori. Aceştia din urmă le percepeau un singur tribut pe an: la fiecare Saman (1 noiembrie), nemedienii erau obligaţi să dea un copil din trei, născuţi în cursul anului respectiv şi în plus, o treime din producţia de lapte şi grâu. În afară de acestea, pentru a face din Irlanda un puternic cap de pod, servind drept garnizoană trupelor capabile să intervină în cazul unei debarcări, Conan a pus să se construiască un turn în Leinster, în care s-a mutat el însuşi. Nemedienii suportau greu situaţia; mai cu seamă impozitul în copii le părea de nesuportat, lucru de altfel de înţeles. Ca urmare, puseră la cale o revoltă, şi în cursul nopţii, războinicii lor, conduşi de trei căpetenii, luară cu asalt turnul lui Conan, masacrând toţi fomorii, inclusiv pe şeful acestora. Auzind de acest dezastru, Morc, care în absenţa lui Conan era comandantul Torinizului, porni el însuşi în fruntea unei armate, cu care spulberă armata rebelilor, după care reveni în grabă în insulă. În vremea aceasta, cei mai înverşunaţi nemedieni se constituiră într-un comando, decis să îi înfrângă pe fomori în propriul lor bârlog. Războinicii se îmbarcară pe corăbii şi porniră spre Toriniz. Răul însă îi lovi. Le fu imposibil să se apropie de insulă, căci o furtună magică îi luă pe sus. Azvârliţi pe coastele irlandeze, corăbiile s-au sfărâmat de stânci, sau au eşuat pe ţărm. Doar treizeci de nemedieni au scăpat cu viaţă, dar pentru puţin timp, căci, pe când se retrăgeau, o epidemie se abătu asupra lor. Fu însă virusul mai puţin virulent? Sau războinicii erau poate parţial imuni? Cine poate şti, cert este că doar doi dintre ei pieiră. Ceilalţi, bolnavi, dar încă în viaţă, se întoarseră la ai lor şi dădură alarma. Nemedienii se retraseră spre nord şi dispărură pentru totdeauna, cu excepţia celor care, în mod inevitabil rămaşi în urmă, au îngroşat rândurile descendenţilor partholonienilor care trăiau înfricoşaţi în păduri şi cărora le povestiră întâmplările care au marcat sfârşitul colonizării nemediene. Furtuna magică o vom mai reîntâlni pe parcursul studiului nostru. Oare prin ce procedeu savant putea fi produsă? Nu ştim nimic despre acest lucru. Chiar şi ştiinţa modernă mai are încă multe de învăţat. În ceea ce priveşte epidemiile care s-au abătut cu regularitate asupra rebelilor, dacă ar fi fost doar una, trecea neobservată, două erau poate o coincidenţă, trei însă este deja prea mult. În mod indiscutabil, fomorii deţineau secretul armei bacteriologice şi nu numai al acesteia. Precizări Să profităm de plecarea nemedienilor, pentru a puncta ceea ce am aflat: Irlanda, în acea epocă tulbure, părea o proprietate particulară, aparţinând unor conducători din această parte necunoscută, situată undeva în nord-vest şi care ar fi putut fi poate Hyperborea. Această proprietate ar fi fost închiriată periodic unor colonişti expatriaţi din zona necunoscută, pentru a pune în valoare Insula Verde. Sosirile şi plecările acestor colonizatori coincid totdeauna datelor Beldan (1 mai) şi Saman (1 noiembrie). Irlanda deci, închiriată sau de închiriat, se găseşte însă sub supravegherea fomorilor, care sunt în posesia unor arme tradiţionale, dar şi a unor procedee ştiinţifice secrete. Aceştia sunt giganţi, unii dintre ei ciclopi. Oare toţi fomorii sunt grupaţi în Toriniz? Şi în Tradiţiile britanice şi galice ne întâlnim cu giganţi. De pildă în cartea galică Mabinogion se povesteşte despre un gigant numit Bendiget Vran. În cursul luptelor cu irlandezii, acest uriaş a venit în ajutorul trupei sale, oprită lângă un râu imposibil de trecut, făcând din trupul sau un pod şi permiţând astfel trupei să treacă apa. În Bretania armoricană circulă numeroase legende cu privire la un oarecare Rannou, care arunca megaliţii ca pe nişte pietre, pentru a face linişte între femeile din Tregor. În Galia, apare în legende Gargantua, cunoscut şi sub numele de Gorgantia, Cargant sau Gigant, pe care Rabelais l-a ales în fruntea eroilor săi. Flandra, în ciuda germanizării sale, a păstrat tradiţia giganţilor, deveniţi semi-carnavaleşti şi care an de an îşi vizitează poporul, mergând în vizită şi în oraşele vecine. Nu mai sunt decât amintiri, dar orice amintire se bazează pe un fapt real. Fomorii noştri sunt în realitate verii titanilor şi ai ciclopilor mediteraneeni, ai coloşilor egipteni şi ai celor care au servit drept model pentru statuile din Insula Paştelui. În Biblie apare Goliath, a cărui statură ne duce cu gândul la Ogre din Tom Degeţelul. Apare însă o întrebare: oare ce se întâmpla cu copiii nemedienilor, luaţi de către fomori în fiecare sărbătoare de Saman? Nicăieri în Tradiţia celtică nu apare vreo referire cum că fomorii ar mânca copii. Pe de altă parte, aceşti copii nu erau păstraţi în Toriniz, deci erau trimişi altundeva. Apare ca probabil că aceşti copii luau drumul ţinutului necunoscut din nord-vest, pentru a fi instruiţi şi educaţi după obiceiurile şi tradiţiile acestei regiuni, laptele şi grâul luat ca bir servindu-le ca hrană pentru drum. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, vom avea ocazia să-i reîntâlnim. După plecarea nemedienilor, datorată altercaţiilor violente cu gazdele fomoriene, Irlanda a rămas din nou „de închiriat”. Celţii Şi iată că sosiră „cercetaşii”. Aceştia nu veneau dinspre nord-vest, ci din Marea Britanie. Aparţineau a trei familii diferite, dar toţi erau celţi: - Fir Bolg, conduşi de Rudraig. Bolgii sunt celţi care o perioadă de timp au locuit în Belgia (Belge francizarea termenului Bolg) şi în Ţările de Jos pe care le-au părăsit, ca să migreze în Marea Britanie; - Fir Domnan de unde denumirile de Devonshire şi mai târziu Domnonee (denumire ce desemnează partea de nord a Bretaniei armoricane; - Galioinii, foarte asemănători galezilor. Contrar tuturor aşteptărilor, celţii s-au înţeles bine cu fomorii, dându-şi reciproc cadouri şi făcând mezalianţe şi schimburi mutuale de fete, ceea ce a dus la un amestec de sânge celto-fomoric. Aceasta a fost, fără îndoială, cea mai mare greşeală a giganţilor din Toriniz. Cei din ţara necunoscută de la nord-vest nu au fost câtuşi de puţin de acord cu iniţiativa fomorilor, în ceea ce priveşte ocuparea Irlandei de către nişte fiinţe necunoscute, care nu le ceruseră acceptul. Ce era deci de aşteptat? Mai întâi expulzarea „cercetaşilor”, apoi chemarea la ordine a paznicilor. Acest lucru dură ceva timp şi implică lupte homerice: prima şi cea de a două bătălie de la Mag Tured. Totul se produse cu o mare desfăşurare de forţe şi aplicaţii militare, ce demonstrau cunoştinţe ştiinţifice pe care poate doar tehnica secolului XX ar fi în stare să le înţeleagă. Traducerile acestei epopei în engleză sau franceză, realizate de specialiştii în celtică din secolul XIX păreau pure născociri, dar de fapt erau înşiruirea fidelă a evenimentelor ce avuseseră loc, ca urmare a însuşirii unor ştiinţe pluridisciplinare, faţă de care cunoştinţele ştiinţifice actuale în domeniu sunt încă inferioare. Să nu anticipăm însă şi mai înainte de orice să facem cunoştinţă cu cei ce se considerau proprietarii legitimi ai Irlandei, acţionând în consecinţă.   Capitolul II Aceşti Zei Muritori Înainte de a merge mai departe, este necesară o precizare în ceea ce priveşte numele personajelor care populează acest folclor, care nu este nimic altceva decât pură istorie. Atât barzii care au cântat aceste evenimente, poeţii care le-au compus, cât şi numele personajelor evocate, toate sunt nume galice. Pe de altă parte, fomorii şi Tuatha de Danann-ii reprezintă denumiri relevante în această limbă deosebită. Galilor, ultimii protagonişti ai acestei tragedii semi-fantastice puţin le-a păsat însă, motiv pentru care i-au numit în fel şi chip. Ca urmare, sunt mai puţine nume şi mai multe porecle, la fel cum au procedat africanii cu albii veniţi să-i colonizeze. La fel cum negrul îl numea „vraci alb” pe misionarul venit să-i evanghelizeze poporul, tot aşa galul îl numea druid pe super-savantul venit din Hyperborea sau de aiurea, pentru că-i recunoştea superioritatea în domeniul cunoaşterii, rege, pentru cel ce comanda, fil, pentru cel ce era maestru în versificaţie, etc. În acelaşi sens, populaţia existentă pe teritoriul irlandez, înainte de instalarea aici a galilor, era reprezentată de Tuatha de Dananni, care sosiseră din ţara misterioasă din nord-vest, din pădurile irlandeze în care se refugiaseră cei rămaşi din invaziile precedente, sau de aiurea. Doar fomorii au purtat un nume specific, talia lor de giganţi excluzând ori ce fel de confuzie cu alte popoare. * Într-o zi de sărbătoare a Beldanului (1 mai), nu se mai ştie în ce an, o flotă puternică a aruncat ancora în apele coastelor irlandeze. Ea purta un corp de armată, bine înarmat. În spatele acestora urma intendenţa, care însă, surprinzător, nu-şi încărcase navele nici cu unelte de agricultură, nici cu instrumente de lucrat terenul, sau cu scule de zidărie, dar avea în schimb dotarea pentru fabricarea, montarea şi repararea unor maşini de război extrem de perfecţionate. De ce oare se oprise această flotă la o distanţă respectabilă de coastă (gesta precizează: la o distanţă de nouă valuri)? Mai întâi pentru că era prudent a se evita o eventuală contaminare masivă, în cazul în care fomorii ar fi stabilit o barieră bacteriologică. Pe urmă, pentru că expediţia nu era încă completă. Lipsea tocmai statul major. Poeţii galici au avut grijă să precizeze că poporul Tuatha de Danann a sosit pe mare. În aceeaşi măsură însă, aceştia au venit şi din cer. Cei ce se scoborau din cer au fost numiţi zei, primind fiecare câte un nume; ceilalţi, nu purtau niciun titlu particular, puţini dintre ei fiind desemnaţi nominal. La ora „H”, marinarii de strajă de pe catargele navelor zăriră o ceaţă deasă, ce se ridica din pământul insulei, formându-se astfel o perdea de nepătruns între zona de debarcare şi restul ţărmului. Atunci când ceaţa fu suficient de groasă, statul major a coborât din cer, iar vasele au primit dreptul să acosteze, urmând debarcarea. * Vom da în continuare lista numelor şi a particularităţilor acestor zei, listă păstrată până în zilele noastre. Până şi cei mai sceptici vor putea astfel să se convingă că era vorba de un corp expediţionar în toată legea. În fruntea tuturor se găsea zeul Dagda, sau Dagde, considerat de Ruad Ro Flessa drept seniorul ştiinţei complete. În timpul acestuia au venit zeii specializaţi, savanţi sau tehnicieni, care conduceau echipele de specialişti. Aceşti şefi nu se puteau compara însă cu zeul Dagda, care era unic. - Gobniu, al cărui nume însemna stăpânul forjelor, îşi asuma răspunderea metalurgiei, fiind în acelaşi timp şi armurier; - Ogme sau Ogma, campionul, viteazul vitejilor, cel care lansează provocarea şi nu refuză niciodată lupta, preluase comanda acestei trupe de „copii pierduţi”, care vor da naştere irlandezilor, descendenţi ai partholonienilor şi ai nemedienilor (care de cine ştie cât timp trăiau ascunşi în păduri); - Creidne era fierar şi specialist în lucrări de precizie; - Diancecht, medicul şef, forma o echipă cu discipolii săi Octriuil, Airmed şi Miach chirurgul – (este de remarcat importanţa pe care organizatorii expediţiei au arătat-o faţă de corpul sanitar, unde prezidau patru specialişti coborâţi din cer); - Luchtain – dulgherul; - Regele Nuada sau Nuadu, avea funcţia de generalisim al armatelor; - Regele Bress, generalul comandant al corpului expediţionar sosit de pe meleagurile necunoscute din nord-vest şi ai cărui ofiţeri de stat major erau cei trei fii ai lui Nemed; - Corpre, căruia i s-a dat titlul de fil (bard), avea sarcina să vegheze asupra moralului trupelor de pe cele două câmpuri de luptă, scandând elogii ditirambice la adresa generalilor de valoare ai Tuatha de Danann şi ridiculizându-i pe şefii şi luptătorii din tabăra adversă, cu alte cuvinte, în limbajul actual, fiind şeful serviciului psihologic. * Nu trebuie să uităm că printre aceşti zei coborâţi din cer se găsea Bress şi cei trei fii ai lui Nemed, care erau însă „tereştri”. Bress era fiul lui Elatha, regele de atunci al fomorilor. Cât despre cei trei fraţi, locotenenţii săi, aceştia erau prinţi nemedieni. Acest fapt confirmă teza noastră conform căreia copiii nemedienilor, luaţi ca tribut de fomori, ca şi unii din propriii lor copii, erau trimişi spre meleagurile din nord-vest, sau poate chiar la zei, pentru a primi o educaţie aparte. Această educaţie i-a permis fomorului Bress să ajungă conducător al trupelor ce se vor lupta cu propriii săi fraţi, comandaţi la rândul lor de părinţii lor. Istoria se repetă; oare zeii mitologiei greceşti nu procedau la fel? Zeus nu s-a luptat cu Cronos, propriul său tată? * La adăpostul ceţii artificiale, a cărei prezenţă dovedeşte că zeii cunoşteau utilizarea fumigenelor, armata s-a pregătit şi au fost organizate instalaţii speciale. Gobniu şi Creidne şi-au instalat atelierele. Diancecht a descoperit un izvor cu ape tămăduitoare în tratamentul răniţilor, în vreme ce Ogme se ocupa cu antrenamentul comandourilor din pădurile irlandeze. Atunci când totul a fost bine pus la punct, ceaţa artificială s-a risipit iar bolgii şi fomorii, stupefiaţi, s-au trezit brusc în prezenţa unei armate căreia nu-i lipsea nimic. Protocolul extrem de strict al războaielor antice nu permitea însă ca luptătorii să se repeadă unii contra altora, fără să se anunţe motivul luptei. Ca urmare, doi parlamentari şi-au dat întâlnire la Tara. Reprezentantul bolgilor purta numele de Streng, iar cel al poporului Tuatha de Danann, Breath. Acesta din urmă a rostit ultimatumul emis de Nuada: „jumătate din insulă va fi cedată noilor sosiţi”. De îndată ce a auzit cererea regelui generalisim, Streng a refuzat cu indignare propunerea avansată. Breath a întrebat atunci dacă se poate acorda un răgaz până la începerea operaţiunilor, pentru a permite armatei să se pregătească. Celălalt nu a fost de acord. Fericit de a-şi surprinde adversarul nepregătit, sau conştient de ceaţa artificială, el refuză categoric orice amânare. Ca semn de supremă curtoazie, cei doi parlamentari au făcut schimb de arme: Bolgul avea un soi de ghioagă, celălalt o lance de fier, ascuţită cu grijă. Şi s-au pregătit de luptă. * Bătălia începu pe 5 iunie. De această dată am beneficiat de precizări cronologice, ceea ce ne-a permis să calculăm că armata Tuatha de Danann se bucurase de un răgaz de peste o lună, pentru a-şi consolida poziţiile avansate şi a se pregăti de luptă. Lupta se desfăşură în câmpia Mag Tured (actualul comitat Sligo din nord-nord-vestul Irlandei) şi dură patru zile, terminându-se prin victoria completă a tuathanilor. Bolgii, în plină derută, se refugiară în Connaught, în vreme ce regele lor era vânat de cei trei fii ai lui Nemed. Pacea fu semnată. Din păcate însă, două motive grave umbriră bucuria învingătorilor: 1) nu fuseseră înfrânţi decât bolgii. Fomorii, aliaţii lor, nu participaseră la luptă; 2) în timpul luptei, Nuada şi-a pierdut mâna dreaptă, fiindu-i retezată de o sabie vrăjmaşă. Această mutilare nu îi mai dădea dreptul să-şi menţină poziţia de conducător. Diancecht a propus însă înlocuirea braţului pierdut, cu o proteză de argint, la care au lucrat Gobniu şi Creidne. * Aşteptând să fie gata această minunată proteză, asupra căreia vom mai reveni, era necesară asigurarea interimatului. În mod firesc, Bress fu acela care îi urmă predecesorului său, conform ierarhiei. Pe durata acestei domnii, Bress domnind şi Nuada suferind, a apărut un nou zeu (şi ce zeu!), Lug. Acesta avea să fie cel mai cunoscut şi cel mai renumit personaj al mitologiei celtice. Lug este prezent atât în tradiţiile galilor cât şi în ale bretonilor din Marea şi Mica Britanie şi chiar din Galia. El a fost întemeietorul cetăţii galice ce avea să rămână timp de secole, adevărata capitală a Galiei şi faţă de care Luteţia nu era decât o subprefectură. Această cetate avea să fie Lugodunon, devenită prin latinizare Lugdunum şi apoi prin francizare Lyon. Între Lug şi Bress s-a realizat o legătură. Lug, cu toate că era zeu şi se scoborâse din cer, avea în vine sânge fomor, bunicul său, pe nume Balor, fiind în acea vreme unul dintre cei mai redutabili şefi ai fomorilor din Toriniz. Suntem din nou în faţa unui caz în care o fiinţă de origine terestră a fost formată, educată şi instruită, mai întâi pe meleagurile necunoscute din nord-vest, pentru ca apoi să ajungă între zei. Este evident şi faptul că ajungând zeu i-a fost încredinţată o misiune. El era similar unui soi de inspector general al armatei, fiind la fel de polivalent ca şi însuşi zeul Dagda. Pentru a vă convinge este suficient să-i auziţi expunerea, cu privire la multiplele sale competenţe, făcută gardianului de la poarta cetăţii Tara, unde Lug intenţiona să între. În Ciclul mitologic irlandez d’Arbois de Jubainville prezintă acest episod, adaptându-i termenii după traducerea originalului, care se găseşte păstrat la British Museum. Traducerea a fost făcută de O’Curry. „Când Lug s-a prezentat la poarta Tarei, portarul l-a oprit: — Cine eşti? l-a întrebat acesta. — Sunt un tâmplar, răspunse Lug. — N-avem nevoie de tâmplari. Avem deja unul foarte bun, Luchta, fiul lui Luchaid. — Dar eu sunt şi un foarte bun fierar. — Nici de fierari nu avem nevoie, căci avem deja unul care e bun: Colum Cuaellemeach. — Sunt campion, luptător profesionist. — N-avem nevoie de campioni, atâta vreme cât îl avem pe unul ca Ogmen, fiul lui Ethniu. — Bine, dar ştiu să cânt şi la harpă. — N-avem nevoie de harpişti, pentru că Ahean, fiul lui Becelmas este foarte bun. — Sunt fil şi istoric. — N-avem ce face cu oameni cu asemenea meserie, avem un om care este maestru desăvârşit în poezie şi istorie, acesta este En, fiul lui Ethoman. — Sunt vrăjitor. — N-avem nevoie de vrăjitori, pentru că avem mulţi druizi printre noi. — Atunci află că sunt medic. — N-avem nevoie de medici, pentru că avem unul foarte bun: pe Diancecht. — Ei bine, sunt un bun paharnic. — N-avem nevoie de paharnici. Sunt deja nouă în oraşul nostru. — Mai sunt şi un foarte bun lucrător în bronz. — N-avem ce face cu lucrători în bronz, atâta timp cât îl avem pe faimosul Creidne. — Acum du-te la stăpânul tău, enumeră-i câte meserii diferite ţi-am spus că pot face şi întreabă-l dacă printre tovarăşii lui de arme este vreunul care să cunoască şi să poată practica toate profesiunile pe care eu le pot practica”.

