A.S.Pușkin carti autori straini

A. S. PUŞKIN   DAMA DE PICĂ       Dama de pică Înseamnă duşmănie ascunsă. Cea mai nouă carte pentru ghicit.   1   Iar pe vreme urâtă Deseori S‑adunau; Tot mizau — Fie‑le cu iertare!... — De la cincizeci la o sută, Lucru mare! Berechet câştigau Şi întruna cu creta notau. Şi aşa, pe vreme urâtă, Ispravă mare făceau.     Într‑o seară, la ofiţerul Narumov din garda călare era joc de cărţi. Noaptea lungă de iarnă se scursese pe nesimţite; la cinci dimineaţa, jucătorii se aşezară să mănânce. Cei care câştigaseră mâncau cu poftă; ceilalţi şedeau cu gândul aiurea, în faţa farfu­riilor goale. Dar se servi şampanie, convorbirea se învioră şi toţi luară parte la ea. — Tu ce‑ai făcut, Surin? întrebă gazda. — Am pierdut, ca de obicei. Trebuie să mărturisesc că n‑am noroc... Joc mirandole, nu mă înfierbânt, nimic nu mă face să‑mi pierd capul, şi totuşi nu reuşesc să câştig! — Şi nu te‑a ispitit niciodată? N‑ai pontat niciodată pe cartea câştigătoare?... Ai o voinţă uimitoare. — Ce să mai spun de Hermann! vorbi unul din oaspeţi, arătând spre un tânăr genist. N‑a luat cărţile în mână de când e, n‑a tras niciodată vreun parol, şi cu toate astea stă cu noi până la ora cinci dimineaţa şi se uită cum jucăm! — Jocul mă atrage grozav, răspunse Hermann, dar nu‑s în stare să sacrific strictul necesar numai cu nădejdea de a dobândi un prisos. — Hermann e neamţ şi e chibzuit, asta e! observă Tomski. Dar dacă pentru mine există un om de neînţeles, apoi e bunica mea, contesa Ana Fedotovna. — Cum?! Ce?! strigară oaspeţii. Tomski urmă: — Nu pot pricepe cum se face că bunica mea nu pontează ni­ciodată! — Dar, spuse Narumov, de ce vă miră că o bătrână de optzeci de ani nu pontează? — Va să zică, dumneavoastră nu ştiţi nimic despre ea? — Nu, într‑adevăr, nu ştim nimic! — O, atunci ascultaţi!... Trebuie să ştiţi că acum vreo şaizeci de ani, bunica mea a fost la Paris şi se bucura de mare succes. Lumea alerga să vadă la Venus moscovite! Richelieu îi făcea curte, şi bunica susţine că el era gata‑gata să se împuşte din pri­cina neînduplecării ei. Pe vremea aceea, doamnele jucau faraon. Jucând o dată la curte cu ducele de Orleans, bunica a pierdut o sumă foarte im­portantă pe cuvânt de onoare. Cum ajunse acasă, în timp ce‑şi dezlipea aluniţele şi‑şi desfăcea crinolina, îl anunţă pe bunic că a pierdut la cărţi şi‑i porunci să achite datoria. După câte mi‑aduc aminte, răposatul meu bunic era un fel de administrator al bunicii. Se temea de ea ca de foc; totuşi, când auzi de pierderea aceea îngrozitoare îşi ieşi din fire, aduse ca­tastifele cu socoteli şi‑i dovedi că în şase luni cheltuiseră o ju­mătate de milion, că la Paris nu au nici satul de lângă Moscova, nici pe cel de lângă Saratov; şi refuză categoric să plătească datoria. Bunica îi trase o palmă şi se culcă singură, în semn că se supărase pe el. În ziua următoare porunci să fie chemat soţul, nădăjduind că pedeapsa conjugală aplicată îşi va fi făcut efectul; dar îl găsi la fel de neînduplecat. Pentru prima oară în viaţă ajunsese să aibă cu el discuţii şi explicaţii; voia să‑l ruşineze, catadicsind să‑l lă­murească că o datorie nu se amestecă cu alta, şi că un prinţ nu‑i totuna cu un căruţaş. Degeaba însă, bunicul nu‑i mai dădea as­cultare. Nu, şi gata! Şi bunica nu ştia ce să mai facă. Cunoştea îndeaproape un om remarcabil. De bună seamă că aţi auzit despre contele de Saint‑Germain[1], despre care se po­vestesc atâtea lucruri uimitoare. Ştiţi, cred, că el se dădea drept jidovul rătăcitor, drept cel care găsise elixirul vieţii, piatra filo­zofală şi altele. Lumea râdea de el ca de un şarlatan, iar Casanova, în Memoriile lui, spunea că e spion. Cu tot misterul care‑l înconjura, Saint‑Germain avea o înfăţişare onorabilă şi era foarte : simpatic în societate. Bunică‑mea îl mai iubeşte şi astăzi şi se supără dacă i se vorbeşte de el nerespectuos. Ea ştia că Saint‑Germain dispune de sume mari de bani. Se hotărî să recurgă la el. Îi scrise un bileţel, rugându‑l să vină la ea numaidecât. Ciudatul bătrân veni îndată şi o găsi foarte nenorocită. Ea îi descrise în cele mai negre culori barbaria soţului şi îi spuse că‑şi pune întreaga speranţă în amabilitatea şi prietenia lui. Saint‑Germain rămase pe gânduri. — Aş putea să vă pun la dispoziţie această sumă, însă ştiu că nu vă veţi găsi liniştea până când nu mi‑o veţi înapoia, iar eu n‑aş vrea să vă fac alte griji. Există un mijloc: vă puteţi recâştiga banii. — Dar, dragul meu conte, zise bunica, vă spun doar că nu mai avem bani deloc. — Pentru asta nu e nevoie de bani, îi răspunse Saint‑Germain. Binevoiţi să‑mi daţi ascultare. Apoi îi dezvălui o taină pentru care oricare din noi ar da foar­te mult... Tinerii jucători deveniră şi mai atenţi. Tomski îşi aprinse pipa, trase fum şi urmă: — În aceeaşi seară, bunica se înfăţişă la Versailles, au jeu de la reine[2]. Ducele de Orléans ţinea banca; bunica se scuză că nu a adus datoria, invocând drept justificare o mică istorioară, şi în­cepu să ponteze contra lui. Alese trei cărţi şi le puse una după alta; toate trei câştigară de la primul tur, şi bunica scăpă de toată datoria. — O întâmplare! spuse unul din oaspeţi. — Basme! adăugă Hermann. — Poate că au fost cărţile măsluite? interveni un al treilea. — Nu cred, răspunse grav Tomski. — Cum se poate?! răspunse Narumov. Bunica ta ghiceşte trei cărţi la rând şi tu încă n‑ai învăţat de la ea cabalistica asta? — Pe dracu, răspunse Tomski. A avut patru fii, printre care şi tatăl meu. Toţi patru erau jucători pătimaşi şi ea nu şi‑a dezvă­luit taina nici unuia, deşi nu le‑ar fi stricat, după cum nu mi‑ar fi stricat nici mie! Dar iată ce mi‑a povestit unchiul meu, contele Ivan Ilici, dându‑şi cuvântul de onoare că e adevărat. Răposatul Ceapliţki, care a murit în mizerie după ce şi‑a tocat milioanele, pierduse o dată, în tinereţe, vreo trei sute de mii, jucând cu Zorici, după câte mi‑aduc aminte. Era disperat. Bunicii mele, care de altfel judeca foarte aspru poznele tinerilor, i se făcu milă de Ceapliţki. Îi dădu trei cărţi, spunându‑i să le pună una după alta, şi‑i ceru cuvântul de onoare că după aceea nu va mai juca nicio­dată. Ceapliţki se duse la învingătorul său şi se aşeză la joc. Mi­ză pe prima carte cincizeci de mii şi câştigă; dublă miza în joc, mai repetă o dată şi se achită de datorie, ba mai rămase şi în câştig... Ei, dar e timpul să ne culcăm; e şase fără un sfert. Într‑adevăr, se lumina de ziuă. Tinerii îşi goliră paharele şi plecară pe la casele lor.   II   — Il paraît que monsieur est decidément pour les suivantes. — Que voulez‑vous, madame? Elles sont plus fraîches![3] Conversaţie de salon   Bătrâna contesă*** stătea în camera de toaletă, în faţa oglin­zii. Era înconjurată de trei fete. Una din ele ţinea un borcănel cu farduri, alta o cutie cu ace de cap, a treia o scufie înaltă, cu pan­glici roşii ca focul. Contesa nu mai avea nici o veleitate de fru­museţe, care de altfel se ofilise de mult, însă îşi păstrase toate obiceiurile din tinereţe, respectând cu stricteţe moda celui de al optulea deceniu şi îmbrăcându‑se tot atât de încet şi de tacticos ca şi cu şaizeci de ani în urmă. La fereastră, lângă gherghef, stătea o domnişoară, pupila con­tesei. — Bună ziua, grand'maman[4], spuse intrând un tânăr ofiţer. Bonjour, mademoiselle Lise[5]. Grand'maman, vin la dumneata cu o rugăminte. — Despre ce e vorba, Paul? — Îngăduie‑mi să‑ţi prezint pe unul din prietenii mei şi să‑l aduc vineri la balul pe care îl dai. — Adu‑mi‑l de‑a dreptul la bal. Cu ocazia asta, mi‑l şi pre­zinţi. Ai fost ieri la ***? — Bineînţeles! A fost foarte plăcut; am dansat până la cinci dimineaţa. Eleţkaia era încântătoare! — O, dragul meu! Ce‑ai găsit la ea? S‑o fi văzut pe bunica ei, prinţesa Daria Petrovna!... Fiindcă veni vorba, o fi îmbătrânit mult? — Dacă a îmbătrânit? răspunse Tomski distrat. A murit acum vreo şapte ani... Domnişoara îşi ridică privirea şi‑i făcu un semn. Tomski îşi aminti că bătrânei contese i se ascundea moartea celor de‑o vâr­stă cu ea şi îşi muşcă buzele. Dar contesa primi vestea cu multă indiferenţă, deşi pentru ea era ceva nou. — A murit şi eu nici n‑am ştiut. Am fost făcute în acelaşi timp doamne de onoare; când ne‑am prezentat, împărăteasa... Şi contesa îi povesti nepotului pentru a suta oară întâmplarea. — Ei, Paul, spuse ea apoi. Acum ajută‑mi să mă ridic. Lizanka, unde mi‑e tabachera? Şi contesa trecu împreună cu fetele după paravan, pentru a‑şi termina toaleta. Tomski rămase cu domnişoara. — Pe cine voiţi să prezentaţi? întrebă încet Lizaveta Ivanovna. — Pe Narumov. Îl cunoaşteţi? — Nu. E militar sau civil? — Militar. — Genist? — Nu, cavalerist. Dar de ce‑aţi crezut că e genist? Domnişoara râse şi nu răspunse nimic. — Paul, strigă contesa de după paravan. Trimite‑mi un roman nou, însă te rog să nu fie din cele moderne. — Cum asta, grand'maman?! — Vreau să spun, un roman în care eroul să nu‑şi sugrume nici tatăl, nici mama, şi în care să nu fie vorba de cadavre de înecaţi. Mi‑e grozav de frică de înecaţi. — Astfel de romane nu există în ziua de azi. Vrei poate unul rusesc? — Există romane ruseşti?... Trimite‑mi, dragă, trimite‑mi! — Iartă‑mă, grand'maman, mă grăbesc... Iertaţi‑mă, Lizaveta Ivanovna! Dar de ce‑aţi crezut că Narumov e genist? Şi Tomski ieşi din camera de toaletă. Lizaveta Ivanovna rămase singură. Lăsă deoparte broderia şi începu să se uite pe fereastră. Îndată, pe cealaltă parte a străzii, de după colţ, se ivi un tânăr ofiţer. Obrajii fetei se îmbujorară. Se apucă din nou de lucru, plecându‑şi capul până aproape de canava. În timpul acesta intră contesa, care sfârşise cu îmbră­catul. — Lizanka, porunceşte să pună caii la trăsură. Mergem să ne plimbăm. Lizanka se ridică de la gherghef şi începu să‑şi strângă lucrul. — Ce e, măicuţă?! Ori eşti surdă?! strigă contesa. Spune să pună mai repede caii la trăsură. — Îndată! răspunse încet domnişoara. Şi dădu fuga în antreu. În cameră intră un servitor, aducând cărţile trimise contesei de prinţul Pavel Alexandrovici. — Bine! Mulţumeşte‑i, spuse contesa. Lizanka, Lizanka! Unde fugi?! — Să mă îmbrac. — Ai timp, măicuţă! Stai aici! Deschide primul volum. Citeşte tare... Fata luă o carte şi‑i citi câteva rânduri. — Mai tare! Ce‑i cu tine, fată dragă?! Ţi‑ai pierdut glasul?!... Aşteaptă! Adu‑mi scăunelul; mai aproape... Aşa! Lizaveta Ivanovna îi mai citi două pagini. Contesa căscă. — Lasă cartea! Ce prostii! Trimite‑o înapoi prinţului Pavel şi spune‑i că‑i mulţumesc... Dar cu trăsura ce s‑aude? — Trăsura e gata, răspunse Lizaveta Ivanovna, aruncând o pri­vire în stradă. — Cum, şi nu eşti încă îmbrăcată? Totdeauna trebuie să te aştept! E enervant, drăguţo! Liza dădu fuga în camera ei. Nu trecură nici două minute şi contesa începu să sune cât o ţineau puterile. Pe una din uşi in­trară, în goană, cele trei fete, iar pe cealaltă, lacheul. — De ce nu veniţi când vă chem? rosti supărată contesa. Spuneţi‑i Lizavetei Ivanovna că o aştept. Lizaveta Ivanovna intră îmbrăcată cu pardesiu şi cu pălări­oară pe cap. — În sfârşit! spuse contesa. Cum te‑ai gătit! Pentru ce?... Pe cine vrei să cucereşti?... Cum e vremea? Mi se pare că e vânt. — Nicidecum, luminăţia‑voastră! Vremea e liniştită, răspunse lacheul. — Întotdeauna vorbiţi aiurea! Deschideţi fereastra! N‑am spus eu? E vânt! Şi încă ce vânt rece! Să deshame! Lizanka, nu mai mergem. N‑aveai de ce să te găteşti. "Asta mi‑i viaţa", gândi Lizaveta Ivanovna. Într‑adevăr, Lizaveta Ivanovna era o fiinţă foarte nenorocită. Amară e pâinea la străin şi grele sunt treptele scării altuia, a spus Dante, şi cine, dacă nu sărmana pupilă a bătrânei contese, putea cunoaşte mai bine amărăciunea de a fi la cheremul altuia? De bună seamă contesa *** nu era rea la suflet, dar, ca orice femeie răsfăţată, era despotică, era zgârcită şi de un egoism rece, ca toţi oamenii bătrâni care au iubit în zilele lor şi sunt străini de cele de azi. Lua parte la toate zaiafeturile înaltei societăţi, se târa pe la baluri, unde se aşeza într‑un colţ, sulemenită şi îmbrăcată după moda veche, ca un ornament grotesc şi nelipsit al sălii de bal; parcă supunându‑se unui ritual, oaspeţii se apropiau cu ple­căciuni adânci, iar după aceea nimeni nu se mai ocupa de ea. Primea la ea acasă tot oraşul, respecta o etichetă strictă şi nu recunoştea la chip pe nimeni. Numeroasa servitorime, îmbuibată şi încărunţită în antreuri şi în camerele slujnicelor, făcea ce o tăia capul şi o fura care mai de care pe. această bătrână cu un picior în groapă. Lizaveta Ivanovna era martira casei. Ea turna ceaiul şi primea observaţii pentfu zahărul consumat în plus; citea romane cu glas tare şi era vinovată de toate greşelile autorului; o însoţea pe con­tesă la plimbare şi era răspunzătoare de starea timpului şi a calda­râmului. Avea fixată o leafă, care nu i se plătea niciodată în întregime; asta n‑o împiedica pe contesă să‑i pretindă să fie îm­brăcată la fel cu toată lumea, mai bine zis ca foarte puţini. În lume, juca rolul cel mai şters. Toţi o cunoşteau, dar nimeni nu o observa; la baluri nu dansa decât atunci când nu era cine să facă vis‑à‑vis‑ul, iar doamnele o luau de braţ ori de câte ori trebuiau să se ducă la toaletă să‑şi aranjeze câte ceva la găteli. Era mândră, suferea mult din cauza situaţiei ei şi se uita împrejur, aşteptându‑l plină de nerăbdare pe acela care avea s‑o izbăvească; dar tinerii, calculaţi în înfumurarea lor fluşturatică, nu o socoteau demnă de atenţia lor, cu toate că era de o sută de ori mai drăguţă decât can­didatele la măritiş îngâmfate şi reci, în jurul cărora roiau. De câte ori nu părăsea încetişor salonul luxos şi plictisitor şi se ducea să plângă în cămăruţa‑i sărăcăcioasă, unde se aflau nişte paravane tapetate, un scrin, o oglinjoară şi un pat vopsit, şi unde ardea slab o lumânare de seu într‑un sfeşnic de aramă! O dată — asta s‑a întâmplat la două zile după seara descrisă la începutul acestei povestiri şi cu o săptămână înaintea scenei la care ne‑am oprit — o dată, Lizaveta Ivanovna, aşezată la fereastră cu ghergheful şi privind din întâmplare pe stradă, zări un tânăr genist stând nemişcat, cu ochii ţintă la fereastra ei. Ea lăsă capul în jos şi‑şi văzu mai departe de lucru; când se uită iar în stradă, peste cinci minute, tânărul ofiţer se găsea în acelaşi loc. Neavând obiceiul să cocheteze cu ofiţerii care treceau pe stra­dă, ea nu se mai uită pe fereastră şi cusu aproape două ore, fără să‑şi ridice capul. Se servi prânzul. Ea se ridică, începu să‑şi strângă ghergheful şi, uitându‑se iar pe stradă, din întâmplare, îl văzu din nou pe ofiţer. Lucrul i se păru destul de ciudat. După masă veni iar la fereastră, stăpânită de nelinişte, dar ofiţerul nu mai era acolo — şi ea îl uită... Cam la două zile după aceea, când ieşi cu contesa să se plim­be cu trăsura, îl văzu din nou. Era chiar lângă intrare şi‑şi ascun­dea faţa în gulerul de biber. Pe sub chipiu nu i se vedeau decât ochii negri, scânteietori. Lizaveta Ivanovna se sperie, fără să ştie de ce, şi cuprinsă de o tulburare nelămurită se urcă în trăsură. Cum se înapoie acasă, alergă la fereastră şi văzu că ofiţerul se afla în acelaşi loc, cu ochii aţintiţi asupra ei; ea se îndepărtă, chinuită de curiozitate şi tulburată de un sentiment cu totul nou. De atunci, n‑a trecut nici o zi fără ca tânărul să nu apară la o anumită oră sub ferestrele casei lor. Între el şi ea se stabiliră un fel de raporturi fără grai. Cum se aşeza la locul ei, la lucru, îi simţea apropierea; îşi ridica ochii şi se uita la el tot mai lung şi mai lung în fiece zi. Tânărul părea a‑i fi recunoscător pentru asta. Ori de câte ori li se întâlneau privirile, ochii ei ageri, tine­reşti, deosebeau o roşeaţă vie care‑i acoperea obrajii palizi. Peste o săptămână ea îi zâmbi... Când Tomski îi ceruse permisiunea contesei de a i‑l prezenta pe prietenul său, inima bietei fete prinse să bată cu putere. Dar aflând că Narumov nu era genist, ci din garda călare, îi păru rău că, prin întrebarea‑i îndrăzneaţă, îşi trădase taina faţă de uşura­ticul Tomski. Hermann era fiul unui neamţ rusificat, care îi lăsase un mic capital. Fiind ferm convins de necesitatea de a‑şi consolida inde­pendenţa, el nu se atingea nici măcar de dobânzi, şi trăia numai din soldă, nepermiţându‑şi nici cea mai mică distracţie. În gene­ral, era ascuns şi ambiţios, şi camarazii lui aveau rar prilejul să‑şi bată joc de exageratul lui spirit de economie. Avea pasiuni puter­nice şi o imaginaţie înflăcărată, dar tăria lui de caracter îl salvase de obişnuitele rătăciri ale tinereţii. Astfel, de pildă, având o fire de jucător, nu lua niciodată cărţile în mână, întrucât socotea că situaţia lui materială nu‑i permitea (cum spunea el) să sacrifice strictul necesar numai cu nădejdea de a dobândi un prisos, ceea ce nu‑l împiedica să‑şi petreacă nopţi întregi la mesele de joc, urmărind cu patimă întorsăturile variate ale jocului. Povestea cu cele trei cărţi avu o puternică înrâurire asupra în­chipuirii lui şi nu‑i mai ieşi din cap toată noaptea. "Ce‑ar fi, gân­dea el a doua zi seara, hoinărind prin Petersburg, ce‑ar fi dacă bătrâna contesă mi‑ar încredinţa taina, sau dacă mi‑ar spune care sunt cele trei cărţi sigure! De ce nu mi‑aş încerca norocul? Să‑i fiu prezentat, să‑i câştig încrederea — fie chiar de‑ar trebui să‑i devin amant — dar toate astea cer timp, iar ea are optzeci şi şapte de ani, poate să moară peste o săptămână sau chiar peste două zile!... Şi‑apoi toată povestea asta... O poţi crede oare?... Nu! Chibzuiala, cumpătarea şi dragostea de muncă, iată cele trei cărţi sigure ale mele, iată ce‑mi va întrei, va înmulţi de şapte ori capi­talul şi îmi va aduce liniştea şi independenţa!" În timp ce gândea aşa, se trezi pe una din principalele străzi ale Petersburgului, în faţa unei case, cu arhitectură veche. Strada era plină de echipaje, şi trăsurile soseau una după alta în faţa intrării luminate. Din ele coborau când piciorul zvelt al vreunei tinere frumuseţi, când botforul zăngănitor sau ciorapul vărgat şi pantoful diplomatic. Pe lângă portarul impozant se perindau şu‑bele şi pelerinele. Hermann se opri. — A cui e casa asta? întrebă el pe gardianul din colţ. — A contesei *** îi răspunse gardianul. Hermann tresări. Uimitoarea poveste îi reveni în minte. Înce­pu să se învârtească în jurul casei, gândindu‑se la stăpână şi la darul ei miraculos. Se întoarse târziu în modestu‑i colţişor; nu putu să adoarmă mult timp şi, când somnul îl cuprinse, i se arătară cărţile de joc, masa verde, teancul de bancnote şi mor­mane de cervoneţi. Părea că pune carte după carte, dubla hotărât miza şi câştiga într‑una; aduna grămezi de aur şi vâra bancnotele în buzunar. Se trezi târziu şi oftă, văzând că‑şi pierduse fantastica bogăţie; plecă să cutreiere din nou oraşul şi se pomeni din nou în faţa casei con­tesei. Parcă îl atrăgea într‑acolo o putere misterioasă. Se opri şi începu să se uite la ferestre. La una din ferestre, văzu un cap în­cadrat de un păr negru, aplecat, poate, asupra vreunei cărţi sau asupra lucrului de mână. Căpşorul se ridică. Hermann văzu o feţişoară proaspătă şi nişte ochi negri. Clipa asta îi hotărî soarta.     