Stiință și mistere carti de citit

CUPRINS:           De ce o asemenea carte? 3           Copilul născut în Noaptea de Crăciun – Isaac Newton 5 „Ultimul vrăjitor” al lumii moderne. Viaţa sa este o adevărată poveste pe care nici astăzi nu o înţelegem foarte bine.           Templele viitorului – Louis Pasteur. 17           Considerat cel mai mare biolog al secolului 19 şi unul dintre binefăcătorii omenirii, sfâşiat între datoria de a ajuta şi nevoia de a merge mai departe.           Datoria de a trăi – Mărie Curie 28           Om de ştiinţă strălucit, dublă laureată a Premiului Nobel şi. femeie. Uneori viaţa merită totuşi trăită.           Timpul s-a terminat prea repede – Ettore Majorana 43           Considerat de Fermi drept unul din geniile absolute ale ştiinţei, dispare fără urmă la doar 32 de ani.           Să nu treci niciodată o apă mare.           Srinivasa Ramanujan 52           A realizat în doar câţiva ani cât alte mari talente într-o viaţă şi a fost „geniul pur” al matematicii secolului 20.           Prezicerile incredibile -Jules Verne 63                 POVEŞTILE ŞTIINŢEI:           DE CE O ASEMENEA CARTE?           Din dragoste. Pentru cei aflaţi la început de drum, cum sunteţi mulţi dintre dumneavoastră, cărora ea le este dedicată. Ca şi pentru cei care au clădit ştiinţa. De multe ori, aşa cum i-am învăţat cu toţii din cărţi, aceştia ne apar ca nişte oameni mai curând bătrâni, preocupaţi, conştienţi de valoarea şi superioritatea lor, puţin cam acri, puţin plictisiţi, parcă ştiind că generaţii întregi se vor chinui să-i înveţe din manualele de şcoală. Dar de cele mai multe ori nu au fost aşa. Au trăit greu, au muncit enorm, au fost şi fericiţi, dar şi nefericiţi, au fost nedreptăţiţi şi la rândul lor au fost uneori nedrepţi. Au suferit. Au fost, într-un fel, oameni ca noi. Voi încerca să vă spun povestea a şase dintre ei, aleşi, recunosc, dintre cei care m-au impresionat cel mai mult pe mine. Pe trei dintre ei cred că îi ştiţi bine -Newton, descoperitorul legii gravitaţiei universale, Pasteur, fondatorul microbiologici şi Mărie Curie, descoperitoarea radioactivităţii. Pe alţi doi, cei mai mulţi probabil nu-i ştiţi deloc. Sunt oameni ale căror copilărie şi tinereţe le-au influenţat enorm cariera, dar care, spre deosebire de primii, nu au apucat anii gloriei împlinite. Şi totuşi, în secolul 20 au fost consideraţi poate cele mai „adevărate” genii ale profesiunii lor: Srinivasa Ramanujan în matematică, Ettore Majorana în fizică. Al şaselea, Jules Verne, nu a fost om de ştiinţă, dar prezicerile şi curajul imaginaţiei sale 1-au făcut să întrevadă aproape tot ce au descoperit mai târziu ştiinţa şi tehnica. Nu voi ocoli nici luminile, nici umbrele vieţilor şi muncii lor. Tot ce voi încerca este să vă spun despre ei lucruri pe care poate nu le-aţi ştiut niciodată. Nu se află aici formule sau detalii ale descoperirilor şi activităţii lor, decât poate „ascunse” în nişte casete la care, dacă nu vreţi, nu trebuie să vă opriţi. Şi nici nu vă cer neapărat să căutaţi pilde în aceste poveşti. Dacă totuşi le găsiţi           — cu atât mai bine. Altceva cred că o să vă cer: dacă ceva din viaţa lor vă emoţionează, nu vă împotriviţi. Dăruiţi-le acestor oameni o clipă din gândurile voastre şi, dacă se poate, chiar din sufletele voastre. O merită din plin. Pentru că, din copii, din tineri ca atâţia dintre voi, cei care citiţi această carte, ei au ajuns să schimbe istoria lumii sau măcar pe cea a ştiinţei. Şi un ultim lucru: observaţi, vă rog, că nu am în nici un caz de gând să vă spun cum vă veţi simţi când veţi deschide din nou manualele de şcoală.           COPILUL NĂSCUT IN NOAPTEA DE CRĂCIUN – ISAAC NEWTON.           Nu ştiu cum apar eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că nu am fost decât un copilaş care, jucându-se pe malul mării, se bucura din când în când găsind o scoică mai frumoasă sau o pietricică mai netedă, în timp ce marele ocean al adevărului se întindea nedescoperit în faţa mea.           Şir Isaac Newton.           A fost odată, şi mai există şi acum, un loc de care nu prea auzise nimeni, un cătun numit Woolsthorpe, în Lincolnshire, aproape de oraşul Grantham. Acolo trăia o familie de fermieri cu oarecare stare, printre puţinii cărora le mergea cât de cât bine. Se numeau Isaac şi Hannah. Trecuse vara şi acum se pregăteau de iarnă şi mai ales de naşterea primului lor copil. Toată lumea era liniştită. Numai că, aşa cum se întâmplă uneori, în octombrie Isaac are un accident şi moare. Hannah mai avea destul până să nască nu e greu de imaginat cum trecea pentru ea timpul Şi vine decembrie. Era frig şi umezeală. Dintr-odată se pornesc durerile facerii, înainte de termen. Iar Dumnezeu se vede că avea planurile Lui, pentru că micuţul vine pe lume în ziua de Crăciun. Cei care au fost de faţă, când l-au văzut, o mână de carne „de încăpea în una din oalele din bucătărie”, aproape un schilod, au fost convinşi că nu va apuca seara, A apucat-o. Avea să apuce încă multe altele, până dincolo de vârsta de 80 de ani. A fost botezat după tată: Isaac. Numele de familie: Newton. Din 1705, deci de la vârsta de 63 de ani, a fost „Şir Isaac”. Şi dacă ziua naşterii sale este una specială, plină de semnificaţie şi de simboluri, nici anul naşterii nu este unul mai prejos. Pentru că este anul în care a murit Galileo Galilei. Fizica de astăzi, aşa cum o ştim şi o învăţăm noi, lor le datorează începuturile sale adevărate. Dar, pentru micul Isaacpovestea de-abia acum începe.           Copilărie grea.           Toate greutăţile s-au adunat pe capul micului Isaac – personale, sociale, mentale. Când avea doar trei ani, mama sa se recăsătoreşte cu un pastor, reverendul Barnabas Smith (care avea 63 de ani). De la bun început acesta nu acceptă în casă un copil care nu era al lui! Hannah se mută în casa parohială din North Witham, iar Isaac avea să rămână până la 10 ani în grija bunicii sale din partea mamei. Orfan de dinainte de a se naşte, rămâne acum şi fără mamă. Pe bunică nu o va simţi aproape niciodată şi nici nu o va iubi. Problema lui era nu doar că rămăsese singur, ci mai ales că inteligenţa lui deosebită îl face să-şi dea seama de întreaga situaţie. Aşa că, ar fi foarte interesant de imaginat cum ar fi evoluat, „ce s-ar fi ales de el”, dacă ar fi trăit o viaţă de familie normală, lângă ambii părinţi, cu toată grija şi dragostea pe care le merită orice copil.           Va merge la şcoala elementară din apropiere, deşi nici un Newton înaintea lui Isaac nu avusese parte de carte (doar unchiul William Ayscough, din partea mamei, absolvise Universitatea de la Cambridge).           Este drept, la Woolsthorpe, unde locuia, era înconjurat de o mulţime de veri şi alţi membri ai familiei, dar nu s-a legat nimic între ei. Şi aşa au continuat lucrurile până în 1653, când pastorul moare şi mama sa revine lângă copil. Care acum avea 11 ani. Cea mai frumoasă perioadă a relaţiei părinte-copil se consumase în gol. Mai mult, îi aducea un frate şi două surori. Pe care nu îi va accepta niciodată.           Ani de şcoală.           Extrem de nefericit cu fraţii vitregi în casă, Isaac este trimis, doi ani mai târziu, la Grantham, ca să-şi continue şcoala. Va locui în toată perioada la Mr. Clark, farmacist. Şi, culmea, se va înţelege mai bine cu cei trei copii vitregi ai acestuia!           Dar şi la şcoală şi acasă este. diferit. Nu-şi face prieteni, nu se înţelege cu băieţii (care, se pare, îl urau în unanimitate!), se bate, găseşte că doar unul din colegii săi este „drăguţ” – îl chema Chrichloe. Preferă, dacă vă vine să credeţi, compania fetelor şi acasă face mobilă pentru. păpuşile fiicei lui Mr. Clark. Prima şi ultima sa dragoste. De la păpuşi trece la tot felul de maşinării şi unelte cu care umple casa (şi pe care cheltuieşte toţi banii primiţi de acasă). Şi care îl fac să devină un desenator şi un inventator de mare forţă.

CUPRINS:           Prefaţă 3           O scurtă istorie 11           Lumea înainte şi după clonare 16           Producţia de masă. în Biologie 30           Întrebări tulburătoare 43           „Pentagonul clonării” 54           „Lăsaţi părinţii să vină la Mine.”           S-ar fi putut întâmpla la Roma 69           Dacă nu vă descurcaţi printre termeni 74                 Prefaţă           „Ei bine, doamnelor şt domnilor, acest proiect este, dacă pot spune aşa, atât de utopic, încât are şanse de a fi realizabil”           Corne! Todea (prezentând chiar un asemenea proiect.)           De obicei este riscant să scrii o carte despre un subiect care ÎNCĂ nu şi-a atins nivelul de temperatură maximă! în primul rând, pentru că lipseşte perspectiva, în al doilea rând, pentru că apare riscul suplimentar al implicării subiective, cel puţin prin intermediul celor pe care îi cunoşti şi sunt profund activi în respectivul subiect. Pregătind cele două emisiuni dedicate donării în cadrul programului „Paşaport pentru Ştiinţă” la Radio Bucureşti şi având şansa de a mă afla alături de doi mari profesionişti ai Geneticii şi reproducerii asistate, prof. dr. Virgil Ankăr şi dr. Camil Bohâlţea, am înţeles la un moment dat un lucru care acum mi se pare evident: tot ce se întâmplă la ora actuală legat de donarea umană repetă, la o scară de timp evident mai lentă, ceea ce s-a întâmplat în fizică în avanpremiera exploziei primei bombe atomice. De aceea, mi-am luat curajul de a pune într-o oarecare ordine datele, paşii, încercările şi în final problemele şi întrebările legate de donare, mai ales de cea umană. Isaac Asimov, al cărui har de înţelegere şi prefigurare a unui viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat este de-a dreptul impresionant, spunea în cartea sa dedicată codului genetic (şi purtând chiar acest nume) că Genetica va fi un val care va „mătura” prin vieţile noastre cu o putere ce va pune în umbră chiar şi fizica atomică.           Ce va fi? Şi mai ales cum? Şi atunci am luat din bibliotecă „Brave New World” a lui Aldous Huxley, carte apărută în anul 1932 (!) şi revizuită în 1958, cu o senzaţională prefaţă a autorului, comentând rintre altele motivele care îl determinaseră să refuze să facă vreo schimbare în text. „Brave New World”. Cuvintele Mirandei, fiica magului Prospero, întreruptă dintr-o partidă de şah cu Ferdinand, prinţul căruia ea însăşi i se promisese. Lumea noastră de mâine? Va fi ea oare cum spune Miranda cu vorbele româneşti ale magului Leon Leviţchi?           O, ce minune!           Ce de făpturi alese! Ce frumoşi sunt oamenii!           O, mândră lume nouă, Care-i cuprinzi!           Ironia din titlul cărţii lui Huxley este evidentă chiar şi înainte de prima lectură, dar ceea ce se descoperă la lectura propriu-zisă nu mai are nimic de-a face cu ironia.           Mândra Lume Nouă a lui Huxley, lumea secolului 26, supravie-ţuitoarea şi rezultatul unui holocaust global, se bucură de fericire universală (întreţinută cu droguri psihotrope) şi de o viaţă fără boli şi fără bătrâneţe. O viaţă simplă şi clară, fără tot felul de „instituţii” cum ar fi Religia, Arta, Ştiinţa teoretică. O viaţă „produsă” de ştiinţă totuşi. O viaţă trăită de CINCI categorii de fiinţe (fiecare cu câte două subcategorii, + şi – adică „ceva mai mult” şi „ceva mai puţin”.), de la superintelectualii ALFA la semi-idioţii EPSILON. Fiecare perfect fabricat şi adaptat „job”-ului necesar şi predestinat, de la „Controlorii lumii” la, ce să spun, muncile cele mai joase la care vă puteţi gândi – în cazul că vi se pare că pot exista munci „joase”.           La vremea respectivă, H. G. Wells s-a simţit ofensat de „trădarea” de către Huxley atât a ştiinţei, cât şi a viitorului; Bertrand Russell şi Hermann Hesse au sesizat intenţia gravă şi foarte serioasă din spatele ironiei; C. R Snow, căruia îi datorăm ideea existenţei a două culturi şi intuiţia unei a treia, pe care unii din noi ne chinuim să o înfăptuim astăzi, a dat-o pur şi simplu la o parte, alături de romanul „1984” a lui Orwell, pentru exces de pesimism în ceea ce priveşte progresul social şi al ştiinţelor.           Prefaţa în ediţia din 1958, Huxley îşi reproşează că nu a recunoscut la timp „potenţialul teribil al fisiunii nucleare”, deşi posibilitatea obţinerii energiei atomice era un subiect frecvent de discuţie. Dar el păstrează motto-ul în care Nicolai Berdiaev îşi pune neaşteptata problemă a. evitării realizării (din ce în ce mai posibile!) a utopiilor! Visând la o societate neutopică, „mai puţin perfectă şi mai liberă”.           De aceea vă rog, dacă veţi hotărî să depăşiţi această prefaţă, citiţi ceea ce urmează cu gândul la lumea de mâine care se conturează în perspectivă, la cât de IMENSE sunt posibilităţile ştiinţelor, la cât de mult bine pot face ele şi la cât de grea este povara răspunderii care apasă pe umerii oamenilor de ştiinţă, dar mai ales pe cei ai celorlalţi, ai oamenilor chemaţi să decidă MODUL în care aceste ştiinţe vor fi aplicate.           În ultimii săi ani, Aldous Huxley avea să spună că „este un pic stânjenitor să te fi ocupat întreaga viaţă de problema condiţiei umane şi să constaţi la sfârşit că tot ce poţi oferi drept sfat este să spui: „încercaţi să fiţi puţin mai buni”.           Dar – o, Doamne, ce sfat minunat! Şi cât de multe ar rezolva! Şi cât este de greu de urmat.           Introducere f i           ^Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă. Aceasta a fost ziua î şasea. Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor, în ziua a şaptea Dumnezeu şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse.” nul 1866: După ce, în 1865, se descoperise chirurgia antiseptică (dr. Joseph Lister, Marea Britanic), iar chiar în 1866 francezul Francois Carlier pusese la punct stin-gătorul de incendii, Alfred Nobel descoperă dinamita – o pastă făcută dintr-un amestec de nitroglicerină (descoperită în 1864 de italianul Ascanio Sobrero) şi de silice. Scopul: minerit şi deschiderea de drumuri prin aruncarea în aer a stâncilor. Astfel, dacă împăratului Claudius i-au trebuit 30000 de oameni timp de 11 ani pentru a săpa un şanţ lung de 5 km destinat asanării lacului Fucinus, dacă după câteva secole au fost necesari 150 de ani (!) pentru a săpa o galerie de 15 km într-o mină din munţii Harz, dacă în sec. XVII, stăpâni peste o ţară întreagă, spaniolii au trebuit să renunţe la asanarea lacului Mexico, inginerii moderni ar avea nevoie de doar câteva luni sau cel mult câţiva ani pentru aceleaşi proiecte. Rezultatul: milioane de oameni au fost ucişi pe fronturile războaielor! Şi nu a lui Nobel a fost ideea! îngrozit, el şi-a lăsat întreaga avere, de peste 4 milioane de dolari (foarte frumoasă pentru vremea aceea – aproximativ 173 de milioane în banii de astăzi), pentru stabilirea unui premiu care să fie decernat anual celor mai importante descoperiri ale ştiinţelor, pasibile să aducă beneficii omenirii şi păcii. Dar. soarta dinamitei era pecetluită. De la 11 tone anual în 1870, la peste 12000 de tone (!) doar 20 de ani mai târziu.           1900: Paul Villard descoperă o nouă formă de radiaţii, mult mai penetrante decât razele X descoperite în 1895 de Roentgen şi radioactivitatea naturală descoperită'de Becquerel în 1896. în 1914, Şir Ernst Rutherford le demonstrează natura electromagnetică. Razele gamma nu sunt deviate într-un câmp magnetic. Aplicaţiile lor în imagistica medicală sunt impresionante, iar interesul lor pentru astronomie/cosmologie, remarcabil. 13 august 2003, conform unui articol publicat în „New Scientist”, Departamentul de Apărare al SUA pune Ia punct un nou tip de explozibil nuclear, care nu se bazează însă nici pe fisiune, nici pe fuziune, ci pe emisia de energie sub formă de radiaţie gamma – de mii de ori mai puternică decât energia obţinută prin orice reacţie chimică cunoscută. Se prevăd schimbări revoluţionare în tehnica armamentului.

SULURILE DE LA MAREA MOARTĂ   Înainte de a expune implicarea celor de „dincolo” în evenimentele din timpul istoriei celor dintâi oameni, voi explica pe scurt, o problemă ridicată de mulți: cum se explică faptul că s‑au descoperit urme de dinozauri alături de urme de oameni sau unelte (unele foarte perfecționate) într‑o perioadă când omul nu apăruse? Înainte de a da explicația, câteva exemple: – Urma întipărită a unei perechi de tip ciudat de încălțăminte, alături de un trilobit strivit de pas, în strat pietrificat. Descoperirea a fost făcută de W.Y. Meisser în statul Utah (SUA) în anul 1968. Vechimea estimată 440 milioane de ani. – Ciocanul găsit în 1934 la periferia orașului London (statul Texas, SUA) a cărui analiză spectroscopică indică un aliaj necunoscut încă în industria umană. Vechimea 60‑80 milioane de ani. – Craniul unui bou moscat, găurit de glonț, descoperit de paleontologul rus Al. Kaznațev în Iacuția. Vechimea: 40 de milenii. – Întipăriri ale unui picior omenesc alături de ale unor dinozauri în același strat geologic, în SUA. Vechimea: 70‑140 milioane de ani. Explicația este simplă: toate relatările asemănătoare (și sunt extrem de multe) datate înainte de facerea omului demonstrează faptul că pe Pământ, alături de animalele preistorice existau membrii civilizației extrem de avansate care ne‑a creat – civilizația lui Dumnezeu. După creație, așa cum vom vedea pe parcursul acestei lucrări, vor urmări și vor dirija evoluția omenirii. Cele mai vechi documente care atestă acest lucru sunt unele dintre Sulurile de la Marea Moartă. S‑a scris „destul pe seama lor și din păcate se cunosc puține dintre ele. Cauzele sunt diverse și nu le discut în acest context. Oricum nu ar aduce nicio lumină asupra celor pe care vreau să le demonstrez. Important este însă faptul că doar fragmente din ele păstrează mesajul întregului. Cu atât mai mult dacă sunt corelate cu Biblia, Coranul sau alte scrieri. Şi mesajul este acesta: am fost creați de o altă civilizație care ne‑a dirijat istoria pentru a ne pregăti în vederea „Marelui Contact” și a colaborării cu oamenii dispuși să le înțeleagă și să pună în practică mesajele Lor transmise în cărțile marilor religii. Sulurile au fost descoperite în anul 1947 de către un beduin arab, la Qumran în vecinătatea Mării Moarte. Membrii Qumranului erau evrei ce se desprinseseră de Ierusalim sau de curentul principal al iudaismului și deveniseră critici și chiar ostili față de preoții de la Ierusalim care și atunci ca și în prezent (preoții falselor religii) erau interesați mai mult de cele materiale decât de cele spirituale. Voi prezenta câteva fragmente din aceste apocrife (sunt toate informațiile de care dispun și pe care le pot corela cu fenomenul OZN). 1. Apocalipsa lui Avraam. În acesta este descrisă întâlnirea lui Avraam cu Dumnezeu care i‑a cerut să plece din sânul familiei. Terah, tatăl lui Avraam era idolatru, închinându‑se unor dumnezei din piatră și lemn întâlniți din păcate și astăzi ca obiecte de cult la diferite culte religioase. Aceste informații concordă perfect cu cele Biblice. Domnul zisese lui Avraam: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți‑o voi arăta” (Geneza 12:1). A urmat distrugerea casei lui Terah. Să urmărim descrierea din „Apocalipsa lui Avraam”: „Am ieșit. Nu ajunsesem încă la poarta curții când am auzit o mare bubuitură de tunet și focul a căzut din cer și l‑a ars pe tatăl meu, casa lui și tot ce era în ea, până la pământ, pe o suprafață de patruzeci de coți”. Focul a căzut dintr‑o navă a reprezentanților civilizației lui Dumnezeu. Așa cum vom vedea, astfel de nave sunt descrise de la Geneză până la Apocalipsa. În textul apocrif Abraham, XVIII, 11/12 este descrisă această navă: „În spatele ființei am văzut un car cu roți de foc și fiecare roată era jur împrejur plină cu ochi, iar pe roți era un tron, învăluit în flăcări care curgeau în jurul lui”. Chiar Adam și Eva au văzut această navă. Evenimentul este consemnat în Apocalipsul lui Moise, cap. 33. Eva privește spre cer și vede trecând o navă luminoasă trasă de patru vulturi strălucitori. Descrieri asemănătoare a unei nave trase de 4 „ființe” numite vulturi, heruvimi, cai etc. Apar în toată Biblia. După evenimentele descrise, Avraam leșină: „Auzind vocea care îmi spunea aceste cuvinte m‑am uitat într‑o parte și în alta. Nu era glasul unui om, și cugetul mi s‑a înspăimântat, și sufletul m‑a părăsit. Am devenit ca de piatră și am căzut la pământ, căci nu mă mai puteam ține pe picioare. Şi cum zăceam eu cu fața la pământ, aud vorbind Vocea Sfântă, vocea lui Dumnezeu (de la bordul navei – n.a.): „Haide, Javel, ridică‑mi‑l pe acest om. Să nu mai tremure”. Atunci îngerul a venit spre mine… semăna cu un om… M‑a luat de mâna dreaptă și m‑a ridicat în picioare „…L‑am văzut atunci pe cel care mă prinsese de mâna dreaptă și mă ridica pe picioare. Corpul lui era ca un safir, fața ca un topaz, părul corpului ca o zăpadă iar diadema de pe cap ca un curcubeu”. Şi aici ca și în numeroase locuri din Biblie este descris echipamentul acestui reprezentant al civilizației lui Dumnezeu. La fel ca Enoh și alți profeți evrei, Avraam va fi luat în această navă: „Şi aceasta s‑a întâmplat la apusul soarelui. A fost fum, ca fumul de la cuptor… Astfel m‑a dus până la limita flăcărilor de foc. Apoi am urcat, ca purtați de numeroase valuri, până la cerul care era fix deasupra firmamentului. Văd în aer, pe această înălțime pe care urcăm, o puternică lumină care nu s‑ar putea descrie, și în această lumină un foc puternic și, înăuntru, o trupă… fețe puternice… care strigau cuvinte pe care nu le cunoșteam… Dar eu doream să recad jos pe pământ. Locul ridicat unde ne aflam stătea când drept, când cădea în partea cealaltă”.

Motto Când vor zice: „Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei.” (1 Tesalonicieni 5:3) „Un neam se va scula împotriva altui neam.” (Matei 24:7) DOVEZI ARHEOLOGICE CARE ATESTĂ EXISTENŢA UNOR CONSTRUCŢII MEGALITICE REALIZATE DE REPREZENTANŢII UNUI UNIVERS PARALEL   În lucrarea „Civilizaţiile extraterestre şi a treia conflagraţie mondială” am comentat unele evenimente descrise în Cartea lui Enoh şi Vechiul Testament, care se referă la venirea pe pământ a unui grup de „îngeri” (reprezentanţi ai unui univers paralel) care au zămislit copii cu fetele oamenilor, din această încrucişare genetică nereuşită rezultând nişte fiinţe monstruoase, de statură înaltă şi cu o inteligenţă extrem de redusă. Aceste creaturi, împreună cu „tăticii” lor din „ceruri”, au realizat construcţiile megalitice răspândite în toată lumea. Uriaşii au fost distruşi în marea lor majoritate prin potopul din timpul lui Noe, iar îngerii răzvrătiţi au fost izolaţi în „Adânc”, în „măruntaiele pământului”, în Shambhala. Deoarece toate aceste aspecte au fost tratate pe larg în amintita lucrare, voi prezenta, în continuare, câteva dintre urmele lăsate de „îngeri” şi odraslele lor oligofrene pe acest pământ, dovezi care confirmă relatările cărţii lui Enoh (a trăit acum 5500 de ani) şi ale Bibliei. Celor interesaţi în lămurirea acestor aspecte le recomand consultarea lucrării „Cartea lumilor pierdute”, de Robert Charroux. Scrierile sfinte ale tuturor popoarelor relatează despre venirea acestor străini, dar numai Cartea lui Enoh (şi alte manuscrise de la Marea Moartă) şi Vechiul Testament descriu consecinţele nefericite pentru omenire rezultate din faptele necugetate pe care aceştia le-au comis, precum şi din învăţăturile (făurirea armelor, mânuirea forţelor psihice, etc.) pe care le-au transmis oamenilor. Unul dintre îngerii „civilizatori” purta numele de Armaros (Cartea lui Enoh.) În Anzi există urme săpate, mărginite cu pietre calcaroase, care ar sugera un candelabru. Ulucul central măsoară cam 4,50 m lăţime, 0,60 m adâncime, 500 m lungime, datând, după cum se susţine, din epoca incaşilor sau a Aymaraşilor. Această asemănare de nume nu face altceva decât să confirme, dintr-un alt punct de vedere, veridicitatea faptelor expuse în Cartea lui Enoh. Zeităţile iniţiatice (îngerii răzvrătiţi descrişi de Enoh) au devenit în Fenicia: Baal şi Astarteea, în Assyro-Babilonia: Bel, Istar; în Peru: Viracocha, Orejona; în Mexic: Quetzalcoatl, Kukulkan; în Celţia: Belin, Belisma, etc. Vechiul Testament abundă de îndemnuri, pe care Dumnezeu le adresa evreilor, de a nu se închina acestor îngeri, însă, cu rare excepţii, evreii au căzut în idolatrie, atrăgându-şi grele pedepse: „A ridicat un altar lui Baal în Templul lui Baal, pe care l-a zidit în Samaria (este vorba de împăratul Ahab – n. a.) şi a făcut un idol Astarteei” (1 împăraţi 16:32–33.) În multe mitologii se susţine că îngerii, după ce i-au „învăţat” pe oameni să se distrugă fizic şi psihic, au plecat „dincolo de fluviul ocean.” Druizii, preoţii incaşilor şi mayaşilor susţineau că descind din Zeul Mărilor care i-a învăţat toată ştiinţa lor. Aceste relatări demonstrează clar că, după izolarea în „Adânc” şi distrugerea uriaşilor, aceşti îngeri ai întunericului, care sunt întru totul asemănători oamenilor, şi-au continuat activitatea de distrugere a umanităţii prin răspândirea învăţăturilor lor periculoase. Verificările mărturiilor au dus la concluzia că în toată America de Sud o civilizaţie necunoscută a precedat-o pe aceea a Incaşilor şi Aymaraşilor fiind mult mai avansată. Această civilizaţie e reprezentată de aceea a îngerilor „civilizatori” descrişi în Cartea lui Enoh. Jacques Charroux afirma ca: „Nu exclud deloc o primă geneză extraplanetară şi cel puţin o hibridare a autohtonilor pământeni cu popoare din spaţiu, acei îngeri despre care vorbeşte Biblia, acei Iniţiatori pe care îi atestă toate mitologiile.” Cartea lui Enoh susţinea că, acum aproximativ 5500 de ani, aceşti îngeri ai lui Azazel i-au învăţat pe oameni să făurească „săbii, spade, scut şi platoşă.” Se pare că cercetările arheologice efectuate în secolul XX nu fac altceva decât să confirme şi aceste adevăruri. La Medzamor, în Armenia, Dr. Korioun Meguertchian a descoperit cea mai veche uzină metalurgică din lume. Acolo s-au găsit vase şi obiecte metalice, cuţite, suliţe, săgeţi, etc. din toate metalele cunoscute. Expertizele au stabilit că aceste construcţii au o vechime de aprox. 5000 de ani. Aceste descoperiri au fost atestate de institute de ştiinţă din fosta URSS, SUA, Anglia, Franţa şi Germania. La Medzamor exista şi un observator astronomic cu trei etaje, în formă de triunghi, confirmând şi în această privinţă relatările lui Enoh despre învăţăturile pe care îngerii le-au dat oamenilor „Baraqiel i-a învăţat pe astrologi, Tamiel a descoperit înţelesul înfăţişării stelelor, iar Asdariel a desluşit mersul lunii.”

VIZITE EXTRATERESTRE ÎNAINTE DE APARIŢIA OMULUI   De-a lungul istoriei sale, omenirea a fost confruntată cu multe fenomene neînţelese, dintre care pe unele a reuşit să şi le elucideze, iar la altele caută încă răspuns. Dintre acestea din urmă, două par a ieşi în evidenţă, şi anume cele legate de parapsihologie şi cele referitoare la fenomenul OZN. Încercarea de a le explica printr-o analiză separată nu cred că ar conduce la rezultatul scontat. De aceea, voi căuta să le prezint în strânsă conexiune, elementul de legătură fiind acela al existenţei unei civilizaţii deosebit de dezvoltate, care stăpâneşte legi ale fizicii încă necunoscute nouă, reprezentanţii ei, ca de altfel şi aparatele de zbor pe care le folosesc, având posibilitatea de materializare şi dematerializare, precum şi capacitatea de interferare a proceselor noastre psihice inconştiente. În acest sens îl voi cita pe C. Sagan care afirma: „civilizaţiile aflate cu sute de mii sau milioane de ani înaintea noastră ar trebui să aibă o ştiinţă şi o tehnologie care depăşeşte în aşa măsură posibilităţile noastre actuale, încât nu am fi în stare să le deosebim de magie”. Cercetătorii ruşi, care în ultima perioadă de timp au fost confruntaţi cu numeroase apariţii de OZN-uri, au emis mai multe teorii pentru a explica fenomenul, dintre care una foarte răspândită ar fi aceea că: „vizitatorii par să manipuleze perfect spaţiul şi timpul ei venind poate nu numai de pe alte galaxii ale Universului nostru, ci şi dintr-un univers paralel, legat de lumea spiritului”. În lucrarea „Lumi galactice”, Doru Davidovici face următoarea constatare: „Neştiutul nu reprezintă neapărat alte galaxii sau sisteme planetare. El poate fi o civilizaţie paralelă terestră de care ne desparte un decalaj în timp, fie doar o secundă, sau un decalaj spaţial nesesizat de noi în spaţiul tridimensional. Neştiutul poate fi o altă dimensiune încă de neimaginat, o civilizaţie străină existentă în noi, şi printre noi, care nu poate fi evidenţiată de simţurile noastre imperfecte, incomplete”. Importantă în acest sens este şi ipoteza emisă de filosoful estonian Gustav Naan care consideră antimateria drept o constituantă a unei alte lumi, inclusă într-a noastră, cu care ar coabita simultan. S-ar afla, cu alte cuvinte, 2 lumi paralele, una reprezentând imaginea în oglindă a celeilalte, fără a exista însă posibilitatea vreunui contact între ele. Profesorul Vlail Kaznatcheev, membru al Academiei de Ştiinţe a fostei U.R.S.S. atrăgea atenţia, într-un interviu acordat revistei Paris Match (iunie 1990) asupra forţei gândului, exemplificând printr-o serie de experienţe făcute în laboratorul din Siberia, cum ar fi: modificarea temperaturii unor procese tehnologice, influenţarea creşterii celulare, comunicări telepatice etc. El consideră că, pentru a explica viaţa, în afara celulelor vii mai există o viaţă cosmică, o viaţă de „câmp”. De asemenea, avertizează asupra pericolului unui război, în care arma psihică, constând în undele emise de creier, ar avea efecte grave cum ar fi: dereglarea ordinatoarelor, paralizarea voinţei oamenilor, sustragerea secretelor şi informaţiilor din sistemele de cercetare, limitarea capacităţii de luptă a armatei, reducerea populaţiei la o totală pasivitate. Pornind astfel de la ipoteza existenţei unei civilizaţii deosebit de dezvoltate, ai cărei reprezentanţi ne sunt asemănători, având în plus posibilitatea de a interfera psihicul uman, voi face o prezentare a unor dovezi ce ar sprijini această ipoteză. Dintre cele mai vechi urme privind vizitarea Pământului ar fi acestea: — Urma întipărită a unei perechi de tip ciudat de încălţăminte, alături de un trilobit strivit de pas, în strat pietrificat, descoperită de W. Y. Meisser în statul Utah – (S.U.A.) în anul 1968. Vechimea estimată 440 milioane de ani. — Revista UFO Nachtrichten relata în numărul 263/1980 mai-iunie despre descoperirea, într-o mină din S.U.A., la 700 m adâncime a unei arme, scoasă din stratul de cărbune de către minerul Joe Mankiewicz. Vârful ciocanului pneumatic a ricoşat într-un material dur, iar la lumina căştii de miner s-a văzut obiectul din metal argintiu prins în cărbune. A fost scos la iveală un fel de pistol mare „în felul pistoalelor laser din filmele SF”. Experţii cărora li s-a dat spre cercetare ciudatul obiect nu au putut să precizeze nici dacă instrumentul acela e o armă, nici cum funcţionează. Concluzia lor a fost că: „Sunt dovezi în sprijinul afirmaţiei că arma nu este de origine terestră”. Vechimea 250 milioane de ani. — Ciocanul găsit în 1934 la periferia orăşelului London (statul Texas, S.U.A.) a cărui analiză spectroscopică indică un aliaj necunoscut încă în industria umană. Vechimea: 60-80 milioane de ani. — Paleontologul sovietic Al. Kaznaţev a dezgropat în Iacuţia, craniul unui bou moscat, găurit de glonţ, acum patruzeci de milenii. — Întipăriri ale unui picior omenesc alături de ale unor dinozauri în acelaşi strat geologic, descoperiri efectuate tot în S.UA. Vârsta: 70-140 milioane de ani. — Gravurile preistorice de pe pietrele profesorului Cabrera de la Ica (Peru), care arată scene de humanoizi, alături de animale preistorice domesticite. Exemplele de acest fel sunt numeroase şi nu voi insista asupra lor. Cred că atât urmele de paşi cât şi obiectele descoperite aparţineau reprezentanţilor unei civilizaţii mult mai avansate care, la momentul potrivit, vor contacta specia umană.   MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ   Problema care se ridică este aceea a existenţei unor documente ce ar putea argumenta existenţa acestei civilizaţii paralele. Cred că ele nu lipsesc. Este vorba de sulurile de la Marea Moartă, care au fost descoperite în anul 1947 de către un beduin arab şi aduse la cunoştinţa lumii de ştiinţă către sfârşitul acelui an şi în anul următor. Descoperirea s-a făcut în nişte peşteri aflate la aproximativ 2 km vest de colţul de nord-vest al Mării Moarte, într-un loc cunoscut sub denumirea din limba arabă modernă de Qumran. Sulurile au fost văzute de mai mulţi savanţi. Unul dintre cercetătorii care au recunoscut caracterul antic al sulurilor a fost profesorul Eleazar L. Sukenik, de la Universitatea Ebraică, care a reuşit ulterior să cumpere unul din ele. Alte suluri au fost luate de la Şcoala Americană de Cercetări Orientale din Ierusalim, unde Dr. John C. Trever directorul interimar al Institutului, convins de valoarea lor, a aranjat să fie fotografiate porţiuni din ele, care i-au fost aduse. Una din fotografii a fost trimisă Prof. F. Albright care a declarat îndată că aceasta e: „cea mai importantă descoperire de manuscrise ale Vechiului Testament făcută vreodată”. Dintre acestea aş aminti: Sulul Isaia al Universităţii Ebraice, care este un sul parţial din cartea Ordinea Bătăliei, cunoscută şi sub numele de Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, manuscrise ale cărţilor ce formează astăzi Vechiul Testament, Cartea Jubileelor, Cartea lui Enoh, etc. Membrii Qumranului erau evrei ce se desprinseseră de Ierusalim sau de curentul principal al iudaismului şi deveniseră critici şi chiar ostili faţă de preoţii de la Ierusalim. În Cartea Jubileelor, (apocrif datând aproximativ din anul 135 î.e.n.) există o referire la momentul în care a avut loc un prim contact între oameni, care se înmulţiseră între timp şi îngerii veniţi din ceruri: „În zilele lui Iared (tatăl lui Enoh), îngerii Domnului s-au pogorât pe pământ, cei care sunt numiţi veghetori, spre a învăţa pe odraslele oamenilor şi a împlini legile şi dreptatea pe pământ El (Enoh – care a trăit cu aproximativ 5.500 ani în urmă – n.a.) a fost aşadar cel dintâi dintre fiii oamenilor, din cei ce s-au născut pe pământ, care a învăţat scrierea, ştiinţa şi înţelepciunea şi a scris semnele cerurilor, după rânduiala lucrurilor lor într-o carte, pentru ca fiii oamenilor să cunoască vremea anilor, potrivit rânduielii fiecăreia din lunile lor. Şi ceea ce a fost şi va să fie, el a văzut într-o vedenie din somnul său ceea ce se va petrece cu odraslele oamenilor, în lungul generaţiilor până la ziua judecăţii, el a văzut şi a cunoscut toate şi şi-a scris mărturisirea şi a lăsat-o drept mărturie pe pământ pentru toţi copiii oamenilor şi pentru urmaşii lor. El a fost cu îngerii Domnului şase jubilee (1 jubileu = 50 ani) iar ei i-au arătat tot ce este pe pământ şi în ceruri, puterea soarelui şi el a scris totul şi a mărturisit despre veghetorii care păcătuiseră cu fiicele oamenilor ca să se întineze, şi Enoh a adus mărturie împotriva tuturor acestora. Şi el a fost ridicat din mijlocul odraslelor oamenilor, iar noi (îngerii) l-am însoţit în grădina Edenului, întru măreţie şi slavă, şi iată că el a scris acolo judecata şi osânda lumii, şi toată ticăloşia odraslelor omeneşti”. (Cartea Jubileelor IV, 15, 17, 9, 21-23).

De prisos in univers de Milivoj Matusec Alexandru Macedon şi Pero Catastrofă în clasă domnea o linişte deplină, de puteai să auzi şi musca. Din păcate, bâzâitul nu se auzea, pentru că nu se găsea acolo nicio muscă. Se aflau doar treizeci de elevi şi un profesor de istorie. Faptul acesta nu explica deloc liniştea. Ba, dimpotrivă, o făcea de neînţeles. Treizeci de elevi şi un profesor de istorie stârnesc mai degrabă gălăgie decât linişte. Tăcerea adâncă a celor treizeci de elevi o pricinuia catalogul. Catalogul stătea deschis, ceea ce însemna pentru clasă un pericol mare: examinarea ounoştinţelor. Cu alte cuvinte: bătălie, vijelie, furtună. Or, timpul dinaintea bătăliei, vijeliei saiu furtunii e întotdeauna plin de linişte. Aceasta era adevărata explicaţie a tăcerii şi nemişcării celor treizeci de elevi. Şi iată că a început să tune. Vocea profesorului anunţă începerea bătăliei, furtuna care va veni. — Pero! strigă profesorul. — Catastrofă! adăugă cineva din ultimele bănci. Ouvântul acesta din urmă fu însoţit de chicoteli, în care se ghicea şi încordare şi -uşurare, dar şi obrăznicie. — Nu permit să mi se spună Catastrofă! zise furios Pero, soulându-se în picioare. O să reclam. Aerul se cutremură de ifisete. — Mie îmi zic Tic-Tac şi nnam de gând să reclam pe nimeni, declară un băiat cu o mutrişoară gravă şi cu 3 ochi verzi. Pur şi simplu, fiindcă mu ştiu cui aş putea să reclam. — Autorităţilor şcolare! grăi cineva. — Părinţilor şi tutorilor! — Opiniei publice! — Ajunge! strigă Pero, strângând pumnii. — Roagă-mă pe mine să spun „ajunge!“ zise profesorul. Dealtminteri, nici nu trebuie să mă rogi. Voi face singur acest lucru. Hai, ajunge! Gata î — Cum, gaiţa? întrebă cu naivitate un glăscior timid. Râsul ajută la sănătate. La fel şi mânia. E dovedit ştiinţific. Profesorul îl căută cu ochii pe posesorul glasului naiv. Vru să spună ceva, dar se răzgândi. Se uită la Pero, care stătea posomorit şi zbârlit. — Cum ai ajuns la această poreclă? De ce îţi zic Catastrofă? Pero dădu din umeri furios şi nu răspunse. Două degete stăteau ridicate sâcâitor chiar în faţa profesorului. Era Tic-Tac. Nu aşteptă ca profesorul să-i dea voie ori să-i interzică să vorbească. Sări în sus ca un arc. — Porecla i se potriveşte. E corectă. De tot ce se apucă Pero, iese rău. Totdeauna iese câte o grozăvie. Înţelegeţi? Ca-ta-stro-fă! Pero strânse şi mai tare pumnii. Scrâşni din dinţi şi se înroşi de mânie. — În mediul ăsta nu se poate lucra. Mereu îşi bat joc de mine. Dacă un lucru nu iese cum trebuie, ei zic că numai Pero e de vină. El e cu catastrofa. Ce să fac: să reclam, ori mă las păgubaş? Se aşeză brusc, bosumflat. Profesorul râse prieteneşte. — Nu te lăsa. Dar nici nu reclama. Cel puţin nu imediat. Ai timp. Dacă se vor întrece cu gluma, eu te voi apăra. Hai să vorbim despre lucruri serioase. Pero nici nu se mişcă, de parcă cuvintele profesorului n-ar fi ajuns să străbată prin carapacea supărării sale. 4 De parcă descurajarea l-ar fi ţintuit de bancă. — Rildică-te în picioare, Pero! porunci profesorul. — Eu? întrebă mirat? Pero. Chiar eu? Izbucxiiră râsete diin toate părţile. — Chiar tu! confirmă grav profesorul. Aş dori să aud câte ceva despre Alexandru Macedon. Câteva lucruri mai însemnate. Pero se sculă încet şi fără chef. Se încruntă, de parcă acest lucru i^ar fi pricinuit o durere fizică. — Deci, să auzim, îi dădu ghes profesorul. — Era fiul unui rege macedonean. Unicul fiu. Cei din clasă nu râseră. Rămaseră liniştiţi şi atenţi. Aşteptau să urmeze fapte mai mari şi mai importante. — Unicul fiu, zici? întrebă profesorul, înveselit parcă. — Fapt dovedit istoriceşte, rosti sobru Pero. A crescut repede şi a tăiat şi mai repede un nod, tocmai în Asia Mică. — Şi mai departe? — Mai departe, nimic. Clasa n-a mai putut să se stăpânească. Izbucni într-un hohot de râs de se cutremurară pereţii. Iar cineva, abia adunândiu-şi puterile, strigă: — Mă, Catastrofă! Mâna profesorului, ridicată brusc, domoli hohotele dezlănţuite. — Mai ştii ceva despre Alexandru? — Păi, nu-i de ajuns? — Nu-i de ajuns. — Dar am spus tot! Şi despre tatăl lui, şi despre el, şi despre nodul acela. Profesorul se încruntă. Semn rău. — Termină cu gluma, Pero! Iar n-ai învăţat? — Ba, am învăţat. 5 Profesorul strânse din umeri şi se îndreptă spre catedră. — N-o să ne certăm. Tu crezi că ştii ceva, iar eu cred că nu ştii multe. — Confruntare de păreri! spuse careva în surdină. — În detrimentul lui Pero! adăugă altul. — Ca-ta-stro-fă! glăsui cu importanţă Tic-Tac. Profesorul nu ţinu seamă de aceste observaţii. Privea îngândurat catalogul deschis. — Două note slabe… trei note slabe… patru note slabe… şi cu Alexandru Macedon fac exact cinci note slabe. îl căută din ochi pe Pero. Pero şedea şi privea cu atenţie un punct invizibil pe peretele opus. — Poţi să şezi, Pero! — Mulţumesc. M-am aşezat. — Ce crezi tu despre mine şi despre toţi cei care suntem cu tiine în clasă? — Nimic. Reflectez acum asupra altor lucruri. Încerc să-mi amintesc unde am auzit că Alexandru Macedon era unicul fiu al regelui. Interesantă informaţie; nu pot însă nicicum să-mi aduc aminte de unde o ştiu. în clasă era linişte deplină. Elevii aşteptau o furtună mai năprasnică decât examinarea cunoştinţelor. Aşteptau sentinţa. — Astăzi vom avea întâlnire cu părinţii, la sfârşitul orelor de curs, spuse încet profesorul, de parcă i-ar fi părut rău să tulbure liniştea. Tatăl tău va auzi multe lucruri neplăcute despre tine. Nişte lucruri care-l vor durea. Crede-mă că nu mi-ar face plăcere să fiu în locul lui. Şi nici în locul tău. Pe coridor sună clopoţelul. Profesorul se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă. Pero rămase nemişcat. Căuta cu ochii un punct invizibil. 6 Reporterul TUNETULUI caută un fapt senzaţional TUNETUL e un ziar mare. Toate ziarele mari au reporteri mari. Aşa a fost şi va fi întotdeauna. Cel mai mare dintre toţi marii reporteri ai ziarului TUNETUL este N.K. Nu e numele lui complet, ci numai iniţialele numelui şi prenumelui. Toţi din redacţie s-au obişnuit să-i spună pe numeme prescurtat, adică ENKA. Prescurtarea aceasta a devenit numele lui de ziarist. Nume atrăgător, misterios şi plin de forţă. Nu se ştie precis dacă reporterul ENKA îşi datorează succesul numelui său, sau, dimpotrivă, dacă numele şi-l datorează succesului. De altfel, asta n-are importanţă. E important însă de ştiut că ENKA e cel mai mare dintre reporterii marelui ziar TUNETUL. În după-amiaza aceea, reporterul ENKA era preocupat de un lucru foarte important. Căuta un fapt senzaţional. Cel mai senzaţional din istoria ziaristicii. Acest lucru îl făcea în fiecare după-amiază. De aceea a şi devenit celebru. Celebritatea nu poate să-l ocolească pe reporterul care caută în fiecare zi o senzaţie mai mare decât cea precedentă. Era bine dispus cu toate că încă nu descoperise faptul. Lovea cu creionul în propria lui frunte şi citea cu atenţie titlurile de pe paginile ultimei ediţii a TUNETULUI. Nu făcea acest lucru fără motiv. De multe ori i s-a întâmplat ca în coloanele propriului său ziar să descopere urmele unui vânatJ mai deosebit. Iri ziua aceea în ziar nu erau decât lucruri obişnuite. Nimic răsunător. De abia în ultima pagină, unde se tipăresc anunţurile, numele noilor născuţi şi înştiinţările despre întrunirile asociaţiilor publice, organizaţiilor şi 7 cluburilor, o ştire măruntă, fără să bată la ochi, îi atrase atenţia. O citi de câteva ori şi se încruntă. — Hm! zise vag. Hkn! repetă şi mai nehotărât. La masa din colţul camerei şedea reporterul Pană- ascuţită, primul după marele ENKA pe scara celebrităţii. Se uita cu multă atenţie la prietenul său. Era sigur că se pregătesc lucruri mari. Altminteri, ENKA n-ar fi zis de două ori „hm“. Ori ar fi făcut-o o singură dată, ori ar fi tăcut. — Prin urmare? întrebă scurt Panăascuţită. — Ascultă! îi spuse ENKA mulţumit. Am găsit un anunţ foarte ciudat. Tuşi şi începu să citească: — NECUNOSCUTULE! Dacă e atât de important, sunt gata să mă intilnesc cu dumneata, cu toate că nu iau în seamă scrisorile care nu sunt iscălite cu numele adevărat. Ora pe care o pi’opui îmi convine, pentru că în fiecare zi, la şase după-amiază, ies la plimbare. Cu locul întâlnirii sunt de asemenea de acord. Dacă e vreo glumă nesărată, ar ji, mai bine să renunţi dinainte. Profesorul G. ENKA îi aruncă lui Panăascuţită o privire cercetătoare. Celălalt mare reporter nu arătă vreun interes deosebit faţă de cele auzite. — Şi ce-i cu asta? întrebă el fără însufleţire. Un anunţ ca toate anunţurile. Cineva vrea să se întâlnească cu cineva, dar îşi dă importanţă în prealabil. ENKA îl privi compătimitor, de parcă ar fi vrut să zică: „N-ai fler pentru o senzaţie adevărată. De aceea nu vei deveni niciodată primul reporter. Fără supărare, dar îţi lipseşte o coardă im/portantă.u Panăascuţită ghici, cel puţin parţial, gândurile celui mai mare reporter. Faţa i se întunecă un pic. — Iarăşi nu mă crezi capabil să dau de urma unei ştiri cu adevărat senzaţionale, n-u-i aşa? 8 — Să lăsăm cearta, făcu ENKA, puţin ofensat. Mar bine ascultă ce cred eu despre acest lucru. Sunt sigur că acest anunţ nu e unul obişnuit. Iată de ce: Cineva a scris o scrisoare în care îl roagă pe profesorul G. Să se întâlnească cu el. E în regulă. E frumos ca oamenii să se întâlnească, dar totuşi ceva nu-mi miroase a bine. Piroâfesonul G. Locuieşte undevai, fără îndoială. Omjul care a scris scrisoarea îi ştie adresa, căci, altminteri, cum i-ar fi trimis scrisoarea? Urmează prima întrebare importantă: DE CE ACEL OM NU L-A VIZITAT PE PROFESOR LA EL ACASĂ? Ai observat poate încă un lucru. Omul n-a iscălit scrisoarea. Aşadar, a doua întrebare importantă: DE CE DOREŞTE SA RĂMlNA NECUNOSCUT? Nu se ascunde, oare, în această invitaţie o cursă bine ticluită? Nu cumva profesorul G., care crede că e vorba de un lucru de importanţă deosebită, va deveni victima expeditorului misterios al scrisorii? Panăascuţită întinse aimndouă mâinile, de parcă ar fi vrut să se apere de mucţimea întrebărilor şi concluziilor prietenului său. — Ajunge! Ai spus prea muilt. Numai cât aii povestit până acum e destul pentru o povestire captivantă. Accentuez, povestire, nicidecum reportaj. Dar uiţi că a rămas neexplicată încă o întrebare importantă: CINE E PROFESORUL G.? — Excelent! zâmbi ENKA. Văd că ai început să gândeşti. Dar n-ai dreptul să spui că am uitat acest amănunt. Mi-a venit în miinte imediat. Ba, pot să-ţi spun şi mai mult. Chiar din cauza acelui profesor m-a atras toată afacerea. Panăascuţită clătină din cap şi recunoscu sincer: — Nu înţeleg. ENKA zâmbi blî-nd, de parcă nici n-ar fi aşteptat alt răspuns. 9 — Există în oraşul nostru un profesor al cărui nume începe cu litera G. Acest profesor e o personalitate binecunoscută. Îţi dai seama Ia cine mă gândesc? — Bineînţeles. E vorba de profesorul Galaktici. — Aşa e. Panăascuţită nu păru impresionat. — Aş putea să pun pariu cu tine că în oraşul nostru există cel puţin zece profesori al căror nume începe cu litera G. Cred că te-iai pripit să tragi concluziile. ENKA nu se dădu bătut. Avea pregătit răspunsul. — În anunţ scrie: „În fiecare zi la ora şase după-amiază ies la plimbare.44 N-ai observat, băiete, acest lucru? Doar no să afirmi că toţi profesorii G. Ies la plimbare la ora şase. În cel mai bun caz, ar putea să facă asta doi sau trei. Niciunul mai mult. În ce-l priveşte pe profesorul Galaktici, el iese la plimbare în fic- care zi la ona şase după-amiază. Nu-i nevoie să-ţi) ur că e aşa, pentru că ştii şi singur. Aşadar, suntem, sau nu sân, tem aproape de marele reportaj? Panăascuţită fu nevoit să admită că ENKA l-a pus cu botul pe labe. Dovezile lui erau mult prea puternice. Totuşi îi venea greu să-şi recunoască înfrângerea. — S-ar putea ca tot ce ai spus să fie exact. Poate că toate acestea îl privesc chiar pe profesorul Galaktici. Dar să fie, oare, vorba despre ceva senzaţional? S-ar putea să fie un lucru cu totul mărunt şi fără importanţă. Poate că omul acela e un fost coleg de şcoală al profesorului, poate că n-a reuşit în viaţă şi doreşte până în ultima clipă să rămână necunoscut, de teamă ca profesorul să nu-l refuze. Oamenii sunt sensibili, ţine minte acest lucru. Cine ştie, poate că are de gând să-i ceară profesorului bani cu împrumut ori vreun alt serviciu? Dacă-i aşa, atunci unde ţi-e faptul de senzaţie? — Totul e posibil, căzu de acord mărinimos ENKA. Dar atâta timp cât mai există şi o altă posibilitate, pentru mine chestiunea nu e lipsită de importanţă. Să 10 presupunem că nu e coleg de şcoală, că nu e un cunoscut care are nevoie de bani sau de vreun serviciu. S-ar putea să fie vorba de altceva. După cum s-ar putea să fie aşa cum ai-spus tu. Prin urmare, merită să încercăm. Panăascuţită ştia că nu există forţă care să-l facă pe marele reporter să dea înapoi de la ceea ce a hotărât să facă. De aceea a renunţat la orioaire alte (argumente. A tras concluzia că toate acestea nu-J privesc defel şi că i-e totuna ce face ori intenţionează ENKA să facă. — Îţi doresc vânat bun! îi spuse scurt. — Acesta-i cuvântul potrivit! exclamă ENKA, sculându-se de pe scaun. Mai întâi voi vizita secţia de publicitate, să văd dacă nu cumva cei de acolo se află în posesia unor date precise despre profesorul G. Apoi, cu ceva mai înainte de ora şase, mă voi duce şi eu la plimbare. Ştii şi tu că-l voi găsi uşor pe profesorul Galaktici. Ieşi din birou, fredonând o melodie. Panăascuţită se întoarse la masa lui de lucru. Pe biroul marelui reporter rămase desfăcut numărul din ultima ediţie a ziarului TUNETUL. Tatăl şi fiul nu se înţeleg Tatăl lui Pero era tare amărât. Abătut, îndurerat şi îngrijorat. Cele auzite la consfătuirea cu părinţii erau prea multe pentru un om căruia i^ar fi plăcut să aibă o părere foarte bună despre fiul său. Acum această părere bună se clătinase. O zdruncinau notele slabe şi corn îi portarea de neînţeles a fiiuilfui său Pero, poreclit Catastrofă. „Nu-l înţeleg, îşi zicea tatăl, dar mă interesează dacă el însuşi se înţelege. Cine ştie? Ceva se întâmplă cu băiatul. Dar ce? Până acum n-am observat nimic deosebit. Parcă era totul în ordine. Era, oare? Nu cumva i-am acordat eu prea puţină atenţie?“ Tatăl măsura cu paşi mari odaia. Unu, doi, trei, patru, cinci. Şi înapoi. Unu, doi, trei, patru, cinci. Cinci paşi. Cinci note slabe. Celelalte fapte nu pot fi apreciate prin note. „Alexandru Macedon a fost unicul fiu al lui taică-său. Mulţumesc. M-am aşezat. Mă gândesc de unde am această informaţie despre Alexandru.“ O- brăznicie. E clar că îşi bate joc de profesor.