Motto Când vor zice: „Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei.” (1 Tesalonicieni 5:3) „Un neam se va scula împotriva altui neam.” (Matei 24:7) DOVEZI ARHEOLOGICE CARE ATESTĂ EXISTENŢA UNOR CONSTRUCŢII MEGALITICE REALIZATE DE REPREZENTANŢII UNUI UNIVERS PARALEL   În lucrarea „Civilizaţiile extraterestre şi a treia conflagraţie mondială” am comentat unele evenimente descrise în Cartea lui Enoh şi Vechiul Testament, care se referă la venirea pe pământ a unui grup de „îngeri” (reprezentanţi ai unui univers paralel) care au zămislit copii cu fetele oamenilor, din această încrucişare genetică nereuşită rezultând nişte fiinţe monstruoase, de statură înaltă şi cu o inteligenţă extrem de redusă. Aceste creaturi, împreună cu „tăticii” lor din „ceruri”, au realizat construcţiile megalitice răspândite în toată lumea. Uriaşii au fost distruşi în marea lor majoritate prin potopul din timpul lui Noe, iar îngerii răzvrătiţi au fost izolaţi în „Adânc”, în „măruntaiele pământului”, în Shambhala. Deoarece toate aceste aspecte au fost tratate pe larg în amintita lucrare, voi prezenta, în continuare, câteva dintre urmele lăsate de „îngeri” şi odraslele lor oligofrene pe acest pământ, dovezi care confirmă relatările cărţii lui Enoh (a trăit acum 5500 de ani) şi ale Bibliei. Celor interesaţi în lămurirea acestor aspecte le recomand consultarea lucrării „Cartea lumilor pierdute”, de Robert Charroux. Scrierile sfinte ale tuturor popoarelor relatează despre venirea acestor străini, dar numai Cartea lui Enoh (şi alte manuscrise de la Marea Moartă) şi Vechiul Testament descriu consecinţele nefericite pentru omenire rezultate din faptele necugetate pe care aceştia le-au comis, precum şi din învăţăturile (făurirea armelor, mânuirea forţelor psihice, etc.) pe care le-au transmis oamenilor. Unul dintre îngerii „civilizatori” purta numele de Armaros (Cartea lui Enoh.) În Anzi există urme săpate, mărginite cu pietre calcaroase, care ar sugera un candelabru. Ulucul central măsoară cam 4,50 m lăţime, 0,60 m adâncime, 500 m lungime, datând, după cum se susţine, din epoca incaşilor sau a Aymaraşilor. Această asemănare de nume nu face altceva decât să confirme, dintr-un alt punct de vedere, veridicitatea faptelor expuse în Cartea lui Enoh. Zeităţile iniţiatice (îngerii răzvrătiţi descrişi de Enoh) au devenit în Fenicia: Baal şi Astarteea, în Assyro-Babilonia: Bel, Istar; în Peru: Viracocha, Orejona; în Mexic: Quetzalcoatl, Kukulkan; în Celţia: Belin, Belisma, etc. Vechiul Testament abundă de îndemnuri, pe care Dumnezeu le adresa evreilor, de a nu se închina acestor îngeri, însă, cu rare excepţii, evreii au căzut în idolatrie, atrăgându-şi grele pedepse: „A ridicat un altar lui Baal în Templul lui Baal, pe care l-a zidit în Samaria (este vorba de împăratul Ahab – n. a.) şi a făcut un idol Astarteei” (1 împăraţi 16:32–33.) În multe mitologii se susţine că îngerii, după ce i-au „învăţat” pe oameni să se distrugă fizic şi psihic, au plecat „dincolo de fluviul ocean.” Druizii, preoţii incaşilor şi mayaşilor susţineau că descind din Zeul Mărilor care i-a învăţat toată ştiinţa lor. Aceste relatări demonstrează clar că, după izolarea în „Adânc” şi distrugerea uriaşilor, aceşti îngeri ai întunericului, care sunt întru totul asemănători oamenilor, şi-au continuat activitatea de distrugere a umanităţii prin răspândirea învăţăturilor lor periculoase. Verificările mărturiilor au dus la concluzia că în toată America de Sud o civilizaţie necunoscută a precedat-o pe aceea a Incaşilor şi Aymaraşilor fiind mult mai avansată. Această civilizaţie e reprezentată de aceea a îngerilor „civilizatori” descrişi în Cartea lui Enoh. Jacques Charroux afirma ca: „Nu exclud deloc o primă geneză extraplanetară şi cel puţin o hibridare a autohtonilor pământeni cu popoare din spaţiu, acei îngeri despre care vorbeşte Biblia, acei Iniţiatori pe care îi atestă toate mitologiile.” Cartea lui Enoh susţinea că, acum aproximativ 5500 de ani, aceşti îngeri ai lui Azazel i-au învăţat pe oameni să făurească „săbii, spade, scut şi platoşă.” Se pare că cercetările arheologice efectuate în secolul XX nu fac altceva decât să confirme şi aceste adevăruri. La Medzamor, în Armenia, Dr. Korioun Meguertchian a descoperit cea mai veche uzină metalurgică din lume. Acolo s-au găsit vase şi obiecte metalice, cuţite, suliţe, săgeţi, etc. din toate metalele cunoscute. Expertizele au stabilit că aceste construcţii au o vechime de aprox. 5000 de ani. Aceste descoperiri au fost atestate de institute de ştiinţă din fosta URSS, SUA, Anglia, Franţa şi Germania. La Medzamor exista şi un observator astronomic cu trei etaje, în formă de triunghi, confirmând şi în această privinţă relatările lui Enoh despre învăţăturile pe care îngerii le-au dat oamenilor „Baraqiel i-a învăţat pe astrologi, Tamiel a descoperit înţelesul înfăţişării stelelor, iar Asdariel a desluşit mersul lunii.”

Piet Hein surprinde esenţa clasică a lumii fizicii. Dar când ricoşeurile biliardelor de atomi încearcă să alcătuiască un obiect care are o anumită proprietate, aparent neînsemnată, ceva important se întâmpla în univers. Acea proprietate este o capacitate de a auto-replicare; adică, obiectul este capabil să folosească materialele din jur pentru a face copii exacte sieşi, inclusiv copii cu defecte aşa de mici în copiere cât pot să apară în mod sporadic. Ce poate urma din această întâmplare singulară, oriunde în univers, este selecţia darwinistă şi de aici înainte extravaganţa barocă pe care, pe această planetă, o numim viaţă. Niciodată atât de multe fapte nu au fost explicate prin aşa de puţine presupuneri. Nu numai că teoria darwinistă stăpâneşte marea putere de a explica. Economia ei în realizarea acestui lucru are o eleganţă viguroasă, o frumuseţe poetică ce depăşeşte chiar şi cele mai obsedante mituri despre originea lumii. Unul dintre scopurile mele în scrierea acestei cărţi a fost acela de a acorda recunoaşterea cuvenită calităţii stimulatoare a înţelegerii noastre actuale a lumii darwiniste. În Eva mitocondrială este mai multă poezie decât în tiza ei mitologică. Caracteristica vieţii care, cu cuvintele lui David Hume, „îi farmecă cel mai mult pe toţi oamenii care au contemplat-o vreodată”, este complexitatea detaliilor cu care mecanismele ei – mecanisme pe care Charles Darwin le-a numit „organe complicate de o extremă perfecţiune” – îndeplinesc un scop vădit. O altă caracteristică a vieţii de pe acest pământ care ne impresionează este luxurianta ei diversitate: măsurată prin estimarea numărului de specii, există câteva zeci de milioane de căi diferite de a supravieţui. Un alt scop al meu este acela de a-i convinge pe cititori că expresia „căi de a supravieţui” este sinonimă cu „căi de transmitere a textelor codificate ADN spre viitor”. Râul meu este un râu de ADN care curge şi se ramifică de-a lungul erelor geologice, şi metafora malurilor abrupte care limitează jocul genetic al fiecărei specii se dovedeşte a fi un instrument surprinzător de sugestiv şi util în explicarea vieţii. Într-un fel sau altul, toate cărţile mele au fost dedicate explorării şi explicării puterii aproape nemărginite a principiului darwinist – putere dezlănţuită oricând şi oriunde există destul timp pentru desfăşurarea consecinţelor autoreplicării primordiale. Un râu pornit din Eden continuă această misiune, şi aduce la o culme extraterestră povestea urmărilor care pot surveni când fenomenul replicatorilor este injectat în jocul modest al biliardelor de atomi. În timpul redactării acestei cărţi m-am bucurat de sprijinul, încurajarea, sfaturile şi critică constructivă, în combinaţii variate, datorate lui Michael Birkett, John Brockman, Steve Davies, Daniel Dennett, John Krebs, Sara Lippincott, Jerry Lyons, şi în mod special soţiei mele, Lala Ward, care, de asemenea, a realizat şi desenele. Unele paragrafe sunt parţial refăcute după articolele publicate cu alte ocazii. Pasajele capitolului I despre codurile digitale şi analogice se bazează pe articolul meu din The Spectator din 11 iunie. Relatarea din capitolul III, pe baza lucrării despre evoluţia ochiului de Dan Nilsson şi Susanne Pelger, este, în parte, luată din articolul meu de la rubrica „News and Views”, publicat în Nature la 21 aprilie 1994. Mulţumesc editorilor ambelor reviste care au înlesnit publicarea acestor articole. În final, îi mulţumesc lui John Brockman şi Anthony Cheetham pentru originala invitaţie de a mă alătura seriei Science Masters. Oxford, 1994     CAPITOLUL 1   Râul digital               Toate popoarele au legende privitoare la strămoşii triburilor lor şi adeseori aceste legende se transformă în veritabile culte religioase. Oamenii îşi respectă sau chiar îşi venerează strămoşii – ceea ce e şi firesc pentru că e vorba de nişte strămoşi reali, care deţin cheia înţelegerii vieţii, nu de nişte zeităţi supranaturale. Din totalitatea organismelor ce se nasc pe pământ, o foarte mare parte mor înainte de a atinge vârsta maturităţii. O minoritate supravieţuieşte şi se înmulţeşte, iar din aceasta o şi mai mică minoritate va avea o descendenţă viabilă, mii de generaţii de aici înainte. Această minusculă minoritate a unei minorităţi, această elită reproductivă, este ceea ce viitoarele generaţii vor putea considera ancestral sau ancestor. Strămoşii sunt rari, descendenţii sunt obişnuiţi. Toate organismele care au trăit cândva – toate animalele şi plantele, toate bacteriile şi toate ciupercile, orice fiinţă târâtoare şi toţi cititorii cărţii de faţă – pot rosti cu mândrie, privind către lungul şir al strămoşilor lor: Nici măcar un singur străbun n-a murit copil. Cu toţii au atins vârsta maturităţii şi fiecare a fost capabil să-şi găsească cel puţin un partener heterosexual cu care să se împerecheze cu succes[1]. Nici unul din strămoşii noştri nu a fost răpus de un duşman sau de un virus, sau de un pas greşit pe marginea unei prăpăstii, înainte de a aduce cel puţin un urmaş pe lume. Mii dintre contemporanii strămoşilor noştri au eşuat în toate aceste privinţe, dar nici măcar unul singur dintre străbunii noştri nu a dat greş în vreuna dintre ele. Aceste afirmaţii sunt absolut evidente; mai mult, din ele se desprind următoarele: cu cât sunt mai ciudate şi mai neaşteptate, cu atât se justifică mai bine şi ne uimesc şi mai mult. Toate acestea vor constitui obiectul cărţii de faţă. Deoarece toate organismele moştenesc zestrea genetică de la strămoşii lor, mai degrabă decât de la contemporanii fără succes ai acestora, toate tind să posede gene valoroase. Ele au ceea ce trebuie pentru a deveni strămoşi, altfel spus pentru a supravieţui şi a se reproduce. Din această cauză organismele tind să moştenească genele a căror prezenţă condiţionează construirea unui mecanism bine proiectat, un organism ce lucrează activ ca şi cum s-ar strădui să devină un strămoş. Din această cauză păsările sunt atât de bune la zbor, peştii atât de buni la înot, maimuţele atât de bune la căţărat, virusurile se răspândesc atât de bine. Din această cauză noi ţinem la viaţă, la dragoste şi la copii. Şi toate acestea pentru că noi toţi, fără nici o excepţie, moştenim toate genele noastre de la un şir neîntrerupt de strămoşi încununaţi de succes. Lumea devine plină de organisme care posedă tot ce le trebuie pentru a deveni strămoşi. Toate acestea se pot numi, într-un singur cuvânt, darwinism. Bineînţeles că Darwin a spus mai mult de atât, iar noi putem spune astăzi şi mai multe, şi de aceea această carte nu se opreşte aici. Dar există o posibilitate naturală, şi profund dăunătoare, de a înţelege greşit paragraful anterior. Este seducător să credem că atunci când strămoşii noştri au făcut lucruri încununate de succes, genele pe care le-au transmis copiilor au fost, ca rezultat, mai valoroase decât cele primite de ei de la părinţii lor. Ceva din acest succes s-a înregistrat în genele lor, şi din acest motiv descendenţii sunt atât de pricepuţi la zbor, sau înot, sau flirt. Greşit, complet greşit. Genele nu se îmbunătăţesc prin funcţionare. Ele se moştenesc neschimbate, excepţie făcând erorile cu totul întâmplătoare. Nu reuşita face gene valoroase, ci genele valoroase determină reuşita şi nici un individ în decursul existenţei sale nu-şi poate afecta, în vreun fel, propriile gene. Indivizii ce s-au născut cu gene valoroase cel mai probabil vor ajunge la maturitate pentru a deveni strămoşi încununaţi de succes; prin urmare, spre deosebire de genele nevaloroase, genele valoroase au cele mai mari şanse să se transmită în viitor. Fiecare generaţie este un filtru, o sită: genele valoroase tind să treacă prin sită în generaţiile viitoare; genele nevaloroase tind să-şi încheie existenţa în indivizi care mor înainte de maturitate sau care nu se reproduc. Asemenea gene pot traversa o generaţie sau două, poate pentru că au norocul să coexiste cu genele valoroase într-un acelaşi individ. Dar este nevoie de ceva mai mult decât de noroc pentru a trece prin mii de site aşezate succesiv una sub altă. După o mie de generaţii succesive, este probabil că genele care au reuşit să treacă să fie cele valoroase. Am spus că genele ce supravieţuiesc peste generaţii vor fi acele gene care au reuşit să determine calitatea de strămoş. Lucrul acesta e adevărat, dar există o excepţie aparentă de care e bine să ne ocupăm înainte de a se crea vreo confuzie. Unii indivizi sunt irevocabil sterili, cu toate că ei sunt desemnaţi să ajute la transmiterea genelor lor în generaţiile viitoare. Albinele, furnicile, viespile şi termitele lucrătoare sunt sterile. Activitatea lor nu este destinată reproducerii, deşi prin ea rudele lor fertile, de obicei fraţii şi surorile, vor deveni strămoşi. Sunt două moduri de a interpreta aceste lucruri. În primul rând, indiferent de specie, există o mare posibilitate ca fraţii şi surorile să împartă copiile aceloraşi gene. În al doilea rând, mediul, nu genele, determină un individ, o termită, să zicem, să devină un reproducător sau un lucrător steril. Toate termitele posedă genele care, în anumite condiţii de mediu, le pot transforma în lucrători sterili sau, în alte condiţii, în indivizi capabili de reproducere. Reproducătorii transmit copii ale exact aceloraşi gene care determină lucrătoarele sterile să-i ajute să lase urmaşi. Lucrătoarele sterile trudesc sub influenţa genelor ale căror copii se află şi în corpurile reproducătorilor. Copiile lucrătoare ale acelor gene se străduie să-şi ajute propriile copii reproducătoare să treacă prin sită generaţiilor. Lucrătorii termitelor pot fi masculi sau femele; dar la furnici, albine şi viespi lucrătoarele sunt toate femele; de altfel, principiul este acelaşi. La scară mai mică, se aplică la unele specii de păsări, mamifere şi alte animale la care se manifestă o anumită grijă faţă de cei mici din partea fraţilor şi surorilor mai mari. Rezumând, genele îşi croiesc drum prin sită ajutând atât propriul trup cât şi trupul unei rude să devină un strămoş. Râul din titlul imaginat de mine este un râu de ADN (acid desoxiribonucleic), care curge prin timp, nu prin spaţiu. Este un râu de informaţie, nu unul din oase sau ţesuturi: un fluviu de instrucţiuni abstracte pentru construirea corpurilor, nu un râu de corpuri solide. Informaţia trece prin corpuri şi le influenţează fără ca în drumul ei să fie afectată de acestea. Râul de informaţie nu este influenţat nici de experienţele şi realizările corpurilor succesive prin care curge. De asemenea, el nu este influenţat nici de o sursă potenţială de contaminare care, în aparenţă, este mult mai puternică: sexul. În toate celulele dumneavoastră, jumătate din genele mamei dumneavoastră se alătură unei jumătăţi din genele tatălui dumneavoastră. Genele dumneavoastră materne şi paterne conlucrează foarte strâns pentru a vă face amalgamul indivizibil şi subtil care sunteţi. Dar genele însele nu se amestecă. Doar efectele lor. Genele în sine manifestă o integritate de piatră. Când vine timpul unei generaţii noi, o genă fie trece, fie nu trece în corpul unui anumit copil. Genele de origine maternă şi paternă nu se amestecă, ele se recombină independent. O anumită genă a dumneavoastră provine fie de la mamă, fie de la tată. De asemenea, ea provine de la unul, şi numai unul, dintre cei patru bunici; de la unul, şi numai unul, dintre cei opt străbunici, şi aşa mai departe în ascendenţă. Am vorbit despre fluviu de gene, dar am putea, la fel de bine, să vorbim despre un grup de buni prieteni care străbate erele geologice. Toate genele unei populaţii care se reproduce sunt, în perspectivă, companioane unele cu altele. Pe termen scurt, ele sălăşluiesc în trupuri individuale, şi sunt temporar companioane mai intime ale celorlalte gene cu care coexistă în acel corp. Genele supravieţuiesc în timp numai dacă determină construcţia unor organisme apte să trăiască şi să se reproducă în modul de viaţă particular ales de specie. Dar ele trebuie să facă mai mult decât atât. Pentru a determina supravieţuirea, o genă trebuie să conlucreze cu celelalte gene aparţinând aceleiaşi specii – acelaşi râu. Pentru a supravieţui în această lungă călătorie, o genă trebuie să fie un bun companion. Ea trebuie să funcţioneze bine în compania sau în contextul celorlalte gene în acelaşi râu. Genele altor specii se află într-un râu diferit. Ele nu trebuie să se înţeleagă bine împreună – în orice caz nu în acelaşi sens – deoarece ele nu trebuie să împartă aceleaşi corpuri. Trăsătura care defineşte o specie este că prin toţi membrii unei specii date curge acelaşi râu de gene şi că toate genele unei specii trebuie să fie pregătite să fie buni companioni. Apariţia unei noi specii are loc atunci când una deja existentă se divide. În timp, râul de gene se bifurcă. Din punctul de vedere al genelor, speciaţia, formarea unei noi specii, coincide cu „marele adio”. După o scurtă perioadă de separare parţială, cele două râuri se despart pentru totdeauna, sau până