III Vous m'ecrivez, mon ange, des lettres de quatre pages, plus vite que je ne puis les lire.[6]     Din scrisori   Lizaveta Ivanovna nici nu apucă bine să‑şi scoată pardesiul şi pălăria, când contesa trimise să o cheme şi ordonă să se tragă din nou trăsura. Se urcară în ea. În timp ce doi lachei o ridicau pe bătrână de subţiori şi o băgau pe uşa trăsurii, Lizaveta Ivanovna îşi văzu iar genistul, chiar lângă roată. El o apucă de mână şi apoi dispăru, înainte ca ea să‑şi revină din spaimă. În mână îi rămase o scrisoare. Ea o ascunse în mănuşă, şi tot drumul nu văzu şi nu auzi nimic. În timpul plimbării, contesa avea obiceiul să pună întrebări la tot pasul: "Cine era persoana cu care ne‑am întâlnit? Cum se numeşte podul acesta? Ce scrie pe firma de co­lo?" în ziua aceea Lizaveta Ivanovna răspundea la întâmplare şi de multe ori n‑o nimerea, încât contesa se supără. — Ce se întâmplă cu tine, maică?! Te‑a apucat catelepsia? Ori nu mă auzi, ori nu mă înţelegi? Slavă Domnului, nu vorbesc pocit şi nici nu mi‑am pierdut minţile! Lizaveta Ivanovna nici n‑o asculta. Cum se înapoie acasă alergă în camera ei şi scoase scrisoarea din mănuşă; plicul nu era lipit. Citi scrisoarea. Era o declaraţie de dragoste, scrisă delicat, respectuos şi luată cuvânt cu cuvânt dintr‑un roman nemţesc. Dar Lizaveta Ivanovna nu ştia nemţeşte şi fu foarte încântată. Totuşi, scrisoarea primită o nelinişti mult. Pentru prima dată intra în legături strânse, în cea mai deplină taină, cu un tânăr, îndrăzneala lui o înspăimânta. Ea se învinovăţea de o purtare necugetată şi nu ştia ce să facă. Să nu mai stea la fereastră? Să domolească printr‑o totală nepăsare dorinţa tânărului ofiţer de a o mai urmări? Să‑i înapoieze scrisoarea? Să‑i răspundă rece şi hotărât? Nu avea cu cine se sfătui, nu avea prietene, n‑avea pe nimeni s‑o îndrume. Se hotărî să răspundă. Se aşeză la măsuţa de scris, luă pana şi căzu pe gânduri. Îşi începu scrisoarea de câteva ori, însă o rupse, găsind vorbele când prea blânde, când prea aspre. În sfârşit, reuşi să scrie câte­va rânduri de care rămase mulţumită.   "Sunt convinsă, scria ea, că aveţi intenţii oneste, că nu aţi vrut să mă jigniţi printr‑un gest necugetat; dar cunoştinţa noastră n‑ar fi trebuit să înceapă aşa. Vă înapoiez scrisoarea şi sper ca pe viitor nu voi mai avea motive de a mă plânge de o lipsă de res­pect nemeritat."   A doua zi, cum văzu că trece Hermann, Lizaveta Ivanovna se ridică de la gherghef, ieşi din sală, deschise ferestruica şi aruncă scrisoarea în stradă, contând pe îndemânarea tânărului ofiţer. Hermann se repezi, ridică scrisoarea şi intră într‑o cofetărie. Rup­se pecetea şi îşi găsi scrisoarea şi răspunsul Lizavetei Ivanovna. Era tocmai ce aştepta şi se întoarse acasă foarte preocupat de intrigă. La trei zile după asta, o mamzelă tinerică, cu ochi jucăuşi, îi aduse Lizavetei Ivanovna un bileţel de la casa de mode. Ea îl deschise cu nelinişte, prevăzând o cerere de bani; când colo, recunoscu scrisul lui Hermann. — Te‑ai înşelat, drăguţă. Acest bileţel nu mi‑e adresat mie. — Ba chiar dumneavoastră, răspunse fata cu îndrăzneală, zâm­bind viclean. Vă rog să‑l citiţi! Lizaveta Ivanovna parcurse repede bileţelul. Hermann îi ce­rea o întâlnire. — Nu se poate! spuse Lizaveta Ivanovna, speriindu‑se şi de grăbita cerere, şi de mijlocul întrebuinţat de el. De bună seamă, scrisoarea asta nu mi‑e adresată mie! Şi o rupse în mii de bucăţele. — Dacă nu v‑a fost adresată dumneavoastră, de ce aţi rupt‑o? făcu mamzela. I‑aş fi dat‑o înapoi celui care v‑a trimis‑o. — Te rog, drăguţă, spuse Lizaveta Ivanovna, roşind de obser­vaţia făcută, pe viitor să nu‑mi mai aduci bilete. Iar celui care te‑a trimis te rog să‑i spui că ar trebui să‑i fie ruşine... Dar Hermann nu se dădu bătut. Lizaveta Ivanovna primea zilnic scrisori de la el, fie pe o cale, fie pe alta. Acestea nu mai erau traduse din romanele nemţeşti. Hermann le scria inspirat de pasiune şi vorbea cu o limbă ce‑i era proprie; ele oglindeau atât dorinţa lui nestrămutată, cât şi clocotul imaginaţiei lui năvalnice. Lizaveta Ivanovna nu se mai gândea să le trimită înapoi; se îm­băta cu ele. Începu să răspundă, şi astfel scrisorile ei deveniră tot mai lungi şi mai pline de gingăşie. În sfârşit, ea îi aruncă pe fe­reastră următoarea scrisoare:   "Astăzi e bal la ambasadorul ***. Contesa va fi acolo. Vom sta până la orele două. Iată ocazia de a mă vedea singură. Îndată ce contesa va pleca, oamenii ei se vor împrăştia, desigur; la uşă va rămâne portarul, dar şi el se duce de obicei în camera lui. Veniţi la ora unsprezece şi jumătate... Urcaţi direct pe scară. Dacă întâlniţi în antreu pe cineva, întrebaţi dacă e acasă contesa. Vi se va spune că nu, şi atunci nu vă mai rămâne nimic de făcut. Va trebui să vă întoarceţi. Dar probabil că nu veţi întâlni pe nimeni. Fetele stau la ele, toate într‑o singură cameră. Din an­treu, treceţi la stânga şi mergeţi tot înainte, până la dormitorul contesei. În dormitor, după paravan, veţi vedea două uşi mici: cea din dreapta dă în cabinet, unde contesa nu intră niciodată; cea din stânga dă pe coridor; aici veţi găsi o scăriţă în spirală care duce la camera mea."   Hermann fremăta ca un tigru, aşteptând ora indicată. La ora zece se şi afla în faţa casei. Era un timp îngrozitor; vântul vâjâia şi o zăpadă umedă cădea cu fulgi mari; felinarele luminau palid; străzile erau pustii. Rar se vedea câte un birjar cu mârţoaga lui, pândind vreun muşteriu întârziat. Hermann era numai în tunică, dar nu simţea nici vântul, nici zăpada. În sfârşit, careta contesei trase la scară. Hermann văzu cum lacheii o scoteau de braţ pe bătrâna gârbovă, înfofolită într‑o şubă de sobol; în urmă, într‑o pelerină subţire, cu capul împodobit de flori proaspete, apăru şi pupila ei. Uşiţa se închise cu un sunet sec. Careta porni greoi pe zăpada afânată. Portarul închise uşa. Lumina de la ferestre se stinse. Hermann începu să se plimbe pe lângă casa pustie; se apropie de felinar, se uită la ceas; era unsprezece şi douăzeci. Rămase sub felinar, cu ochii aţintiţi pe arătătorul ceasului, aşteptând mi­nutele următoare. Apoi, la unsprezece şi jumătate, păşi pe pero­nul casei şi pătrunse în antreul puternic luminat. Portarul lipsea. Hermann urcă scara în fugă, deschise uşa din antreu şi văzu un servitor dormind sub lampă, pe nişte fotolii străvechi şi murdare. Trecu pe lângă el călcând uşor, dar hotărât. În sală şi în salon era întuneric. Lampa din antreu arunca o lumină slabă. Hermann intră în dormitor. În faţa ungherului plin de icoane vechi, pâlpâia o candelă de aur. Într‑o simetrie monotonă, lângă pereţii îmbră­caţi cu tapete chinezeşti, se înşirau fotolii cu stofa decolorată, di­vane cu poleiala scorojită şi perne de puf. Pe pereţi atârnau două portrete pictate la Paris de madame Lebrun[7]. Unul din ele înfă­ţişa un bărbat de vreo patruzeci de ani, rumen la obraz şi gras, îmbrăcat într‑o haină de un verde deschis şi cu o stea pe piept; altul înfăţişa o tânără femeie de o frumuseţe rară, cu un nas ac­vilin şi cu un trandafir în păru‑i pudrat, lins pe tâmple. În toate colţurile erau răspândiţi ciobănaşi de porţelan, ceasuri de masă, creaţie a minunatului Leroy, cutioare, rulete, evantaie şi felurite alte nimicuri pentru doamne, născocite spre sfârşitul veacului trecut, o dată cu balonul lui Montgolfier şi cu magnetismul lui Mesmer. Hermann trecu după paravan. Văzu un pat mic de fier, apoi, în dreapta, uşa care dădea în cabinet, şi cea din stânga, care da în coridor. O descuie, văzu scăriţa îngustă în spirală care du­cea la camera sărmanei pupile... Dar se înapoie şi intră în cabi­netul întunecat. Timpul trecea încet. Era linişte peste tot. Când ceasul din salon bătu douăsprezece îi răspunseră, unul după altul, ceasurile din toate camerele, apoi totul amuţi din nou. Hermann stătea re­zemat de soba rece. Era neliniştit; inima îi bătea regulat, ca a omului hotărât la ceva primejdios, dar necesar. Ceasurile anun­ţară ora unu, apoi două, şi în depărtare se auzi zgomotul caretei. O emoţie nestăpânită îl cuprinse. Careta se apropie şi se opri. Auzi zgomotul scăriţei lăsate în jos. În casă începu forfota, oamenii alergau, se auzeau glasuri şi se aprinse lumina. Trei cameriste bătrâne intrară în fugă în dormitor; mai mult moartă decât vie, contesa sosi şi se lăsă într‑un fotoliu voltairian. Her­mann se uită prin deschizătură. Lizaveta Ivanovna trecu pe lângă dânsul. El îi auzi paşii repezi pe treptele scării. Ceva ca un fel de remuşcare se trezi în inima lui, apoi aţipi din nou. Şi el rămase ca de piatră. Contesa începu să se dezbrace înaintea oglinzii. Îi scoaseră boneta împodobită cu trandafiri, îi scoaseră peruca pudrată de pe capul cărunt şi tuns. Acele de păr se risipiră în jurul ei ca o ploaie. Rochia galbenă, brodată cu argint, îi căzu la picioarele umflate. Hermann fu martorul tainelor respingătoare ale toaletei ei. În sfârşit, contesa rămase într‑o bluză şi într‑o bonetă de noapte; în această îmbrăcăminte mai apropiată de bătrâneţea ei, părea mai puţin îngrozitoare şi mai puţin hidoasă. Ca toţi oamenii bătrâni, ea suferea de insomnie. O dată dez­brăcată, se aşeză lângă fereastră în fotoliul voltairian şi expedie servitoarele. Lumânările fură scoase, şi odaia rămase luminată numai de candelă. Contesa şedea în fotoliu, galbenă la chip, îşi mişca buzele lăsate în jos, legănându‑se când într‑o parte, când într‑alta. În ochii tulburi nu i se oglindea nici un gând, încât, da­că te uitai la ea, puteai crede că înspăimântătoarea bătrână nu se legăna aşa din voia ei, ci sub un tainic impuls galvanic. Dar faţa moartă se schimbă dintr‑o dată. Buzele nu i se mai mişcau, ochii i se înviorară. In faţa ei sta un bărbat necunoscut. — Nu vă speriaţi, pentru numele lui Dumnezeu, nu vă fie tea­mă! spuse el încet, dar limpede. N‑am de gând să vă fac nici un rău. Am venit să vă implor să‑mi faceţi un bine. Bătrâna îl privea în tăcere şi părea că nu‑l aude. Hermann îşi închipui că e surdă. Se aplecă la urechea ei şi‑şi repetă spusele. Bătrâna tăcea într‑una. Hermann continuă: — Dumneavoastră îmi puteţi face viaţa fericită, şi asta fără să vă coste nimic. Ştiu că puteţi ghici trei cărţi la rând... Hermann se opri. Contesa părea că, în sfârşit, a înţeles ce i se cere. Se părea că‑şi caută cuvintele pentru a răspunde. — A fost o glumă, spuse ea în sfârşit. Vă jur că a fost o glumă! — Cu astfel de lucruri nu se glumeşte, i‑o tăie Hermann supă­rat. Aduceţi‑vă aminte de Ceapliţki, pe care l‑aţi ajutat să‑şi scoa­tă ceea ce pierduse la joc. După cum se vedea, contesa se tulburase. Trăsăturile ei tră­dau o puternică frământare sufletească, dar ea recăzu repede în nesimţirea de mai înainte. — Îmi puteţi spune care sunt cele trei cărţi sigure? Contesa tăcea. — Pentru cine păstraţi această taină? continuă Hermann. Pen­tru nepoţi? Ei sunt bogaţi şi fără asta; nici nu cunosc valoarea banului. Cele trei cărţi ale dumneavoastră nu vor fi de nici un folos unui risipitor. Cel ce nu ştie să păstreze moştenirea părin­tească, tot în mizerie va muri, cu toate puterile demonice. Eu nu sunt risipitor; cunosc valoarea banilor. Voi şti să folosesc cele trei cărţi ale dumneavoastră. Ei!... Hermann tăcu, aşteptând plin de nerăbdare răspunsul. Conte­sa nu scotea nici o vorbă. El căzu în genunchi în faţa ei. — Dacă inima dumneavoastră a cunoscut vreodată sentimentul iubirii, dacă vă mai reaminiţi de extazul ce vi‑l dădea, dacă mă­car o dată aţi zâmbit la naşterea unuia dintre fiii dumneavoastră, dacă ceva omenesc a bătut cândva în pieptul dumneavoastră, vă implor, fac apel la sentimentele dumneavoastră de soţie, de iubită şi de mamă, la tot ce e mai sfânt în viaţă, nu‑mi refuzaţi rugămintea! Dezvăluiţi‑mi taina! Ce preţ are ea pentru dumnea­voastră?... Poate că e legată de‑un păcat cumplit, care să ducă la pierderea fericirii veşnice, poate că e legată de o înţelegere cu diavolul... Gândiţi‑vă: sunteţi bătrână, nu mai aveţi mult de trăit; sunt gata să iau păcatul dumneavoastră asupra sufletului meu. Dar împărtăşiţi‑mi taina! Gândiţi‑vă că în mâinile dumneavoas­tră se află fericirea unui om, că nu numai eu, ci şi copiii, nepoţii şi strănepoţii mei vă vor binecuvânta amintirea şi o vor cinsti ca pe ceva sfânt... Bătrâna nu răspunse nici un cuvânt. Hermann se sculă în picioare. — Zgripţuroaică bătrână! rosti el scrâşnind. Dacă e aşa, am să te silesc să răspunzi... La aceste cuvinte, scoase din buzunar un pistol. Văzând aceasta, contesa se tulbură din nou, puternic. Clătină din cap, ridică mâna, ca şi cum ar fi vrut să se apere de împuşcătură... apoi lunecă... şi rămase nemişcată. — Terminaţi cu copilăriile, spuse Hermann, apucându‑i mâna. Vă întreb pentru ultima oară: vreţi să‑mi spuneţi care sunt cele trei cărţi sau nu? Contesa nu răspunse. Hermann îşi dădu seama că murise.     