Osiris Judecatorul Lumii de Apoi de John Ray Osiris Judecatorul Lumii de Apoi de John Ray       Notă asupra cronologiei şi numelor proprii   Istoria egiptului antic e lungă, şi specialiştii se contrazic asupra datelor precise. După 500 î.Hr., cronologia este fixată. Înainte de aceasta, există o marjă de eroare de circa cincizeci de ani pentru datele de până în anul 1500 î.Hr. Şi o pondere de până la o sută de ani pentru perioadele mai timpurii. Împărţirea convenţională în dinastii e convenabilă, chiar dacă foarte simplificată, şi este utilizată aici. De aceea, am urmat datarea din The Oxford illustrated History of Ancient Egypt (Istoria ilustrată a Egiptului antic, Oxford) (ed. Ian Shaw, Oxford, 2000). Oricum, datele indicate aici pentru Dinastia a XVIII-a s-ar putea să trebuiască recalculate, în parte din motive legate de astronomie, dar şi datorită incertitudinii care afectează perioada Amarna şi domnia lui Horemheb. Perioada arhaică (Dinastiile „O”, I şi a II-a) cca 3200–2686 î.Hr. Această perioadă a marcat începutul statului egiptean centralizat şi primele momente ale guvernării faraonice. Multe din formele caracteristice artei egiptene s-au conturat în timpul primelor două dinastii. Mormintele regale se găseau în mare parte în Abydos, în Egiptul Superior. Regatul Vechi (Dinastiile III-VI) cca 2686–2160 La Regatul Vechi se face deseori referire ca Era Marii Piramide. În timpul acestei perioade, arta egipteană a ajuns la apogeul dezvoltării sale şi arhitectura monumentală a proliferat. Memfis a fost sediul guvernului, iar regii şi curtenii erau îngropaţi în necropola de la Gizeh şi Sakkara. Imhotep                               cca 2650 Prima Perioadă Intermediară (Dinastiile VII-X)                cca 2160–2055 Colapsul autorităţii centrale a dus la fragmentare, război civil şi dezbinare politică. Aceasta s-a sfârşit prin ascensiunea familiei regale tebane (Luxorul modern), care a reuşit în cele din urmă să reunească ţara. Regatul de Mijloc (Dinastiile XI-XIII)              cca 2055–1650 Regatul de Mijloc a fost martor al unei înfloriri în literatură şi arte, şi a fost privit de către egiptenii unor perioade mai târzii ca o eră clasică. Oaza Fayyum a fost cucerită pentru agricultură, iar sediul guvernului s-a mutat într-o nouă capitală, Itj-tawy, care este situată la sud de Memfis, pe drumul de acces către Fayyum. Zona Nubiei de Jos, dintre Prima şi a Doua Cataractă, a devenit colonie egipteană. Heqanakhte                          cca 1950 Dinastia a XII-a                 cca 1985–1773 A Doua Perioadă Intermediară (Dinastiile XIV-XVII)            cca 1650–1550 Guvernarea centrală s-a prăbuşit din nou şi coloniştii din Orientul Apropiat au profitat de această slăbiciune pentru a ocupa o mare parte a Egiptului Inferior, conducând din oraşul Avaris din Delta. Aceştia sunt cunoscuţi tradiţiilor anterioare drept hicsoşi. O familie din Teba, convenţional numită Dinastia a XVII-a, a reuşit să izgonească invadatorii, reunind ţara. Regatul Nou (Dinastiile XVIII-XX)            cca 1550–1069 Alungarea hicsoşilor a dus la o nouă perioadă militaristă şi la înfiinţarea a ceva asemănător cu un imperiu în Siria şi Palestina. Nubia de Sus (zona de-a lungul Nilului din Sudanul de Nord) a fost ocupată şi cucerită cultural. Bogăţia şi splendoarea exotică au crescut şi au influenţat atât literatura, cât şi artele vizuale. Locurile funerare regale s-au mutat din nordul ţării în Valea Regilor, pe malul vestic, la Teba. Dinastia a XVIII-a              cca 1550–1295 Hatşepsut       a domnit între cca 1473–1458 Horemheb     a domnit între cca 1323–1295(?) Dinastia a XIX-a cca 1295–1186 Ramses al II-lea  a domnit între cca 1279–1213 Khaemwise         a trăit între cca 1285–1225 Noul Regat Târziu sau A Treia Perioadă Intermediară (Dinastiile XXI-XXV)             cca 1089–664 Noul Regat a intrat încet în declin şi colapsul Dinastiei a XII-a a dus la o divizare politică a ţării, o serie de dinastii conducând Egiptul Inferior din oraşul nou fondat Tanis, în timp ce o serie suprapusă a condus Egiptul Superior din Teba. Perioada de interludiu a fost una de linişte şi redresare şi nu de anarhie, cum s-a întâmplat în primele două Perioade Intermediare. Perioada Târzie (Dinastiile XXVI-XXX)                 664–323 Reunificarea ţării a fost încă o dată realizată, dar cu preţul angajării mercenarilor şi experţilor străini. Imigrarea din Mediterana estică a devenit o regulă, şi aceasta a avut nevoie să fie contrabalansată de accentul pus pe aspectele tradiţionale ale culturii egiptene. Acesta este un lucru evident, în special în arta vizuală a perioadei. Cucerirea persană a ţării (525–404 î.Hr.) nu a reuşit să diminueze aceste tendinţe. Aceasta a fost urmată de o scurtă perioadă de independenţă reînnoită în secolul al IV-lea î.Hr. Dinastia a XXVI-a 664–525 Cucerirea Persană                         525 Petiese                a trăit între cca 583–511 Plecarea Perşilor                           404 Nectanebo al II-lea a domnit între 359/8–343/2 Alexandru cel Mare ajunge în Egipt         332 Perioada ptolemaică                323–30 î.Hr. Cucerirea lui Alexandru a dus la stabilirea conducerii greceşti şi la formarea oraşului cosmopolit Alexandria. Guvernul ţării folosea limba greacă alături de egipteană, care era scrisă atât în hieroglife, cât şi în scrierea dialectului demotic. În acest fel, s-a dezvoltat o sinteză a culturii greceşti şi egiptene, atât în literatură, cât şi în artele vizuale. Hor de Sebennytos    a trăit între cca 200–150 Moartea Cleopatrei şi anexarea romană a Egiptului                                  30 î.Hr. Perioada romană         30 î.Hr.-cca 395 d.Hr. Egiptul a devenit provincie a Imperiului Roman după sinuciderea lui Antoniu şi a Cleopatrei. Oricum, spre deosebire de alte provincii, a rămas sub controlul direct al împăratului, care era reprezentat de un prefect. Construirea de temple şi alte activităţi tradiţionale au continuat până în secolul al IV-lea d.Hr. În mod contrar, numărul documentelor scrise în limba egipteană începe să scadă în această perioadă. Perioada coptă sau bizantină  cca 395–640 d.Hr. În timpul acestei perioade, Egiptul a fost condus nominal din Bizanţ (Constantinopol). Limba egipteană a fost adaptată alfabetului grecesc şi folosită în scopuri creştine, fază în care e cunoscută sub numele de coptă. Greaca a continuat să fie folosită de guvern şi de majoritatea intelectualilor. Cucerirea Arabă a Egiptului După cucerirea arabă, atât islamul, cât şi limba arabă au progresat gradat. Limba coptă a devenit treptat o limbă moartă, probabil la începutul perioadei moderne, deşi e încă folosită liturgic. Cam 5 procente din populaţia modernă e creştină coptă; majoritatea sunt musulmani sunniţi.   Am încercat să dau nume corespunzătoare, care sunt cunoscute din manuale accesibile, dar cu unele compromisuri, şi fără diacriticele preferate de egiptologi. E greu să fii consecvent în această privinţă. Introducere Aceasta este o carte despre Egiptul antic, destinată celor care ştiu câte ceva despre această civilizaţie tulburătoare şi ar vrea să ştie mai mult. Ea e scrisă, de asemenea, pentru cei care sunt curioşi să afle de ce îşi petrec oamenii timpul studiind o lume care a ieşit de mult din istorie şi o limbă care nu fost auzită de secole întregi, ca parte a fascinaţiei simţite de cei care ştiu că subiectul provine din tensiunea dintre aceste aspecte ale egiptologiei, care ne par familiare, şi cele străine. A delimita acest contrast în timpul şi spaţiul vieţilor individuale e un mod de a-l aduce mai aproape de suflet. Cadrul pe care l-am adoptat constă într-o serie de capitole semibiografice, care intenţionează să scoată la iveală aspectele societăţii în care au trăit aceste personaje. Atât cât permit sursele, am încercat să intru în mintea acestor personaje şi să folosesc această tehnică pentru a ilustra civilizaţia care le-a produs. La drept vorbind, aceasta n-ar fi niciodată posibil. Prea puţin se ştie despre oricare dintre aceste persoane pentru a fi siguri că ne facem o imagine corectă. Personajele din Serapeum, care apar în ultimul capitol, sunt o excepţie, pentru că documentele epocii sunt suficiente şi ne permit să pătrundem în mintea lor, lucru rar întâlnit în orice altă perioadă. Dar chiar şi aici, este o mare parte pe care sursele o oferă de-a gata, pentru care un student din secolul al XXI-lea trebuie să îşi folosească imaginaţia. Adevărul e că nu putem scrie o biografie, în sensul modern, a nici unui personaj din lumea antică, nici măcar a lui Alexandru cel Mare; trebuie să aşteptăm până la Iulian Apostatul sau Sf. Augustin pentru aceasta. Dar, într-un fel, acesta e un avantaj, de vreme ce e mai uşor să facem lucrări despre indivizi, dacă despre ei nu e nevoie să fie spus prea mult. Lipsa biografiei poate preveni transformarea lor în vedete şi obturarea naraţiunii. Altă problemă cu care se confruntă istoria în general (şi istoria antică în particular) este că sursele scrise sunt părtinitoare faţă de cei care au avut posibilitatea să le producă. În general, aceştia sunt cei bogaţi şi puternici, care au lăsat documente inscripţionate pe piatră sau metal. Egiptul este mai norocos decât alte culturi antice, prin faptul că mărturiile care au supravieţuit ne pot ajuta să ne facem o imagine unitară. Despre un personaj ca fermierul Heqanakhte ştim câte ceva pentru că unele scrisori trimise de el au supravieţuit în uscăciunea unui mormânt, în timp ce majoritatea textelor scrise pe un material subţire ca papirusul au dispărut. Totuşi, rămâne faptul că majoritatea contemporanilor lui Heqanakhte nu ne vor fi niciodată cunoscuţi. O şansă similară a avut petiţia bătrânului Petiese. Multe oraşe ale Egiptului antic vor fi avut propriul Petiese, dar noi cunoaştem doar unul. Trebuie să folosim asemenea martori pentru a compensa ceea ce nu a supravieţuit, dar nu putem fi niciodată siguri cât de tipici au fost pentru societatea lor. Cea mai detaliată relatare dintre toate este rezervată celor cinci personaje din Serapeum, ale cărei hârtii sunt unele dintre textele cele mai pline de informaţii care au supravieţuit din lumea antică. Acestea sunt excepţii fericite, altfel trebuie să recurgem la cei mai privilegiaţi regi, regine, prinţi şi preoţi pentru a ne povesti despre lumea în care-şi petreceau vieţile. Chiar pentru Egiptul antic, sursele sunt foarte dificile, iar noi ne confruntăm vrând-nevrând cu această situaţie. Din acelaşi motiv, ştim mai multe despre bărbaţii antici egipteni decât despre femeile antice egiptene, dar cele din urmă nu sunt cu totul absente din relatare, şi cel puţin trei dintre ele sunt incluse în aceste pagini.

Originea universului de John Barrow CUPRINS       ORIGINEA UNIVERSULUI Prefaţă 1. Universul pe înţelesul tuturor 2. Marele catalog al universului 3. Singularitatea şi alte probleme 4. Inflaţia şi particulele elementare 5. Inflaţia şi cercetările satelitului COBE 6. Timpul – o şi mai scurtă istorie 7. În labirint 8. Noi dimensiuni Bibliografie     JOHN D. BARROW este profesor de matematică şi fizică teoretică la Universitatea Cambridge. Este autorul a peste 300 de articole ştiinţifice în domeniile cosmologiei şi astrofizicii. A participat de asemenea la proiectul Millennium, o iniţiativă care urmăreşte îmbunătăţirea înţelegerii matematicii de către publicul larg. Între cele 15 cărţi publicate se numără: The Left Hand of Creation (împreună cu John Silk), Pi in the Sky, Theories of Everything, The Anthropic Cosmological Principle (împreună cu Frank Tipler), The World within the World.                         Prefaţă Trăim în universul ajuns la deplina lui înflorire, mult timp după ce majoritatea evenimentelor spectaculoase au avut deja loc. Priveşte cerul într-o noapte înstelată şi vei vedea câteva mii de stele, cele mai multe din ele străpungând bezna într-o mare fâşie pe care o numim Calea Lactee. Asta e tot ce ştiau cei din vechime despre univers. Cu timpul, pe măsură ce au apărut telescoape cu putere de rezoluţie din ce în ce mai mare, un univers neînchipuit de vast s-a ivit vederii noastre. O mulţime de stele se adună în insule de lumină numite galaxii, iar de jur-împrejurul galaxiilor se întinde un ocean rece de microunde – ecou al big bang-ului de acum 15 miliarde de ani. Timpul, spaţiul şi materia par să-şi aibă originile într-un eveniment exploziv din care s-a născut universul de astăzi într-o stare de expansiune generală, răcindu-se încet şi rarefiindu-se continuu. La început, universul a fost un infern de radiaţii, prea fierbinte pentru ca vreun atom să poată supravieţui. În primele minute, s-a răcit suficient pentru ca nucleele şi elementele cele mai uşoare să se formeze. Abia câteva milioane de ani mai târziu cosmosul a devenit suficient de rece pentru a apărea atomi întregi, urmaţi curând de molecule simple, iar, după miliarde de ani, de şirul complex de evenimente care au dus la condensarea materiei în stele şi galaxii. Apoi, odată cu apariţia condiţiilor planetare stabile, au rezultat complicatele produse ale biochimiei prin procese pe care încă nu le înţelegem. Dar cum şi de ce a fost iniţiat acest şir subtil de evenimente? Ce ne pot spune cosmologii zilelor noastre despre începutul universului? Diferitele povestiri din vremurile străvechi despre creaţie nu sunt teorii ştiinţifice în sens modern. Ele nu încercau să dezvăluie ceva nou despre structura lumii; erau destinate pur şi simplu să gonească spectrul necunoscutului din închipuirile omului. Găsindu-şi locul în ierarhia creaţiei, cei din vechime puteau să se raporteze la lume şi să evite teribila confruntare cu necunoscutul sau cu incognoscibilul. Descrierile ştiinţei moderne trebuie să ne ofere mult mai mult. Ele trebuie să fie îndeajuns de profunde pentru a ne spune despre univers mai mult decât punem noi în ipotezele noastre. Ele trebuie de asemenea să se extindă îndeajuns pentru a putea face predicţii, astfel încât să putem testa capacitatea lor de a explica lucruri pe care le cunoaştem deja despre lume. Ele trebuie să dea coerenţă şi unitate unei mulţimi de fapte disparate. Metodele folosite de cosmologii moderni sunt simple, însă nu neapărat evidente pentru neiniţiaţi. Până la proba contrară, ele pornesc, de la presupunerea că legile care conduc lumea local, aici, pe Pământ, sunt valabile pretutindeni în univers. Există locuri în univers, mai ales în trecutul lui, în care condiţiile de densitate şi temperatură sunt extreme, ceea ce se află în afara experienţei noastre directe pe Pământ. Uneori ne aşteptăm ca teoriile noastre să fie valabile în aceste domenii – şi într-adevăr aşa se şi întâmplă. În alte împrejurări însă, apelăm la aproximaţii ale legilor adevărate din natură – aproximaţii care au limite de aplicabilitate cunoscute. Când ajungem la aceste limite, trebuie să încercăm să găsim noi aproximaţii adaptate condiţiilor neobişnuite pe care le întâlnim. Multe teorii fac predicţii ce nu pot fi testate prin observaţie. Acest gen de predicţii determină în numeroase cazuri tipul de observator sau de satelit ce urmează să fie conceput. Cosmologii vorbesc adesea despre construirea „modelelor cosmologice”. Ei înţeleg prin asta generarea unor descrieri matematice simplificate ale structurii şi trecutului universului, descrieri matematice simplificate ale structurii trecutului universului, descrieri care să surprindă principalele sale trăsături. După cum un aeromodel reproduce unele dintre caracteristicile avionului real, dar nu pe toate, la fel şi un model de univers nu poate spera să cuprindă fiecare detaliu al structurii universului. Modelele noastre cosmologice sunt foarte grosolane şi simple. Ele încep prin a trata universul ca pe un ocean complet uniform de materie. Aglomerarea materiei în stele şi galaxii e ignorată. Abia când cercetezi aspecte mai delicate, cum ar fi originea stelelor şi a galaxiilor, apar abateri de la perfecta uniformitate considerată iniţial. Această strategie funcţionează remarcabil. Una dintre cele mai frapante trăsături ale universului nostru este faptul că partea sa vizibilă e atât de bine descrisă de modelul-simplificat al distribuţiei uniforme a materiei. O altă trăsătură importantă a modelelor noastre cosmologice este că implică proprietăţi – ca densitatea sau temperatura – ale căror valori numerice pot fi găsite doar prin observaţii, iar numai anumite combinaţii ale valorilor observate pentru unele dintre aceste cantităţi sunt compatibile cu modelul. Astfel, compatibilitatea dintre model şi universul real poate fi verificată. În explorarea universului au fost urmate mai multe direcţii. În afară de sateliţi, nave spaţiale şi telescoape, am folosit microscoape, acceleratoare şi ciocniri între atomi, calculatoare şi gândire umană pentru a ne lărgi înţelegerea privind întregul mediu cosmic. În afară de lumea spaţiului extraterestru – stele, galaxii şi mari structuri cosmice –, am ajuns să preţuim subtilităţile labirintice ale adâncului din microcosmos. Aici am găsit lumea subatomică a nucleelor şi a componentelor lor: cărămizile elementare ale materiei – atât de puţine la număr, atât de simple ca structură, dar care în combinaţie pot fi organizate în uriaşa gamă a complexităţii pe care o vedem pretutindeni în jurul nostru şi din care facem şi noi parte. Aceste două frontiere ale cunoaşterii – lumea microscopică a părţilor elementare ce constituie materia şi lumea astronomică a stelelor şi galaxiilor – s-au unit în chip neaşteptat în vremea din urmă. Dacă odinioară ele reprezentau domenii aparţinând unor grupuri diferite de savanţi ce încercau să răspundă la întrebări destul de diferite prin mijloace separate, acum preocupările şi metodele lor sunt intim legate. Secretul naşterii galaxiilor poate fi dezvăluit de studiul particulelor elementare în detectori îngropaţi adânc sub pământ; identitatea acelor particule elementare poate fi stabilită prin observaţii asupra luminii, provenind de la o stea îndepărtată. Şi, dacă încercăm să reconstituim istoria universului cercetând urmele fosile din copilăria şi adolescenţa sa, aflăm că, reunind aspectele cele mai mari şi cele mai mici ale lumii fizice, percepem mai bine unitatea impresionantă a universului. Această carte îşi propune să prezinte pe scurt începutul pentru uzul începătorilor. Ce mărturii avem privind istoria timpurie a universului? Care sunt cele mai recente teorii despre naşterea universului? Le putem oare testa prin observaţie? Cum se raportează existenţa noastră de ele? Acestea sunt unele dintre întrebările care vor apărea în călătoria noastră spre originile timpului. Voi prezenta unele dintre cele mai noi teorii despre natura timpului, „universul inflaţionar”, „găurile de vierme” şi voi explica semnificaţia observaţiilor făcute de satelitul COBE, observaţii care au fost primite cu entuziasm în primăvara anului 1992. Doresc să mulţumesc colegilor şi colaboratorilor mei cosmologi pentru discuţiile purtate şi descoperirile lor care au făcut posibilă apariţia acestei povestiri moderne despre originea universului. Anthony Cheetham şi John Brockman au avut ideea acestui proiect. Rămâne de văzut dacă a fost înţelept din partea lor să mă invite să particip. Aş vrea de asemenea să le mulţumesc lui Gerry Lyons şi Sarei Lippincott pentru îndrumările lor cu caracter editorial. Soţia mea, Elizabeth, mi-a acordat un mare sprijin şi astfel am dus mai repede lucrarea la bun sfârşit, fără să fiu obligat să-mi abandonez complet alte preocupări. Ca de fiecare dată, ei îi datorez totul. Doar pe tinerii membri ai familiei – David, Roger şi Louise – proiectul a părut să nu-i impresioneze. Totuşi, ei îl îndrăgesc pe Sherlock Holmes.   Brighton, martie 1994 1. Universul pe înţelesul tuturor „Vă mulţumesc”, spuse Sherlock Holmes, „că mi-aţi atras atenţia asupra unui caz care fără îndoială prezintă unele trăsături interesante.” Câinele din Baskerville     Cum, de ce şi când a apărut universul? Cât de mare e? Ce formă are? Din ce e alcătuit? Acestea sunt întrebări pe care orice copil curios le-ar putea pune, dar sunt şi întrebări cu care cosmologii zilelor noastre se luptă de mai multe decenii. Pentru ziarişti şi autorii de ştiinţă popularizată, unul din motivele de atracţie ale cosmologiei este acela că multe probleme de la frontierele acestui domeniu sunt uşor de prezentat. Luaţi de exemplu frontierele electronicii cuantice, ale secvenţelor de ADN, ale neurofiziologiei sau ale matematicii pure, şi nu veţi găsi probleme pe care specialistul să le poată traduce atât de uşor în limbajul de zi cu zi. Până la începutul secolului XX, nici filosofii şi nici astronomii nu s-au îndoit că spaţiul e absolut fix – o arenă în care stelele, planetele şi toate celelalte corpuri cereşti îşi desfăşoară mişcarea. În cursul anilor 1920 însă, această reprezentare simplă a suferit transformări: întâi sub imboldul fizicienilor care cercetau consecinţele teoriei lui Einstein privind gravitaţia, apoi sub imboldul observaţiilor făcute de astronomul american Edwin Hubble asupra luminii provenind de la stele din galaxii îndepărtate. Hubble a făcut apel la o proprietate simplă a undelor. Dacă sursa lor se îndepărtează de receptor, atunci frecvenţa cu care undele sunt receptate scade. Ca să înţelegeţi despre ce e vorba, mişcaţi din deget în sus şi în jos într-o apă liniştită şi priviţi crestele valurilor care se îndreaptă spre un punct oarecare de pe suprafaţa apei. Deplasaţi acum degetul, îndepărtându-l de acel punct şi continuând să faceţi valuri, iar valurile vor ajunge acolo cu o frecvenţă mai scăzută decât cea cu care sunt emise. Deplasaţi apoi degetul spre punctul de recepţie, iar frecvenţa va creşte. Această proprietate caracterizează toate undele. În cazul undelor sonore, ea e răspunzătoare de schimbarea tonului la şuieratul locomotivei sau la sirena maşinii de poliţie care trece pe lângă voi. Lumina e şi ea o undă, iar când sursa ei se îndepărtează de observator scăderea frecvenţei undelor luminoase se traduce prin faptul că lumina vizibilă receptată pare ceva mai roşiatică. De aceea efectul e numit „deplasare spre roşu”. Când sursa luminoasă se apropie de observator, frecvenţa receptată creşte, lumina vizibilă devine mai albastră, iar efectul e numit „deplasare spre albastru”. Hubble a descoperit că lumina provenind de la galaxiile pe care le privea prezenta o deplasare spre roşu sistematică. Măsurând valoarea deplasării, el putea determina cât de repede se îndepărtează sursele de lumină, iar prin compararea strălucirii aparente a stelelor de acelaşi tip (stele a căror strălucire intrinsecă trebuie să fie aceeaşi) putea deduce distanţele lor relative faţă de noi. Hubble a descoperit că, cu cât sursa de lumină se afla mai departe, cu atât se îndepărta mai repede de noi. Această tendinţă poartă numele de Legea lui Hubble, iar în figura 1.1 e ilustrată prin date recente. Figura 1.2 prezintă un exemplu de semnal luminos receptat de la o galaxie îndepărtată, spectrul deplasat spre roşu al diverşilor atomi fiind comparat cu cel emis de aceiaşi atomi în laborator. Figura 1.1. O ilustrare modernă a Legii lui Hubble care prezintă creşterea direct proporţională a vitezei de îndepărtare (recesie) a galaxiilor în raport cu distanţa.   Ceea ce descoperise Hubble era expansiunea universului. În locul unei arene neschimbătoare în care să putem urmări perindarea locală a planetelor şi stelelor, el a găsit că universul se afla într-o stare dinamică. A fost cea mai mare descoperire a ştiinţei secolului XX şi a confirmat previziunile teoriei generale a relativităţii privind universul: nu poate fi static. Atracţia gravitaţională dintre galaxii le-ar aduna laolaltă dacă nu s-ar îndepărta unele de altele. Universul nu poate rămâne nemişcat. Dacă universul se află în expansiune, atunci când inversăm sensul istoriei şi privim spre trecut ar trebui să găsim dovezi că el provine dintr-o stare mai mică, mai densă – o stare ce pare să fi avut la un moment dat dimensiunea zero. Acesta este începutul care a devenit cunoscut sub numele de big bang (marea explozie). Figura 1.2. Spectrul unei galaxii îndepărtate (cunoscută sub numele de Markarian 609) care arată că trei linii spectrale (notate cu Hβ, O şi O), în jurul lungimii de undă de 5000 Ǻ, şi două (notate cu Hα, N), în jurul lungimii de undă de 6500 Ǻ, sunt sistematic deplasate spre lungimi de undă mai mari decât cele măsurate în laborator. Poziţiile liniilor obţinute în laborator sunt indicate prin săgeţile notate LAB; poziţiile măsurate sunt marcate prin vârfurile graficului spectrului. Deplasarea spre roşu (lumina roşie vizibilă e în jurul lungimii de unda de 8000 Ǻ) permite calcularea vitezei de îndepărtare   Dar am mers puţin prea repede. Rămân lucruri importante de spus privind expansiunea actuală a universului, înainte de a începe să răscolim trecutul. Înainte de toate, trebuie precizat ce anume se află în expansiune. În filmul Annie Hall, Woody Allen stă întins pe canapeaua psihanalistului şi vorbeşte despre spaima care-l cuprinde când se gândeşte la expansiunea universului: „Asta înseamnă că Brooklyn-ul se dilată, eu mă dilat, tu te dilaţi, cu toţii ne dilatăm.” Slavă Domnului, se înşela. Noi nu ne dilatăm. Nici Brooklyn-ul. Nici Pământul. Nici sistemul solar. De fapt, nici Calea Lactee. Nici măcar conglomeratele de mii de galaxii pe care le numim roiuri galactice. Aceste ansambluri de materie sunt menţinute prin forţele chimice şi gravitaţionale care acţionează între constituenţii lor – forţe mai puternice decât forţa expansiunii. Numai dacă trecem dincolo de scara marilor roiuri de sute şi mii de galaxii putem vedea că expansiunea învinge atracţia gravitaţională locală. De pildă, vecinul nostru cel mai apropiat, galaxia Andromeda, se îndreaptă spre noi pentru că atracţia gravitaţională dintre Andromeda şi Calea Lactee e mai puternică decât efectul expansiunii universale. Nu galaxiile însele, ci abia roiurile galactice pot fi considerate etaloane ale expansiunii cosmice. Pentru a căpăta o imagine simplă, închipuiţi-vă firele de praf de pe suprafaţa unui balon care se umflă. Balonul se va dilata, iar firele de praf se vor îndepărta unele de altele, dar nu se vor dilata în acelaşi fel. Ele reprezintă etaloane pentru gradul de întindere a cauciucului. În mod analog, cel mai bine e să privim dilatarea universului ca pe dilatarea spaţiului dintre roiurile de galaxii, aşa cum se vede în figura 1.3. Figura 1.3. Dilatarea universului privită ca dilatarea spaţiului. Punctele marcate pe suprafaţa balonului reprezintă roiuri de galaxii. Spaţiul dintre roiuri creşte, dar nu şi dimensiunea roiurilor. Acesta e analogul unui univers cu două dimensiuni spaţiale, reprezentat de suprafaţa balonului. Orice roi de pe suprafaţa care se dilată vede toate celelalte roiuri îndepărtându-se de el. Observaţi că centrul dilatării nu se află pe suprafaţa balonului.   Ne-am putea apoi teme de implicaţiile faptului că toate roiurile galactice se îndepărtează de noi. De ce de noi? Dacă ştim ceva din istoria ştiinţei, ştim ce a demonstrat Copernic: Pământul nu e centrul universului. Desigur, dacă ne-am închipui că toate se îndepărtează de noi, ne-am instala din nou în centrul imensităţii. Însă nu e cazul. Universul în expansiune nu seamănă cu o explozie care îşi are originea într-un punct din spaţiu. Nu există un spaţiu fix pe fundalul căruia universul să se dilate. Universul conţine tot spaţiul existent! Gândiţi-vă la spaţiu ca la o foaie elastică. Prezenţa şi mişcarea materiei pe acest spaţiu maleabil va produce adâncituri şi curburi. Spaţiul curbat al universului nostru este ca suprafaţa tridimensională a unei mingi cvadridimensionale – ceva ce nu ne putem imagina. Închipuiţi-vă însă universul ca pe o foaie, fără grosime, având numai două dimensiuni spaţiale. E ca suprafaţa unei mingi tridimensionale, ceea ce e mai uşor de reprezentat. Închipuiţi-vă apoi că această minge tridimensională se poate mări – ca balonul din figura 1.3 care se umflă. Suprafaţa balonului este universul bidimensional în expansiune. Dacă marcăm două puncte pe el, aceste puncte se îndepărtează unul faţă de altul pe măsură ce balonul se dilată. Faceţi apoi mai multe semne pe suprafaţa balonului şi umflaţi-l din nou. Veţi observa că indiferent în ce punct v-aţi situa, toate celelalte puncte vor părea că se îndepărtează de voi în timp ce balonul se umflă. Vizualizaţi astfel legea expansiunii a lui Hubble, căci punctele aflate la distanţă mai mare se îndepărtează unele faţă de altele mai repede decât cele aflate la distanţă mai mică. Morala acestui exemplu e că suprafaţa balonului reprezintă spaţiul, însă „centrul” dilatării balonului nu se află pe suprafaţă. Nu există vreun centru al dilatării pe suprafaţa balonului. Nici margine nu există. Nu puteţi cădea de pe marginea universului; universul nu se dilată în interiorul a ceva. El este tot ce există. O întrebare pe care am putea-o pune în acest stadiu este dacă starea de expansiune a universului la care suntem martori va continua la nesfârşit. Dacă aruncăm o piatră în sus, ea se va întoarce pe Pământ atrasă de forţa gravitaţiei terestre. Cu cât o aruncăm mai puternic, cu atât mai multă energie îi vom imprima pietrei în mişcare şi cu atât mai sus se va ridica înainte de a se întoarce. Ştim că, dacă lansăm un proiectil cu o viteză mai mare de 11 kilometri pe secundă, el va scăpa complet atracţiei gravitaţionale terestre. Aceasta este viteza critică de lansare a rachetelor. Savanţii o numesc „viteză de evadare” de pe Pământ. Consideraţii asemănătoare se aplică oricărui sistem în explozie sau expansiune care e încetinit de atracţia gravitaţională. Dacă energia mişcării de expansiune o depăşeşte pe cea generată de atracţia spre interior a gravitaţiei, atunci materia va depăşi viteza de evadare şi îşi va continua expansiunea. Dacă însă atracţia pe care gravitaţia o exercită asupra fragmentelor este mai mare, obiectele aflate în expansiune vor începe până la urmă să se apropie unele de altele, aşa cum se întâmplă în exemplul cu Pământul şi piatra. La fel se întâmplă şi cu universurile în expansiune; există o viteză critică de lansare la începutul expansiunii lor. Dacă viteza depăşeşte această valoare critică, atunci atracţia gravitaţională a materiei dintr-un asemenea univers nu va putea opri expansiunea, iar ea va continua la nesfârşit. Pe de altă parte, dacă viteza de lansare e mai mică decât valoarea critică, în cele din urmă expansiunea se va opri şi procesul va fi inversat, culminând cu o contracţie către dimensiune zero – exact aceeaşi stare de la care a pornit. Între aceste două cazuri extreme se află ceea ce eu aş numi un „univers de compromis”, care are exact viteza critică de lansare – adică valoarea cea mai mică ce îl va menţine în expansiune pentru totdeauna (vezi figura 1.4). Unul dintre marile mistere ale universului nostru este că în momentul de faţă se dilată într-un mod tulburător de apropiat acestui caz critic. Atât de aproape, încât deocamdată nu putem spune cu certitudine de ce parte a pragului critic se află. Nu cunoaştem prognoza pe termen lung. Figura 1.4. Cele trei tipuri de univers în expansiune. Universurile „deschise” sunt infinite în mărime şi se dilată la nesfârşit. Universurile „închise” sunt finite şi sfârşesc prin a se contracta până la marea implozie (the big crunch). Graniţa dintre cele două tipuri e reprezentată de universul „critic”, care e infinit ca mărime şi se extinde la nesfârşit.   Cosmologii consideră faptul că ne aflăm atât de aproape de acest prag critic o proprietate stranie a universului, care se cere explicată. E greu de înţeles pentru că, pe măsură ce universul se dilată şi îmbătrâneşte, el se îndepărtează din ce în ce mai mult de pragul critic, dacă, la început, viteza sa de lansare nu va fi fost cumva exact viteza critică. Acest fapt creează o mare problemă. Universul se dilată de aproximativ cincisprezece miliarde de ani şi e în continuare atât de aproape de pragul critic încât nu putem spune de care parte a ei se află. Pentru a rămâne atât de aproape după o perioadă uriaşă de timp, ar trebui ca viteza de lansare a universului să fi fost „aleasă” astfel încât să difere de cea critică cu nu mai mult de unu împărţit la zece urmat de treizeci şi cinci de zerouri. De ce? Vom vedea mai târziu că încercările noastre de a afla ce s-a întâmplat în primele momente ale expansiunii universului oferă o posibilă explicaţie pentru această situaţie neobişnuită. Deocamdată ne vom mulţumi să înţelegem de ce un univers care conţine fiinţe umane trebuie să se afle foarte aproape de pragul critic după miliarde de ani de expansiune. Dacă universul începe să se dilate cu o viteză mult mai mare decât cea critică, atunci gravitaţia nu ar putea niciodată aduna laolaltă acele insule locale de materie spre a forma galaxii şi stele. Formarea stelelor este un pas crucial în evoluţia universului. Stelele sunt condensări ale materiei suficient de mari pentru a crea în centrele lor presiuni suficient de ridicate ca să iniţieze reacţii nucleare spontane. Aceste reacţii transformă hidrogenul în heliu de-a lungul unei perioade îndelungate şi calme a istoriei lor – la jumătatea căreia se află soarele nostru – însă, în etapa finală a vieţii lor, stelele se confruntă cu o criză de energie. Ele parcurg o perioadă explozivă de schimbări rapide în care heliul este transformat în carbon, azot, oxigen, siliciu, fosfor şi toate celelalte elemente care joacă un rol vital în biochimie. Când stelele explodează devenind supernove, aceste elemente se răspândesc în spaţiu şi în cele din urmă intră în alcătuirea planetelor şi oamenilor. Stelele sunt sursa tuturor elementelor pe care se întemeiază complexitatea, şi prin urmare viaţa. Nucleul fiecărui atom de carbon din corpul nostru îşi are originea în stele. Vedem astfel că universurile care se dilată mult mai repede decât pragul critic nu vor da niciodată naştere la stele şi deci nu vor produce niciodată cărămizile elementare necesare apariţiei unor entităţi atât de complexe ca fiinţele umane sau calculatoarele construite pe bază de siliciu. Pe de altă parte, dacă un univers se dilată cu mult sub viteza critică, expansiunea se transformă în contradicţie înainte ca stelele să fi avut timpul să se formeze, să explodeze şi să creeze constituenţii lumii vii. Avem iarăşi de-a face cu un univers incapabil să dea naştere vieţii. Figura 1.5. Universurile care sunt mult peste pragul critic se dilată prea repede pentru ca materia să se condenseze în stele şi galaxii; asemenea universuri rămân lipsite de viaţă. Cele care sunt mult sub pragul critic colapsează înainte ca stelele să se formeze. Regiunea înnegrită reprezintă domeniul expansiunilor cosmologice şi epocilor în care pot apărea observatori.   Primim astfel o lecţie surprinzătoare: numai acele universuri care se dilată foarte aproape de pragul critic pot produce, după miliarde de ani, materia care alcătuieşte toate structurile suficient de complexe pentru a fi considerate „observatori”. N-ar trebui să ne surprindă să constatăm că universul nostru se dilată atât de aproape de pragul critic. Nu am putea exista într-un altfel de univers. Dezvoltarea reprezentărilor noastre privind universul în expansiune şi reconstituirea istoriei sale a înaintat foarte încet. În anii ’30 preotul şi fizicianul belgian Georges Le Maâtre a jucat un rol important. Teoria sa despre „atomul primordial” a fost precursoarea a ceea ce este acum cunoscut sub numele de big bang. Cei mai importanţi paşi au fost făcuţi în ultima parte a anilor ’40 de George Gamow, un emigrant rus sosit în Statele Unite, şi de doi din tinerii săi studenţi, Ralph Alpher şi Robert Herman. Ei au început să ia în serios posibilitatea aplicării fizicii pe care o cunoşteau pentru a deduce ce s-a petrecut în stadiile timpurii ale universului în expansiune. Ei au descoperit un aspect esenţial: dacă universul s-ar fi format într-o stare fierbinte, densă într-un trecut îndepărtat, ar trebui să fi rămas nişte radiaţii de pe urma acestui început exploziv. Mai exact, ei şi-au dat seama că atunci când universul avea o vârstă de câteva minute trebuie să fi fost suficient de fierbinte pentru ca să aibă pretutindeni loc reacţii nucleare. Mai târziu, aceste remarcabile observaţii aveau să fie confirmate de cercetări mai aprofundate.

Poarta temporala din Romania               Raport nr 432655 „Stăteam de mai multe ore la panda în cel mai ascuns loc cu putinţă când am observat maşină suspecta”. Aici agentul secret şi super anonim Vulpe Mardare se opri din scris şi ramase cu destele-n aer. Motivul acestei acţiuni, atât de împotriva regulamentului interior de scriere a rapoartelor, a fost -n-o sa credeţi, da' asta e – o superba tânără ce tocmai îşi desfăşură cracii în direcţia agentului secret.           Si în acel moment agentu' Mardare, în ciuda vastei experiente şi a nenumăratelor filme instructive cu agentu' 007, îşi arata (involuntar) plombele.           — Domnul agent Mardare?           — Aaaaa.           — Domnule sunteţi cumva agentul Mardare?           — Aaaa. Daaa.io sunt Mardare.io sunt Vulpe Mardare! Cu ce pot sa va ajut?           Tânăra se aşeză în acel moment pe scaun sub privirile pierdute ale agentului, care reuşi să-şi amintească într-un târziu ca nu era la dentist.           — Eu sunt Danuta. Tocmai am terminat pregătirea şi tu eşti noul meu partener!           Surpriza nu se citi pe fata lui Vulpe. Sentimentele lui erau insa amestecate: nu avea nevoie de nici-un partener la lucrul lui la misterioasele R Files, dar pe de alta parte o aşa gagica mai rar.           — Cum? Când ai devenit tu agent al BMI (Biroul Moldovean de Investigaţie)? Ha?!           — Acum mai putin de o zi.           — Aha!           Urma un moment de tăcere în care Mardare procesa informaţiile, propiile sentimentele, mâncarea din stomac şi altele de care nu avea ştiinţă. După vreo ora de procesat intensiv Vulpe casca de-i trăsniră fălcile. Ii cam obosise microcipul de atâta procesat.           — Bine fătuco de maine începem lucrul, zise el în timp ce gândul ca totuşi pana la urma poate -poate., ca la urma urmei niciodată nu ştii unde o sa ajungi cu aşa partener.           Toată lumea agenţilor secreţi, indiferent de continent, ştia un lucru fundamental: acela ca Romania era cu adevărat singura tara din lume vizitata de extratereştrii. şi asta pentru ca în Romania era centrul Influentelor Galactice Universale. Altfel spus aici se concentra o forţă imensa, forţă care insa nu putea fi nici simţită şi nici folosita de oameni obişnuiţi. In viitor, exact aici, avea sa se nască primul om care sa simtă Forţa şi care avea sa înfiinţeze Ordinul Cavalerilor Jedi, dar asta peste multi, multi ani.           Celelalte state ale lumii simulau adesea diferite întâlniri de gradul trei şi răpiri de vaci şi femei violate de extratereştrii, păcălind astfel publicul, tocmai pentru a ascunde faptul ca ei nu erau niciodată vizitaţi – nu prezentau importanta galactica aşa ca romanii noştri.           Agentul secret de gradul 4 Vulpe Mardare ştia mult mai bine decât toţi ceilalţi la un loc toate astea de mai sus. El se ocupa în mod direct de urmărirea activităţii extratereştrilor şi de infiltrare acestora în cele mai înalte cercuri politice; ştia despre cel de la Primăria Capitalei, de cei de la Guvern şi deasemenea primise un pont de la un informator ca valul doi de infiltraţie ţintea opoziţia – astfel extratereştrii aveau sa preia definitiv controlul asupra României, şi pentru totdeauna, putând astfel să-l caute şi să-l identifice pe primul om care avea sa simtă şi sa folosească Forţa -ei veniseră din viitor şi vroiau sa împiedice formarea Ordinului Cavalerilor Jedi.           Agentul Vulpe Mardare o informa de toate acestea pe tânăra şi superba lui partenera în timp ce privea cu jind spre decolteul acesteia. şi apoi începu o noua zi de munca, care avea sa difere complet de toate celelate, şi la sfârşitul căreia agentul Mardare Vulpe avea sa fi salvat lumea, Pământul şi chiar şi Universul, şi drept răsplată avea sa primească un sărut sălbatic din partea Danei. Dar deocamdată eroul nostru nu ştia asta.           Dana observa prima camionul şi îşi dădu seama ca ceva nu era în regula. Ii comunica agentului Mardare impresia captata cu cel de-al şaselea ei simt feminin şi acesta acţiona.           Sărind în fata camionului îşi scoase legitimaţia de BMI încercând să-l oprească. Extraterestrul de la volan, mascat în tuciuriu autohton, văzu într-o străfulgerare ce torturi cumplite avea sa sufere daca era prins aşa ca apasă furios pe pedala de acceleraţie. Mardare scăpa ca prin urechile acului printr-un salt dublu grupat lateral stânga şi avu timp sa vadă literele mari de pe lateralul stânga afişând inscripţia oficiala „REBU”.           Într-o sclipire de inteligenta rar întâlnită el realiza cu toate cele 5 simţuri ca acel camion conţinea ceva important. De unde sa ştie el ca de fapt dăduse peste transportul Porţii Temporale prin care veniseră extratereştrii ca sa ne cucerească!           Încet se ridica din muntele de gunoi în care aterizase. (Camera de luat vederi se roteşte în jurul lui de jos în sus pe o muzica mişto).           În acel moment începu urmărirea. Din păcate aceasta fu atât de înverşunată ca Dana mulţumi cerului ca nu-şi pusese tocuri, aşa cum intenţionase în aceea dimineaţa, şi noi nu putem găsi nici cuvinte şi nici chef sa o desciem. De ajuns sa spunem ca pana la urma extraterestrul sfârşi într-o balta de creieri proprii gelatinati şi Vulpe Mardare reuşi sa activeze Poarta Temporala.           Ochii mari şi sideraţi ai ambilor şi amândoi agenţi BMI văzură în acel moment prin oglinda albastra (formata dintr-un camp electro-magnetic-temporal care se materializa în jurul cadrului circular al Porţii Temporale) Ziua de Maine. Fara cel de-al şaselea simt al Danei extratereştrii ar fi complet cucerirea României şi Pământul, viitorul Imperiu Interstelar şi Universul, ar fi căzut prada răilor de extratereştrii.           Cei doi trăiră efectiv toată Ziua de Maine în doar câteva secunde şi astfel aflară ca prin poarta avea sa vina toată armata de infiltraţie şi chiar patrula timpului din SUA nu ar fi putut să-i oprească.           Dar Mardare şi Danuta puteau. şi o făcură. Sacrificând toate posibilităţile deschise de Poarta Temporala ei scoaseră din portbagajul Daciei 1311,5 (maşina speciala din dotarea agenţilor BMI) doua răngi lungi de otel inoxidabil -folosite în general la discuţiile cu extraterestriisi începură sa distrugă la întâmplare Poarta. După mai bine de cinci ore de munca ei reuşiră şi salvară Pământul.           Transpirata, cu bluza uda lipita de corpul superb (reliefând sânii neacoperiţi de sutien) Dana afişa o poza care reuşi sa atragă imediat privirile şi gândurile lui Mardare. El se apropie încet de ea şi în mod foarte natural buzele lor se lipiră într-un sărut pătimaş.           Ziua de maine a fost trăită de cei doi agenţi şi viitorul pe care-l înfăţişa era de neacceptat. Ştiind ca ei, ca şi toţi ceilalţi oameni pot schimba viitorul, şi-au luat destinul în mâinile proprii şi au făcut ce-au crezut de cuviinţă.           Mardare a ajuns pana la urma să-şi îndeplinească cea mai fierbinte dorinţa şi să-i ofere Danei o noapte pe care aceasta nu avea sa o uite niciodată. Dana avea sa devina apoi doamna Mardare, sa facă cinci copii şi sa reuşească sa rămână frumoasa pana la adânci bătrâneţi. SFÂRŞIT    