când unul dintre ele seacă dispărând în nisip. La adăpostul malurilor fiecărui râu, apele sunt amestecate şi reamestecate prin recombinare sexuală. Dar niciodată apa nu iese din matcă pentru a contamina celălalt râu. După ce o specie s-a divizat, cele două seturi de gene nu mai sunt companioane. Ele nu se mai întâlnesc în aceleaşi trupuri şi nu mai este necesar să funcţioneze bine împreună. Nu mai există nici o relaţie între ele – şi relaţie înseamnă, în cazul de faţă, împerecherea organismelor, purtătorii lor temporari. Dar de ce trebuie să se formeze două specii? Ce determină marele adio al genelor lor? Ce face ca râul să se bifurce şi cele două braţe să se îndepărteze, nemaiîntâlnindu-se niciodată? Detaliile sunt controversate, dar nimeni nu se îndoieşte că lucrul cel mai important este separarea geografică accidentală. Râul de gene curge în timp, dar redistribuirea fizică a genelor are loc în corpuri care au o localizare în spaţiu. O veveriţă cenuşie din America de Nord s-ar putea împerechea cu una cenuşie din Anglia, dacă s-ar întâlni vreodată. Dar această întâlnire este improbabilă. Râul de gene al veveriţei cenuşii din America de Nord este separat eficient de 3 000 mile de ocean de cel al veveriţei cenuşii din Anglia. De fapt, cele două ansambluri de gene nu mai sunt de mult împreună, deşi ele ar mai fi buni tovarăşi dacă s-ar ivi prilejul. Ele şi-au spus rămas bun, deşi despărţirea nu este încă irevocabilă. Dar peste alte câteva mii de ani este probabil că cele două râuri se vor fi îndepărtat atât de mult încât, chiar dacă veveriţele s-ar mai întâlni, nu ar mai fi capabile să facă schimbul de gene. Iar când spun „îndepărtat atât de mult”, nu mă refer la spaţiu, ci la gradul de compatibilitate. Aproape sigur, ceva asemănător se află în spatele separării mai vechi dintre veveriţele cenuşii şi roşii. Ele nu se pot împerechea. Ele se suprapun geografic în unele părţi ale Europei şi, deşi se întâlnesc şi probabil uneori îşi dispută alunele, nu se pot împerechea pentru a produce urmaşi fertili. Râurile lor de gene s-au despărţit prea mult, ceea ce înseamnă că genele lor nu mai sunt apte să coopereze una cu alta în organisme. În urmă cu multe generaţii, veveriţele roşii şi cele cenuşii au avut ca strămoşi aceiaşi indivizi. Dar ei au fost separaţi geografic, poate de un lanţ de munţi, poate de apă, eventual de Oceanul Atlantic. Şi ansamblurile lor genetice s-au despărţit. Separarea geografică determină apariţia incompatibilităţii. Bunii companioni au devenit răi companioni, sau ei s-ar dovedi că atare dacă ar fi puşi în situaţia de a se împerechea. Companionii răi au devenit încă şi mai răi, până când, în prezent, nu mai sunt deloc companioni. Rămasul bun este deci definitiv. Cele două râuri s-au separat şi au fost sortite să se îndepărteze din ce în ce mai mult unul de celălalt. Aceeaşi poveste s-a petrecut şi în cazul despărţirii mai timpurii dintre, să zicem, strămoşii noştri şi cei ai elefanţilor. Sau dintre cei ai struţilor (care, de asemenea, sunt şi ai noştri) şi cei ai scorpionilor. Există acum, probabil, treizeci de milioane de braţe ale râului de ADN, deoarece cam la atât se estimează numărul total al speciilor de pe glob. S-a apreciat, de asemenea, că speciile existente reprezintă aproximativ un procent (1%) din totalul speciilor care au trăit vreodată pe pământ. Ar însemna că în total au fost circa trei miliarde de braţe ale râului de ADN. Cele treizeci de milioane de ramificaţii din ziua de astăzi sunt irevocabil separate. Multe dintre acestea sunt sortite pieirii, deoarece multe specii sunt pe cale de dispariţie. Dacă veţi urmări aceste treizeci de milioane de râuri (pentru concizie mă voi referi la braţele râurilor numindu-le râuri) înapoi în timp, veţi descoperi că, rând pe rând, se întâlnesc cu celelalte râuri. Râul de gene umane se uneşte cu râul de gene al cimpanzeilor cam în acelaşi moment când a făcut-o şi râul de gene al gorilei, cu vreo şapte milioane de ani în urmă. Cu câteva milioane de ani în urmă, râului nostru comun de maimuţă africană i s-a alăturat pârâul de gene de urangutan. Şi, şi mai în urmă, ni s-a alăturat un râu de gene de gibon – râu care mai în aval se desparte într-un număr de specii separate de gibon şi siamang. Dacă mergem şi mai în urmă în timp, râul nostru genetic se uneşte cu râul care, în evoluţia lui ulterioară, avea să se despartă în trei braţe: cel al maimuţelor Lumii Vechi, al maimuţelor Lumii Noi şi cel al lemurienilor din Madagascar. Încă şi mai mult în urmă, râul nostru genetic se uneşte cu acelea care au dus la alte grupe importante de mamifere: rozătoarele, felinele, chiropterele, elefanţii. După aceasta întâlnim curenţii care au dus la apariţia diferitelor specii de păsări, reptile, amfibieni, peşti şi nevertebrate. Iată un aspect important în legătură cu care trebuie să fim prudenţi cum folosim metafora râului. Când ne gândim la separarea care a dus la toate mamiferele – ca opusă, să spunem, pârâului ce a dus la veveriţa cenuşie – suntem tentaţi să considerăm toate acestea la scară mare, ceva asemănător fluviilor Mississippi şi Missouri. Ramură mamiferelor este, la urma urmelor, destinată să se ramifice repetat până când produce toate mamiferele – de la chiţcanul mărunt la elefanţi, de la cârtiţa de sub pământ până la maimuţa din vârful baldachinului. Ramură mamiferelor derivată din acest râu, menită să alimenteze atât de multe mii de importante artere acvatice, cum ar putea fi oare altceva decât un fluviu uriaş care îşi rostogoleşte apele? Ei bine, această imagine este complet greşită. Când strămoşii tuturor mamiferelor de astăzi s-au desprins din ramura celor care nu sunt mamifere, evenimentul nu a fost mai important decât oricare altă speciaţie. Ar fi trecut aproape neremarcat de vreun naturalist care s-ar fi aflat în acel moment prin preajmă. Noua ramificaţie a râului de gene ar fi fost un pârâiaş, aparţinând unui micuţ animal nocturn, nu cu mult mai diferit de verii lui ne-mamifere decât este o veveriţă roşie faţă de una cenuşie. Numai dacă privim retrospectiv putem considera mamiferul ancestral cât de cât că pe un mamifer. În acele vremi, el nu ar fi fost altceva decât o altă specie de reptilă care se asemăna cu un mamifer nu foarte diferit de vreo altă duzină de bucăţi de hrană pentru dinozauri, mici, cu nasul lung şi insectivore. Aceeaşi lipsă de dramatism a caracterizat şi scindarea timpurie a strămoşilor tuturor marilor grupuri de animale: vertebratele, moluştele, crustaceele, insectele, viermii inelaţi şi cei plaţi, celenteratele şi aşa mai departe. Când râul destinat moluştelor (şi nu numai lor) s-a despărţit de cel al vertebratelor (şi nu numai al lor) cele două populaţii de animale (probabil asemănătoare cu viermii) erau atât de asemănătoare una cu alta, încât s-ar fi putut împerechea între ele. Singurul motiv pentru care nu au făcut-o a fost separarea lor accidentală de către o barieră geografică oarecare, de exemplu o fâşie de uscat care a separat apele anterior unite. Nimeni nu ar fi fost în stare să ghicească că o populaţie era destinată să dea naştere moluştelor şi cealaltă vertebratelor. Cele două râuri de ADN erau de-abia separate, în aşa fel încât grupurile de animale corespunzătoare erau abia distincte. Zoologii cunosc toate acestea, dar le uită uneori când se gândesc la grupele realmente mari de animale, ca de exemplu moluştele sau vertebratele. Ei sunt tentaţi să conceapă scindarea grupelor principale ca pe un eveniment important. Zoologii se pot înşela atât de mult deoarece au fost educaţi în credinţa că fiecare dintre marile diviziuni ale regnului animal este dotată cu ceva profund, unic, deseori desemnat prin termenul german Bauplan. Deşi acest cuvânt înseamnă chiar „plan”, el a devenit un termen tehnic recunoscut şi îl voi declina ca pe un cuvânt englezesc, chiar dacă (am fost puţin şocat să descopăr) nu se găseşte încă în Oxford English Dictionary. (Deoarece mie îmi place cuvântul mai puţin decât unora dintre colegii mei, admit cu un uşor frisson de Schadenfreude absenţa lui; aceste două cuvinte străine sunt în dicţionar, deci nu este vorba de nici o interdicţie sistematică a importului.) În sensul lui tehnic, bauplan este adesea tradus prin „planul fundamental al corpului”. Folosirea termenului de „fundamental” (sau, echivalentul lui, adică recurgerea voită la germană pentru a indica profunzimea) a fost cauza nenorocirii. El poate face zoologii să comită erori grave. Un zoolog, de exemplu, a sugerat că procesul evolutiv în perioada Cambriană (între şase sute şi cinci sute de milioane de ani în urmă) trebuie să fi fost un fel de proces complet diferit de evoluţia din perioadele ulterioare. Argumentul său era că în ziua de azi apar noi specii, în timp ce în perioada Cambriană au apărut grupele principale ca, de exemplu, moluştele şi crustaceele. Eroarea este izbitoare. Chiar animale atât de deosebite între ele, ca moluştele şi crustaceele, au fost iniţial numai populaţii ale aceleiaşi specii separate ulterior de bariere geografice. Pentru un timp ele ar mai fi putut fi interfertile, dacă s-ar fi întâlnit, dar nu s-a întâmplat aşa. După milioane de ani de evoluţie separată, ele au dobândit trăsăturile pe care noi, cu privirea retrospectivă a zoologilor moderni, le recunoaştem drept caracteristice moluştelor şi respectiv, crustaceelor. Aceste caracteristici au fost botezate cu titlul pompos de „plan fundamental de organizare a corpului” sau „bauplan”. Însă principalele planuri de organizare ale regnului animal s-au separat treptat dintr-un trunchi comun. Indiscutabil, există o neînţelegere minoră chiar dacă mult mediatizată, cu privire la măsura în care evoluţia este treptată sau „în salturi”. Dar nimeni, şi când spun nimeni chiar aşa este, nu crede că evoluţia a fost vreodată destul de în salturi pentru a inventa un întreg nou plan fundamental de organizare într-o singură treaptă. Autorul citat scria toate acestea prin 1958. Puţini zoologi ar accepta astăzi în mod explicit punctul lui de vedere, dar uneori o fac în mod implicit când spun că principalele grupe de animale au apărut spontan şi perfect alcătuite, precum Athena din capul lui Zeus, mai degrabă decât prin divergenţa unei populaţii ancestrale în timpul izolării geografice accidentale.[2] În orice caz, studiile de biologie moleculară au demonstrat că marile încrengături de animale sunt mult mai înrudite între ele decât eram obişnuiţi să credem. Puteţi considera codul genetic ca pe un dicţionar în care şaizeci şi patru de cuvinte ale unui limbaj (şaizeci şi patru de triplete, combinaţii posibile ale celor patru litere ale alfabetului) sunt traduse în douăzeci şi unu de cuvinte într-o altă limbă (douăzeci şi unu de aminoacizi plus un semn de punctuaţie). Probabilitatea ca această corespondenţă de 64 : 21 să se mai repete a doua oară este mai mică decât unu la un milion de milioane de milioane de milioane de milioane. Însă, codul genetic este de fapt, literal vorbind, identic la toate animalele, plantele sau bacteriile care au fost studiate până acum. Este cert că toate vieţuitoarele de pe pământ au descins dintr-un singur strămoş. Nimeni nu s-ar îndoi de acest lucru mai ales astăzi când sunt evidenţiate prin examinarea nu numai a codului, ci şi a secvenţei detaliate a informaţiei genetice, unele asemănări izbitoare între, de exemplu, insecte şi vertebrate. Există un mecanism genetic foarte complicat care dirijează planul segmentat al corpului insectelor. La mamifere a fost, de asemenea, descoperit un astfel de mecanism de reglaj bizar de asemănător. Din punct de vedere molecular, toate animalele sunt destul de strâns înrudite unele cu altele şi chiar cu plantele. Trebuie să ajungi până la bacterii ca să găseşti rudele noastre îndepărtate, şi chiar şi atunci codul genetic este identic cu al nostru. Motivul pentru care putem face o evaluare atât de precisă asupra codului genetic, dar nu şi asupra anatomiei planurilor fundamentale de organizare, este că acest cod genetic este strict digital, unităţile sale putând fi riguros numărate şi analizate matematic. Râul de gene este un râu digital şi acum trebuie să vă explic ce înseamnă acest termen ingineresc. Inginerii fac o distincţie importantă între codurile digitale şi cele analogice. Pick-up-urile şi casetofoanele – şi până recent şi cele mai multe aparate telefonice – utilizează codurile analogice. Compact discurile, calculatoarele şi cele mai moderne sisteme de telefonie folosesc codurile digitale. Într-un sistem de telefonie analogic, fluctuaţiile continue ale undelor sonore sunt traduse în fluctuaţiile corespunzătoare ale tensiunii într-un cablu. Un pick-up funcţionează asemănător: şanţurile discului fac să vibreze vârful acului şi aceste mişcări sunt traduse în fluctuaţii corespunzătoare ale tensiunii. La celălalt capăt al liniei, aceste unde de tensiune sunt reconvertite, de o membrană care vibrează din receptor sau de difuzorul pick-up-ului, în unde acustice corespunzătoare, astfel încât noi le putem auzi. Codul este unul simplu şi direct: oscilaţiile curentului electric în cablu sunt proporţionale cu oscilaţiile presiunii undelor sonore. Între anumite limite, toate posibilele oscilaţii de tensiune trec prin circuitul electric şi ceea ce contează este diferenţa dintre valorile acestora. Într-un sistem digital, numai două nivele de tensiune posibile – sau alte câteva numere discrete de tensiuni posibile cum ar fi 8 şi 256 – sunt transmise prin cablu. Informaţia nu se află în valorile tensiunii propriu-zise, ci în modul de succesiune al acestora. Aceasta se numeşte Modulare Codificată în Impulsuri. La un moment anume, tensiunea reală va fi rareori exact egală cu una din cele 8, să spunem, valori nominale, dar aparatul o va ajusta către cea mai apropiată tensiune desemnată, astfel încât ceea ce iese la celălalt capăt al liniei este aproape perfect, chiar dacă transmisia de-a lungul liniei este slabă. Tot ce aveţi de făcut este să fixaţi nivele discrete la distanţă suficientă pentru ca fluctuaţiile aleatorii să nu poată fi niciodată interpretate deformat de către instrumentul receptor ca un nivel fals. Aceasta este marea virtute a codurilor digitale şi de aceea sisteme audio şi video – şi în general, tehnologia informaţiei – tind tot mai mult să devină digitale. Calculatoarele, bineînţeles, utilizează codurile digitale în tot ceea ce fac. Pentru comoditate se foloseşte un cod binar – adică are numai două nivele de semnal în, loc de 8 sau 256. Chiar la un telefon digital, sunetele care intră în microfon şi ies în receptor sunt totuşi oscilaţii de tip analogic ale undelor sonore. Ceea ce este digital este informaţia care circulă de la un post telefonic la altul. Trebuie să se stabilească un cod pentru a traduce valorile analogice în fiecare microsecundă, în secvenţe de pulsuri discrete – numerele codificate digital. Când discuţi cu iubita la telefon, fiecare nuanţă, fiecare modificare a vocii, fiecare suspin pasionat şi fiecare timbru convingător sunt transmise prin cablu sub formă de numere. Poţi să fii mişcat până la lacrimi de numere, cu condiţia ca ele să fie codificate şi decodificate destul de repede. Echipamentele moderne de comutare sunt atât de rapide încât aceşti timpi pot fi divizaţi în felii, cam în felul în care un maestru şahist îşi porţionează timpii într-o întrecere simultană cu alţi 24 de jucători. În acest fel, mii de conversaţii telefonice pot fi prinse de aceeaşi linie telefonică, aparent simultan, şi totuşi separate electronic fără interferenţă. Un trunchi telefonic – în ziua de azi multe dintre ele nu sunt câtuşi de puţin bazate pe cabluri, ci folosesc fascicule de unde radio transmise fie direct de pe un deal pe altul, fie de pe sateliţi – este un râu masiv de numere. Dar, datorită acestei segregări electronice ingenioase, există mii de râuri digitale care folosesc aceeaşi matcă numai aparent, aşa cum veveriţele roşii şi cele cenuşii folosesc acelaşi copac, dar niciodată nu-şi amestecă genele. Revenind la lumea tehnicii, deficienţele semnalelor analogice nu deranjează prea tare, atâta timp cât ele nu sunt copiate repetat. O înregistrare pe bandă magnetică are un fâsâit atât de uşor încât nici nu îl percepem – dacă nu mărim intensitatea sonoră, caz în care şi fâşâitul se amplifică şi se introduc de asemenea alte noi zgomote. Dar dacă vom copia o bandă după o alta, apoi cea de a treia după a doua şi aşa mai departe, după o sută de „generaţii” ceea ce vă mai rămâne va fi un oribil fâsâit. Cam acesta era necazul când toate telefoanele erau analogice. Fiecare semnal telefonic scade în intensitate proporţional cu lungimea circuitului şi trebuie amplificat-reamplificat la fiecare o sută de mile. Aşa ceva nu era posibil pentru că fiecare staţie de amplificare mărea proporţional zgomotul de fond. Şi semnalele digitale au nevoie de amplificare. Dar, din motivele arătate, amplificarea nu introduce nici o eroare a mesajului: lucrurile pot fi făcute în aşa fel încât informaţia să treacă perfect neavând importanţă câte staţii de amplificare intervin. Fâşâitul nu creşte nici după sute şi sute de mile. Când eram copil, mama îmi spunea că celulele nervoase sunt liniile telefonice ale corpului omenesc. Dar ce fel de linii sunt acestea, analogice sau digitale? Răspunsul este că ele sunt o combinaţie interesantă a ambelor sisteme. O celulă nervoasă nu este similară unui cablu electric. Este un tub lung şi subţire de-a lungul căruia trec undele unor modificări chimice, asemenea unei dâre de praf de puşcă sfârâind pe pământ, cu excepţia faptului că, spre deosebire de dâra de praf de puşcă, nervul revine repede la starea iniţială şi sfârâitul se poate auzi din nou după o scurtă perioadă de repaus. Mărimea absolută a undei – temperatura prafului de puşcă – poate fluctua în timp ce se propagă de-a lungul nervului, dar faptul nu are nici o importanţă. Codul îl ignoră. Similar celor