IV   7 mai 18** Homme sans moeurs et sans religion![8] Din scrisori   Gătită încă în rochie de bal, Lizaveta Ivanovna şedea în ca­mera ei, adâncită în gânduri. Cum sosise acasă, se şi grăbise să expedieze servitoarea somnoroasă, care‑şi oferea serviciile în silă. Lizaveta îi spuse că se va dezbrăca singură şi intră în camera ei, tulburată, cu inima bătând, dorind ba să‑l găsească acolo pe Hermann, ba să nu‑l găsească. De la prima vedere văzu că nu‑i acolo şi mulţumi soartei pentru că le zădărnicise întâlnirea. Se aşeză fără să se dezbrace şi începu să se gândească la toate îm­prejurările care o duseseră atât de departe, în aşa de scurt timp. Nu trecuseră nici trei săptămâni de când îl văzuse pentru prima dată pe fereastră, şi iată că se şi aflau în corespondenţă, iar el reu­şise să obţină o întâlnire nocturnă! Îi cunoştea numele numai din câteva scrisori iscălite de el. Nu vorbise niciodată cu el, nu‑i au­zise glasul şi nu auzise niciodată vorbindu‑se despre dânsul... până în seara aceea. Ciudat lucru: în seara aceea, la bal, Tomski, fiind bosumflat pentru că tânăra prinţesă Polina *** nu flirta cu el, ca de obicei, se gândi să se răzbune, tratând‑o cu indiferenţă; de aceea o chemă pe Lizaveta Ivanovna şi dansă cu ea o mazurcă interminabilă. Tot timpul glumi asupra preferinţei ei pentru ofi­ţerii de geniu şi o încredinţa că ştie mai multe decât ar putea bănui ea; iar unele din glumele lui se potriveau atât de bine, încât Lizaveta Ivanovna crezu decâteva ori că îi cunoaşte taina. — De la cine ştii toate aceste lucruri? îl întrebase ea râzând. Tomski răspunse: — De la prietenul unei persoane pe care o cunoaşteţi, un om deosebit! — Şi cine e acel om deosebit? — Îl cheamă Hermann. Lizaveta Ivanovna nu răspunse nimic, dar simţi cum îi în­gheaţă mâinile şi picioarele. — Acest Hermann, continuă Tomski, e o figură cu totul ro­mantică: are profilul lui Napoleon şi sufletul lui Mefisto. Cred că asupra conştiinţei lui apasă cel puţin trei crime. Dar de ce te‑ai făcut aşa de albă? — Mă doare capul... Şi ce îţi spunea acest Hermann sau cum îi zice... — E foarte nemulţumit de prietenul lui. Spune că, dacă ar fi fost în locul lui, ar fi procedat cu totul altfel... Eu presupun că însuşi Hermann a pus ochii pe dumneata; oricum, el ascultă vor­bele de îndrăgostit ale prietenului lui cu foarte puţină plăcere... — Dar unde m‑a văzut? — Dumnezeu ştie unde, poate la biserică, poate la plimbare!... Poate chiar în odaia dumitale, în timp ce dormeai; de la el te poţi aştepta la orice... Între timp, trei doamne se apropiară de ei cu întrebările — oubli ou regret[9]? — şi le întrerupseră convorbirea, devenită chi­nuitor de interesantă pentru Lizaveta Ivanovna. Tomski o alese chiar pe prinţesa ***. Ea reuşi să se explice cu el, făcând un tur în plus şi învârtindu‑se încă o dată în faţa scaunului ei. Când se întoarse la loc, Tomski nu se mai gândea nici la Hermann, nici la Lizaveta Ivanovna.. Ea ar fi vrut grozav să reînnoiască convorbirea întreruptă, dar mazurca se terminase şi peste puţin bătrâna contesă plecă acasă. Cuvintele lui Tomski nu erau nimic altceva decât o flecăreală în timpul mazurcii, dar ele se înfipseră adânc în sufletul tinerei visătoare. Portretul lui Hermann, schiţat de Tomski, semăna leit cu cel din închipuirea ei şi, datorită lecturilor noilor romane, acest per­sonaj banal o şi speria, dar îi şi încânta imaginaţia. Ea şedea acum pe scaun, cu braţele goale încrucişate; îşi ţinea capul, încă împodobit cu flori, aplecat pe pieptul descoperit. Deodată uşa se deschise şi Hermann intră. Ea se sperie... — Unde ai fost până acum?! îl întrebă speriată, în şoaptă. — În dormitorul bătrânei contese, îi răspunse el. Vin acum de la ea. A murit. — Doamne, Dumnezeule! Ce spui?! — Şi mi se pare că eu i‑am pricinuit moartea. Lizaveta Ivanovna îi aruncă o privire şi în gând îi răsunară cuvintele lui Tomski: "... asupra conştiinţei lui apasă cel puţin trei crime". Hermann se aşeză pe fereastră, lângă ea, şi‑i povesti totul. Lizaveta Ivanovna îl ascultă până la capăt, îngrozită. Aşadar, scrisorile pasionate, rugăminţile înflăcărate, urmărirea îndrăz­neaţă şi îndărătnică nu erau dragoste! Banii — iată la ce jinduia sufletul lui Hermann! Nu ea îi putea potoli dorinţele, nu ea îl putea face fericit! Sărmana pupilă nu era nimic altceva decât o unealtă oarbă a acestui tâlhar, a acestui ucigaş al bătrânei ei binefăcătoare!... Plângea amar în căinţa ei târzie şi chinuitoare. Her­mann se uita la ea tăcut; şi inima lui era sfâşiată, dar nici lacri­mile sărmanei fete, nici priveliştea înduioşătoare a durerii ei nu‑i răscoleau sufletul împietrit... Nu simţea nici o remuşcare pentru moartea bătrânei. Îl îngrozea un singur lucru: pierderea pentru totdeauna a tainei prin care s‑ar fi putut îmbogăţi. — Eşti un monstru, rosti în sfârşit Lizaveta Ivanovna. — Nu i‑am dorit moartea, răspunse Hermann; pistolul meu nu e încărcat. Amândoi tăcură. Se făcu ziuă. Când Lizaveta Ivanovna suflă în lumânarea care era pe sfârşite, în cămăruţă rămase o lumină palidă. Ea îşi şterse ochii plânşi şi se uită la Hermann, care şedea pe pervazul feres­trei, cu braţele încrucişate şi încruntat. Aşa, semăna uimitor cu portretul lui Napoleon. Asemănarea o surprinse. — Cum ai să ieşi din casă? îl întrebă ea în sfârşit. M‑am gândit să te conduc pe o scară secretă, dar trebuie să trecem neapărat pe lângă dormitor. Mi‑e frică. — Spune‑mi doar cum să găsesc scara secretă şi mă duc singur. Lizaveta Ivanovna se ridică, scoase o cheie din comodă şi i‑o dădu, lămurindu‑l pe unde avea de mers. Hermann îi strânse mâna, o mână rece, care nu‑i răspunse, o sărută pe creştetul aplecat şi ieşi. Coborî pe scara întortocheată şi intră din nou în dormitorul contesei. Moarta sta împietrită, iar faţa ei arăta o pace adâncă. Hermann se opri în faţa ei, o privi lung, vrând parcă să se con­vingă de groaznica realitate. În sfârşit, intră în cabinet, pipăi tapetul, găsi uşa şi începu să coboare scara întunecoasă, tulburat de sentimente stranii. Poate că acum şaizeci de ani, pe aceeaşi scară, la aceeaşi oră, se gândea el, s‑a strecurat în acelaşi dormitor un tânăr norocos, în haină brodată, pieptănat à l'oiseau royal[10], apăsându‑şi pe inimă tricornul; acum tânărul acela era de mult în mormânt, iar inima bătrânei lui amante încetase să bată astăzi... Hermann găsi uşa de sub scară, o descuie cu aceeaşi cheie şi ajunse într‑un coridor prin care ieşi direct în stradă.     V   Astă‑noapte s‑a arătat defuncta baronesă von V***. Era îmbrăcată toată în alb şi mi‑a spus: "Bună ziua, domnule consilier!" Swedenborg   A treia zi după noaptea aceea fatală, la ora nouă dimineaţa, Hermann se îndreptă spre mănăstirea ***, unde urma să se slu­jească prohodul decedatei contese. Nu simţea nici o remuşcare, totuşi nu‑şi putea înăbuşi glasul conştiinţei, care îi spunea în­truna: "Tu eşti ucigaşul bătrânei!" Prea puţin credincios cu ade­vărat, era stăpânit de o mulţime de superstiţii. Credea că moarta ar putea avea asupra vieţii lui o influenţă nefastă, de aceea se hotărî să se ducă la înmormântare, spre a se ruga să‑l ierte. Biserica era plină. Hermann abia putu trece prin mulţime. Si­criul era aşezat pe un catafalc bogat, sub un baldachin de catifea. Moarta avea mâinile încrucişate pe piept, o scufie de dantelă pe cap şi era îmbrăcată într‑o rochie albă de atlaz. Ai casei încon­jurau sicriul: slugile, în haine negre cu eşarfe cu blazon pe umăr şi cu lumânări în mâini; rudele în doliu mare — copiii, nepoţii şi strănepoţii. Nimeni nu plângea; lacrimile ar fi fost une affectation[11]. Contesa era atât de bătrână, încât moartea ei nu putea surprinde pe nimeni, iar rudele o priveau de mult ca pe o fiinţă ce şi‑a încheiat viaţa. Un tânăr arhiereu ţinu discursul funebru. În cuvinte simple şi mişcătoare el arătă paşnica adormire a drept‑credincioasei, ai cărei ani îndelungaţi au fost o liniştită şi smerită pregătire pentru creştinescul sfârşit. "Pe ea, care veghea în gânduri cucernice şi în aşteptarea mirelui de la miezul nopţii, a luat‑o îngerul morţii!" Slujba se desfăşura într‑o tristeţe pioasă. Iată, în primul rând, se apropiară să‑şi ia rămas bun de la moartă rudele. Apoi urmară numeroşii ei cunoscuţi, veniţi să se închine în faţa trupului ace­leia care cu mult înainte se desfătase alături de ei în petreceri deşarte; apoi veni rândul oamenilor de casă; în sfârşit, se apropie de ea o cămărăşiţă bătrână, de aceeaşi vârstă cu defuncta. Două fete tinere o ţineau de braţ. Nu se putea apleca până la pământ; doar ea vărsă câteva lacrămi, sărutând mâna rece a stăpânei. În­dată după ea, Hermann se hotărî să se apropie de sicriu. Se aple­că până la pământ şi stătu aşa câteva clipe, pe lespezile reci, aco­perite de cetină. În sfârşit, se ridică, palid ca şi moarta, urcă pe treptele catafalcului şi se plecă asupra sicriului... În clipa aceea i se păru că moarta se uită la el batjocoritor şi‑i face cu ochiul. Hermann se trase repede înapoi, călca în gol şi se prăvăli la pă­mânt. Fu ridicat îndată. În aceeaşi clipă leşină şi Lizaveta Ivanovna şi fu scoasă în pridvor. Întâmplarea asta tulbură pentru câteva clipe solemnitatea tristei ceremonii. Printre cei de faţă se auzi o rumoare surdă, iar un şambelan uscăţiv, rudă apropiată a defunctei, şopti la urechea englezului de lângă el că tânărul ofi­ţer era fiul nelegitim al moartei; la care englezul răspunse rece: — Oh?! Hermann fu peste măsură de tulburat toată ziua. Luă masa la un birt retras şi bău foarte mult, împotriva obiceiului lui, nădăj­duind că‑şi va înăbuşi tulburarea. Dar vinul îi înfierbântă şi mai tare închipuirea. Cum se întoarse acasă, se aruncă pe pat, fără să se dezbrace, şi adormi adânc. Când se trezi, era noapte. Luna îi lumina odaia. Se uită la ceas: era trei fără un sfert. Somnul îi trecuse; se aşeză pe pat şi începu să se gândească la înmormântarea bătrânei contese. Pe când sta aşa, cineva din stradă i se uită pe fereastră în ca­meră şi se îndepărtă îndată. Hermann nu dădu nici o atenţie acestui fapt. Peste o clipă, auzi că cineva deschide uşa camerei din faţă. Îşi închipui că era ordonanţa lui, care venea beat, ca de obicei, dintr‑o plimbare nocturnă. Dar auzi un mers necunoscut: cineva venea încet, târşindu‑şi uşor pantofii. Uşa se deschise şi intră o femeie în rochie albă. Hermann crezu că era bătrâna lui doică şi se miră de ce vine la o astfel de oră. Dar femeia albă luneca şi se opri deodată drept în faţă; Hermann o recunoscu pe contesă! — Am venit fără să vreau..., spuse ea cu glas hotărât. Dar mi s‑a poruncit să‑ţi îndeplinesc rugămintea. Trei, şapte şi asul îţi pot aduce câştig, una după alta, dar cu condiţia să nu joci decât o singură carte pe zi şi după aceea să nu mai joci toată viaţa. Te iert pentru moartea mea, cu condiţia să te căsătoreşti cu Lizaveta Ivanovna, pupila mea... Spunând acestea, moarta se întoarse încet, se îndreptă către uşă şi pieri, târşindu‑şi pantofii. Hermann auzi uşa din antreu închizându‑se şi văzu iar pe cineva uitându‑se pe fereastră. Multă vreme Hermann nu‑şi veni în fire. Apoi trecu în ca­mera cealaltă. Ordonanţa lui dormea pe jos; Hermann reuşi cu greu să‑l trezească. Era beat, ca de obicei; nu puteai afla nimic de la el. Uşa ce da în antreu era încuiată cu cheia. Hermann se înapoie în cameră, aprinse o lumânare şi‑şi însemnă cele văzute.     VI   — Attendez![12] — Cum ai îndrăznit să‑mi spui:attendez? — Excelenţă, am spus: attendez, vă rog! Două idei fixe nu pot exista laolaltă în mintea omului, aşa după cum două corpuri nu pot ocupa acelaşi loc în spaţiu, în ace­laşi timp. Trei, şapte şi asul alungară repede chipul bătrânei moar­te din închipuirea lui Hermann. Trei, şapte şi asul nu‑i ieşeau din minte şi‑i reveneau mereu pe buze. Când vedea o fată tânără, spunea: "Cât e de zveltă!... Un adevărat trei de cupă." Dacă era întrebat cât e ceasul, răspundea: "Şapte fără cinci minute". Toţi bărbaţii burduhănoşi îi reaminteau de as. Trei, şapte şi asul îl însoţeau în somn, luând diferite înfăţişări. Trei înflorea în faţa lui ca o grandifloră învoaltă, şapte i se înfăţişa ca o poartă gotică, iar asul ca un păianjen imens. Toate gândurile îi erau con­topite într‑unul singur: să se folosească de taina care‑l costase atât de scump. Începu să se gândească la demisie şi la o călătorie. Voia să smulgă Fortunei fermecate o comoară, în casele de joc de la Paris. Întâmplarea îl scuti însă de bătaie de cap. La Moscova se înfiinţase o societate de jucători bogaţi, sub preşedinţia vestitului Cekalinski, care îşi petrecuse toată viaţa la cărţi şi se procopsise odinioară cu milioane, câştigând poliţe şi pierzând bani gheaţă. Experienţa lui îndelungată îi câştigară în­crederea prietenilor; casa deschisă, bucătarul renumit, delicate­ţea şi veselia îi câştigă respectul publicului. Cum sosi la Petersburg, tineretul dădu năvală la el şi uită balurile de dragul cărţi­lor, preferând ispitele faraonului tentaţiilor amorului. Narumov îl duse acolo pe Hermann. Trecură printr‑un rând de camere somptuoase, pline de chel­neri respectuoşi. Câţiva generali şi consilieri intimi jucau whist. Nişte tineri stăteau tolăniţi pe divanele îmbrăcate în damasc, mâncând îngheţată şi trăgând din pipe. În salon, la o masă lungă, lângă care se înghesuiau vreo douăzeci de jucători, şedea amfi­trionul şi ţinea banca. Era un om de vreo şaizeci de ani, cu o înfăţişare din cele mai respectabile; capul îi era acoperit de păr argintiu, faţa plină şi proaspătă arăta bunătatea, ochii îi luceau, totdeauna învioraţi de un zâmbet. Narumov i‑l prezentă pe Her­mann. Cekalinski îi strânse mâna prietenos, îl rugă să se simtă ca la el acasă şi continuă să ţină banca. Partida se prelungea. Pe masă se aflau peste 30 de cărţi. Ce­kalinski se oprea după fiecare lansare, pentru a da răgaz jucători­lor, nota pierderile, asculta prevenitor dorinţele jucătorilor şi îndrepta, şi mai prevenitor, colţul vreunei cărţi îndoite de o mâ­nă distrată. În sfârşit, partida se termină. Cekalinski amestecă iar cărţile şi se pregătea să înceapă o partidă nouă. — Permiteţi‑mi să pun o carte, spuse Hermann, întinzând mâ­na pe după un domn gras care ponta şi el. Cekalinski zâmbi şi înclină tăcut din cap, în semn de respec­tuoasă încuviinţare. Râzând, Narumov îl felicită pe Hermann că pusese capăt abţinerii sale îndelungate; îi dori un început noro­cos. — Merg, spuse Hermann, scriind cu cretă miza deasupra cărţii lui de joc. — Cât e, vă rog? întrebă cel ce ţinea banca, strângându‑şi pleoapele. Mă iertaţi, dar nu văd bine... — Patruzeci şi şapte de mii, răspunse Hermann. La aceste cuvinte, toate capetele se întoarseră deodată şi toţi ochii se aţintiră asupra lui. "A înnebunit!" gândi Narumov. — Permiteţi‑mi să vă atrag atenţia, spuse Cekalinski cu zâm­betul lui neschimbat, că jocul dumneavoastră e foarte tare. Aici n‑a mizat încă nimeni mai mult de două sute şaptezeci şi cinci pe o singură carte. — Ei, şi?! răspunse Hermann. Îmi bateţi cartea sau nu? Cekalinski făcu o plecăciune, cu acelaşi aer de smerită încu­viinţare. — Vreau numai să vă fac cunoscut, spuse el, că, fiind onorat de încrederea prietenilor, nu pot ţine banca altfel decât pe bani gheaţă! Din partea mea sunt convins că e de‑ajuns cuvântul dum­neavoastră, dar, pentru regula jocului şi a socotelilor, vă rog să puneţi banii pe carte. Hermann scoase din buzunar un bilet de bancă şi i‑l întinse; Cekalinski îl privi fugitiv şi îl puse pe cartea lui Hermann. Apoi începu jocul. În dreapta căzu nouă, în stânga un trei. — A câştigat! spuse Hermann arătându‑şi cartea. Printre jucători se stârni rumoare. Cekalinski se încruntă, dar zâmbetul îi reapăru îndată pe faţă. — Îmi daţi voie să vă achit? îl întrebă el pe Hermann. — Vă rog! Cekalinski scoase din buzunar câteva bilete de bancă şi‑i plăti îndată. Hermann îşi luă banii şi se îndepărtă de lângă masă. Narumov nu‑şi putea reveni. Hermann bău un pahar de limona­da şi se îndreptă spre casă. În seara următoare veni din nou la Cekalinski. Amfitrionul ţinea banca. Hermann se apropie de masă; jucătorii îi făcură loc imediat. Cekalinski îl salută curtenitor. Hermann aşteptă o nouă partidă, alese o carte, puse pe ea toate cele patruzeci şi şapte de mii, şi câştigul din seara trecută. Cekalinski începu jocul. În dreapta căzu un valet, în stânga un şapte. Hermann întoarse şaptele. Toţi scoaseră strigăte de mirare. Cekalinski se tulbură vădit. Numără nouăzeci şi patru de mii şi i le întinse lui Hermann. Acesta le luă cu sânge rece şi se îndepărtă în aceeaşi clipă. În seara următoare apăru din nou la masă. Îl aşteptau toţi. Generalii şi consilierii intimi îşi lăsară whist‑ul, ca să vadă un joc atât de neobişnuit. Tinerii ofiţeri săriră de pe divane; chel­nerii se strânseră în salon. Toţi făcură cerc în jurul lui Hermann. Ceilalţi jucători nu puseră cărţile, aşteptând cu nerăbdare să vadă cum va sfârşi el. Hermann stătea lângă masă, pregătindu‑se să ponteze de unul singur împotriva palidului, dar mereu zâmbi­torului Cekalinski. Fiecare îşi desfăcu pachetul de cărţi. Ceka­linski făcea cărţile. Hermann tăie şi‑şi acoperi cartea cu un teanc de bilete de bancă. Jocul aducea a duel. Se lăsă o tăcere adâncă. Cekalinski începu jocul. Mâinile îi tremurau. În dreapta căzu o damă, în stânga — un as. — A câştigat asul! spuse Hermann şi‑şi întoarse cartea. — Dama dumneavoastră a fost ucisă! adause Cekalinski blând. Hermann se cutremură; într‑adevăr, în loc de as, în faţă avea dama de pică. Nu‑şi credea ochilor, nu înţelegea cum de putuse să greşească. În clipa aceea, i se păru că dama de pică îi face cu ochiul şi‑i zâmbeşte sarcastic; asemănarea extraordinară îl uimi... — Bătrâna! strigă el îngrozit. Cekalinski îşi trase spre el biletele pierdute de Hermann. Aces­ta stătea nemişcat. Când se depărta de masă, se porni un murmur puternic. — Frumos a mai pontat! spuneau jucătorii. Cekalinski făcea din nou cărţile. Jocul îşi urma cursul.       EPILOG     Hermann a înnebunit. Acum se află la spitalul Obuhov, în salonul nr. 17, şi nu răspunde la nici o întrebare; bolboroseşte doar, cu o repeziciune uimitoare: — Trei, şapte, asul! Trei, şapte, dama!... Lizaveta Ivanovna s‑a căsătorit cu un tânăr foarte cumsecade, care are pe undeva un serviciu şi o avere considerabilă. E fiul fostului administrator al bătrânei contese. Lizaveta Ivanovna creşte o rudă săracă. Tomski a fost avansat rotmistru şi se căsătoreşte cu prinţesa Polina.   [1] Aventurier, apărut în înalta societate pariziană în perioada anilor 1750 ‑l760; a cutreierat mai multe capitale europene; a murit în 1784. [2] La jocul de cărţi al reginei (fr. ) [3] Se pare că domnul preferă cameristele — Ce să‑i faci, coniţă? Sunt mai proaspete (fr.). [4] Bunică (fr.) [5] Bună ziua, domnişoară Liza (fr.) [6] Îmi scrii, îngerul meu, scrisori de câte patru pagini, mai repede decât le pot citi (fr.) [7] Madame Vigée‑Lebrun (1755‑l842) — portretistă şi peisagistă [8] Om fără principii morale şi fără nimic sfânt (fr.) [9] Uitare sau regret (fr.) [10] Pasăre regală (cocostârc) (fr.). [11] O prefăcătorie (fr.) [12] Aşteptaţi (fr.)  