Misterul templierilor de Clive Prince. Păstrătorii secreţi ai adevăratei  identităţi a lui Iisus Hristos Introducere   Leonardo da Vinci a fost cel care a iniţiat cercetările con­cretizate mai tîrziu în scrierea acestei cărti. De fapt, documentarea noastră cu privire la acest fascinant, însă eluziv, geniu renascentist şi la rolul său în falsificarea Giulgiului din Torino s-a transformat treptat într-o mult mai vastă analiză a „ereziilor” secrete care au constituit motorul tuturor acţiunilor sale. Trebuia să descoperim în ce a fost Leonardo implicat, ce ştia şi ce convingeri avea, de ce a folosit anumite coduri şi simboluri în operele pe care le-a lăsat pos­terităţii. De aceea — cu toate că sîntem conştienţi de inerentele deza­vantaje — lui Leonardo trebuie să-i mulţumim pentru descoperirile care au dus la scrierea acestei cărţi. La început ni s-a părut ciudat să ne afundăm în lumea complexă şi adesea întunecată a societăţilor secrete şi a credinţelor heterodoxe. La urma urmei, este aproape unanim acceptat faptul că Leo­nardo da Vinci a fost un ateu şi un raţionalist; noi însă am descoperit cu totul altceva, în foarte scurt timp am avansat şi ne-am pomenit în faţa unei serii de implicaţii extrem de tulburătoare. Ceea ce începuse ca un modest studiu al unor culte interesante, însă nicidecum extraordinare, a devenit o veritabilă cercetare a rădăci­nilor şi a credinţelor creştinismului însuşi. Am făcut astfel o călătorie în timp şi spaţiu: întîi din epoca lui Leonardo pînă în ziua de azi şi după aceea înapoi, dincolo de Renaştere şi Evul Mediu, pînâ în Palestina secolului I, pe fundalul cuvintelor şi al faptelor celor trei protagonişti ai cărţii de faţă: Ioan Botezătorul, Maria Magdalena şi Iisus. Pe parcurs ne-am oprit de multe ori pentru a studia cu obiectivitate numeroase grupări şi organizaţii secrete: francmasonii, cavalerii templieri, catarii, Prioria din Sion, esenienii şi cultul închinat zeilor Isis şi Osiris. Desigur, aceste subiecte au mai fost abordate în diverse cărţi recent publicate, printre care menţionăm The Holy Blood and the Holy Grail („Sîngele Sfînt şi Sfîntul Graal”) de Michael Baigent, Richard Leigh şi Henry Lincoln — o bogată sursă de inspiraţie pen­tru noi — The Sign and the Seal („Semnul şi pecetea”) de Graham Hancock, The Temple and the Lodge („Templul şi Loja”) de Baigent şi Leigh şi, cea mai recentă, The Hiram Key („Cheia lui Hiram”) de Christopher Knight şi Robert Lomas. Ne exprimăm profunda recunoştinţă faţă de toţi aceşti scriitori, pentru lămurirea unor aspecte confuze ale cercetărilor noastre, însă considerăm că nici unul dintre ei nu a găsit cheia către miezul acestor mistere. Acest lucru nu este însă surprinzător, întreaga noastră cultură se bazează pe anumite supoziţii despre trecut — îndeosebi despre creştinism, despre caracterul şi aspiraţiile fondatorului sau. Dar dacă aceste supoziţii sînt eronate, atunci concluziile la care am ajuns pe baza lor sînt undeva departe de adevăr sau, cel puţin, prezintă o imagine distorsionată a realităţii. La început, cînd am conştientizat concluziile tulburătoare ce reies din această carte, ne-am spus că trebuie să fi greşit undeva. Dar apoi am ajuns într-un punct în care am fost nevoiţi să luăm o decizie: ne continuăm investigaţiile şi dăm publicităţii acele con­cluzii sau uităm pur şi simplu că am făcut nişte descoperiri uluitoare? Am hotărît să mergem înainte; la urma urmei, cartea de faţă pare a decurge firesc din cele citate anterior, ca şi cum vremea ei ar fi sosit. Identificînd credinţele asumate de mii de „eretici” în decursul secolelor, am remarcat conturarea unei imagini extrem de coerente. Tradiţiile unui mare număr de grupări aparent fără legătură între ele au la bază principii tainice similare sau chiar identice. La început am crezut că toate aceste organizaţii şi-au asumat un statut secret fiindcă aşa era obiceiul vremii sau din pură afectare, dar acum înţelegem necesitatea de a se feri de ochii autorităţilor şi îndeosebi de cei ai Bisericii. Întrebarea cheie nu e însă ce anume credeau aceste grupări, ci dacă la baza convingerilor nutrite de ele se află ceva concret, ceva veridic. Iar dacă răspunsul este afirmativ, dacă societăţile secrete considerate eretice au deţinut cu adevărat cheia către esenţa creştinismului, atunci ne aflăm în faţa unui scenariu revoluţionar. Cartea de faţă este rezultatul celor opt ani de căutări şi explorări într-un „ţinut” în mare parte necunoscut, cartografiat de cei de dinaintea noastră, dar încă nestrăbătut. lynn picknett clive prince   St John's Wood, Londra 22 iulie 1996     PARTEA ÎNTÂI : IŢELE EREZIEI CAPITOLUL 1 - Codul secret al lui Leonardo da Vinci   Este una dintre cele mai cunoscute opere de artă ale lumii. Fresca Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci este singurul ele­ment care s-a păstrat din biserica originală Santa Maria delle Grazie din Milano, fiind realizată pe unicul zid rămas în picioare după ce bombardamentul aliat a distrus locaşul de cult, în Al Doilea Răz­boi Mondial. Deşi mulţi alţi artişti renumiţi, precum Ghirlandaio şi Nicolas Poussin — pentru a nu mai aminti de Salvador Dali — au dăruit lumii versiuni proprii ale acestei scene biblice, Leonardo da Vinci este cel care, pentru un motiv oarecare, a stîrnit cele mai multe dezbateri şi controverse. Reprezentări ale Ultimei Cine pot fi văzute pretutindeni, cuprinzînd întregul spectru al gusturilor artis­tice, de la sublim pînă la ridicol. Unele ne sînt atît de familiare, încît nici nu le mai analizăm cu adevărat şi, cu toate că se deschid privirilor oricui, invitînd la un studiu detaliat, în esenţă, la cel mai profund nivel, rămîn aidoma unor cărţi închise. Aşa s-a întîmplat cu Cina cea de taină a lui Leonardo şi, în mod aproape incredibil, cu majoritatea operelor sale. Or, exact aceste lucrări ale lui Leonardo da Vinci — acel geniu frămîntat al Italiei renascentiste — au fost cele care ne-au deschis drumul către o serie de descoperiri cu implicaţii atît de cutre­murătoare, încît la prima vedere par imposibile. Este de necrezut că generaţii întregi de savanţi şi specialişti nu au observat ceea ce nouă ni se pare evident — şi la fel de necrezut că asemenea informaţii explozive au zăcut ascunse atîta vreme, aşteptînd răbdătoare să fie descoperite de nişte scriitori care nu au decît o vagă tangenţă cu domeniul studiilor istorice şi religioase. Astfel, pentru a ne începe relatarea cum se cuvine, trebuie să ne întoarcem la Cina cea de taină a lui Leonardo şi s-o privim dintr-o perspectivă nouă, însă de data aceasta nu o vom analiza în context artistic şi istoric; acum este momentul pentru a o vedea aşa cum ar percepe-o cineva care nu a mai privit-o niciodată, ridicîndu-ne de pe ochi vălul oricăror idei preconcepute. Figura centrală este, desigur, cea a lui Iisus, pe care Leonardo îl numeşte „Mîntuitorul” în notiţele care însoţesc lucrarea. (Totuşi, cititorul este rugat să nu tragă de aici concluziile evi­dente, însă pripite.) Iisus priveşte contemplativ în jos şi uşor spre stînga, cu mîinile întinse pe masă în faţa lui, ca şi cum i-ar oferi un dar privitorului. Dat fiind că aceasta este cina la care, conform Noului Testament, Iisus a iniţiat împărtăşania cu pîine şi vin, îndemnîndu-şi ucenicii să le considere „carnea” şi „sîngele” său, ne-am aştepta să vedem pe masă, în faţa lui, între palmele întinse, o cupă sau un pahar cu vin. La urma urmei, creştinii consideră că imediat după această masă au urmat patimile din Grădina Ghetsimani, cînd Iisus s-a rugat fierbinte: „Treacă de la Mine paharul acesta” — o altă aluzie la simbolistica sînge/vin — şi apoi răstig­nirea, cînd sîngele său sfînt a fost vărsat pentru a mîntui întreaga omenire. Şi totuşi, nici o cupă cu vin nu se află în faţa lui Iisus (iar pe toată masa există doar o cantitate simbolică). Este oare posibil ca mîinile sale întinse să fie — după cum consideră artiştii — doar un gest fără semnificaţie? Ţinînd seama de lipsa vinului, poate nu este întîmplător nici faptul că, din toată pîinea de pe masă, foarte puţină este frîntă. Dat fiind că Iisus însuşi a pus semnul egal între pîine şi trupul său ce urmează a se frînge în supremul sacrificiu, putem bănui oare că Leonardo încearcă să transmită astfel un mesaj subtil cu privire la adevărata natură a suferinţei lui Iisus? Acesta este însă doar vîrful aisbergului reprezentat de imaginea prea puţin ortodoxă[1] redată de fresca lui da Vinci, în conformitate cu litera Bibliei, tînârul Ioan — supranumit „cel Preaiubit” — este personajul care, la Cina cea de taină, se află cel mai aproape de Iisus, rezemîndu-se „de sînul Lui”. Şi totuşi, în fresca lui Leonardo, acest personaj are o cu totul altă atitudine, înclinîndu-se în partea opusă, cît mai departe de Mîntuitor, avînd capul plecat uşor spre dreapta, într-un gest aproape cochet. Chiar şi în privinţa acestui unic personaj lucrurile sînt mai complicate; nu ne-am mira deloc dacă un spectator nefamiliarizat cu scena biblică ar avea anumite dubii vâzîndu-l pe acest Sfînt Ioan. Fiindcă, deşi se ştie bine că, pentru da Vinci, chintesenţa frumuseţii masculine are o tuşă de efeminare, personajul de lingă Iisus este în mod cert o femeie. Totul în înfăţişarea „lui” este uimitor de feminin. Oricît de ştearsă şi de deteriorată ar fi fresca, nu putem să nu observăm mîinile mici şi delicate, trăsăturile fine, pieptul evident feminin şi colierul de aur de la gît. În plus, veşmintele acestei femei — fiindcă o femeie este, în mod sigur — au darul de a-i reliefa prezenţa într-un mod neaştep­tat: sînt imaginea în oglindă a hainelor Mîntuitorului. El poartă o robă albastră şi mantie roşie, iar la ea roba este roşie şi mantia albastră, croiala şi stilul fiind însă similare. Nici un alt personaj de la masă nu mai poartă veşminte care le reflectă în acest mod pe cele ale lui Iisus. Dar, pe de altă parte, nici un alt personaj de la masă nu este de sex feminin. Un element central al compoziţiei este forma pe care, împreună, Iisus şi această femeie o alcătuiesc: un „M” uriaş, larg, ca şi cum trupurile celor doi s-ar atinge în zona şoldurilor, pentru a se depărta apoi unul de celălalt. Din cîte ştim noi, nici un specialist nu s-a referit la acest personaj numindu-l altfel decît „Sfîntul Ioan” şi ni­mănui nu i-a atras atenţia pînă acum acel „M” uriaş. Aşa cum am descoperit în cercetările noastre, Leonardo da Vinci era un psiholog excelent, pe care adesea îl amuza să picteze imagini evident neortodoxe ca răspuns la comenzi cît se poate de serioase, avînd caracter pur religios, ştiind că oamenii văd, de obicei, ceea ce se aşteaptă să vadă şi, în consecinţă, pot privi cu evlavie chiar şi cea mai crasă erezie. Dacă ţi se cere să pictezi o scenă creştina standard şi ceea ce prezinţi publicului are această aparenţă, nimeni nu-i va sesiza sim­bolismul subtil. Şi totuşi, Leonardo a sperat, probabil, că spectatorii care-i împărtăşesc ideile neobişnuite cu privire la Noul Testament îi vor recunoaşte mesajul şi că undeva, cîndva, un observator obiectiv va remarca acea prezenţă feminină misterioasă, marcată de litera “M” şi îşi va pune o serie de întrebări. Cine este această „M” şi de ce este atît de importantă? De ce şi-ar fi riscat Leonardo da Vinci reputaţia — şi chiar viaţa — pentru a o include într-o scenă creştină prin excelenţă? Oricine ar fi ea însă, soarta nu pare a-i fi favorabilă, deoarece o mînâ apare în dreptul gîtului ei graţios plecat, în ceea ce pare a fi un gest de ameninţare. Şi Mîntuitorul, pe de alta parte, este vizat de o mînă cu indexul ridicat, înfiptă parcă în faţa lui cu evidentă vehe­menţă. Atît Iisus, cît şi „M” par a ignora gesturile ameninţătoare, fiecare pierdut în propria sa reverie, ambii la fel de senini şi de detaşaţi. Dar impresia lăsată este aceea a unor simboluri secrete, folosite nu numai pentru a le sugera celor două personaje centrale că destinele lor urmează căi diferite, ci şi pentru a-i indica (sau poate reaminti) spectatorului o informaţie a cărei dezvăluire pu­blică ar putea fi periculoasă, încearcă oare Leonardo să transmită prin intermediul acestei fresce o convingere personală pe care ar fi fost de-a dreptul nebunesc s-o împărtăşească unui public mai larg, într-un mod mai explicit? Ar fi totuşi posibil ca această convingere să poarte un mesaj destinat nu doar apropiaţilor săi, ci şi unui pu­blic mult mai numeros — poate chiar nouă, astăzi? Să analizăm mai departe această uluitoare operă de artă. în partea dreaptă a frescei, un bărbat înalt, cu barbă, se apleacă foarte mult pentru a vorbi cu ultimul ucenic de la masă. Prin acest gest, se întoarce complet cu spatele spre Mîntuitor. Specialiştii sînt de acord că modelul folosit de Leonardo pentru a-l reda pe acest ucenic — Sfîntul Tadeus sau Sfîntul Iuda — a fost el însuşi. Nici un element dintre cele reprezentate de pictorii renascentişti pe pînză nu era ales la întîmplare sau din pure raţiuni estetice, iar da Vinci este renumit pentru frecventele duble înţelesuri vizuale din lucrările sale. (Preocuparea lui de a alege cel mai potrivit model pentru fiecare ucenic este ilustrată de o aluzie pe care ar fi făcut-o el însuşi: aceea că, pentru figura lui Iuda, ar fi pozat chiar enervantul stareţ al mănăstirii Santa Maria!) Şi atunci, de ce s-a pictat Leonar­do pe sine cu spatele spre Iisus? Şi ciudăţeniile nu se sfîrşesc aici. O mînâ stranie îndreaptă un pumnal asupra pîntecelui unui ucenic aflat la o persoană distanţă de „M”. Oricît ne-am strădui, nu putem crede că mînâ respectivă aparţine unuia dintre personajele de la masă, fiindcă i-ar fi imposi­bil din punct de vedere fizic cuiva să se răsucească astfel încît să aducă pumnalul în poziţia aceea. Mai uimitor însă în privinţa mîinii fără trup este un alt fapt: în toate cercetările noastre cu privire la Leonardo da Vinci, am întîlnit doar vreo două referiri la ea şi ambele dovedesc o stranie reţinere în a observa ceva ciudat. Ca în cazul Sfîntului Ioan care este, de fapt, femeie, o dată ce ai remarcat-o, nimic n-ar putea părea mai evident — şi mai bizar. Şi totuşi, ochiul şi mintea privitorului o trec pur şi simplu cu vederea, tocmai fiindcă este atît de ieşită din comun. Am auzit adesea spunîndu-se că Leonardo da Vinci era un creştin pios, ale cărui lucrări religioase reflectă profunzimea cre­dinţei sale. Din cîte am văzut noi pînă acum, cel puţin una dintre ele ascunde o simbolistică extrem de neobişnuită din perspectiva ortodoxiei creştine, iar cercetările noastre ulterioare au demonstrat lipsa de fundament a ideii conform căreia artistul ar fi fost cu adevărat credincios. Elementele ciudate prezente într-una dintre operele sale par a sugera faptul că Leonardo a încercat să atragă atenţia asupra unui alt înţeles al cunoscutei scene biblice, asupra unor convingeri care transcend sensul unanim acceptat al imaginii redate în secolul al XV-lea de fresca din Milano. Indiferent care ar fi sensul simbolisticii sale heterodoxe, aceasta se află, trebuie s-o subliniem, la polul opus faţă de creştinismul ortodox. Discrepanţa ilustrată aici nu este cîtuşi de puţin necunos­cută materialiştilor şi raţionaliştilor actuali; pentru ei, Leonardo a fost primul om de ştiinţă veritabil, o personalitate deloc atrasă de superstiţii şi de religie, fiind însăşi antiteza misticului sau a ocultistului. Şi totuşi, nici ei nu au reuşit să sesizeze adevărul care, efectiv, sare în ochi. A picta Cina cea de taina fără o cantitate sem­nificativă de vin pe masă este ca şi cum ai imortaliza momentul culminant al unei ceremonii de încoronare fără a desena coroana: ori ai ratat complet esenţa, ori încerci să comunici o cu totul altă esenţă. Astfel, pictorul iese în evidenţă ca un eretic în toată puterea cuvîntului — o persoană care manifestă convingeri religioase, însă unele ce diferă considerabil de ortodoxia creştină. În plus şi alte lucrări ale lui Leonardo reflectă, printr-o simbolistică atent aplicată şi consecventă, aceleaşi obsesii eretice, fapt care indică fără dubii că artistul nu era doar un simplu ateu care încerca să cîştige o pîine. De asemenea, aceste elemente şi simboluri neaşteptate nu pot fi doar replica ironică adresată de un sceptic celor care i-au cerut o astfel de lucrare; dacă ar fi fost aşa, Leonardo s-ar fi limitat, de pildă, să-i picteze Sfîntului Petru un nas roşu ca de clovn. Ceea ce transpare însă din Cina cea de taină şi din multe alte lucrări ale lui da Vinci este codul său secret, un cod despre care noi credem că are o relevanţă aparte pentru lumea actuală. Desigur, aţi putea spune că ideile bizare ale lui Leonardo erau ideile lui bizare şi atît, ciudăţeniile unui om renumit pentru seria nesfîrşită de paradoxuri. Era un tip singuratic, dar în acelaşi timp putea fi sarea şi piperul unei petreceri; dispreţuia ghicitorii, dar „cotiza” în mod regulat la conturile astrologilor; era un vegetarian convins şi un iubitor de animale, însă dragostea lui se râsfrîngea rareori asupra speciei umane: diseca un cadavru după altul şi urmă­rea execuţiile cu ochiul rece al unui fiziolog; era un gînditor pro­fund, un maestru al şaradelor, neîntrecut în conceperea farselor. Dată fiind această personalitate complexă, ar fi poate de aşteptat ca ideile sale asupra religiei şi filozofiei să se abată de la curentul obişnuit. Din acest motiv — şi numai din acesta — am putea fi tentaţi să-i considerăm convingerile eretice ca fiind, în prezent, irelevante. Deşi talentele şi neobişnuitele capacităţi ale lui Leonardo sînt unanim recunoscute, există o tendinţă modernă, arogantă, ce în­cearcă să-i minimalizeze realizările. La urma urmelor, pe vremea lui chiar şi tiparul era o noutate. Ce-ar mai putea aduce nou un inventator singuratic, din vremuri de mult apuse, unei lumi în care Internetul constituie o sursă inepuizabilă de informaţii, iar conti­nente încă nedescoperite în zilele lui Leonardo pot comunica între ele în răstimp de secunde'? Întrebarea de mai sus are două răspunsuri, în primul rînd, da Vinci nu era un geniu de duzină — dacă ne putem exprima astfel. Toată lumea ştie că el a proiectat maşini zburătoare şi tancuri de asalt primitive, însă unele dintre invenţiile sale erau atît de ieşite din comun pentru vremea în care a trăit, încît unii l-au „suspectat” că ar fi avut stranii viziuni ale viitorului. Schiţele sale pentru bici­cletă, de exemplu, au ieşit la lumină abia la sfîrşitul anilor 1960.[2] Spre deosebire însă de stîngacele încercări şi prototipuri ale biciclului victorian, vehiculul imaginat de da Vinci avea roţile de mărime egală şi era prevăzut cu lanţ de transmisie. Chiar mai fas­cinantă decît schiţa în sine este întrebarea care îţi vine în minte automat: ce motiv ar fi avut Leonardo pentru a inventa o bicicletă? Omul a năzuit întotdeauna să poată zbura aidoma păsărilor, dar este greu de crezut că cineva ar fi visat vreodată să dea din pedale pe drumuri pline de hîrtoape, menţinîndu-se într-un echilibru precar pe două roţi (şi, spre deosebire de zbor, mersul pe bicicletă nu apa­re în vreo fabulă clasică). În plus, printre alte dispozitive futuriste, Leonardo a prevăzut şi inventarea telefonului. Chiar dacă geniul său a fost şi mai strălucit decît îl recunosc cărţile de istorie, nu putem să nu ne întrebăm ce cunoştinţe deţinea, astfel încît să marcheze lumea atît de profund chiar şi la cinci se­cole după moartea sa. Desigur, am putea argumenta că învăţăturile unui rabin din secolul I d.Hr. ar fi de aşteptat să aibă o relevanţă mai redusă pentru epoca noastră decît au avut-o invenţiile lui da Vinci, însă la fel de adevărat este faptul că unele idei au un caracter universal şi etern şi că adevărul — dacă poate fi aflat şi definit — nu se erodează o dată cu trecerea veacurilor. Dar nu filozofia (declarată sau nu) ori arta lui da Vinci a fost cea care ne-a atras atenţia asupra lui, ci una dintre realizările sale cu adevărat paradoxale — extrem de cunoscută şi în acelaşi timp cel mai puţin descifrată. Aşa cum am relatat în detaliu în ultima noas­tră carte[3], am descoperit că Leonardo a fost cel care a „creat” Giul­giul din Torino, despre care s-a crezut că poartă imaginea miraculos imortalizată a lui Iisus în clipa morţii. În 1988, testarea cu izotopi de carbon le-a dovedit tuturor — cu excepţia cîtorva fanatici — că giulgiul datează de la sfîrşitul Evului Mediu sau din primii ani ai Renaşterii. Acest lucru nu a diminuat însă cîtuşi de puţin caracterul de excepţie al obiectului şi nu a oferit răspuns la problema care nouă ni s-a părut a fi cea mai stringentă: identitatea „farsorului” fiindcă, la urma urmei, cel care a creat această „relicvă” nu putea fi decît un geniu. Giulgiul din Torino se comportă — aşa cum o recunoaşte întrea­ga literatură de specialitate, atît cea favorabilă autenticităţii sale, cît şi cea defavorabilă — aidoma unei fotografii. Artefactul prezintă un ciudat „efect de negativ”; cu alte cuvinte, arată ca o urmă vagă de arsură cînd e privit cu ochiul liber, dar negativul fotografic oferă detalii vizuale remarcabile. Fiindcă nici o pictură sau gravură cunoscută nu se comportă în acest mod, efectul de negativ a fost considerat de „giulgişti” (cei care cred că este cu adevărat linţoliul lui Iisus) o dovadă a caracteristicilor miraculoase ale amprentei, în orice caz, noi am descoperit că imaginea de pe Giulgiul din Torino se comportă ca o fotografie fiindcă exact asta este. Oricît de incredibil ar părea, Giulgiul din Torino este o foto­grafie. Împreună cu Keith Prince am reconstruit ceea ce noi cre­dem a fi tehnica originală, reproducînd astfel pentru prima dată caracteristicile pînă acum inexplicabile ale acestei pînze.[4] Şi, în ciuda afirmaţiilor răspicate ale „giulgiştilor” că aşa ceva este imposibil, am reuşit acest lucru folosind un echipament extrem de simplu. Am utilizat o cameră improvizată, o pînză prelucrată chi­mic, tratată cu substanţe disponibile în secolul al XV-lea, şi „doze” mari de lumină. Subiectul fotografiei noastre experimentale a fost un bust feminin din ghips, care, din păcate, nu semăna nici pe departe cu modelul original. Fiindcă, deşi nu-i aparţine — aşa cum s-a crezut — lui Iisus, chipul de pe giulgiu este cel al „farsorului” însuşi[5]. Altfel spus, Giulgiul din Torino este o fotografie de cinci sute de ani a nimănui altuia decît Leonardo da Vinci. În ciuda unor bizare afirmaţii contrare, giulgiul nu poate fi opera unui creştin evlavios, în aparenţă, negativul fotografic al pînzei înfăţişează trupul însîngerat al lui Iisus. Trebuie să ne rea­mintim că acesta nu este un sînge obişnuit; pe lîngâ faptul că e de esenţă divină, pentru creştini el constituie instrumentul prin care lumea va fi mîntuită. După părerea noastră, cel care falsifică acest sînge nu poate fi considerat în nici un caz credincios, aşa cum cineva care nutreşte măcar o urmă de respect faţă de persoana lui Iisus nu va îndrăzni sâ-i înlocuiască imaginea cu a sa. Leonardo a făcut şi una, şi alta, cu o atenţie deosebită pentru detaliu şi chiar — am putea bănui — cu o anumită doză de plăcere, în mod cert şi-a dat seama că, reprezentînd presupusa imagine a lui Iisus — cine ar fi putut suspecta că, de fapt, era chipul artistului florentin?[6] — giulgiul va fi venerat de numeroşi pelerini chiar de la bun început. Din cîte ne putem da seama cunoscîndu-i caracterul, Leonardo i-a urmărit din umbră, nevăzut, cum se închinau în faţa lui. Dar şi-a închipuit el cîţi creştini îi vor preaslăvi imaginea în decursul se­colelor? Şi-a imaginat oare că, într-o zi, oameni cu capul pe umeri se vor converti la catolicism doar văzîndu-i chipul întipărit pe bucata aceea de pînză? A prevăzut el că ideea occidentalilor cu privire la trăsăturile lui Iisus se va contura pornind de la imaginea de pe Giulgiul din Torino? Şi-a dat oare seama că milioane de oameni de pe întregul glob vor ajunge să venereze chipul unui eretic homosexual din secolul al XV-lea în locul Dumnezeului lor preaiubit'? A ştiut Leonardo da Vinci că figura sa avea să devină efectiv imaginea lui Iisus Hristos? După părerea noastră, Giulgiul din Torino este cea mai cruntă şi mai reuşită farsă jucată omenirii în întreaga istorie. Dar, cu toate că a păcălit milioane de oameni, considerăm că nu e doar un fals gratuit şi că Leonardo a creat această „relicvă” pentru a transmite un dublu mesaj: existenţa unei tehnici novatoare şi o convingere eretica cifrată. În acea epocă de superstiţii paranoice, dezvăluirea publică a tehnicii fotografiei ar fi constituit — aşa cum o vor demonstra evenimentele ulterioare[7] — un risc enorm. Nu ne în­doim însă că Leonardo s-a amuzat copios văzînd cum prototipul său este protejat chiar de clericii pe care el unul îi dispreţuia. Desigur că acest lucru ar putea fi doar o coincidenţă, o întorsătură providenţială într-o poveste şi aşa remarcabilă, însă pentru noi nu e altceva decît o nouă dovadă a pasiunii florentinului de a deţine con­trolul total, de această dată chiar dincolo de mormînt. Deşi fals, opera unei minţi geniale, Giulgiul din Torino poartă anumite simboluri ilustrative pentru ideile neobişnuite ale lui Leonardo, aşa cum se poate vedea şi în alte opere ale sale. De exemplu, la personajul al cărui chip este imprimat pe giulgiu, la baza gîtului se observă o clară linie de demarcaţie. Cînd imaginea este transformată într-o hartă cu izohipse, utilizînd cele mai sofisticate tehnologii computerizate, se poate vedea că linia marchează baza capului în faţă, după care urmează o zonă lată, întunecată, pînă la partea de sus a pieptului, unde contururile încep să se zărească din nou[8]. După părerea noastră, există două explicaţii posibile. Una este pur practică, fiindcă imaginea văzută din faţă este o combinaţie: trupul îi aparţine unei persoane cru­cificate, iar faţa este cea a lui Leonardo; astfel, linia respectivă denotă, probabil, locul în care cele două imagini au fost unite. Autorul falsului nu era însă cîtuşi de puţin neîndemînatic şi i-ar fi fost în mod cert uşor să acopere sau să şteargă linia aceea de demarcaţie. Dar dacă Leonardo pur şi simplu nu a vrut s-o eli­mine? Dacă a lăsat-o acolo în mod deliberat, pentru a sugera ceva celor care „au ochi să vadă”? Ce mesaj eretic ar putea purta Giulgiul din Torino, chiar codifi­cat? Desigur că există o limită a simbolurilor ce pot fi incluse într-o simplă imagine a unui corp gol, răstignit — una analizată în mod repetat de numeroşi oameni de ştiinţă, dotaţi cu cele mai moderne echipamente. Vom reveni la acest subiect mai tîrziu, însă deocam­dată subliniem doar că răspunsul la aceste întrebări poate fi găsit dacă vom privi atent două aspecte principale ale imaginii. Primul se referă la volumul mare de sînge ce pare să curgă pe braţele lui Iisus — şi care, la prima vedere, pare să contrazică simbolica lipsă de vin de pe masa Cinei celei de taină, dar, de fapt, subliniază încă o data concluzia la care am ajuns noi. Celălalt aspect pe care îl menţionam se referă la linia de demarcaţie dintre cap şi trunchi, linie ce pare a sugera că Leonardo vrea să atragă atenţia asupra unei decapitări... Din cîte ştim noi, Iisus nu a fost decapitat, iar imaginea de pe giulgiu este o combinaţie; prin urmare, sîntem îndemnaţi să luăm în consideraţie imaginile a două personaje dis­tincte, între care există însă o relaţie de un anumit tip. Chiar şi aşa, de ce sa fie „suprapus” un decapitat peste un crucificat? Aşa cum vom vedea, indiciul capului tăiat de pe Giulgiul din Torino nu e altceva decît o subliniere a simbolurilor întîlnite în multe dintre lucrările lui da Vinci. Am menţionat deja mîna care pare a reteza gîtul delicat al misterioasei „M”, tînăra din Cina cea de taină, şi vă amintiţi că, în aceeaşi frescă, Iisus însuşi este ameninţat de o mînă cu indexul ridicat, înfiptă parcă în faţa lui, ca un gest de atenţionare, de amintire sau poate că amîndouâ la un loc. În opera lui Leonardo da Vinci, mîna cu arătătorul ridicat este, de fiecare dată, o referire directă la Ioan Botezătorul. Sfîntul, presupusul înainte-mergător al lui Iisus, cel care a spus lumii: „iată Mielul lui Dumnezeu” ale cărui sandale nu era vrednic să i le dezlege, avea, după părerea lui Leonardo, o importanţă extremă, dacă ar fi să judecăm după omniprezenţa sa în lucrările artistului florentin. Obsesia în sine este bizară la un om despre care mulţi raţionalişti moderni susţin că nu avea nici o aplecare pentru religie. Este greu de înţeles de ce un pictor pentru care personajele şi tradiţiile creştine nu înseamnă nimic ar fi dedicat atît de mult timp şi energie unui sfînt anume, aşa cum a făcut-o Leonardo cu Ioan Botezătorul, întreaga lui viaţă pare dominata de acest Ioan, atît la un nivel conştient, în operele de artă, cît şi la unul sincronistic, tradus în coincidenţele care i-au marcat existenţa. E aproape ca şi cum Ioan Botezătorul l-ar fi urmat pretutindeni. Iubitul său oraş, Florenţa, se află sub patronajul sfîntului, asemenea catedralei din Torino în care este găzduit giulgiul. Ultimul său tablou pe care, alături de MonaLisa, l-a păstrat aproape de sine, chiar în încăperea în care şi-a dat obştescul sfîrşit, a fost Ioan Botezătorul; de aseme­nea, unica sculptură a lui da Vinci păstrată pînâ astăzi (lucrată împreună cu Giovani Francesco Rustici, un cunoscut ocultist) îl înfăţişează tot pe Ioan Botezătorul. Acum, sculptura se află în baptisteriul din Florenţa, la intrare, deasupra capetelor turiştilor şi, din păcate, la dispoziţia stolurilor de porumbei. Acel arătător ridicat — pe care îl vom numi în continuare „gestul lui Ioan” — apare şi în celebra lucrare a lui Rafael, Şcoala din Atena (1509). Acolo îl vedem pe venerabilul Platon schiţînd acest gest, dar în acele circumstanţe aluzia sa nu este atît de misterioasă pe cît ne-am putea aştepta. De fapt, modelul lui Rafael pentru Platon a fost chiar Leonardo da Vinci, iar gestul nu-i este caracteristic atît lui, cît mai degrabă este profund semnificativ pentru el (şi, proba­bil, pentru Rafael şi pentru alţii din acelaşi cerc). Dacă vi se pare că insistăm prea mult asupra arătătorului ridi­cat, haide să mai privim cîteva reprezentări ale sale în operele lui da Vinci. Apare într-o serie de picturi şi, aşa cum am spus deja, are mereu aceeaşi semnificaţie. În tabloul neterminat Adoraţia magilor (în­ceput în 1481), un personaj anonim schiţează acest gest în apro­pierea unei movile de pămînt pe care creşte un roşcov. Majoritatea privitorilor îl trec uşor cu vederea, deoarece privirile le sînt în mod inevitabil atrase spre ceea ce se consideră a fi punctul central al tabloului: după cum indică şi titlul, magii care venerează Sfînta Familie. Serafica şi visătoarea Fecioară cu pruncul Iisus pe ge­nunchi este reprezentată sub chipul unui personaj tern, insipid. Magii îngenunchează, oferindu-i daruri copilului, iar în fundal o mulţime de oameni se agită, în aparenţă închinîndu-se deopotrivă mamei şi pruncului. Dar, la fel ca în cazul Cinei celei de taină, şi de această dată avem de-a face cu o pictură creştină doar la nivel superficial, care merită o analiză mai atentă. Personajele din fundal nu sînt, nici pe departe, întruchipări ale frumuseţii şi bunăstării. Scheletice, mîinile lor răşchirate nu par ridicate spre ceruri într-un gest de veneraţie, ci lasă mai degrabă impresia că se îndreaptă ca nişte gheare de coşmar asupra cuplului divin. Magii îşi oferă darurile, dar numai două dintre cele trei menţionate în Biblie: smirnă şi tămîie, dar nu şi aur. În vremea lui Leonardo, aurul nu era doar un simbol al bogăţiei, ci şi al rega­lităţii, al stâpînirii, iar în această pictură artistul i-l refuză micului Iisus. Dacă privim dincolo de Fecioară şi de magi, zărim un al doilea grup de adoratori. Aceştia au înfăţişări mai sănătoase şi mai normale, dar dacă le urmăm direcţia privirilor, observăm imediat că ei nu se uită la mamă şi la prunc, ci par mai degrabă a venera rădăcinile roşcovului, lîngă trunchiul căruia un bărbat schiţează  „gestul lui Ioan”. Iar roşcovul, am mai spus-o, este asociat în mod tradiţional cu Ioan Botezătorul[9]... În colţul din dreapta jos al tabloului, un tînăr se răsuceşte cu spatele spre Sfînta Familie. Este general acceptat faptul că acest tînăr este Leonardo însuşi, dar argumentul adus adesea pentru a explica această poziţie — acela că artistul nu se simţea demn sa privească în faţă cuplul divin — nu prea stă în picioare. La urma urmei, se ştie că da Vinci nu era un iubitor al Bisericii. În plus, să ne amintim că, sub chipul Sfîntului Tadeus (sau Sfîntul Iuda) din Cina cea de taină, pictorul îi întoarce spatele Mîntuitorului, relevînd astfel o reacţie emoţională extremă la adresa figurilor cen­trale ale credinţei creştine. Şi cum Leonardo nu era cîtuşi de puţin un exemplu de pietate sau de cucernicie, e greu de crezut că reacţia sa a fost inspirată de un sentiment de inferioritate sau de venerare, îndreptîndu-ne atenţia spre frapanta schiţă a lui Leonardo pentru SfîntaAna, Fecioara şi Pruncul (1501), care se află astăzi în Gale­ria Naţională din Londra. Remarcăm şi de această dată elemente care ar trebui — dar rareori reuşesc — să atragă atenţia privitorului asupra unor implicaţii subversive. Desenul îi înfăţişează pe Fe­cioară cu Pruncul, împreună cu Sfînta Ana (mama Mariei), şi pe Ioan Botezătorul, copil. În aparenţă, Iisus îl binecuvînteazâ pe vărul său, Ioan, care priveşte în sus cu un aer meditativ, în vreme ce Sfînta Ana fixează de aproape chipul visător al fiicei sale şi schi­ţează „gestul lui Ioan” cu o mînă ciudată, lata, masculină. Arătă­torul ei se ridică imediat deasupra mîinii micuţe a lui Iisus, ca şi cum ar umbri-o, atît în sens literal, cît şi metaforic. Şi, cu toate că Fecioara pare aşezată într-o poziţie extrem de incomodă, mai ciu­dată este poziţia micului Iisus. Fecioara îl ţine de parcă tocmai l-ar fi împins în faţa pentru a-i da lui Ioan binecuvîntarea, ca şi cum l-ar fi adus în scenă doar pentru acest lucru şi abia îl mai poate ţine acolo. Ioan, pe de altă parte, se reazemă comod de genunchiul Sfin­tei Ana, de parcă onoarea ce i se face îl lasă complet indiferent. E oare posibil ca mama Fecioarei să-i amintească fiicei sale de un secret în legătură cu Ioan? Conform notiţei ce însoţeşte tabloul, unii experţi, nedumeriţi de tinereţea Sfintei Ana şi de prezenţa neobişnuită a Botezătorului, au presupus că pictura le înfăţişează, de fapt, pe Maria şi pe verişoara ei, Elisabeta - mama lui Ioan. Supoziţia este plauzibilă şi, dacă este reală, nu face decît să întărească afirmaţiile noastre. Aparenta inversare a rolurilor lui Iisus şi Ioan apare şi într-una din cele două versiuni ale tabloului Fecioara pe stînci, tot de Leonardo. Istoricii de artă nu au oferit niciodată o explicaţie sa­tisfăcătoare pentru existenţa celor două versiuni, dar una este expusă în prezent la Galeria Naţională din Londra, iar cealaltă — mult mai interesantă din punctul nostru de vedere — la Muzeul LUvru, în Paris.   [1]Codul secret al lui Leonardo da Vinci * în cuprinsul acestei cărţi vom folosi termenul „ortodox" pentru a defini acele idei şi concepţii care sînt conforme cu dogma creştina, fără nici o referire la confe­siunea cu acelaşi nume, specifica Bisericii Creştine răsăritene, (n.tr.) [2]Vezi Augusto Marinoni, The Bycicle, în The Unknown Leonardo, Reti (ed.), 1974. [3]Picknett şi Prince, Turin Shroud: In Whose Image?  [4]Ibid, capitolul 8 [5]Spre exemplu, de Maria Corti, cercetător italian care este de părere că ima­ginea de pe giulgiu este un autoportret al lui da Vinci, dar preferă să creadă că motivul a fost dorinţa sa de a se identifica cu suferinţele lui Iisus. Corti şi-a expus punctul de vedere în documentarul BBC Double Exposure, difuzat în cadrul se­rialului Everyman pe data de 15 octombrie 1995 (regizat de Nikki Stockley şi pro­dus de Trevor Poots). [6]Vezi Picknett şi Prince, op. cit., p. 178 [7]Ibid., pp. 151-152 [8]Ibid., pp. 132-133 [9]Bramly, Leonardo: The Artist and the Man, p. 163          