două niveluri distincte de tensiune din telefonia digitală, pulsul chimic ori este ori nu este. În această privinţă, sistemul nervos este digital. Dar impulsurile nervoase nu sunt forţate să se transforme în biţi: ele nu se asamblează în numere de cod discrete. În schimb, intensitatea mesajului (tăria sunetului, strălucirea luminii, poate chiar agonia unei emoţii) este codificată ca rată a impulsurilor. Inginerii numesc aceasta Modulare în Frecvenţă, iar ea avea mulţi adepţi înainte de a fi adoptată Modularea Codificată în Impulsuri. Rata pulsului este o variabilă analogică, dar impulsurile în sine sunt digitale: ele sunt ori nu sunt, nu există jumătăţi de măsură. Şi sistemul nervos are acelaşi avantaj că şi oricare sistem digital. Din cauza modului în care funcţionează neuronii, există echivalentul unui amplificator, dar nu la fiecare sută de mile, ci la fiecare milimetru – opt sute de staţii de amplificare între măduva spinării şi vârful degetelor. Dacă ceea ce contează este amplitudinea absolută a impulsului nervos – unda pulberii prafului de puşcă – mesajul ar putea fi distorsionat, devenind de nerecunoscut, pe traiectul unui braţ omenesc, şi cu atât mai mult de-a lungul unui gât de girafă. Fiecare staţie de amplificare ar introduce mai multe erori întâmplătoare, aşa cum se întâmplă când copiem o bandă magnetică de opt sute de ori. Sau când copiem o imagine xerox după alt xerox, după alt xerox. După opt sute de „generaţii” de fotocopii, tot ceea ce mai rămâne este o pată cenuşie. Codificarea digitală este singura soluţie pentru problema funcţionării celulei nervoase, iar selecţia naturală a adoptat-o în mod corespunzător. Acelaşi lucru e valabil şi pentru gene. Francis Crick şi James Watson, cei care au descifrat structura moleculară a genei, ar trebui, după opinia mea, să fie onoraţi secole de-a rândul precum Aristotel şi Platon. Premiul Nobel le-a fost acordat pentru „fiziologie sau medicină”, şi aceasta este corect, dar aproape fără valoare. Să vorbeşti despre o revoluţie continuă este aproape o contradicţie de termeni, totuşi nu numai medicină, ci întreaga noastră înţelegere a vieţii va fi continuu revoluţionată ca rezultat direct al schimbării modului de gândire pe care aceşti doi tineri l-au iniţiat în 1953. Genele însele, şi bolile genetice, sunt doar vârful icebergului. Ceea ce este cu adevărat revoluţionar în biologia moleculară în era post-Watson şi Crick, este faptul că ea a devenit digitală. De la Watson şi Crick încoace, am aflat că genele, în structura lor internă detaliată, sunt asemenea unor lungi filamente de pură informaţie digitală. În plus, ele sunt cu adevărat digitale, în deplinul sens al termenului în limbaj de calculatoare şi compact-discuri, nu în sensul mai slab în care este folosit termenul pentru sistemul nervos. Codul genetic nu este un cod binar ca în calculatoare, nici octal ca în unele sisteme de telefonie, ci un cod cuaternar cu patru simboluri. Aparatul de codificare al genei este bizar de asemănător cu cel al unui calculator. În afara diferenţelor de limbaj, paginile unui jurnal de biologie moleculară ar putea fi interschimbabile cu cele ale unei reviste de ingineria calculatoarelor. Printre multe alte consecinţe, această revoluţie digitală în însuşi miezul vieţii a dat lovitura finală, fatală, vitalismului – convingerea că materia vie este profund diferită de cea nevie. Până în 1953 mai era încă posibil să crezi că în protoplasma vie există ceva fundamental şi ireductibil misterios. S-a terminat cu asta. Nici măcar acei filozofi care erau predispuşi la o privire mecanicistă asupra vieţii nu ar fi îndrăznit să spere într-o atât de completă împlinire a celor mai nebuneşti vise ale lor. Următorul subiect science-fiction este absolut plauzibil, dacă luăm în consideraţie o tehnologie care se deosebeşte de cea de azi doar prin faptul că este puţin mai rapidă. Profesorul Jim Crickson a fost răpit de către o putere străină ostilă şi forţat să lucreze în laboratoarele ei de armament biologic. Pentru a salva omenirea, este vital să comunice câteva informaţii strict secrete în afară, dar toate canalele normale de comunicaţie îi sunt interzise. Cu excepţia unuia. Codul ADN, care constă în 64 de triplete, „codoni”, suficient pentru un alfabet englez cu litere mici şi mari plus zece numerale, un spaţiu şi un punct. Profesorul Crickson ia un virus gripal virulent din raftul laboratorului şi, prin tehnici de inginerie genetică, îi introduce în genom textul complet al mesajului său către lumea din afară, în propoziţii englezeşti perfect alcătuite. Şi reia mesajul în repetate rânduri în geno-mul modificat, adăugindu-i o secvenţă „steag” (flag) uşor de recunoscut – să zicem, primele zece numere prime. Apoi se autoinfectează cu virusul şi strănută într-o cameră plină cu oameni. Un val de gripă străbate lumea şi laboratoarele medicale din ţări îndepărtate s-au pus în mişcare să descifreze secvenţa genomului viral în încercarea de a realiza vaccinul potrivit. Curând a devenit clar că există un motiv ciudat repetat în genom. Alarmat de numerele prime care nu puteau să apară spontan, cineva a avut ideea aplicării tehnicilor de decodificare. După aceea, ar fi fost simplu de citit întregul text în engleză al mesajului profesorului Crickson „strănutat” în toată lumea. Sistemul nostru genetic, care este un sistem universal al vieţii pe planetă, este în fond digital. Cuvânt cu cuvânt, cu mare exactitate, se poate cifra în întregime Noul Testament în acele porţiuni ale genomului uman care în prezent sunt ocupate cu „relicve” de ADN – adică ADN nefolosit, cel puţin în mod obişnuit, de către organism. Fiecare celulă din organismul dumneavoastră conţine echivalentul a patruzeci şi şase bănci de date imense care rulează caracterele digitale prin intermediul numeroaselor capete de citire ce lucrează simultan. În fiecare celulă, aceste benzi magnetice – cromozomii – conţin aceeaşi informaţie, dar capetele de citire din diferitele tipuri de celule caută diferite sectoare ale bazei de date conform specializării lor. Din această cauză, celulele musculare se deosebesc de cele hepatice. Nu există nici un spirit, forţă conducătoare a vieţii, nici o vibraţie, apariţie, influenţă, protoplasma sau gelatină mistică. Viaţa este doar biţi şi biţi şi biţi de informaţie digitală. Genele sunt informaţie pură – informaţie care poate fi codificată, recodificată şi decodificată, fără nici o alterare sau modificare a înţelesului. Informaţia pură poate fi copiată şi, deoarece este informaţie digitală, fidelitatea copierii poate fi perfectă. Caracterele ADN-ului sunt copiate cu o exactitate care rivalizează cu tot ce pot realiza inginerii moderni. Ele sunt copiate din generaţie în generaţie cu doar atâtea erori cât să introducă variaţie. Din această variaţie, combinaţiile codificate care devin mai numeroase în lume vor fi în mod evident şi automat cele care, decodificate şi impunându-se în corpurile respective, le fac pe acestea să ia măsuri active pentru a conservă şi propaga exact aceleaşi mesaje ADN. Noi – şi asta înseamnă toate fiinţele vii – suntem mecanisme de supravieţuire programate să transmită baza de date digitală cu care am fost programaţi. Darwinismul este considerat acum ca fiind supravieţuirea supravieţuitorilor la nivelul codului pur digital. Privind retrospectiv, ar fi putut fi altfel. S-ar putea imagina un sistem genetic analogic. Dar am văzut deja ce se întâmpla cu informaţia analogică atunci când este recopiată de-a lungul generaţiilor succesive. Este asemenea şoaptelor chinezeşti. Sistemele telefonice supraîncărcate, benzile magnetice recopiate, fotocopiile fotocopiilor – semnalele analogice sunt aşa de vulnerabile la degradarea cumulativă încât copierea nu poate fi realizată decât de un număr limitat de generaţii. Genele, pe de altă parte, se pot autocopia pentru zece milioane de generaţii şi nu se alterează aproape deloc. Darwinismul funcţionează doar pentru că – în afară de mutaţiile distincte, pe care selecţia naturală ori le elimină ori le conservă – procesul de copiere este perfect. Doar un sistem genetic digital este capabil să susţină darwinismul de-a lungul epocilor geologice. 1953, anul dublului helix, va fi considerat nu numai sfârşitul unor opinii mistice şi obscurantiste asupra vieţii; darwiniştii îl vor privi ca pe anul în care obiectul lor de studiu a devenit în sfârşit digital. Râul de informaţie digitală pură, care curge maiestuos prin timpurile geologice şi care se împarte în trei miliarde de ramuri, este o imagine foarte sugestivă. Dar atunci unde sunt trăsăturile familiare vieţii? Unde sunt corpurile, mâinile şi picioarele, ochii, creierii şi mustăţile, frunzele şi tulpinile şi rădăcinile? Dar atunci unde suntem noi, părţile noastre componente? Noi – noi, animale, plante, protozoare, ciuperci şi bacterii – suntem doar matca prin care curg pârâiaşele datelor digitale? Într-un sens da. Dar, aşa cum am sugerat, înseamnă mai mult de atât. Genele nu realizează doar autocopii care se transmit de-a lungul generaţiilor. De fapt ele există tot timpul în interiorul corpurilor şi influenţează forma şi comportarea organismelor succesive în care se află ele însele. Corpurile sunt de asemenea importante. Corpul, să zicem, al unui urs polar nu este doar o matcă pentru un râuleţ digital. El este, de asemenea, un mecanism de o complexitate mare cât un urs. Genele întregii populaţii de urşi polari sunt un colectiv – buni camarazi care se întrec unii cu alţii de-a lungul timpului. Dar ele nu există tot timpul în compania tuturor celorlalţi membri ai colectivului: ele schimbă partenerii în interiorul ansamblului care este colectivul. Colectivul este definit ca un ansamblu de gene care pot întâlni oricare dintre celelalte gene din colectiv (dar nici un alt membru al vreunuia din celelalte treizeci de milioane de colective din lume). Întâlnirile propriu-zise au întotdeauna loc în interiorul unei celule în corpul ursului polar. Şi acel corp nu este un recipient pasiv al ADN-ului. Pentru început, numărul real de celule, în fiecare existând un set complet de gene, depăşeşte imaginaţia: aproape 900 de milioane de milioane pentru un urs mascul mare. Dacă am alinia într-un singur şir toate celulele unui urs polar, acesta ar putea face cu uşurinţă traseul Pământ–Lună şi retur. Aceste celule sunt de vreo două sute de tipuri distincte, în principal aceleaşi două sute pentru toate mamiferele: celule musculare, nervoase, osoase, epiteliale şi aşa mai departe. Celulele fiecăruia dintre aceste tipuri distincte sunt grupate împreună formând ţesuturi: muscular, osos şi aşa mai departe. Toate tipurile de celule conţin instrucţiunile genetice necesare formării oricăruia dintre ele. Numai genele adecvate ţesutului considerat sunt declanşate. Din această cauză, celulele diverselor ţesuturi sunt de forme şi mărimi diferite. Şi mai interesant, genele declanşate într-un anumit tip de celule fac să-şi dezvolte ţesutul într-o anumită formă. Oasele nu sunt nişte mase fără formă de ţesut tare, rigid. Ele au forme specifice cu tije goale în interior, rotunjiri şi cavităţi, creşte şi pinteni. Celulele sunt programate de către genele declanşate în interiorul lor să se comporte ca şi cum ar şti unde se află în raport cu celulele vecine şi acesta este modul în care îşi construiesc ţesuturile în forma lobului de ureche, a valvelor inimii, a cristalinului ochiului său a muşchilor sfincterului. Structura complexă a unui organism ca, de exemplu, cea a ursului polar este multistratificată. Corpul este o complexă colecţie de organe cu formă precisă că ficatul, rinichiul şi oasele. Fiecare organ este un edificiu complex, modelat din ţesuturi specifice ale căror cărămizi constitutive sunt celulele, adesea în straturi sau foiţe, dar de multe ori şi în mase solide. La o scară mult mai mică, fiecare celulă are o structură interioară extrem de complexă, alcătuită din membrane pliate. Aceste membrane, şi lichidul dintre ele, constituie locul de desfăşurare al complicatelor reacţii chimice de foarte numeroase şi variate tipuri. Într-o uzină chimică aparţinând de ICI sau de Union Carbide, se pot desfăşura câteva sute de reacţii chimice distincte. Aceste reacţii vor fi separate unele de altele prin pereţii recipienţilor, tuburilor şi aşa mai departe. O celulă vie ar putea fi locul de desfăşurare al unui număr asemănător de reacţii chimice simultane. Într-o oarecare măsură, membranele dintr-o celulă se aseamănă cu sticlăria dintr-un laborator, dar analogia nu este corectă din două motive. Primul, deşi multe dintre reacţiile chimice se desfăşoară între membrane, o bună parte au loc chiar în interiorul lor. Al doilea, există o cale mult mai importantă prin care diferitele reacţii sunt separate. Fiecare reacţie este catalizată de propria ei enzimă specifică. O enzimă este o moleculă foarte mare a cărei formă tridimensională accelerează o anumită reacţie chimică prin furnizarea unei suprafeţe care facilitează acea reacţie. Deoarece ceea ce contează în cazul moleculelor biologice este forma lor tridimensională, putem considera enzimă ca pe o maşină-unealtă mare, reglată cu atenţie pentru a realiza o linie de producţie a moleculelor cu formă specifică. Prin urmare, orice celulă poate găzdui sute de reacţii chimice distincte, care se desfăşoară în interiorul ei simultan şi separat pe suprafeţele diferitelor molecule enzimatice. Reacţiile chimice specifice care se desfăşoară într-o celulă dată sunt determinate de tipurile specifice de enzime prezente în număr mare. Fiecare moleculă de enzimă, inclusiv forma ei atât de importantă, este asamblată sub influenţa determinantă a unei anumite gene. Mai exact, secvenţa precisă a câtorva sute de litere de cod din genă determină printr-un set de reguli care sunt în totalitate cunoscute (codul genetic) secvenţa amino-acizilor din molecula enzimei. Fiecare moleculă enzimatică este un lanţ de aminoacizi şi fiecare lanţ liniar de aminoacizi se răsuceşte spontan într-o structură tridimensională unică şi specifică, ca un nod în care se formează legături între diferitele părţi ale lanţului. Structura tridimensională exactă a nodului este determinată de succesiunea unidimensională a amino-acizilor şi, prin urmare, de succesiunea unidimensională a literelor de cod din genă. Şi astfel, reacţiile chimice care au loc într-o celulă sunt determinate de genele care sunt declanşate. Atunci ce determină care gene sunt declanşate într-o anumită celulă? Răspunsul este substanţele chimice deja prezente în celulă. Este un element al paradoxului oului şi găinii, dar nu este de nerezolvat. Soluţia paradoxului este de fapt foarte simplă în principiu dar complicată în detaliu. Este soluţia pe care informaticienii o cunosc sub numele de program de încărcare iniţial. Prima oară când am început să folosesc calculatoarele, în 1960, toate programele trebuiau încărcate folosind benzile de hârtie. (Calculatoarele americane din acea perioadă foloseau adesea şi cartele perforate, dar principiul era acelaşi.) Înainte de a putea încărca de pe o bandă mare un program serios, trebuia să încarci un program mai mic numit program de încărcare iniţial. Programul de încărcare iniţial al calculatorului era un program care făcea un singur lucru: îi spunea calculatorului cum să încarce benzile de hârtie. Dar aici apare paradoxul oului şi găinii. Cum era la rândul ei banda programului iniţial încărcată ea însăşi? La calculatoarele moderne echivalentul programului de încărcare iniţial este hard-ul instalat pe maşină, dar în acele vremuri trebuia să începi manipulând nişte butoane într-o succesiune rituală. Această succesiune îi spunea calculatorului cum să înceapă citirea primei părţi a benzii programului de încărcare iniţial. Aceasta, la rândul său, spunea apoi ceva mai mult despre cum să citească următoarea parte a benzii programului de încărcare iniţial şi aşa mai departe. Cu timpul, întregul program de încărcare a fost absorbit, calculatorul ştiind cum să citească orice bandă de hârtie şi devenind un calculator util. Când începe dezvoltarea unui embrion, o singură celulă, oul fertilizat se divide în două; fiecare din cele două se divide rezultând patru; fiecare din cele patru se divide pentru a deveni opt şi aşa mai departe. Durează doar câteva duzini de generaţii pentru a spori numărul de celule la trilioane, atât este de mare puterea diviziunii exponenţiale. Dar, dacă totul s-ar rezuma la atât, trilioanele de celule ar trebui să fie toate la fel. Cum se diferenţiază ele însă (pentru a folosi un termen tehnic) în celule hepatice, renale, musculare şi aşa mai departe, fiecare cu gene funcţionale diferite şi enzime active diferite? Printr-un program de încărcare iniţial care funcţionează asemănător cu acesta. Deşi arată ca o sferă, oul posedă de fapt o polaritate chimică internă. Are un vârf şi o bază, iar în multe cazuri o faţă şi un spate (şi prin urmare de asemenea o parte dreaptă şi una stângă). Aceste polarităţi se manifestă sub forma gradienţilor chimici. Concentraţiile unor substanţe cresc constant din faţă spre spate, altele de la vârf spre baza oului. Aceşti gradienţi timpurii sunt destul de simpli, dar sunt suficienţi pentru a forma prima etapă în operaţia de încărcare a programului.   [1] Strict vorbind, există şi excepţii. Unele animale, ca de pildă afidele, se pot înmulţi fără a fi necesară fecundarea. Tehnici, ca de exemplu fertilizarea artificială, permit oamenilor moderni să aibă un copil fără a se împerechea, şi chiar – de când celulele ou pentru fertilizare „în vitro” ar putea fi prelevate dintr-un foetus de sex feminin – înainte de vârsta maturităţii. În majoritatea cazurilor, observaţiile mele rămân valabile. (N. a.) [2] Cititorii trebuie să aibă în minte aceste puncte de vedere când vor citi lucrarea Wonderful Life de Stephen J. Gould, o excelentă descriere a faunei cambriene din Burgess Shale. (N. a.)