CAPITOLUL I SERGENT DE GARDĂ — El poate fi chiar mâine în gardă căpitan. — Dar nu-i nevoie! Lasă-l mai bine în armată. — E sănătos aşa! Cu chinga strâns legată… — Dar cine-i taică-său? Kneajnin Tatăl meu, Andrei Petrovici Griniov, îşi făcuse în tinereţe serviciul militar la contele Miinnich şi demisionase cu gradul de maior, în anul 17**. De atunci locuia la moşia lui din gubernia Simbirsk, unde s-a însurat cu Avdotia Vasilievna I., fata unui nobil scăpătat de prin partea locului. Am fost nouă copii. Toţi fraţii şi surorile mi-au murit de mici. Prin bunăvoinţa unei rude apropiate, prinţul B., maior din gardă, am fost înscris ca sergent în regimentul Semionovski încă de pe când mă aflam în pântecele mamei[1]. Dacă împotriva tuturor aşteptărilor, mama ar fi născut o fată, tata ar fi adus la cunoştinţa celor în drept moartea sergentului neprezentat şi cu asta chestiunea s-ar fi rezolvat. Am fost ţinut în concediu până la terminarea studiilor. Pe vremea aceea nu se învăţa ca-n timpurile de azi. La vârsta de cinci ani am fost dat pe mâna unui slujitor, de la caii de călărie, Savelici, care, datorită purtării lui bune — căci Savelici nu bea — a fost înaintat la gradul de dascăl al meu. Sub supravegherea lui, la doisprezece ani ştiam carte rusească şi puteam să judec ca un cunoscător însuşirile unui ogar. Între timp, tata mi-a luat un franţuz de la Moscova, pe monsieur Beaupré, care a sosit la noi o dată cu provizia anuală de vin şi untdelemn de măsline. Sosirea lui nu i-a plăcut deloc lui Savelici. “Slavă Domnului, bodogănea el, cred că copilul e de-ajuns de spălat, de-ajuns de pieptănat şi de hrănit. Nu mai au pe ce cheltui banii de-au tocmit un «musie», parcă n-ar fi destui oameni de-ai noştri…” Beaupré fusese frizer în ţara lui, soldat în Prusia şi venise în Rusia pour être outchitel[2], fără să ştie prea bine ce însemna acest cuvânt. Era băiat bun, însă uşuratic şi tare destrăbălat. Marea lui meteahnă era patima pentru sexul frumos; drept răsplată pentru gingăşiile lui, nu rareori primea ghionturi, încât se văita după aceea zile întregi. În afară de asta, nu era, după cum spunea el, duşmanul sticlei, sau, cum se spune la noi, îi plăcea să cam tragă la măsea. Cum însă la noi vinul se servea doar la masă şi chiar şi atunci numai câte un păhărel, şi cum de obicei pe el îl treceau cu vederea, Beaupré s-a deprins foarte repede cu rachiul rusesc şi a început să-l prefere chiar vinurilor din patria lui, găsindu-l incomparabil mai folositor pentru stomac. Ne-am înţeles bine chiar de la început şi cu toate că datoria lui, după contract, era să mă înveţe franţuzeşte, nemţeşte, precum şi toate! ştiinţele, el a găsit cu cale să înveţe de la mine s-o rupă ruseşte, iar după aceea ne-am văzut fiecare de treaba lui. Ne înţelegeam de minune. Nici nu-mi doream alt mentor. Dar soarta ne-a despărţit curând, şi iată în ce împrejurare. Spălătoreasă Palaşka, o fată grasă şi ciupită de vărsat, şi văcăriţa Akulka-chioara au venit într-o bună zi la mama, i-au căzut la picioare, mărturisindu-i slăbiciunea de care şi una şi alta s-au făcut vinovate şi plângându-se totodată de “musie”, care şi-a bătut joc de nevinovăţia lor. Mamei nu-i plăcea să ia în glumă astfel de întâmplări şi s-a plâns tatei. La tata, judecata era scurtă. A poruncit să vie îndată canalia de franţuz. I s-a răspuns că “musie” face lecţiile cu mine. Atunci a venit el în odaia mea. Beaupré, întins în pat, dormea ca un prunc, iar eu eram foarte ocupat. Trebuie să ştiţi că mi se adusese de la Moscova o hartă geografică, dar sta atârnată pe perete degeaba, şi de mult mă ispitea prin mărimea ei şi calitatea hârtiei. M-am hotărât să fac din ea un zmeu şi mă apucasem de lucru, profitând de somnul lui Beaupré. Tocmai când a intrat tata, prindeam o coadă de fuior de Capul Bunei Speranţe. Când a văzut în ce fel învăţam geografia, tata m-a tras de ureche, apoi s-a repezit la Beaupré, l-a trezit din somn în chip foarte nedelicat şi a început să-l ocărască zdravăn. Buimac, Beaupré încerca degeaba să se ridice, căci era beat mort, nenorocitul… Şapte păcate, o singură judecată. Tata l-a înşfăcat de guler, l-a ridicat din pat, l-a aruncat pe uşă afară, şi în aceeaşi zi franţuzul a părăsit casa, spre bucuria de nedescris a lui Savelici. Astfel a luat sfârşit educaţia mea. Am început să trăiesc ca un neisprăvit, speriind hulubii şi jucând capra cu copiii din curte. Tocmai pornisem pe al şaptesprezecelea an al vieţii, când soarta mi s-a schimbat. Într-o zi de toamnă, mama prepara miedul în salon, iar eu îmi lingeam buzele, uitându-mă la spuma în clocot. Tata citea la fereastră Pridvornâi kalendar[3], pe care îl primea în fiecare an. Cartea asta îl tulbura teribil; ori de câte ori o recitea se simţea cuprins de o ciudă grozavă. Cunoscându-i foarte bine obiceiurile şi năravurile, mama se străduia mereu să dosescă nenorocita aceea de carte, astfel că Pridvornâi kalendar nu cădea în mâinile tatei cu lunile. În schimb, când dădea peste el din întâmplare, nu-l lăsa din mâini ceasuri întregi. Aşadar, tata citea Pridvornâi kalendar, dădea din când în când din umeri şi repeta cu jumătate de glas: “General-locotenent… a fost sergent la mine în companie!… Cavaler a două ordine! Hm… Şi când te gândeşti că mai ieri…” În sfârşit, a aruncat mânios calendarul pe divan şi a căzut pe gânduri, lucru care nu prevestea nimic bun. — Avdotia Vasilievna, câţi ani are Petruşa? a întrebat-o deodată pe mama. — Merge pe şaptesprezece. S-a născut în anul când a chiorât mătuşa Nastasia Gherasimovna… când… — Bine, a întrerupt-o el. E vremea să-şi înceapă serviciul militar. Destul de când tot aleargă prin odăile slujnicelor şi se caţără pe la hulubării. Gândul că se va despărţi de mine atât de repede a uluit-o pe mama aşa de tare, încât a scăpat lingura în cratiţă şi au început să-i curgă lacrimile. În schimb, e greu de descris bucuria mea. Gândul la serviciul militar s-a făcut una cu gândul libertăţii şi cu plăcerile vieţii de la Petersburg. Mă şi vedeam ofiţer în gardă, ceea ce, după părerea mea, era culmea fericirii omeneşti. Tatei nu-i plăcea să-şi schimbe planurile şi nici să le tărăgăneze îndeplinirea. Hotărî deci îndată ziua plecării. Cu o zi înainte de a porni la drum, a făcut cunoscut că intenţionează să-i scrie viitorului meu comandant şi a cerut pană şi hârtie. — Nu uita, Andrei Petrovici, i-a spus mama, să-l saluţi pe prinţul B. din partea mea; spune-i că trag nădejde că nu-l va lipsi pe Petruşa de bunăvoinţa lui… — Ce prostie! a răspuns tata încruntându-se. De ce aş scrie prinţului B.? — Spuneai doar că vrei să-i scrii comandantului lui Petruşa… — Ei, şi? — Oare prinţul B. nu îi este comandant? Petruşa e înscris în regimentul Semionovski. — Înscris! Pe mine nu mă priveşte asta! Petruşa nu va pleca la Petersburg! Ce să-nveţe acolo? Să risipească banii şi să-şi facă de cap? Nu! Las’ să facă militărie, să muncească din greu, să simtă mirosul prafului de puşcă, să fie soldat, nu terchea-berchea! E înscris în gardă! Unde-i actul lui de identitate? Dă-l încoace! Mama a căutat actul de identitate într-o cutie, unde-l păstra la un loc cu cămăşuţa mea de botez; îi tremura mâna când i l-a întins. Tata l-a cercetat cu atenţie, şi l-a pus dinainte pe masă şi a început să scrie. Curiozitatea mă chinuia: unde mă va trimite, oare, dacă nu la Petersburg? Nu-mi puteam lua ochii de la pana lui, care se mişca destul de încet. În sfârşit, cum a isprăvit, a pus scrisoarea şi actul meu de identitate într-un plic, apoi, după ce a pecetluit plicul, şi-a scos ochelarii, m-a chemat şi mi-a spus: — Iată scrisoarea către Andrei Karlovici R., vechiul meu camarad şi prieten. Te duci la Orenburg să-ţi faci serviciul sub comanda lui… Şi aşa mi s-au spulberat toate frumoasele speranţe! În loc de vesela viaţă a Petersburgului mă aştepta plictiseala unui ţinut depărtat şi pustiu. Serviciul militar, la care cu o clipă înainte mă gândeam cu atâta încântare, s-a prefăcut într-o adevărată năpastă. Orice discuţie era însă de prisos. A doua zi, dis-de-dimineaţă, chibitca, pregătită de drum, era trasă la scară; mi-au pus în ea geamantanul, lădiţa cu cele trebuitoare pentru ceai şi legătura cu pâinişoare şi plăcinte, ultimele semne ale răsfăţului de acasă. Amândoi părinţii m-au blagoslovit.Tata mi-a spus: — La revedere, Piotr… Să serveşti cu credinţă celui căruia îi vei jura! Să asculţi de superiori; nu căuta bunăvoinţa lor; nu umbla după slujbă, dar nici să nu-i dai dosul când e vorba de ea, şi ţine minte proverbul: “Păzeşte-ţi haina încă de nouă şi cinstea încă de tânăr”. Mama plângea şi mă ruga să am grijă de sănătate, iar lui Savelici îi spunea să ia seama de mine, copilul ei… M-au îmbrăcat cu un cojocel de blană de iepure, iar pe deasupra mi-au pus şi o şubă de vulpe. M-am aşezat în chibitca, împreună cu Savelici, şi am pornit la drum, vărsând lacrimi. Noaptea am ajuns la Simbirsk, unde ne-am oprit o zi pentru cumpărăturile poruncite lui Savelici. Am tras la han. Savelici a pornit după cumpărături încă dis-de-dimineaţă. Eu am stat cât am stat la geam, uitându-mă la uliţa murdară, dar mi-era urât şi am început să umblu prin toate încăperile. În sala de biliard am dat de un domn înalt, cam de vreo treizeci şi cinci de ani, cu mustăţi lungi şi negre, îmbrăcat cu un halat, cu tacul în mână şi cu luleaua între dinţi. Marcatorul cu care juca primea un păhărel de votcă ori de câte ori câştiga; când pierdea, trebuia să treacă pe brânci pe sub masa de biliard. M-am oprit să mă uit cum joacă. Cu cât partida se prelungea, cu atât plimbările pe sub masă deveneau mai dese, astfel că până la urmă marcatorul a rămas sub masă de tot. Domnul acela i-a spus câteva vorbe tari, în chip de oraţie funebră, după aceea mi-a propus mie să joc cu el. N-am primit, căci nu cunoşteam jocul. Domnul a găsit acest lucru foarte ciudat şi m-a privit cu compătimire. Totuşi am început să vorbim. Am aflat că îl cheamă Ivan Ivanovici Zurin, că e căpitan în regimentul *** de husari, că se află în Simbirsk pentru a face recrutarea şi că locuieşte la han. M-a poftit să mănânc cu el, ce-o da Dumnezeu, soldăţeşte. Am primit cu plăcere. Ne-am aşezat la masă. Zurin bea zdravăn şi mă îmbia şi pe mine, arătându-mi că trebuia să beau pentru a mă deprinde cu milităria. Muream de râs ascultându-i anecdotele cazone şi ne-am sculat de la masă prieteni buni. Îndată după aceea s-a oferit să mă înveţe biliard. — Biliardul e foarte necesar pentru noi, militarii. Ce faci când ajungi într-un orăşel, la manevre? Doar n-ai să stai să baţi ovreii? De voie, de nevoie, te duci la cafenea, joci biliard; dar ca să-l poţi juca, trebuie să-l cunoşti! M-a convins şi m-am apucat să învăţ cu multă sârguinţă. Zurin mă încuraja cu glas tare şi se minuna de succesele mele atât de repezi, iar după câteva lecţii mi-a propus să joc pe bani, două copeici partida. Nu pentru câştig, spunea el, ci numai aşa, pentru a nu juca degeaba, ceea ce era, după vorba lui, o rea deprindere. Am primit îndată. Zurin a comandat punci şi m-a sfătuit să gust, spunând că aveam nevoie şi de deprinderea asta; ce militărie e aceea fără punci? L-am ascultat. Între timp jucam înainte. Cu cât sorbeam mai des din pahar, cu atât deveneam mai îndrăzneţ. Bilele săreau într-una peste margine, eu mă înfierbântam şi îl certam pe marcator, care Dumnezeu ştie cum ţinea socoteala jocului; măream miza mereu, într-un cuvânt mă purtam ca un băieţandru scăpat în libertate. Vremea a trecut fără să-mi dau seama. Zurin s-a uitat la ceas, a pus tacul la locul lui şi mi-a făcut cunoscut că am pierdut o sută de ruble. Lucrul acesta m-a cam tulburat. Banii mei se aflau la Savelici. Am început să mă scuz, dar Zurin m-a întrerupt: — Te rog! Nu te deranja! Pot să aştept; iar până una alta, haidem la Arinuşka… Ce era să fac? Am sfârşit ziua tot aşa de nebuneşte cum o începusem. Am cinat la Arinuşka. Zurin îmi turna mereu, spunându-mi că trebuie să mă deprind cu milităria. Când m-am ridicat de la masă, abia mă ţineam pe picioare. Pe la mijlocul nopţii, Zurin m-a dus la han. Savelici ne-a întâmpinat în cerdac. A rămas încremenit văzând semnele indiscutabile ale osârdiei mele pentru militărie. — Ce s-a întâmplat cu tine? m-a întrebat cu glas plângăreţ. Unde te-ai aburit aşa? Doamne, încă n-a săvârşit un astfel de păcat de când e el! — Taci, ghiuj bătrân! i-am răspuns, şi limba mi se împleticea. Tu eşti beat… Du-te şi te culcă… Şi culcă-mă şi pe mine! A doua zi m-am trezit cu dureri de cap, şi-mi aminteam vag de întâmplările din ajun. Savelici a intrat cu o ceaşcă de ceai şi mi-a întrerupt gândurile. — Cam devreme, Piotr Andreici, mi-a spus el, dând din cap. Cam devreme ai început cu petrecerile. Cui îi semeni? Că nici tatăl şi nici bunicul tău n-au fost beţivi; cât despre mama ta, nici vorbă nu poate fi! De când e n-a luat în gură altă băutură decât cvas. Cine-i vinovat? Afurisitul de “musie”! Una-două, fugea la Antipievna: “Madam, votca je vu pri!” Uite ce-a ieşit din “je vu pri”! N-ai ce spune: bine te-a instruit, netrebnicul! Domnul a trebuit să tocmească un păgân, parcă n-ar fi găsit oameni de-ai lui! M-a cuprins ruşinea. Mi-am întors faţa de la el şi i-am spus: — Du-te, Savelici! Nu vreau ceai. Dar când începea să predice, cu greu îl mai puteai opri. — Iată, Piotr Andreici, cum e după chef. Capul ţi-e greu şi n-ai poftă de mâncare. Băutorul nu-i bun de nimic… Hai, bea zeamă de castraveţi cu miere, ca să te trezeşti; dar ca să te trezeşti şi mai bine, ţi-aduc jumătate de păhărel de rachiu. Nu porunceşti? În clipa aceea, un băiat mi-a adus un bilet de la I. I. Zurin. L-am deschis şi am citit următoarele rânduri: „Dragă Piotr Andreici, te rog trimite-mi cu băiatul cele o sută de ruble pe care le-ai pierdut ieri la joc. Am teribilă nevoie de bani. Supus la ordin, Ivan Zurin.” N-aveam încotro. M-am adresat lui Savelici, chivernisitorul banilor, rufelor şi tuturor trebuinţelor mele[4], şi i-am poruncit, cu aer nepăsător, să dea băiatului suta de ruble. — Cum?! Pentru ce?! a întrebat Savelici uimit. — Îi sunt dator… am răspuns eu, străduindu-mă să par cât mai rece. — Dator! a protestat Savelici, din ce în ce mai uimit. Când ai apucat a face datorii? Încurcată treabă! Cum crezi, dar eu nu dau nici un ban! M-am gândit că dacă acum, în această clipă hotărâtoare, n-am să înfrâng încăpăţânarea bătrânului, apoi în viitor îmi va fi greu să scap de tutela lui şi, privindu-l cu mândrie, i-am spus: — Eu sunt stăpân, şi tu slugă. Banii sunt ai mei. I-am pierdut, pentru că aşa am vrut. Te sfătuiesc să n-o faci pe deşteptul şi să îndeplineşti ce ţi se porunceşte. Peste măsură de uimit, Savelici şi-a plesnit palmele una de alta şi a încremenit. — Ce stai? am strigat eu supărat. El începu a plânge. — Drăguţule! Piotr Andreici! spuse cu glas tremurător. Nu mă omorî de supărare! Lumina mea! Ascultă-mă pe mine, că-s bătrân: scrie tâlharului celuia că ai glumit, că n-avem atâţia bani… O sută de ruble! Milostive Doamne! Spune-i că părinţii nu-ţi dau voie să joci cărţi decât pe nuci… — Destul cu minciuna! l-am întrerupt eu aspru. Dă banii încoace, că, de nu, te zvârl afară… Savelici s-a uitat la mine foarte întristat şi s-a dus să aducă banii. Mi-era milă de bietul bătrân, dar voiam să ies de sub tutelă şi să-i arăt că nu mai sunt copil. Zurin şi-a primit banii. Savelici a căutat să mă scoată din acel han afurisit şi m-a înştiinţat: — Caii sunt gata… Am părăsit Simbirskul cu conştiinţa tulbure şi cu o căinţă tainică, fără să-mi iau rămas bun de la profesorul de biliard şi fără să mă gândesc că voi mai da vreodată ochii cu dânsul.   [1] După ucazul din 1762, pentru obţinerea gradului de ofiţer, fiind necesar un serviciu militar de 12 ani neîntrerupţi, nobilii îşi înscriau copiii în armată de la cea mai fragedă vârstă, ei rămânând de fapt în familie. La majorat primeau gradul de ofiţer. [2] Pentru a fi preceptor (fr.); outchitel, transcrierea cu ortografie franceză a cuvântului rusesc ucitel — preceptor, învăţător. [3] Calendarul curţii apărea în fiecare an, începând din 1745, şi cuprindea listele militarilor şi civililor decoraţi cu ordine şi medalii. [4] Vers din Către slujitorii mei: Şumilov, Vanka şi Petruşka de Denis Foavizin.  