Conspiratia Stargate de Clive Prince Introducere Oricît de ciudat ar părea, nu aceasta este cartea pe care intenţionam să o scriem. Într-un sens, sîntem de-a dreptul surprinşi, chiar puţin şocaţi, de a fi ajuns pe poteca dificilă ce ne-a dus, într-un tîrziu, la Conspiraţia Stargate* . Intenţionasem să scriem o continuare a lucrări noastre din 1997, Misterul templierilor, în care argumentam că religia creştină este descendenta vechiului cult egiptean al zeilor Isis şi Osiris – cultura noastră nefiind aşadar deloc iudeo-creştină, ci egipteano-creştină. Implicaţiile erau surprinzător de ample, dar divulgasem şi cel mai bine ascuns dintre toate secretele ereticilor cavaleri templieri, în cea mai controversată dezvăluire a cărţii – Ioan Botezătorul fusese adevăratul Mesia, iar Iisus un fel de uzurpator. Dorind să aflăm mai mult despre rădăcinile egiptene ale culturii noastre, am cercetat mai departe religia antică şi ne-am trezit examinînd textele piramidelor şi originile scrierilor hermetice. Cu cît avansam mai mult, cu atît realizam că Egiptul antic poseda o cunoaştere uluitoare, mult peste nivelul acceptat de cercetătorii moderni. Am descoperit că aceşti oameni dintr-un trecut îndepărtat aveau o înţelegere a cosmologiei ce nu a mai fost egalată pînă în prezent şi poate că am mai avea şi azi cîte ceva de învăţat de la ei. Pînă la urmă, nici cunoaşterea secretelor pierdute ale geniului egiptenilor antici nu a constituit subiectul cărţii. Ca nespecialişti în studierea Egiptului antic nu puteam rămîne indiferenţi faţă de interesul crescînd arătat „Egiptului alternativ“ al lui Andrew Collins, Colin Wilson şi al altora, ale căror cărţi concurau autocomplacerea egiptologiei clasice în afirmarea „certitudinilor“. * Cum Stargate („Poarta Stelară“) este, evident, un nume de cod, am preferat să păstrăm această denumire şi în traducerea românească. (n.red.) În special trei autori au rămas asociaţi în conştiinţa publică cu ideile noi, radicale, despre cultura antică, mai ales despre Egipt: Robert Temple, autorul fecundei The Sirius Mystery (1976); Robert Bauval, coautor cu Adrian Gilbert al The Orion Mistery (1994); şi Graham Hancock, al cărui succes dincolo de orice limite a fost stabilit cu The Sign and the Seal (1992). De atunci, Hancock a căpătat o audienţă la scară mondială cu Fingerprints of the Gods (1995), cu lucrarea semnată împreună cu soţia sa, Santha Faiia, Heaven’s Mirror (1998), cu aceea scrisă în colaborare cu Robert Bauval, Keeper of Genesis (1996) şi cu cea realizată împreună cu John Grisby, The Mars Mistery (1998). Aceste cărţi acoperă o paletă vastă de idei noi, fascinante şi radicale, multe atît de încetăţenite printre cititorii fideli, încît au început să fie considerate adevăruri. Şi, asemenea majorităţii cititorilor lor, am devenit şi noi admiratori entuziaşti. După multe luni de cercetări şi de scriere a acestei cărţi, încă mai admirăm energia şi angajamentul acestor autori, dar făcînd un pas înapoi faţă de operele lor am perceput o imagine nouă şi mult mai cuprinzătoare. Fie că aceşti autori sînt sau nu conştienţi de existenţa ei, opera lor face parte intrinsecă din frontul pe care l-am deschis. Şi lucrurile nu se opresc aici. Controversa înverşunată în jurul ideii unei civilizaţii marţiene, de mult dispărute, a fost şi ea atrasă în luptă şi, asemenea misterelor egiptene, a fost utilizată pentru a transmite un mesaj regizat cu multă grijă. Esenţialmente, ea afirmă că zeii antici erau extratereştri – şi că ei s-au întors. Dar subtextul este limpede: doar unii aleşi aud cuvintele lor şi doar aceşti aleşi vor participa la aşteptata apocalipsă. Ne-am putea hazarda să ghicim identitatea aleşilor, dar aţi fi surprinşi. Este bine cunoscuta tactică divide et impera cu un substrat cvasireligios, ameninţător. Şi nu este o sectă obscură, minusculă, ci un fenomen masiv, care, în formă sau conţinut, s-a infiltrat în cultura şi în viaţa spirituală occidentală. Dar cine se află în spatele ei? Şi ce anume speră oare să obţină prin ea? Desigur că am luat în consideraţie varianta că am fi devenit paranoiaci, gîndul ne-a bîntuit de mai multe ori pe măsură ce ne adînceam în investigaţii, dar dovezile rămîneau, erau izbitoare, şi nu ne mai îndoiam că o enormă conspiraţie încearcă să ne facă să gîndim într-un anumit fel. Şi pentru ca un asemenea scenariu global să funcţioneze, este nevoie de mase mari de conspiratori, fie că ei o fac sau nu în cunoştinţă de cauză. Aceste grupuri, vom descoperi, nu numai că includ, cum era previzibil, servicii de informaţii precum CIA şi MI5, dar, în mod mai puţin evident, mulţi alţi presupuşi membri, de la guru New Age la fizicieni, oameni de ştiinţă şi multimilionari. Exploatînd cu cinism setea pentru minuni şi semne a acestui sfîrşit de epocă, dar şi pasiunea noastră pentru misterele Egiptului antic, conspiratorii sînt pe cale să creeze pe nevăzute un sistem de credinţă ce hrăneşte febra milenaristă, deşi este probabil că el nu va înflori cu adevărat decît în primii ani ai secolului douăzeci şi unu. Doar pentru că a fost exploatat cu cinism şi pe scară largă faptul că omul modern este ahtiat după contactul cu inefabilul, cu misteriosul, nu înseamnă că nu au existat niciodată fenomene paranormale sau experienţe mistice autentice. Nici nu sugerăm că n-ar mai exista secrete legate de istoria îndepărtată a omului sau de locul lui în univers. Dar avem o poziţie critică faţă de anumite credinţe ce afirmă că au rezolvat aceste mistere nu pentru că avem o atitudine sceptică, ci pentru că am sesizat o serie de erori. Cel mai mult ne deranjează modul în care sînt exploatate credinţe şi concepte altfel inofensive. Chiar şi vieţile celor care nu manifestă nici un interes faţă de aceste subiecte vor fi afectate de prezenta campanie şi oamenii vor fi manipulaţi să gîndească într-un anumit fel. Am ajuns să realizăm, cu inimile grele, că parte a scenariului are menirea de a ne pregăti să acceptăm idei altfel inacceptabile, poate chiar respingătoare. N-au făcut nici o greşeală în această spălare de creiere pe scară largă. Povestea este atît de provocatoare încît nu putem să vă cerem altceva decît să renunţaţi pentru o clipă la neîncredere şi să urmăriţi pas cu pas ancheta, abandonînd ideile preconcepute şi prejudecăţile. La final, poate că veţi ajunge la întrebarea şi dacă au dreptate? Dacă există cu adevărat o „conspiraţie a porţii stelare“ ce devorează inima democraţiei, independenţa oamenilor şi conştiinţa de sine? Dacă sîntem pregătiţi pentru acceptarea a ceva anume pe care, în condiţii normale, l-am respinge? Cartea nu este o încercare de a mobiliza masele sau de a crea o contralovitură politică împotriva conspiraţiei. Oricum, cei interesaţi s-ar asigura imediat ca o astfel de încercare să fie sortită eşecului. Şi totuşi, credem că o opoziţie este posibilă, primul pas fiind, aşa cum poarta stelară însăşi o face, acela de a lupta în mintea noastră. LYNN PICKNETT CLIVE PRINCE Londra, iunie 1999     PROLOG Cei Nouă Zei La începuturi au fost Cei Nouă Zei ai Egiptului antic, Marea Eneadă, în care erau personificate toată frumuseţea, magia şi puterea. Deşi mai mulţi, ei erau cu adevărat Unul, toţi fiind înfăţişări ale marelui zeu creator, Atum. Textele piramidelor, hieroglifele descoperite pe pereţii interiori a şapte piramide datînd din Dinastiile a V-a şi a VI-a, îi invocau pe cei nouă ca Unul: O, tu, Mare Eneadă, ca Unul şHeliopolisţ (şi anume) Atum, Shu, Tefnut, Geb, Nut, Osiris, Isis, Seth şi Nephtys, o voi fiii lui Atum, binecuvîntaţi acest copil...1 Misterele Marii Eneade erau celebrate de generaţii de iniţiaţi la Heliopolis. Rugăciunile lor se aflau în centrul vieţii miilor de bărbaţi şi femei, identităţile lor abstracte fiind făcute cunoscute credincioşilor aşa cum sînt sfinţii pentru catolicii contemporani, în timp ce misterioşii zei susţineau inefabilul. Cei Nouă, într-o formă sau alta, au domnit timp de secole, pînă cînd lumea egipteană s-a schimbat pentru totdeauna în urma sosirii popoarelor cuceritoare, grecii şi, mai tîrziu, romanii. Schimbarea părea definitivă o dată cu apariţia noii religii a zeului-om sacrificat, Yeshua (Iisus). Dar chiar şi atunci se credea că Cei Nouă s-au retras într-un regat ceresc sau, cum mulţi ar spune azi, într-o altă dimensiune. Cei Nouă plecaseră poate pentru ca, într-o bună zi, să se reîntoarcă în plină glorie. Oricum, Cei Nouă nu mai erau decît o simplă curiozitate a unei religii de mult apuse, iar lucrarea preoţilor fusese la fel de efemeră ca nisipul scurs printre degetele timpului. Oraşul lor sacru, Heliopolis, ascundea secrete păstrate cu mare grijă şi o incredibilă cunoaştere de abia azi redescoperită. Utilizînd cunoaşterea antichităţii, iniţiaţii construiseră piramidele, construcţii încă neegalate şi ale căror mistere continuă să provoace şi să captiveze. Cei Nouă îşi educaseră bine preoţii, iar ciudata şi secreta lor cunoaştere s-a întors ca să ne bîntuie. Îngropate în apropierea suburbiilor oraşului Cairo, cel mai populat oraş african, cu 16 milioane de locuitori şi un trafic aiuritor, minunile anticului Heliopolis sînt marcate azi doar de un singur obelisc. Fusese odată, neoficial, o minune a lumii antice, ce glorifica prin numele său, derivat din traducerea în limba greacă pentru „oraşul regelui soare“, faptul că era centrul credinţei în Ra, a cărui trecere strălucitoare brăzda cerurile. Numele egiptean era Ounu, menţionat ca On în Vechiul Testament, şi ar putea însemna „oraşul cu coloane“, deşi nimeni nu este sigur. Uneori era numit „Casa lui Ra“, în timp ce arabii îl numeau Ain-Shams, adică „Ochiul Soarelui“ sau „Primăvara Soarelui“.2 Nu se ştie cu cît timp înainte de prima sa menţionare în cronici fusese fondat Heliopolis, dar era deja centrul religios suprem al Egiptului cel puţin de la începuturile Vechiului Regat (circa 2700 î.Hr.).3 Chiar dacă puterea şi influenţa altor centre de cult rivale au crescut în timp, Heliopolis şi-a păstrat mereu statutul şi a fost profund stimat pentru vechimea sa. Heliopolis era principalul centru religios în epoca piramidelor, iar teologia sa, primul sistem organizat de religie şi cosmologie cunoscut în Egipt, a inspirat şi motivat ridicarea marilor monumente de la Giseh. Pentru oamenii din acel timp şi din acele locuri, teologia reprezenta suma tuturor cunoştinţelor. Tot ceea ce exista era Zeul, totul era o manifestare a Lui/Ei şi totul era animat de scînteia divină. Orice studiu era în sine un act religios, glorificator. A învăţa însemna să venerezi şi în acelaşi timp să te apropii de dumnezeire. Heliopolis este legat pentru totdeauna de Giseh, platoul aflat la douăzeci de kilometri spre sud-vest. Într-adevăr, primele trei piramide sînt poziţionate ca să marcheze drumul către Heliopolis.4 Ca „sălaş al zeilor“ şi „loc de naştere al zeilor“, Heliopolis era cel mai sacru loc din Egipt. Cuprindea temple închinate zeului creator Atum, lui Ra, zeul soare însuşi, şi lui Horus, ca şi lui Isis, Thot şi zeului Nilului, Hapi. Una dintre clădirile cele mai celebre era hwt-psdt, Palatul Marii Eneade. O altă construcţie era Templul lui Phoenix, în care se afla piatra sacră ben-ben, cea mai sfîntă relicvă egipteană, probabil de origine meteoritică. Preoţimea din Heliopolis era faimoasă pentru înţelepciunea şi învăţăturile sale. Două mari cuceriri fuseseră făcute în domeniul medicinei şi astronomiei, iar preoţii de rang înalt deţineau titlul de „Mare Vizionar“, cu înţelesul de „Astronom Şef“.5 Preoţii de aici încă mai erau priviţi ca mari învăţaţi şi înţelepţi ai Egiptului în timpul lui Herodot (secolul V î.Hr.) şi încă erau amintiţi în zilele lui Strabo, primul secol d.Hr. Preoţii erau faimoşi printre greci şi se spune că, printre alţii, Pitagora, Platon, Eudoxos şi Thales au mers să studieze la Heliopolis. Şi chiar dacă ştim puţine nume ale marilor profesori egipteni, ştim că Imhotep, geniul care a proiectat prima piramidă, Piramida Paşilor, a lui Djoser, din Saqqara, şi care era venerat ca un zeu pentru cunoştinţele sale medicale, a fost Mare Preot aici.6 Lucru semnificativ, preoţimea includea probabil şi femei. O inscripţie din Dinastia a IV-a, aproximativ contemporană cu piramidele de la Giseh, făcea referire la o femeie din Templul lui Thot ca deţinînd titlul de „Stăpîna Casei Cărţilor“.7 Este posibil să punem la un loc principalele elemente ale credinţelor religioase din Heliopolis cu ajutorul textelor din piramide. Cel mai vechi text, din piramida de la Unas, datează din jurul anului 2530 î.Hr., cam la două secole după ce se consideră că fusese ridicată Marea Piramidă a lui Keops de la Giseh. De fapt, majoritatea egiptologilor sînt de acord că textele sînt mult mai vechi decît cele mai vechi inscripţii ce au supravieţuit şi că ele, la fel ca ideile religioase şi cosmologice, existau la începutul Primei Dinastii, naşterea „oficială“ a civilizaţiei egiptene, în jurul 3100 î.Hr.8 Textele piramidelor sînt cele mai vechi scrieri religioase păstrate pe glob.9 De obicei împărţite în scurte „capitole“, numite „enunţuri“ de egiptologi, aceste texte antice descriu ritualurile funerare şi viaţa de după moarte a regelui (strict vorbind, „faraon“ este un termen apărut mult mai tîrziu). Dar avem toate motivele să credem că textele nu au numai caracter funerar şi că înţelepciunea sădită în ele nu este relevantă numai pentru regii unei civilizaţii de mult apuse. Tema centrală este viaţa de după moarte, sau astrală, călătoria în care regele, identificat cu Osiris, urcă spre ceruri pentru a deveni o stea. El întîlneşte diverşi zei şi alte entităţi şi este în cele din urmă acceptat în rîndurile lor. Pe urmă se reîncarnează în propriul său succesor, sub forma fiului lui Osiris, Horus, ceea ce asigură la modul propriu caracterul divin al dinastiei şi menţinerea continuităţii culturii egiptene. Textele piramidelor sînt, fără nici o îndoială, opera preoţimii heliopolitane10 şi reprezintă unica expresie nealterată a religiei acestora, precum şi, probabil, singurele scrieri religioase aflate în afara Heliopolisului în acea vreme. După acelaşi principiu sînt interpretate inscripţiile funerare mai tîrzii, precum textele Coffin (scrise în interiorul sarcofagelor Regatului de Mijloc, 2055-1650 î.Hr.) şi aşa-numita Carte a Morţilor, deşi acestea au fost influenţate de alte sisteme religioase rivale. Textele piramidelor deţin cheia pentru reconstituirea credinţelor anticului Heliopolis. O altă problemă apare atunci cînd textele au fost scrise într-un scop anume, nu ca o dizertaţie teologică generală. Se poate face o analogie cu serviciul funerar creştin de azi. De exemplu, o referire la Iisus răstignit pe cruce pentru mîntuirea noastră este uşor de înţeles pentru un creştin, în timp ce un străin de această religie va pierde şirul. Textele piramidelor, într-un mod asemănător, nu sînt echivalentul unei biblii heliopolitane, ci mai mult o carte de rugăciuni. Un studiu al credinţei ascunse în texte dezvăluie o teologie şi o cosmologie extraordinar de sofisticate, dar şi foarte economic exprimate, ce pot fi citite la mai multe niveluri. Mai multe concepte complexe sînt exprimate simultan în această viziune. Există mai multe interpretări academice ale gîndirii heliopolitane, dar aceea despre care considerăm că are mai mult sens aparţine profesorului american de istoria religiilor Karl W. Luckert, aşa cum o redă în cartea sa Egyptian Light and Hebrew Fire (Lumina egipteană şi Focul evreiesc – 1991). Conform acesteia, sistemul este de o simplitate dezarmantă, ascunzînd o bogată şi uimitoare complexitate. Ajungem să realizăm că aceste credinţe heliopolitane referitoare la natura universului, conştiinţă, viaţă şi moarte sînt în acelaşi timp mistice şi practice, încorporînd de asemenea o cunoaştere ce rivalizează cu cuceririle de vîrf ale ştiinţei moderne. S-a recunoscut cu mult timp în urmă că textele conţin materiale astronomice. Lucrări recente afirmă că aceste idei nu sînt nici primitive şi nici superstiţioase, aşa cum mulţi cercetători mai cred, ci demonstrează o înţelegere detaliată şi sofisticată a mişcării corpurilor cereşti. Ţin cont chiar şi de fenomenul cunoscut ca precesia echinocţiilor, ce are un ciclu de 26 000 de ani, considerat a fi fost descoperit de greci în secolul al doilea î.Hr. (care chiar şi atunci au interpretat greşit).11 Iar civilizaţia egipteană exista cu cel puţin cinci mii de ani mai înainte. La această scară a timpului, superstiţiosul nostru Ev Mediu, în care lumea era considerată plată, pare a fi fost ieri. Cea mai importantă dezvăluire referitoare la textele piramidelor este aceea că, în ciuda ideilor noastre preconcepute, religia heliopolitană era, în fond, monoteistă. Nenumăraţii ei zei, adeseori cu cap de animal, erau înţeleşi ca reprezentînd multele feţe ale unui aceluiaşi zeu creator, Atum. Religia heliopolitană includea şi conceptul uniunii mistice cu un zeu de rang superior, sau chiar cu sursa întregii creaţii. Această uniune era adevăratul obiectiv al procesului descris în texte, destinul final al călătoriei sufletului. Interpretarea comună este că uniunea era rezervată regelui după moarte, dar credem că nu era un drum rezervat regilor, nici măcar morţilor. Textele descriu de fapt o tehnică secretă ce permite unui bărbat sau unei femei să întîlnească zeul şi, mort sau aflat în afara corpului, să descopere pentru sine o parte din cunoaşterea acestuia. Atum stă în centrul Marii Eneade, a celor nouă zei primari ai Egiptului. Exemplificînd conceptul „un zeu, mai multe înfăţişări“, Cei Nouă sînt consideraţi Unul, ceilalţi opt fiind diferite înfăţişări ale lui Atum12, similar cu ideea Treimii creştine. Aşa cum spune profesorul Luckert: „Întregul sistem teologic poate fi vizualizat ca un fluviu de vitalitate creatoare emanînd din divinitate şi care se subţiază pe măsură ce se depărtează de izvor.“13 Înainte de creaţia lui Atum, universul era fără formă, un vid numit Nun. Din acest vid s-a ivit o formă falică, colina sacră a lui Atum. Deşi o metaforă, se credea că acest punct de reper are o existenţă fizică, este adevăratul punct al originii tuturor lucrurilor. Templul lui Atum din Heliopolis era construit probabil pe această colină sau, cum susţin unii egiptologi, ea se afla pe Platoul Giseh. Alţii sugerează că piramidele însele intenţionau să reprezinte Colina Primară.14 Scrierile egiptologilor victorieni sau chiar cele mai recente au fost pudibonde în legătură cu actul de creaţie al lui Atum. În fond, el a ejaculat universul masturbîndu-se pînă la un orgasm exploziv. Putem face glume pe tema Big Bang, dar este o imagine corectă. Energia dătătoare de viaţă a lui Atum a însămînţat vidul Nun, împingîndu-i graniţele pentru a face loc formelor materiale. În povestea originară, Atum era considerat androgin: falusul reprezenta principiul masculin, în timp ce mîna reprezenta principiul feminin. Ceea ce defineşte principiul fundamental al sistemului heliopolitan şi toată gîndirea egipteană, în special eternul şi esenţialul echilibru între masculin şi feminin, între polii yin şi yang, fără de care, credeau ei, ar domni haosul. Din sămînţa supremă a lui Atum a început să fie dezvăluit universul, căpătînd treptat o exprimare fizică, materială, lumea în care trăim, dar numai după ce s-a trecut prin mai multe etape. Din actul creaţiei s-au ivit două fiinţe, Shu şi Tefnut, prin divizarea principiului fundamental. Shu era bărbat, reprezentînd puterea creaţiei, iar Tefnut femeie, reprezentînd principiul ordinii ce limita, controla şi dădea formă puterii lui Shu. Tefnut mai este reprezentată ca zeiţa Ma’at, stăpîna justiţiei eterne.15 Shu şi Tefnut sînt numiţi uneori Ruti, fiind reprezentaţi fizic de doi lei sau de un leu şi o leoaică. Din unirea între Shu şi Tefnut au apărut Geb (zeul pămîntului) şi Nut (zeiţa cerului), reprezentări ale universului vizibil, cu forme mult mai concrete decît cele ale „părinţilor“. Geb şi Nut, la rîndul lor, au dat naştere la două perechi de gemeni frate-soră, faimosul cvartet Isis, Osiris, Nephtys şi fratele-consort, Seth. Ei exprimau principiul dualităţii în două moduri: bărbat-femeie şi pozitiv-negativ/luminos-întunecat. Nephtys este sora întunecată a binefăcătorului Isis, în timp ce Seth este forţa distructivă, obstructivă, care se opune caracterului civilizator şi creator al lui Osiris. Aceste patru zeităţi au fost considerate ca fiind mai aproape de noi şi de lumea materială decît predecesorii lor, deşi locuiesc tot în lumea spiritelor, „dincolo de cortină“. Luckert spune că „există suficient de aproape pentru a participa la experienţa umană a vieţii şi a morţii“ şi că „acţionează pe o scară mai mică şi mai vizibilă decît părinţii lor“.16 Împreună, aceşti nouă zei alcătuiesc Marea Eneadă, dar rămîn forme de exprimare ale lui Atum, întinzîndu-se prin toate nivelurile creaţiei, de la prima ivire din vid pînă la lumea materială în care trăim. Într-un sens, Osiris este Geb, şi Shu, şi Atum, aşa cum Isis este Nun, şi Tefnut/Ma’at, şi Atum. Chiar şi Seth este perceput mai complex decît o simplă întrupare a răului arhetipal, aşa cum este diavolul pentru creştini. Sistemul continuă. Marea Eneadă însăşi conduce la alte serii de zei, Mica Eneadă. Legătura este Horus, fiul magic al lui Isis şi Osiris. Privit ca zeu al lumii materiale, rolul său este un ecou al rolului jucat de Atum în univers. Cei mai de seamă zei ai Micii Eneade, consideraţi a exercita o influenţă directă asupra umanităţii, sînt zeul înţelepciunii, Thot, scrib al Marii Eneade, şi Anubis, zeul cu cap de şacal, cel care păzeşte poarta dintre lumea viilor şi aceea a morţilor. Acest nivel este sălaşul multor altor zeităţi, fiecare îndeletnicindu-se cu aspecte specifice ale vieţii omului. Probabil că sînt încorporaţi aici zei şi zeiţe locale, veneraţi în Egipt înainte de instaurarea religiei heliopolitane. Luckert îl numeşte „limanul întoarcerii“, punctul de contact între lumea materială şi celelalte dimensiuni, rezervate zeilor, în care procesul reversibil poate fi experimentat de individ, fie prin moarte, fie prin experienţă mistică – o călătorie interioară înapoi, la unirea cu creatorul. Acest proces este tema principală a textelor din piramide care, departe de a fi primitive, depăşesc religiile mai noi prin autoritate şi sublim, fiind frapant de asemănătoare cu tradiţiile şamanismului. Şi alte semnificaţii pot decurge din acest sistem elegant. Viziunea apariţiei colinei primare din Nun a fost echivalată cu răsăritul soarelui, sursa vieţii în lumea materială. Este şi motivul pentru care Atum este asociat cu Ra, zeul soare, numit uneori Ra-Atum. Dar şi cel pentru care Horus, ca stăpîn al acestei lumi, este asociat cu, sau uneori personificat ca, soarele. „Naşterea“ zilnică a soarelui este un „microcosmos“ al exploziei creative originare ce a dat naştere universului, deci poate fi asociată atît cu Atum, cît şi cu Horus. Ca în majoritatea textelor, viziunile au loc simultan pe mai multe niveluri. O lectură obiectivă implică mai mult decît simbolismul poetic. De exemplu, procesul creaţiei este o paralelă remarcabilă cu concepţia modernă a fizicienilor despre crearea şi evoluţia universului. Descrie literalmente Big Bang-ul, în care toată materia a explodat dintr-o singularitate şi apoi şi-a început expansiunea şi dezvăluirea, devenind tot mai complexă pe măsură ce forţele fundamentale au apărut şi au interacţionat, pentru ca, în final, să se atingă nivelul materiei elementare. (Remarcabil, liderul egiptologiei americane, Mark Lehner, în cartea sa din 1997, The Complete Pyramids, utilizează noţiunea de singularitate cînd se referă la locul lui Atum în mitologie.17) Sistemul include şi conceptul unui univers multidimensional, reprezentat prin diferite niveluri ale creaţiei întruchipate de zei. În textele piramidelor, zeii aflaţi pe poziţii înalte, precum Shu şi Tefnut, încă există, dar rămîn esenţialmente de neatins pentru oameni, fără intermedierea zeilor inferiori. Un alt nivel al viziunii stă în istoria creaţiei. În timp ce discutam sofisticatele idei aflate în textele piramidelor cu prietenul nostru, scriitorul şi cercetătorul belgian Philip Coppens, el a subliniat că fiecare nouă descoperire a ştiinţei devine parte implicită a acestei istorii. Aşa cum am văzut, Atum a apărut dintr-un ocean vid, fără formă, imaginat ca haosul primordial, Nun. Adeseori totul este interpretat ca metaforă a pămîntului răsărit dintre ape cînd Nilul se retrage după inundaţiile anuale, dar nu acesta este cu adevărat conceptul exprimat de heliopolitani. Aşa cum spunea egiptologul R.T. Rundle Clark : Nu era ca un ocean, pentru că acesta are o mărginire, în timp ce oceanul primar era nemărginit în sus şi în jos... Cosmosul actual este o vastă cavitate, mai degrabă ca o bulă de aer aflată în expansiune.18 Este o modalitate inteligentă şi elegantă de exprimare a complexului concept al mării ce reprezintă, pe de o parte, vidul, nimicul, şi în acelaşi timp are un potenţial nelimitat, infinitatea. Oamenii de ştiinţă au anunţat de puţin timp descoperirea că în spaţiul interstelar se află mult mai multă apă decît ne-am fi aşteptat. Atum nu reprezintă numai Big Bang-ul creaţiei, dar şi soarele, iar oamenii de ştiinţă realizează de abia acum că enormii nori de apă din univers joacă un rol vital în crearea stelelor, aşa cum este şi soarele nostru. De fapt, ei încep acum să creadă că stelele au fost create din aceşti nori de apă...19 S-a mai spus şi că, la nivel terestru, mitul exprimă ideea că viaţa îşi are originea în apă.20 Toate acestea sugerează că heliopolitanii posedau o cunoaştere excepţional de sofisticată. În 12 septembrie 1998, New Scientist, cea mai importantă revistă ştiinţifică britanică, a publicat senzaţionalul articol al unei echipe de cercetători NASA, sub conducerea lui Lou Allamandola, despre originile – şi condiţiile – apariţiei vieţii în univers. Anterior, oamenii de ştiinţă consideraseră ca imposibilă asocierea „ingredientelor“ potrivite pentru apariţia şi celei mai rudimentare forme de viaţă, dar această echipă a reuşit să creeze cîteva dintre moleculele complexe refăcînd în laborator condiţii similare celor descoperite în norii de gaz interstelari. Au descoperit că producerea, în aceste circumstanţe, a moleculelor complexe este extrem de uşor de realizat, de fapt apariţia lor este virtual inevitabilă, în timp ce este imposibil să faci acelaşi lucru în condiţiile terestre. Cel mai frapant exemplu este cel al lipidelor, componente ale peretelui celular, fără de care celula, cărămida de bază a lumii vii, nu ar putea exista. Acum, cînd cercetătorii ştiu că aşa ceva se poate realiza în anumite condiţii, implicaţiile sînt enorme. Din ce în ce mai mult se pare că viaţa îşi are originile în spaţiile nemărginite şi că a fost „însămînţată“ pe planete, probabil prin comete, şi că, pînă şi în aceste forme primitive, poate fi găsită peste tot în univers. Aşa cum spune Lou Allamandola: „Încep să cred că viaţa este o necesitate cosmică.“ Asta este totuşi doar o parte a poveştii, aşa cum a subliniat Philip Coppens. Poate că echipa lui Allamandola este prima care a înţeles condiţiile apariţiei vieţii. El citează mitul egiptean al orgasmului originar al lui Atum care a creat universul: ejacularea poate fi interpretată ca simbolizînd, cu mare acurateţe, ideea că toate ingredientele de bază ale vieţii au existat încă de la început şi că universul, aflat în continuă expansiune, le poartă cu el. Vizionarul mit al lui Atum acoperă perfect noţiunea de însămînţare a universului cu viaţă. Ştia oare cu adevărat preoţimea heliopolitană cum a apărut şi s-a răspîndit viaţa în univers?21

Secretul lui Hiram de Christopher Knight INTRODUCERE   Henry Ford spunea odată că „întreaga istorie este o vorbă goală”. Poate că pare cam dur, dar, dacă judecăm „faptele” trecutului pe care toţi occidentalii le învaţă la şcoală, reiese că dl Ford a avut dreptate. începutul a fost făcut de cercetarea personală pentru descoperirea originilor Francmasoneriei – societatea cea mai cuprinzătoare din lume, care numără aproape cinci milioane de membri bărbaţi, organizaţi în Loje obişnuite şi, în trecut, a inclus mulţi oameni importanţi, de la Mozart la Henry Ford. În calitate de francmasoni, scopul nostru a fost să încercăm să înţelegem ceva din ritualul masonic: acele ceremonii ciudate, secrete, realizate în special de clasa de mijloc, de oamenii de vârstă mijlocie, de la Huddersfield la Houston. în centrul învăţăturii masonice se află un personaj, Hiram Abif, care, după o poveste spusă tuturor francmasonilor, a fost ucis cu aproape 3. 000 de ani în urmă, în clădirea Templului Regelui Solomon. Acest om este o enigmă totală. Rolul său, în calitate de constructor al Templului Regelui Solomon, şi împrejurările oribilei sale morţi sunt descrise amănunţit în istoria masonică şi totuşi, el nu este menţionat în Vechiul Testament. Timp de patru din cei şase ani petrecuţi pentru această cercetare, am crezut că Hiram Abif este o creaţie simbolică. Apoi, el s-a materializat din ceaţa timpului şi s-a dovedit într-adevăr foarte real. îndată ce Hiram Abif a ieşit din trecutul îndepărtat, el nu ne-a oferit altceva decât o cheie a istoriei vestului. Meandrele intelectuale şi concluziile elaborate care au format anterior opinia colectivă a societăţii occidentale asupra trecutului au cedat în faţa logicii simple. Cercetările noastre ne-au condus mai întâi la reconstituirea vechiului ritual egiptean al înscăunării regelui, vechi de 4. 000 de ani, iar aceasta ne-a condus la descoperirea unui asasinat care a avut loc pe la 1570 î.hr., care a scos la iveală o ceremonie a învierii din care se trage Francmasoneria modernă. Urmărind apariţia acestui ritual secret de la Teba la Ierusalim, i-am reliefat rolul în formarea naţiunii evreieşti şi în evoluţia teologiei evreieşti. În contrast izbitor cu ceea ce se crede, lumea occidentală s-a dezvoltat de fapt conform unei vechi filosofii, ascunsă într-un sistem secret, care a ieşit la suprafaţă în trei momente cheie în ultimii 3.000 de ani. Dovada finală a cercetărilor noastre poate fi considerată descoperirea arheologică a secolului. Am localizat scrierile secrete ale lui Iisus şi ale adepţilor săi. Capitolul 1 SECRETELE PIERDUTE ALE FRANCMASONERIEI   ”Masoneria datează dinainte de Potop; este o simplă creaţie a trecutului; este doar o scuză pentru convivialitate; este o organizaţie ateistă, ce distruge sufletele; este o asociaţie de caritate, ce face bine în secret; este o maşinărie politică cu o putere extraordinară; nu are secrete; discipolii săi posedă, în mod tainic, cele mai mari cunoştinţe ale umanităţii; îşi celebrează ritualurile misterioase sub auspiciile şi invocaţiile lui Mefistofel; procedeele lor sunt perfect inocente, ca să nu spunem de-a dreptul stupide; ei comit toate crimele nedescoperite; ei există doar cu scopul de a promova frăţia şi bunăvoinţa – iată câteva dintre afirmaţiile făcute de cei din afara cercului frăţiei libere şi acceptate. Omne ignotum pro magnifico. Cu cât se ştie mai puţin cu atât se inventează mai mult despre Francmasonerie.” The Daily Telegraph, Londra, 1871.   ”Masoneria face eforturi considerabile în a încuraja standarde superioare de moralitate printre membrii săi. Dar este destul de surprinzător că o societate care foloseşte strângeri de mâini secrete, semne şi limbaj propriu pentru recunoaşterea reciprocă a membrilor săi este suspectată că este mai degrabă o emanaţie a răului, decât a binelui. De ce să folosească asemenea metode, dacă nu ca să ascundă adevărul? De ce să-l ascundă, dacă nu este nimic de ascuns? Cei din afara Masoneriei consideră ideea de a îmbrăca haine speciale, de a recita texte ezoterice şi de a realiza ritualuri stranii atât de prostească, încât au tendinţa de a crede că trebuie să existe o altă atracţie, probabil mai sinistră. Poate că nu există… dar e greu de dovedit că nu-i aşa.” The Daily Telegraph, Londra, 1995. Lipsa de scop   În 1871, regina Victoria avea 30 de ani de domnie în faţă, Ulysses S. Grant era preşedintele Statelor Unite ale Americii şi Francmasoneria era subiect de speculaţie publică. O sută douăzeci de ani mai târziu, prima aselenizare este un fapt trecut, lumea se deschide spre Internet şi Francmasoneria este încă subiect de speculaţie publică. Am dat peste primul din aceste citate într-o tăietură de ziar vechi, şifonat, dintr-un volum prăfuit al istoriei Masoneriei, unde fusese pus ca semn de carte de vreun mason de mult uitat. Chris a citit al doilea Atlantic între prânz şi filmul artistic. Aproape totul, inclusiv stilurile de scris, s-a schimbat în ultimul secol şi un sfert, dar atitudinea publică generală faţă de Masonerie este şi astăzi la fel de confuză ca şi în secolul nouăsprezece. Majoritatea oamenilor nu au încredere în ceea ce nu înţeleg şi, dacă există vreo urmă de elitism care-i exclude, neîncrederea se transformă brusc în lipsă de simpatie şi chiar ură. În timp ce Masoneria a fost mereu deschisă tuturor bărbaţilor de peste 21 de ani (18 ani, după constituţia scoţiană), cu minte şi trup sănătoase, care pot demonstra un caracter bun şi credinţă în Dumnezeu, nu există îndoială că alegerea membrilor din Marea Britanie se făcea din aristocraţie, cu rang şi titluri, provenind din păturile înalte ale claselor de mijloc. La jumătatea epocii victoriene, era important din punct de vedere social, aproape esenţial, pentru un om cu o profesie, să fie francmason. Noii îmbogăţiţi în urma revoluţiei industriale îşi căutau un stalul social, prin calitatea de membru al unei societăţi exclusiviste, bine cotată de către aristocraţii de la toate nivelurile sociale, până la casa regală. Cel puţin în teorie, membrii claselor muncitoare puteau să devină masoni, dar, în fapt, nici nu le trecea prin cap să ceară să fie admişi în „clubul” şefilor lor, astfel încât Loja a fost mult timp asociată cu bogăţia. Cei de la toate nivelurile societăţii care nu erau francmasoni puteau doar să speculeze despre secretele revelate membrilor acestei organizaţii misterioase. Se ştia despre ei că purtau şorţuri şi gulere largi şi se zicea că-şi suflecau pantalonii şi schimbau strângeri de mână, în timp ce-şi şopteau coduri unii altora. În a doua jumătate a secolului XX, Francmasoneria a devenit o organizaţie mult mai puţin elitistă decât credeau bărbaţii din toate puterile sociale care căpătaseră calitatea de membru. Totuşi, o privire rapidă spre vârful ierarhiei masonice englezeşti ilustrează faptul că un membru al familiei regale sau un lord ereditar obţinea cu greu posibilităţi de promovare, aceasta constituind chiar un serios handicap. Majoritatea oamenilor din lumea occidentală ştiu puţine despre Francmasonerie şi misterele ei şi se împart în două grupuri mari: aceia care nu sunt masoni dar se întreabă care sunt acele secrete, şi aceia care sunt masoni, şi care se întreabă şi ei care sunt acele secrete! Un îndemn la tăcere, printre masoni, nu este atât o obligaţie de a adera la jurăminte sacre, cât o frică de pedeapsă din partea membrilor; se tem de faptul că ei nu înţeleg un cuvânt din ceremoniile la care participă şi singura lor frică este că oamenii vor râde de ritualurile, aparent fără scop şi prosteşti, pe care le realizează. Francmasoneria, pentru noi şi pentru oricare alt „frate” pe care-l ştim, este puţin mai mult decât un club social ce oferă posibilitatea de a se bucura de un spectacol, urmat de o masă şi de multă bere şi vin. Ritualul complex şi obscur trebuie să fie memorat ani de zile prin repetiţii monotone. Se pune accentul pe fidelitatea redării, dar, în realitate, doar mici părţi de ceremonie pot fi înţelese ca nişte simple mesaje alegorice referitoare la tăria de caracter, restul fiind un amestec ciudat de cuvinte fără sens şi scene ale presupuselor evenimente istorice, ce au avut loc în timpul înălţării Templului Regelui Solomon din Ierusalim, cu vreo 3. 000 de ani în urmă. în timp ce membrii se obişnuiesc încet-încet cu ritualul, cu excepţia învăţării versurilor ciudate, excentrice, pe de rost, mulţi din cei din afară încearcă să distrugă organizaţia, deoarece o suspectează de corupţie, văzând-o ca pe un bastion al privilegiului capitalist sau ca pe un club de într-ajutorare. Nenumărate cărţi despre acest subiect au hrănit curiozitatea publicului. Unele, cum ar fi cele scrise de autorul american, John J. Robinson, au fost bine documentate, altele, cum ar fi cele ale răposatului Stephen Knight, au fost puţin mai mult decât ficţiune, cu scopul de a hrăni teama grupărilor anti-masonice. Antimasonii muncesc tot timpul ca să dovedească presupuse greşeli, lucru de altfel dovedit. Un prieten recreştinat de-a lui Chris a afirmat recent că şi-a asumat un rol de consilier în cadrai grupului său de la biserică. Când a fost întrebat pe cine intenţiona să consilieze, am fost înspăimântat să aud replica: „Pe cei care suferă de blesteme masonice.” „Ce este un blestem masonic?” l-am întrebat, fără să-i spun de legătura mea cu Francmasoneria. „Masonii trebuie să-şi jure supunere şi devotament în detrimentul familiilor lor. Dacă nu reuşesc, sunt blestemaţi, ceea ce le provoacă o suferinţă groaznică, lor şi celor apropiaţi.” Am rămas perplex. Francmasoneria înseamnă multe lucruri, dar cu siguranţă nu rele, deşi unii oameni par hotărâţi să creadă acest lucra. Pentru a lupta împotriva unor astfel de acuzaţii nefondate, Marea Lojă Unită a Angliei a declarat public că datoria de cetăţean a unui francmason trebuie să fie deasupra oricăror obligaţii masonice şi că Francmasoneria nu ar permite distragerea unei familii prin timpul acordat sau prin cheltuiala banilor familiei, ori determinându-l să acţioneze împotriva interesului personal. Nu dorim să facem apologia Francmasoneriei, dar face mult bine şi, după câte ştim, nu face deloc rău. A donat întotdeauna sume foarte mari de bani pentru asociaţiile de caritate, de obicei în mod anonim, promovează rectitudinea morală şi responsabilitatea socială şi prevede norme pe care ceilalţi le urmează. Culoarea pielii, rasa, credinţa sau politica au fost permanent irelevante pentru calitatea de membra şi cele două scopuri ale sale sunt ordinea socială, bazată pe libertatea individului şi dramul spre cunoaştere. Singura cerinţă absolută este credinţa în Dumnezeu, oricare Dumnezeu. Cea mai puternică critică împotriva Francmasoneriei este lipsa de scop. Nu se ştie de unde vine, nimeni nu pare să ştie ce încearcă să realizeze şi pare din ce în ce mai puţin probabil să aibă un viitor, într-o lume care doreşte scopuri clare şi beneficii. Nu numai că nu se mai cunosc originile Francmasoneriei, dar şi „secretele adevărate” ale Ordinului s-au pierdut şi, în locul lor, la ceremonii, se folosesc „secrete substituite”, „până când va veni timpul să fie redescoperite cele iniţiale”. Dacă cuvintele folosite la ritual sunt descifrate, Francmasoneria ar trebui să aibă cel puţin 3. 000 de ani vechime. Nu numai duşmanii Ordinului nu cred acest lucru, dar nici Marea Lojă Unită a Angliei nu pretinde o astfel de vechime. Sensibilă la reacţia publică, evită orice punct de vedere oficial asupra originilor Francmasoneriei şi permite aşa numitelor „Loje de cercetare” să dezbată puţinele mărturii istorice care există. Un biet candidat în întuneric   Când am fost făcuţi francmasoni, amândoi am trecut prin procedura cunoscută de fiecare iniţiat, timp de cel puţin 250 de ani. Aceste ceremonii cuprindeau jurământul nostru, în calitate de oameni de onoare, că nu vom face publice niciunul din secretele Francmasoneriei şi suntem conştienţi că ceea ce descriem aici poate fi considerat de unii dintre masoni drept o trădare a acelor secrete. Totuşi, Marea Lojă Unită a Angliei consideră că numai mijloacele de recunoaştere sunt secretele protejate ale Ordinului şi nimeni nu ar putea să se dea drept francmason după citirea acestei cărţi. Este necesar să explicăm ritualurile în amănunt, deoarece ele formează baza cercetării noastre. Unele dintre cuvintele date sunt mijloace de identificare secretă, dar noi nu scoatem în evidenţă cuvintele ce ar trebui folosite în diferite situaţii, aşa că am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru a respecta spiritul jurămintelor noastre. În orice caz, noi am fost de acord ca aceste secrete să nu lezeze libertatea noastră civilă, morală sau religioasă; şi, dacă jurămintele noastre ne-ar fi împiedicat să vă împărtăşim astfel de descoperiri importante, aşa cum o facem acum, ele ar fi lezat în mod sigur acele libertăţi.   * * *   Deşi ne-am alăturat mai multor Loje pe o perioadă de câţiva ani, experienţele noastre sunt similare. Aşa am simţit (aşa că am folosit pronumele eu pentru a ne reprezenta pe amândoi): fiind chestionat de un mare număr de maeştri cu câteva luni mai înainte, eram gata să fiu făcut francmason. Virtual, nu cunoşteam ce avea să urmeze; singura întrebare fermă ce mi-a fost pusă a fost „Crezi în Dumnezeu?”, „Cred”, şi totul s-a desfăşurat din acel moment până în clipa când un paznic a lovit, cu mânerul săbiei trase, uşa mare a templului, cerând permisiunea ca eu să pot intra. Am fost legat la ochi şi îmbrăcat cu pantaloni largi, albi, şi bluză. Un picior era încălţat cu un simplu papuc (expresia pentru aceasta este neglijenţă), piciorul stâng era descoperit până la genunchi, partea stângă a pieptului tunicii fusese desfăcută, astfel că pieptul meu era dezgolit pe acea parte. Fără să ştiu, un laţ de spânzurătoare mi-a fost pus în jurul gâtului şi lăsat să atârne în spate. Mi s-au luat toate obiectele de metal şi eram pregătit să fiu condus în templu. (Am aflat mai târziu că acest mod de vestimentaţie, tunica aspră cu laţul atârnând la gât, era identic cu modul în care era tratat un eretic medieval de către Inchiziţie, înainte ca acesta să mărturisească). Îmi amintesc cum simţeam prezenţa unui mare număr de oameni şi m-am simţit foarte vulnerabil. Am simţit apăsarea unui punct rece pe pielea de la piept. „Simţi ceva?” a întrebat o voce din faţă. O şoaptă în ureche mi-a dat un răspuns formal, pe care l-am repetat cu voce tare, „Da”. „Atunci fie ca acesta să fie un imbold al conştiinţei comparabil cu o moarte rapidă, dacă vei trăda vreodată vreun secret din cele pe care ţi le vom împărtăşi.” O altă voce din celălalt capăt al camerei a vorbit apoi – am recunoscut-o ca aparţinând Maestrului de Rugăciuni: „Deoarece niciun bărbat nu poate deveni mason dacă nu este liber şi matur, te întreb acum – eşti un om liber şi major?” „Sunt.” „Pentru că ai răspuns la această întrebare, urmează altele pe care ţi le voi pune imediat şi la care sunt sigur că vei răspunde cu egală sinceritate. Declari pe onoarea ta, fără să ţii seamă de solicitările prietenilor, neinfluenţat de motive economice sau altele nedemne, că te oferi de bună voie şi liber, drept candidat pentru misterele şi privilegiile Francmasoneriei? Declari în continuare, pe propria ta onoare, că eşti îndemnat să soliciţi aceste privilegii, având o opinie favorabilă asupra Ordinului, o dorinţă de cunoaştere şi o dorinţă sinceră să devii mai de folos semenilor?” „Da.” Pumnalul care îmi fusese ţinut strâns la piept a fost luat (deşi nu am ştiut atunci), dar laţul (numit cablu) a rămas atârnat de gât. Omul din dreapta mea mi-a şoptit să îngenunchez şi a fost spusă o scurtă rugăciune, invocând binecuvântarea Guvernatorului Suprem al Universului (Dumnezeu – descris într-un mod neutru, astfel încât El să fie accesibil tuturor membrilor oricărei religii monoteiste). Ceremonia a continuat cu ghidarea mea în jurul perimetrului templului, oprindu-se de trei ori pentru a fi prezentat drept „un biet candidat într-o stare de întuneric”. Deşi nu puteam vedea, în centrul podelei templului era un dreptunghi cu pătrate albe şi negre. Pe latura estică era piedestalul Maestrului de Rugăciuni, la sud, stătea Paznicul Tânăr şi la vest, Paznicul Bătrân, ambii pe piedestale mai mici. După cele trei pauze am fost adus, încă legat la ochi, în faţa piedestalului Maestrului de Rugăciuni, unde el a întrebat: „în această stare de întuneric, care este dorinţa puternică a inimii tale?”. Şi încă o dată, răspunsul mi-a fost şoptit la ureche: „Lumina.” „Atunci fie ca să primeşti binecuvântarea.” Legătura la ochi mi-a fost luată şi, pe măsură ce ochii mei s-au obişnuit cu lumina, am putut să văd că eram în faţa Maestrului de Rugăciuni, care imediat mi-a atras atenţia asupra” luminilor” emblematice ale Francmasoneriei, care sunt explicate ca fiind volumul Legii Sacre (pentru reprezentanţii creştini aceasta este Biblia), Pătratul şi Busola. Apoi, mi-a spus că ajunsesem la rangul de Ucenic începător Francmason – primele trei trepte prin care trebuia să trec înainte de a fi acceptat ca Maestru mason deplin. Semnele secrete, lupta şi parola pentru prima treaptă, mi-au fost apoi explicate şi mi s-a spus că stâlpul din stânga care se ridica pe terasa Templului Regelui Solomon are o semnificaţie specială pentru francmasoni. Atât stâlpii din dreapta, cât şi cei din stânga sunt refăcuţi în Lojă şi se ridică în spate şi de ambele părţi ale Maestrului de Rugăciuni. Stâlpul din stânga este numit Boaz, după Boaz, stră-străbunicul lui David, rege al Israelului. După diferite plimbări în jurul templului, mi s-a dat un şorţ simplu, alb, din piele de viţel, care simboliza treapta pe care tocmai o obţinusem. Apoi, mi s-a spus: „Este mai vechi decât Lâna de Aur sau Vulturul Roman, mai onorabil decât Steaua, Garter sau orice altă distincţie care există, el fiind semnul purităţii şi al legăturii de prietenie…”. Această parte s-a dovedit a fi deosebit de revelatoare pentru ritualul masonic; după cum vom arăta ulterior, ea conţine dovada clară că a fost constituit în trei perioade, foarte diferite istoric, de la antichitatea autentică la modemul relativ. Pe toată durata ceremoniei mi-au fost recomandate diferite virtuţi morale şi sociale, folosind un mare număr de analogii arhitecturale, cum ar fi uneltele zidarului evreu, comparate cu metodele de autodepăşire. Spre sfârşitul ceremoniei de iniţiere, am aflat cu stupoare că existau teste care trebuiau memorate, pentru a putea trece în treapta a doua, aceea a Francmasonului Prieten. Printre aceste întrebări şi răspunsuri erau anumite informaţii, menite să trezească interesul şi nu să informeze, întrebare: „Ce este Francmasoneria?” Răspuns: „Un sistem special de moralitate, învăluit în alegorii şi ilustrat prin simboluri.” întrebare: „Care sunt cele trei mari principii pe care se bazează Francmasoneria?” Răspuns: „Dragostea frăţească, liniştea şi adevărul.” Pentru orice candidat, primul din aceste principii pare rezonabil, dar următoarele două sunt mai greu de analizat. Linişte faţă de ce? Care adevăr? Acum, în calitate de frate pe deplin acceptat, chiar dacă simplu învăţăcel, am părăsit templul cu sentimentul că s-a petrecut ceva special, dar nu aveam niciun indiciu a ceea ce ar putea să însemne. A urmat o masă festivă şi, cum eram omul zilei, am fost aşezat în stânga Maestrului de Rugăciuni. S-au ţinut toasturi şi discursuri şi toată lumea s-a distrat. Cu siguranţă că misterele Masoneriei nu au fost dezvăluite. Poate, m-am gândit eu, totul va fi mai clar la următoarea ceremonie. Nu s-a întâmplat aşa. Misterele ascunse ale naturii şi ştiinţei   După câteva luni, am trecut în stadiul al doilea al ceremoniei, pentru a atinge rangul de Francmason Prieten. De data aceasta, am intrat în templu cu restul fraţilor, purtând un şorţ simplu, alb, din piele de viţel, care era simbolul inocenţei mele – şi al statutului meu umil. Loja a fost apoi deschisă la treapta întâi şi, în calitate de candidat la avansare, am fost supus la testul de a răspunde la întrebările care mi-au fost explicate la sfârşitul ceremoniei anterioare. De îndată ce am trecut prin această grea examinare a capacităţii mele de a recita vorbe neînţelese, mi s-a spus să părăsesc templul, temporar, pentru ca să fie pregătit cum se cuvine pentru „ceremonia de trecere”. Am intrat iar şi am purtat acelaşi veşmânt grosolan ca la ceremonia de iniţiere, acum cu piciorul stâng şi partea dreaptă a pieptului goale. Pe măsură ce diaconii mă conduceau prin templu, mi se arătau noi parole şi semne, inclusiv o mână ridicată, poziţie care se pretinde a fi originară de pe vremea când Josua lupta în bătăliile Domnului (în Valea Jehosafat) şi m-am rugat ca Soarele să-şi vadă de drumul lui, până când duşmanii săi vor fi învinşi. Această ultimă parte a ceremoniei s-a dovedit a fi cu adevărat semnificativă. Stâlpul din partea dreaptă a intrării în Templul lui Solomon a fost descris pentru a completa informaţia dată în treapta anterioară, cu privire la stâlpul din stânga. Acest stâlp, identificat drept „Jachin”, se zice că a fost numit după marele preot care a oficiat includerea acestei părţi în templul din Ierusalim. Cei doi stâlpi gemeni, Boaz şi Jachin, urmau să devină deosebit de importanţi, din toate punctele de vedere, pentru cercetarea noastră viitoare. Primul se spune că reprezintă „puterea sau în el este puterea”; al doilea „să stabilească” şi când se unesc, „stabilitate”. După terminarea ceremoniei de treapta a doua, mi s-a permis să-mi extind cercetările la misterele ascunse ale naturii şi ştiinţei, încă o dată, această ceremonie a fost urmată de mâncare, băutură, discursuri şi muzică. O rază de lumină   Câteva luni mai târziu, în calitate de Prieten Mason, purtând un şorţ alb cu două rozete albastre, am fost ales să fiu ridicat la ceea ce se cheamă „sublimul” grad de Maestru Mason, dar mai întâi trebuia să-mi dovedesc competenţa încă o dată, învăţând răspunsurile la mai multe întrebări din test. În timpul examinării, atenţia mi-a fost atrasă de faptul că vechiul nostru frate a primit salariul în mijlocul camerei Templului Regelui Solomon, fără scrupule sau jenă, având în vedere respectul care era acordat stăpânilor în acele timpuri. Un studiu amănunţit al Bibliei nu a dezvăluit menţionarea camerei din mijloc a Templului lui Solomon. Este imposibil să se fi strecurat vreo greşeală şi, ca totul să aibă sens, am presupus că întrebările din test indicau faptul că fraţii avuseseră în trecut încredere în stăpâni, dar acum poate nu mai aveau. În acest stadiu, mi s-a dat o referinţă cu adevărat biblică, care nu exista în Biblie, dar care arată misiunea ce mi se va încredinţa de îndată ce voi fi ridicat la rangul sublim de Maestru Mason: „Pentru că Domnul a spus cu tărie că vorbele Lui vor fi rostite în Casa Lui, care va fi veşnică.” Acest citat s-a dovedit a fi extrem de important, deşi nu este înţeles de francmasonii moderni şi nici de altcineva, când este auzit pentru prima oară. Mi s-a încredinţat apoi o parolă, care mi-a permis să reintru în templu când a început ceremonia în Loja Maestrului Mason. Totul, de data aceasta, era diferit şi dramatic. Am reintrat în templu; întuneric total, cu excepţia licărului unei lumânări ce ardea în partea de est, în faţa Maestrului de Rugăciuni, în camera mare, fără ferestre, lumânarea singuratică împrăştia o lumină slabă dar, de îndată ce ochii mei s-au obişnuit, am putut să zăresc chipurile din spate şi să văd forma întregului templu în nuanţe de negru şi gri închis. Am fost informat, destul de teatral, că subiectul acestei trepte (etape) era moartea însăşi. Ceremonia a început cu o scurtă descriere a etapelor anterioare:   ”Fraţi, fiecare treaptă a Masoneriei este progresivă şi nu poate fi atinsă decât în timp, cu răbdare şi perseverenţă. La prima treaptă (etapă) ni se arată îndatoririle faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele nostru şi faţă de noi înşine. În treapta a doua ni se permite să luăm parte la misterele ştiinţei umane şi să înţelegem bunătatea şi măreţia Creatorului, prin analiza minuţioasă a operei Sale. Dar treapta a treia este liantul întregului; este făcută ca să lege oamenii laolaltă prin frăţie mistică, într-o relaţie de afecţiune şi dragoste fraternă; ne arată întunericul morţii şi al mormântului ca purtător de lumină strălucitoare, care va urma învierii celor drepţi, când aceste trupuri moarte, care au zăcut în ţărână, se vor trezi unite cu spiritul lor frăţesc şi înveşmântate în nemurire.”   S-a spus apoi o rugăciune, care s-a încheiat cu:   „ …Te rugăm pe Tine să-l ierţi pe slujitorul Tău, care ne împărtăşeşte secretele sale misterioase de Maestru Mason. Dă-i tărie pentru ca în ceasul încercării să reuşească şi să treacă în protecţia Ta, prin valea întunecoasă a umbrelor morţii şi să se poată ridica din mormânt, să strălucească ca o stea, de-a pururi.”   Ceremonia a continuat într-o manieră similară celorlalte, până la un punct, când am fost obligat să interpretez o poveste remarcabilă care explică modul în care adevăratele secrete ale Stăpânului Mason s-au pierdut. Am jucat rolul unui personaj care nu există în afara ritualurilor din Francmasonerie; numele său era Hiram Abif: Maestrul de Rugăciuni a spus povestea:   „ …natura ne învaţă încă o dată o lecţie mare şi folositoare – cunoaşterea eului. Te învaţă, prin contemplare, să te pregăteşti pentru orele finale ale existenţei; şi, când, cu ajutorul unei asemenea stări contemplative, te-a condus prin căile întortocheate ale vieţii tale muritoare, te învaţă cum să mori. Acestea, dragă frate, sunt lucrurile deosebite ale treptei a treia a Francmasoneriei. Te invită să meditezi asupra acestui subiect îngrozitor şi te învaţă să simţi că pentru omul drept şi neînduplecat, moartea nu este mai groaznică decât falsitatea şi necinstea. Analele Francmasoneriei ne arată acest mare adevăr, un exemplu glorios de fidelitate de nezdruncinat şi moarte prematură a măreţului nostru Mare Maestru Hiram Abif care şi-a pierdut viaţa chiar înainte de terminarea Templului Regelui Solomon, la construcţia căruia el a fost principalul arhitect. Moartea lui s-a petrecut aşa: 15 Masoni Prieteni, numiţi să prezideze, văzând că templul era aproape terminat, dar că ei nu erau încă în posesia adevăratelor secrete ale Maestrului Mason, au conspirat împreună să obţină acele secrete oricum, chiar recurgând la violenţă. Când erau pe cale să-şi pună în aplicare conspiraţia, 12 din cei 15 au dat înapoi, dar 3, cu un caracter mai hotărât şi mai groaznic decât al celorlalţi, şi-au continuat planurile necinstite şi, în acest scop, s-au aşezat la porţile de sud, vest şi est ale templului, unde Maestrul Hiram Abif se retrăsese să se roage la Dumnezeu, după cum îi era obiceiul, ora fiind 12 fix. Terminându-şi rugăciunea, s-a pregătit de plecare spre poarta de sud, unde a fost acostat de primul dintre aceşti tâlhari, care, dorind să aibă o armă mai bună, s-a înarmat cu o riglă de plumb şi, într-o manieră ameninţătoare, i-a cerut maestrului nostru, Hiram Abif, toate secretele de Maestru Mason, avertizându-l că-l aşteaptă moartea în caz de refuz; credincios legământului său, el a răspuns că acele secrete erau cunoscute de 3 oameni în lume şi că, fără consimţământul celorlalţi doi, nici nu putea, nici nu voia să le divulge; dar că el credea că răbdarea şi perseverenţa, la timpul potrivit, îi vor permite vrednicului mason cunoaşterea lor. Dar, în ceea ce-l priveşte pe el, mai degrabă ar muri decât să trădeze încrederea sacră. Răspunsul nu era nici pe departe satisfăcător, astfel că tâlharul i-a aplicat Maestrului o lovitură violentă în tâmpla dreaptă. Aceasta i-a provocat căderea pe genunchiul stâng.”   În acest moment, am simţit o lovitură foarte uşoară în tâmplă şi cele două călăuze, cunoscuţi ca diaconi, îmi arătau că trebuia să mă las în genunchi ca să imit povestea.   „Revenindu-şi din această stare, Hiram s-a grăbit spre poarta de vest, unde l-a înfruntat pe cel de-al doilea tâlhar, căruia i-a dat acelaşi răspuns, cu aceeaşi fermitate, chiar când tâlharul care era înarmat cu o nivelă cu plumb i-a dat o lovitură violentă în tâmpla stângă, care l-a făcut să se prăbuşească pe genunchiul drept.”   Încă o dată, am simţit o atingere pe tâmplă şi am fost împins la pământ, pe genunchiul drept.   „Văzând că şansele de scăpare sunt nule în cele două părţi, maestrul nostru s-a clătinat, a leşinat şi, sângerând, s-a îndreptat spre poarta de est, unde era postat cel de-al treilea tâlhar şi care, primind acelaşi răspuns la cerinţa sa insolentă, pentru că maestrul nostru a rămas fidel obligaţiei sale chiar şi în această grea încercare, i-a aplicat o lovitură violentă chiar în moalele capului, cu un ciocan greu de piatră, şi atunci, el a căzut fără viaţă la picioarele lui. Astfel muri el.”   La lumina lumânării, l-am văzut pe Maestrul de Rugăciuni întinzând pe deasupra piedestalului un instrument care mi-a atins fruntea şi am simţit mai multe mâini care mă trăgeau în jos. Am fost ţinut drept, în picioare, m-am întins pe spate în întuneric. Când am atins pământul, am fost înfăşurat într-un giulgiu, aşa că numai faţa mi-a rămas neacoperită. Maestrul de Rugăciuni a continuat:   „Fraţi întru această ceremonie, Fratele nostru a fost făcut să reprezinte unul din cele mai strălucitoare personaje din analele Francmasoneriei, Hiram Abif, care a preferat să-şi dea viaţa, decât să trădeze încrederea sacră ce i-a fost acordată. Şi am deplină încredere că acest testament vă va impresiona puternic şi minţile şi inimile şi vă va ajuta să faceţi faţă unor întâmplări similare.”   Fratele Paznic Tânăr a venit spre mine, mi-a scos mâna de sub giulgiu şi a tras de ea uşor. Mâna mea a alunecat printre degetele sale.   „Maestru al Rugăciunii, această strângere de mână a eşuat.” Figuri din umbră mergeau în jurul „mormântului” meu, înainte ca Maestrul Rugăciunilor să vorbească din nou:   „Frate Paznic Matur, vei încerca strângerea de mână prietenească.”   Aceasta s-a dovedit la fel de ineficientă ca şi prima.   „Fraţi Paznici, aţi eşuat amândoi în încercările voastre. Şi totuşi, rămâne o a treia metodă specială, cunoscută drept Labă de Leu sau strângerea Ghearelor de Vultur, care este dată de apucarea strânsă a tendoanelor încheieturii mâinii drepte cu vârfurile degetelor şi ridicarea lui la cinci puncte de prietenie, ceea ce, cu ajutorul dumneavoastră, voi încerca.”   Maestrul Rugăciunilor m-a apucat strâns de încheietura mâinii şi a tras, ridicându-mă pe dată în picioare. Încă o dată, mâini nevăzute mi-au luat toată greutatea. Când am ajuns din nou în poziţie verticală, Maestrul Rugăciunilor mi-a şoptit două vorbe speciale la ureche. Acum ştiam ambele părţi ale Cuvântului Masonului. Atunci, acestea mi se păreau lipsite sens dar, prin cercetările noastre, am descoperit înţelesul său vechi şi fascinant, după cum va fi arătat mai târziu.   ” Astfel, dragul meu Frate, toţi Maeştrii Masoni au fost ridicaţi, printr-o moarte figurativă, la o uniune cu tovarăşii primei lor încercări. Permiteţi-mi să remarc că lumina unui Maestru Mason nu este decât un întuneric vizibil, ce serveşte doar la exprimarea acelei pete de întuneric ce se agaţă de perspectiva viitorului. Acest văl misterios de întuneric, ochiul raţiunii omeneşti, nu-l poate pătrunde dacă nu este ajutat de lumina divină care vine de sus, şi totuşi, chiar prin această rază luminoasă îţi vei da seama că stai chiar pe marginea mormântului în care ai coborât, la figurat, şi care, atunci când această viaţă trecătoare se va scurge, te va primi din nou la pieptul lui rece.”