Plăcile de plumb de la Sinaia   Povestea Plăcile de plumb constituie un corpus de peste o sută (posibil chiar peste două sute) de inscripţii în relief, scrise într-o limbă necunoscută, cu caractere predominant greceşti şi cu ilustraţie bogată, cu referinţe la civilizaţia geţilor şi a dacilor. Piesele au fost fotografiate în timpul celui de-al doilea război mondial de către Dan Romalo, în subsolul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, la iniţiativa de publicare a arheologului Ioan Nestor. O tânără cercetătoare, Marioara Golescu, urma să publice aceste piese sub titlul de falsuri. Conform declaraţiei lui I. Nestor, piesele ar fi apărut în muzeu în vremea lui Grigore Tocilescu, deci undeva la cumpăna dintre secolele 19 şi 20. Nimeni nu s-a îndoit vreodată de neautenticitatea lor, nimeni nu le-a publicat (din păcate nici Marioara Golescu nu a mai apucat), nu le-a studiat nici un cercetător. Nu au beneficiat niciodată de inventariere sau de o menţiune cât de sumară în vreo lucrare. Piesele au dispărut cu timpul (eforturile lui Dan Romalo de a le regăsi, în anii '80, au eşuat). Au reapărut (nu se ştie de unde) 35 de exemplare în anul 2002, aflate acum la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti. Două piese se află în posesia Mănăstirii Sinaia, iar alte câteva, de dimensiuni mai mici şi din materiale diverse, se află în colecţii particulare sau în muzee din ţară. Nu se ştie de unde provine acest corpus, dar tradiţia orală susţine că piesele de plumb ar fi fost turnate în ultimul sfert de veac 19 din ordinul regelui Carol I, după originale de aur, descoperite într-un tezaur în Poiana Văcăriei, unde urma să se sape fundaţia Castelului Peleş. Probabil după înfiinţarea Muzeului de Antichităţi (în 1881), copiile au fost transferate la Bucureşti. însă singurul lucru pe care îl putem afirma cu destulă certitudine este acela că piesele de plumb aflate astăzi la Bucureşti provin de la Sinaia, informaţie transmisă prin tradiţie chiar în Institutul de Arheologie, după cum ne-a certificat directorul institutului, acad. Alexandru Vulpe. Acesta ştie de la tatăl său, Radu Vulpe, că însuşi Vasile Pârvan ştia de aceste piese şi de provenienţa lor din Sinaia. În anul 2003 Dan Romalo a valorificat o parte din fotografiile făcute (din nefericire multe fotografii au fost distruse de vitregiile timpului, o dată cu negativele) în volumul Comica apocrifă pe plăci de plumb?, la editura Arvin Press, reeditat în 2005 sub titlul Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb?, la editura Alcor. Dispunem astăzi, prin intermediul acestei cărţi, de cca 50 de imagini inedite, după piese dispărute, la care se adaugă cele 35 de piese regăsite. Dan Romalo a lansat pentru prima dată ipoteza autenticităţii plăcilor (deşi a pus-o sub semnul întrebării) şi a fost primul care a studiat cu temeinicie întreg ansamblul, a transcris textele şi a încercat o decriptare a lor. Probabil lipsa unei pregătiri de specialitate în domeniu, care săi confere autoritate, dar şi inerţia, scepticismul şi reaua credinţă a unor oameni de ştiinţă (la care se adaugă, poate şi unele interese oculte) l-au scos pe nedrept în afara credibilităţii, deşi eforturile sale au fost considerabile (peste 20 de ani de muncă), iar metodele sale riguroase. Chiar şi după apariţia cărţii, subiectul a continuat să fie considerat lipsit de importanţă, deşi amploarea şi complexitatea ansamblului indică, în cazul unui fals, o minte cu totul genială. Citeşte aici răspunsul dlui Dan Romalo la reacţiile stârnite de apariţia cărţii. Analizele de material făcute la Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară din Bucureşti de către dr. Bogdan Constantinescu, în luna mai a anului 2004, au relevat o compoziţie asemănătoare celei a plumbului tipografic din sec. XIX, confirmând ipoteza copiilor sau a unui eventual fals. Ipoteza plumbului antic, original, este greu de susţinut la ora actuală. Totuşi, analizele întreprinse pe o singură piesă, piesa 023, la Oxford, de către dr. Peter Northover, au lăsat discuţia deschisă, arătând că plumbul din această piesă este destul de asemănător cu cel dintr-o scoabă dacică autentică, scoasă din zidul cetăţii Sarmizegetusa şi folosită ca martor (ROMALO 2005: 291-292). Lipsa fondurilor destinate unor analize avansate pe toate piesele păstrate, ne împiedică să ajungem la concluzii clare. Specialiştii de la Monetăria Statului, pe care i-am consultat, au apreciat, pe baza unor detalii tehnice, că este vorba mult mai probabil de copii făcute în grabă după nişte originale, decât de creaţii moderne. Cercetările noastre au început imediat după apariţia primei ediţii a cărţii dlui Romalo (în toamna anului 2003). Am prezentat o comunicare în noiembrie 2003, la Institutul de Lingvistică din Bucureşti, o conferinţă în iunie 2004, la Academia Română, şi o a doua conferinţă, în ianuarie 2005, la Seminarul de Arheologie "Vasile Pârvan" al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti. În momentul de faţă nu există nici un program oficial de studiere, sau cel puţin de protejare a pieselor, care sunt, în continuare, neinventariate şi prost păstrate. Lipsa de interes a oamenilor de ştiinţă, fie ei lingvişti ori istorici, şi a instituţiilor în grija cărora ar trebui să se afle studierea acestei arhive, este dublată de entuziasmul unor "traducători" fantezişti, lipsiţi de o minimă pregătire în domeniu, care discreditează în mod regretabil subiectul. Chiar dacă buna credinţă a acestora nu trebuie pusă la îndoială, rezultatele lor intoxică opinia publică, compromit subiectul şi îi îndepărtează şi mai mult pe specialişti.Tipuri de scriere      Introducere Există o mare varietate de scrieri în aceste plăci, însă alfabetul predominant este cel grecesc, cu unele adaptări. Este surprinzătoare, pentru un falsificator, această opţiune, mai ales că, la vremea aceea, Hasdeu vehicula existenţa a două alfabete dacice inedite - unul adus chipurile de către Deceneu din Egipt, altul perpetuat într-un sistem de scriere atribuit secuilor din Transilvania prin sec. XIII. Autorul presupusului fals ar fi putut pune pe seama dacilor un alfabet propriu, unitar, dacă ar fi vrut să demonstreze gradul lor superior de civilizaţie. E bine ştiut că un popor care nu cunoaşte scrierea, atunci când împrumută un sistem de scriere, nu selectează din el doar anumite semne, pe care le consideră necesare, ci îl ia în bloc, cu toate semnele, chiar dacă acestea nu îi sunt suficiente (pentru că deţine şi unele sunete străine faţă de limba neamului de la care împrumută scrierea), sau chiar dacă unele semne nu îi sunt de folos (pentru că nu cunoaşte sunetele respective). Cu timpul, semnele inutile sunt eliminate sau folosite pentru notarea altor sunete, şi se adaugă semne noi pentru sunetele specifice limbii respective (JEFFERY 1961: 41 şi urm.). Exemplul clasic îl constituie alfabetul grec, descendent din cel fenician, care era un alfabet consonantic, potrivit pentru notarea unei limbi semitice. Grecii au folosit unele dintre semne pentru notarea vocalelor, au redistribuit semnele care notau cele patru siflante feniciene (căci ei nu aveau decât o siflantă), au creat semne noi (de pildă omega - G, creat de ionieni prin alăturarea a doi omicron - o, sau H - psei, de origine necunoscută). Au existat diferenţe în modul cum grecii din diverse părţi au adaptat alfabetul fenician. De pildă, alfabetele greceşti occidentale au folosit semnul het pentru notarea aspiraţiei, în vreme ce ionienii, al căror dialect nu cunoştea psiloza, au folosit acest semn pentru notarea vocalei e lung (eta), grecii occidentali notau prin X grupul consonantic ks, pe când cei orientali notau velara surdă aspirată kh etc. Multă vreme, grecii nu au perceput noul lor alfabet ca pe un alfabet propriu, ci spuneau că scriu cu Utere feniciene. în realitate, după toate modificările aplicate alfabetului fenician, a rezultat un alfabet nou. La fel sa întâmplat şi cu alfabetul latin, care are la bază alfabetul grecesc occidental (chalcidic), luat prin intermediar etrusc. La fel se poate spune şi despre scrierea geţilor de pe plăci: nu mai putem vorbi de alfabetul grec, ci de o scriere getică proprie, aşa cum mai târziu se va vorbi de un alfabet gotic şi de unul chirilic. Geţii cunoşteau, pe lângă scrierea grecească, şi alte scrieri de origine necunoscută, probabil foarte vechi. E posibil ca aceste scrieri să nu fi fost foarte potrivite pentru notarea limbii lor şi, la un moment dat, să fi început să folosească alfabetul grec, în varianta sa ioniană (se ştia oare, la vremea presupusului falsificator - nu mult după jumătatea secolului al XIX-lea, că în coloniile dobrogene se folosise alfabetul ionian?). Sau, la fel de posibil, să fi adoptat alfabetul grec din motive de "modă", din nevoia de a-şi alinia "cancelaria" la curentul vremii, deoarece mai toate neamurile barbare care cunoşteau scrierea (fie şi doar la nivelul curţii) foloseau acest alfabet. Probabil că încercarea de a folosi alfabetul grec curat, nemodificat (tipul A), nu a avut mari sorţi de izbândă, din pricina diferenţelor considerabile dintre sistemul fonetic grecesc şi cel getic: getica pare să nu facă distincţie între vocale lungi şi scurte (dar distinge între vocale deschise şi închise), şi cunoaşte sunetele palatale, absente din greacă. Din acest motiv, alfabetul grec a fost, în prima fază, augmentat (tipul B), prin adăugarea semnelor pentru cele două palatale, luate dintr-o scriere arhaică cursivă (tipul C), iar în a treia fază simplificat (tipul D), prin eliminarea semnelor pentru vocalele lungi - eta şi omega, şi a lui y. Procesul este foarte asemănător cu cel suferit de alfabetul fenician ajuns la greci, şi de alfabetul grec ajuns la etrusci şi la romani. La fel s-a întâmplat şi cu alfabetul gotic (care cuprinde trei semne superflue, fără valoare fonetică) şi cu cel chirilic (care a adăugat o mulţime de semne noi), ca să ne raportăm doar la aria europeană. în epocile mai recente, adaptările s-au făcut cu predilecţie prin adăugarea de diacritice la semnele existente, nu prin adăugarea de semne noi (vezi cazul românei, cel al limbii cehe, al polonezei, al limbii turce), aşa încât nu mai iau naştere alfabete oficiale noi. Există în aceste plăci o mare diversitate de scrieri, vădind nu doar "mâini" diferite, ci şi epoci şi locuri diferite. Tipurile de scriere se corelează impecabil cu detaliile din plăci (ilustraţie, decoruri, informaţii din texte), lucru foarte greu de realizat de către un plauzibil unic autor. Dan Romalo a operat o clasificare generală a alfabetelor din tăbliţe în clasic, preclasic şi arhaic. Noi propunem o clasificare mai detaliată, în câteva categorii mari, fiecare având subtipuri şi variante. Am identificat două categorii: greceşti (categoria I) şi "semigreceşti" sau cursive (categoria II), la care se adaugă o categorie eterogenă de scrieri necunoscute (III). Inciziile, făcute după turnarea plăcilor, beneficiază de o atenţie specială, în categoria IV. De asemenea, monogramele şi logogramele (categoria V). Primele două categorii, cel mai bine reprezentate, conţin fiecare câte trei tipuri mari, notate cu litere majuscule (care uneori au coincis cu iniţiala unui nume propriu asociat). Subtipurile sunt notate prin adăugarea unei cifre la litera tipului. Variantele tipurilor sau ale subtipurilor sunt notate prin adăugarea unei litere minuscule. Între tipurile nedescifrabile, cele mai interesante (şi mai vechi) par să fie scrierile de pe altare şi de pe frontoanele templelor. Dintre scrierile descifrabile, tipurile CI şi FI par a fi cele mai arhaice şi mai depărtate de alfabetul grec. Există, indubitabil, o logică limpede în distribuţia acestor scrieri în plăci, şi se întrevede cu destulă uşurinţă modul în care au evoluat în timp, şi-au adăugat semne proprii, au renunţat la semnele inutile, au coexistat sau au fost concurate de scrieri mai "moderne", s-au adaptat la curentele vremii. Dacă tot acest proces a fost gândit de o singură minte umană, ne aflăm, cu siguranţă, în faţa unui geniu inegalabil. I. alfabete greceşti 1. A (Helis 1), Al, Aa, Aal, Ab, Ac 3. B (Burebista), Bl 2. D (Decebal), D 1 (Duras), D a (Orolio / Helis 3), Db (Cotizo 2) II. alfabete "semigreceşti" cursive 1. C (Ceneu / Helis 2), C1 2. E (Sarmisegetuza arhaic) 3. F (Cotizo 1), F1 III. scrieri necunoscute IV. incizii V. monograme şi logograme Tipuri de scriere Tipul A (Helis 1) Cel mai simplu tip de scriere, tipul A (Helisl), îl reprezintă alfabetul grec ionian, prezent exclusiv în tăbliţele care par să fi fost scrise la Helis în perioada dinaintea lui Burebista. Acesta include semnele K - omega şi H - eta, folosite în alfabetul ionian pentru notarea vocalelor o lung şi e lung. în mod evident, limba tăbliţelor nu făcea distincţie de cantitate (nu avea vocale lungi şi scurte), astfel încât omega şi omicron sunt folosite aleatoriu. Eta este folosit uneori în distribuţie liberă cu iota sau ypsilon, acestea la rândul lor, notând un i scurt perceput probabil foarte deschis, de fapt un e (cf. forme precum baseleu, chilearcho). Singura diferenţă faţă de alfabetul grec ionian o constituie desenarea în oglindă a semnului Z, poate din încercarea de a reda un sunet specific acestei limbi, inexistent în greacă. Acest mod de grafiere se găseşte şi în numele căpeteniei gete Zalomodegikos, pomenit în Stela Solilor (sec. III a. Chr.), descoperită la Histria în 1959. D.M. Pippidi a descris şi analizat această piesă (ISM I: nr. 8.), dar nu a pomenit nimic în legătură cu această stranie redare a literei Z. Ea nu se regăseşte în alte cuvinte, greceşti, din inscripţiile de la Histria sau din alte cetăţi pontice, însă este destul de frecventă în inscripţiile frigiene scrise în alfabet grecesc. De asemenea, acest semn este atestat în unele inscripţii latineşti în nume proprii provinciale (d.ex. CIL III 8302, unde acest semn apare în toponimul Brizidia din Dalmaţia). Semnul psei - O lipseşte din acest tip, dar şi din toate celelalte (excepţie 017), însă absenţa sa este justificată prin lipsa secvenţei consonantice [ps] (ea este prezentă doar în placa 045 în cuvântul grecesc notat anepsyos "văr" şi în placa 017, care prezintă diferenţe considerabile de limbă faţă de restul plăcilor). Nu există semne speciale pentru notarea palatalelor, ci se folosesc K - kappa şi T - gamma urmate de e sau i. Această procedură este, din perspectiva dlui Sorin Olteanu, un semn clar de modernitate, căci falsificatorul ar fi folosit, în ignoranţa lui, ortografia italiană din sec. al XIX-lea. Trebuie să-i amintim însă dlui Olteanu că aceasta este cea mai firească variantă de notare a palatalelor într-un alfabet care nu posedă semne speciale, şi că la fel au procedat şi grecii pentru a nota numele străine (cf. AEKENEYZ la Strabo; TENOYKAA, AEKEBAAOZ, AIHriZ la Dio Cassius; ZAPMIZETE0OYZA la Ptolemeu), şi la aceeaşi soluţie au recurs şi romanii în perioada târzie, când velarele se palatalizaseră - şi nu le putem atribui o grafie "italienizantă". Subtipul Al are trăsături stilistice proprii, la fel şi subtipul A2, care se caracterizează prin forma rombică a literelor şi un aspect destul de cursiv.   