Amintire                           Când zarva zilei se preface-n şoapte            Şi-n pieţele, de linişte-acum pline,           Şi-aşterne umbra străvezia noapte,            Iar somnul ca răsplata trudei vine,           Atunci începe veghea mea şi chinul            Şi ceasurile picură-n tăcere:           În nemişcarea nopţii simt veninul            Mustrărilor arzând pân'la durere,           În cugetul meu trist, noian de vise,            Sfâşietoare gânduri s-au ivit.           Iar amintirea iese din abise            Rostogolindu-şi ghemul nesfârşit.           Şi recitindu-mi viaţa mea în silă            Blestem şi mă cutremur, plâng amar -           Dar rândurile triste de pe filă            Răsar prin pânza lacrimilor, iar.                       1828

A. S. Puşkin Ecoul 1831                          De urlă fiara în păduri,           Sau tună ca din mii de guri,           Sau cântă-o fată prin răsuri,           Orice ecou           Se-aude în văzduhul sur,           Îl işti din nou.                     Asculţi furtuna şuierând           Şi tunetul, al mării cânt,           Păstorii pe izlaz strigând           Şi le vorbeşti.           Dar nu-ţi răspund. Poete-oricând           Acesta eşti.                                                                           SFÂRŞIT  

PALATUL CREMLINULUI             (20 Februarie 1598) Cnezii, Şuischi şi Vorotânschi.             Am fost însărcinaţi să priveghem oraşul. Dar cred că n-avem mare lucru de păzit: Pustie-l Moscova. Norodul a plecat Pe urma patriarhului, la monastire. Cum crezi că va lua sfârşit această zarvă?             Cum va lua sfârşit? Nu-l greu de priceput! Va mai striga puţin norodul, va mai plânge Iar Boris va mai face nazuri, ca beţivul În faţa păhărelului de vin şi-apoi Se va-ndura, zmerit, coroana s-o primească Şi ne va stăpâni la fel ca pân-acum.             O lună a trecut de când s-a-nchis Cu sora lui, la monastire, scuturând Din viaţa lui tot ce e pământesc; Nici patriarhul, nici boierii mari din Dumă Nu izbutiră pân-acuma să-l întoarne.             N-aude rugile şi plânsul Moscovei întregi Nici însuşi glasul marelui sobor al ţării.             Zadarnic se rugară şi de sora lui Pentru domnie să-l blagoslovească: Trista ţarină, călugăriţă,             E neînduplecată ca şi el; I-a-ni-lpt în suflet Boris îndârjirea lui!             Ce-ai spune dacă-ntr-adevăr, cârmuitorul S-a săturat de grijile împărăţiei Şi nu mai vrea un tron ce i se pare şubred?             ŞUI SCHI Aş spune-atuncea că-n zadar A sângerat micuţul ţarevici Dimitri —             Dacă-l aşa, putea să mai trăiască!             VOROTÂNSCHI Cumplită fărdelege! Oare Boris Să-l fi ucis pe ţarevici?             ŞUISCHI Dar cine altul?             Pe Cepciugov au cine l-a împins? Cine-a trimis pe cei doi Bitiagovschi Şi pe Cacealov? Însărcinat să plec la Uglici Am cercetat, la faţa locului, eu însumi. Găsit-am proaspetele urme ale crimei, întreg oraşul cunoştea cumplita faptă. Locuitorii toţi mărturiseau la fel Şi-aş fi putut, la reîntoarcere, numai cu un cuvânt Să-l dau de gol, din umbra lui, pe ticălos!             VOROTÂNSCHI Dece nu l-ai strivit atunci?             ŞUISCHI Mărturisesc,             M-a tulburat cu liniştea-l neruşinată La care nu mă aşteptam. Ca un nevinovat Se tot uita la mine, drept în ochii mei Şi mă-ntreba, intra în amănunte Şi mă făcea să spun eu singur basmul Pe care el mi-l strecura să-l spun!             VOROTÂNSCHI Rău ai făcut, Şuischi!             ŞUISCHI Ce puteam să fac?             Vreai să mă duc la ţar şi să-l pârăsc? Dar nu ştim toţi că bietul ţar Feodor Pe toate le vedea prin ochii lui Şi prin urechea lui le auzea pe toate? Chiar dacă eu l-aş fi încredinţat de adevăr L-ar fi întors îndată Boris, iar pe mine Mă surghiuneau şi-n temniţă tăcută Mă gâtuiau la ceasul potrivit, Cum au făcut cu moşul meu. Nu că mă laud, Dar prea puţin îmi pasă de surghiun, de moarte. Nu sunt mişel, dar nici un dobitoc nu sunt Să-mi leg ştreangul de gât pentru nimica toată!             VOROTÂNSCHI Acest omor e groaznic. Remuşcarea-l roade Şi nu-ndrăzneşte treapta tronului s-o urce, Călcând în sângele copilului nevinovat.             ŞUISCHI N-ai grijă! O să treacă! Nu se sfieşte Boris! Să vezi atuncea mare cinste ce-o să cadă Pe capul nostru, pe Rusia toată!             Un rob, până dăunăzi, un Tătar, un ginere Al lui Maliuta, ginere de gâde, El însuşi gâde-n suflet, să mi-l vezi Cum pune mâna po coroana şi hlamida, Purtată-n vremi de cneazul Monomah.             VOROTÂNSGHI E drept că nu-l de neam. Noi doi suntem mai sus.             ŞUISGHI Te cred!             VOROTÂNSGHI Şuischi, Vorotânschi. Iată Doi cnezi adevăraţi!             ŞUISCHI Din sângele lui Ruric!             VOROTÂNSGHI Ascultă, cneaz Şuischi, dacă bine judecăm Noi avem dreptul să-l urmăm lui ţar Feodor.             ŞUISCHI Mai mult ca Godunov!             VOROTÂNSCHI îmi dai dreptate, nu?             ŞUISCHI Ei bine, dacă Boris nu va isprăvi cu vicleşugul, Vom încerca să tulburăm poporul, Ca el pe Godunov să-l părăsească; El are cnezi destui; din rândurile lor Va trebui un alt ţar să-şi aleagă.             VOROTÂNSCHI Noi suntem mulţi, cei ce ne tragem din Varegi Dar nu-l uşor să ne luptăm cu Godunov. S-a dcsvăţat norodul să mai vadă-n noi Pe cei ce din stăpânitorii lui se trag. E mult de când slugărnicim la ţari, Moşiile pe rând ni le-am pierdut, Iar Boris a ştiut mulţimile să prindă Prin dragoste, prin teamă şi renume!             ŞUISCHI (se uită pe fereastră)             El e-ndrăzneţ, în vreme ce noi. Dar destul! Se reîntoarce gloată-n pâlcuri, frământată. Să mergem, să vedem ce-au hotărât.             PIAŢA ROŞIE Norodul UN OM E neînduplecat! Gonit-a de la dânsul Şi pe boieri şi pe episcopi şi pe patriarh. Zadarnic au bătut cu frunţile, pământul, toţi; A tronului sclipiro-l înspăimântă!             ALT OM O, doamne, cine ne va cârmui, vai nouă! Nefericire nouă! Nu mai avem ocrotitor!             AL TREILEA Dar iată, vine judele cel mai înalt, diacul El ne va spune ce a hotărât al ţării sfat. NORODUL Tăcere! Hei, tăcere! Va vorbi diacul Dumei! Să-l auzim!             ŞCELCALOV (de pe pridvorul roşu)             A hotărât soborul Să mai încerce-odată, cu tăria rugilor, Să-nduplece îndureratul suflet al lui Boris. Chiar mâine, preasfinţitul patriarh După ce slujbă va sluji-o în Cremlin, Cu praporele sfinte se va ridica Şi cu icoana maicii domnului din Vladimir Şi cu icoana preacuratei de la Don. II vor urma boierii toţi la rând Şi toţi aleşii pravoslavnicei mulţimi A Moscovei. Şi no vom duce la ţarină Să-l cerem iar să se milostivească De Moscova orfană, fără tată Şi fratelui ei Boris Godunov să-l dea Blagoslovenia domniei peste noi! Şi-acum, vă-mprăştiaţi. Plecaţi cu dumnezeu La casa voastră fiecare şi rugaţi-vă, Ca rugile fierbinţi ale dreptcredincioşilor S-ajungă până la cer!             Norodul se împrăştie.             DEVICIE POLE, MONASTIREA NOVODEVICII Norodul UN OM Acum intrat-au în chilie, la ţarină, Boris Şi patriarhul şi-o mulţime de boieri.             ALTUL Ce veste? AL TREILEA Tot aşa: nu vrea. Dar mai avem nădejde.             O FEMEIE (cu copilul)             Hai, nu mai plânge. Ai să taci odată? Codată vine Baba-Cloanţa şi te ia!             UN OM Nu ne-am putea, în curtea monastirei, furişa?             ALTUL Nu-l chip. E-nghesuială chiar aici, pe câmp.             Întreaga Moscovă s-a adunat aici.             Ia uite: curtea, coperişul şi clopotniţa Şi turlele, până la cruce, gem de lume.             ÎNTIIUL Tare-l frumos!             UN OM ALTUL Ce-l zgomotul acesta?             Ascultă. Taci. Mulţimea a-nceput să urle. Cad unii peste alţii, valuri după valuri. S-apropie. Să-ngenunchem, fârtaţilor!             NORODUL             (toţi îngenunchează. S-aud strigăte şi planşete)             Îndură-te de noi, părinte şi domneşte! Fii tatăl nostru, ţarul nostru fii!             UN OM (încet)             Dece vor fi plângând? ALTUL De unde vrei să ştiu?             Boierii ştiu! E-hei, sunt altceva ca noi!             FEMEIA (cu copilul)             Acuma taci, când trebuie să plângi! Dă-l drumul! Nu vrei? Odată vine Baba-Cloanţa şi te ia! Hai, râzgâiatule, hai, plângi!             (Dă cu el în pământ. Copilul urlă.) Aşa, mânca-te-ar maică!             UN OM Toţi plâng acum. Hai fraţilor şi noi să plângem!             ALTUL Eu mă căznesc, măi frate, dar nu pot!             ÎNTIIUL Şi eu la fel! N-ai, oare, niscai ceapă Să ne frecăm la ochi?             AL DOILEA Nu, n-am! Dar am să dau Cu niscaiva scuipat, să-l umezesc. Dar ce mai e?             ÎNTIIUL NORODUL Poftim de-l înţelege!             Coroana! Boris s-a-ndurat! Primeşte!             E ţar al nostru, Boris! Să trăiască Boris! PALATUL DIN CREMLIN Boris, Patriarhul, Boierii BORIS Părinte patriarh şi voi, boieri ai mei, M-arăt cu sufletul deschis în faţa voastră. Cum aţi văzut, primit-am cu smerenie şi teamă Puterea mare ce mi-a hărăzit norodul. Ce grea mi-e sarcina! Urmez la tron Puternicilor, doi Ivani şi îngerului-ţar. Cucernice Feodor! Doamne drept şi mare, Părinte milostiv, caută din cer şi vezi Aceste lacrămi ale preasupuşilor tăi robi. Aceluia pe care-atâta l-ai iubit Că l-ai urcat într-o mărire neînchipuită, Trimite-l binecuvântarea ta, ca să domnească Peste norodul său, cu slavă şi cu pace, Să fie drept şi milostiv ca tine. J Boierilor, mă bizui pe-ajutorul vostru.             Slujiţi-mă cum l-aţi slujit pe el când încă nu eram Ales dintr-a norodului voinţă,             Şi truda voastră o împărţeam cu voi.             BOIERII Noi, jurământul nu ni-l vom călca! BORIS Şi-acum să mergem să îngenunchem La groapa răposaţilor, stăpânilor Rusiei, Apoi chema-vom tot norodul la ospăţ: De la boier şi pân-la cerşetorul orb. Deschise porţile să fie tuturora, Bineveniţi ca oaspeţi fie toţi.             (Iese urmat de boieri.)             VOROTANSCHI (oprind pe Şuischi). Hei, ai ghicit! ŞUISCHI Ce să ghicesc?             VOROTÂNSCHI Ştii, adineaurea, aici. ŞUISCHI Nu-mi amintesc nimic.             VOROTÂNSCHI Când se ducea mulţimea La monastire, îmi spuneai.             ŞUISCHI Nu văd ce rost Mai are, să-ţi aduci aminte?! Am să-ţi dau un sfat: Să ştii să uiţi la vreme potrivită! Eu n-am umblat decât să mi te-ncerc. L-am ponegrit, minţindu-te. Voiam să ştiu Cam ce gândeşti. Atâta tot! Dar, iată Norodu-şi preamăreşte ţarul. S-ar putea Să mi se vadă lipsa. Plec.             VOROTÂNSCHI Curtean viclean!             NOAPTEA. O CHILIE În MONASTIREA CIUDOVO             (1603) Părintele Pimen, Grigori aţipit PIMEN (scrie la lumina candelei)             O povestire, încă una, cea din urmă şi letopiseţul eu mi l-am încheiat; Îndeplinit-am sarcina cu care domnul M-a-nvrednicit pe mine, păcătosul. N-a fost în van că cel de sus m-a hotărât Atâtor fapte martor ani şi ani de zile,             Şi darul cronicarului mi-a hărăzit.             Va fi o zi când un sârguitor călugăr Găsi-vă hronicul acesta fără nume.             Asemeni mie, candela îşi va aprinde Şi, scuturând de colbul anilor aceste slove Va dă-n vileag istorisirile-mi neprefăcute.             Atunci, urmaşii pravoslavnicilor vor afla Ursita din trecut a ţării părinteşti.             Pe marii ţari cu cinste pomenindu-l Le-or lăuda înfăptuirile şi slava Iar pentru ale lor păcate şi greşeli Zmeriţi, vor cere domnului iertare.             La bătrâneţe mai trăiesc odată,             Trecutul se perinda-n ochii mei.             Acest trecut de-atâta zbucium plin Se frământa, vuia ca valul mării Şi-acuma iată-l potolit, încremenit.             În amintire prea puţine chipuri mi-au rămas,             Puţine vorbe pân-la mine mai răsună Şi multe câte au fost, s-au dus ca o pare.             Dar zorile mijesc şi candela se stinge.             O povestire, încă una, cea din urmă!             (Scrie.) GRIGORI (trezindu-se).             Mereu acelaş vis! Dar cum se poate?             A treia oară. Blestemată arătare!             Bătrânul, la opaiţ, stă şi scrie-ntruna întreaga noapte, ochii n-a închis.             Cât mi-e de dragă liniştita lui făptură Când cufundându-şi sufletu-n trecut, începe iar al ţării letopiseţ!             Cum aş fi vrut să ştiu ce-l povesteşte pana!             Să fie crunta stăpânire tătărească?             Osândele pornite de Ivan cel Groaznic?             Furtunile din adunarea obştei de la Novgorod?             Izbânzile şi slava patriei? Zadarnic!             Nici în priviri şi nici pe fruntea lui înaltă Nu pot citi ascunsele-l gândiri.             Mereu zmerit şi plin de măreţie.             Ca un diac îmbătrânit la judecăţi, La fel priveşte pe nevinovat şi vinovat, Cu linişte ascultă binele şi răul Şi nu cunoaşte mila, nici mânia.             PIMEN Te-ai deşteptat?             GRIGORI Părinte, binecuvântează!             PIMEN Te binecuvânteze domnul, frate, Acum şi pururea şi-n vecii vecilor!             GRIGORI întreaga noapte scris-ai fără s-aţipeşti În vreme ce pe mine o vedenie drăcească Mă frământa în somn. Duşmanul, cu nesaţ Mă chinuia mereu. Îmi năzărea în vis Că urc pe-o scară, repede, în vârful unui turn.             De-a colo Moscova mi se părea un muşuroi,             Iar jos fierbea norodul şi râdea Şi m-arăta cu degetul. Mi-era ruşine Şi frică. Am căzut cu capu-n jos Şi m-am trezit înspăimântat.             Ce zici de visul ăsta, de trei ori în şir?             Nu ţi se pare straniu ce-am visat?             PIMEN Ai sânge tânăr care te frământă!             Te pocăieşte-n post şi-n rugăciune Şi visurile tale s-or însenina.             Eu însumi când mi-e fruntea obosită Şi fără voia mea mi se coboară pleoapă,             De nu rostesc o. lungă rugăciune înainte ia Bătrânul somn al meu, neliniştit,             E bântuit de păcătoase arătări: Eu ba visez petreceri zgomotoase,             Ba strigăte de luptă, zăngănit de arme,             Şi alte desfătări nebune, de demult.             GRIGORI Ce tinereţe veselă ai petrecut!             Te-ai războit sub turnurile din Cazan,             Ai alungat oştirile litvano Alături de viteazul cneaz Şuischi Şi-ai petrecut la curtea ţarului Ivan.             Ce fericit ai fost! Dar eu, sărac de mine,             De când mă ştiu, am rătăcit mereu,             Un biet călugăr, din chilie în chilie.             Dece nu-mi fuse dat şi mie să m-arunc În focul şi-n beţia bătăliilor?             La masa ţarilor de ce să nu m-aşez?             Aş fi avut destul veleat, asemeni ţie,             Să părăsesc la bătrâneţe toate-acestea,             Să mă orânduiesc la fel cu ceilalţi fraţi Şi-n liniştea de chinovie să mă-nchid.             PIMEN Nu te mâhni, o frate, c-ai lăsat De timpuriu, această lume de păcate,             Că nu te-au ispitit prea multe năluciri.             Mă crede, numai când le vezi din depărtare,             Te pot vrăji belşugul, slava, strălucirea.             Şi vicleniile iubirii femeieşti.             Eu am trăit din plin şi le-am gustat pe toate.             Dar n-am ştiut ce-l mulţumirea, până când Nu s-a -ndurat înaltul să m-aducă În liniştea acestei monastiri.             