Cartea lui Hiram de Christopher Knight Introducere   Sunt 13 ani de când ne-am unit forţele pentru a cerceta originile şi înţelesul ciudatelor ritualuri folosite de francmasoni. În primii cinci ani nu intenţionam să împărtăşim descoperirile noastre nimănui - dinăuntrul sau din afara francmasoneriei. Dar deoarece ceea ce am descoperit părea să fie foarte important, ne-am hotărât să scriem o carte despre călătoria noastră de descoperiri şi, spre surprinderea noastră, Secretul lui Hiram a devenit imediat un bestseller care a fost tradus în peste 30 de limbi. Ritualurile francmasoneriei alcătuiesc cea mai veche tradiţie orală a lumii occidentale. Dar cercetarea noastră nu s-a încheiat nici pe departe prin publicarea primei noastre cărţi şi am continuat să scriem încă două cărţi care ne-au condus înapoi prin istorie până la cultura bazată pe astronomie a Marii Britanii preistorice. Am aflat că ritualurile francmasonice formau o cărare aproape uitată prin trecut, unind oamenii cu evenimente care se presupuneau a nu avea nicio legătură între ele. Multe dintre descoperirile noastre au contrazis idei vechi şi „consacrate”, dar ne-am bucurat de sprijinul multor oameni de ştiinţă în diferitele aspecte ale muncii noastre. Am fost norocoşi să primim un mare ajutor de-a lungul anilor şi astfel, cercetarea noastră a făcut progrese uimitoare. Totuşi, există două arii unde am întâmpinat o opoziţie neaşteptată. Prima vine din partea Bisericii Romano-Catolice. Cea de-a doua este legată de încercările noastre de a demara cercetarea arheologică a unei clădiri medievale din Scoţia, care devenise de un timp centrul cercetărilor noastre. Am devenit conştienţi de ostilitatea manifestată de Biserica Catolică încă dintr-o fază iniţială. Imediat după ce Secretul lui Hiram (în original The Hiram Key, n.ed.rom.) a ajuns în magazine, a apărut un mic articol în publicaţia „Catholic Herald”, care era atât echilibrat, cât şi lipsit de prejudecăţi. Iniţial, am fost impresionaţi de abilitatea gazetei de a fi obiectivă cu o carte care încerca o abordare nouă în interpretarea istoriei lui Iisus Christos. Dar în următoarea ediţie a apărut o nouă recenzie care cuprindea două pagini doar cu fotografii copiate din cartea noastră şi un titlu stindard proclamând „Aventura lui Chris şi Bob Bogus”. De această dată, articolul era departe de a fi nepărtinitor, ci dimpotrivă, plin de venin faţă de cartea noastră, faţă de noi ca indivizi şi faţă de oricine era un francmason „beat”. Scopul nu era să dezbată sau cel puţin să menţioneze descoperirile noastre, ci să ne ridiculizeze atât pe noi, cât şi părerile noastre, de la început până la sfârşit. Următoarea noastră carte a avut parte de acelaşi tratament pe o întindere de două pagini pline de agresivitate, care evita orice comentariu pe marginea problemelor importante pe care le ridicasem. Din nou era clar că criticul citise cartea cu foarte puţină atenţie, deoarece puţinele referiri făcute la părţi nesemnificative ale conţinutului erau total greşite. Când cea de-a treia carte a noastră a apărut, aşteptam cu interes să citim următorul atac din partea acestei reviste. Nu am fost dezamăgiţi. Producătorii reuşitei Catholic Herald au publicat o recenzie substanţială a Aparatului lui Uriel (în original Uriel’s Machine, n.ed.rom.), cu un subtitlu îngroşat: „Arheologia fictivă”. Acest articol le spunea cititorilor că lucrarea noastră este un complet nonsens, fără a menţiona dovezile noastre sau măcar a încerca să dezmintă vreo dovadă. Ni se pare ciudat că o publicaţie romano-catolică a ales să facă recenzii extinse la trei cărţi succesive doar pentru a le eticheta ca fiind pură ficţiune. De bună seamă, dacă o carte nu este bună de nimic o ignori mai degrabă, decât să pierzi timpul spunându-le cititorilor cât de îngrozitoare este. Aparatul lui Uriel a primit critici favorabile din partea multor ziare, dar apoi a apărut un ziar care era la fel de agresiv şi de lipsit de ingeniozitate ca şi Catholic Herald. La puţin timp după apariţia cărţii, am fost intervievaţi de altcineva care a folosit exact aceeaşi temă pentru un articol dezbătut mai apoi în Daily Telegraph. Poate uimitoarea asemănare era doar întâmplare, dar am aflat mai târziu că Damian Thompson, corespondentul religios, nu era deloc străin ziarului Catholic Herald. După ce a petrecut primul sfert de oră demonstrându-şi incapacitatea de a folosi un reportofon, Thompson a petrecut restul celor două ore de interviu ţipând în mod repetat: „Dar nu puteţi face ştiinţa în acest mod.” Şi-a recunoscut ignoranţa în astronomie şi matematică, dar faptul că era destul de incapabil să înţeleagă metodologia de calcul pe care o folosisem nu l-a împiedicat să respingă descoperirile noastre ca fiind greşite - doar pentru că aşa spunea el că sunt. Când a apărut articolul său, el n-a făcut nicio referire la esenţa tezei noastre, ci doar a suprapus pretenţiile ciudate din cărţile altor oameni cu referire la noi, creând astfel falsa impresie că noi am spus aceste lucruri sau le susţineam în vreun fel. Stufosul titlu spunea:   Minoicii au construit Stonehenge, Atlantida este situată în Antarctica, Iisus a fost înmormântat în Franţa. Bine aţi venit în cea mai bine vândută lume, cea a arheologiei fictive.   Ciudate pretenţii, într-adevăr; dintre care noi nu am fi acceptat niciuna. Thompson a continuat să încerce să ne discrediteze munca, afirmând că Secretul lui Hiram fusese „desconsiderată de istorici şi critici deopotrivă.” El evidenţia această aşa-numită respingere universală a lucrărilor noastre dinainte citând un titlu dintr-o singură publicaţie. Titlul era „Aventura lui Chris şi Bob Bogus.” Desigur, citatul, cu deja cunoscutul termen „Bogus” (fictiv), venea de la nimeni altul decât The Catholic Herald. Era posibil să fim pe urma unui lucru atât de important încât unii oameni considerau că trebuia să fim discreditaţi? În aprilie 1998, Chris ţinea un discurs la un simpozion masonic din Perugia, Italia. Într-o seară, înaintea evenimentului, organizatorul, profesorul Giancarlo Seri, a primit un telefon de la Roma. La celălalt capăt al firului era o figură marcantă a Bisericii Romano-Catolice, care îi cerea să-i spună dacă e adevărat că unul dintre autorii Secretului lui Hiram urma să se adreseze francmasonilor italieni. Profesorul Seri i-a răspuns că aşa era, şi l-a întrebat pe cel care-l sunase dacă el citise cartea şi, dacă da, ce părere avea despre ea. Răspunsul omului Bisericii a fost sincer: „Da, am citit-o. Este o carte excelentă, dar există în ea câteva lucruri ce nu ar trebui spuse.” Nu a spus că era inexactă (nici pe departe fictivă), într-adevăr singura lui obiecţie la adresa lucrării părea să fie că noi spuneam oamenilor lucruri care nu trebuiau spuse. Noi manifestăm un profund respect pentru Biserica Romano-Catolică, dar credem, de asemenea, că nimeni nu are dreptul să interzică opiniile şi cercetările altuia despre trecut. În evul mediu, Biserica nu tolera nicio deviere de la povestea sa despre felul în care era lumea, ucidea populaţii întregi dacă le suspecta că nutresc idei diferite de cele predicate de către ea. După Galileo, ea a dus o bătălie pierdută, dar azi acceptă cu greu concepte cum ar fi evoluţia darwiniană. Aşadar, ce anume din umilele noastre cercetări în originile ritualului masonic putea să fi atins o coardă atât de delicată? Ne-am decis să aflăm şi această carte descrie eforturile noastre. Cel de-al doilea lucru cu care a trebuit să ne confruntăm a fost opoziţia faţă de o cercetare arheologică corectă a Capelei Rosslyn din sec. XV, care se găseşte pe Dealurile Lothian, puţin la sud de Edinburgh. În Secretul lui Hiram, căutarea noastră se încheia la această clădire medievală din Scoţia care consideram noi că putea conţine documente îngropate iniţial sub Templul din Ierusalim pe vremea când erau scrise primele evanghelii din Noul Testament. Am formulat argumentul că Capela Rosslyn, cum este ea numită astăzi, este depozitara celor mai importante Manuscrise de la Marea Moartă, care e posibil să conţină referiri directe la un individ mesianic care este acum amintit sub denumirea sa grecească „Iisus Christos”. Ne dăm seama că aceasta este, la prima vedere, o pretenţie destul de ciudată, dar ea este foarte bine argumentată de dovezi. Punctele-cheie sunt:   Manuscrisul de cupru găsit printre Manuscrisele de la Marea Moartă, la Qumran, enumeră manuscrisele şi comorile templului care au fost îngropate sub Templul din Ierusalim în sau chiar înainte de anul 68 d.c.   Este cunoscut faptul că cei nouă cruciaţi, fondatori ai Ordinului Cavalerilor Templieri au excavat încontinuu sub ruinele acelui templu între 1118 şi 1128 d.c.   O expediţie din sec. XIX a armatei britanice care a excavat sub templu nu a găsit altceva decât lucrările Cavalerilor Templieri şi nişte artefacte lăsate de ei.   Vechi credinţe ale francmasoneriei afirmă că aceşti cavaleri au găsit documente sub ruinele Templului din Ierusalim şi le-au adus cu ei pe proprietăţile St Clair din Kilwinning, Scoţia, în 1140 d.c.   Rosslyn a fost construit de un membru al familiei St Clair între 1441 şi 1490 d.c.   Aceeaşi familie a dat mai târziu cei mai importanţi francmasoni din lume, ca urmaşi ai Marelui Maestru Mason.   Schiţa Capelei Rosslyn este o copie foarte bună a Templului lui Irod din Ierusalim.   Dr. Jack Miller, geolog de la Universitatea Cambridge, a confirmat că Rosslyn este construită din exact aceeaşi piatră ca şi Templul din Ierusalim.   Peretele vestic al „capelei” este mai degrabă o copie a peretelui vestic al Templului din Ierusalim decât o încercare abandonată de a construi o mare biserică (deci a fost construit intenţionat să arate ca o ruină).   Reverendul James Charlesworth, profesor al Universităţii Princeton, expert în Manuscrisele de la Marea Moartă şi profesor de arheologie în Ierusalim a subliniat ulterior că peretele vestic afişează trăsături deliberate de proiectare, pentru a-l face să arate ca arhitectura Templului din Ierusalim.   Alţi experţi, cum ar fi savantul profesor Philip Davies, au demonstrat că clădirea nu este în mod clar creştină şi că cele mai multe din sutele de figuri încrustate înăuntru ţin în mână ori cărţi, ori manuscrise.   Unica inscripţie originală din întreaga clădire este un singur pasaj din Cartea lui Ezdra, care se referă la reconstrucţia Templului din Ierusalim de către Zerubbabel (cunoscut şi ca Zorobabel - n.ed.rom.).   Construcţia fundaţiei pare a fi durat patru ani şi este, de asemenea, cunoscut faptul că zidarul ţinea patru cufere mari cu documente în apropierea castelului. Aceste documente erau mai importante pentru el decât femeile din familia sa, deoarece atunci când a izbucnit un incendiu, el a insistat ca aceste cufere să fie salvate înaintea femeilor din familia sa.   O sculptură de pe peretele sudic dovedeşte legătura cu francmasoneria. Aşezarea pilonilor înăuntru corespunde ritualurilor francmasoneriei şi este asociată cu ritualul care afirmă că aceasta este „cheia pentru aflarea lucrului preţios”.   Când Secretul lui Hiram a fost publicată, unul dintre administratorii Capelei Rosslyn a afirmat public că ei ar face o săpătură arheologică a locului dacă o echipă de savanţi de primă clasă, inclusiv academicieni scoţieni iluştri, ar fi formată. După ce l-am adus pe profesorul Charlesworth la Rosslyn, el a făcut exact acest lucru şi a înaintat un plan detaliat pentru cercetarea sitului la începutul lui 1999. Din câte ştim, niciun răspuns nu a fost primit până în prezent. Am ajuns la concluzia că o investigaţie arheologică a Capelei Rosslyn nu se va produce în viitorul apropiat, aşadar nu vom fi în măsură să recuperăm documentele ascunse şi învăţăturile secrete pe care credem noi că le conţine. Provocarea pe care o înfruntăm este să rezolvăm această problemă. Punctul nostru de pornire este cantitatea mare de vechi ritualuri masonice care ne-au fost relatate de-a lungul anilor de susţinători ai francmasonilor. Ne-am asumat astfel imensa sarcină de a sorta şi organiza atât material masonic timpuriu cât puteam, şi apoi Robert a continuat să creeze un site web important pentru a facilita vizionarea acestui material într-o ordine diferită. Site-ul web s-a dovedit a fi o unealtă nepreţuită pentru a investiga complexele, întortocheatele şi mai ales îndepărtatele mituri ale francmasoneriei. O dată ce toate aceste vechi ritualuri francmasonice au fost adunate într-o formă, acolo unde au putut fi scanate şi cercetate uşor, povestea subliniată ieşea cu o nouă claritate. O ciudată povestire istorică a fost înregistrată într-un mod întâmplător printre multele grade masonice, deseori într-o considerabilă repetiţie. Conţinutul istoric a ajutat ca materialul să fie asemănător unui testament din Biblie, cu multe lucruri ce oglindesc cele două testamente existente, dar care conţine, de asemenea, informaţie adiţională înregistrată doar în alte documente evreieşti contemporane, cum ar fi lucrările istoricului evreu din secolul I, Josephus. Dar a mai apărut o a treia parte de informaţii care nu apare altundeva deloc. Aşadar, aceasta trebuie să fie ori simplă invenţie, ori nişte cunoştinţe ce pot face lumină atât pentru Vechiul, cât şi pentru Noul Testament. Ne-am convins că este cea de-a doua dintre aceste două opţiuni. Pe măsură ce începeam să planificăm Cartea lui Hiram ne-am decis să restructurăm acest material într-un document pe care noi l-am numit Testamentul Masonic. Acesta alcătuieşte partea a doua a acestei cărţi şi este format din pasaje din ritualul francmasonic, aşezate în ordine cronologică. Cuvintele originale ale ritualului sunt folosite pe cât posibil cu doar un cuvânt de legătură adăugat, pentru a permite poveştii subliniate să fie revelată. Noi îl vedem ca pe ceva înrudit cu o carte dispărută din Biblie. Am folosit Testamentul Masonic ca document-sursă pentru partea întâi a acestei cărţi şi l-am citat la subsol cu abrevierea MT, urmată de capitolul şi versetul implicat, (ex. MT 16:38 înseamnă Capitolul 16 Versetul 38). Cititorii pot verifica valabilitatea Testamentului Masonic căutând cuvintele respective ale fiecărui paragraf la un site web accesibil publicului, pe care Robert l-a creat la Universitatea din Bradford. Acesta poate fi găsit la http://www.bradford.ac.uk/webofhiram. Această resursă academică pe care noi am numit-o The Web of Hiram (Pagina web despre Hiram) a fost preluată pentru a fi administrată de către Universitatea din Bradford. Site-ul web ne oferă dovada pentru cererile noastre şi pentru prima dată permite oricărui cititor cu acces la internet să vadă detaliul din spatele poveştii pe care o spunem noi. Acum că cititorii ne pot judeca pretenţiile ei înşişi, nu mai este nevoie să ne bazăm pe părerile celei de-a treia părţi. Descoperirile noastre la zi ne-au făcut să credem că există o revelare a ştiinţei antice în inima ritualurilor aproape pierdute de francmasonerie. În această ultimă etapă a căutărilor noastre ne-am decis să găsim această ştiinţă pierdută care pare să îngrijoreze Biserica Romano-Catolică atât de mult.

Aparatul lui Uriel de Christopher Knight PROLOG SUPERSTIŢIE, ÎNŞELĂTORIE ŞI ŞTIINŢĂ   Când ceasurile marcau prima secundă a zilei de întâi ianuarie 2000, oamenii de pe micuţa insulă Kiribati au întâmpinat zorii celui de-al treilea mileniu. Timp de 24 de ore după aceea, oamenii de pe tot globul au sărbătorit acest moment deosebit prin cea mai mare petrecere din istorie. Sydney Harbour Bridge s-a transformat într-o vâlvătaie de jocuri de artificii, Marele Zid Chinezesc a fost luminat de la un capăt la altul, iar în Ierusalim au fost eliberaţi 2.000 de porumbei. Totuşi, a existat o mică problemă: al doilea mileniu mai avea încă 366 de zile până să se împlinească. Deoarece sistemul nostru calendaristic nu prevede anul 0 d.Hr., trecuseră doar 1999 de ani de la presupusa naştere a lui Iisus Hristos, iar al treilea mileniu nu va începe înainte de începutul lui ianuarie 2001. Dar puterile în exerciţiu hotărâseră că nu vor permite ca acest inconvenient matematic să le împiedice să declare oficial începutul anului 2000, ca fiind începutul mileniului. Acesta este un exemplu banal al felului în care anumite idei sunt luate drept adevăruri, pe când ele nu sunt decât convenţii populare, fără nicio legătură cu realitatea. Iar cei ce avansează informaţii ce contrazic astfel de convenţii tribale sunt adesea priviţi cu reticenţă. Când câteva exemplare din cartea Aparatul lui Uriel ce urmau să fie publicate au fost date presei britanice, multe ziare britanice, ca de exemplu Daily Express şi mai ales Daily Mail, au relatat în mod obiectiv despre descoperirile noastre. Până şi Sunday Times, adesea sceptic, a descris Aparatul lui Uriel ca aducând o explicaţie plauzibilă pentru felul în care societăţile preistorice au putut realiza observatoare astronomice cum este cel de la Stonehenge, construit din motive practice. The Guardian a desconsiderat întreaga carte în câteva propoziţii, considerând că nu poate fi decât o prostie pentru că se folosea de surse pe care jurnalistul în cauză le considera ca neavând, evident, nicio legătură. Ziarul Daily Telegraph a fost cel care a oferit cel mai interesant răspuns. Omuleţul ce semăna cu o pasăre stătuse în faţa noastră aproape două ore şi jumătate. A spus că citise Aparatul lui Uriel şi a făcut o serie de afirmaţii, concluzionând cu ideea că această carte ce urma să o vedem publicată era complet eronată. – Nu puteţi să faceţi ştiinţă aşa! a ţipat el în mod repetat, în timp ce cu mâinile îşi dădea părul într-o parte. – De ce? l-am întrebat. – Pentru că nu puteţi. Trebuie s-o faceţi cum se cuvine. Dacă aţi prezenta această lucrare ca o lucrare de diplomă, aţi pica. – Ar demonstra că amândoi ne câştigăm pâinea de zi cu zi făcând cercetare, iar în cazul meu, predând şi metodologia cercetării. Am o diplomă de excelenţă, un titlu de Doctor în Fizică şi în fiecare an examinez lucrări de diplomă în fizică, în numele universităţii la care lucrez. Vă asigur că ştiinţa adevărată este pur şi simplu cea care susţine idei ce pot fi testate şi demonstrate ca fiind adevărate sau nu, a spus Robert, dar fără niciun rezultat. Damien Thompson, un corespondent pe probleme de religie, a fost însărcinat să scrie un articol despre „arheologie alternativă”. Ne-am petrecut aproape toată dimineaţa zbătându-ne să găsim cuvinte cât mai simple, pentru a explica ideile principale conţinute în Aparatul lui Uriel. De fiecare dată am primit aceeaşi privire seacă şi aceeaşi formulă rostită acut: „Dar nu puteţi să faceţi ştiinţă aşa!”. Nu atât descoperirile cărţii noastre păreau să-l deranjeze, cât modul neortodox în care abordam problemele. – S-ar spune că faceţi nişte confuzii între proces şi rezultate, a sugerat Chris. Bineînţeles că pot exista metodologii valabile, dar un rezultat trebuie să poată fi complet repetat. în cele din urmă, domnul Thompson a recunoscut că nu înţelege astronomia şi niciunul din calculele matematicii primare folosite în carte. Părea că se mândreşte cu faptul că habar n-are de statistici, bineînţeles că nu ştia ce este o histogramă şi până şi cuvântul „heterodoxie” părea a-i depăşi câmpul lexicografic. Acest fel de atitudine, prin care valoarea unor idei noi este măsurată nu prin rezultate, ci prin adeziunea la convenţii, este din păcate mult prea des întâlnită. Am început să ne întrebăm dacă perspectiva lui Thompson asupra lumii ar putea fi foarte răspândită, dar atunci am primit o invitaţie pentru a ţine o prelegere în memoria lui John D. Mackie, la Festivalul Orkney Science. A fost pentru noi o mare onoare că am fost invitaţi să ţinem o asemenea prelegere, mai ales ţinând cont de faptul că anul precedent fusese ţinută de dl profesor universitar Lord Renfew. Directorul Festivalului Orkney Science, antropologul Howie Firth, a fost mai blând în ceea ce priveşte Aparatul lui Uriel decât fusese domnul Thompson. A spus: – Cartea este superbă. Ideile au suport logic, iar perspectivele pe care le deschide în diverse câmpuri, legându-le în mod logic unele de altele, sunt foarte lucide. Când în cele din urmă articolul lui Thompson a apărut în Daily Telegraph, aceasta a luat forma unui atac împotriva cărţii noastre, sub masca unei analize a diversităţii perspectivelor „alternative” asupra trecutului. Nu ne-a surprins deloc că nu făcea nicio referire la descoperirile noastre principale. Era un atac pasional, cu o fervoare de proporţii religioase. Problema de a ataca pretenţiile noastre cât se poate de acceptabile a fost depăşită de faptul că nu s-a ţinut cont de ştiinţa pe care noi am avansat-o, înşirând comentarii cu privire la munca noastră cu pretenţii nedemne de luat în considerare din cele mai ciudate cărţi existente. Astfel se crea impresia că am avansat sau susţinut teorii nefondate. Titlul articolului era: Minoans a construit Stonehenge, Atlantis îşi are fundamentul în Antarctica, Iisus a fost îngropat în Franţa. Bine aţi venit în lumea falsă, cu priză maximă la public, a arheologiei. Tot felul de lucruri ciudate, pe care nu le susţineam deloc. Credem că a fost într-adevăr un atac în numele unor anumite elemente ale doctrinei creştine. Conţinea multe neadevăruri şi, cu toate acestea, a fost bine dirijată spre a face ca o muncă serioasă să pară ciudată. în articol s-au tratat superficial, ironic şi incorect câteva elemente desprinse din text, înainte de a face referire la prima noastră carte, Secretul lui Hiram. Thompson le spunea cititorilor săi că această carte a fost judecată atât de istorici, cât şi de critici, citând un singur titlu agresiv ca dovadă în favoarea afirmaţiei sale. Titlul ales era „Falsa aventură a lui Chris şi Bob”. Acesta nu provenea din ziarele demne de încredere ce relatau corect despre ideile noastre, ci din Catholic Herald – un ziar ce a încercat în mod repetat să ne atace, pentru că nu am dat spre publicare credinţa noastră cum că evenimentele aparent supranaturale descrise în Noul Testament ar putea avea un înţeles mult mai prozaic pentru evreii din primul secol d.Hr. Articolul lui Thompson, ce acoperea o pagină întreagă din Telegraph, a creat impresia că am muncit câteva luni pentru a ne îmbogăţi din scrierile noastre, pretinzând că fuseseră vândute 1,5 milioane de exemplare din cartea Secretul lui Hiram. Cifra adevărată este mai mică şi am investit 20 de ani din timpul nostru, documentându-ne pentru cărţile noastre. Indiferent dacă cititorul este de acord sau nu cu descoperirile noastre, ei ar trebui să recunoască că nu există nimic în această carte care să nu aibă suport. Nu credem în extratereştri, farfurii zburătoare, îngeri, minuni, cadavre înviate sau alte prostii ireale. Problema noastră este aceea de a trata credinţe tribale solide, întreaga lume a sărbătorit venirea celui de-al treilea mileniu după 1.999 de ani, în loc de 2.000, pentru că aceasta era ceea ce oamenii vroiau să creadă. Un corespondent religios ca Damien Thompson a comparat pretenţia noastră cum că un om din estul mijlociu a călătorit spre Europa de Vest acum 5. 150 ani, într-o barcă acoperită cu piele, cu credinţa lui Erich von Daniken cum că civilizaţia modernă îşi are originile în vizitele extratereştrilor în nave spaţiale. Cu siguranţă, acest lucru arată absenţa totală a simţului probabilităţii. Cu siguranţă avem de-a face aici cu o predispoziţie spre a accepta o viziune asupra lumii şi spre a anatemiza – şi folosim termenul dinadins – toate celelalte viziuni nefiind demne de analiză. Se pare că este inacceptabil să se creadă că omul din epoca de piatră a creat o astronomie observaţională avansată, dar este perfect valabil pentru adulţi, femei şi bărbaţi să creadă (în ciuda tuturor dovezilor fizicii de zi cu zi) că un om transformă apa în vin şi păşeşte pe suprafaţa mării. Dar care este adevărata diferenţă? Studiul statistic al artefactelor antice este o chestiune de analiză, ce poate fi verificată de oricine care-şi face timp să înveţe noţiunile de matematică necesare. Dar transformarea apei în vin şi abilitatea de a merge pe apă ţin de credinţă, ceea ce înseamnă că nu se pot discuta. Richard Dawkins, care predă înţelegerea publică a ştiinţei la Oxford University, a avut dreptate când a spus:   Nu vreau să pun în discuţie faptul că lucrurile în care un anume individ crede trebuie să fie neapărat ţicnite. S-ar putea să fie sau nu. Ideea este că n-avem cum hotărî dacă sunt aşa sau nu, pentru că dovada este ocolită în mod explicit. Faptul că adevărata credinţă n-are nevoie de dovezi este considerat cea mai mare virtute. Dar ea este capabilă de a-i împinge pe oameni spre absurdităţi atât de mari, încât mie mi se pare că credinţa seamănă cu un fel de boală mintală.[1]   În această carte am făcut o serie de speculaţii bazate pe ultimele teorii din gândirea unor experţi de prima mână din domenii variate, ca geologia şi studiile biblice. Dar, mai presus de toate, am venit cu nişte idei ce pot fi testate. Acestea nu ţin de credinţă, ci de ştiinţă, şi pot fi, de altfel ar trebui să fie, dovedite independent. Iată două descoperiri ce pot fi testate în întregime, rezultate în urma abordării trecutului într-o manieră multidisciplinară. Mai întâi, am demonstrat că unele din cele mai importante situri megalitice din insulele britanice au fost construite cu grijă, pentru a măsura mişcările pe termen lung ale planetei Venus, ceea ce a dovedit că oamenii care le-au construit aveau un sistem de măsurare a timpului de o precizie ce mergea până la câteva secunde, pe o perioadă de peste patruzeci de ani. Cea mai mare structură de acest fel este veche de aproape 1.000 de ani şi fizic mai masivă decât Marea Piramidă din Egipt.[2] În al doilea rând, am rezolvat enigma „yardului megalitic” al domnului profesor Thom. În deceniul al şaselea al secolului XX, acest neoarheolog a stârnit mânia profesioniştilor, argumentând că toate siturile antice din nordul Scoţiei până în Britania dovedeau folosirea unei unităţi standard de măsurare, ce avea o precizie de până la o fracţiune de milimetru. A fost nevoie de câţiva ani pentru ca descoperirea să fie acceptată dincolo de graniţele Societăţii de Statistică Regală, care a publicat cea dintâi dovadă. Dar nici bunul profesor şi nici altcineva n-au fost în stare să înţeleagă cum de au reuşit constructorii megalitici să stabilească şi să repete o măsurare atât de perfectă. în Aparatul lui Uriel, noi arătăm că, fără îndoială, această unitate preistorică a fost creată în întregime cu ajutorul astronomiei observaţionale. Noi arătăm exact cum a fost derivată unitatea şi explicăm cum poate fi ea reprodusă de oricine doreşte să repete experimentele noastre. Reconstruind un aparat de observaţie antic şi, din instrucţiuni notate cu mii de ani în urmă, am creat yardul megalitic. Factori simpli, observabili, ce se iau din masa Pământului, rotaţia planetei în jurul axei sale, plus rotaţia anuală în jurul Soarelui, au reprodus această unitate antică de lungime pentru noi, aşa cum făcuseră pentru locuitorii antici ai Europei de Vest. Ştiinţa a început în Europa de Vest, nu în ultima perioadă a evului mediului, aşa cum în mod eronat cred oamenii, ci în mileniul al patrulea î.Hr. Începând de atunci, religia a tot încercat s-o ţină sub control.   Capitolul 1 PROBLEMA PREISTORIEI EŞECUL PRIMULUI MODEL   Omenirea este o enigmă în căutarea propriei sale soluţii. Mica planetă pe care o ocupăm s-a învârtit în jurul unei stele de dimensiuni reduse, la marginile unei galaxii medii ca mărime, dintr-un univers cu o întindere inimaginabilă, timp de peste 4, 5 miliarde de ani, dar, cu toate acestea, specia noastră deosebită de primate şi-a făcut apariţia de foarte puţin timp. Este umilitor să deducem că, dacă vom compara vârsta Pământului cu durata de viaţă a unui om obişnuit, rezultă că omenirea n-a existat nici cât timp îţi ia să spui, Homo sapiens”. Majoritatea oamenilor cred că omenirea a evoluat încet şi progresiv, de la biete primate la tehnicieni profesionişti, dar nu există nicio teorie acceptabilă care să explice dezvoltarea lumii în care trăim în zilele noastre. Lord Renfrew a afirmat, pe când era profesor de arheologie la Universitatea din Cambridge, că studiul preistoriei se află într-o stare de criză:   Arheologii din toată lumea şi-au dat seama că o mare parte din preistorie, aşa cum apare ea în manualele existente, este incorectă. O parte este de-a dreptul greşită. Ceea ce a şocat puternic, un eveniment cu greu previzibil în urmă cu doar câţiva ani, este că preistoria, aşa cum am învăţat-o noi, se bazează pe mai multe presupuneri care nu mai pot fi acceptate ca întemeiate. Mai mulţi comentatori vorbesc în ultimul timp despre o revoluţie în preistorie, având aceeaşi natură fundamentală ca a unei revoluţii în gândirea ştiinţifică. Într-adevăr, s-a sugerat că schimbările ce au loc acum în domeniul preistoriei anunţă o schimbare spre un nou model, un cadru de gândire complet nou, cerut de eşecul primului model.[3]   Modelul anterior al originii civilizaţiei presupunea că ideile avansate s-au născut din neant acum 10.000 de ani. În toată lumea, au apărut dintr-o dată comunităţi organizate, câinii s-au domesticit, s-au construit ambarcaţiuni, s-au îngrijit animale, s-au semănat culturi agricole, oraşele au început să se ridice şi a început comerţul. Toate acestea sunt într-adevăr de dată foarte recentă, dacă ţinem cont de faptul că uneltele de piatră găsite recent în regiunea râului Gona din Etiopia au o vechime între 2,5 şi 2,6 milioane de ani. Ştiind că tehnologia instrumentelor există de o perioadă de timp atât de lungă, întrebarea pe care trebuie să o punem este: de ce, după cel puţin 100.000 de generaţii de tehnologie în stagnare, s-au transformat dintr-o dată aceşti oameni neştiutori ai peşterilor în fiinţe sociale deştepte, care au creat marile civilizaţii ale lumii? Roger Lewin, scriind în revista New Scientist, a insistat asupra acestei situaţii ciudate:   Invenţia şi răspândirea agriculturii este esenţială pentru istoria umanităţii. Timp de mai mult de o sută de mii de ani, oamenii au trăit într-o varietate mare de medii, căutând după hrană. Apoi, într-un moment de scurtă durată din preistorie, acum 10.000 de ani, oamenii au început să domesticească animale şi să crească plante în vreo zece „centre de origine” din Lumea cea Veche şi cea Nouă.   În mod evident, ceva este foarte greşit. Vechea teorie a evoluţiei civilizaţiei s-a format din presupuneri făcute de observatori victorieni şi apoi dezvoltate de diverşi experţi la începutul secolului al XX-lea. Modelul care a fost acceptat s-a dezvoltat şi s-a schimbat cu timpul, dar un număr de puncte cheie în evoluţia umană au fost acceptate la modul general până foarte de curând. Aceste credinţe cuprindeau: Acum vreo 40.000 de ani a apărut omul modern (Homo sapiens). Acum vreo 12.000 de ani, vânători din Asia au străbătut fâşia de pământ de pe locul actualei strâmtori Bering şi s-au stabilit în America. Acum 10.000 de ani au apărut comunităţile organizate sub formă de gospodării, câinii au fost domesticiţi, s-au construit ambarcaţiuni şi a început comerţul. Acum vreo 5.000 de ani au apărut oraşele în Sumer, iar de acolo, toate formele de artă ale civilizaţiei – arhitectura, diferenţierea activităţilor, scrisul, matematica, astronomia şi înregistrarea datelor – s-au răspândit peste tot, pentru a răspândi civilizaţia în restul lumii.   Pe parcursul ultimilor ani, arheologia a suferit o revoluţie importantă, cu noi metode ştiinţifice de analiză, ce sunt acum disponibile spre a înlocui ipotezele experţilor. Deosebit de importantă s-a dovedit a fi imensa îmbunătăţire în abilitatea de a data artefacte, arătând că aceste puncte cheie de mai sus sunt pur şi simplu incorecte. Rezumatul este că acum există un gol în cunoştinţele noastre de preistorie.   DIN MAIMUŢE   Deci unde a început viaţa umană? Ei bine, teoriile din gândirea actuală sugerează că provenim dintr-o picătură microscopică care a răcit! Lynn Margulis de la Universitatea din Boston a dezvoltat o teorie conform căreia viaţa, aşa cum o ştim noi, a început sub forma unei boli şi că genele pe care le purtăm în noi conţin un parazit simbolic.[4] Cea dintâi formă de viaţă pe Pământ era reprezentată de organisme simple unicelulare, care erau incapabile din punct de vedere biologic să evolueze spre forme de viaţă complexe şi moderne, ca mamiferele. Totuşi, când au fost infectate de o bacterie simplă, reacţiile chimice interne combinate ale celor două organisme le-au permis să obţină energie din oxigen. Entităţile unicelulare care respirau aveau acum acces la destulă energie pentru a se transforma în noi organisme formate din mai multe celule. Această combinaţie ce respira a unei celule cu un parazit a fost deosebit de eficientă în producerea componentelor esenţiale pentru creşterea celulei. Orice plantă şi animal pluricelular de pe planetă are în zilele noastre mitocondrii ce provin toate din acele celule gazdă originale infectate; atât celula umană spermatozoidă, cât şi omul, conţin mitocondrii. În timpul fertilizării, mitocondriile spermei nu sunt încorporate în ovulul fertilizat şi, prin urmare, genele mitocondriene sunt transmise la urmaşi numai de mamă, ale cărei ovule fertilizate conţin în jur de 200.000 de molecule de ADN mitocondrial (ADNm). Cu timpul, au avut loc mutaţii, astfel încât cromozomii mitocondriali ai diferitelor familii umane s-au separat treptat, iar diferenţele au devenit tot mai clare de-a lungul miilor de ani. Deoarece ADNm nu se combină unele cu altele, fiecare femeie reţine o urmă codificată internă a istoriei sale revoluţionare din zorii apariţiei speciei noastre şi chiar de mai demult. Geneticianul Wesley Brown de la Laboratorul Howard Godmann din cadrul Universităţii din California şi-a dat seama că, teoretic, ar trebui să fie posibil să se folosească ADNm pentru a stabili cum s-au format toate legăturile în evoluţia speciei umane, până când a descoperit străbunicul tuturor cromozomilor mitocondriali din care s-au tras toţi ceilalţi. El s-a gândit, de asemenea, că, totodată, ar putea să meargă atât de departe în timp, încât să arate că organismul care purta cromozomul ancestral nu este uman deloc. Brown şi-a construit arborele genealogic mitocondrial şi a fost surprins să desemneze un strămoş comun, femelă, destul de recent, pentru toate fiinţele umane. Conform calculelor sale, fiecare om de pe planetă din zilele noastre s-a dezvoltat dintr-un element mic, monomorfic din punct de vedere mitocondrial, cu circa 180.000-360.000 de ani în urmă. Aceasta înseamnă, în termeni mai simpli, că a existat o singură femelă, din care provine întreaga omenire. Se înţelege de ce Brown a numit-o pe această femeie necunoscută „Eva mitocondrială”[5]. A fost un rezultat ameţitor. Se ştie că evoluţia umană a avut loc timp de mai multe milioane de ani şi, cu toate acestea, doar cu 200.000 sau 300.000 de ani în urmă, a existat o femeie din care toţi cei 6.000.000.000 de oameni se trag. Allen Wilson, şeful grupului de cercetare care a făcut această descoperire, a insistat asupra faptului că această „Evă mitocondrială” avea un număr mic, dar necunoscut, de parteneri de ambele sexe, care au adus exemplare din ADN-ul lor nuclear la fondul nostru comun de gene, dar ideea este clară: toate rasele umane sunt rude foarte apropiate. Familia noastră lărgită este, de asemenea, mult mai apropiată decât îşi dau seama majoritatea oamenilor. Biologii moleculari au identificat acum din studiul ADN-ului că genele noastre sunt asemănătoare cu cele ale maimuţelor africane în proporţie de 98. Sociologii au stabilit, de asemenea, că fiecare aspect al comportamentului social uman, de la lovirea copilului până la pofta de îngheţată, este legat de vreun motiv evoluţionist ascuns, cu un corespondent în fiecare mamifer, de la maimuţă la zebre[6]. Cu toate acestea, evident, suntem foarte diferiţi. Antropologul James Shreeve a explicat bine problema când a spus:   Adevărul este că fiinţele umane – oamenii moderni, Homo sapiens sapiens – sunt din punct de vedere al comportamentului departe, foarte departe de a fi „doar un alt animal”. Misterul este unde, cum şi de ce s-a petrecut schimbarea. Nu se pot găsi răspunsuri în perioada imensă de timp hominid de pe planetă. Ştafeta a fost ridicată mai sus. Într-adevăr, a avut loc o tranziţie foarte importantă, dar s-a întâmplat cu atât de puţin în urmă, încât încă o resimţim. Undeva, în vestibulul istoriei, chiar înainte de a începe să facem însemnări despre noi, s-a întâmplat ceva ce a transformat un animal ce trecea drept precoce într-o fiinţă umană.[7]   Prima fiinţă categorizată oficial ca „om” – Homo erectus – se pare că a migrat din Africa cu 1,7-2 milioane de ani în urmă, răspândindu-se prin zonele temperate ale Europei de Est şi prin Asia, până în Indonezia. Cu 300.000 de ani în urmă, strămoşii noştri ajunseseră în zonele mai reci, la nord, până la Insulele Britanice. MITUL OMULUI PREISTORIC   Azi, imaginea omului antic nu este prea clară pentru mulţi oameni. De îndată ce pomenim de omul preistoric, ne vine în minte vechiul stereotip al unei brute deosebit de hirsute. Dar adevărul n-are cum să fie mai diferit. Până nu demult, se considera că omul modern de azi are vreo 40.000 de ani şi că a apărut din origini necunoscute, cam când a dispărut omul de Neanderthal. Cu toate acestea, recentele descoperiri arheologice au arătat că fiinţe umane identice cu noi au coexistat cu omul de Neanderthal timp de 90.000 de ani. Disputa în ceea ce priveşte nedumerirea dacă strămoşii noştri s-au încrucişat cu oamenii de Neanderthal sau nu ţine de ani de zile. Mai mulţi experţi au pretins că au existat cu siguranţă relaţii sexuale între asemenea specii apropiate de om – ar fi împotriva firii umane dacă n-ar fi existat. Alţii au speculat că se poate să fi existat relaţii sexuale, dar cele două subspecii s-ar putea să fie prea îndepărtate pentru a da naştere la urmaşi din asemenea împerecheri. Un răspuns la întrebarea supărătoare în ceea ce priveşte relaţia noastră cu omul de Neanderthal ar putea fi oferit prin studiul ADN-ului mitocondrial. În anul 1997, a fost extras ADN antic dintr-un specimen de Neanderthal din peştera Feldhofer din valea Neander, de lângă Dusseldorf, în Germania. Matthias Krings, lucrând în laboratorul lui Svante Paabo de la Universitatea din Munchen, a reuşit să îmbine o secvenţă nucleotidă pentru 379 de perechi de bază de ADN mitocondrial maternal moştenit, conservat într-o secţiune de 3,5 grame din humerusul drept al specimenului. Rezultatele au fost apoi reproduse meticulos de Anne Stone, în laboratorul lui Mark Stoneking de la Pennsylvania State University. Când secvenţa de ADNm neanderthalean a fost comparată cu regiunea corespunzătoare la omul modern şi la cimpanzei, diferenţa totală dintre omul de Neanderthal şi fiinţa umană a fost aproximativ de trei ori mai mare decât diferenţa medie între oamenii moderni, dar numai pe jumătate ca mărime în ceea ce priveşte diferenţa dintre oameni şi cimpanzei. Cum secvenţa de Neanderthal era atât de diferită de orice secvenţă umană modernă, mulţi experţi s-au gândit că este puţin probabil ca oamenii de Neanderthal să fi contribuit la fondul de bază al ADN-ului uman mitocondrial[8]. Astfel, dovada sugerează că oamenii de Neanderthal şi oamenii moderni s-au separat din punct de vedere genetic cu aproximativ 500.000-600.000 de ani în urmă. Mark Stoneking şi colegii săi şi-au exprimat concluzia finală spunând:   Aceste rezultate indică faptul că oamenii de Neanderthal nu au furnizat ADN mitocondrial oamenilor moderni; oamenii de Neanderthal nu sunt strămoşii noştri.   Se poate că oamenii de Neanderthal să nu fie strămoşii noştri, dar, cu siguranţă, n-au fost nişte neştiutori asemănători maimuţelor, aşa cum apar ei adesea descrişi. De fapt, o viziune mai bună asupra acestor „alţi” oameni a fost foarte bine exprimată de un expert, după cum urmează:   Dacă omul de Neanderthal ar putea fi reîncarnat şi dus într-un metrou din New York – cu condiţia să fie spălat, bărbierit şi îmbrăcat în haine moderne – ne îndoim că ar putea atrage atenţia mai mult decât unii dintre concetăţenii noştri.[9]   Dacă acceptăm faptul că aceasta nu este o reflecţie asupra oamenilor din metrourile din New York, observăm că relevă un lucru important privind tendinţa noastră de a ne aştepta ca specimenele timpurii de om să fie brutale şi necizelate. Definiţia actuală a civilizaţiei este destul de restrictivă şi, probabil, spune multe despre supremaţia care se percepe despre europenii secolului al XIX-lea, ce au aplicat eticheta de „sălbatic” oricărui grup care era diferit de lumea lor creştină bazată pe tehnologie. Realitatea este că oamenii de Neanderthal aveau un creier puţin mai mare decât cel al omului modern obişnuit. Ba mai mult, ei au existat timp de un sfert de milion de ani înainte de a dispărea cu 25.000 de ani în urmă. Au avut, aşadar, o perioadă imensă de timp pentru a-şi dezvolta propria lor sofisticare. Oricine se îndoieşte de faptul că ei erau cu adevărat oameni n-are decât să studieze frumoasele lucrări de artă pe care le-au lăsat în urmă sau dovezile care atestă existenţa unor ritualuri şi a unei structuri sociale. Acum este cert că oamenii de Neanderthal de mai târziu îşi îngropau morţii cu mare grijă, presărând peste ei adesea ocru roşu şi, de asemenea, aşezând lângă ei unelte şi came, pentru a-i ajuta, se presupune, în trecerea spre „locul dincolo de mormânt”. Morţii erau uneori aşezaţi în poziţii artificiale, cunoscute ca înmormântări „îndoite” sau „ghemuite”, unde genunchii erau ridicaţi şi legaţi strâns de trunchi, în poziţia fătului. Nu putem să nu ne întrebăm dacă aceasta avea vreo legătură cu credinţa lor în renaştere – aşezând morţii în poziţia de sosire în lumea următoare, sau chiar pentru următoarea lor reîncarnare lumească.[10] Ce a putut fi în minţile acestor oameni care trăiau în paralel cu ceilalţi? Un popor care odată a fost stăpânul Pământului, dar din care a rămas atât de puţin? Cu siguranţă au iubit viaţa şi au respectat moartea. Câteva corpuri neînsufleţite de Neanderthal au fost îngropate într-un mod asemănător cu cel al înmormântărilor paleolitice târzii, indicând o transmitere a ritualilor dintre două specii omeneşti. Ne impresionează faptul că hotărârea de a îngropa bunuri preţioase cu morţii indică cu tărie existenţa religiei, că credeau într-o continuare a vieţii într-o altă viaţă – altfel, de ce ar fi irosit obiecte fabricate de ei, lăsându-le într-un mormânt? Ştim că multe culturi, ca de exemplu egiptenii antici, îşi aprovizionau morţii pentru călătoria spre „Duat” – tărâmul morţilor – aşa că de ce n-ar fi acest lucru valabil şi pentru oamenii de Neanderthal? Avem, de asemenea, dovada unor adevărate emoţii omeneşti. Unele locuri cu morminte ale oamenilor de Neanderthal conţin cantităţi mari de polen vechi (antic) în jurul corpului, care n-avea cum să apară decât împrăştiind un număr foarte mare de flori peste ruda sau prietenul dispărut.[11] Puţinele mărturii pe care le avem despre cultura de Neanderthal arată, în plus, semne de dragoste şi grijă umane. Un sit arheologic de 60.000 de ani vechime din munţii Zagros, Irak (adică de treizeci de ori mai mult decât perioada care a trecut de la naşterea lui Iisus), oferă un exemplu excelent. Printre rămăşiţele a nouă oameni de Neanderthal, un schelet arată semne clare că individul fusese rănit grav cu mulţi ani înainte de a muri, rămânând cu răni la cap, cu un braţ schilodit şi orb de un ochi. Perioada mare de timp care a trecut de la distrugerea sa fizică până la moarte demonstrează că a fost cu siguranţă hrănit şi îngrijit de ceilalţi. Putem conclude spunând că grupurile de Neanderthal şi-au dezvoltat cu certitudine o structură de responsabilităţi sociale. Este posibil ca această cultură de Neanderthal să fi atins un nivel nu foarte diferit de cel al anumitor grupuri umane din zilele noastre, ca de exemplu australienii aborigeni, care fug de tehnologie, preferând vechile lor metode bazate pe empatia cu mediul. Pentru cărţile noastre anterioare, am petrecut ani întregi cercetând istoria poporului evreu şi am fost fascinaţi să descoperim că ţinutul care acum este Israel a fost un centru activ pentru oameni timp de peste 100.000 de ani. Unele dintre rămăşiţele cele mai vechi cunoscute ale omului modern au fost găsite într-o peşteră la Qafzeh, la o aruncătură de băţ de centrul oraşului Nazaret. Această peşteră conţine rămăşiţe ale omului de Neanderthal, dar şi ale omului modern, dar tocmai succesiunea straturilor de pământ şi ordinea scheletelor fosilizate sunt fascinante. Strămoşii noştri direcţi au fost găsiţi în straturile cele mai adânci, în timp ce oamenii de Neanderthal au fost găsiţi mult mai la suprafaţă, arătând, fără urmă de dubiu, că omul modern trăia cu zeci de mii de ani înaintea tovarăşilor noştri umani (hominizi). Nu este simplu să stabileşti vechimea unor artefacte atât de vechi, dar există tehnici ce dau rezultate bune. Metoda obişnuită de a stabili vechimea materialului organic este să măsori conţinutul de carbon 14, dar aceasta nu mai este folositoare la artefacte de peste 50.000 de ani vechime. Totuşi, alte metode ca termoluminiscenţa (TL) şi rezonanţa de rotaţie a electronului (RRE) pot fi folosite pentru a data material mai vechi.[12] La începutul anilor 1980, Helene Valladas, arheolog la Centrul pentru Radioactivitatea de Nivel Slab al Comisiei Franceze de Energie Atomică, a folosit metoda TL pentru a data schelete umane la Qafzeh, care aveau uimitoarea vârstă de 92.000 de ani. Apoi, Henry Schwarez de la Universitatea Memaster şi colegul său, Rainer Grun, din Cambridge, au folosit metoda RRE, concluzionând că scheletele nu aveau mai puţin de 100.000 de ani şi, mai probabil, 115.000 de ani.[13] Dintr-o dată a devenit foarte dificil pentru oricine să afirme că oamenii moderni cunoscuţi existau în Nazaret cu cinci mii de generaţii înainte de naşterea lui Iisus Hristos! Vechiul Testament afirmă că primul om creat de Dumnezeu a fost Adam şi oferă o genealogie până la Avraam. „Evanghelia după Matei”, din Noul Testament, oferă o genealogie de la Avraam până la Iisus însuşi. Per total există 61 de generaţii, dar, chiar ţinând cont de vârstele înaintate atribuite unor personaje biblice, se pare că foarte mulţi oameni au fost uitaţi pe undeva. Scheletele fosilizate găsite în acea peşteră de la periferia Nazaretului sunt, din punct de vedere anatomic, identice cu noi astăzi. Ca şi în cazul omului de Neanderthal din metroul din New York, dacă unul dintre copiii lor ar putea fi pus de cineva într-o maşină a timpului, acel copil ar putea fi crescut într-un mod normal şi eventual educat la o universitate, la acelaşi nivel ca orice persoană din lumea modernă. Toate dovezile existente arată pur şi simplu că specia noastră nu a evoluat de peste 100. 000 de ani. Aceasta ridică o problemă grea şi priveşte motivul stagnării atât de îndelungate a dezvoltării sociale umane şi a tehnologiei. Tim White de la Universitatea Berkeley, din California, a explicat totul foarte clar, spunând:   Nu se întâmplă nimic timp de sute de mii de ani. Şi acesta este un lucru normal la animale. Comportamentul uman nu este aşa. Există un lucru de care poţi fi sigur în cazul oamenilor. Ei se schimbă.   Conform teoriilor standardizate, practic nu s-a schimbat nimic până acum aproximativ 10. 000 de ani în urmă. Apoi bum – totul s-a schimbat! De ce?   [1] Dawkins, R.: The Selfish, OUP, 1999, p. 330. [2] O’Kelly M.J.: Archaeology, Art and Legend, Thames and Hudson, 1998, p. 115 [3] Renfrew, C.: Before Civilization, Penguin, 1978. [4] Wills, C.: The Runaway Brain, Flamingo, 1994. [5] Wills, C.: The Runaway Brain, Flamingo, 1994. [6] Shreeve, J.: The Neanderthal Enigma, William Morrow and Co., 1995. [7] Shreeve, J.: The Neanderthal Enigma, William Morrow and Co., 1995. [8] „Book of the Year (1998): Antropology and Archaeology”, Britannica Online <http://www.eb.com:180/cgi-bin/g? DocF=boy/98/L02405.html> [9] Strauss, W.L. şi Cave, A.J.E.: „Pathology and Posture of Neanderthal Man”, Quarterly Review of Biology, 32 (1957), pp. 348-363. [10] Walker, A. şi Shipman, P.: The Wisdom of the Bones, Alfred A. Knopf, Inc., 1996. [11] Shreeve, J.: The Neanderthal Enigma, William Morrow and Co., 1995. [12] Aitken, M.J.: Science-based Dating în Archaeology, Longman, 1990. [13] Schwarez, H. P.: „ESR Dates for the Hominid Burial Site of Qafzeh în Israel”, Journal of Human Evolution 17, 1989.