Tipul A (detaliu placa 002) Subtipul A2 (detaliu placa 109) Tipul B (Burebista)        Al doilea tip de scriere, tipul B (Burebista), pare să fie derivat din cel anterior şi apare în timpul regelui Burebista. Se caracterizează prin prezenta unor semne aparte, care notează, foarte probabil, palatalele c şi g, la care se adaugă, în unele plăci, semnul V cu valoarea u, la fel ca în alfabetul latin. Primele două semne (dar posibil şi cel de-al treilea) par să fie preluate din scrieri locale mai vechi, în primul rând din tipul C. Astfel, tipul B apare ca un alfabet ionian augmentat cu semne necesare notării unor sunete inexistente în limba greacă. În cadrul tipului B se pot identifica două etape. în prima etapă, semnul V este necunoscut, iar u este redat prin OY şi este reprezentată de o serie de plăci din vremea lui Burebista, care par să aparţină primei perioade de domnie, şi de câteva plăci din Dobrogea. Celei de-a doua etape, în care s-a inclus semnul V, îi aparţin plăci exclusiv din vremea lui Burebista şi două plăci din Dobrogea, în care apare numele lui Dapyx. Urmărind povestea acestui tip de scriere, deducem că el a apărut la Genucla, prima capitală a lui Burebista, probabil din augmentarea tipul A, ionian pur, cu elemente din tipul C, foarte arhaic, prezent tot la Helis, şi care va constitui "semnătura" lui Ceneu (= Deceneu) în majoritatea plăcilor. De la Genucla, tipul B a fost dus la Sarmizegetusa, unde a înlăturat probabil tipul E arhaic cursiv, imbricat (cu care coexistă în placa 058). Noul tip de scriere câştigă teren în toate regiunile supuse lui Burebista: la Genucla înlătură tipul arhaic C, aşa încât în vremea lui Dapyx se foloseşte doar tipul Burebista; la Helis înlătură tipul ionian A, care nu nota palatalele, vezi placa 091, scrisă în vremea lui Oroles, după moartea lui Burebista, şi tipul foarte vechi C1; la Moleodabo, cetatea lui Zyraxes, este singurul tip atestat imediat după înlăturarea lui Burebista (035 şi 134).      Tipul C (Ceneu)  Tipul C (Ceneu/Helis2) pare să fie o scriere cursivă, probabil foarte veche, ce include semnele speciale pentru notarea sunetelor palatale c şi g, şi pentru u, preluate ulterior de tipul B. Primele două semne există şi in alfabetul chirilic, fapt ce i-a determinat pe mulţi sceptici, lipsiţi de o pregătire temeinică, să declare falsuri aceste piese. Totuşi, originea acestor semne în alfabetul chirilic nu este lămurită, semnul ce având origine necunoscută, iar cel pentru ge, existent azi doar în alfabetul sârb, fiind considerat de unii de origine românească în alfabetul sârb, de alţii de origine sârba in scrierile româneşti cu alfabet chirilic ( PETAN 2005:319). Valoarea fonetică a unora dintre semnele acestui tip de scriere este dedusă din context, deoarece ele nu par a avea corespondenţe în alte alfabete cunoscute. Altele însă se regăsesc în scrieri din aria mediteraneană, micrasiatică şi din orientul apropiat. De exemplu alfa redat printr-un cerc cu 6 „picioare" evocă semnul cipriot pentru a, tau alcătuit din trei haste verticale tăiate de una orizontală se găseşte în alfabetele sud- semitice cu valoare fonologică asemănătoare, dzeta reprezentat printr- o linie ondulată, tăiată la un capăt de o linie scurtă, există în unele scrieri din Asia Mică cu aceeaşi valoare etc. Scrierea cursivă C1 a coexistat, la Helis, cu scrierea A, cum reiese din unele plăci. Subtipul C1 apare doar în peceţi sau cartuşe. în plăcile din vremea lui Burebista, scrise în tipul B, foarte adesea "semnătura" lui Deceneu, de la sfârşitul textului, este scrisă în tipul C, pe care l-a luat cu sine de la Helis la Sarmizegetusa. Tipul C este arhaic (poate cel mai arhaic), provine în mod limpede din Dobrogea şi nu a fost niciodată utilizat după epoca Burebista-Deceneu. El se înrudeşte cu tipurile F/F1 şi E.  Tipul C (Detaliu placa 010) Semnătura Marelui Preot Cotopolo Ceneo (detaliu placa 080) Subtipul Cl (pecetea regelui Zyeado, placa 076) Tipul D (Decebal) La prima vedere, tipul D (Decebal) pare să derive dintr-o scriere grecească occidentală, care nu cunoştea semnul K (omega), inventat de ionieni. Tot spre tipul occidental trimite şi notarea grupului cs prin X, nu prin M, în unele plăci (cf. numele lui Zamolxe în placa ll7), acesta din urmă fiind specific alfabetului ionian. Este remarcabilă, de asemenea, raritatea semnului Y (în unele plăci este cu totul absent), iar în plăcile care nu conţin pe y, nu există nici eta. Totuşi, lipsesc alte caracteristici ale alfabetului chalcidic (de pildă notarea lui A prin L), iar în unele piese apare eta (în 6 din cele 28 scrise în acest tip). Deducem de aici că ar putea fi vorba nu de un izvor direct dinspre sudul Italiei sau Grecia occidentală, ci de o simplificare a tipului oriental, sub influenţa alfabetului latin sau, mai puţin probabil, a alfabtului chalcidic (altfel nu sar explica de ce au fost eliminate tocmai semnele specific ioniene). Apariţia acestui tip în perioada geto-dacă târzie (probabil a doua jumătate a sec. I a. Chr., după moartea lui Burebista), pledează în favoarea influenţei dinspre Italia. Tipul D se regăseşte în plăcile din vremea regelui Duras şi în toate plăcile din vremea lui Decebal, uneori însoţit de scrieri incizate, foarte rar (două cazuri) de scrieri necunoscute. Mai este atestat şi la Helis (Da sau Helis 3), în vremea lui Oroles în perioada postburebistană, cînd s-a renunţat la scrierea B a lui Burebista şi s-a adoptat acest alfabet probabil sub influenţă romană. La acestea se adaugă alte trei piese de la Helis, care îl pomenesc pe Dromichete. Aspectul modern al acestor trei plăci poate fi un semn că ele constituie rescrieri din vremea lui Oroles ale unor texte redate iniţial în tipuri arhaice, devenite greu lizibile. în sfârşit, în cetatea Saetopeiodabo a lui Cotizo, se foloseşte acelaşi tip, cu unele trăsături stilistice specifice (Db, Cotizo 2), alături de tipul arhaic F, specific acestui rege. Utilizarea tipului occidental de către Oroles şi Cotizo nu este surprinzătoare, deoarece ambii aveau relaţii mai strânse cu romanii decât cu grecii (Cotizo era în Banat, departe de influenţa dobrogeană, iar Oroles era aliat cu romanii şi fusese declarat amicuspopuli Romani de către Octavian). Subtipul Dl apare în plăcile lui Duras. şi se individualizează printr-un semn specific pentru notarea lui t (trei haste verticale tăiate de o hastă orizontală; semnul se găseşte şi în tipul arhaic C, şi în unele alfabete sud-semitice, unde are aceeaşi valoare fonetică), care coexistă cu semnul tradiţional tau. Tipurile specifice epocilor anterioare (A, B şi C) sunt total absente în vremea lui Decebal. Tipul D (detaliu placa 121) Tipul E (Sarmisegetuza arhaic)

CUPRINS: PREFAŢĂ.7 CUVÂNT ÎNAINTE.   PARTEA I.   ÎN CĂUTAREA TRECUTULUI MISTERIOS 1. DESCOPERIRI. Atenţie la foc. Paratrăsnetele lui Solomon. O bibliotecă foarte veche. Hărţile lui Piri Reis. Misterul Porţii Soarelui. Viaţa este fantastică. 2. STRĂMOŞII SUPERIORI. Incertitudinile preistoriei. Glozel este autentic. Drama preistoriei. Porcul. 3. EPOCA PIETREI, INVENŢIA SPECIALIŞTILOR ÎN PREISTORIE. Pământul pe o orbită privilegiată. Exodul de la o planetă la alta. Nesupunerea genială a Evei. Destinul oamenilor. Şase erori clasice. Acum 30000 de ani: fier şi galvanoplastie. Paleoliticul şi Neoliticul: invenţii ale specialiştilor în preistorie. Trucarea datărilor. Rezumatul celor mai vechi civilizaţii ale lumii. 4. STRĂMOŞII NOŞTRI NU AU FOST MAIMUŢE. Nimic nou sub soare. Să fie omul în regresie? Ei prelucrau bronzul… dar nu lau inventat! Nu ne tragem din maimuţă. Omul este extraterestru. Ipoteza extraordinară. Opt grefe de inimă acum o sută de mii de ani. Schelete de o sută de mii de ani. Operaţia doctorului Chris Barnard. Inimă grefată pe timpulfaraonilor. Iniţiatorii extratereştri. 5. VIAŢA ŞI INTELIGENŢA. Viaţa primitivă în cosmos. Dumnezeu este continuumul spaţiu-timp. Atum, zeul-atom. Zeii atomici. Timpul închis. Cum se naşte inteligenţa. Cromozomii-memorie ai naturii. 6. CROMOZOMII-MEMORIE. Imaginile-dorinţe. Uluitorii cromozomi-memorie. Misterele visului. Amintiri din vieţile anterioare. Clarviziunea şi cromozomii. Migraţia animalelor. Incursiune panoramică asupra Occidentului. Hiperboreenii şi atlanţii. Ram părăseşte Celţia. Arya, sanscrita şi Vedele. 7. CELE CINCI INSULIŢE DE PE GLOB. Imaginaţi-vă anul 10000 î. Hr. Valurile ating două mii de metri. Apariţia a cinci insuliţe. Foarte puţini supravieţuitori. Cazul egiptean. O femeie poate reface lumea. 8. CONTINENTE DISPĂRUTE. Hiperboreea. Ţara Mu. Teoria lui Wegener. Tezele lui Hoer-biger. Invazii lunare. Secretele distruse. 9. CIVILIZAŢII PIERDUTE. Stâlpul lui Aşoka. Este construit din fier impur. Valea Minunilor. Oamenii din Bego. 10. ATLANTIDA. Informaţiile oferite de Critias. Atlantida este înghiţită. Dovezile existenţei Atlantidei. Arhivele secrete. Misterul guanşilor. 11. TIAHUANACO. Oraşul cel mai vechi din lume. Aeronava lacului Titicaca. Limbajul sforicelelor. Oamenii albaştri. 12. CIVILIZAŢIA CELŢILOR. ESTE MAMA TUTUROR CIVILIZAŢIILOR. Nici o piramidă în Mexic. Piramide celtice din beton. Tumuli, piramide şi dâmburi. Celţii navigatori. Celţii au descoperit America cu zece mii de ani înaintea lui Columb. Femeia albă din Leni-Lenapes. Popol Vuh a fostfalsificat. Mexicanii au venit din Europa. Unii mayaşi se întorc în Europa. Megaliţii celtici de la Venta. Ihule. Oare incaşii sunt celţi? Oare au minţit Pitagora, Herodot şi Aristotel? 13. CIVILIZAŢIILE MISTERIOASE: ÎN SCOŢIA, FRANŢA, SARDINIA, MALTA. Răzbunarea zeului Azuria. Craig Phoedrick. Fortăreţele vitrificate din Creuse. Pietrele arse. Ipoteza druidului E. Coarer-Kolandan. Turnurile din Scoţia. Dun Aengus. Civilizaţiile nura-ghilor. Un templu informă de mână. Hipogeul din Hal-Saflieni. „Obezele”. Mater cu cap interschimbabil. 14. MÂNIA CERULUI. O dată: Venus în 3000 î. Hr. Lumină asupra grotelor din Lascaux. Martori irecuzabili. Quasarii şi potopul. Meteoriţii şi potopul. Pietre misterioase şi meteoriţi. Glaciologii: potop în urmă cu 12000 de ani. 15. VENUS, PLANETA STRĂMOŞILOR NOŞTRI. Sfârşitul lumii la fiecare zece mii de ani. Polul Nord era la sud. Venus invizibilă acum patru mii de ani. Tăbliţele de la Tirvalur. Tăbliţele babiloniene. Sumerul şi Biblia. 16. INIŢIEREA ÎN TIMPURILE PRIMORDIALE. Primele secrete păzite. Scrierea misterioasă. Oameni mascaţi care ieşeau doar noaptea… Adevărata iniţiere. Cei care au ucis balaurul. Adevăraţii iniţiaţi. Iniţiaţii vorbesc. Ei nu ştiau totul. 17. SCRIEREA CROMOZOMICĂ ŞI PĂCATUL. Psihosfera. Marea teamă ancestrală. Azilurile păcii. Scrierea biologică. Inventarea numelui. Poreclă sau nume cromozomic. Să huiduim femeia! Două greutăţi, două măsuri. Noţiunea de rasă. Întreaga natură este rasistă. Păcatul mortal. 18. FECIOARELE NEGRE. Antirasism cosmic. Eva, Isis şi fiicele lui Lot. Doamna neagră din peşteri. Amanţi insoliţi. Supraomul geneticianului J. Korke. Metişii vor schimba faţa lumii. 19. SECRETUL DOCTORULUI CABRERA. 27 aprilie 1973 – Apocalipsă în pampas. Cavernele secrete ale doctorului Cabrera. Un univers de pietre inteligente. Arhivele scrise înaintea potopului. Biblioteca primistorică de la Ica. Specialiştii în preistorie contestă. În vremurile primistorice: lupe şi telescoape. Ce spune „piatra cu astronomi”. Cometa misterioasă. Atlantida acum două sute de milioane de ani. Lupta dintre oameni şi dinozauri. Cezariană sub anestezie. Tehnica strămoşilor. Grefa de inimă în paisprezece imagini. Profesorul Bohn este de acord cu doctorul Cabrera. 20. CANDELABRULDIN ANZI. Urme misterioase. Mracolul nisipului de aur. Candelabro de Los Andes. Ker Lan din Paracas. 21. MISTERUL DE LA NAZCA.223 Paul Kosok descoperă pistas. Condorul şi omul cu lama. Linii şi piste în toate direcţiile. Un teren de aterizare preistoric. Păianjenul, spirala şi maimuţa. Condorul, mesagerul zeilor. Tumulii şi amfiteatrele din Anzii Cordilieri. Marele Zid din Peru. Nazca văzută de la sol. Dimensiunile exacte ale Tridentului. Trei sanctuare: Paracas, Ica, Tiahuanaco. Observatorul celor patru coline. O pistă văzută îndeaproape. Kilometrul 419. Liniile albe: păsări, maimuţe, spirale. Capodopera unui inconştient colectiv. Mound builders. Monumente şi pistas de origine necunoscută. Caii albi de pe coline. 22. MISTERELE PIRAMIDELOR. Un stil atlant. Conjuraţia secretului. Secretul Marii Piramide. Forţele vitale ale Pământului. Piramida de la Saqqarah. Camera regelui din piramida lui Keops. Uzurpatorii de morminte. Blestemul morţilor. Djed-ul neutralizant. Efectul Forbusch. Pământul, planetă privilegiată. 23. MAGIA ŞI CRISTOFOR COLUMB. Harta lui Toscanelli. Mirajul Insulelor Norocoase. Winlandul şi Mexicul înaintea lui Columb. Martin-Alonzo şi Vincente Pinzon. Precursorii lui Columb. Cabot atinge pământul înaintea lui Columb. Adevăratul scop: reconstruirea Templului de la Ierusalim. Sfârşitul lumii în 1656. Columb, mare-maestru al Templului. O misiune a templierilor. Columb, specialist în Cabală. Un talisman de stăpân al lumii. Un pact cu Satana. 24. CĂRŢILE SIBILINE ŞI IOANA D'ARC. Sabia magică. Misterioasa Ioana d'Arc. Fiică de regină? Cine a ars pe rug? Este un caz magic. 25. MOISE INIŢIATUL. Moise era egiptean. Cuvântul periculos de pronunţat, îndemnurile unui Dumnezeu gelos. Să fie acesta misterul poporului ales? Akhenaton, faraonul monoteist. Nefertiti şi Moise. O religie şi un şef egiptean. Moarte zeilor Egiptului. 26. ADEVĂRATELE EVANGHELII. Botezul lui Iisus. Ebioniţi = esenieni. Evanghelia de la Keno-boskion. Iisus, un esenian. Adevăratul Iisus. Iisus agitatorul. Manuscrisele de la Marea Moartă. Aleşi adevăraţi, popor ales, popor misionar. Esenienii. Campionii adevărului. Adevăratul Mesia: Melhisedek. Stăpânul dreptăţii. Femeia, creatura diavolului. Cutremur pe muntele Golgota. Evreii biblici. Creştinii. Stăpânul dreptăţii se numea Iisus. Iisus, contestatar esenian. Fiinţa hermafrodită. Iniţiere sau greşeală. Operaţiunea Iisus. Înlocuirea lui Iisus. Mater şi Lilith. Mater hermafrodita. Mater şi partenogeneza. Canalul lui Muller. Îngerii şi Cartea lui Enoh. Treizeci şi unu de rânduri în Biblie. Fiii lui Dumnezeu. Cartea lui Enoh. Primii părinţi din Hiperboreea. 27. TESTAMENTUL SECRET AL LUI SCHLIEMANN. Schliemann ar fi fost asasinat… Regele Cronos al Atlantidei. Sulul de papirus. Vasul cu cap de cucuvea. Oricalc atlant. Steaua lui Baal. Dezvăluiri interzise. Ciudatul Hristos Mavro-thalassitis. Monedele de oricalc. 28. CEL MAI VECHI MANUSCRIS AL LUMII OCCIDENTALE. Pentru erudiţi şi cititori interesaţi. Eusebiu se plânge că a fost calomniat. Taautos era Thot. Teologia fenicienilor. Naşterea oamenilor muritori din rasa divină. Naşterea oamenilor de rasă terestră. Cronus era muritor. Sosirea lui Astarte. Istoria este falsificată. Şarpele misterios. 29. INTELIGENŢA PLANTELOR. Inteligenţa şi sufletul. Inteligenţa florilor. Geniala orhidee. O plantă care calculează. Copacul-vigilent. Ciulinul ingenios. O plantă mai inteligentă decât un savant! Inteligenţă şi intuiţie la nivelul atomului. Dracena denunţă asasinul. 30. INTELIGENŢA ANIMALELOR. Radarul ihneumonului. Instinct şi inteligenţă. 31. VIAŢA MATERIEI. Strămoşii noştri din piatră. Punctele dragostei. Punctele de agresivitate. Pământul se răzbună. 32. IMAGINEA ELECTRICĂ A SEXUALITĂŢII. Podoabele şi pietrele preţioase. Explicaţia telepatiei. Penele şi undele sonore. Colierele sunt nişte condensatoare. Armonia sexuală. Swapping-ul. Mirosul sui generis şi aurograma. Parfumul sexual este animal. Nasul oamenilor preistorici. Violul legitim. 33. CURENŢI TELURICI – CURENŢI AERIENI. Locurile magice unde te simţi bine. Secretul companionilor. Echlibrul lui + şi - 34. DROGURI DE CĂLĂTORIT ÎN TIMP. Suflarea zeului alb. Acest computer electronic: creierul. Drogurile de iniţiere. Noha sau vinul care ia minţile. Mărul şi frunza de viţă-de-vie. Băuturile de iniţiere. Licoarea pierdută. Al treilea ochi. 35. APA VIEŢII VEŞNICE. Pirul halucinogen. Puterea apei de ploaie. Apa pură = moarte. Apa vieţii veşnice. Evoluţionismul lui Darwin. Omul se află în regresie. 