Gândeşte, fiule, la ţarii noştri mari: Cine-l mai sus ca ei? Doar dumnezeu!             Cine-ndrăzneşte să-l înfrunte? Nimeni!             Şi totuşi, deseori, coroana lor de aur Atât de greu i-apasă, c-o preschimbă 19             În camilafca de călugăr. Însuşi el,             Ivan, îşi căuta odihna, potolirea În rugăciuni şi-n viaţa aspră de monah.             Palatul plin de răsfăţaţi curteni Se preschimbă, deodată, într-o monastire Iar cruzii sfetnici ai stăpânului îşi lepădau Vestmintele bogate, îmbrăcând Smeritul strai al nostru. Ţarul însuşi Slujea, în rândul lor, cucernic stareţ.             Eu l-am văzut aici, chiar în chilia Aceasta, unde locuia Chirill Un om atât de drept şi greu lovit.             Pe mine, cel de sus m-a bucurat atunci Zădărnicia vieţii arătându-mi; Văzui aici pe ţarul cel cumplit învins de gânduri crunte şi ucideri,             Sta liniştit, pe gânduri, în mijlocul nostru.             Noi, nemişcaţi, în faţa lui stăteam; Vorbea cu noi şi ne spunea, blajin: „Părinţilor, nu e departe ziua Gând însetat de mântuire voi veni la voi: Tu, Nicodime, Serglue, tu Chirill Primiţi cu toţii jurământul meu!             Ga păcătosul pocăit veni-voi printre voi Eu, criminalul blestemat. Şi îmbrăcând sutana Mă voi pleca în faţa ta, părinte sfânt."             Şi vorbă lui curgea ca mierea şi plângea.             Plângeam şi noi cu el şi ne rugăm Să dăruiască domnul pace şi iubire Acestui suflet frământat de vijelii.             Dar fiul său, Feodor, stând pe tron,             Nu jinduia şi el o viaţă de sihastru?             Nu şi-a făcut palatul un altar de rugi?             Acolo, grelele poveri ale domniei,             Seninul suflet nu-l mai tulburau,             Iar dumnezeu, zmerenia primindu-l,             A dat prin el, Rusiei, linişte şi slavă.             În ceasul morţii sale, o minune Cum nu s-a mai văzut, se săvârşi: La căpătâiul ţarului se arătă —             Vedenie numai de el văzută Un om cu chipul de lumini strălucitoare.             Feodor îl numea, vorbindu-l, mare patriarh.             Şi toţi erau cuprinşi de spaimă şi uimire înţelegând că e cerească arătare,             Căci patriarhul nu era de faţă în palat.             Iar când îşi dete ţar Feodor duhul,             Palatul se umplu de sfinte mirodenii Şi faţa mortului strălucea ca soarele.             Un domn ca el rîoi nu vom mai vedea!             Nefericire nouă! Vai nouă, păcătoşii!             Noi am aprins a cerului mâuie Când ne-am ales stăpân un ucigaş de ţari.             GRIGORI Demult voiam, cucernice părinte,             De moartea ţareviciului Dimitri să te-ntreb.             În vremea aceea, pare-se, erai la Uglici?             PIMEN Vai, mie, prea-mi aduc aminte bine!             Îmi fuse dat să văd nelegiuirea cruntă,             Trimis la Uglici cu o sarcină duhovnicească!             Sosii în faptul nopţii. La utrenie Am auzit deodată clopotul cel mare Şi zgomote şi strigăte. Oraşul tot gonea Spre casa ţarinei. Alerg şi eu.             Şi ce văd? Ţareviciul, înjunghiat, întins Pe jos, iar lângă el, ţarina, muma lui,             Ir nesimţire. Doica gemea, înnebunită,             În vreme ce norodul îndârjit lovea În păzitoarea-vânzătoare a copilului.             Deodată, în mulţimea mâniată, se iveşte Iuda-Bitiagovschi, unul din călăi.             Cât ai ciipi din ochi el n-a mai fost!             Şi iar porni norodul după ucigaşi să-l prindă Pe câteşitrei i-a prins unde erau ascunşi Şi i-au târât acololângă leşul cald Al pruncului împărătesc. Şi-atunci, minune!             Trupşorul a-nceput să freamăte, „Mărturisiţi!" Urla norodul. Ucigaşii, sub secure, Mărturisiră şi-l dădură în vileag pe Boris!             GRIGORI Câţi ani să fi avut atuncea ţareviciul?             PIMEN Aproape şapte ani. Ar fi avut acuma.             (Trecură zece ani de-atunci. Ba doisprezece.)             Ar fi avut acuma vârsta ta. Ar fi domnit.             Dar cel de sus a hotărât altminteri.             Cu astă faptă grea de sânge şi de lacrimi Voi încheia al meu letopiseţ.             De-atunci eu n-am mai căutat să aflu Ce se petrece pe pământ. Frate Grigori Ţi-ai luminat cu învăţătură, mintea,             Iţi las să-mi duci tu munca mai departe.             În clipele când vei fi slobod De îndeletnicirile duhovniceşti,             Apucă-te să scrii dar fără şiretlicuri De om cu-nvăţătură faptele La care fost-ai martor în viaţa ta.             Război şi pace şi domnia ţarilor,             Minunile aleşilor lui dumnezeu,             Proorocirile şi semnele cereşti.             Cât despre mine, ceasul mi-a sunat Odihna s-o primesc, opaiţul să-mi sting.             Dar iată, bate toaca de utrenie.             Blagosloveşte, doamne, robii tăi!             Dă-mi cârja, să mă duc, Grigori!             (Iese).             GRIGORI Boris! Boris!             Toţi tremură în faţa ta şi nimeni N-ar îndrăzni să-ţi amintească soarta Sărmanului copil pe care l-ai ucis.             Şi totuşi, cineva, într-o chilie-ntunecată Iţi scrie numele cu bici de foc, viitorimei. De judecata oamenilor n-ai să scapi Cum n-ai să scapi de judecata domnului!             PALATUL PATRIARHULUI Patriarhul şi stareţul monastirei Ciudovo PATRIARHUL A fugit, părinte stareţ?             STAREŢUL A fugit, sfinte vlădică. De trei zile a fugit.             PATRIARHUL Ia te uită, ticălosul! Din care neam se trage?             STAREŢUL Din neamul Otrepievilor, boieri din Galiţia. Era aproape copil când s-a călugărit, nu se ştie unde. A hoinărit pe la Suzdal, în locaşul sfântului Efimie, a fugit de-acolo din monastire în monastire, pân-a venit aici, Ia Ciudovo, în stăreţia mea. Iar eu, văzând că-l încă tânăr şi necopt la minte, l-am încredinţat părintelui Pimen, un moşneag de treabă, pâinea lui dumnezeu. Cunoştea bine slovele, citea în cronicele noastre vechi şi sfinţilor le închina cântări făcute de el însuşi. Da după cum s-arată, învăţătura lui nu dela domnul purcedea.             PATRIARHUL Să n-aud de-nvăţaţii ăştia! Ce crezi c-a scornit? Amsă fiu ţar la Moscova!" Auzi, unealta diavolului! Nu face să mai spunem ţarului aceasta. La ce să turburăm pe tătucul nostru? Ajunge să-l înştiinţăm de fugă pe Smimov diacul. Sau pe diacul Efimiev. Auzi, erezie! „Am să fiu ţar la Moscova!" Să puneţi mâna pe ortacul vrăjmaşului şi să-l trimiteţi în surghiun la Soloveţc, la monastire. Ca-n pocăinţă viaţa să şi-o treacă. Ai mai pomenit, părinte stareţ, asemenea erezie?             STAREŢUL Erezie, sfinte vlădică, erezie!             ÎN PALATUL ŢARILOR Doi stolnici ÎNTIIUL Unde e ţarul?             AL DOILEA În iatacul lui.             S-a-nchis cu nu ştiu care făcător de vrăji.             ÎNTIIUL Hm! Când îl cauţi, numai printre vrăjitori! Cu vracii şi cu babele îşi pierde vremea. Îşi tot întreabă zodia, ca o mireasă. Aş vrea să ştiu ce tot vrăjeşte-acolo?             AL DOILEA Întreabă-l. Uite-l.             ÎNTIIUL Ce posomorât!             (Ies amândoi.) 24             ŢARUL (intră)             Am cucerit tăria cea mai-naltă; De şase ani domnesc în bună pace,             Dar pentru mine mulţumire nu e!             Asemenea, în tinereţea noastră,             Râvnim cu foc al dragostei avânt Şi-abia ne potolim flămândul dor În freamătul de-o clipă -al îndeplinirii,             Că iar cădem în braţele-ngheţate Ale urâtului şi-ale tânjelei.             Zadarnic îmi descântă ghicitorii,             Proorocindu-mi zile lungi şi liniştite.             Mărirea mea şi însăşi viaţa mea îmi pare searbădă, nu mă îndestulează.             Presimt mânia cerului, nenorociri.             Nu-mi fuse d, ata mie fericirea.             Visam să-mi liniştesc poporul, dându-l Îmbelşugarea şi mărirea. Aş fi vrut Cu dărnicia mea să mi-l apropii Dar truda mea zadarnică a fost,             Căci gloată nu iubeşte pe stăpânul viu,             Ea drăgostea şi-o ţine numai pentru morţi.             Nebuni am fi la inimă de-am pune Chimvalele sau urletele-l de mânie!             Când ne trimise domnul secetă în ţară,             Gemeau mulţimile, mureau de foame,             Eu le-am deschis hambarele şi punga,             Le-am dat de lucru, bani, dar în zadar!             Că tot pe mine aruncau blestemul!             Le arse focul şi pârjolul casele,             Eu altele, din temelii le-am ridicat,             Dar vina tot a mea era şi-atunci!             Şi mai slăvim dreptatea gloatelor!             Mai năzuim la dragostea norodului!             Am vrut să-mi caut mulţumirea în cămin,             Copila să mi-o fericesc căsătorind-o Pe placul ei. Dar moartea s-abătu Şi mirele-l răpi, că vijelia.             De văduvia ei pe cine osândiră?             Pe mine, pe nefericitul ei părinte! De moare cineva, sunt uc gasul tainic Eu am grăbit sfârşitul lui Feodor.             Pe soru-mea, ţarina, în călugărie,             Am otrăvit-o eu, da, veşnic eu!             A, simt că nu mai e nimic să mai alin Durerile acestei lumi. Nimic, nimic!             Nimic? Ba e ceva! E cugetul curat!             El biruie asupra nedreptăţii,             A pismei omeneşti, a ponegririi.             Dar dacă ai o pată, numai una, întâmplător, o, e cumplit atunci!             Lovit parcă de ciumă, sufletul Se umilă de puroi, pecinginea se-ntinde,             Iar inima se umple de venin.             Ciocanul remuşcării bate în urechi,             Te doare trupul, capul ţi se învârteşte Şi-ţi joacă în ochi copii însângeraţi.             Ce fericit ai fi să scapi odată!             Dar unde? Încotro să fugi şi cum?             Amar, de cel a cărui conştiinţă nu-l curată!             UN HAN LA GRANIŢA LITVANIEI Misail şi Varlaam, călugări rătăcitori; Grigori Otropicv, în straie lumeşti; Hangiţa HANGIŢA Ce vă pofteşte inima, cuvioşi părinţi?             VARLAAM Ce s-o îndura domnul, hangiţă taică. Vin ai?             HANGIŢA Cum să n-am, părinte! Acu-v-aduc! (Iese.)             MISAIL Dece te tot frămânţi, prietene? Iacă-ne la graniţa Litvaniei, unde ardeai s-ajungi. GRIGORI Până ajung în Litvania, nu mă liniştesc.             VARLAAM Dar ce are Litvania asta de te-a vrăjit? Părintele Misail şi cu mine, păcătosul, de când am şters-o din monastire, nu ne mai pasă de nimic. Litvanie sau Rusie, scripcă sau fluier să fie, dacă este vin, atunci. Uite-l, vine, griji s-arunci!             MISAIL Bine o-ntorseşi părinte Varlaam!             HANGIŢA (intră)             Poftiţi, părinţilor! Cu sănătate!             MISAIL Bogdaprosti, măicuţă. Domnul să mi te blagoslovească!             Beau amândoi. Varlaam începe să cânte vechiul cântec: „În cetatea mare a Cazanului".             VARLAAM (lui Grigori).             Da-prin gâtlejul tău nu trece nimic? Nici nu intră, nici nu iese?             GRIGORI Nu-mi arde.             MISAIL Celor slobozi, slobozenia.             VARLAAM Iar celor băutori împărăţia raiului, părinte Misail! Să dăm pe gât pocalu-ntreg, în cinstea crâşmăriţei! Da-trebuie să-ţi spui, părinte Misail, că eu, când beau nu-mi place să văd oameni trezi. Una e beţia alta-l fudulia. Dacă vrei să trăieşti ca noi, fii blagoslovit. Dacă nu vrei, şterge-o. Măscăriciul nu-l tovarăş bun pentru un popă.             GRIGORI Bea cât vrei, părinte, însă să nu-ţi ieşi din minte! Uite că şi eu ştiu să le potrivesc!             VARLAAM Ce? Să-mi ies din minte?             MISAIL Lasă-l, părinte Varlaam.             VARLAAM Da-cine e pricopsitul ăsta? Da ce s-a agăţat ăsta de noi? Dumnezeu ştie de unde a răsărit, dumnezeu ştie ce lighioană mai e şi-acum face pe măreţul! (Bea şi cântă: Un monah s-a dus la schit şi mi s-a călugărit!)             GRIGORI (hangiţei) Unde duce drumul ăsta?             HANGIŢA În Litvania, milostivule, în munţii Luiov.             GRIGORI Departe-s munţii ăştia? HANGIŢA Nu prea. Până dispară ajungi, dacă nu dai de grănicerii ţarului.             GRIGORI Ce grăniceri?             HANGIŢA A fugit unul din Moscova şi-a venit poruncă să oprească şi să cerceteze pe toată lumea.             GRIGORI (încet.) Asta-mi mai trebuia.             VARLAAM Hei, omule! Văd că i-ai pus gând rău hangiţei. Nu de votcă-ţi arde ţie, de leliţa durdulie! Aşa, frate, aşa! Orice om cu scrânteala lui: eu şi cu părintele Misail altă grijă n-avem decât să dăm votcape gât şi-ntorcând cu fundul cana să-l tot batem darabana!             MISAIL Ca din evanghelie grăişi, părinte Varlaame!             GRIGORI Dar-pe cine caută? Cine a fugit din Moscova?             HANGIŢA, Dumnezeu mai ştie. Vreun hoţ. Vreun tâlhar, Vorba e că, deocamdată, nici oamenii cinstiţi nu pot să treacă: ce ispravă o să facă, numai ei ştiu! N-o să prindă nici pe dracul chel! Parcă n-ar fi altă cale spre Litvania, decât drumul mare! De aici, de pildă, n-ai decât s-o iei la stânga, pe cărarea, pădurii, pân-la Cecanschi, schitul de lângă gârlă, pe urmă treci mlaştina, până la Hlopino, apoi la Zahariev; de acolo orice băieţel te va duce până-n munţii Luiov. Grănicerii ăştia nu sunt buni decât să-ncurce lumea şi să ne jefuiască pe noi, bieţii oameni ai locului. (S-aude zgomot.) Da-ce e? Ei sunt, blestemaţii! Vin să cerceteze!             GRIGORI Hangiţo, n-ai vreun ascunziş p-aici? HANGIŢA N-am sufletele, că m-aş ascunde şi eu! Una-două şi uite-l! De ochii lumii, vin după treabă vin să le dau pâine şi vin şi câte şi mai câte! Dar-ar boală-n ei, să crape, afurisiţii, mâna-l-ar.             Intră grănicerii. GRĂNICERUL Noroc, hangiţă!             HANGIŢA Rine aţi venit, oaspeţi dragi, rogu-vă poftiţi.             UN GRĂNICER (încet celuilalt)             Chef şi veselie! Aicea e de noi! (Călugărilor) Ce e cu voi, tătncilor?             VARLAAM Unchieşi ai lui dumnezeu, ia, nişte bieţi călugări. Umblăm din sat în sat, s-adunăm milostivenii pentru sfânta monastire. GRĂNICERUL (către Grigori) Şi tu?             MISAIL Tovarăşul nostru.             GRIGORI Târgoveţ din vecini. Adusei pe cucernicii ăştia până la graniţă şi mă-ntorc acasă.             MISAIL Te-ai răsgândit?             GRIGORI (încet) Ţine-ţi gura!             GRĂNICERUL Crâşmăriţă, dă-ne ceva vin. Să bem şi noi să mai stăm de vorbă cu cuvioşia lor.             ĂLT GRĂNICER (încet)             Flăcăul e cam golan. Nu scoţi nimic dela el. Dar ceilalţi.             ÎNTIIUL Ia. Să vedem! Hei, cuvioşilor, cum vă merge treaba?             VARLAAM k Rău, fiule, rău! Creştinii s-au calicit de tot! Au prins gustul banului, ţin banii la ascunziş. Nu mai dau domnului nimic. Mari păcate s-abătură pe seminţiile pământului! Toată lumea s-a apucat de negustorie. Umblă să se pricopsească toţi. Nu se gândesc decât la bogăţiile pământeşti, nu la mântuirea sufletului! Umbli, umbli, baţi la toate uşile şi-n trei zile n-ai adunat nici jumătate de copeică. Mare păcat! Trece-o săptămână, trece alta, te uiţi în pungă, vezi că-l aşa de uşoară, aşa de uşoară că ţi-e ruşine să te mai arăţi la monastire cu asemenea sărăcie! Ce te faci? De inimă rea, te-apuci să bei şi ce-a mai rămas în fundul pungii! Ce mai încoa şi -ncolo, mare năpastă! Merge rău, fiule, s-apropie judecata din urmă!             