Initieri si initiati in Tibet de Alexandra David Neel INTRODUCERE   S copul prezentei lucrări este de a sublinia celor interesaţi de manifestările spiritualităţii orientale, informaţii clare privind natura riturilor lamaiste de iniţiere şi învăţăturile date de iniţiaţi, atât în timpul acestor ceremonii cât şi ulterior. Este inutil să spunem că acest subiect nu poate fi tratat pe larg într-o carte de dimensiuni atât de reduse. În plus, pentru a-l discuta pe larg trebuie să fim familiarizaţi cu anumite teorii ale buddhismului Mahâyâna şi ale tantrismului hindus care fundamentează o mare parte a manifestărilor misticismului lamaist. Metodele prin care aceste teorii sunt aplicate, amestecate şi însoţite cu elemente de origine non-ariană de către misticii şi pustnicii tărâmului zăpezilor, poate furniza suficient material pentru o altă lucrare. Totuşi prezentul volum va fi suficient pentru a revela o parte a vieţii religioase a tibetanilor până acum complet necunoscută străinilor. “Iniţieri şi iniţiaţi în Tibet” formează un întreg desăvârşit. Totuşi, se cuvine să recomand ca această lucrare să fie citită în paralel cu cartea mea anterioară “Cu mistici şi magicieni în Tibet”, mă refer, în special, la acele părţi ale acestei cărţi care prezintă maeştrii misticismului, discipolii lor şi metodele antrenamentului spiritual pe care ei îl practică. Spre deosebire de regula pe care mi-am impus-o în cărţile anterioare, pentru ca textul să nu fie în mod inutil încărcat, am considerat că este bine ca în prezenta lucrare să ofer ortografia corectă a majorităţii termenilor tibetani, precum şi pronunţia lor în dialectul clasic din Lhassa. În unele cazuri am dat şi echivalentul sanscrit al cuvintelor tibetane. Adeseori acestea din urmă vor fi mai bine înţelese de către cititorii care le-au mai întâlnit în lucrări despre buddhism. Alfabetul tibetan are un număr de litere mai mare decât cel englezesc; pentru a înlătura dificultăţile care apar din această cauză orientaliştii folosesc anumite semne convenţionale pe care le adaugă literelor alfabetului nostru când redau un text tibetan. Acest element tehnic, indispensabil în alte împrejurări, aici mi se pare de prisos. Ar obosi fară nici un rezultat ochii cititorului, al cărui scop este să obţină informaţii despre credinţele şi practicile tibetane, nu să le înveţe limba. Cei care deja au cunoştinţele corespunzătoare despre limba tibetană nu vor avea probleme în a discerne care dintre literele tibetane ch sau s apar în cuvintele pe care le întâlnesc. De asemenea, ei vor şti că aceeaşi literă tibetană are ca echivalent w sau b după cum este cazul. Alexandra David-Neel                                           Capitolul I   DEFINIREA MISTICISMULUI TIBETAN   E ste aproape imposibil să înfăţişez vesticilor o idee în întregime clară şi completă despre misticismul tibetan deoarece există o prăpastie foarte mare între diferitele concepţii religioase şi filozofice pe care europenii le acceptă şi cele care servesc drept fundament pentru meditaţiile asceţilor din “Tărâmul zăpezilor”. Termenul “misticism”, pe care l-am folosit într-o carte anterioară şi pe care îl voi folosi în continuare pentru că nu găsesc un altul mai bun, trebuie înţeles, când este vorba de Tibet, într-un sens cu totul diferit faţă de acela cu care suntem obişnuiţi. În vest, un mistic este o persoană pioasă, de tip superior, dar, mai presus de toate, e un credincios, adoratorul lui Dumnezeu. Din contră, misticul tibetan va fi probabil considerat de mulţi occidentali, un ateu. De aceea, dacă îl numim mistic, trebuie să avem grijă să nu-i atribuim acestui termen acel înţeles şi să nu-1 lăsăm să ne trezească acele sentimente şi idei pe care el le implică termenul în ţinuturile vestice. În ţările aflate sub influenţă creştină, ateul din secolele trecute era o excepţie rară, un fel de personaj demonic care apare în turma enoriaşilor credincioşi. Chiar şi în prezent, el este înfăţişat în imaginaţia multora ca un rebel care înfruntă credinţa şi religia cu o atitudine teatrală de negare şi provocare. Situaţia nu este aceiaşi în Tibet, unde ideea de Dumnezeul suprem şi personal nu a fost niciodată dominantă. Printre numeroasele zeităţi din Panteonul lamaist nu există nici una care să ocupe sau să aibă rolul unei fiinţe eterne, omnipotente, creatoare a lumii. Zeităţile tibetane aparţin, uneia dintre cele şase feluri de fiinţe conştiente recunoscute de credinţa populară. În plus reşedinţele lor nu sunt situate întotdeauna în afara lumii noastre, iar atunci când ele sunt într-o altă regiune a spaţiului, aceste regiuni sunt suficient de aproape de pământ încât să permită zeităţilor să intervină oricând în planul terestru. De aceea prudenţa îi îndeamnă pe tibetani să trăiască în termeni amicali cu zeităţile mai puţin importante, să obţină graţia celor mai puternici şi să primească clemenţa ori neutralitatea celor de natură malefică şi chiar să se pregătească să le reziste. Această religie ce pare a fi compusă numai dintr-un schimb de bune servicii, din mărturii de respect şi din abilitatea unui îmblânzitor de lei, nu are nimic în comun cu dragostea care îi călăuzeşte pe creştini, şi încă şi mai puţin cu entuziasmul pasionant care degenerează atât de repede în senzualitate a anumitor bhakta-şi din India. Izvorât dintr-un astfel de mediu, dominându-l, deşi păstrează o amprentă pe care acest mediu a lăsat-o asupra naturii sale, ascetul tibetan nu cedează vreunui impuls sentimental când părăseşte societatea umană şi se retrage în deşert. Şi în nici un caz nu şi-ar imagina că face ceva care să aibă caracterul unui sacrificiu. Spre deosebire de occidentalul care de obicei intră la mănăstire, după ce îşi violentează cele mai profunde emoţii, cu faţa pângărită de lacrimi, despărţindu-se cu durere de ceea ce el încă mai numeşte “lucrurile bune” ale acestei lumi, ascetul tibetan, ca şi sannyâsin-ul hindus, înfăţişează renunţarea ca o izbăvire fericită. Scrierile buddhiste conţin multe pasaje ce dezvăluie această stare de spirit: “Viaţa casnică este sclavie curată, libertatea constă în a părăsi casa.“  ”În ochii unui Tathâgata[1] splendoarea unui rege nu este cu nimic mai mult decât un scuipat sau un fir de praf.” “Pline de farmec sunt pădurile singuratice. Cel care este eliberat savurează lucruri care nu-i atrag pe cei din turmă.” Nici o “încântare” nu-l aşteaptă pe gânditorul înţelept în schitul, coliba sau peştera sa din mijlocul singurătăţilor tibetane. Totuşi, extazul va fi al lui şi se va scufunda în El. Ceea ce îl va ţine într-o stare de imobilitate atentă, zi după zi, lună după lună şi an după an va fi contemplarea modului în care lucrează gândurile sale în analiza de sine, eliminând propriile lui mecanisme pe măsură ce acestea se dovedesc a fi neadevărate, până când vine timpul în care judecata[2] încetează deoarece a fost înlocuită de cunoaşterea directă. Apoi, odată ce furtunile stârnite de teoriile generatoare de gânduri şi speculaţii se liniştesc, oceanul minţii devine limpede şi calm, fară ca o singură mondulaţie să îi tulbure suprafaţa. În această oglindă netedă, fară cusur, lucrurile sunt reflectate fară ca imaginea lor să fie distorsionată[3] şi acesta este punctul de plecare al unei serii de stări care nu îşi are originea nici în conştiinţa obişnuită, nici în inconştienţă. Atunci se deschide intrarea într-o sferă diferită de cea spre care ne mişcăm de obicei. Acum, după ce ne-am exprimat reţinerea în legătura cu sensul termenului, putem vorbi despre „misticismul” tibetan. Oricare ar fi scopul spre care misticii tibetani ţintesc, cea mai izbitoare caracteristică a lor este îndrăzneala şi o dorinţă impetuoasă şi unică de a-şi măsura puterile cu obstacolele spirituale sau inamicii oculţi. Ei par animaţi de spiritul de aventură şi, dacă pot folosi termenul, i-aş numi “sportivi spirituali”. într-adevăr, acest nume li se potriveşte mai bine decât oricare altul. Oricare ar fî ramificaţia drumului mistic pe care se aventurează, această acţiune este dificilă şi periculoasă. Felul sportiv în care privesc ei lupta nu este o atitudine religioasă obişnuită şi pentru acest motiv merită atenţia noastră. Ar fi eronat totuşi să considerăm drept erou pe fiecare dintre aceia care doresc acceptarea ca discipoli din partea unui gyud lama[4] şi cer damngag[5] de la el. Printre candidaţii la asemenea iniţieri preliminarii, fiinţele în mod special originale ori remarcabile în alte privinţe formează o minoritate redusă; marea majoritate sunt simpli călugări. Mulţi dintre ei înainte de a căuta mai multă învăţătură esoterică, nici măcar nu au încercat să-şi însuşească învăţătura pe care le-o dau şcolile monastice. Cauza acestei neglijări poate fi a priori o lipsă de credinţă în valoarea acestei ştiinţe oficiale; totuşi, este foarte posibil ca studiul obişnuit al cărţilor să fi fost considerat pur şi simplu prea dificil pentru un număr important dintre cei care renunţă la lume. Tendinţele instinctive spre contemplaţie şi imitarea oarbă a exemplelor date de alţii constituie originea vocaţiei multor naldjorpa[6]. Un naldjorpa se gândeşte doar “să facă religie”[7], cum este denumită în tibetană, fară să aibă nici cea mai mică idee unde îl poate călăuzi calea pe care a intrat. Totuşi, cel care la începutul drumului e doar un prostănac, nu este condamnat să rămână întotdeauna aşa. Miracole neaşteptate se întâmplă adesea pe Calea Scurtă[8]. Aici, orbul devine clarvăzător şi clarvăzătorul îşi pierde văzul. Discipolii cu intelectul amorţit se transformă în investigatori cu darul previziunii în timp ce minţile luminate decad într-o stare de apatie. Este extraordinar să vezi viteza colosală cu care se schimbă valoarea mentală, morală şi chiar fizică a unei fiinţe. Şi totuşi misticii tibetani rămân imperturbabili. Germenii cărora se datorează aceste transformări aparent incoerente există, spun ei, în variatele individualităţi şi aceştia pur şi simplu, până în acel moment, nu au avut condiţiile favorabile dezvoltării şi fructificării. Aspirantul la iniţierea mistică trebuie de la bun început să-şi cultive discernământul şi puterea de a-şi asuma atitudinea observatorului calm şi detaşat[9], capabil de o stăpânire desăvârşită asupra tendinţelor naturale şi asupra dorinţelor trecătoare. O abilitate deosebită este cerută pentru a urma cu succes antrenamentul periculos impus unor discipoli, antrenament ce constă în trăirea efectivă a variatelor pasiuni. Aici se pune problema de a intra în foc şi de a nu fî ars. Testele cărora li se supun unii discipoli, la sfatul ghidului lor spiritual sau împinşi de dorinţa de a-şi verifica realizările, sunt extrem de originale, iar rezultatele lor sunt aproape incredibile, în special din punctul de vedere al stăpânirii instinctelor carnale. Discipolului îi este recomandat de asemenea să îşi observe acţiunile, formarea în interiorul său al gândurilor şi senzaţiilor, atracţiilor şi repulsiilor, să se străduiască să le descopere cauzele, apoi cauzele acestor cauze şi aşa mai departe. În direcţia opusă, trebuie luat în considerare lanţul de efecte care pot să urmeze diferitelor activităţi mentale sau materiale. Este uşor de observat din toate acestea că, sub numele de metode mistice sau esoterice, lamaiştii de fapt cuprind o pregătire psihică pozitivă. într-adevăr, ei privesc mântuirea nu ca darul unei zeităţi, ci mai degrabă, ca pe o cucerire dificilă, iar mijloacele de a realiza această cucerire constituie o ştiinţă.   [1] Un tathâgata este asemenea unui Buddha. [2]Togpa mai corect “raţionament” opus ca sens cu togspa, adevărata înţelegere. (în scrierea tibetană rtogpa şi rtogspa) [3]La tibetani, hinduşi şi chinezi oceanul şi oglinda sunt deseori comparate.   [4]Gyud lama nu înseamnă aici licenţiat al şcolii gyud (ritual magic), ci mai degrabă un maestru presupus a fi posesor al învăţăturilor secrete. [5]Damngag, Principii şi îndemnuri. [6]Naldjorpa (scris rnal byorpa) literal înseamnă: “Cel care deţine perfecta seninătate”. în limbaj obişnuit, aceasta înseamnă un adept al învăţăturilor Căii Scurte, în mod obişnuit prin acest termen se înţelege: un ascet care se presupune că deţine puteri psihice supranormale. [7]Chös Ched (scris chos byed) [8] Despre subiectul Căii Scurte, vezi Cu misticii şi magicienii în Tibet, p.243. Acolo găsim învăţăturile şi metodele care derivă de aici şi cu ajutorul cărora, conform tibetanilor, este posibil să se atingă starea de Buddha, chiar în viaţa în care fiinţa îşi începe pregătirea spirituală, fără să fie nevoie să progreseze lent după modul obişnuit al renaşterilor succesive. [9] În cele ce urmează episodul din Mundakupanishad poate ajuta la exemplificarea acestei atitudini: “Două păsări nedespărţite stăteau pe creanga unui copac. Una dintre ele mănâncă fructul copacului; cealaltă, fără să atingă fructul, îşi priveşte tovarăşa.” Această parabolă a fost menită să explice învăţătura Vedantică al lui jiva, dar este la fel de potrivită şi în acest context.

Cu mistici si magicieni in Tibet de Alexandra David Neel Capitolul I TIBETUL ŞI LAMA “Deci ne-am înţeles. Îl las pe Dawasandup cu tine, ca translator. El te va însoţi la Gangtok”. Este oare un om acela care îmi vorbeşte? Această fiinţă mică, cu piele galbenă, îmbrăcată într-o mantie de brocart portocaliu, cu un diamant strălucind pe turban, nu este mai degrabă un spirit coborât din munţii învecinaţi ? Se spune că este un “Lama încarnat” şi prinţul moştenitor al tronului himalayan, dar eu pun la îndoială realitatea sa. Probabil va dispărea ca un miraj, cu micul bidiviu înşeuat şi cu grupul său de însoţitori, îmbrăcaţi în toate culorile curcubeului. El este o părticică din vraja în care am trăit aceste ultime 15 zile. Acest nou episod este din materia din care sunt plămădite visele. în câteva minute mă voi trezi într-un pat adevărat, într-o ţară nebântuită de spirite sau de “lama încarnaţi”, înveşmântaţi în mătase strălucitoare. O ţară unde oamenii poartă veşminte urâte, întunecate, şi care nu au haine galben-aurii şi şei încrustate cu argint. Sunetul timpanelor mă face să pornesc. Două oboaie intonează o melodie melancolică. Tânărul spirit încalecă micul său cal de luptă; cavaleri şi scutieri sar în şeile lor. “Te voi aştepta” spuse prinţul-lama, zâmbindu-mi graţios. M-am auzit, ca şi când ascultam pe cineva, promiţând că voi porni în ziua următoare; şi mica trupă, cu muzicieni în frunte, dispare. Când ultimele murmure ale melodiei se stingeau în depărtare, vraja de care fusesem cuprinsă s-a risipit. Nu visasem. Totul era real. Sunt la Kalimpong, în Himalaya, iar inter­pretul care mi-a fost dat la sosire stă lângă mine. Am mai relatat deja circumstanţele în care am ajuns în Himalaya. Raţiuni politice au determinat în acele timpuri ca Dalai Lama să caute refugiu pe teri­toriul britanic. Am înţeles că perioada cât a fost reţinui la graniţa indiană este o ocazie unică pentru mine, pentru a obţine un interviu şi a căpăta infor­maţii de la el cu privire la tipul special de buddhism care predomină în Tibet. Foarte puţini străini s-au apropiat vreodată de călugărul rege ascuns în lăcaşul său sacru, în Ţara Zăpezilor. Nici chiar în exil el nu a primit pe nimeni. În afara vizitei mele, a refuzat obsesiv audienţa oricărei femei - cu excepţia tibetanelor - şi consider că până în ziua de azi sunt singura excepţie de la regulă. Părăsind Darjeeling devreme, în zorii trandafirii ai unei dimineţi răcoroase, am subapreciat dimensiunea consecinţelor intenţiei mele. Mă gândeam la o scurtă cxcursie, la un interesant, dar succint interviu; dar în final m-am încurcat în hoinăreli care m-au ţinut în Asia patruzeci de ani încheiaţi. La începutul acestui lung şir de călătorii, figura lui Dalai Lama apare în jurnalele mele ca o gazdă binevoitoare care, văzând un străin în afara oraşului, îl invită pe domeniul său. Aceasta, Dalai Lama a făcut-o în câteva cuvinte : “învaţă limba tibetană”, mi-a spus. Dacă cineva poate să-i creadă pe supuşii săi, care îl numesc “Atotştiu­tor”, suveranul Tibetului a prevăzut consecinţele acestui sfat şi mi-a dat indi­caţii în mod deliberat nu numai în legătură cu maeştrii mistici, ci şi cu necunoscuţii magicieni, încă mai ascunşi în minunata lui ţară. La Kalimpong, regele-lama trăia într-o casă spaţioasă aparţinând preotu­lui Rajahului din Bhutan. Pentru a-i da locului un aer măreţ, au fost plantate două şiruri de bambuşi înalţi, pe marginile unei alei. Pe fiecare stâlp flutu­rau steaguri cu inscripţia “Aum mani padme hum !”, sau “caii văzduhului”, înconjurată cu formule magice. Suita suveranului exilat era numeroasă şi includea peste o sută de servi­tori. Erau în majoritate angajaţi în interminabile şuşoteli, iar liniştea domnea în jurul locuinţei. Dar în zilele de sărbătoare, sau când urmau să fie primiţi vizitatori de seamă, o mulţime de oficiali sau particulari ocupaţi cu diferite treburi dădeau buzna din toate părţile, apărând pe la ferestre, încrucişându-se în curtea largă din faţa casei, grăbindu-sc ţipând agitaţi, şi toţi semănând remarcabil între ei, cu robele lor unsuroase, murdare, astfel încât un străin ar fi putut face cu uşurinţă greşeli penibile în legătură cu rangul lor. Splendoarea, decorul şi eticheta de la Potala erau absente în acest ţinut al exilului. Cei ce au văzut această “tabără din marginea drumului”, unde capul teocraţiei tibetane aştepta recucerirea tronului său, nu-şi pot imagina cum arăta curtea din Lhasa. Expediţia britanică ce a pătruns în teritoriul sacru interzis şi a trecut în revistă capitala, în ciuda vrăjilor celor mai faimoşi magicieni, l-a determinat pe Dalai-Lama să înţeleagă că barbarii străini erau maeştri într-un sens mate­rial, prin dreptul celui mai puternic. Invenţiile pe care le-a remarcat în timpul călătoriei sale în India l-au con­vins, de asemenea, de abilitatea lor în a înrobi şi a modela elemente mate­riale ale naturii. Dar convingerea sa că rasa albă este inferioară din punct de vedere al calităţilor mintale a rămas nezdruncinată. în această privinţă, el însuşi împărtăşea părerea tuturor asiaticilor - din Ceylon până în nordul Mongoliei. O   femeie din vest familiarizată cu doctrinele buddhiste i se părea un fenomen de neconceput. Dacă mă pierdeam în discuţia cu el, ar fi fost mai puţin uluit. Realismul meu  l-a surprins cel mai mult; dar când, în final, convins, s-a interesat politicos despre "mentorul” meu, am îndrăznit să-i spun că am putut învăţa despre Buddha numai de la un asiatic. Nu a fost uşor să-l conving că textul tibetan al uneia din cele mai apreciate cărţi buddhiste a fost tradus în Franţa înainte de a mă naşte eu. “A, bine”, murmură el în sfârşit, “dacă unii străini au învăţat într-adevăr limba noastră şi au citit cărţile noastre sacre, probabil că nu au pătruns înţelesul lor”. Aceasta a fost şansa mea. M-am grăbit s-o prind. “Desigur, am venit la dumneavoastră pentru a mă lămuri, căci presupun că aceste certe doctrine religioase ale Tibetului au fost neînţelese” am spus. Răspunsul meu l-a flatat pe Dalai Lama. El a răspuns cu promptitudine la toate întrebările pe care i le-am pus şi apoi mi-a dat lungi explicaţii scrise asupra variatelor subiecte discutate de noi. Prinţul din Sikkim şi escorta sa au dispărut şi tot ce mi-a rămas de făcut era  să-mi ţin promisiunea şi să mă pregătesc de plecare la Gangtok. Dar mai era ceva de văzut, înainte de plecare. Cu o seară înainte asistasem la binecuvântarea pelerinilor de către Dalai Lama, o scenă total diferită faţă de binecuvântarea pontificală de la Roma. Papa, cu simple gesturi, binecuvântează mulţimea; dar tibetanii sunt mult mai exacţi şi fiecare doreşte o binecuvântare individuală. La lamaişti, în afară de maniera binecuvântării, diferă şi rangul social al acestora. Lama îşi pune ambele mâini pe capul celui care impune mai mult respect. în unele cazuri numai o singură mână, două degete, sau chiar un singur deget. La urmă vin binecuvântările date cu o uşoară atingere a capului cu panglicile colorate ataşate la un baston scurt. În fiecare caz, oricum, există un contact direct sau indirect între lama şi adepţi. Acest contact acordat lamaiştilor este indispensabil, deoarece binecuvântarea oamenilor sau a lucrurilor nu era menita să atragă bunăvoinţa lui Dumnezeu, ci să le transfere în interiorul lor o putere benefică, emanată de Lama. Marele număr al oamenilor care vin la Kalimpong pentru a fi atinşi de Dalai Lama m-a ajutat să-mi formez o părere despre răspândirea prestigiului său. Procesiunii i-au trebuit câteva ore pentru a trece prin faţa lui şi am remar­cat că nu numai lamaiştii, dar şi multă lume din Bengal şi Nepal, aparţinând sectelor Hindu, s-a alăturat mulţimii. Am văzut câţiva, veniţi doar să privească, cuprinşi deodată de o fervoare ocultă, grăbindu-se să se alăture gloatei. Urmărind scena aceasta, privirile mi s-au oprit asupra unui om aşezat pe pământ, într-o rână. Părul său încâlcit era răsucit în jurul capului ca un tur­ban, în stilul comun al asceţilor Hindu. Totuşi trăsăturile lui nu erau ale unui indian şi purta veşminte monastice lamaiste murdare şi zdrenţuite. Acest vagabond aşezat pe un săculeţ părea că observă mulţimea cu o expresie cinică. I l-am arătat lui Dawasandup, întrebându-1 dacă are idee cine poate fi acest Diogene himalayan. “Trebuie sa fie un naljorpa[1] „călător” mi-a răspuns el şi, văzând curiozitatea mea, interpretul amabil s-a dus la acel om şi a întreţinut o con­versaţie cu el. Se întoarse la mine cu o faţă serioasă, zicând : “Acest lama este un ascet peripatetic din Bhutan. Trăieşte ici-colo, prin peşteri, case părăsite sau sub copaci. A fost primit pentru câteva zile într-o mică mănăstire din apropiere.” Când prinţul şi escorta sa au dispărut, gândurile mele s-au întors la vagabond. Nu aveam un plan stabilit pentru după-amiază; de ce n-aş merge la gompa (mănăstirea) unde locuicştc el, pentru a-l convinge să vor­bească ? Îşi bătea oare joc, aşa cum părea, de Dalai Lama şi de credinţă ? Şi, dacă era aşa, atunci de ce ? S-ar putea să aibă motive interesante. I-am comunicat dorinţa mea lui Dawasandup, care a fost de acord să mă insotească.                                                                                                                           Am încălecat şi în curând am ajuns la gompa, care era doar o casă de ţară mai mare. În camera cu imagini sfinte l-am găsit pe naljorpa şezând pe o pernă în faţa unei mese joase, terminându-şi masa. Au fost aduse perne şi ni s-a oferit ceai.Era greu să începi o conversaţie cu ascetul, care, având gura plină cu orez, a răspuns amabilităţilor noastre cu un fel de mormăit. Am încercat să găsesc o frază pentru a sparge gheaţa, când ciudatul indi­vid a izbucnit în râs şi a murmurat câteva cuvinte. Dawasandup părea stânjenit. “Ce a spus ?” am întrebat. “Iertaţi-mă, aceşti naljorpa uneori vorbesc brutal. Nu ştiu dacă o să tra­duc.” ‘Te rog. Eu sunt aici pentru a strânge date mai ales despre tot ce este curios şi original.” “Bine - iertaţi-mă - a spus : “Pentru ce a venit această idioată ?” O asemenea grosolănie nu m-a uluit prea tare, căci şi în India adevăraţii yoghini au obiceiul să insulte pe oricine se apropie de ei. “Spune-i că am venit să-l întreb de ce lua în derâdere gloata care cerea binecuvântarea lui Dalai Lama ?” “Se laudă cu propria lor importanţă şi cu importanţa a ceea ce fac ei. Insecte agitându-se în balegă” – murmuă naljorpa printre dinţi. Era neclar, dar era limbajul acestui fel de oameni. “Dar dumneata eşti liber de toate pângăririle ?” A râs zgomotos. “Ei încearcă doar să cureţe haznalele. Eu mă tăvălesc în ele ca un porc. Le diger şi le redau ca praf de aur într-un pârâu cu apă limpede. Să modelezi stele din balegă, asta este Marea Creaţie.” Evident prietenul meu se simţea bine. Acesta era modul său de a poza în supraom. “Nu au dreptul aceşti pelerini să profite de prezenţa lui Dalai Lama, obţinând binecuvântarea lui ? Ei sunt oameni simpli, incapabili să aspire la cunoştinţele marilor doctrine.” Dar naljorpa mă întrerupse. “Pentru ca o binecuvântare să fie eficace, cel care o dă trebuie să posede puterea pe care pretinde că o împarte. Ar avea nevoie Dalai Lama de soldaţi pentru a-i bate pe chinezi sau alţi duşmani, dacă ar poseda asemenea putere ? Nu ar putea înlătura din ţară pe oricine ar dori şi nu ar putea înconjura Tibetul cu o barieră invizibilă, pe care nimeni n-ar putea-o trece? Guru care s-a născut într-un lotus[2]  a avut o asemenea putere şi binecuvântarea sa încă mai coboară asupra celor care îl venerează, chiar dacă au crezut că el trăieşte în depărtata ţară Rakshasas. Eu sunt doar un umil discipol, dar...” Mi s-a părut că umilul discipol era poate un mic nebun şi cu siguanţă îngâmfat, căci acel “dar...”era însoţit de o privire care sugera multe lucruri. Interpretului meu răstimpul acesta nu i-a fost uşor. El îl respecta profund pe Dalai Lama şi nu-i plăcea să audă criticile. Pe de altă parte, omul care putea “crea stele din balegă” îi inspira o temă superstiţioasă. Am propus să plecăm şi i-am înmânat lui Dawasandup câteva rupii pen­tru călător, să-i fie de ajutor în drumul său. Acest cadou i-a displăcut lui naljorpa. A refuzat, spunând că deja primise mai multe provizii decât putea să care. Dawasandup a crezut că e bine să insiste. A înaintat câţiva paşi, intenţionând să pună banii pe masă, lângă lama. Atunci l-am văzut clătinându-se, căzând pe spate, izbindu-se cu spatele de perete ca şi când ar fi fost împins violent. El scoase un ţipăt şi se ţinu de stomac. Naljorpa se ridică rânjind ironic şi părăsi camera. “Mă simt ca şi când aş fi primit o lovitură teribilă” spuse Dawasandup. “Lama este iritat, cum îl calmăm ?” “Hai să mergem” am zis. “Lama probabil că nu are nimic de a face cu asta. Presupun că ai probleme cu inima şi este bine să consulţi un doctor.” * Palid şi tulburat, interpretul nu a răspuns nimic. Intr-adevăr, nu mai era nimic de zis. Ne-am întors, dar n-am fost în stare să îl încurajez. În ziua următoare Dawasandup şi cu mine am plecat spre Gangtok. Poteca de măgari pe care am urmat-o se afunda în Himalaya, ţară sacră, pe care vechi tradiţii indiene o populează cu faimoase legende, magicieni aspri, asceţi şi zeităţi. Staţiunile de vacanţă înfiinţate de străini pe marginile acestei ţări a înălţimilor, încă nu i-au modificat aspectul. Câteva mile mai departe de hotelurile unde lumea vestică se întreţine cu orchestre de jazz şi muzică de dans, începe domeniul pădurilor virgine. Învăluită într-o ceaţă mişcătoare, o armată fantastică de copaci, de un verde palid, pare a străjui cărarea îngustă, avertizând sau ameninţând călătorul cu gesturi enigmatice. Din văile joase, înmormântate sub vegetaţia luxuriantă, şi până în munţii semeţi, acoperiţi cu zăpezi eterne, întregul ţinut se află sub vraja influenţelor oculte. Într-o asemenea ambianţă este normal că vrăjitoria şi-a impus dominaţia. Aşa numita populaţie buddhistă este practic alcătuită din Şhamani şi un mare număr de mediumuri: Bönpos, Pawos, Bunting şi Yabas, de ambele sexe, transmit chiar şi în cele mai mici cătune, mesaje ale zeilor, demonilor şi morţilor. Am dormit la Pakyong şi, în ziua următoare, am ajuns la Gangtok. Când m-am apropiat de acest sat-capitală, am fost întâmpinată brusc de o formidabilă ploaie cu grindină. Tibetanii consideră că fenomenele meteorologice sunt opera demonilor sau a magicienilor. Ploaia cu grindină este una din armele lor favorite. Primii o folosesc pentru a opri pelerinii în voiajul lor spre locurile sfinte, iar ultimii, prin aceste metode, îşi apără sihăstriile de intruşi şi îi elimină dintre candidaţii la ucenicie pe cei laşi. La câteva săptămâni după sosirea mea, superstiţiosul Dawasandup mărturisi că a consultat un mpa (divin) în legătură cu neaşteptata grindină în senina zi a sosirii mele. Oracolul a declarat că zeii locali şi sfinţii lama nu-mi sunt ostili, dar că neîndoielnic voi întâmpina multe dificultăţi dacă intenţionez să locuiesc în “Ţara Religiei”,cum numesc tibetanii ţinutul lor. O prezicere foarte generos îndeplinită ! Înălţimea Sa Sidkeong Namgyal, prinţul ereditar al Sikkim-ului, era un lama veritabil: stareţ al mănăstirii sectei Karma-Khagyud şi tulku (lama de rang înalt, numit de străini “Buddha viu”) ; el este considerat reîncarnarea unchiului său, un lama de o sfântă amintire. Ca de obicei, a primit haina monastică de pe când era copil şi a petrecut o parte a tinereţii în mănăstirea pe care o conduce acum. Guvernul britanic l-a preferat fratelui său mai mare ca succesor al tatălui său maharajahul şi a fost pus sub tutela unui indian anglican, gardian şi pro­fesor. O scurtă şedere la Oxford şi o călătorie în jurul lumii i-au completat educaţia sa variată. Sidkeongtulku ştia engleza mai bine decât limba maternă - tibetana. Vorbea fluent hindusa şi puţin chineza. Vila personală, pe care a construit-o în grădina tatălui său, arăta ca o casă de ţară englezească adaptată spre a servi ca templu tibetan. Asemenea contraste erau repetate peste tot. Parterul era amenajat conform gustului englez, pe când la etaj existau o cameră de rugăciuni cu decor lamaist şi un salon tibetan. Tânărul prinţ era foarte receptiv. S-a arătat imediat interesat de cercetările mele şi mi-a facilitat munca cu mare ardoare. Prima parte a şederii mele în Sikkim a fost dedicată vizitării mănăstirilor răspândite prin păduri. Situate pitoresc, de obicei pe vârfuri de munte, aspectul lor m-a impresionat adânc. Îmi plăcea să îmi imaginez locuinţele rustice ocupate de gânditori eli­beraţi de ambiţiile şi strădaniile lumeşti, care îşi petrec zilele în pace şi meditaţie profundă. Nu am găsit totdeauna mănăstirile aşa cum mă aşteptam. Călugării din Sikkim sunt în majoritate analfabeţi şi nu doresc să fie instruiţi nici măcar despre buddhaismul pe care îl practică. Şi nici nu au răgazul necesar. Gompa-şii din Sikkim sunt săraci, au venituri mici şi nu au binefăcători bogaţi. Trapa-şii sunt obligaţi să muncească pentru a le asigura traiul. Autorii străini îi numesc pe toţi membrii clerului lamaist, fără deosebire, “lama”, dar în Tibet nu se obişnuieşte aşa. Doar călugării care au cu adevărat dreptul la titlul de lama sunt demnitari ecleziastici, cum ar fi tulkus (stareţi ai marilor mănăstiri, şefi ai marilor colegii monastice şi călugări cu înalte grade universitare). Toţi ceilalţi călugări, chiar cei ce au fost hiroto­nisiţi ca gelos, sunt numiţi trapas (studenţi, novici). Totuşi se obişnuieşte folosirea din curtoazie a titlului “lama” când te adresezi călugărilor mai bătrâni, sau mai învăţaţi. În Sikkim, un număr de trapa pe care colegii lor îi iau pe lângă ei pentru a-i învăţa pot celebra câteva ritualuri religioase. Ei îi învaţă pe novici să recite liturghia şi primesc drept plată mâncare, mai rar câţiva bani şi ade­sea numai ajutorul novicilor la treburile casei. Oricum, doar exercitarea preoţiei este sursa veniturilor lor. Buddhaismul Ortodox interzice strict ritualurile religioase, iar învăţaţii lama recunosc că ei nu pot oferi o cultură spirituală care să poată fi dobândită numai prin efort personal.   [1] Ascet cu puteri magice [2] Padmashanbhâva, care a predicat in Tibet in sec. VIII

Profetul Razboinic de R. Scott Bakker Ce a fost mai întâi Prima Apocalipsă a distrus marile naţiuni norsiraie din Nord. Numai Sudul – naţiunile ketyai din cele Trei Mări – a supravieţuit atacului Non-Zeului, Mog-Pharau, şi al Sfatului său de magi şi generali. Anii au trecut, iar Oamenii din cele Trei Mări au uitat – aşa cum fac inevitabil oamenii – grozăviile pe care le-au îndurat strămoşii lor. Imperii s-au ridicat şi s-au prăbuşit: Kyraneas, Shir, Cenei. Cel din Urmă Profet, Inri Sejenus, a reinterpretat Colţul, cel mai sfânt dintre artefacte, şi în câteva secole inrithismul, organizat şi administrat de cele O Mie de Temple şi de liderul ei spiritual, Shriahul, a ajuns să domine în întregime cele Trei Mări. Marile Şcoli vrăjitoreşti, ca Turnurile Stacojii, Saikul Imperial şi Mysunsai, au apărut ca răspuns la persecutarea de către inrithi a celor Puţini, cei care pot să vadă şi să folosească vrăjitoria. Folosind Choree, artefacte străvechi care îşi fac purtătorul imun la vrăjitorie, inrithii s-au războit cu Şcolile, încercând fără succes să purifice cele Trei Mări. Apoi Fane, Profetul Zeului Solitar, i-a unit pe kianini, popoarele deşertice din sud-vestul celor Trei Mări, şi a declarat război Colţului şi celor O Mie de Temple. După câteva secole și câteva jihaduri, fanimii şi preoţii lor vrăjitori lipsiţi de ochi, Cishaurimii, au cucerit aproape tot vestul celor Trei Mări inclusiv oraşul sfânt Shimeh, locul naşterii lui Inri Sejenus. Numai rămăşiţele muribunde ale Imperiului Nansur continuă să li se împotrivească. Acum în Sud domnesc războiul şi vrajba. Cele două mari religii, inrithismul şi fanimia, se hărţuiesc fără încetare, deşi negoţul şi pelerinajele sunt îngăduite atunci când sunt convenabile din punct de vedere comercial. Marile familii şi naţiuni se înfruntă pentru dominaţie militară şi comercială. Şcolile mici şi mari se ceartă şi uneltesc, mai ales împotriva parveniţilor Cishaurimi, a căror vrăjitorie, Psûkhe, nu poate fi deosebită de lucrarea lui Dumnezeu de către învăţaţi. Şi cele O Mie de Temple urmăresc ambiţii lumeşti sub conducerea unor Shriahi corupţi şi incapabili. Prima Apocalipsă a devenit doar o legendă. Sfatul, care a supravieţuit morţii lui Mog-Pharau, a ajuns un mit, ceva despre care nevestele bătrâne le povestesc copiilor mici. Şi după două mii de ani, numai Învăţaţii Mandatului, care retrăiesc Apocalipsa noapte de noapte prin ochii străvechiului lor întemeietor, Seswatha, îşi mai amintesc de groaza şi de profeţiile despre întoarcerea Non-Zeului. Chiar dacă cei puternici şi cei erudiţi îi consideră nişte neghiobi, faptul că sunt în posesia Gnozei, vrăjitoria Străvechiului Nord, impune respect şi invidie de moarte. Mânaţi de coşmaruri, ei rătăcesc prin labirinturile puterii, cutreierând cele Trei Mări în căutarea unor urme ale duşmanului lor străvechi şi implacabil – Sfatul. Şi ca întotdeauna, nu găsesc nimic. Prima carte: La început a fost întunericul Războiul Sfânt este numele dat marii oşti chemată de Maithanet, conducătorul celor O Mie de Temple, pentru eliberarea Shimehului din mâinile fanimilor păgâni din Kian. Vestea despre chemarea lui Maithanet se răspândeşte prin cele Trei Mări şi credincioşi din toate marile naţiuni inrithi – Galeoth, Thunyerus, Ce Tydonn, Conriya, Ainonul de Sus şi tributarii lor – călătoresc spre oraşul Momemn, capitala Imperiului Nansur, ca să devină Oameni ai Colţului. Aproape de la bun început, oastea se înnămoleşte în politică şi controverse. Întâi, Maithanet le convinge cumva pe Turnurile Stacojii, cea mai puternică dintre Şcolile vrăjitoreşti, să se alăture Războiului Sfânt. În ciuda ultragiului provocat de aceasta – vrăjitoria este anatemă pentru inrithi – Oamenii Colţului îşi dau seama că au nevoie de Turnurile Stacojii pentru a se putea opune Cishaurimilor, preoţii-vrăjitori ai fanimilor. Războiul Sfânt ar fi pierdut fără una din Marile Şcoli. Întrebarea este de ce ar accepta Învăţaţii Stacojii să ia parte la un aranjament atât de primejdios. Cei mai mulţi nu ştiu că, Eleäzaras, Marele Maestru al Turnurilor Stacojii, poartă de multă vreme un război secret împotriva Cishaurimilor, care, aparent fără motiv, l-au asasinat pe predecesorul lui, Sasheoka, cu zece ani în urmă. Apoi, Ikurei Xerius al III-lea, Împăratul Nansurului, urzeşte un plan complicat pentru a uzurpa Războiul Sfânt. Multe din ţinuturile care aparţin acum Kianului păgân au fost cândva ale Nansurului şi recuperarea provinciilor pierdute ale Imperiului este cea mai fierbinte dorinţă a lui Xerius. Având în vedere că Războiul Sfânt se adună în Imperiul Nansur, poate porni marşul numai dacă este aprovizionat de Împărat, lucru pe care acesta refuză să-l facă până ce fiecare dintre conducătorii Războiului Sfânt nu va fi semnat un jurământ scris prin care să cedeze Împăratului toate ţinuturile pe care urmează să le cucerească. Desigur, primii nobili care sosesc resping Înscrisul şi se ajunge la o poziţie de pat. Dar în vreme ce Războiul Sfânt ajunge să numere sute de mii de suflete, liderii titulari ai oştii încep să devină neliniştiţi. Având în vedere că se duc la război în numele lui Dumnezeu, se cred invincibili şi prin urmare nu văd niciun motiv pentru care să împartă gloria cu cei care nu au sosit încă. Un nobil conriyan pe nume Nersei Calmemunis ajunge la o înţelegere cu Împăratul şi îşi convinge tovarăşii să semneze Înscrisul Imperial. De îndată ce sunt aprovizionaţi, cei mai mulţi dintre ei pornesc marşul, deşi lorzii lor şi o mare parte din Războiul Sfânt n-au sosit încă. Din cauză că oastea este în mare parte o gloată fără lorzi, ajunge să fie numită Războiul Sfânt cel Vulgar. În ciuda încercărilor lui Maithanet de a o aduce înapoi, oastea îşi continuă marşul spre sud şi intră în ţinuturile păgâne, unde – exact aşa cum plănuise Împăratul – este cu totul nimicită de fanimi. Xerius ştie că în termeni militari, pierderea Războiului Sfânt cel Vulgar este nesemnificativă, deoarece gloata din care era în mare parte alcătuită s-ar fi dovedit mai mult un risc decât un avantaj în luptă. Dar în termeni politici, nimicirea Războiului Sfânt cel Vulgar este nepreţuită, deoarece le-a arătat lui Maithanet şi Oamenilor Colţului adevărata fire a adversarului lor. Fanimii, după ştiu prea bine nansurii, nu sunt oameni cu care să te joci, nici măcar atunci când Dumnezeu este de partea ta. Xerius pretinde că numai un general excepţional poate asigura izbânda Războiului Sfânt – cineva ca nepotul său, Ikurei Conphas, care, după victoria recentă din Bătălia de la Kiyuth asupra temuţilor scylvendi, este considerat cel mai mare tactician al epocii sale. Conducătorii Războiului Sfânt nu trebuie decât să semneze Înscrisul Imperial şi iscusinţa şi inteligenţa supranaturală a lui Conphas vor fi ale lor. Se pare că Maithanet se găseşte într-o dilemă. Ca Shriah, îl poate obliga pe Împărat să aprovizioneze Războiul Sfânt, dar nu-l poate obliga să-l trimită pe Ikurei Conphas, singurul său moştenitor. În mijlocul acestei controverse sosesc primii mari potentaţi inrithi ai Războiului Sfânt: Prinţul Nersei Proyas al Conriyei, Prinţul Coithus Saubon al Galeothului, Contele Hoga Gothyelk din Ce Tydonn şi Regele-Regent Chepheramunni al Ainonului de Sus. Războiul Sfânt capătă forţe noi, deşi rămâne de fapt ostatic, legat de zidurile Momemnului şi de hambarele împăratului din cauza lipsei hranei. Până la ultimul, nobilii resping Înscrisul lui Xerius şi îi cer să-i aprovizioneze. Oamenii Colţului încep să prade ţinutul din jur. Ca răspuns, Împăratul cheamă elemente ale Armatei Imperiale. Se dezlănţuie lupte deschise. Într-o încercare de a evita un dezastru, Maithanet convoacă un Consiliu al Numelor Mari şi Mici şi toţi liderii Războiului Sfânt se adună în palatul Împăratului, Înălţimile Andiamine, ca să discute. Aici Nersei Proyas şochează adunarea oferind o Căpetenie Scylvendi acoperită de cicatrice, un veteran al războaielor trecute împotriva fanimilor, în locul lui Ikurei Conphas. Scylvendiul, Cnaiür urs Skiötha, schimbă cuvinte dure cu Împăratul şi cu nepotul său, iar conducătorii Războiului Sfânt sunt impresionaţi. Dar Trimisul Shriahului rămâne nehotărât: scylvendii sunt apostaţi, la fel ca fanimii. Doar cuvintele înţelepte ale Prinţului Anasûrimbor Kellhus de Atrithau rezolvă problema. Trimisul citeşte decretul prin care i se cere Împăratului, sub ameninţarea cu Ocara Shrială, să-i aprovizioneze pe Oamenii Colţului. Războiul Sfânt va mărşălui. Drusas Achamian este un vrăjitor trimis de Şcoala Mandatului să-l investigheze pe Maithanet şi Războiul său Sfânt. Deşi nu mai crede în misiunea străveche a Şcolii sale, el călătoreşte spre Sumna, capitala celor O Mie de Temple, în speranţa că va afla mai multe despre misteriosul Shriah, despre care Mandatul se teme că ar putea fi un agent al Sfatului. În timpul acestei misiuni, îşi reia o veche poveste de dragoste cu o târfă pe nume Esmenet şi, în ciuda propriilor temeri, recrutează un fost student de-al său, un Preot Shrial pe nume Inrau, care să-l informeze cu privire la activităţile lui Maithanet. În tot acest timp, coşmarurile legate de Apocalipsă devin mai intense, mai ales acela despre aşa-numita „Profeţie Celmomiană”, care prevesteşte întoarcerea unui urmaş al lui Anasûrimbor Celmomas înainte de cea de-a Doua Apocalipsă. Apoi Inrau moare în împrejurări misterioase. Copleşit de vinovăţie şi mâhnit de refuzul lui Esmenet de a înceta să mai ia muşterii, Achamian fuge din Sumna şi călătoreşte spre Momemn, unde Războiul Sfânt se adună sub ochii lacomi şi neliniştiţi ai Împăratului. Un rival puternic al Mandatului, o Şcoală numită Turnurile Stacojii, s-a alăturat Războiului Sfânt pentru a-şi continua lunga înfruntare cu Cishaurimii, preoţii-vrăjitori care se află în Shimeh. Nautzera, superiorul din Mandat al lui Achamian, i-a ordonat să ţină sub observaţie Turnurile Stacojii şi Războiul Sfânt. Când ajunge în tabără, Achamian i se alătură lui Xinemus, un vechi prieten de-al său din Conriya. Continuând investigarea morţii lui Inrau, Achamian îl convinge pe Xinemus să-i ducă să se întâlnească cu un alt fost student de-al său, Prinţul Nersei Proyas al Conriyei, care a devenit confidentul enigmaticului Shriah. Când Proyas îşi bate joc de bănuielile lui şi-l respinge pentru că e un hulitor, Achamian îl imploră să-i scrie lui Maithanet cu privire la împrejurările morţii lui Inrau. Amărât, Achamian părăseşte pavilionul fostului său student convins că mica lui dorinţă nu va fi dusă la îndeplinire. Apoi soseşte un bărbat din nordul îndepărtat – un bărbat pe nume Anasûrimbor Kellhus. Chinuit de visele recurente ale Apocalipsei, Achamian începe să se teamă de ce-i mai rău: o a Doua Apocalipsă. Oare sosirea lui Kellhus este doar o coincidenţă sau este acesta Vestitorul anunţat de Profeţia Celmomiană? Achamian îl ia la întrebări şi se trezeşte cu totul dezarmat de umorul, sinceritatea şi intelectul acestuia. Discută despre istorie şi filosofie până târziu în noapte şi, înainte de a se retrage, Kellhus îl roagă pe Achamian să-i fie profesor. Achamian acceptă, inexplicabil uimit şi mişcat de acest străin. Dar se trezeşte într-o dilemă. Apariţia unui Anasûrimbor este un lucru despre care Şcoala Mandatului trebuie neapărat să afle: există puţine descoperiri mai importante ca aceasta. Dar se teme de ceea ce vor face fraţii săi din Mandat: ştie că o viaţă de vise îngrozitoare i-a făcut cruzi şi nemiloşi. Şi în plus, îi învinovăţeşte pentru moartea lui Inrau. Înainte să poată rezolva această dilemă, Achamian este chemat de nepotul Împăratului, Ikurei Conphas, la Palatul Imperial din Momemn unde Împăratul vrea ca el să cerceteze dacă un foarte important sfetnic al său – un bătrân pe nume Skeaös – poartă Însemnul vrăjitoriei. Împăratul însuşi, Ikurei Xerius al III-lea, îl duce pe Achamian la Skeaös, cerând să i se spună dacă bătrânul este mânjit de pata necurată a vrăjitoriei. Achamian nu vede nimic în neregulă. Dar Skeaös vede ceva în Achamian. Începe să se zbată în lanţuri, vorbind într-o limbă din străvechile vise ale lui Achamian. În mod imposibil, bătrânul se eliberează şi ucide câţiva oameni înainte de a fi trecut prin foc de vrăjitorii Împăratului. Buimăcit, Achamian se apropie de Skeaös şi priveşte îngrozit cum chipul i se dezghioacă şi se deschide în membre pârjolite… Monstruozitatea dinaintea lui, îşi dă el seama, este un spion al Sfatului, unul care îi poate imita şi înlocui pe oameni fără să poarte Însemnul care să-l dea de gol. Achamian fuge din palat fără să-i avertizeze pe Împărat şi curtea sa, ştiind că vor crede că e o prostie. Pentru ei, Skeaös nu poate fi decât un artefact al Cishaurimilor păgâni, a căror artă nu poartă Însemnul. Fără să-şi dea seama de nimic din jurul lui, Achamian rătăceşte înapoi spre tabăra lui Xinemus, atât de absorbit de propria groază încât nu o vede şi nu o aude pe Esmenet, care a venit în sfârşit să i se alăture. Misterele din jurul lui Maithanet. Venirea lui Anasûrimbor Kellhus. Descoperirea primului spion al Sfatului după sute de ani… Cum ar putea să se mai îndoiască? A Doua Apocalipsă e pe cale să înceapă. Singur în cortul său sărăcăcios, plânge copleşit de singurătate, groază şi remuşcări. Esmenet este o prostituată din Sumna care îşi plânge viaţa şi fiica deopotrivă. Când Achamian soseşte cu misiunea de a afla mai multe despre Maithanet, ea îl primeşte cu dragă inimă. În tot acest timp, continuă să ia muşterii, ştiind foarte bine cât de mult îl îndurerează pe Achamian. Dar nu are de ales: îşi dă seama că mai devreme sau mai târziu, Achamian va fi chemat de acolo. Şi cu toate acestea se îndrăgosteşte din ce în ce mai tare de vrăjitorul cel nefericit, în parte din cauza respectului cu care o tratează, în parte din cauza naturii lumeşti a muncii lui. Deşi sexul ei a condamnat-o să şadă pe jumătate goală în fereastră, lumea de dincolo de aceasta a pasionat-o mereu. Intrigile Marilor Facţiuni, maşinaţiunile Sfatului: astea erau lucrurile care o însufleţeau! Apoi vine dezastrul: informatorul lui Achamian, Inrau, este ucis şi Învăţatul îndoliat este nevoit să plece spre Momemn. Esmenet îl imploră s-o ia cu el, dar el refuză şi ea se trezeşte din nou părăsită în vechea ei viaţă. La scurtă vreme după aceea, un străin ameninţător vine în odaia ei, cerându-i să-i spună tot ce ştie despre Achamian. Folosindu-se de dorinţele ei, bărbatul o violează şi Esmenet se trezeşte răspunzându-i la toate întrebările. La venirea zorilor, acesta dispare, lăsând în urmă doar pete de sămânţă neagră ca dovadă a trecerii lui. Îngrozită, Esmenet fuge din Sumna, hotărâtă să-i găsească pe Achamian şi să-i spună ce s-a întâmplat. În sine ei ştie că străinul are cumva o legătură cu Sfatul. În drum spre Momemn se opreşte într-un sat, sperând să găsească pe cineva care să-i repare sandala ruptă. Când sătenii recunosc tatuajul de târfă de pe mâna ei, încep s-o bată cu pietre – pedeapsa hotărâtă de Colţ pentru prostituate. Doar apariţia neaşteptată a unui Cavaler Shrial pe nume Sarcellus o salvează şi îi oferă satisfacţia de a-i vedea umiliţi pe cei care o chinuiseră. Sarcellus o duce până la Momemn şi Esmenet se îndrăgosteşte din ce în ce mai mult de averea şi de purtarea lui aristocratică. Acesta pare să nu aibă nici urmă din melancolia şi nehotărârea care îl îmbolnăvesc pe Achamian. Când ajung la Războiul Sfânt, Esmenet rămâne cu Sarcellus, chiar dacă ştie că Achamian e la doar câteva mile depărtare. Aşa cum continuă să-i reamintească Sarcellus, învăţaţii ca Achamian nu au voie să îşi ia soţii. Dacă s-ar duce la el, spune el, va fi abandonată din nou după o vreme. Săptămânile trec, iar ea se trezeşte că-l apreciază din ce în ce mai puţin pe Sarcellus şi că-l doreşte din ce în ce mai mult pe Achamian. În cele din urmă, în ultima noapte dinaintea ca Războiul Sfânt să pornească marşul, pleacă în căutarea vrăjitorului, hotărâtă să-i spună tot ce se petrecuse. După o căutare chinuitoare, găseşte în cele din urmă tabăra lui Xinemus, dar îşi dă seama că îi este prea ruşine să se arate. În schimb se ascunde în întuneric, aşteptând întoarcerea lui Achamian şi mirându-se de ciudata adunătură de bărbaţi şi femei din jurul focului. Când se ivesc zorii fără ca Achamian să se fi întors, Esmenet rătăceşte în jurul focului abandonat şi-l vede târându-se către ea. Îşi deschide braţele spre el, plângând de bucurie şi dor… Iar el trece pur şi simplu pe lângă ea de parcă ar fi fost o străină. Cu inima frântă, ea fuge, hotărâtă să-şi facă singură drum în Războiul Sfânt. Cnaiür urs Skiötha este o Căpetenie a utemoţilor, un trib de scylvendi, temuţi în cele Trei Mări datorită priceperii şi ferocităţii lor într-ale războiului. Din cauza evenimentelor din jurul morţii tatălui său, Skiötha, cu treizeci de ani în urmă, Cnaiür este dispreţuit de propriul său popor, deşi nimeni nu îndrăzneşte să-i provoace la luptă din cauza puterii lui brutale a a isteţimii într-ale războiului. Soseşte vestea că nepotul Împăratului, Ikurei Conphas, a invadat Sfânta Stepă şi Cnaiür călăreşte împreună cu utemoţii ca să se alăture hoardei scylvendi la îndepărtatul hotar cu Imperiul. Cunoscând reputaţia lui Conphas, Cnaiür presimte o capcană, dar avertismentele lui nu sunt luate în seamă de Xunnurit, căpetenia aleasă Rege-al-Triburilor în bătălia ce se apropie. Cnaiür nu poate decât să privească desfăşurarea dezastrului. Scăpând teafăr după nimicirea hoardei, Cnaiür se întoarce pe păşunile utemoţilor mai chinuit ca oricând. Fuge de şoaptele şi de privirile celorlalţi membri ai tribului şi călăreşte până la mormintele strămoşilor lui, unde găseşte un bărbat grav rănit şezând pe gorganul tatălui său, înconjurat de cercuri de sranci morţi. Apropiindu-se cu grijă. Cnaiür îşi dă seama ca într-un coşmar că-l recunoaşte pe bărbat – sau că aproape îl recunoaşte. Acesta seamănă întru totul cu Anasûrimbor Moënghus, doar că este prea tânăr… Moënghus fusese capturat cu treizeci de ani în urmă, când Cnaiür era doar un băieţandru, şi îi fusese oferit ca sclav tatălui lui Cnaiür. Spunea că este un dûnyain, că vine dintr-un popor care deţine o înţelepciune extraordinară şi Cnaiür a petrecut multe ore în compania lui, vorbind despre lucruri interzise războinicilor scylvendi. Ceea ce s-a petrecut mai apoi – seducerea, uciderea lui Skiötha şi evadarea lui Moënghus – l-a torturat pe Cnaiür toată viaţa lui. Deşi cândva l-a iubit pe bărbat, acum îl urăşte cu o intensitate smintită. Crede că doar dacă l-ar putea ucide pe Moënghus ar putea să-şi găsească liniştea. Acum, incredibil, această dublură a venit la el, călătorind pe acelaşi drum ca şi originalul. Dându-şi seama că străinul ar putea să-l ajute să-şi ducă la îndeplinire răzbunarea, Cnaiür îl ia prizonier. Bărbatul, care îşi spune Anasûrimbor Kellhus, pretinde că ar fi fiul lui Moënghus. Dûnyainii, spune el, l-au trimis să-şi asasineze tatăl într-un oraş îndepărtat pe nume Shimeh. Dar oricât şi-ar dori Cnaiür să creadă această poveste, e circumspect şi tulburat. După ani de zile în care s-a gândit obsesiv la Moënghus, a reuşit să înţeleagă cu dûnyainii sunt dăruiţi cu inteligenţă şi abilităţi supranaturale. Ştie că singurul lor scop este dominarea, deşi acolo unde alţii folosesc forţa sau frica, dûnyainii folosesc amăgirea şi iubirea. Cnaiür îşi dă seama că povestea pe care i-o spusese Kellhus este exact povestea pe care ar fi spus-o un dûnyain care încearcă să evadeze şi să-şi asigure o traversare în siguranţă a Stepei. Cu toate acestea, încheie un pact cu bărbatul, acceptând să-l însoţească în călătoria lui. Cei doi pornesc prin Stepă, încleştaţi într-un război tainic al cuvintelor şi pasiunilor. Cnaiür se găseşte iar şi iar atras în plasele subtile ale lui Kellhus, dar se dezmeticeşte în ultimul moment. Singurele lucruri care îl apără sunt ura pentru Moënghus şi faptul că-i cunoaşte pe dûnyaini. În apropierea hotarului cu Imperiul întâlnesc un grup de jefuitori scylvendi care se arată ostili. Îndemânarea nepământească a lui Kellhus în luptă îl uimeşte şi îl îngrozeşte pe Cnaiür. După luptă găsesc o concubină prizonieră pe nume Serwë tremurând printre lucrurile jefuitorilor. Izbit de frumuseţea ei, Cnaiür o ia ca trofeu al său şi de la ea află de Războiul Sfânt al lui Maithanet, război pentru eliberarea Shimehului, oraşul în care se presupune că sălăşluieşte Moënghus… Oare e o coincidenţă? Coincidenţă sau nu, Războiul Sfânt îl forţează pe Cnaiür să se răzgândească în privinţa planului iniţial de călători în jurul Imperiului, unde înfăţişarea lui de scylvendi ar însemna moarte sigură. Acum că liderii fanimi ai Shimehului se pregătesc de război, singurul mod în care ar putea ajunge la oraşul sfânt este să devină Oameni ai Colţului. Singura lor şansă, îşi dă el seama, este să se alăture Războiului Sfânt, care, după spusele lui Serwë, se adună lângă oraşul Momemn din inima Imperiului – singurul loc în care nu poate ajunge. Acum că au traversat teferi Stepa, Cnaiür e convins că Kellhus îl va ucide: dûnyainii nu admit niciun fel de riscuri. Coborând coastele munţilor în Imperiul, Cnaiür îl înfruntă pe Kellhus, care pretinde că încă mai are nevoie de el. În timp ce Serwë priveşte îngrozită, cei doi bărbaţi se luptă pe înălţimile muntoase şi, deşi Cnaiür reuşeşte să-l ia pe Kellhus pe nepregătite, bărbatul îl înfrânge cu uşurinţă, ţinându-l de gât deasupra abisului. Ca să-şi dovedească intenţia de a-şi ţine partea lui din târgul pe care îl încheiaseră, îi cruţă viaţa lui Cnaiür. După atâţia ani printre oamenii născuţi în lume, spune Kellhus, Moënghus va fi mult prea puternic ca el să-l înfrunte de unul singur. Vor avea nevoie de o armată, şi spre deosebire de Cnaiür, el nu ştie nimic despre război. În ciuda temerilor, Cnaiür îl crede şi cei doi îşi reiau călătoria. Odată cu trecerea zilelor, Cnaiür priveşte cum Serwë se îndrăgosteşte din ce în ce mai tare de Kellhus. Deşi lucrul acesta îl tulbură, refuză s-o recunoască, amintindu-şi că războinicilor nu le pasă de femei, mai ales de cele care sunt prăzi de război. Ce contează dacă îi aparţine lui Kellhus în timpul zilei? Îi aparţine lui Cnaiür noaptea. După o călătorie disperată şi o urmărire prin inima Imperiului, ajung în cele din urmă la Momemn şi Războiul Sfânt, unde sunt duşi în faţa unuia dintre conducătorii Războiului, un Prinţ conriyan pe nume Nersei Proyas. Aşa cum plănuiseră, Cnaiür pretinde că este ultimul dintre utemoţi şi călătoreşte împreună cu Anasûrimbor Kellhus, un Prinţ al oraşului nordic Atrithau, unde acesta a visat cu mult timp înainte despre Războiul Sfânt. Dar Proyas este mult mai interesat de cunoştinţele lui Cnaiür despre fanimi şi modul lor de luptă. Impresionat, Prinţul conriyan îi ia pe Cnaiür şi pe tovarăşii lui sub protecţia sa. Curând după aceea, Proyas îi duce pe Cnaiür şi pe Kellhus la o întâlnire dintre conducătorii Războiului Sfânt şi Împărat, unde urmează să se decidă soarta Războiului Sfânt. Ikurei Xerius al III-lea a refuzat să-i aprovizioneze pe Oamenii Colţului dacă aceştia nu jură să ofere Imperiului toate pământurile pe care le vor smulge din mâinile fanimilor. Shriahul, Maithanet, îl poate forţa pe Împărat să le ofere provizii, dar se teme că Războiul Sfânt nu are conducători destul de buni pentru a-i înfrânge pe fanimi. Împăratul îl oferă pe nepotul său cel strălucit, Ikurei Conphas, proaspăt sosit după victoria sa spectaculoasă asupra scylvendilor la Kiyuth, dar numai – din nou – dacă liderii Războiului Sfânt se leagă să renunţe la viitoarele lor cuceriri. Într-un gambit îndrăzneţ, Proyas îl oferă pe Cnaiür în locul lui Conphas. Urmează un război de cuvinte înverşunate şi Cnaiür reuşeşte să-l biruie pe Nepotul cel precoce al Împăratului. Reprezentantul Shriahului îi porunceşte Împăratului să-i aprovizioneze pe Oamenii Colţului. Războiul Sfânt va porni marşul. În doar câteva zile, Cnaiür a ajuns dintr-un fugar un conducător al celei mai mari oşti adunate vreodată în cele Trei Mări. Ce însemnă pentru un scylvendi tratativele cu prinţii venetici, cu popoare pe care a jurat să le nimicească? Ce sacrificii trebuie să facă pentru a-şi duce răzbunarea până la capăt? În acea noapte, o priveşte pe Serwë oferindu-se trup şi suflet lui Kellhus şi se întreabă ce grozăvie a adus cu el în Războiul Sfânt. Ce va face Anasûrimbor Kellhus – un dûnyain – din aceşti Oameni ai Colţului? Nu contează, îşi spune, Războiul Sfânt e în marş spre îndepărtatul Shimeh – spre Moënghus şi sângele promis. Anasûrimbor Kellhus este un călugăr trimis de ordinul lui, dûnyainii, în căutarea tatălui său, Anasûrimbor Moënghus. De când au descoperit, cu două mii de ani în urmă, în timpul Apocalipsei, reduta secretă a Înalţilor Regi din Kûniüri, dûnyainii s-au ascuns, prăsindu-se pentru reflexe şi intelect şi antrenându-şi fără încetare trupul, mintea şi faţa – toate în numele raţiunii, al sfântului Logos. Într-o încercare de a se transforma în expresia perfectă a Logosului, dûnyainii şi-au închinat întreaga existenţă stăpânirii iraţionalului care determină gândirea umană: istoria, obiceiurile şi pasiunile. În acest fel ei cred că vor atinge în cele din urmă ceea ce ei numesc Absolutul şi că astfel, vor deveni suflete care se mişcă cu adevărat singure. Dar izolarea lor glorioasă a luat sfârşit. După treizeci de ani de exil, unul dintre ei, Anasûrimbor Moënghus, a reapărut în visele lor, cerând să-i fie trimis fiul. Ştiind doar că tatăl său sălăşluieşte într-un oraş îndepărtat pe nume Shimeh, Kellhus porneşte într-o călătorie anevoioasă prin ţinuturi de multă vreme abandonate de oameni. În timp ce iernează cu un vânător pe nume Leweth, descoperă că poate citi gândurile bărbatului după nuanţele expresiei de pe chipul său. Îşi dă seama că oamenii născuţi în lume sunt doar nişte copii în comparaţie cu dûnyainii. Experimentând, descoperă că poate obţine orice de la Leweth – orice iubire, orice sacrificiu – folosind simple cuvinte. Dar tatăl său care a trăit treizeci de ani printre asemenea oameni? Ce putere deţine Anasûrimbor Moënghus? Când adăpostul lui Leweth este descoperit de o ceată de sranci inumani, cei doi bărbaţi sunt nevoiţi să fugă. Leweth e rănit, iar Kellhus îl lasă srancilor fără niciun fel de remuşcare. Srancii îl ajung din urmă şi, după ce îi alungă, se luptă cu liderul lor, un neom smintit, care aproape îl ucide folosind vrăjitorie. Kellhus fuge, ros de întrebări fără răspuns: fusese învăţat că vrăjitoria nu este decât o superstiţie. Oare s-au înşelat dûnyainii? Ce alte lucruri au uitat sau au trecut cu vederea? În cele din urmă se refugiază în străvechiul oraş Atrithau, unde, folosindu-se de abilităţile lui de dûnyain, organizează o expediţie care să traverseze câmpiile infestate de sranci din Suskara. După o călătorie chinuitoare, trece hotarul şi este capturat de o Căpetenie scylvendi nebună pe nume Cnaiür urs Skiötha – un bărbat care îl cunoaşte şi îl urăşte pe tatăl său, Moënghus. Deşi cunoştinţele sale despre dûnyaini îl fac pe Cnaiür imun la manipularea directă, Kellhus îşi dă iute seama că poate folosi în avantajul său setea de răzbunare a bărbatului. Pretinzând că e un asasin trimis să-l ucidă pe Moënghus, îi cere scylvendiului să i se alăture în călătoria sa. Copleşit de ură, Cnaiür acceptă ezitant şi cei doi bărbaţi îşi încep drumul prin Stepa Jiünati. În repetate rânduri, Kellhus încearcă să-şi asigure încrederea de care are nevoie pentru a-l supune pe bărbat, dar barbarul îl respinge de fiecare dată. Ura şi perspicacitatea lui sunt prea mari. Apoi, aproape de hotarul cu Imperiul, găsesc o concubină pe nume Serwë care îi informează despre un Război Sfânt care se adună lângă Momemn – un Război Sfânt pentru Shimeh. Kellhus îşi dă seama că faptul că tatăl său l-a chemat tot atunci la Shimeh nu poate fi o coincidenţă. Dar oare ce pune Moënghus la cale? Traversează munţii şi ajung în Imperiu, iar Kellhus îl priveşte pe Cnaiür devenind din ce în ce mai convins că nu îi mai este de niciun folos. Considerând că uciderea lui Kellhus este lucrul cel mai apropiat de uciderea lui Moënghus de care este în stare, Cnaiür îl atacă şi este înfrânt. Ca dovadă că încă mai are nevoie de el, Kellhus îi cruţă viaţa. Kellhus ştie că trebuie să domine Războiul Sfânt, dar deocamdată nu ştie nimic despre război. Variabilele sunt prea numeroase. Deşi cunoştinţele lui despre Moënghus şi despre dûnyaini fac din el un risc, priceperea lui Cnaiür într-ale războiului este nepreţuită. Ca să se asigure că va avea parte de cunoaşterea lui, Kellhus începe s-o seducă pe Serwë folosindu-se de frumuseţe ca de o cale ocolită spre inima zbuciumată a barbarului. De îndată ce ajung în Imperiu, dau peste o patrulă de cavaleri Imperiali. Călătoria lor spre Momemn devine o cursă disperată. Când ajung în cele din urmă în tabăra Războiului Sfânt se trezesc dinaintea lui Nersei Proyas, Prinţul Încoronat al Conriyei. Ca să-şi asigure un loc de onoare printre Oamenii Colţului, Kellhus minte şi pretinde că este un Prinţ de Atrithau. Pentru a pune bazele viitoarei sale dominaţii, pretinde că a visat Războiul Sfânt – sugerând fără să o spună pe faţă că visele au fost trimise de Dumnezeu. Având în vedere că Proyas e mai preocupat de Cnaiür şi de modul în care ar putea folosi inteligenţa militară a barbarului pentru a zădărnici planurile Împăratului, aceste declaraţii sunt acceptate fără să fie cercetate atent. Învăţatul Mandatului care îl însoţeşte pe Proyas, Drusas Achamian, este singurul care pare să fie tulburat din cauza lui – şi mai ales de numele său. În seara următoare, Kellhus cinează cu vrăjitorul, îl dezarmează cu umor şi îl flatează cu întrebări. Află despre Apocalipsă şi despre Sfat şi despre multe alte lucruri şi, deşi ştie că Achamian este îngrozit dintr-un motiv sau altul de numele” Anasûrimbor”, îl roagă pe bărbatul melancolic să îi fie profesor. Kellhus şi-a dat seama că dûnyainii s-au înşelat în privinţa multor lucruri, printre care şi existenţa vrăjitoriei. Există atât de multe lucruri pe care trebuie să le înveţe înainte de a-şi întâlni tatăl…