36. CARTEA SECRETELOR PIERDUTE. O lampă electrică în timpul lui Ludovic cel Sfânt. Chivotul legii: un condensator electric? Maşina lui Heron. Moise a aruncat în aer o mină. Ştiinţa popoarelor vechi. Tiberiu şi geamul incasabil. Pentaclul lui Napoleon. Avionul lui Gusmao din 1709. Extraordinara invenţie a lui Marconi. 1529 – La Sibiu (România) este inventată o rachetă. Invenţiile călugărului Gerbert. Bomba atomică a lui Ludovic al XV-lea. Explozia din taiga. Numărul de aur al pitagoreicilor. Reînvierea mortului prin codul său genetic. Elixirul tinereţii. Aparatul de filmat trecutul. O fotografie cu Tablele Legii. Iată portretul lui Hristos. Cheia enigmei. 37. CUVÂNTUL, MAIMUŢELE ŞI DELFINII. Ereditatea prin cuvânt. Limbajul animalelor. Maimuţa se trage din om. Misterul delfinului. Delfinul vorbeşte cu omul. Când delfinul va spune povestea oamenilor. 38. PREZICERI PENTRU PERIOADA 1970-2100. Oare ne va accepta anul 2100? 39. AVERTISMENTUL BIOLOGILOR.     PREFAŢĂ. Nu există nimic ascuns care să nu fie dezvăluit; nimic secret care să nu fie cunoscut. Evangheliile.   Această carte va încerca să prezinte idei şi teorii fără prejudecăţi, anumite adevăruri a multor secrete ţinute ascunse timp de milenii, multe dintre ele fiind apanajul doar a unor grupuri mici de oameni ce au considerat că descoperirea acestora ar putea creea un haos general al întregii umanităţi. Se cunoaşte faptul că manipularea unei societăţi poate fi făcută în două mari feluri: prin lipsa de informaţie şi tendinţa populaţiei către satisfacerea nevoilor primare sau, dimpotrivă, prin intoxicarea cu informaţii din ce în ce mai multe, unele veridice, altele nu, astfel încât, în final valoarea de adevăr, dorinţa aflării unui adevăr scade, apărând o anumită „oboseală” de a discerne din marea masă de informaţie adevărul care se probează. Şi atunci, cui mai foloseşte aflarea acestuia? Trăim într-o societate intoxicată de informaţie, de adevăruri şi neadevăruri, mai mult sau mai puţin importante. În orice caz, abia în ultimele două secole, teoria conspiraţiei a început să iasă cu adevărat, la lumină. Probabil că acest fapt este în strânsă interdependenţă cu declinul unor religii. În trecut, oamenii considerau, de cele mai multe ori, evenimentele inexplicabile ca fiind doar Opera Divinităţii, fără a se mai căuta adevărul de dincolo de „scenă”… nu întotdeauna „ceea ce vezi, este şi ceea ce pare a fi”. Cunoaşterea acestor secrete poate ar fi putut să grăbească evoluţia civilizaţiei umane sau poate ar fi creat un haos general, aşa cum s-a întâmplat întotdeauna în preajma sfârşitului unui mileniu şi venirea altului nou. Teama şi groaza instaurată în apropierea venirii anului 2000, privind „sfârşitul lumii” s-ar părea că ar fi fost asemănătoare şi în jurul anului 1000. Aceeaşi teamă privind teoria fatidică a „sfârşitului lumii” se pare că se îndreaptă acum către anul 2012. Poate că păstrarea acestor secrete de către câţiva înţelepţi, în temple şi sanctuare a căror locaţie nimeni sau aproape nimeni nu o cunoştea, au făcut ca timp de zece mii de ani, o sută de mii de ani sau poate chiar mai mult – cărţile secretelor privind planeta albastră, apariţia omului, a civilizaţiilor umane şi, de ce nu, a civilizaţiilor extraterestre, a trecerii în timp şi spaţiu, a vieţii umane în esenţă, toate au fost cufundate într-un somn profund şi liniştitor, neperturbate de interesele de moment, politice, religioase sau economice. Pentru păstrarea fericirii omenirii, pentru ca omul de rând să-şi poată trăi liniştit traiul, era necesar ca nimeni să nu le poată citi, omenirea nu avea nevoie de adevăruri cutremurătoare. Nu sosise încă momentul. Oamenii nu erau pregătiţi să înţeleagă de unde vin, cum au ajuns aici şi unde au să plece mai departe, odată cu trecerea „Porţilor”. Robert Charroux nu are ambiţia să substituie istoriei cele patru milenii cunoscute, o altă relatare a existenţei şi a evoluţiei mult prea încercatei civilizaţii umane. El încearcă doar, prin adevărurile sale, să dezvăluie esenţialul acelor fenomene, aşa-numite inexplicabile, ce au fost observate în decursul acestor milenii, considerând dovezi incontestabile faptul că rachete interplanetare au brăzdat cerul în urmă cu milioane de ani; bombe atomice au distrus una sau mai multe civilizaţii; Moise cunoştea raza morţii şi a unor explozibili, diverse civilizaţii extraterestre au lăsat dovada trecerii lor prin mai multe puncte ale globului; împăratul Solomon a folosit paratrăsnetul; un om îşi făcea lumină folosind electricitatea pe timpul lui Ludovic cel Sfânt, un avion a fost văzut zburând, în timpul domniei lui Ioan al V-lea al Portugaliei; societăţi secrete sau discrete au modelat destinul oamenilor interevenind în evoluţia unor naţiuni; alte conjuraţii acţionează în umbră pentru a-şi impune puterea. Un lucru este cert, omul a devenit din ce în ce mai nesigur în ceea ce priveşte geneza sa, ca Homo sapiens sapiens şi noţiunea de timp se extinde şi se contractă fără să se limiteze. De acum înainte ştiinţa oamenilor a atins volumul critic şi ameninţă să-i cufunde din nou în cataclismul pe care l-au cunoscut strămoşii lor. A sosit ceasul, a venit timpul. Acum secretul nu mai este necesar. Totul poate să fie pus. Adevărul între adevăruri. Cine este pregătit poate să înţeleagă. În faţa temerii privind apropierea anului 2000, Papa trădează unele secrete din biblioteca Vaticanului; sultanul Marocului autorizează accesul la „Cărţile Sacre” din Fez; ţiganii afirmă că ora adevărului a sosit; populaţia incaşă quipocamayos traduce limbajul misterioaselor lor sfericele; „Bibliotecile Secrete” se deschid; alchimiştii îşi sting cuptoarele, iar necunoscuţii superiori pornesc, împreună cu savanţii, o luptă în care miza este supravieţuirea planetei Pământ. Atât ştiinţa, cât şi speculaţiile filosofice interferează din ce în ce mai mult într-un Univers care devine demenţial cu fiecare zi care trece, cu toţii observăm contractarea timpului ce se manifestă din ce în ce mai pregnant. Avem o singură certitudine în acest delir: cu regulile şi teoriile lor false, trucând riglele şi compasurile, savanţii au promis descoperirea Creaţiei lui Dumnezeu, dar au descoperit mai întâi focul Infernului. Am constatat că ceea ce a scris Robert Charroux are, pe lângă bogăţia informaţiilor, o importanţă aparte. Aceasta îi vine din impregnarea evidentă a scrierii sale cu adevăruri incontestabile venite de dincolo de timp. Veţi vedea că fiecare veţi găsi aici ceva care să fie ca şi cum ar fi fost scris special pentru voi, pentru aflarea răspunsurilor la întrebările pe care vi le-aţi pus dea lungul timpului. Sunt convins că acestă carte va răspunde multor întrebări pe care şi le pun până şi cei mai preocupaţi savanţi. Dr Teodor Vasile. PARTEA I.   ÎN CĂUTAREA TRECUTULUI MISTERIOS.   1. DESCOPERIRI. Cunoştinţele oamenilor, chiar şi cele care ieri păreau cele mai evidente, se dovedesc azi îndoielnice. Ele sunt deseori răsturnate de savanţi, care proclamă drept fals universul şi perimate unele legi. False ar fi chimia, fizica, filosofia, matematica. Linia dreaptă a încetat să mai fie drumul cel mai scurt dintre două puncte, postulatul lui Euclid[1] este depăşit, tabla înmulţirii şi chiar forma rotundă Pământului[2] s-au dovedit inexacte. Preistoria este o ţesătură de erori. Omul nu se trage din maimuţă. Erele geologice sunt doar nişte ipoteze de lucru. Gravitaţia suportă atacurile antigravitaţiei. Timpul, spaţiul, atomul scapă măsurării noastre. Poate că întreaga ştiinţă este doar o reinventare a unor descoperiri deja făcute în urmă cu mii de ani de nişte strămoşi care nu aveau nimic în comun cu oamenii cavernelor. Atenţie la foc. Totul ne îndeamnă să explorăm trecutul fantastic care vrea să apară la ora la care savanţii atomişti ne conduc în arenă pentru Hora de verdad, Ora Adevărului. Dezvăluirile apar în lumea întreagă, în urma unor descoperiri providenţiale, în America, în Franţa, în Asia – atât de miraculoase, încât ni se par incredibile şi ne obligă să reexaminăm ceea ce ne afectează cel mai mult: geneza şi destinul omului. Teza pe care o prezentăm poate fi rezumată astfel: o civilizaţie foarte veche a existat înaintea civilizaţiei noastre. Această civilizaţie, după ce a cunoscut radioul, televiziunea, racheta spaţială, bomba cu hidrogen, a dispărut într-o catastrofă atomică. Înainte de a muri, ştiind că supravieţuitorii, după un drum lung şi anevoios, vor continua aventura umană, strămoşii noştri au lăsat un mesaj destinat să ferească generaţiile viitoare de funesta lor experienţă: atenţie la ştiinţă! Atenţie la foc! Este cu neputinţă ca această punere în gardă să nu fie expresia adevărului. La ora la care omul va pleca să caute aventura spre planetele cosmosului, la ora la care se fabrică arme care pot distruge viaţa terestră, este important, este indispensabil să studiem semnificaţia profundă a acestui mesaj. Biblia ne transmite, de la primele rânduri, revelaţii despre geneză: — evoluţia Pământului după datele stricte ale geologiei moderne; — omul a decăzut pentru că a cunoscut ştiinţa. Cum se poate explica faptul că, într-o perioadă situată cu o mie de ani înainte de Hristos, nişte oameni au putut să cunoască procesul erelor geologice şi al creării naturii, de la minerale la plante şi de la plante la animale? Şi cum ar fi putut să ştie aceşti oameni că ştiinţa înseamnă pericol de moarte, ceea ce este evident pentru noi? Textele spun: aceste cunoştinţe au fost revelate de Dumnezeu. Pentru cei care cred într-un Dumnezeu care vorbeşte, tună, recompensează şi pedepseşte, explicaţia este suficientă. Pentru ceilalţi, pentru cei care concep un Dumnezeu mai universal, precum şi pentru cei care nu concep nimic, este nevoie de o explicaţie raţională, acceptabilă pentru electricianul care i-a succedat fabricantului de lumânări, pentru electronistul care provine din vechiul ceasornicar, pentru cosmonautul care a preluat succesiunea cavalerului rătăcitor. Atunci se pune întrebarea: cine a dezvăluit aceste secrete? Dacă nu Dumnezeu, atunci cine? Mai mult ca sigur că este vorba despre un iniţiator sau despre o experienţă colectivă. Din negura timpului, oameni necunoscuţi a căror existenţă nici măcar nu o bănuiam, ne indică drumul care evită prăpastia. Cei morţi îi protejează pe cei vii. Biblia nu este singura carte. Aceasta, Vedele, majoritatea textelor sacre şi legendele tradiţionale abundă în mesaje neînţelese care par să ateste existenţa, cu mii sau milioane de ani în urmă, a unor civilizaţii omeneşti, terestre şi extraterestre, care dobândiseră o ştiinţă tehnică şi puteri pe care încă nu am reuşit să le egalăm. Mărturiile – construcţii arhitecturale, monumente, cărţi – nu au rezistat timpului, dar oamenii s-au străduit să le asigure supravieţuirea, restaurând ceea ce era ameninţat de ruină. Cea mai mare parte a moştenirii s-a distrus. Ce a mai rămas şi-a pierdut caracterul originar, sensul mesajului şi, de asemenea, omenirea, leneşă, se sperie, refuzând să admită un adevăr surprinzător. Totuşi, acest adevăr ţâşneşte la suprafaţă pentru salvarea noastră şi pentru a dovedi autenticitatea civilizaţiilor dispărute. Unii savanţi nu privesc existenţa acestor civilizaţii ca pe o ipoteză, ci ca pe o certitudine. Am stabilit lista de dovezi, indicii, descoperiri şi cunoştinţe care sprijină această nouă viziune a istoriei oamenilor. Temerari sau aventuroşi, probabil că vom greşi. Nu putem străbate dintr-un singur pas drumul ameţitor care, dincolo de cunoştinţele noastre, de strămoşii noştri (gali, greci, sumerieni, egipteni, oameni din Cro-Magnon), se întoarce spre civilizaţiile pe care trebuie să le cunoaştem, deoarece, fără să ştim, le-am primit moştenire. Trebuie să înaintăm încet, cu paşi mici. Paratrăsnetele lui Solomon. Paratrăsnetul a fost inventat în urmă cu aproape două secole de Benjamin Franklin. Este un adevăr admis. Totuşi, este absolut sigur, fiind relatat şi de vechii cronicari, că Templul fiii Solomon, acum trei mii de ani, avea douăzeci şi patru de paratrăsnete. Acest templu nu a fost niciodată lovit de trăsnet, iar fizicianul François Arago, în secolul al XVIII-lea, a dat explicaţia acestui privilegiu: Acoperişul Templului din Ierusalim, construit în stil roman şi lambrisat cu lemn de cedru acoperit cu un strat gros de aur, era prevăzut, de la un capăt la celălalt, cu lame lungi de fier sau oţel ascuţite şi aurite. După spusele lui Josephus, arhitectul destinase aceste vârfuri (în număr de douăzeci şi patru) împiedicării păsărilor de a se aşeza pe acoperiş şi de a-şi lăsa acolo excrementele. Faţetele monumentului erau şi ele acoperite pe toată întinderea lor, cu lemn tare aurit din abundenţă. În fine, în faţa Templului, existau cisterne în care apa venea prin ţevi metalice. Întâlnim aici şi tijele paratrăsnetelor şi o altfel de abundenţă de conductori, încât Lichtenberg avea dreptate când afirma că a zecea parte din aparatele noastre de azi este departe de a oferi în construcţia lor o îmbinare de elemente atât de satisfăcătoare. Templul din Ierusalim, rămas intact timp de peste o mie de ani, poate să fie citat ca dovada cea mai elocventă a eficacităţii paratrăsnetelor[3]. De unde cunoscuseră Solomon şi arhitectul lui paratrăsnetul? Şi de ce nu au transmis mai departe secretul lor? Iată întrebările pe care am vrea să şi le pună oamenii din secolul nostru, fără idei preconcepute, dacă vor în mod cinstit să înainteze pe drumul adevărului. O bibliotecă foarte veche. Să mai facem un pas înainte. August 1937. În penumbra unei grote, doi arheologi cercetează solul compact, de culoare ocru, tasat pe stâncă de cincisprezece mii, poate chiar de douăzeci de mii de ani. Unul dintre ei, un fel de uriaş, examinează cu ochelarii lui cu lentile groase o piatră puţin mai mare decât palma. — Vreau să văd asta la lumina zilei! zice el. La intrarea în grotă, soarele după-amiezii face să sclipească bucăţile sfărâmate de silex. Bărbatul se apleacă asupra pietrei, o şterge de câteva ori cu grijă şi o face să lucească în lumină. — La dracu'! Apoi se adresează imediat însoţitorului său: — Hei, Pericard! Vino să vezi ce e pe pietrele astea! Leon Pericard, un burghez paşnic din Lussac-les-Châteaux (Vienne), se apropie şi prinde cu singura lui mână (îşi pierduse un braţ la Verdun în Primul Război Mondial) bucata de calcar. — Ai zice că sunt nişte graffiti… Doar nu crezi că… — Ba da, replică celălalt, pe nume Stephane Lwoff. Ba da, cred… Sunt sigur că pietrele dumitale, aceasta şi poate toată grămada din partea stângă a cavernei, au fost gravate de oamenii din preistorie. Leon Pericard e abia la începutul surprizelor. Chiar în aceeaşi seară, după un scurt examen, care a confirmat dincolo de orice aşteptare că pietrele din toată grămada prezentau desene, deseori îmbinate, Stephane Lwoff era primul care formulase această aserţiune cu dovezi palpabile: — Este de-a dreptul extraordinar. Pe aceste pietre gravate în urmă cu cincisprezece mii de ani, bărbaţii, femeile şi copiii sunt îmbrăcaţi la fel ca noi. Au haine, pantaloni, poartă pantofi şi bonete. Această descoperire[4], care spulbera tot ceea ce admisese preistoria clasică până atunci, a fost autentificată de abatele Breuil în 1938. Actualmente, câteva dintre preţioasele pietre de la Lussac pot fi văzute într-o vitrină de la primul etaj al Muzeului Omului[5]. Era o certitudine nouă: oamenii din Magdalenian, care în Persia şi în Egipt un fel de secret magic