HANGIŢA (plângând)             Doamne păzeşte! Ocroteşte-ne, doamne!             În vreme ce Varlaam vorbea, întâiul grănicer se tot uita la Misail întâiul grănicer Alioha, ai ucazul ţarului?             AL DOILEA II am.             ÎNTIIUL Dă-l încoa niţel.             MISAIL Da ce te tot uiţi la mine?             ÎNTIIUL GRĂNICER Uite dece. A fugit dela Moscova un oarecare zănatic şi eretic, unul Grigori Otrepiev. Ai auzit ceva?             MISAIL Nu. GRĂNICERUL N-ai auzit? Bine! Şi ţarul a dat poruncă să fie prins acel fugar şi spânzurat. Asta o ştii?             MISAIL Nu ştiu nimic.             GRĂNICERUL (lui Varlaam) Ştii să citeşti?             VARLAAM Ştiam, în tinereţe, dar am uitat.             GRĂNICERUL (lui Misail) Dar tu?             MISAIL Domnul nu mi-a dat această înţelepciune!             GRĂNICERUL Atuncea ia ucazul ţarului.             MISAIL Ce să fac cu el?             GRĂNICERUL t Mi s-a năzărit mie că ereticul ăsta, fugarul, ticălosul ăsta, hoţul ăsta tu eşti!             MISAIL Care eu? Cată-ţi, omule, de treabă! GRĂNICERUL Zmima! Închideţi uşile! Le descurcăm noi pe toate!             HANGIŢA Călăi afurisiţi! Nici pe un cucernic al lui dumnezeu nu-l lasă în pace!             GRĂNICERUL Ştie careva citi?             GRIGORI (înaintând) Eu ştiu să citesc!             GRĂNICERUL Ia te uită! Cine te-a învăţat?             GRIGORI Ăl de trage clopotele la noi!             GRĂNICERUL (întinzându-l hârtia) Citeşte tare!             GRIGORI (citind) „Nevrednicul călugăr dela monastirea Ciudovo, Gri-gori din neamul Otrepievilor, fiind căzut în erezie, a îndrăznit, împins de necuratul, să tulbure sfântul locaş prin nemaipomenite şi neobrăzate purtări. Din cercetările făcute s-a aflat că Grişca, blestematul acesta, a fugit spre graniţa Litvaniei."             GRĂNICERUL (lui Misail)             Şi mai spui că nu eşti tu! GRIGORI „. Şi ţarul a poruncit să fie prins."             GRĂNICERUL Şi să fie spânzurat.             GRIGORI Nu spune să fie spânzurat.             GRĂNICERUL Baţi câmpii! Nu se pune fiecare vorbă în ucazul ţarului. Se-nţelege. Tu citeşte: să fie prins şi spânzurat!             GRIGORI.             „. Şi să fie spânzurat! Hoţul ăsta de Grişca are vârsta de. (Se uită la Varlaam) cincizeci de ani trecuţi, are fruntea pleşuvă, barba căruntă, burtă mare."             Toţi se uită la Varlaam. ÎNTIIUL GRĂNICER Copii, ăsta e Grişca! Puneţi mâna pe el şi legaţi-l! Bună pradă, pe negândite!             VĂRLÂÎM (zmulgând hârtia din mâna lui Grigori)             Ce-mi cântaţi mie, netrebnicilor! Ce fel de Grişca sunt eu? Care cincizeci de ani, barbă căruntă, burtă mare?! Nu, frăţioare! Prea eşti tu tânăr, ca să-ţi baţi joc de mine! Eu n-am mai citit de multă vreme, descurc greu slovele, dar o să le descurc mai bine, dacă e vorba de ştreang. (Citeşte silabisind). „Şi a-re vâr-sta de do-uă-zeci de ani." Ei, frăţioare, unde scrie cincizeci de ani? Uit-te bine: douăzeci! AL DOILEA GRĂNICER Da, da, mi-aduc şi eu aminte: douăzeci de ani!             ÎNTIIUL GRĂNICER (lui Grigori)             Te ţii de glume?             În vrome ce el citeşte, Grigori ţine capul în jos şi mâna ascunsă la piept.             VÂRLÂAM (continuă) „. E mărunţel de stat, cu pieptul lat, o mână mai scurtă decât cealaltă, ocini albaştri, părul roşcat, un neg pe obraz, altul pe frunte". Nu cumva eşti mătăluţă, sufleţelule?             Grigori scoate un junghi din sân, îşi taie drum, sare pe fereastră.             GRĂNICERII Pe el! Pe el!             Aleargă toţi deavalma.             MOSCOVA, CASA LUI ŞUISCHI Un ospăţ, Şuischi şi mai mulţi oaspeţi ŞUISCHI Să ne mai toarne vin! (Se ridică. Ceilalţi se ridică şi ei).             Hai, oaspeţi dragi,             Hai să-nchinăm şi cupa cea din urmă! Băiatule, citeşte rugăciunea!             UN BĂIAT O, doamne, împărate-al cerului, ne priveghează! Ascultă ruga ce ţi-o ridicăm, zmeriţi. Rugându-ne pentru evlaviosul ţar Stăpânitor al tuturor creştinilor.             II ocroteşte-n casa lui şi-n bătălie,             În drumurile lui şi-n somnul lui şi biruinţă Asupra celor potrivnici dăruieşte-l!             Slăvit să fie dela mare pân-la mare; În sănătate, înflorească-l toţi ai casei Şi ramurile Iui bogate să cuprindă Pământul tot, pe unde sunt vieţuitoare.             Cu noi, cu robii lui să fie drept Şi milostiv, cum fost-a pân-acum.             Izvoarele înţelepciunii nesecate Să se reverse darnic peste noi.             Şi ridicând spre tine cupa ţarului,             Pre tine te rugăm, cerescule-mpărat!             ŞUISCHI (bea)             Trăiască ţarul nostru drept şi mare! Şi-acuma, bun rămas, prieteni dragi! Nu v-aţi ferit de pânea şi de sarea mea. Vă mulţumesc şi noaptea să vă fie bună!             Îşi petrece oaspeţii până la uşă. PUŞCHIN În sfârşit, bine că s-au dus! Mi-era frică, prea cinstite cneaz Vasâli Ivanovici, că n-o să ne lase-n pace, să mai stăm de vorbă.             ŞUISCHI (servitorilor)             Ce-aţi rămas cu gurile căscate? Altă treabă n-aveţi, decât să trageţi cu urechea la stăpâni? Hai, rânduiţi masa siN plecaţi! Ce se-ntâmplă, Afânaşi Mihailovici?             PUŞCHIN Minuni, nu alta. Un nepot al meu, Gavrilă Puşchin, mi-a trimis o veste Dela Cracovia. ŞUISCHI Ce spune?             PUŞCHIN O ciudată veste: Băiatul lui Ivan cel Groaznic. Stai. (Se duce la uşă, trage cu urechea, o închide.)             Copilu-mpărătesc, ucisul din porunca Lui Boris.             ŞUISCHI He, povestea-l veche!             PUŞCHIN Ai răbdare! Copilul n-a murit! Trăieşte!             ŞUISCHI Nu mai spune!             Ia uite. Ţareviciul trăieşte! Doar atât? Într-adevăr, minunea-l minunată!             PUŞCHTN Ascultă pân-la capăt. Ori şi cine-ar fi: Copilul însuşi sau vreun duh ce-l poartă chipul Său vr-un mincinos sfruntat care se dă Drept ţareviciul, vorba este Că un Dimitri s-a ivit pe-acolo.             ŞUISCHI E peste poate!             PUŞCHIN L-a văzut chiar el, Nepotul meu. La curte l-a văzut Tăindu-şi drum printre curteni, să intre La rege, într-un sfat de taină aşteptat. ŞUISCHI Dar cine e? De unde vine?             PUŞCHIN Nu se ştie.             Atât se ştie despre el că era slugă La Vişneveţki, că, fiind bolnav, s-a spovedit Duhovnicului, iar boierul Vişneveţki Aflându-l taina, l-a tămăduit Şi l-a înfăţişat lui Sigismund.             ŞUISCHI Şi ce se spune despre acest împioliţat?             PUŞCHIN Ar fi băiat isteţ, îndemânatic, Prietenos şi place tuturora. A fermecat pe toţi fugarii noştri, Iar preoţii catolici sunt cu el. Chiar regele-l răsfaţă. Se vorbeşte Că i-a făgăduit să-l vie-ntr-ajutor.             ŞUISCHI Ia uită-te încurcătură, frate! M-apucă ameţelile! Nu-ncape vorba: E un uzurpator! Dac-ar afla norodul Primejdia eu văd că nu e mică Să ştii că se ridică mare vijelie!             PUŞCHIN Atât de mare vijelie, încât Boris Cu greu şi-ar mai putea păstra coroana Pe capu-l iscusit şi bine o să fie: Domneşte parc-ar fi Ivan cel. Dar, tăcere, Nu trebuie să-l pomenim în faptul nopţii! Şi ce folos că nu ne sfârtecă pe faţă ÎHâ Şi că pe ţepea-nsângerată-n văzul Mulţimilor în jurul nostru adunate,             Noi nu cântăm canoane lui Isus?             Că nu ne ard de vii în piele şi că ţarul Nu-mpinge peste noi jăraticul, cu cârja?             Putem noi şti ce ne aşteaptă mâine?             În fiecare zi ne paşte mazilirea, închisoarea,             Siberia, sau rasă de călugăr —             Şi-acolo, în posomorit surghiun,             Prin foamete şi ştreang aşteaptă moartea.             Ce s-au făcut atâtea-nalte neamuri?             Unde mai sunt vlăstarele lui Siţchi?             Şi Şcstunovii unde sunt? Şi Romanovii Nădejdea patriei! Întemniţaţi Şi schingiuiţi cu toţii pân-la moarte!             Nu mai e mult şi vei avea aceeaşi soartă!             E cu putinţă să trăim încercuiţi În casa noastră, chiar de-ai noştri robi Aşa precum am fi de Litvanieni?             În jurul nostru forfotă numai iscoade În slujba stăpânirii, gata să ne vândă; întâiul rob pe care îndrăznim Să-l pedepsim, ne ţine soartă-n mână.             Acum şi ziua sfântului Iuri vrea s-o schimbe1)             Nu mai avem nici o putere pe moşii.             N-ai dreptul să-l alungi pe trântor: Iţi place or nu, hrăneşte-l! Nu poţi cuteza S-ademeneşti un lucrător, că te trezeşti Târât, îndată, la Pricazul robilor2).             S-a mai văzut asemenea năpastă,             Sub însuşi ţar Ivan cel Groaznic?             Măcar de s-ar fi alinat a gloatei soartă!             Întreabă. Cercetează. Vei afla -) Dreptul de strămutare de pe o moşie pe alta, odată pe an, la 26 Noembrie, sfântul Gbeorghe de toamnă (IuriGheorghe), fusese acordat ţăranilor iobagi prin codul lui Ivan al III-lea, în 1497 Acest drept a fost abrogat printr-un ucaz al ţarului Feodor Ivanovici, în anul 1592 (N. red. Rom.) 2) Pricazul iobagilor a fost înfiinţat înainte de 1500 În fruntea lui era un stolnic şi un dascăl. Acest pricaz reglementa raporturile dintre stăpân şi iobag, ţinea evidenţa tuturor iobagilor, a eliberării lor, trecerea lor de pe o moşie pe alta. (N. red. Rom.) Că dacă cel ce singur s-a numit ţarovici Ar hărăzi norodului cea zi de slobozenii —             Să vezi cum toate se vor nărui atunci!             ŞU1SCH1             Tu ai dreptate, Puşchin, dar să ştii E bine să ne ţinem gura, deocamdată. Da, pân-la ceasul potrivit.             PUŞCHIN Nu mai încape vorbă! Tu eşti un om de duh, e o plăcere Să te-ntâlnesc. De oîte ori mă roade Ceva, la inimă, îmi stă pe limbă să ţi-o spun. Dealtfel, astăseară, băuturile-ţi alese Nectar al zeilor nu altceva! Îmi deslegară limba. Noapte bună, cneaze!             ŞUISCHI La revedere, frate! Noapte bună! (II petrece)             O SALĂ În PALATUL ŢARILOR Ţareviciul Feodor, desenând o hartă, ţarevnă Xenia şi doica ei XENIA (sărutând un portret)             Logodnicul meu drag, frumosul meu fecior de rege, nu. Mie mi-ai fost dat, mie, miresei tale, ci negrului mormânt, pe un meleag străin. N-am să mă mângâi niciodată. Veşnic am să te plâng!             DOICĂ Ei, ţarevnă, lacrimile feţei mari sunt ca rouă care cade! Soarele răsare şi usucă rouă. Vei avea un alt logodnic, nu mai puţin frumos, nu mai puţin fermecător. Ai să-l iubeşti, copilă mult iubită şi-ai să-l uiţi pe feciorul de rege.             XENIA Nu, doică, voi fi credincioasă mortului.             Intră Boris ŢARUL Ei bine, Xenia, copila mea prea scumpă Logodnică şi văduvă-n aceeaşi vreme, Tot îţi mai plângi sărmanul mire mort! Eu n-am fost vrednic fericirea să ţi-o dau: Se vede că l-am mâniat pe domnul! De ce să suferi tu, nevinovată? Şi tu, fiul meu, ce faci acolo?             FEODOR Am zugrăvit a Moscoviei hartă, împărăţia noastră dintr-un cap în altul. Aicea-l Moscova şi aicea Novgorodul. Colea e Astrahanul. Uite marea. Întunecoasele păduri din Perm Şi-aici Siberia.             ŢARUL Dar asta ce e, Şerpuitor ca firul de mătasă?             FEODOR E Volga!             ŢARUL Cât de frumos e rodul învăţăturii! Dulce rod, să poţi vedea Ca din înaltul norilor, întreagă împărăţia noastră cu oraşe Şi cu hotare şi cu ape curgătoare!             Învaţă, fiul meu, învăţătura Scurtează încercările fugarei vieţi.             O zi veni-vă, poate în curând,             Când toate aceste ape şi pământuri Pe care le-ai scris atât de meşter pe hârtie Vor fi în stăpânirea ta.             Învaţă, fiul meu şi vei pricepe Mai bine greutăţile domniei.             Intră Semion Godunov.             Dar, iată, Godunov mi-aduce veşti!             (Xeniei)             Hai, sufletul meu drag, te du-n odaia ta Mă iartă şi cel de sus durerea să-ţi aline!             Xenia iese cu doica Ce veste, Semion Nichitici, pentru azi?             SEMION GODUNOV Azi dimineaţă, încă de cu noapte, Un logofăt al cneazului Şuischi Şi-o slugă a lui Puşchin au venit Să-mi de-a-n vileag o taină.             ŢARUL Ce anume?             SEMION GODUNOV întâi s-a-nfăţişat omul lui Puşchin, Mi-a spus că-n dimineaţa din ajun Stăpânul său primit-a o solie Dela Cracovia. După un ceas Trimisul a plecat fără scrisori. 43             ŢARUL Să puie mâna repede pe el!             SEMION GODUNOV Am şi trimis pe urma lui.             ŢARUL Şuischi?             SEMION GODUNOV A dat aseară un ospăţ mai multor Prieteni, printre care Buturlin şi Mihail Saltâcov Boierii Miloslavschi şi cu Puşchin.             S-au despărţit târziu, doar Puşchin a rămas Şi cu stăpânul casei a mai stat de vorbă, îndelungată vreme, ei singuri, amândoi.             ŢARUL Trimiteţi după Şuischi de îndată!             SEMION GODUNOV A şi venit!             ŢARUL Să-l cheme aici.             Godunov pleacă ŢARUL Ştafete cu Litvania?             Ce-nseamnă asta? Puşchin! Nu-mi place neamul Iui Sunt nişte răzvrătiţi cu toţii, totdeauna! Iar de Şuischi trebuie să mă feresc: E om plăcut, dar aprig şi viclean.             Intră Şuischi 44             Aveam să-ţi spun mai multe, cneaz Şuischi! De, pare-mi-se c-ai venit tu însuţi Să-mi spui ceva. Începe tu. Te-ascult.             ŞUISGHI Slăvite ţar, e de datoria mea Să-ţi dau o veste de mare însemnătate.             ŢARUL Te-ascult!             ŞUISGHI {încet arătând pe Feodor). Dar, Doamne.             ŢARUL Ţareviciul poate şti Ceeace Şuischi ştie. Vorbeşte!             ŞUISCHI A venit,             Măria ta, o veste din Litvania.             ŢARUL Nu-l vestea cc-o aduse ieri lui Puşchin Un om dela Cracovia?             ŞUISCHI,             Ştie tot! (Tare). Credeam că nu cunoaşte această taină!             ŢARUL N-ai nici o grijă, cneaze! Vreau să pun Această ştire faţă-n faţă cu cealaltă: Altminteri, adevărul nu-l putem afla! ŞUISCHI Atâta ştiu, că un uzurpator Ivitu-s-a -n Cracovia şi că boierii Cu regele în frunte, sunt de partea lui.             ŢARUL Şi cine e acest uzurpator?             ŞUISCHI Eu nu ştiu.             ŢARUL Şi. Întrucât ar fi primejdios?             ŞUISCHI Fără-ndoială, ţâre, eşti atotputernic.             Prin darurile şi mărinimia ta Şi prin înfăptuirile-ţi împărăteşti.             Din inimile robilor măriei-tale Făcut-ai iubitoare inimi de copii.             Dar, precum bine ştii tu însuţi, doamne,             Prostimea e zmintită, schimbătoare,             Şi crede în erezuri, în nădejdii goale Puţin îi pasă de-adevăr; trăieşte În amăgirea, clipei trecătoare Şi se hrăneşte cu vedenii şi cu basme.             Atât de mult îi place îndrăzneala,             Că dac-ar fi acel vântură-ţară Să treacă graniţa Litvaniei, la noi Mulţimile neroade l-ar urma În numele reînviat al lui Dimitri!             ŢARUL Dimitri! Cum? Copilul? Cum? Dimitri? Ţarevice, te du. ŞUISCHI Cum a roşit! Porneşte vijelia!             FEODOR Îngăduie -mparate.             ŢARUL Nu, nu se poate. Fiul meu te du.             Feodor iese.             Dimitri?             ŞUISCHI Nu! Nu ştia nimic!             ŢARUL Ascultă, cneaze, să se ia de-ndată Cele mai straşnice măsuri de pază!             Pe-ntreg hotarul vreau să se ridice Între Litvania şi Rusia oprelişti,             Să nu le treacă nici o vietate!             