La inceput a fost intunericul de R. Scott Bakker R. Scott Bakker s-a născut la 2 februarie 1967 în Simcoe, Ontario, Canada. Este licenţiat în limba şi literatura engleză și în prezent, pregăteşte o teză de doctorat în filosofie. După apariţia primei cărţi s-a dedicat total scrisului. Trăieşte în London, Ontario. N-a luat premii, dar s-a găsit mereu pe listele cu cărţi favorite, atât ale publicului, cât şi ale profesioniştilor. În multele sale interviuri, Bakker declară că a vrut să scrie fantasy, dar într-o manieră modernă, să se apropie de cititor şi de lumea cunoscută lui, să vină cu personaje credibile, umane, să creeze o lume cât mai diversă, în care să se îmbine istorie, credinţe, filosofie şi literatură. Întrebat fiind cum vede ignorarea literaturii de gen de către literaţi, scriitorul canadian a răspuns: „Am ajuns să ne definim mai mult în funcţie de ceea ce respingem decât de ceea ce acceptăm. Literatura de gen este un prag al explorării literare şi sunt destule semne că această explorare a început. Din punct de vedere social cred că ăsta e un lucru foarte bun câtă vreme semnifică reintegrarea artistului în cultura populară. Numai că asta cere timp.” Şi mai zice el ceva despre literatura de gen: „Genul fantasy îmi dă posibilitatea să spun ceea ce am de spus fără să mă gândesc la asociaţiile pe care cititorul le-ar face în mod obişnuit, să iau totul de la capăt, să reconstruiesc totul”. R. Scott Bakker este autorul trilogiei The Prince of Nothing: The Darkness That Comes Before (2003), The Warrior-Prophet (2005), The Thousandfold Thought (2006). Site: www.princeofnothing.com   PROLOG PUSTIUL KÛNIÜRI Dacă doar mai apoi înţelegem ce a fost mai întâii, atunci nu înţelegem nimic. Deci vom defini sufletul după cum urmează: ceea ce precede tuturor lucrurilor. — AJENCIS, AL TREILEA ANALITIC AL OAMENILOR   2147 Anul-Colţului, Munţii Demua Nu se pot ridica ziduri împotriva a ceea ce a fost uitat. Citadela Ishuäl s-a prăbuşit în timpul apogeului Apocalipsei. Dar meterezele nu i-au fost luate cu asalt de nicio armie de şranci neumani. Porţile nu i-au fost sfărâmate de niciun dragon cu inima de foc. Ishuäl era refugiul tainic al înalţilor Regi Kûniürici şi nimeni, nici măcar Non-Zeul, nu putea asedia un secret. Cu luni înainte, Anasûrimbor Ganrelka al II-lea, Înalt Rege din Kûniüri, se refugiase în Ishuäl cu ceea ce mai rămăsese din curtea sa. De pe ziduri, străjerii priveau îngânduraţi peste pădurile întunecate de dedesubt, cu minţile lovite de amintirea oraşelor arzând şi a mulţimilor jelind. Când vântul gemea, se încleştau de piatra nepăsătoare a Ishuälului, amintindu-şi de coarnele srance. Se încurajau unii pe alţii cu răsuflarea tăiată. Doar îşi pierduseră urmăritorii. Doar Ishuälul avea ziduri puternice. Unde altundeva ar fi putut un om supravieţui sfârşitului lumii? Ciuma pretinse întâi viaţa Înaltului Rege, după cum era şi potrivit, poate. Ganrelka nu plânsese decât în Ishuäl. Mânios cum doar un Împărat al nimicului poate fi. În noaptea ce urmă, membrii curţii îi purtară catafalcul în pădure. Zăriră ochi de lup reflectaţi în lumina rugului său. Nu îl bociră, intonară doar câteva rugăciuni amorţite. Înainte ca vânturile dimineţii să-i fi putut sufla cenuşa spre cer, ciuma lovi alte două suflete: pe concubina lui Ganrelka şi pe fiica ei. Tot mai mulţi membri ai curţii sale fură atinşi, de parcă boala îi urmărea linia de sânge până la cel mai subţire amestec. Străjerii de pe ziduri se împuţinară şi, deşi continuau să vegheze orizontul muntos, aproape că nu vedeau nimic. Ţipetele muribunzilor le ticseau minţile de oroare. În curând nici străjeri nu mai rămaseră. Cei cinci Cavaleri din Tryse care îl salvaseră pe Ganrelka după dezastrul din Câmpia Eleneöt zăceau nemişcaţi în paturile lor. Marele Vizir, cu roba aurie însângerată de propriile măruntaie, zăcea răşchirat peste textele sale vrăjitoreşti. Unchiul lui Ganrelka, cel care condusese atacul sfâşietor asupra porţilor Golgotterathului în zilele de început ale Apocalipsei, atârna de o funie în încăperile sale, răsucindu-se încet într-o adiere. Regina privea la nesfârşit peste aşternuturi putrezite. Dintre toţi cei care fugiseră la Ishuäl, doar fiul bastard al lui Ganrelka şi Preotul Bardic supravieţuiră. Îngrozit de înfăţişarea stranie a Bardului şi de ochiul său alb, băiatul se ascunse, aventurându-se afară doar când foamea devenea de neîndurat. Bătrânul Bard îl căuta fără contenire, intonând vechi cântece de dragoste şi luptă, dar mânjind cuvintele în chipuri batjocoritoare. — De ce nu te arăţi, copile? Striga în timp ce se târa prin galerii. Lasă-mă să-ţi cânt. Să te vrăjesc cu cântece tăinuite. Lasă-mă să-ţi împărtăşesc gloria a ceea ce a fost cândva! Într-o noapte Bardul îl prinse pe băiat. Îi mângâie mai întâi obrazul, apoi coapsele. — Iartă-mă, murmura iar şi iar, dar singur ochiul cel alb îi lăcrima. Nu există fărădelegi când nu mai trăieşte nimeni, bolborosi apoi. Dar băiatul trăi. Cinci nopţi mai târziu îl ademeni pe Preot pe zidurile falnice ale Ishuälului. Când bărbatul se târî spre el într-o uluială de beţiv, îi făcu vânt în gol. Rămase multă vreme ghemuit pe margine, holbându-se în jos prin întuneric la leşul frânt. Decise că era altfel decât restul doar pentru că era proaspăt. Se mai numea omor dacă nu mai trăia nimeni? Iarna adăugă frig peste pustietatea din Ishuäl. Sprijinit de creneluri, copilul asculta lupii cântând şi învrăjbindu-se în pădurile întunecate. Îşi trăgea braţele din mâneci şi îşi îmbrăţişa trupul ca să se apere de răcoare, murmurând cântecele mamei sale moarte şi savurând muşcătura vântului pe obraz. Alerga prin curţi, răspunzând lupilor cu strigăte de luptă kûniürice, fluturând arme care îl făceau să se clatine sub greutatea lor. Şi, din când în când, cu ochii măriţi de speranţă şi spaimă superstiţioasă, împungea morţii cu sabia tatălui său. Când zăpada începu să se topească, fu adus la poarta din faţă a Ishuälului de strigăte. Aruncând priviri furişe prin ambrazuri întunecate, văzu un grup de femei şi bărbaţi cadaverici – refugiaţi ai Apocalipsei. Zărindu-i umbra, strigară după mâncare, adăpost, orice, dar băiatul era prea îngrozit ca să le răspundă. Privaţiunile le dăduseră înfăţişări teribile – bestiale, ca de oameni-lupi. Când începură să escaladeze zidurile, fugi în galerii. La fel ca Preotul Bardic, îl căutară, strigându-i asigurări că nu îi vor face niciun rău. În cele din urmă, unul din ei îl găsi pitit după un butoi cu sardine. Cu un glas nici blând, nici aspru îi spuse: — Suntem dûnyaini, copile. De ce te-ai teme de noi? Dar băiatul îşi încleştă mâna pe sabia tatălui său, strigând: — Câtă vreme trăiesc oameni, există fărădelegi! Surprinderea inundă ochii bărbatului. — Nu, copile, spuse. Doar câtă vreme oamenii sunt amăgiţi. O clipă tânărul Anasûrimbor nu putut decât să-l privească cu ochi mari. Apoi, solemn, puse deoparte sabia tatălui său şi luă mâna străinului. — Am fost un prinţ, murmură. Străinul îl aduse la ceilalţi şi împreună îşi sărbătoriră ciudatul noroc. Strigară – nu către Zeii pe care îi abandonaseră, ci unul către altul – că aici era evidentă o mare potrivire a cauzelor. Aici puteau căuta cea mai sfântă stare de luciditate. În Ishuäl îşi găsiseră adăpost împotriva sfârşitului lumii. Piele şi oase încă, dar acoperiţi de blănuri de regi, dûnyainii curăţară cu dalta runele vrăjitoreşti de pe pereţi şi arseră cărţile Marelui Vizir. Bijuteriile, calcedoniile, mătăsurile şi veşmintele ţesute cu fir de aur fură îngropate împreună cu cadavrele unei dinastii. Şi lumea îi uită pentru două mii de ani.       Neoameni, sranci şi oameni: Primii uită Ultimii regretă Şi cei din mijloc au parte de toată distracţia. — STRĂVECHE POEZIE KÛNIÜRICĂ PENTRU COPII   Aceasta este povestea unui măreţ şi tragic război sfânt, a marilor facţiuni care au urmărit să-l posede şi să-l pervertească şi a unui fiu în căutarea tatălui său. Şi cum se întâmplă cu toate poveştile, noi, supravieţuitorii, îi vom scrie finalul.   — DRUSAS ACHAMIAN, COMPENDIUL PRIMULUI RĂZBOI SFÂNT   Toamnă târzie, 4109 Anul-Colţului, Munţii Demua Din nou visele. Privelişti nesfârşite, istorii, lupte între credinţe şi culturi, toate întrezărite în cascade de detalii. Cai patinând pe pământ. Pumni încleştaţi în noroi. Morţi înşiraţi pe malul unei mări calde. Şi, ca întotdeauna, un oraş străvechi, uscat ca iasca în soare, ridicându-se pe fundalul unor coline cenuşii. Un oraş sfânt… Shimeh. Şi apoi vocea, subţire, parcă ieşită din gâtlejul strâmt al unui şarpe, rostind: Trimiteţi pe fiul meu la mine. Visătorii se treziră ca unul, gâfâind, luptându-se să despartă raţiunea de imposibil. Urmând protocolul stabilit după primele vise, se regăsiră în adâncurile neluminate ale Celor o Mie de Mii de Săli. Hotărâră că o asemenea pângăriră nu mai putea fi tolerată.   Urcând pe poteci accidentate de munte, Anasûrimbor Kellhus se sprijini pe un genunchi şi se întoarse să privească citadela monastică. Meterezele Ishuälului se înălţau deasupra unui paravan de pini, doar pentru a fi copleşite de versanţii brăzdaţi ai munţilor de dincolo de ele. L-ai văzut astfel, tată? Te-ai întors să arunci o ultimă privire? Siluete îndepărtate se înşiruiau între creneluri înainte de a dispărea dinapoia pietrei – dûnyainii în vârstă abandonându-şi veghea. Kellhus ştia că aveau să coboare grandioasele scări şi să între unul câte unul în întunericul celor O Mie de Mii de Săli, marele Labirint ce se răsucea în adâncuri sub Ishuäl. Aveau să moară, aşa cum fusese hotărât. Toţi cei pe care tatăl său îi murdărise. Sunt singur. Mi-a rămas doar misiunea. Întoarse spatele Ishuälului şi îşi continuă urcuşul prin pădure. Briza de munte avea miros amărui de pin strivit. Târziu după-amiază trecu de limita pădurilor, iar după două zile de escaladat povârnişuri îngheţate ajunse pe culmea munţilor Demua. În depărtare, pădurile ţinutului ce se numise cândva Kûniüri se întindeau sub nori purtaţi de vânt. Se întrebă câte asemenea privelişti va trebui să străbată până îşi va găsi tatăl. De câte ori locul zărilor crestate va fi luat de alte zări până să ajungă la Shimeh? Shimeh îmi va fi cămin. Voi locui în casa tatălui meu. Coborând versanţi de granit, pătrunse în sălbăticie. Rătăci prin umbra interiorului pădurii, prin coridoare mărginite de imenşi pini roşii şi tăcute în mult prea lunga absenţă a oamenilor. Îşi agăţă pelerina prin hăţişuri şi se luptă cu furia râurilor de munte. Deşi pădurea de sub Ishuäl fusese aproape la fel, Kellhus era tulburat fără să ştie de ce. Se opri încercând să se regăsească, folosind tehnici străvechi pentru a impune disciplină intelectului. Pădurea era liniştită, îmblânzită de cântecele păsărilor. Şi totuşi auzea tunete… Ceva se petrece cu mine. E asta prima încercare, tată? Găsi un pârâu marmorat de lumina strălucitoare a soarelui şi îngenunche pe marginea lui. Apa pe care o duse la buze era mai îndestulătoare, mai dulce decât orice apă gustase înainte. Dar cum putea apa să fie dulce? Cum putea lumina soarelui, frântă de spinarea apelor curgătoare, să fie atât de frumoasă? Ceea ce a fost mai întâi hotărăşte ceea ce va fi mai apoi. Călugării dûnyaini îşi petreceau întreaga viaţă cufundaţi în studiul acestui principiu, descurcând reţeaua intangibilă a cauzelor şi efectelor care hotărau orice întâmplare şi minimizând tot ce era sălbatic şi imprevizibil. De aceea, în Ishuäl, evenimentele se desfăşurau cu o certitudine de nezdruncinat. Traiectoria unei frunze alunecând prin tufişurile terasei era mereu cunoscută. Fiecare ştia mereu ce va spune celălalt înainte să vorbească. A înţelege ce a fost mai întâi însemna a şti ce va fi mai apoi. Şi a şti ce va fi mai apoi era frumuseţea care aducea nemişcarea, acea sacră comuniune dintre intelect şi împrejurare – darul Logosului. Prima surpriză adevărată a lui Kellhus, în afară de zilele formării lui din copilărie, fusese această misiune. Până atunci viaţa fusese un ritual premeditat de studiu, condiţionare şi înţelegere. Totul era controlat. Totul era lămurit. Dar acum, păşind prin pădurile pierdutului Kûniüri, i se părea că lumea se prăbuşea şi el rămânea nemişcat. Ca ţărâna în apă curgătoare, era lovit de o înşiruire nesfârşită de surprize: ciripitul subţire al unei păsări necunoscute, ghimpi în pelerină de la o plantă necunoscută, un şarpe ondulând printr-o poiană în căutarea unei prăzi necunoscute. În după-amiaza celei de-a şaptesprezecea zile o ramură îi intră între sandală şi talpă. O ridică spre norii de furtună şi o studie, se pierdu în forma ei, în traiectoria pe care o străbătea prin aer – în ramificaţiile subţiri, puternice, care acaparau atât de mult din goliciunea cerului. Era această formă rodul întâmplării, sau fusese turnată, ca într-o matriţă golită de ceară? Ridică privirea şi văzu un cer striat de nenumăratele bifurcaţii ale ramurilor. Exista vreun mod de a cuprinde cerul? Nu îşi dădu seama cât stătu acolo, dar se întunecase înainte ca ramura să-i alunece dintre degete. În dimineaţa celei de-a douăzeci şi noua zile, se ghemui pe pietre înverzite de muşchi şi urmări somoni sărind şi avântându-se împotriva unui râu năvalnic. Soarele răsări şi apuse de trei ori înainte ca gândurile să i se elibereze din inexplicabilul război dintre peşti şi ape. În clipele cele mai rele, îşi simţea braţele nelămurit, ca pe umbre peste alte umbre, iar picioarele o luau mult înaintea lui. Misiunea rămase ultima rămăşiţă a ceea ce fusese cândva. Altfel, era golit de intelect, principiile dûnyainilor date uitării. În fiece zi i se ştergeau cuvinte din minte, ca de pe un pergament expus elementelor naturii – până rămase un singur imperativ: Shimeh… Trebuie să-mi găsesc tatăl în Shimeh. Continuă să rătăcească spre sud, prin colinele de la poalele munţilor Demua. Ajunse atât de secătuit încât nu-şi mai unse sabia după ce îi era udată de ploaie, încât nu mai mâncă şi nu mai bău. Existau doar sălbăticia, mersul şi trecerea zilelor. Noaptea se refugia ca un animal în întuneric şi răcoare. Shimeh. Tată, te rog. În cea de-a patruzeci şi treia zi trecu un râu puţin adânc şi se căţără pe maluri negre de cenuşă. Pământul pârjolit era înţesat de buruieni şi de nimic altceva. Copaci morţi împungeau cerul, ca nişte suliţe înnegrite. Îşi căută drumul printre resturi, înţepat de buruienile ce i se frecau de pielea dezgolită. În cele din urmă ajunse pe o creastă. Imensitatea văii de dedesubt îi tăie răsuflarea lui Kellhus. Dincolo de prăpădul focului, acolo unde pădurea era încă întunecată şi deasă, se desluşeau fortificaţii antice deasupra copacilor, formând un inel imens peste priveliştea tomnatică. Privi păsările rotindu-se pe deasupra şi împrejurul celor mai apropiate metereze, săgetând peste întinderile de piatra marmorată înainte de a se adânci în adăposturi. Ziduri în ruină. Reci şi abandonate, cum pădurea n-ar fi putut fi vreodată.   Ruinele erau mult prea vechi pentru a se desprinde pe de-a-ntregul de pădure. Fuseseră năpădite, roase şi zdruncinate timp de veacuri de apăsarea ei. Adăpostite în văi pline de muşchi, zidurile spărgeau valuri de pământ doar pentru a se termina brusc, parcă strunite de viţele înfăşurate peste ele ca nişte vene mari peste oase. Dar exista ceva acolo, ceva de altcândva, care îl tulbură pe Kellhus în feluri nebănuite. Când îşi freca mâinile de piatră, ştia că atinge suflarea şi sudoarea oamenilor – însemnul unui popor distrus. Pământul se învârti. Se aplecă înainte şi îşi apăsă obrazul de piatră. Asprime şi răceală de pământ dezgolit. Deasupra, lumina soarelui era întretăiată de o coroană de ramuri noduroase. Oameni… aici, în piatră. Străvechi şi neatinşi de rigoarea dûnyainilor. Cumva, se împotriviseră somnului, înfruntaseră sălbăticia cu munca mâinilor. Cine a construit acest loc? Kellhus rătăci peste valurile de pământ, intuind ruinele îngropate dedesubt. Ciuguli din tolba uitată – turte uscate şi ghinde. Curăţă de frunze suprafaţa unui mic iaz cu apă de ploaie, bău, apoi îşi privi curios reflexia întunecată a propriei feţe, a părului blond care îi crescuse pe faţă şi pe cap.

Misterele timpului de Ion Tudor PREFAŢĂ   Matematicianul Ion Tudor a scris o carte răscolitoare, de mare interes pentru orice intelectual umanist, iubitor de aventuri spirituale şi de călătorii cu viteze supraluminice, până la porţile eternităţii. Cartea ne invită la explorarea misterelor timpului, luminându- ne cu farurile supraluminoase ale unei teorii cutezătoare şi creatoare, de-a dreptul înnebunitoare, asupra transcenderii meta-, de fapt, asupra trecerii dincolo, în altă dimensiune. Cât de puţine studii şi cercetări există astăzi consacrate timpului! De ce? Motivul principal rezidă în complexitatea şi subtilitatea deosebită a acestui orizont epistemic. A scrie astăzi o carte despre marile mistere ale timpului este o aventură de basm privitoare la trecerea pe CELĂLALT TĂRÂM, tărâmul zmeilor. Poate că este mai mult decât o aventură, este chiar o erezie sau o blasfemie. Să ne mai mângâiem cu credinţa filosofului Bertrand Russell: „Fiecare mare idee porneşte cu o blasfemie“. Atacarea acestei teme într-un mod atât de neconvenţional mi se pare vine să umple un gol, o gaură neagră a cunoaşterii. Ion Tudor este un virtuoz al experimentului mintal şi al speculaţiei metafizice fecunde. Cartea nu mi se pare dificilă întrucât abstracţiile sunt îmbrăcate în metafore revelatorii. Dacă îndrăznim să gândim împreună şi deodată cu autorul, cartea devine o lectură fascinantă. Nu este o lectură uşoară deoarece ne solicită „a new mindscape“ (Maruyama), adică o nouă privire a minţii, ba chiar o schimbare a cadrului mintal global. Învăţăm să privim universul cu alţi ochi, îndrăznim să deschidem cel de-al treilea ochi, ochiul lăuntric. În concepţia epistemologului Gaston Bachelard (1986) „nu există ştiinţă decât despre ceea ce este ascuns“. Însă, gândirea şi creaţia avangardistă nu se mulţumeşte doar cu „a scoate din ascundere“ un spaţiu (Martin Heidegger) ordinea ocultată şi a o explica că pe o ordine manifestă, ci cutează să parcurgă şi drumul reversibil, adică întrevede ascunsul şi transcendentul în ceea ce este vizibil, imanent. Tocmai acest efort creator îl tentează şi îl înflăcărează pe autor care se dovedeşte a fi un eretic în sensul cel mai nobil al acestui termen, adică un eretic care deconstruieşte pentru a reconstrui mai trainic, nu un demolator furios. El nu priveşte înapoi cu mânie, ci priveşte înainte cu încredere şi seninătate.     Acceptarea de către mine, un cercetător psiholog, a provocării de a scrie o prefaţă la o carte semnată de un matematician, nu este tot o erezie? În apărarea mea ca psihosinergetician este interesulul meu cognitiv, care nu s-a stins nicio clipă în ultimele două decenii pentru câmpurile tematice ale fizicii cuantice, ale fizicii LASER-ului şi ale probabilităţii matematice (în 1984 am elaborat un proiect de psihologie cuantică, iar în 1991 – primul proiect european de psihologie sinergetică). Parcurgând, cu sârg şi fără prejudecăţi cartea profesorului Ion Tudor, în primul rând m-a impresionat lărgimea, aproape fără margini, a orizontului său de cunoaştere, ştiinţific şi metaştiinţific. Perspectivele autorului sunt multivariate: matematica, fizica relativistă şi cuantică, sinergetica, genetică, filosofia, psihologia, poezia, mistică, etc. Se pare că nu poţi deschide porţile grele şi zăvorâte ale tărâmurilor de dincolo fără o astfel de trudnică pregătire enciclopedică. M-au impresionat, de asemenea, frecventele sale transferuri şi conexiuni în aria conceptelor şi teoriilor psihologice, mai ales ale psihologiei transpersonale şi ale psihosinergeticii. Este foarte interesantă intrarea autorului în rezonanţă conceptuală cu cercetările psihotanatologului Ionel Mohârţă asupra fundamentelor sonoluminiscenţe ale spiritului. M-a încântat calitatea metafizică a imaginaţiei creatoare a autorului, un matematician vizionar şi un filosof al timpului, care ne invită într-o călătorie până la graniţele lui dincolo! De-a lungul timpului, o seamă de savanţi au meditat transcendental asupra relaţiei dintre fizic şi mental. A.S.Eddington, fizician şi astronom celebru în lucrarea să filosofică „The nature of physical world“ demonstrează că lumea fizică are un substrat spiritual. La fel James Jeans (fizician, matematician şi astronom), în cartea sa „The mysterious universe“ (1961), afirmă şi el că substratul universului este de natură mentală. Mecanica cuantică ne dezvăluie o lume foarte asemănătoare cu viaţa psihică. Cuantiştii au abolit concepţia ceasornicărească asupra lumii, substituind imaginea unei materii care se descompune în „rotiţe“ din ce în ce mai mici, cu aceea a unui ţesut dinamic în care interacţionează varii câmpuri. În anii ’50, fizicianul filosof David Bohm proiecta o mecanică cuantică ca un caz limită a unei mecanici subcuantice, care se referea la un nivel de realitate mai profund de cât cel cuantic. D. Bohm împreună cu Jean-Pierre Vigier au lansat teoria subnivelelor. În     psihologie, la suprafaţa conştiinţei răbufnesc tot felul de mistere pe care nu le putem decripta decât cercetând subconştientul! Metafizicianul Ion Tudor zburdă dezinvolt prin subnivele şi supranivele (cuantice, ADN, cosmice, spirituale, etc.) pentru că îşi exploatează potenţialele imaginaţiei sale conceptuale, care – după Bernard d’Espagnat – se dobândeşte printr-o psihosinergie dinamică între raţionalitate şi creativitate ştiinţifică. El ni se dezvăluie ca un performer al abstractizărilor abstractizatoare, dar fertile care-l conduc până la descoperirea FUNCŢIEI TRANSCENDENTALE, o funcţie matematică a traiectoriei timpului, apt să facă trecerea spre o altă dimensiune, un tărâm al tinereţii fără bătrâneţe. Prin aceasta autorul trece de la infinit la transinfinit şi deopotrivă de la conştiinţă la transconştiinţă, adică o conştiinţă a transcenderii şi cosmizării. Ni se explică limpede că nu distanţa ne desparte de posibilitatea transcenderii către un alt univers, ci viteza luminii. Trebuie spart şi perforat un „zid al luminii“. Fiecare om are un simetric al său în Alt Univers, unde timpul se scurge invers faţă de timpul nostru, iar spaţiul este o imagine în oglindă a spaţiului nostru. Autorul are tentaţiile timpului invers, e fascinat de vitezele supraluminice şi de nostalgia nemărginirii. El neagă linearitatea timpului: ce este la stânga este şi la dreapta, ce este jos este şi sus. Timpul impregnează şi reformează perpetuu Universul. Timpul este memoria spaţiului. Iar Universul este Multivers sau, mai bine zis, Megavers pe care putem să ni-l imaginăm că pe un pachet de cărţi de joc, cărţile fiind fibraţi, adică lumi întreţesute. Universul este multidimensional, de aceea şi conştiinţa Lui este multidimensională. Porţile de trecere între paliere sunt „găuri de vierme“. Îl descoperim pe Mihai Eminescu ca fizician şi metafizician al relativităţii şi al Timpului cosmic fără graniţe. Pentru relativitatea eminesciană (cu două decenii mai tânără ca cea einsteiniană), depun mărturie poeziile „La steaua…“, „Luceafărul“, „Scrisoarea I“ şi povestea „Sărmanul Dionis“. Ion Tudor este un cercetător care depăşeşte limitele ştiinţei, dar care nu-l uită şi nu-l părăseşte nicio clipă, pe Dumnezeu. La pagina 26 stă scris „Ştiţi sau aţi auzit că mulţi îl caută pe Dumnezeu în ceruri, că ar vrea să meargă la el cu o navă cosmică? Dar El nu locuieşte în depărtare. Împărăţia Lui nu este la cine ştie câte milioane de ani-lumină, undeva în depărtate hăuri galactice, ci în inimile noastre“. Transcendentul divin de află mult mai aproape decât şi-ar putea închipui cineva.     Omul a început să se despartă de Dumnezeu odată cu Renaşterea. O idee cu care sunt total de acord. Într-adevăr, Renaşterea pare a fi fost un progres, dar de fapt a fost mai mult un regres şi datorită accepţiunii mecaniciste care i s-a dat ideii de continuu spaţio- temporal. Iată ce scrie autorul al pagina 50: „Scoaterea dimensiunii spirituale din ecuaţia Universului, a dus, în ştiinţa apuseană, începând cu renaşterea, la îndumnezeirea a tot ce reprezintă ştiinţă şi tehnică şi la marginalizarea conceptelor de Dumnezeu, Duh, Suflet, Spirit, a credinţei în acestea…“. Ulterior, de abia după 1687, Sir Isaac Newton va susţine că Dumnezeu este prezent etern în întreaga lume şi în cea văzută şi în cea nevăzută. De pe poziţii autentic creştine şi profund umaniste, Ion Tudor afirmă că Dumnezeu pătrunde prin toate structurile materiale şi nemateriale şi reînnoind neîncetat propria Creaţie, între care briliantul ei – Sufletul Uman (pagina 56). Sufletul omenesc urcă sau coboară prin conul supraluminic. Sufletul izvorăşte din inimă. Inima este centrul spiritual al Fiinţei noastre. Această idee rezonează cu scripturile Sfinţilor Părinţi şi cu filosofiile Evului Mediu european (Aura din jurul capului lui Hristos pe care scrie ON, adică Fiinţă, este expresia radiantă a Minţii ce conţine Timpul). Patternurile–urile ADN tranzitează din mediul lor bioenergetic în planul mai subtil al vieţii psihice, până la nivelul Conştiinţei, fiind modulate de bătăile inimii. Iată ce ne învaţă autorul: „Dar impulsurile inimii, de pildă, par a ajunge în câmpul conştienţei, nemaivorbind că anumite gânduri pot de-a dreptul să facă inima să tresalte, fie de bucurie, fie să se strângă de supărare sau amărăciune. Aceste impulsuri ajung până la ultima celulă, până la ADN, sub formă sonoră, cunoscută ca având reverberaţii în filmele de holograme sonoluminiscenţe, pe care le modulează, intervenind pe această cale în întreg psihismul uman “ (pagina 123-124). În deplină consonanţă cu experienţele psihologiei transpersonale ale lui Stanislav Grof („Psihologia viitorului, lecţii din cercetarea modernă asupra conştiinţei“, Editura Elenă Franscisc, Publ., Bucureşti, 2005) care demostrează posibilităţile de expansiune ale conştiinţei („conştiinţa extinsă“), experienţe care deschid canale de comunicare cu divinul este şi conul superluminic – o poartă de trecere spre alte lumi ori alte paliere existenţiale. Ion Tudor ne relevă un continuum spaţio-temporal 5-D. Trecerea dincolo şi înapoi devine posibilă, înlesnită de o anumită funţie matematică de transcendere (funcţie calculată riguros – vezi anexele cărţii).     Găurile negre sunt porţi de trecere. Şi în corpul uman s-au descoperit găuri negre! Aflăm astfel că porţile de trecere spre dincolo sunt şi în interiorul nostru. Traiectoria timpului este reprezentată de funţia transcendentală şi este spirală de aur. Din cartea lui Ion Tudor învăţăm, încă o dată, că fizicianul nu poate ignora sufletul, după cum psihologul, aflat astăzi în avangarda ştiinţei, nu mai poate ignora fizica, în speţă, fizica cuantică. E adevărat că omul şi sufletul său au alte legi decât materia fizică. Dar oare nu există, în ascundere, şi legităţi comune? Este evident că umanul este influenţat de contextul cuantic, de interacţiunea cu preumanul. David Bohm căutând ordinea ascunsă, dincolo de cea manifestă, ordinea înfăşurată, dincolo de ordinea desfăşurată, susţinea în 1985, că teoria cuantică ne dezvăluie un Univers în a cărui ordine implicată este cuprinsă şi conştiinţa. În ultima analiză, substanţa este deopotivă materială şi spirituală, ceea ce l-a îndreptăţit pe psihologul Carl Gustav Jung să se refere la Unus Mundus. Ideile penetrante ale metafizicianului creştin Ion Tudor se află în consonanţă odoblejiană cu învăţăturile şamanice care ne sugerează că universul fizic nu este decât o sclipire de o clipă într-un context mult mai vast, că realitatea profundă se întemeiază pe un plan spiritual (vezi Ion Mânzat „Psihologia transei şamanice“, Editura Aldomer, Bucureşti, 1999). Institutul de cercetări Monroe din Statele Unite demonstrează experimental existenţa stărilor de conştiinţă şamanică, care (culmea!) sunt de natură cuantică! Psihologii transpersonalişti contemporani (Stanislav Grof, Charles Târţ, Ken Wilber, Marc-Alain Descamps, etc.) demonstrează realitatea conexiunii (a sinergiei) dintre „human mind“ şi „universal mind“. Transpersonaliştii explorează înăuntrul adânc al omului până când înăuntru devine dincolo. Împreună şi deodată cu eminentul metafizician Ion Tudor, remarcăm astăzi o deplasare de la ştiinţa clasică (iniţiată de René Descartes), spre ştiinţa nouă asupra calităţii. Este ştiut că, din punct de vedere cantitativ (dimensional), ştiinţa clasică carteziană admitea infinitul mare (macrocosmos) şi infinitul mic (micocosmos). Neclasic putem admite şi un al treilea infinit (de ex., transconştiinţa, conştiinţa cosmică). Aceasta este un infinit complex (său complex infinit), în care interioritatea se exteriorizează pentru a interioriza exterioritatea, încercând să unifice într-un singur câmp spiritul şi fizicul. Spre finalul cărţii autorul ne prezintă, pe scurt, teoria transcendenţei, propria sa teorie asupra timpului reversibil şi spiritual,     fundamentat matematic prin funcţia transcenderii. Autorul formulează clar şi în stil academic 16 ipoteze, 18 principii şi 6 operaţii. Axa centrală este teza transcendenţei care subliniază virtuţile universale ale conştiinţei cosmice şi divine. Ne rămâne ideea că timpul este un rezonator universal şi spiritual. În încheiere, mi-aş permite să observ că printre rândurile cărţii se poate bănui un vis curat de adolescent îndrăgostit. Îndrăgostit până peste urechi de misterele Timpului. Ştiţi care este însă tema visului? Este „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“. Acesta este visul de aur al ştiinţei, al misticii, al filosofiei. Acesta este visul şi speranţa sfântă a lui Ion Tudor, este visul unui om cu dorire de nemurire. Coperta cărţii ne întâmpină cu un ceas aşezat între două aripi de înger alb. Să fie oare Timpul un înger? Ce ar fi dacă…?     Bucureşti, 21 nov. 2006     Prof. Univ. Dr. Ion Mânzat PROFESOR HONORIS CAUSA, Preşedintele Asociaţiei Române de Psihologie Umanistă şi Transpersonală       PARTEA I   TIMPUL ESTE MEMORIA SPAŢIULUI Pe când eram copil mă visam într-o sferă puternică ce mă apăra de o mare învolburată în vreme de furtună, îmi închipuiam sfera cu două straturi, care alunecau unul peste celălalt, menţinându-mă în poziţia verticală, deşi sfera exterioară se mişca aşa cum îi dicta marea cea vijelioasă. În faţa şi în spatele meu se deschideau două conuri, cuplate ca o clepsidră. Acestea erau albastre şi mă atrăgeau cu o mişcare spiralată, dar sfera mă apăra, deşi oriunde o conduceam, conul rămânea mereu în faţa mea, ca o atracţie fantomatică, într-o rotaţie hipnotică. A mai trebuit o revelaţie de moment a unei seri de vară, plus câteva reflecţii ulterioare bazate pe teoria relativităţii, referitoare la un experiment simplu, ca aventura cunoaşterii să prindă viaţă. Raţionamentele care au urmat m-au condus la rezultate abracadabrante care se situează la confluenţa dintre fenomenalitatea fizică, unele consideraţii cu caracter filosofic şi argumente de psihologie transpersonală. Am căutat răspunsuri la întrebări care frământă omul de la naştere până la moartea sa fizică. Ce este sufletul, unde stă memoria organismului, cum circulă gândurile sub formă de filme de holograme sonoluminiscenţe, care sunt nervii sufletului, cum circulă sufletul prin corp şi în afara lui? Am găsit că aura este expresia radiantă a acestui adevărat aparat de emisie-recepţie, creierul, care este alimentat cu unităţi informaţionale provenite din ADN. Purtătorii acestor formaţiuni informaţionale triadice provenite din scintilaţiile (scânteierile) ultraslabe, din bazele excitate ale ADN – ului, sunt solitonii (unde solitare care îşi păstrează forma). Filiaţia informaţională a sufletului se vădeşte a fi una mascată de lumină, sunet şi solitoni, sub impulsurile ritmice generate de inimă, ca motor modulator în frecvenţă şi amplitudine a informaţiei codificate în ADN.. Despre suflet, se afirmă în toate religiile lumii, ca fiind imaterial, arhetip prezent în bagajul de acasă al oricărui om.   Informaţia triadică se regăseşte în informaţia primordială ADN, a numerelor cuantice: magnetic, spinorial şi gravitaţional, care caracterizează o cuantă (particulă elementară). Am elaborat pentru a găsi calea sufletului, un plan temporal, frate geamăn cu efectul Doppler (Hubble) relativist. Apoi, ca din neant s-a ivit conul superluminic, pe unde sufletul urcă sau coboară, după cum pierde sau câştigă masă-înainte şi înapoi pe con (direct sau pe o traiectorie spiralată înfăşurată pe con). Dintr-un hăţiş de calcule am dedus bazele fizico-matematice ale fractalităţii (ceea ce este în mare este şi în mic, iar ceea ce este în mic este şi în mare). Altfel spus, fiecare parte a întregului reflectă pe acesta şi întregul reprezintă fidel fiecare parte a sa, oricât de mică, mergând până la nivel cuantic, până la nivel spinorial… la fel ca în cunoscutele fotografii holografice…   Era Cerul care mă privea prietenos într-o noapte de iunie, cam pe la sfârşitul anilor 2000. Desişul stelelor era fabulos, amintind de vechi mitologii orientale. O stea pulsa extraordinar, devenea pentru cinci minute o uriaşă flamă electrică, aprinsă parcă de o mână nevăzută, după care se stingea un minut-două şi iar se aprindea fulminant, atingând mărimea unui sfert din Lună. Acest spectacol, pe care l-am urmărit în jurul orei 4 dimineaţa, a fost cea mai spectaculoasă demonstraţie astronomică de forţă din ceea ce mi-a fost dat să văd vreodată pe bolta Cerului. Era o stea neutronică ce se transformase într-o Supernovă? Era explozia iniţială a unei stele care dându-şi ultima suflare urma să devină o supergrea gaură neagră? Avea această super stea în compania să, dar nevăzută, o gaură neagră deja formată ce sorbea steaua murindă? N-am să ştiu probabil niciodată cu câte zeci de mii de ani înainte se petrecuse această dramă cosmică. Spectacolul stelar la care asistasem avusese probabil nevoie de multe, foarte multe mii de ani, ca lumina să să ajungă până la mine, după cine ştie câtă cale de aventuroasă călătorie cosmică.   Priveam într-o zi de la fereastră. Două dâre încrucişate lăsate de avioane mi-au lăsat şi mie o cruce în inimă şi-n minte.   Din subconştient, fără vreo analiză a Eului, fără nicio cenzură a venit inspiraţia. Simplă, puternică, intuitivă: dacă timpii realizaţi de cele două avioane ar fi reprezentaţi de acele dâre de fum albicios? De ce dârele de fum? Pentru că ele erau amintirea avioanelor în mişcare, trecută şi de acum, apusă. Erau exact ca timpul ce se scurge, lăsând în urma lor două dâre evanescente în rapidă evaporare. Doi timpi încrucişaţi… Ca două drepte… Dar două drepte nu dau un plan? Un… plan, cu dâre temporale… ca timpi? Acum vedeam planul temporal învârtindu-se prin spaţiu, intersectându-se cu acesta şi generând mărimile fizice cunoscute. Extaziat de viziune, parcă ieşisem din trupul meu propriu… Dârele se estompau, dar vedenia persista. De obicei multe idei îmi treceau prin cap şi cu scurgerea timpului, le uitam… Nu a fost cazul şi cu aceasta. Două axe temporale, perpendiculare… desenam mereu… şi nicio funcţie care să vină să le lege, să le dea o lege de funcţionare… mult dorită funcţionabilitate… După un an am mai făcut un pas: am ales o funcţie liniară, da, o banală funcţie de gradul I. Mergea şi nu prea mergea. Am început să mă gândesc la relativitate. Aici, dacă nu aveai ceasornic la tine, nu te puteai baza să întrebi pe vreun trecător „cât este ceasul“. De la relativitatea specială am învăţat că fiecare lucru are timpul lui în funcţie de viteza cu care se deplasează. Aici am găsit doi timpi fundamentali ce caracterizează punctul de vedere al unui observator ce urmăreşte un observat, plecat în voiaj faţă de observator, cu viteză relativă v. Observatorul are ceasornicul lui, iar observatul îl are pe al său. Observatorul are timpul măsurat de ceasornicul său, timpul observatorului, iar observatul are un alt timp, măsurat de propriul său ceasornic, numit timpul propriu. Dar între timpul propriu şi timpul observatorului există o relaţie. Ea provine din relativitate şi descrie relaţia dintre timpul observatorului şi timpul propriu, în funcţie de viteza de deplasare a observatului. În limite clasice, viteza abservatului este mai mare ca zero şi mai mică decât viteza luminii, socotită ca fiind maximă, dar numai în Universul Nostru. Spun aceasta pentru că în Teoria Relativităţii, şi nu numai acolo, există în spaţiul-timp hiperconic, cu două regiuni numite Alt Univers. Ce va fi fiind acolo, vă veţi întreba?   Einstein ne spune că, acolo, în Alt Univers, vitezele sunt supraluminice. Aceste două regiuni vor face obiectul discursului acestei cărţi.   Presupunând relativitatea obişnuită, s-a arătat că o particulă ce se mişcă superluminic, ar putea avea energie şi impuls reale, deci măsurabile. O Teorie a Timpului, ca plan, aceasta era ideea care nu-mi dădea pace. Dar, cum putem să ne închipuim ceva dintr-un Alt Univers? Se poate ajunge acolo? Ei bine, părerea mai multor oameni de ştiinţă, mai ales în ultimii ani, este că pentru a trece (a transcende), dincolo nu este suficient să parcurgem o distanţă. Mulţi îşi închipuie această distanţă că fiind uriaşă. Dar nu distanţa ne desparte de posibilitatea transcenderii către un Alt Univers, ci viteza luminii, pe care niciun corp cu masă de repaus nenulă nu o poate atinge, pentru că altfel masa lui de mişcare ar tinde teoretic către infinit. Vă invit să descoperim împreună posibile răspunsuri la aceste întrebări în paginile cărţii.     DINAMICA SUFLETULUI – TIMPUL     „Vezi colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr, Aşa sprijină el lumea şi vecia într-un număr“. Mihai Eminescu- Scrisoarea I     În Teoria Specială a Relativităţii am găsit că timpii care carac- terizează un observator, care urmăreşte un observat, plecat în voiaj faţă de observator, cu viteză relativă v, pot fi consideraţi distincţi. Observatorul are timpul măsurat de ceasornicul său, timpul observatorului, iar observatul are un alt timp, măsurat de propriul său ceasornic, numit timpul propriu. Dar între timpul propriu şi timpul observatorului există o relaţie pe care o numim funcţie. Ea provine din relativitate şi descrie relaţia dintre timpul observatorului şi timpul propriu, în funcţie de viteza de deplasare a observatului. În limite clasice, viteza observatului este mai mare ca zero şi mai mică decât viteza luminii, aceasta fiind socotită că maximă, atenţie – doar în Universul Nostru. În mediul subcuantic, Louis de Broglie, Bohm, Vigier, Blohinţev, Drăgănescu, Constantinescu, ş.a., consideră că anumite particule ar putea să depăşească viteza luminii. Presupunând relativitatea obişnuită, s-a arătat că o particulă ce se mişcă superluminic, ar putea avea energie şi impuls reale, deci măsurabile (1960-1967, George Feinberg, Sudar Shan, C. Billaniuk). O Teorie a Timpului, ca plan, dar cu totul altfel parametrizată, găsim şi la Arthur Wilcox, în cartea sa, „Călătorie la marginea eternităţii“. Dar, cum putem să ne închipuim ceva dintr-un Alt Univers? Se ajunge acolo, mai uşor sau mai greu, o să vă întrebaţi, şi pe bună dreptate! Ei bine, părerea mai multor oameni de ştiinţă, mai ales în ultimii ani, este că pentru a trece (a transcede) dincolo, nu este suficient să parcurgem o distanţă. Mulţi îşi închipuie această distanţă că fiind foarte mare. Dar nu distanţa ne desparte de posibilitatea transcendenţei către un Alt Univers, ci viteza luminii, pe care niciun corp cu masă de repaus nenulă nu o poate atinge, pentru că altfel masa lui de mişcare ar tinde teoretic către infinit.   Există (după Arthur Wilcox) un aşa-numit zid al luminii (la noi, Planul Luminos, Barierele Universului), care trebuie trecut, străbătut. Şi cum altfel am putea depăşi un zid al luminii, decât depăşind viteza luminii. Facem astfel primul pas, acela de a ajunge pe Planul Luminos, după care, cu un mic efort, intrăm în zona vârfului atractor al Hiperconului Superluminic (G.Feinberg), ce ne va duce, cu viteză superluminică în Alt Univers („Relativitate superluminică“- Régis Dutheil, 1972). Unii autori, cum ar fi Leo Vuyk, mai numesc zidul luminii încă şi Oglindă sau Superoglindă. Şi eu am am avut ideea unei Oglinzi.     BARIERELE UNIVESULUI – ZIDUL LUMINII SUPEROGLINDA     Ideea de bază, atunci când vrem să abordăm un asemenea subiect, izvorăşte din aserţiunea unanim acceptată, că în lumea de dincolo, timpul, spaţiul şi materia sunt diferite de tot ceea ce nouă, pământenilor ne era cunoscut. Aşa cum era deja ştiut de la Einstein, avem foarte cunoscută, formula care exprimă transformarea energiei în materie, şi invers: E=me². Cunoscutul om de ştiinţă, Leo Vuyk, ne lasă să aflăm din studiul său1, că Universul Nostru nu este altceva decât o imensă reflectare într-o Super-Oglindă Cosmică a unui Alt Univers. În opinia sa fiecare om are un simetric al său în Celălalt Univers, unde timpul se scurge invers (matematic vorbind), faţă de Timpul Nostru, iar Spaţiul nu este altceva decât o Imagine în Oglindă a Spaţiului Nostru. Ceasul de la mâna noastră stângă, este pe mâna imaginarului Nostru Eu, doar un ceas pe mâna sa dreaptă. Şi toate acestea fără ca Noi să avem măcar habar de asta… Şi iată cum: dacă primii fotoni (cele mai rapide particule din Universul Nostru), de la Marele Bang au pornit foarte aproape de momentul iniţial, probabil că acum, ei formează o pătură aproape sferică, cea mai avansată spaţial în Universul Nostru. Această pătură fotonică înconjoară Universul Nostru şi nimic, nici chiar ceilalţi fotoni, plecaţi ulterior, nu o pot ajunge, nicidecum străbate. Din această cauză, timpul acestei pături fotonice stă pe loc faţă de oricare Observator din Interiorul Universului Nostru. Pătura luminică târăşte timpul primordial cu ea. Iată ceva pe care nici timpul nu o poate depăşi în cadrul Universului Nostru – pătura luminică generată iniţial de Big Bang. Mai trebuie oare, să ne întrebăm de unde a apărut ideea vitezelor supraluminice? Omul şi-a dorit dintotdeauna – din pură dorinţă de cunoaştere — Să ştie ce este dincolo.     1 „The outlines of a Theory of Everything, with Cosmological Non-Local CPT Symetry at a Distance between Mirror Universes“.     El a avut tentaţiile timpului şi a luminii, fascinaţia marilor viteze şi nostalgia nemărginirii. Orice barieră l-a incitat… barierele vitezelor, ale timpului, ale Propriului Univers. S-a întrebat mereu, dacă, şi cum poate trece, cum poate transcende limitele propriului Univers, propriile limite… dacă există aşa ceva… Dar haideţi să vedem cum funcţionează materia, materia-forţă, materia-interacţiune (Stephen Hawking, „Scurtă istorie a timpului“), în faţa Superoglinzii sau la ce serveşte Superoglinda. Modelul nostru nu are pretenţia că ar fi infailibil sau că ar da răspunsurile ultime la întrebările acestea despre spaţiu şi timp care au preocupat omenirea din toate vremurile. Este numai o încercare de a repune pe tapet probleme care de acum au devenit clasice, şi pe care vom încerca să le elucidăm împreună în rândurile sau printre rândurile acestui volum. De ce teoria sincronicităţii a lui Jung (intervenţia conştiinţei în mecanica cuantică), calea de abordare a realului, dă rezultate mai bune decât metoda experimentală? De ce are loc experienţa lui Alain Aspect? De ce există senzaţia? Sincronizarea evenimentelor nu mai prezintă de la apariţia Relativităţii încoace vreun impediment, ceasornicele, indiferent de referenţial, putând fi sincronizate, aşa cum arată Măricel Agop şi Nicolae Mazilu, discipolii lui Nicholas Ionescu-Pallas în cartea lor „Fundamente ale fizicii moderne“ (Ed. Junimea, Iaşi, 1989). Cât despre intervenţia sincronicităţii în Mecanica Cuantică, orice încercare de sincronizare experimentală s-a soldat cu un eşec, principiul de incertitudine al lui Heisenberg răpind posibilitatea discernabilităţii simultane între orice pereche de mărimi cuantice (conştiinţa, după noile cercetări: Peter Gariaev ş.a., iar la noi în ţară Ion Mânzat, „Psihologia Sinergetică“, 1999, Ionel Mohârţă, „Teoria pulsaţiilor sonoluminiscenţe“, 2005, având un profund substrat cuantic). Şi aş face aici referire la incertitudinea localizare-viteză, energie-timp, măsurătorile uneia dintre componentele unei perechi, modificând aproape instantaneu pe cealaltă. Şi pentru că a venit vorba de aproape instantaneu, acest fenomen este exotic chiar şi pentru mecanica cuantică (experimentele lui Alain Aspect, Sudbery 1997, Bouwmeester et al.1997).     După un scurt contact a două particule cuantice, acestea rămân în legătură informaţională, chiar după o puternică separare spaţială! Or, se ştie, chiar o masă de repaus nulă, nu implică şi o masă de mişcare nulă. Ca atare, particulele odată separate, pornite ca din tun pe traiectorii hiperbolice separate, capătă o masă de mişcare ce nu poate fi neglijată. Dar stupoare! Ele vor fi în continuare legate prin radiaţia gravitaţională ce stăpâneşte Universul şi a cărei viteză de propagare a fost estimată de Tom Van Flandern (Univ. Washington, SUA), în articolul „What the experiments say“, dincolo de incredibila valoare de 2 x 10 10 x c (c ≈ 300.000 km / s), viteză ce permite cu uşurinţă menţinerea contactului informaţional între particulele considerate, chiar după ce acestea s-au depărtat la o distanţă suficient de mare, astfel ca însăşi lumina să devină incapabilă de a le menţine în legătură (explicaţie elaborată împreună cu bunul meu prieten, Ionel Mohârţă). Din oceanul de particule, unde şi vibraţii cosmice, multe dintre acestea ajung în corpul omenesc, prin organele sale de simţ, pe căi mai mult sau mai puţin cunoscute biofizicii. O mare parte se erijează în stimuli ai acestora (ochiul, urechea, limba, nasul, pielea). Comportarea duală, corpuscular-ondulatorie a acestor stimuli de o mare varietate şi complexitate permite pătrunderea undelor sub formă de spectre Fourier, via meridiane energetice, până în intimitatea celulelor, şi mai departe până la ADN-ul acestora. Ele sunt întârziate de „releul- computer“ care este creierul, în scopul nesuprapunerii ori a suprasolicitării canalelor de percepţie. Transformatele Fourier se desfac în marea de celule pe căi radio (între celule), luminoase şi sonice, pe trasee ADN mitocondriale şi nucleare, pe căi de comunicaţie de mare viteză, formând senzaţiile, întârziate doar de creier pentru realizarea dezideratelor de nesuprapunere, nesuprasolicitare şi discernabilitate (diferite senzaţii nu au loc perfect simultan). Planul Temporal este un posibil răspuns la una dintre întrebările fireşti, referitoare la scurgerea timpului, legat imanent de frecvenţa vibraţiilor ce ne bombardează în fiecare moment corpul. Ideea de bază izvorăşte din negarea liniarităţii timpului. Cu un act reflex, am introdus noţiunea de plan temporal. Mai târziu am explicat noţiunea de dualism corpuscul-undă prin această prismă. Aşa că iniţial am scris. Postulat: Planul Temporal are două dimensiuni.