care pare a fi fost deformarea unor cunoştinţe ştiinţifice. Ctesias avea două spade „miraculoase” care, înfipte în pământ, cu vârful în sus, depărtau norii, grindina şi furtunile Trăiseră în Poitou în urmă cu cincisprezece mii de ani, se îmbrăcau, cu mici diferenţe, aşa cum ne îmbrăcăm noi astăzi. Pe de altă parte, aceşti oameni din Poitou locuiau cu siguranţă în oraşe cu străzi şi case din piatră şi chirpici, erau meşteşugari, tăietori în piatră, zidari, dulgheri, coafori, decoratori. Odată cu pietrele gravate de la Lussac-les-Châteaux, preistoria căpăta o altă faţă, un alt sens, trecutul ieşea din întuneric şi strămoşii noştri spărgeau ganga grosolană care îi înăbuşise până atunci. Hărţile lui Piri Reis. Încă un pas, cu torţa în mână, în noaptea cea mare. Iulie 1957. La palatul Topkapi din Istanbul sunt găsite câteva hărţi vechi aparţinând căpitanului turc Piri Reis, care, după ce fusese corsar, comandase flota otomană în anul 1550. Tot lui Piri Reis i se atribuie cele două atlase „Bahriye” păstrate la Biblioteca din Berlin, care prezintă relevee uimitor de exacte ale Mării Roşii şi arhipelagului mediteranean. Dar hărţile de la Topkapi aveau să se dovedească mult mai uimitoare când au fost examinate de inginerul american Arlington H. Mallery. Aceste hărţi prezintă contururile foarte precise ale Africii Occidentale, ale Americii de Sud şi Americii Centrale. Pe margine, Piri Reis a scris chiar el aceste explicaţii: Aceste hărţi au fost întocmite după datele din douăzeci de documente vechi, porlhulane a patru portughezi care prezentau Sindul, Hindul şi China, şi după o hartă desenată de Cristofor Columb. Ele sunt la fel de bune pentru navigaţia pe cele Şapte Mări ca şi hărţile din ţara[6] noastră. Totuşi, alături de detalii ciudat de exacte, documentele cuprind şi aberaţii dezamăgitoare, de parcă cineva a urmărit înadins un bruia) al lecturii lor. Într-adevăr, pentru citirea corectă a hărţilor era nevoie de o grilă de care Piri se folosise, dar pe care o distrusese înainte de a fi omorât din ordinul sultanului Soliman al II-lea, pentru că încetase asediul Gibraltarului în schimbul unei sume foarte mari de bani. Cu ajutorul unui anume Walthers, specialist la Departamentul Hidrografic al Marinei americane, domnul A. H. Mallery a întreprins descifrarea documentului şi a reconstituit grila, care a permis atunci o descoperire uimitoare. Hărţile reproduceau releveul exact al coastelor Americii de Nord, Americii de Sud şi Antarcticii; şi nu numai contururile, ci şi topografia din interiorul continentelor respective (profilul lanţurilor muntoase, văile, platourile, piscurile). Documentul indica, în Antarctica, lanţuri muntoase care au fost descoperite abia în 1952. Şi le preciza altitudinea exactă. În schimb, Groenlanda apărea sub forma a trei insule. Controalele riguroase efectuate de Task Force 43 americană, delegată pentru Anul Geofizic Internaţional, şi de exploratorul Paul-Emile Victor, sondajele seismografice, realizate cu aparatele cele mai moderne, au confirmat datele din hărţi: platourile, munţii, piscurile erau corect plasate, iar Groenlanda se afla într-adevăr aşezată pe trei mari insule distincte. Ar mai rămâne de elucidat unele mistere: — de unde a luat Piri Reis, care nu a părăsise Marea Mediterană şi coastele Africii, informaţiile, şi unde a găsit acele faimoase documente vechi de care vorbeşte? — de ce transmite documentele sub formă de mesaj secret? — de când datează releveele geografice şi topografice? — cum şi pentru cine au fost făcute? Un studiu aprofundat a dat răspunsuri la aceste patru întrebări[7]: — Piri Reis compilase opt hărţi greceşti foarte vechi, transmise din epoca lui Alexandru cel Mare, în consecinţă vechi de cel puţin treisprezece secole. Stând în Egipt, el a avut probabil acces la arhivele secrete ale preoţilor egipteni şi musulmani; — transmiterea secretului i-a fost făcută condiţionat; sau, deşi nu fusese iniţiat, Piri Reis înţelesese că divulgarea ar fi fost periculoasă. Poate chiar a plătit cu viaţa faptul că deţinea aceste hărţi (povestea cu Gibraltarul fiind doar un pretext). Sultanul Soliman al II-lea era un prinţ foarte erudit, mai ales în domeniul istoriei şi al ştiinţei, iar Soliman, în turceşte, înseamnă Solomon. (Iniţiatul ar fi pus să fie suprimat profanul instruit în mod periculos[8].) Mallery, Walters şi profesorul Daniel Lineham, directorul Observatorului Astronomic din Weston (SUA), precum şi şefii serviciilor seismologice ale Anului Geofizic au estimat: că releveele datează de cel puţin cinci mii de ani înainte de Hristos. Mai precis, specialiştii în glaciaţiuni, stabilind că au fost întocmite înainte de ultima perioadă glaciară, asigură că datele din hărţi au o vechime de peste zece mii de ani. Acest lucru l-ar dovedi şi diferenţele de profil al coastelor, provocate de procesul de eroziune. În ceea ce priveşte mijloacele tehnice care au permis realizarea releveelor, în special cele ale lanţurilor muntoase, acestea nu puteau să fie executate decât de la înălţime. Arlington H. Mallery declară cu o oarecare maliţie: „Probabil că geografii din vechime se foloseau de avion!” Şi specialiştii de la Departamentul Hidrografic al Marinei americane consideră că, deşi cei din vechime nu cunoşteau aviaţia, este totuşi vorba de relevee aeriene. Istoricul Georges Ketman, care a studiat această problemă, conchide astfel: „Suntem forţaţi să invocăm unele enigme ştiinţifice care permit să ne imaginăm că pe Pământ au existat civilizaţii dezvoltate în urmă cu mai multe mii de ani. Civilizaţii care au existat pe planeta noastră sau doar au fost în contact cu Pământul…” Misterul Porţii Soarelui. Noiembrie 1961. Un arheolog curios intră în holul Muzeului Omului, situat în Piaţa Trocadero din Paris. Urcă la primul etaj, admiră în trecere vitrina cu exponatele de la Lussac-les-Châteaux, pe cea de la Montignac-Lascaux şi, traversând sala Columbiei, urcă scara de marmură. Pe pereţii înalţi sunt etalate basoreliefuri, mulaje ale unor sculpturi precolumbiene, rozete mayaşe, aztece, incaşe. În capătul de sus a scării monumentale se poate vedea o masă întunecată. Omul se opreşte şi savurează minutul care precede descoperirea. Scoate din buzunar o fotografie mărită care reprezintă nişte personaje aproape caricaturale, puternic stilizate, care au particularitatea de a se afla în nişte maşini complicate, aparate cu curbe savante, cu articulaţii precise. La prima vedere, aceste aparate pot să semene cu un fel de echipamente stratosferice prevăzute cu motoare cu reacţie sau cu propulsie, aparate, motoare pe care omul urmează cu siguranţă să le inventeze. Masa întunecată care l-a făcut pe arheolog să se oprească este un monolit în care este inserată o poartă, cu un fronton şi o friză pe trei rânduri. Acest monolit are un nume: „Poarta Soarelui” – Puerta del Sol – de la Tiahuanaco (Bolivia). Nu are vârstă. Nici un martor, din nici o epocă, nu a văzut oraşul Tiahuanaco, din Anzii Cordilieri, altfel decât în ruine. Arheologul compară aparatele din fotografie cu friza de piatră. Este imposibil ca aceste aparate, aceste echipamente stratosferice să poată figura pe un monolit. Bărbatul se apropie. Ridică privirea. Acolo, în faţa lui, misterioasele gravuri în piatră – un mulaj, bineînţeles, care reproduce exact originalul – sunt identice cu cele din fotografie. Astfel, strămoşii noştri din Poitou se îmbrăcau ca şi noi, cu haină şi pantaloni, dar, aproximativ în aceeaşi epocă, alţi strămoşi, de data aceasta în America, inventau nave spaţiale superioare celor concepute de ruşi şi de americani. Aşadar, existau dovezi! Ce ştiau, de fapt, oamenii despre toate astea? Şi ce înseamnă invenţiile, descoperirile şi ştiinţa noastră, dacă nişte strămoşi îndepărtaţi, a căror amintire s-a pierdut în negura timpului, ne-au precedat în privinţa descoperirilor, şi poate că au trăit în civilizaţii la fel sau mai avansate decât a noastră? Totuşi, dovezile care sar în ochi păreau ignorate de oameni, de parcă nimeni nu ar fi zărit textele de pe poartă! Imposibil! Unii, cei mai ageri, cei mai iniţiaţi, probabil că au înţeles, că au tradus. Dar nu au scos nici o vorbă despre asta! Şi de aici decurge o concluzie evidentă: exista o Societate a Misterului, o Conjuraţie a iniţiaţilor care, fără îndoială, avea misiunea să ascundă oamenilor aventura prodigioasă a strămoşilor lor. De la aceşti strămoşi, prin oamenii din epoca pietrei, prin egipteni, greci, gali, prin oamenii din Evul Mediu, a fost transmisă o cunoaştere superioară care nu a fost niciodată dezvăluită, cel puţin în esenţa ei periculoasă. Această conjuraţie ar exista de cel puţin şase mii de ani, oferindu-le oamenilor cunoaşterea ştiinţifică pe care o pot asimila fără pericol, dar ascunzând-o pe cea a cărei divulgare ar fi primejdioasă. Conjuraţii numărau în rândurile lor pe şefii sinarhiilor egiptene, evreieşti, indiene, musulmane, creştine; pontifi religioşi din Europa, din Asia şi din Africa; unii şamani mongoli sau din America Centrală; călugări occidentali. Tradiţia, mesajele se transmiteau oral, dar există totuşi[9] transcripţii la Biblioteca Vaticanului, în bibliotecile imanilor iniţiaţi din Maghreb şi din Orientul Mijlociu, în muzeele unde sunt păstrate tăbliţele din Babilon (tăbliţe pe care nimeni nu vrea să le traducă), cu siguranţă la Tiahuanaco în Bolivia, la Muzeul Omului din Paris, la Istanbul şi la Beijing. De cel puţin şase mii de ani, nişte oameni ştiu ceva şi au misiunea să nu spună. Şi de şase mii de ani oamenii care nu ştiu încearcă, în paralel, să inventeze, să creeze, să facă să avanseze ştiinţa şi civilizaţia. Deşi nu există antagonism între conjuraţi şi cercetători, conjuraţii ar frâna evoluţia. Azi, poate că încă mai păstrează cheia care deschide sanctuarul interzis, dar savanţii sunt gata să reinventeze tot ce conţine sanctuarul, poate chiar şi mai mult. Printr-o inversare de roluri, aceşti cercetători, la rândul lor, pregătesc o nouă conjuraţie. Omenirea indiferentă – cu rare excepţii – ignoră totul despre acest război secret care se desfăşoară în umbră, având ca miză viitorul ei, supremaţia. A început o eră nouă[10] de când cercetătorii au ajuns la acelaşi nivel sau i-au depăşit pe învăţaţii antici. Viaţa este fantastică. În fond, descoperirile în biochimie şi în fizica nucleară oferă poate cheile a ceea ce au ascuns, cu o grijă vigilentă, Moise şi marii iniţiaţi. Ba chiar ne este permis să credem că procedeele de fabricare a bombei cu hidrogen, a drogurilor farmacodinamice şi a carburanţilor de rachete spaţiale se găsesc la Pentagon şi la Kremlin, dar de secole şi la Vatican, la Rabat şi la Benares. Astfel iese la iveală treptat istoria necunoscută a omenirii, a cărei geneză se pierde în abisurile trecutului şi cu siguranţă în cele ale cosmosului. Aventura umană se îndepărtează din ce în ce mai mult de contextul terestru ca să se integreze, fără limitări de timp sau spaţiu, în evoluţia universală. Ceea ce cunoaştem a fost deja cunoscut şi viitoarele OZN-uri, care vor pleca spre Marte sau Venus, nu vor face decât să reia rutele spaţiale care duc la vechile noastre colonii sau la anticele noastre necropole. Ştiinţa, de la infinitul trecut la infinitul viitor, se află întotdeauna în stadiul prezentului. Spirite curioase şi imprudente au bănuit deja aceste lucruri fantastice: Anaxi-mandru, Epicur, Petron din Himera, Origene, Arhelaus din Milet, Plutarh[11], Lucreţiu[12], Roger Bacon[13], Descartes[14], Swedenborg, Young, Milton[15], Eliphas Levi şi mulţi alţii. Camille Flammarion[16], la timpul său, a exprimat ipoteze pe care savanţii le-au primit cu un zâmbet condescendent. El a interpretat cosmosul, a agitat toate problemele, dar fără să aducă un început de dovadă. Totuşi, a deschis cursa spre incredibil. Viaţa e fantastică. Niciodată pasagerii pachebotului Normandie nu au ştiut că în prima lui călătorie de la Le Havre la New York, în mai 1935, vasul a ajuns în America practic fără elice. Ele fuseseră devorate de ultrasunete[17]7. În schimb, se consideră extraordinare experienţele americanilor deasupra terenurilor lor de aviaţie: ceaţa risipită, condensată în ploaie de emisiile puternice de ultrasunete.   [1] Începând cu anul 1962, în şcolile din Belgia, elevilor li se predau „mai degrabă realităţile matematicii, în detrimentul postulatelor lui Euclid, devenite insuficiente, păstrând, cum se făcea altădată, învăţătura adevăratei ştiinţa studenţilor din facultăţi" (n.a.). [2] Fotografiile mai multor rachete americane Discoverer oferă Terrei o imagine neaşteptată; ea este în formă de pară mai mult îngroşată la Ecuator, mai puţin la Polul Nord şi ascuţită spre Polul Sud. Anomaliile orbitale ale lui Vanguard I aduseseră deja unele informaţii în acest sens (n.a.) [3] Numa Pompilius, al doilea rege legendar al Romei, ştia să provoace, după dorinţă, focul lui Iupiter (trăsnetul), învăţându-l pe succesorul său, Tullus Hostilius, secretul puterii sale. Dar Tullus Hostilius, mai puţin priceput probabil, nu a profitat de această învăţătură. După spusele istoricilor Titus Livius şi Dionysios, într-o zi – în anul 630 î. Hr. – el a făcut o manevră greşită, pierind (se crede că din cauza unei proaste izolări) trăsnit în cursul unei serbări religioase. Această întâmplare pare să dovedească faptul că Solomon nu greşise ţinând ştiinţa departe de profan. În secolul al Vl-lea î. Hr., Porsena, regele Etruriei, cunoştea secretul lui Numa şi s-a folosit de el ca să trăsnească un animal monstruos (numit – ciudată coincidenţă – Volt) care teroriza regatul. Istoricul şi medicul grec Ctesias, în secolul al IV-lea î. Hr., a aflat în cursul călătoriilor sale. [4] Buletinul Societăţii Preistorice din Franţa, 1957, nr. 10 (n.a.). [5] Etajul I, Sala preistoriei. Nu sunt expuse toate piesele, ci doar cele mai anodine… cele care nu deranjează prea mult teoriile clasice (n.a.). [6] Hărţile lui Piri Reis – asemenea pilelor electrice de la Bagdad – reprezintă una dintre cele mai mari enigme ale preistoriei. În absenţa expertizei oficiale refuzată de Mallery, putem contesta autenticitatea acestor documente. Totuşi, în privinţa hărţilor, trebuie să ţinem cont de interpretarea personală a lui A. H. Mallery şi de faptul că expertiza efectuată de Task Force nu a fost, probabil, la fel de pozitivă pe cât se spune (n.a.). [7] Science et Vie, septembrie 1960, nr. 516 (n.a.). [8] Câţiva pitagoreici au fost ucişi de membrii societăţii lor pentru că trădaseră un secret din matematică (n.a.). [9] Transcripţiile cele mai cunoscute sunt Biblia şi Talmudul. Prima carte a Pentateuhului în special (Geneza), pe care o datorăm lui Moise, dezvăluie un secret ştiinţific exprimat pe măsura înţelegerii antice, dar care depăşeşte cunoştinţele moderne (n.a.) [10] Noua eră a început în 1940-1944, odată cu apariţia bombei atomice şi a ştiinţei nucleare. Toate cărţile de chimie, de biochimie, de fizică şi de filosofie sunt perimate de la această dată. Ele au fost schimbate în toate universităţile (n.a.). [11] Plutarh: Suspendarea oracolelor (n.a.). [12] Lucreţiu: De rerum natura (n.a.). [13] Roger Bacon: Speculum Alchimiae – Opus Majus şi, în special, Tratat de optică sau perspectivă (n.a.). [14] Descartes: Meditaţii metafizice (n.a.). [15] Milton: Paradisul pierdut (n.a.). [16] Camille Flammarion, Pluralitatea lumilor locuite, 1862 (n. a,). [17] Profesorul Prudhomme, de la Institutul Pasteur, a studiat cauzele acestei deteriorări, a identificat ultrasunetele ca fiind de vină şi a preconizat elice cu feţe bombate care nu au eliminat acest inconvenient (n.a.).