Un iepure să nu răzbată din Polonia,             Un corb dela Cracovia să nu ne-ajungă!             ŞUISCHI Mă duc.             ŢARUL Stai, nu pleca. Nu ţi se pare Că nerozia asta prea e ticluită?             S-a pomenit să iasă morţii din mormânt?             Să ceară socoteală ţarilor îndrituiţi, Chemaţi, aleşi de toţi, încoronaţi,             De prea sfinţitul patriarh?             Nu e de râs aceasta? Tu nu râzi?             ŞUISGHI Să râd, stăpâne, eu?             ŢARUL Ascultă, cneaze!             Gând am aflat despre acest copil. Când nu ştiu cum acest copil a răposat, Iţi aminteşti? Chiar tu ai fost trimis Să cercetezi. Răspunde-acum, pe sfânta cruce, Pe adevărul cugetului tău: Ai cunoscut copilul care a fost. Ucis? N-a fost înlocuit cumva? Răspunde.             ŞUISCHI ŢARUL Mă jur!             Şuischi, nu jura! Să-mi spui adevărat: Ţareviciul era, sau era altul?             ŞUISCHI • Da, el era.             ŢARUL Gândeşte-te. Ia seama!             De m-ai minţit atunci, te iert. Dar dacă Te-apuci să fii şiret, cu mine-acum,             Mă jur po capul lui Feodor, fiul meu,             Că te voi pedepsi cu o cruzime De care însuşi el, Ivan cel Groaznic.             În racla lui, se va cutremura! SUISCHI Eu nu de chinuri, de dispreţul tău mă tern!             Aş îndrăzni să viclenesc cu tino, eu?             Puteam atâta de prosteşte să mă-nşel?             Încât să iau pe altu-n locul lui?             Trei zile-n şir, cu toţi acei din Uglici,             M-am perindat în faţa lui şi l-am privit.             Acolo, în biserică, în jurul lui Erau întinse alte treisprezece leşuri —             Bărbaţi pe care îi ciopârţise gloată.             Putregăciunea lor era vădită.             Dar chipul lui copilăresc era senin Şi fraged, liniştit. Parcă dormea.             Adânca rană nu se înnegrise,             Iar obrăjorul lui precum ţi-am spus.             Nu se schimbase-ntru nimic. Nu, ţâre,             Nu mai încape nici o îndoială: Dimitri doarme somnul morţii în mormânt!             ŢARUL (liniştit)             Destul! Acuma du-te!             Şuischi iese.             Oh, ce greu mi-a fost! Să mai răsuflu! Sângele-mi bătea, Mi se urcă-n obraz şi cobora încet. Deaceea văd de treisprezece ani În visurile mele, copilul cel ucis Da. Da! Abia acuma înţeleg. Să fie el cumplitul meu duşman? De-un nume, de-o nălucă să mă sperii? Să-mi zmulgă o stafie de pe umăr Mantia mea de ţar? O umbră, Un nume, să-mi răpească moştenirea Copiilor? Dar sunt nebun să-mi fie frică! Dar n-am decât să suflu şi strigoiul Se va topi! Nu trebuie să mor de spaimă, Dar nici nu trebuie tânjelii să mă las! Cât eşti de grea, coroană -mpărătească!             CRACOVIA CASA LUI VIŞNEVEŢKI Uzurpatorul şi Pater Ccmicovski UZURPATORUL Atât de greu, părinte, n-o să fie Eu ştiu norodul meu şi sufletu-l, Credinţa lui nu ţine-o veşnicie Şi sfântă-l este pilda ţarului, îngăduinţa e nepăsătoare Doi ani pun chezăşie şi-l vedea Că al meu norod şi clerul, mic şi mare Prea sfântului din Roma s-or pleca.             PATER Te aibă sfântu Ignaţiu-n a lui pază Când fericită vreme va sosi; Dar până-atunci, în sufletul tău, rază Divinul har să-nceapă-a-nmuguri. O sfântă datorie, mai înaltă Decum sunt datoriile lumeşti Să ne prefacem cere câteodată În faţa lumii celei pământeşti: Ea judecă a ta vorbă şi-a ta faptă Dar numai domnul ştie ce gândeşti!             UZURPATORUL Amin! Hei, omul!             Intră un slujitor Vesteşte că primim!             Porţile se deschid. Intră o mulţime de Ruşi şi de Polonezi.             Prieteni, mâine părăsim Cracovia. Pan Mnişek, am să mă opresc trei zile La tine, la Sambor. Ştiu că palatul Ţi-e primitor şi plin de măreţie. Şi că-l vestit prin tânăra-l domniţă Nădăjduiesc s-o văd acolo pe Marina. Iar voi prieteni, Litvanieni şi Ruşi, Ce-aţi ridicat, frăţeşte, steaguri împotriva Aceluiaş duşman, al meu şi al vostru, Prigonitorul meu mişel, o, fii de Slavi, Eu am să duc curând oştirea voastră La bătăliile mult aşteptate Dar printre voî zărit-am chipuri noi.             GAVRILĂ PUŞCHIN Sunt noi veniţi şi cer măriei-tale Un paloş şi-o însărcinare UZURPATORUL Dragii mei,             Sunt fericit a vă vedea. Veniţi, prieteni! Ia spune-mi, Puşchin, cine este Acel flăcău frumos?             PUŞCHIN UZURPATORUL E prinţul Curbschi.             Un nume strălucit. (Adresându-se Iul Curbschi) Te tragi din neamul Viteazului dela Cazan?             CURBSCHI UZURPATORUL Trăieşte?             CURBSCHI Nu. A murit! 4             Sunt fiul său.             UZURPATORUL Era o minte mare, Un om de luptă, sfetnic înţelept. Dar, iată, că din ziua când Răzbunător cumplit al unor umiliri El s-a ivit cu-ai săi Litvanieni Sub zidurile vechi ale cetăţii Olghin, Nu s-a mai auzit de-al său renume!             CURBSCHI Şi-a petrecut cele din urmă zile La ţară, în Volânia, pe nişte bunuri Ce i le-a dăruit cândva Batori. Acolo, în singurătate, căuta Uitarea, mângâierea, în învăţătură. Dar în zadar! Îşi amintea mereu De ţara tinereţii salo şi-a murit Nealinat, cu dorul ei în suflet.             UZURPATORUL Oştean de frunte şi nefericit!             Ce fulgere au scăpărat în viaţa lui Vijelioasă, plină de răsunet!             Sunt fericit, înalte cavaler,             Că sângele-l cu patria se-mpacă!             Greşelile părinţilor să le uităm.             Pe groapa lor să se coboare pacoa!             Apropie-te, cneaze! Adu mâna!             Nu e ciudat ca tu, fiul lui Curbschi,             Să duci la tron pe fiul lui Ivan?             M-ajută toţi: şi oamenii şi soartă!             Tu cine eşti?             —             UN POLONEZ Sobanski. Şleahtic liber.             UZURPATORUL Fii lăudat, o fiu al libertăţii!             Să i se dea îndată o treime Din leafa lui. Dar ceilalţi, cine sunt?             Vestmântul lor e portul ţării noastre.             Ei sunt de-ai noştri?             HRUŞCIOV (îngertunchiazâ)             Da, măria-ta!             Noi suntem robii credincioşi ai tăi! Goniţi şi maziliţi de Boris, am fugit Din Moscova ca să venim la tine. Părinte, ţar al nostru! Suntem gata Şi capul să ni-l pierdem dacă trupurile Iţi vor sluji ca trepte, să te urci Pe tronu -mpărătesc, care-l al tău!             UZURPATORUL Sus inima, nevinovaţi ce suferiţi! S-ajungem noi la Moscova şi Boris Pe toate, pentru toate va plăti! Tu cine eşti?             CARELA Eu sunt cazac. Vin dela Don Trimis de slobodele noastre oşti,             De atamanii toţi, de toţi cazacii Din susul şi din josul apei, ca să-ţi văd Străluminaţii ochi de ţar şi să-ţi aduc Prinosul lor, supunerea, credinţa.             UZURPATORUL Eu pe cazacii dela Don îi ştiu Nici când eu nu m-am îndoit că voi vedea În rândurile mele, steagul lor.             Îi mulţumim oştirii noastre dela Don!             Noi ştim că azi cazacii sunt loviţi Şi prigoniţi cu mare nedreptate,             Dar dacă ne ajută dumnezeu Să ne urcăm pe tronul părintesc,             Vom ocroti în vechile-l dreptăţi Al nostru Don, col credincios şi slobod!             UN POET (se apropie, se pleacă adânc şi atinge poala mantiei lui Grişca)             O, mare prinţ, prea luminate fiu de rege!             UZURPATORUL Tu ce doreşti?             UN POET (îi întinde un sul de hârtie)             Primeşte cu mărinimie Sărmanul rod al unei inimi credincioase!             UZURPATORUL Ce?! Stihuri latineşti! De-o sută de ori fie Sfinţită -mpreunarea spadei cu lira!             Aceleaş foi de laur le-ncunună!             Eu m-am născut sub cerul Nordului Dar glasul lirei latineşti mi-e cunoscut,             Şi florile Parnasului mă-ncântă!             Ce stihuri minunate! Eu mă-ncred Proorocirilor poeţilor.             În pieptul lor nu arde în zadar Un foc mistuitor! Blagoslovită fie Isprava ce ne-o cântă dinainte!             Prietene, te-apropie! Primeşte Din partea mea, în amintire, darul ăsta!             (II dă un inel.)             Când se va-ndoplini porunca sorţii Şi voi purta coroana strămoşească Nădăjduiesc cântările să-ţi mai aud. Musa gloriam coronat, gloriaque musaml1) Şi-acum, prieteni, bun rămas!             TOŢI La luptă!             La luptă! Să trăiască ţar Dimitri. Trăiască marele cneaz al Moscovei!             ÎN CASTELUL VOEVODULUI MNIŞEK, LA SAMBOR încăperi luminate. Muzică. Vişneveţki, Mnişek MNIŞEK Mereu vorbeşte numai cu Marina! Cu gându-l la Marina, doar la ea! Povestea asta îmi miroase-a nuntă! Te-ai fi gândit vreodată, Vişneveţki, Că fata mea ţarină o s-ajungă?             VIŞNEVEŢKI E minunat, într-adevăr! Dar tu, te-ai fi gândit Că slujitorul meu porni-vă într-o zi Pe tronul Moscoviei să se urce?             MNIŞEK Dar de Marina mea ce zici? Mi-a fost deajuns Să-l spun: ai grijă, ţin-te bine, nu lăsa Din mână pe Dimitri, să nu-ţi scape! Şi uite-mi-l acum în mreaja ei!             Muzica începe o poloneză. UZURPATORUL trece cu MARINA deschizând dansul.             — Muza încununează gloria, iar gloria încununează muză. (În limba latină) (N. trad.) MARINĂ (încet lui Dimitri)             Da, mâine seară, am să fiu. La unsprezece. Voi fi lângă havuzul dintre tei.             Troc. Intră altă pereche. CAVALERUL Ce-o fi găsit la ea, ca să-l vrăjească?             DOAMNA Cum ce-a găsit! Doar e o frumuseţe!             CAVALERUL O nimfă dar de piatră: pe buze şi-n privire Nici zâmbet şi nici viaţă.             Altă pereche.             DOAMNA N-aş spune că-l frumos,             Dar e plăcut la-nfăţişare. Se cunoaşte Niimaidprâf, că p. dfi c; lâ ncro-mnămtpiQp.             Numaidecât că e de sânge-nipărătesc.             Altă pereche.             DOAMNA Când o porniţi la drum?             CAVALERUL îndată ce Va porunci ţareviciul. Noi suntem gata Dar panna Mnişek ne-a vrăjit aici, Ne ţine prinşi, odată cu Dimitri.             DOAMNA Plăcută închisoare! CAVALERUL Ai consimţi.             Fără îndoială, dacă Trec. Încăperile se golesc.             MN1SEK Suntem bătrâni, în dans nu ne mai prindem,             Nu ne trezeşte-al muzicii tumult În strânse-mbrăţişări nu ne aprindem,             Frumoase mâini nu sărutăm de mult.             Nu, nu se uită nebunii trecute Dar nu mai este azi ca altădatJuneţea, de-ndrăzneală-a prins să uite Femeia, să îmbie a uitat.             Prietene, nu-ţi par azi triste toate?             Dar. Hai, să ne dezgroape o să spun O sticlă din acelea vechi păstrate,             Din vinul unguresc nespus de bun.             Sorbind din el arome înmiresmate Sporovăi-vom fără zor, molcum.             Să mergem dar.             VIŞNEVEŢKI Drept ai grăit, la drum!             NOAPTEA, GRĂDINA, UN HAVUZ UZURPATORUL (intrând)             Aici e locul unde trebuie să vină.             Nu sunt fricos din firea mea. Nu! M-am lovit Cu moartea-n faţă şI. N-am tremurat De frica ei. Cu temniţă pe viaţă Am fost pândit şi sufletu-mi o clipă Nu s-a clintit. Prin îndrăzaeala mea Eu am scăpat de una şi de alta.             Atunci dece-mi apasă inima, ceva?             Dece nu-mi stăpânesc această grijă?             Să fie freamătul dorinţelor aprinse? Nu! Teama e! Am aşteptat întreaga zi Această întâlnire tainică, m-am pregătit,             Am frământat în cap tot ce voi spune Să cuceresc Marinei inima trufaşă,             Numind-o ţarină a Moscovei.             Dar ceasul a sosit şi nu mai ştiu nimic.             Nu-mi mai aduc aminte câte-am ticluit.             Să fie dragostea ce-mi moaie judecata?             Dar iată, parcă vine cineva.             Un zgomot. Nu! Lumina-nşelătoare A lunei, poate vântul care trece.             MARINĂ (intrând) Ţarevici!             UZURPATORUL Ea e. Sângele mi s-a oprit.             MARINĂ Dimitri, dumneata eşti?             UZURPATORUL În sfârşit!             O, glas fermecător! (Se apropie de ea.) Marina, tu?             Ţu singură cu mine-n taina nopţii?             Ce lungă fuse ziua, cât a trecut de-ncot!             Ce mult am aşteptat în întuneric!             MARINĂ Dimitri, vremea trece. N-am venit aici S-ascult mărturisiri de dragoste.             Cuvintele sunt de prisos. Ştiu că mă iubeşti.             Dar să ne înţelegem. Hotărând Să-mi leg ursita de ursita ta Nehotărâtă şi vijelioasă,             Am dreptul să te-ntreb, să aflu toate Nădejdiile sufletului tău Şi râvna ta şi temerile tale, chiar.             Ştiindu-le pe toate, voi putea Să intru-n viaţă drept, cu fruntea sus,             Cu mâna-n mâna ta. Dao nu orbeşte,             Ca un copil supus; nu ca o roabă A schimbătoarelor dorinţe bărbăteşti.             Nu ca ibovnica zmorită şi tăcută Dar ca soţie vrednică de tine Alăturea în trebile domneşti.             UZURPATORUL O, lasă-mă, îngăduie măcar o oră Să uit de frământarea sorţii mele. Tu însăţi uită că te afli-n faţa Unui ţarevici. Să nu vezi în mine Decât iubitul ce ţi l-ai ales Şi-l fericeşti cu o singură privire. Ascultă ruga dragostei şi lasă-mă Să-ţi spun ce-mi umple inimă acum!             MARINĂ Nu-l vremea, cneazo! Stai şi te codeşti Iar oamenilor tăi le scade-avântul. Din clipă în clipă, mai primejdioase Primejdiile se ridică şi mai grele Sunt greutăţile care te-aşteaptă. Încep să umble fel şi fel de zvonuri Şi veştile se schimbă una după alta Şi Godunov începe să deschidă ochii.             UZURPATORUL Ce-mi pasă mie de ce face Godunov? Întreaga-mi avuţie, dragostea N-o ţine Godunov în mâna lui! Nu! Nu! În clipa asta mi-e tot una Şi tronul lui şi-a ţarilor putere. Nici strălucirea gloriei, nici viaţa În ici rusa-mpărăţie nu au preţ, Fără iubirea ta. Sărac de-aş fi Va-nlocui în stepă-n vreun bordei Dragostea ta, a ţarilor coroană.             MARINĂ Te ruşinează de asemenea cuvinte!             Cum? Uiţi înalta, marea ta menire?             Mărirea, numai ea să-ţi fie dragă.             Mai dragă decât orice bucurie,             Decât oricari ispite ale vieţii.             În cumpănă să n-o pui cu nimic pe lume!             Să ştii că mâna mea n-o dăruiesc îndrăgostitului nebun, aprins De frumuseţea mea! O dăruiesc Moştenitorului coroanei Moscoviei,             Ţareviciului ce-a scăpat printr-o minune.             UZURPATORUL O, nu mă chinui, fermecătoare zână I Nu-mi spune că mărirea mi-ai ales, Iar nu pe mine însumi. Ah, Marina, Tu nu ştii cum îmi sfâşii inima! Dar bine. O, cumplită îndoială! Răspunde-mi dacă soarta ne-ndurată Nu mi-ar fi dat un sânge împărătesc, De n-aş fi fost feciorul lui Ivan, De n-aş fi fost acel copil uitat demult, Tu nu m-ai fi iubit?             ; if.             MARINĂ Dimitri.             — I Nu poţi fi altul decât cel ce, eşti, Nu pot iubi pe altul decât pe• -lţine-l -             UZURPATORUL - -"             Ei bine! Ajunge! Nu mai vreau să-nipasfc: i: n; r! I; Cu mortul, o femeie care e a lui! Hit-lfhyi.             — T ivi» -             M-ani prefăcut destul. Am să vorbesc!             Să afli adevărul tot. Ascultă.             Dimitri-al tău e mort demult. Auzi?             E mort şi îngropat şi n-o să mai învie!             Ai vrea să afli cine sunt? Ei bine,             Am să ţi-o spun. Eu sunt un biet călugăr.