111 teorii ale conspiratiei de Jamie King Teoriile conspiraţiei prezentate în această carte sunt doar atât: teorii care au fost exprimate public la un moment dat. Ele nu au o bază reală, sunt reproduse doar pentru amuzament şi nu trebuie interpretate literal.   Introducere   FORMA TIPICĂ A UNEI TEORII a CONSPIRAŢIEI sună cam în felul următor; există în mijlocul nostru o societate secretă cu puteri nebănuite… membrii ei sunt străini de toate lucrurile în care credem şi sunt pe punctul de a lua lumea în stăpânire… sunt depravaţi din punct de vedere sexual… sunt capabili de cele mai odioase crime cunoscute oamenilor. Credinţa în teoriile conspiraţiei presupune mai mult decât simpla credinţă într-un complot tainic. Este un sistem de teorii, conform cărora evenimentele din această lume sunt controlate în secret de un grup de manipulatori extrem de puternici din spatele scenei. Deşi nu prea se poate face nimic în privinţa acestei aparente corupţii, cel puţin putem avea satisfacţia de a fi desluşit ce se întâmplă. Desigur, se poate spune că obsesia teoriilor conspiraţioniste nu reuşeşte decât să ilustreze paranoia care sufocă societatea de azi. Vorbăria pe tema conspiraţiilor este considerată o formă de paranoia, şi, în mare măsură, chiar aşa şi este. Dar, în realitate, istoria a demonstrat cu prisosinţă că politicienii mint, preşedinţii mint şi birocraţii mint. Dacă rămânem în continuare naivi şi acceptăm tot ceea ce ni se spune, adevărul nu va ieşi niciodată la iveală. Devine nu doar interesant şi revelator, ci chiar de o importanţă absolută să punem sub semnul întrebării autoritatea şi, mai exact, pe reprezentanţii autorităţii. De ce putem accepta că Barack Obama este cel care susţine că este? Sau că CIA l-a asasinat pe preşedintele statului Chile, dar nu şi că ar fi capabilă să-şi asasineze propriul preşedinte? De ce putem accepta că guvernele ar face experimente asupra cetăţenilor lor cu plutoniu, sifilis şi gaze paralizante, dar nu ne gândim că ar fi dispuse să folosească virusul SIDA? De ce l-a acceptat populaţia germană pe Hitler ca fiind de încredere? Teoriile conspiraţioniste nu sunt noi. Se crede că Împăratul Nero a creat o poveste complicată pentru a-i face pe creştini vinovaţi de incendierea Romei. Hitler era maestru în acest gen de înscenări. Şi, fără îndoială, atunci când conspiraţiile nu reuşesc să prezică exact evenimente mondiale, acest lucru reuşeşte doar să le demonstreze credibilitatea. Dubla cacialma este rafinată până când devine o artă. Nu se poate nega faptul că multe dintre punctele de cotitură ale civilizaţiei occidentale au fost însoţite adesea de controverse. Numeroase evenimente majore, indiferent dacă acest lucru a avut efecte pozitive sau negative, păreau că sunt orchestrate de oameni din spatele cortinei, care deţin elementele-cheie ale controlului asupra lumii. Descoperiri şocante, mergând adesea până în vremuri străvechi, pot influenţa chiar şi felul în care gândeşte şi se comportă lumea occidentală de astăzi. Iar asta fără a mai vorbi de dezvăluiri terifiante privind moartea lui Michael Jackson, de exemplu, şi teoria că ar mai fi în viaţă sau. Adevărul despre locul unde se află pasagerii de la bordul blestematei curse către Paris, AF 447, din mai 2009. Citiţi mai departe…   11 septembrie SE SPUNE CĂ „RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA TERORII” a început pe 11 septembrie 2001. Dar este oare imposibil ca războiul să fi început înainte de această dată? Unii oameni susţin că guvernul SUA a fost complice la evenimentele din 11 septembrie, fie pentru că nu a luat măsurile necesare pentru a le preveni, fie – mai grav – pentru că le-ar fi plănuit activ. Indiferent care ar fi adevărul, există numeroase ipoteze că evenimentele din acea zi nu se potrivesc cu versiunea populară, cunoscută de toţi. De fapt, există chiar şi o organizaţie dedicată investigării versiunii oficiale, Mişcarea pentru Adevărul asupra 9/11, care insistă chiar şi azi ca atacurile să fie investigate din nou. Ceea ce este incontestabil este faptul că susţinerea publica faţă de „războiul împotriva terorii” a fost considerabil mai puternică după aceste atacuri decât ar fi fost la 10 septembrie 2001. E posibil să fi fost permisă executarea atacurilor pentru a determina publicul să susţină un război care ar fi fost, altfel, de neconceput? Au fost numeroşi cei care au subliniat posibilitatea ca evenimentele din 11 septembrie să fi fost o reproducere a episodului Pearl Harbor, un atac asupra unei baze navale americane care, conform unor păreri, a fost permis intenţionat de către oficialii americani pentru a sprijini agenda războinică a preşedintelui Roosevelt. Dar o comparaţie şi mai sinistră a fost făcută de cei sceptici în privinţa motivelor administraţiei George W. Bush. Ei susţin că ceea ce s-a întâmplat seamănă mai mult cu episodul incendierii Reichstagului, clădirea Parlamentului Republicii Germane, din 27 februarie 1933, incendiere orchestrată, se pare, de Adolf Hitler. Acesta a pus incendiul pe seama comuniştilor care unelteau împotriva statului. Dar mulţi istorici sunt de acord că incendiul a fost declanşat intenţionat de un membru al Ministerului Prusac de Interne, la ordinele lui Hitler. Imediat după incendiu, Hitler a declarat starea de urgenţă, suspendând drepturile şi libertăţile civile normale ale cetăţenilor şi învestind guvernul cu autonomie completă. Acest moment a marcat începutul sfârşitului pentru valorile democratice şi a anunţat instaurarea dictaturii naziste. La 3 octombrie 2001, Congresul a aprobat Actul Patriotic al lui Bush, o lege care limita libertăţile civile ale cetăţenilor SUA şi permitea trimiterea în închisoare fără judecată a oricărei persoane considerată de guvern o potenţială ameninţare la adresa securităţii. Mai mult, presiunea publică şi politică de a răzbuna atacurile creştea tot mai mult şi se potrivea perfect agendei „Proiectului pentru un nou secol american”. Acesta era un document strategic înaintat de un grup de neoconservatori în septembrie 2000, propunând o nouă abordare pentru a impune dominaţia globală a SUA în secolul XXI. Printre cei care au susţinut acest document s-au numărat Dick Cheney, vicepreşedinte; Donald Rumsfeld, ministru al apărării; Paul Wolfowitz, adjunctul său; Jeb Bush, fratele lui George (W.) şi guvernator al Floridei şi Lewis Libby, şeful echipei de campanie electorală a lui Bush din 2000, care lucra la Casa Albă la acea vreme. Cea mai interesantă parte a documentului se referă la reaşezarea forţelor militare americane pe glob. În raport se menţionează că, din cauza unor constrângeri politice şi publice, această restructurare radicală nu poate fi îndeplinită decât printr-o abordare treptată, cu excepţia cazului în care s-ar produce „un eveniment catastrofal şi catalizator precum un nou Pearl Harbor”. Însă, în pofida tuturor acestor amănunte, rămâne întrebarea cum ar fi putut guvernul şi agenţiile sale să pregătească şi să execute un atac atât de complex fără a trezi suspiciuni puternice în mass-media. Cea mai probabilă explicaţie este că atacurile au fost plănuite de Osama Bin Laden şi al-Qaeda, dar agenţiile de spionaj americane nu au fructificat informaţiile primite şi nu au luat măsurile ce se impuneau pentru a împiedica atentatele. Dovezi ale eşecului lor, indiferent dacă intenţionat sau rezultat din incompetenţă, au apărut frecvent în urma anchetelor desfăşurate de Congres, dar fără vreo probă de netăgăduit. Pe de altă parte, birourile CIA şi cele ale departamentului antiterorism din New York se aflau în Clădirea 7 a World Trade Center şi au fost, prin urmare, distruse odată cu orice dovezi potenţial-incriminatoare. Suspiciunile privind agenţiile de spionaj sunt doar parte din neîncrederea legată de evenimentele acelei zile, care s-au răsfrânt ulterior în întreaga lume. În ziua atacurilor, măsurătorile geologice din New York au indicat cea mai mare intensitate a activităţii seismice ca producându-se cu puţin timp înainte de prăbuşirea Turnurilor Gemene, şi nu când acestea au ajuns la sol. Acest lucru i-a determinat pe mulţi să concluzioneze că turnurile au fost aruncate în aer cu explozivi plasaţi sub clădiri şi nu din cauza cantităţii enorme de combustibil care a luat foc după explozia celor două avioane de linie, opinie susţinută şi de faptul că Turnurile Gemene au făcut implozie în loc să se prăbuşească în lateral. John Farmer, fost procuror general al New Jersey şi consultant senior în cadrul Comisiei 9/11, a publicat o carte intitulată The Ground Truth. Farmer susţine că versiunea oficială a evenimentelor se bazează pe depoziţii şi pe documente false, fiind în mare măsură neadevărată. El afirmă că „la un anumit nivel din cadrul guvernului, la un moment dat… s-a ajuns la un acord să nu se spună adevărul despre ceea ce s-a întâmplat… Casetele (Apărării Aeriene NORAD) conţineau o poveste radical diferită de ceea ce ni se spusese nouă şi publicului timp de doi ani. Nu e doar o problemă de interpretare”. Părerile sale par să fie confirmate de şeful comisiei 9/11, Thomas Kean: „Nici până în prezent nu ştim de ce NORAD (Comandamentul Aerospaţial Nord-American) ne-a spus ceea ce ne-a spus, era pur şi simplu atât de departe de adevăr…”. Cu toate acestea, nici Kean, nici Farmer nu oferă explicaţii alternative pentru 9/11 şi, cu atât mai puţin, informaţii despre cei care s-au aflat în spatele evenimentelor, iar afirmaţiile lor se pierd în vârtejul enigmelor care înconjoară 9/11. Şi dovezile de la Pentagon dau naştere la întrebări tulburătoare. De ce a fost Pentagonul lovit într-o aripă a clădirii care, întâmplător, era goală în ziua atacului, fiind în renovare? De ce nu s-au găsit urme vizibile ale unui avion printre resturi? De ce nu au fost trimise avioane militare care să intercepteze avionul deturnat decât după ce al treilea avion a lovit Pentagonul, deşi în SUA este obligatoriu prin lege să se trimită avioane de vânătoare de câte ori un avion comercial se abate semnificativ de la traseul de zbor? Cum de existau atâtea informaţii despre deturnători şi cum de acestea au fost date publicităţii de către FBI într-un răstimp atât de scurt după atacuri, inclusiv detalii despre un paşaport descoperit ca prin miracol în mijlocul resturilor de la Turnurile Gemene? De ce sunt încă în viaţă cel puţin şase dintre cei care, se presupune, au deturnat avioanele? Şi cum se face că listele de pasageri, făcute publice, nu conţin niciun nume arab? Soarta celui de-al patrulea avion, zborul 93 al United Airlines, a dat naştere şi el la controverse – acest avion s-a prăbuşit pe un câmp lângă Shanksville, Pennsylvania, după ce pasagerii s-au revoltat. A fost singurul dintre cele patru avioane care nu şi-a atins ţinta. O teorie populară sugerează că, de fapt, acest avion a fost doborât de un avion de vânătoare american. De ce? Pentru că pasagerii descoperiseră adevărul în legătură cu complotul şi interveniseră cu succes – guvernul nu putea permite să rămână supravieţuitori care ar fi putut să-i arate cu un deget acuzator. Aceste întrebări dau naştere la suspiciuni serioase în privinţa versiunii oficiale a ceea ce s-a întâmplat la 11 septembrie 2001. Pe lângă aceste afirmaţii tulburătoare, evenimentele de la 9/11 au generat şi o mulţime de teorii adiacente încă şi mai bizare. De exemplu, conspiraţia Windings susţine că şi compania Microsoft a fost implicată într-o oarecare măsură. Selectând caracterele „Windings” în Microsoft Word şi tastând „q33ny”, apar un avion, două clădiri, un craniu şi oase încrucişate şi steaua lui David. Susţinătorii acestei teorii afirmă că „q33ny” ar fi fost seria de zbor a unuia dintre avioanele deturnate. Nu a fost aşa. Dar teoria face, în continuare, carieră, iar unii merg chiar până acolo încât să citească mesaje antisemite în legătură cu New York City. Dacă scriem „NYC” cu caractere Windings, apar un craniu cu oase, steaua lui David şi un semn de încurajare, pe care adepţii teoriei îl citesc drept un îndemn subliminal la uciderea evreilor din New York. David Icke ne-ar cere să credem că de vină sunt extratereştrii reptilieni care-şi pot schimba forma, controlând toate echipele guvernamentale din lume. Oricare ar fi adevărul, praful ridicat de evenimentele acelei zile fatidice nu dă semne că s-ar aşterne în viitorul apropiat. Apogeul petrolului SINTAGMA „APOGEUL PETROLULUI” sau „vârful petrolului” se referă la momentul în care producţia mondială de petrol va atinge punctul său maxim, urmat, apoi, de un declin al ratei de extracţie, încheiat cu epuizarea resurselor. Acest concept a intrat în atenţia publicului după ce unii adepţi ai teoriilor conspiraţiei au afirmat că ideea este răspândită de un grup de elită alcătuit din politicieni, lideri şi personaje din industria petrolului, cu scopul de a crea un deficit artificial care să determine o creştere a preţurilor la mărfuri. Cei care adoptă această perspectivă vorbesc despre presupuse dovezi ştiinţifice care demonstrează că petrolul este, de fapt, o resursă inepuizabilă, precum şi de rapoarte confidenţiale ajunse cumva în domeniul public, redactate de companii din industria petrolieră şi de date neconcordante din puncte de producţie cheie, care susţin ipoteza unei conspiraţii. Ei cred că aceasta a fost concepută de un grup puternic pentru a-şi păstra controlul asupra unei populaţii dependente de petrol şi pentru a-şi păstra buzunarele burduşite. Cum ar trebui să interpretăm dovezile ştiinţifice prezentate de amatorii de conspiraţii care pretind că petrolul este o resursă abiotică regenerabilă şi nu una finită, rezultată din materie biologică descompusă pe parcursul unei lungi perioade de timp? Dacă s-ar descoperi că planeta îşi reface stocurile de petrol, nu s-ar ajunge ca puterea şi bogăţiile celor mai importante ţări şi companii producătoare de petrol din lume să se subţieze considerabil? Dacă ar fi să-i încolţim pe aceşti jucători puternici, ce ar face ei? Şi-ar proteja propriile interese şi socoteli, asta e sigur. Cinicii atrag atenţia asupra fluctuaţiilor misterioase de producţie din zăcământul de petrol de pe Eugen Island 330, din Golful Mexic. Descoperit în 1973, acest zăcământ producea iniţial 15000 de barili pe zi, înainte ca rata producţiei să se reducă până la 4000 de barili în 1989. Însă, mai târziu, producţia a revenit la 13000 de barili pe zi. Ce se afla în spatele acestor variaţii? Oare să însemne acest lucru că zăcământul se regenerează, distrugând astfel complet teoria unui apogeu al petrolului, susţinută de organizaţii precum OPEC, FMI şi nenumărate alte conglomerate majore, guvernamentale sau petroliere? S-a speculat că şi companiile petroliere în sine ştiau că teoria unui apogeu al petrolului era falsă. Conspiraţioniştii afirmă că au văzut rapoarte în care se descriu strategii pentru crearea intenţionată a unui deficit artificial şi pentru a creşte preţurile, documente redactate de Mobil, Chevron şi Texaco. Se zvoneşte că a circulat un memoriu al companiei Chevron care avertiza că profiturile vor fi afectate, dacă se păstrează niveluri înalte de extracţie. Ultimul război împotriva Irakului a fost considerat de mulţi ca fiind o invazie motivată de petrol. E posibil oare ca guvernul SUA, condus de Bush şi amicii săi din industria petrolului, să se fi folosit de această ocazie pentru a impune un control şi mai accentuat asupra resurselor de petrol ale lumii, acordându-le astfel şi mai multă putere tuturor celor implicaţi, asupra consumatorilor înspăimântaţi de teoria privind apogeul petrolului? Să fi fost acesta motivul pentru care administraţia americană s-a străduit atât de mult să boicoteze tehnologiile pentru producţia unor carburanţi alternativi? Companiile petroliere, organizaţiile guverna- mentale şi globale majore s-au întrecut toate să combată aceste teorii, dar descoperirea făcută de British Petroleum, care a găsit uriaşe rezerve de petrol în Golful Mexic în septembrie 2009, la doar câteva zile după ce Iranul anunţase, şi el, o descoperire şi mai mare, de 8,8 miliarde de barili, ridică noi semne de întrebare în privinţa certitudinilor promovate de cei care au cel mai mult de pierdut dacă se descoperă că petrolul este mai abundent decât se credea. Aceste descoperiri ale unor resurse de petrol, alături de altele din Uganda, vestul Groenlandei şi Brazilia, contribuie toate la contrateoria conform căreia apogeul petrolului este doar un ghem de minciuni. Asediul de la Waco LA 28 FEBRUARIE 1993, Biroul pentru Alcool, Tutun şi Arme de Foc (ATF) încerca să pună în aplicare un mandat de percheziţie la ferma sectei Branch Davidian de la Mount Carmel, lângă Waco, Texas. S-au tras focuri de armă şi patru agenţi au fost ucişi, precum şi şase susţinători ai lui David Koresh, liderul grupului davidian. Pe durata următoarelor 51 de zile, FBI a ţinut centrul sub asediu, tensiunea crescând periculos în 19 aprilie, când FBI a iniţiat un atac şi a izbucnit un incendiu care a distrus complexul, provocând moartea a 76 de oameni, inclusiv a lui David Koresh. Dar de ce a acţionat FBI-ul astfel? Versiunea oficială este că, spre sfârşitul asediului, agenţii erau îngrijoraţi că oamenii din interior ar putea pregăti o tentativă de sinucidere în masă, în pofida faptului că liderul sectei, Koresh, nu sugerase nimic de genul acesta în timpul negocierilor. Existau şi informaţii potrivit cărora înăuntrul complexului aveau loc abuzuri asupra copiilor, ceea ce a determinat FBI-ul să facă pasul decisiv. Texanul Steve Stockman a scris un articol în care prezenta o teorie a conspiraţiei conform căreia autorităţile administraţiei Clinton au luat cu asalt acea comunitate într-o încercare de a obţine susţinere pentru promulgarea unor legi de control asupra armelor. Susţinătorii lui Koresh din interiorul fermei erau cu siguranţă bine dotaţi la capitolul arme de foc. Conform lui Peter Boyer, care a scris o analiză revelatoare asupra tragicului raid al ATF şi dezastruosului atac al FBI, oficialii FBI au profitat de ignoranţa proaspăt numitului procuror-general Janet Reno, care pur şi simplu nu avea suficiente informaţii despre situaţie şi i-au ascuns planuri şi informaţii vitale. Susţinând că David Koresh îi abuza pe copiii din interiorul complexului, FBI i-a forţat practic mâna lui Reno, pentru ca aceasta să comande un atac paramilitar asupra fermei. Nu ştim dacă au existat sau nu abuzuri asupra copiilor. Ceea ce ştim este că rezultatele atacului au fost dezastruoase. Atentatele asupra apartamentelor din Rusia ÎNTRE 4 ŞI 16 SEPTEMBRIE 1999, cinci bombe au explodat în patru clădiri de apartamente din Moscova, Buinaksk şi Volgodonsk, provocând moartea a aproape 300 de oameni şi rănirea altor câteva sute. Seria de atacuri a semănat teamă în toată Rusia şi a fost subiect al controverselor de atunci încolo. Guvernul rus, condus de preşedintele Boris Elţin şi de primul ministru Vladimir Putin, s-a grăbit să arunce vina pe umerii rebelilor ceceni, acuzaţi că organizaseră atacurile în replică la rezistenţa statului în faţa eforturilor lor de a-şi câştiga independenţa, dar alţii susţin că nici statul în sine nu a fost în afara suspiciunilor. Mulţi cred că atentatele au fost orchestrate de FSB, serviciul secret rus (succesor al KGB) pentru a intensifica susţinerea publicului faţă de un al doilea război în Cecenia, care începuse în august, şi pentru a grăbi ascensiunea fostului lor şef, Vladimir Putin, la fotoliul de preşedinte. Poreclită Operaţiunea Succesorul, această presupusă lovitură de stat şi-a atins scopul. După ce, la sfârşitul lui 1999, Elţin s-a retras înainte de termen, spre surprinderea tuturor, Putin a ajuns în cea mai înaltă funcţie din stat la mai puţin de un an de la atentate, asigurându-şi o victorie uşoară datorită unui val de popularitate creat, parţial, de accelerarea acţiunilor directe în Cecenia şi apelului pentru reînnoirea solidarităţii naţionale. Această teorie a fost sprijinită de câţiva oligarhi şi refugiaţi politici anti-Kremlin, inclusiv de omul de afaceri miliardar exilat Boris Berezovski şi de fostul ofiţer FSB Aleksandr Litvinenko, care şi-a publicat convingerile în cartea Blowing up Russia: Terror from Within. Au apărut dovezi care arată că un agent FSB închiriase subsolul unuia dintre blocurile de apartamente care a fost atacat în septembrie 1999, în timp ce adepţii conspiraţiilor menţionează şi schimbarea bruscă şi radicală de atitudine a autorităţilor faţă de utilizarea explozibilului militar RDX, susţinând că este o dovadă suplimentară a implicării guvernului. Iniţial, statul a afirmat că bombele fuseseră confecţionate din RDX, dar după ce s-a descoperit că această substanţă nu putea fi obţinută decât dintr-o bază a statului foarte bine protejată, guvernul şi-a schimbat declaraţiile şi a negat că se găsise această substanţă. Mai mult, o tentativă de a arunca în aer un bloc de apartamente din Riazan, cu doar câteva zile înainte de ultimul atac din Volgodonsk, a fost identificată ca fiind orchestrată de agenţi FSB. După ce iniţial a negat, şeful FSB şi-a cerut scuze şi a recunoscut activitatea agenţiei sale, afirmând că agenţii implicaţi desfăşurau un exerciţiu de antrenament într-un moment prost ales. Iuri Şcekocihin şi Serghei Iuşenkov, doi membri importanţi ai unei comisii independente însărcinată să ancheteze rolul FSB în aceste atentate, au sfârşit amândoi în mod misterios în 2003, în vreme ce jurnalista Anna Politkovskaia a fost ucisă în octombrie 2006, în timp ce desfăşura o anchetă pe acelaşi subiect. Litvinenko a murit în circumstanţe suspecte în Londra, mai târziu, în cursul aceluiaşi an. Cu toate acestea, acuzaţiile nu au fost direcţionate doar spre guvernul rus. Liderul militar al Khattab, care are legături cu grupările teroriste Armata de Eliberare din Daghestan şi Armata Islamică a Daghestanului, este indicat, de unii, drept vinovat. Se zvoneşte că a lansat aceste atacuri în replică la ofensiva militară rusă din Daghestan şi Cecenia şi din apropierea acestor regiuni, în perioada de dinainte de atentate. Alţii afirmă că grupul anticonsumism al Scriitorilor Revoluţionari ar fi fost adevăratul vinovat. Se crede că FSB a descoperit o notă în mijlocul rămăşiţelor blocurilor de apartamente care fuseseră aruncate în aer, notă ce provenea de la această organizaţie şi prin care atentatul era asumat, fiind înfăptuit în semn de protest faţă de răspândirea rapidă a consumismului de tip capitalist pe întreg teritoriul fostei ţări comuniste. Atentatele de la Londra din 7 iulie Terorismul a trecut pragul Marii Britanii pe 7 iulie 2005, când patru bombe au explodat în sistemul de transport public al Londrei, ucigând 56 de oameni şi rănind mulţi alţii. Atacurile au fost atribuite de îndată organizaţiei al-Qaeda, dar şi azi există dubii privind adevăratul autor al acestor atrocităţi. Trei bombe au fost detonate la interval de mai puţin de un minut între ele, în trei garnituri de metrou din Londra, la o oră de vârf a dimineţii, provocând un număr considerabil de morţi şi răniţi, iar o a patra bombă a explodat, aproape o oră mai târziu, într-un autobuz etajat din piaţa Tavistock. După atacuri, au circulat peste tot rapoarte conform cărora autori ar fi fost patru atentatori musulmani sinucigaşi, toţi cu descendenţă britanică, care urmăreau să îi pedepsească pe britanici pentru implicarea ţării în războiul din Irak. Opinia publică era consternată şi nu a durat mult până când presa a ajuns la concluzia că exista o legătură între atentate şi al-Qaeda. Cu toate acestea, pe măsură ce trecea timpul şi ieşeau la iveală noi detalii, versiunea oficială a evenimentelor a devenit din ce în ce mai contestată. Unii adepţi ai teoriilor conspiraţiei cred că atentatele au fost orchestrate de serviciile britanice de spionaj cu scopul de a genera mai multă susţinere pentru războiul din Irak. Aceşti oameni fac referire la faptul că există presupuse dovezi care demonstrează că bombele fuseseră plasate sub garniturile de metrou şi nu detonate din interior. Se crede că unul dintre martorii oculari a fost avertizat să fie atent la o gaură formată în locul unde se aflase bomba – podeaua garniturii fusese împinsă în sus şi sfâşiată, sugerând o forţă masivă de dedesubt. Pentru a amplasa explozivii ar fi fost nevoie de acces special la sistemul de metrouri şi este foarte puţin probabil ca acuzaţii să fi avut un astfel de acces. Să fi fost atentatorii sinucigaşi doar ţapi-ispăşitori acoperindu-i pe adevăraţii făptaşi? Există şi teorii conform cărora guvernul britanic s-a folosit de un exerciţiu antiterorist pentru a masca executarea atentatului. Se presupune că o companie britanică de management a situaţiilor de criză executa un exerciţiu de antrenament în Londra în acea dimineaţă, pentru a testa instructajele privind potenţiale atacuri teroriste asupra oraşului şi că serviciile britanice de spionaj s-au folosit de acest lucru pentru a-şi pune în aplicare operaţiunea mai sinistră. Şi ce ar trebui să înţelegem din faptul că în mijlocul rămăşiţelor exploziei s-au găsit documente de identificare ale atentatorilor sinucigaşi, complet neatinse? Cum este posibil să fi rezistat exploziilor? Au fost oare amplasate acolo de agenţi MI5 după eveniment? Adepţii conspiraţiilor se arată suspicioşi şi faţă de faptul că guvernul britanic a anunţat că aceşti terorişti veniseră la Londra de la Luton cu un tren care fusese, de fapt, anulat. Le scăpase ceva conspiratorilor? De ce nu funcţionau camerele de supraveghere de pe autobuz? De ce ministrul israelian de finanţe de la acea vreme, Benjamin Netanyahu, a decis să-şi anuleze o vizită în una din zonele care aveau să fie aruncate în aer în acea dimineaţă? E posibil ca MI5 să fi avertizat serviciul secret israelian Mossad în legătură cu atentatele? Alţii cred că CIA a executat atentatele, pentru un câştig financiar. În urma atacurilor s-au câştigat sume considerabile la bursă de către cei care au profitat de căderea lirei sterline. Valoarea monedei, care era deja în pantă, a scăzut şi mai dramatic după aceste atentate. Se crede că evenimente similare s-au petrecut şi după atacurile de la 11 septembrie. Mai există şi unii care susţin că tranzacţiile pot fi urmărite până în biroul serviciilor americane de spionaj. Atentatele din trenul de la Madrid ÎN 11 MARTIE 2004, LA 7:39 DIMINEAŢA mai multe explozii au avut loc în trenurile de navetişti din Madrid. Bombele au ucis 191 de persoane şi au rănit altele 1800. Ca o consecinţă a acestor atentate, partidul conservator aflat la putere, Partido Popular, a pierdut conducerea ţarii. În perioada imediat următoare atacurilor, guvernul spaniol condus de Jose Maria Aznar a susţinut cu fermitate că responsabilitatea atentatelor revine grupului terorist basc ETA, organizaţie care a provocat moartea a peste 800 de persoane în cursul luptelor sale violente pentru afirmare naţională, începând cu sfârşitul anilor ’60. În zilele care au urmat, statul a continuat să îşi afirme convingerea, în ciuda unui volum tot mai mare de probe care sugerau că atentatele teroriste fuseseră executate de militanţi islamici. Acest refuz încăpăţânat de a accepta că vina nu aparţine grupării ETA a fost privită cu ochi foarte răi de către publicul spaniol. Furia a atins un asemenea nivel încât ţara s-a confruntat cu proteste în masă împotriva guvernului. Votul din cadrul alegerilor generale, organizate la doar câteva zile după atentatele din tren, a înlăturat de la putere guvernul pro-SUA al lui Jose Maria Aznar, reorientând electoratul către Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol, condus de Jose Luis Rodriguez Zapatero. Cu toate acestea, legăturile cu al-Qaeda nu au fost niciodată demonstrate pe deplin şi mai există unele teorii privind implicarea ETA. Conform uneia dintre acestea, ETA şi militanţii islamici au colaborat la organizarea atentatelor, programându-le exact înainte de alegeri pentru a elimina de la putere guvernul lui Aznar, susţinător al războiului din Irak, şi pentru a şubrezi susţinerea faţă de invazia orchestrată de Bush/Blair. Dacă aşa au stat lucrurile, au avut mare succes, deoarece unul dintre primele acte ale noului guvern Zapatero a fost să promită retragerea trupelor spaniole din Irak. Dar până în ziua de azi, ziare centrale importante din Spania continuă să susţină speculaţii privind implicarea ETA. Alţii cred că faptul că mulţi dintre atentatori erau marocani indică o implicare a serviciilor secrete din Maroc. Spania îşi reimpusese cu forţa stăpânirea asupra micii insule Perejil, aflată în largul coastei nord-africane, în iulie 2002, în urma unei tentative a Marocului de a ridica pretenţii teritoriale asupra sa şi se zvoneşte că ostilitatea determinată de această acţiune agresivă a convins serviciile de spionaj marocane să ţină secrete informaţii care ar fi putut preveni atentatele de la Madrid, ba e posibil chiar să fi colaborat la organizarea lor. Mai simplu, unii consideră că aceste atacuri teroriste au reprezentat o parte mai violentă şi îndrăzneaţă a unei lovituri de stat organizată de partidul socialist, deoarece în urma atentatelor Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol, în frunte cu Zapatero, a câştigat cu uşurinţă alegerile de la 14 martie, în mijlocul unui val de susţinere naţională. Momentul atacurilor, foarte oportun pentru principalul partid din opoziţie, este un factor important pentru numeroşi observatori. Atentatul din Oklahoma City ATENTATUL DIN OKLAHOMA CITY este complet năucitor, iar autorităţile s-au străduit să descopere motivul care a generat atâta violenţă. Printre sugestii s-a numărat o răzbunare pentru incidentul tragic de la Waco, precum şi un complex complot anti-Clinton, dar acţiunile par să fi fost mai mult decât excesive, dacă aşa au stat lucrurile. În cadrul unei conferinţe video intitulată „America în pericol”, Mark Koernke a afirmat că Naţiunile Unite au lansat o invazie a SUA, declarând că trupele ONU se strecurau în SUA şi se ascundeau în baze militare secrete. Şi care era sediul central al acestor baze secrete? Nici mai mult nici mai puţin decât statul Oklahoma. Koernke pretindea şi că bandele urbane erau „antrenate, echipate şi dotate cu uniforme” pentru a fi trimise în prima linie în invazia SUA. În opinia lui Koernke, Statele Unite aveau să fie desfiinţate, iar ţara urma să fie împărţită în zece regiuni, sub pumnul de fier al ONU. Mai mult, ca parte a planului de cucerire, trupele ONU intenţionau să-i închidă pe cetăţenii americani în 43 de „lagăre de detenţie”, localizate în diverse puncte din ţară. „Şi”, a adăugat el, „centrul pentru prelucrarea deţinuţilor din jumătatea de vest a Statelor Unite este Oklahoma City”. Ziarele au relatat că atentatorul, Timothy James Meveigh, executat ulterior, a fost unul dintre bodyguarzii care l-au păzit pe Koernke la apariţia sa din Florida, cu un an înainte. Dacă Meveigh şi colaboratorii săi la conspiraţie erau atât de apropiaţi de Koernke cum susţine presa, pare posibil ca atentatul din Oklahoma City să-şi fi propus să distrugă definitiv presupusul complot al ONU de a-i închide pe americani în lagărele de concentrare menţionate mai sus. În orice caz, este greu de crezut că Meveigh şi Terry Nichols, celălalt bărbat condamnat pentru atentat, au fost în stare să organizeze singuri un act de terorism de o asemenea amploare. De unde ar fi putut să facă rost de atâta îngrăşământ şi combustibil pentru maşinile de curse, fără să trezească suspiciuni când le cumpărau? Ce ar putea motiva doi oameni să execute o atrocitate de o asemenea dimensiune? Cu siguranţă nu doar mesajul antiguvernamental pe care se credea că încercau să-l transmită. Mulţi susţinători ai teoriei conspiraţiei vorbesc despre cercetările efectuate la locul exploziei şi, în special, despre daunele suferite de clădire. Mai multe rapoarte, printre care şi un raport independent realizat în 1997, sugerează că trebuie să fi existat explozivi suplimentari, plasaţi efectiv în interiorul clădirii, pentru ca aceasta să se prăbuşească aşa cum a făcut-o. Doar explozibilul din camionetă, se spune în raport, nu ar fi fost suficient pentru a provoca distrugeri structurale atât de masive ca acelea care s-au produs. Analiza seismografelor din apropiere sugerează că au existat două trepidaţii, detaliu pe care adepţii teoriei conspiraţiei îl consideră o dovadă a faptului că mai existase un dispozitiv, gata instalat în clădire. Această presupusă instalare anterioară a unui al doilea dispozitiv indică accesul la informaţii din interior şi sugerează că au fost implicaţi mai mulţi oameni, nu doar cei doi bărbaţi. Camerele de securitate din zonă s-au întrerupt şi ele cu puţin timp înainte de eveniment, reactivându-se exact la timp pentru a surprinde explozia. Coincidenţă sau operă a unui expert în domeniu? Poate că a existat o întreagă organizaţie în spatele atentatului, iar cei doi bărbaţi condamnaţi nu au fost decât ţapii ispăşitori? Unii amatori de conspiraţii afirmă că este posibil ca grupul din spatele atentatului să fi avut legături cu persoane aflate în cele mai înalte poziţii în stat; mai exact, cu preşedintele Bill Clinton însuşi. Ei sugerează că acesta fie a aflat din timp despre complot şi nu a făcut nimic pentru a-l împiedica, fie a comandat chiar el întreaga operaţie, pentru a compromite imaginea despre mişcarea paramilitară pe care se credea că o susţine Meveigh. Deşi nu există nicio probă care să-l lege pe Clinton de explozie, acest lucru ar explica presupusa existenţă a unui al doilea dispozitiv exploziv – cine ar fi avut o libertate mai mare de mişcare pentru a putea instala în secret o bombă decât agenţi ai guvernului pregătiţi să facă exact acest lucru? Alţii cred că e posibil ca în spatele atentatului să se fi aflat influenţe străine – poate că Nichols luase legătura cu cel care a organizat atentatele de la World Trade Center din 1993, furgonul pe care l-au închiriat provenind de la aceeaşi companie utilizată şi pentru atentatele cu maşini-capcană executate în trecut de grupări teroriste străine. Deşi s-au redeschis anchete asupra tragediei de fiecare dată când se descopereau noi dovezi despre existenţa unei conspiraţii în spatele atentatului, nu vom mai putea niciodată să-l întrebăm pe Meveigh care este versiunea sa, deoarece a fost executat prin injecţie letală în 2001.