A.S.Pușkin carti autori straini

PALATUL CREMLINULUI             (20 Februarie 1598) Cnezii, Şuischi şi Vorotânschi.             Am fost însărcinaţi să priveghem oraşul. Dar cred că n-avem mare lucru de păzit: Pustie-l Moscova. Norodul a plecat Pe urma patriarhului, la monastire. Cum crezi că va lua sfârşit această zarvă?             Cum va lua sfârşit? Nu-l greu de priceput! Va mai striga puţin norodul, va mai plânge Iar Boris va mai face nazuri, ca beţivul În faţa păhărelului de vin şi-apoi Se va-ndura, zmerit, coroana s-o primească Şi ne va stăpâni la fel ca pân-acum.             O lună a trecut de când s-a-nchis Cu sora lui, la monastire, scuturând Din viaţa lui tot ce e pământesc; Nici patriarhul, nici boierii mari din Dumă Nu izbutiră pân-acuma să-l întoarne.             N-aude rugile şi plânsul Moscovei întregi Nici însuşi glasul marelui sobor al ţării.             Zadarnic se rugară şi de sora lui Pentru domnie să-l blagoslovească: Trista ţarină, călugăriţă,             E neînduplecată ca şi el; I-a-ni-lpt în suflet Boris îndârjirea lui!             Ce-ai spune dacă-ntr-adevăr, cârmuitorul S-a săturat de grijile împărăţiei Şi nu mai vrea un tron ce i se pare şubred?             ŞUI SCHI Aş spune-atuncea că-n zadar A sângerat micuţul ţarevici Dimitri —             Dacă-l aşa, putea să mai trăiască!             VOROTÂNSCHI Cumplită fărdelege! Oare Boris Să-l fi ucis pe ţarevici?             ŞUISCHI Dar cine altul?             Pe Cepciugov au cine l-a împins? Cine-a trimis pe cei doi Bitiagovschi Şi pe Cacealov? Însărcinat să plec la Uglici Am cercetat, la faţa locului, eu însumi. Găsit-am proaspetele urme ale crimei, întreg oraşul cunoştea cumplita faptă. Locuitorii toţi mărturiseau la fel Şi-aş fi putut, la reîntoarcere, numai cu un cuvânt Să-l dau de gol, din umbra lui, pe ticălos!             VOROTÂNSCHI Dece nu l-ai strivit atunci?             ŞUISCHI Mărturisesc,             M-a tulburat cu liniştea-l neruşinată La care nu mă aşteptam. Ca un nevinovat Se tot uita la mine, drept în ochii mei Şi mă-ntreba, intra în amănunte Şi mă făcea să spun eu singur basmul Pe care el mi-l strecura să-l spun!             VOROTÂNSCHI Rău ai făcut, Şuischi!             ŞUISCHI Ce puteam să fac?             Vreai să mă duc la ţar şi să-l pârăsc? Dar nu ştim toţi că bietul ţar Feodor Pe toate le vedea prin ochii lui Şi prin urechea lui le auzea pe toate? Chiar dacă eu l-aş fi încredinţat de adevăr L-ar fi întors îndată Boris, iar pe mine Mă surghiuneau şi-n temniţă tăcută Mă gâtuiau la ceasul potrivit, Cum au făcut cu moşul meu. Nu că mă laud, Dar prea puţin îmi pasă de surghiun, de moarte. Nu sunt mişel, dar nici un dobitoc nu sunt Să-mi leg ştreangul de gât pentru nimica toată!             VOROTÂNSCHI Acest omor e groaznic. Remuşcarea-l roade Şi nu-ndrăzneşte treapta tronului s-o urce, Călcând în sângele copilului nevinovat.             ŞUISCHI N-ai grijă! O să treacă! Nu se sfieşte Boris! Să vezi atuncea mare cinste ce-o să cadă Pe capul nostru, pe Rusia toată!             Un rob, până dăunăzi, un Tătar, un ginere Al lui Maliuta, ginere de gâde, El însuşi gâde-n suflet, să mi-l vezi Cum pune mâna po coroana şi hlamida, Purtată-n vremi de cneazul Monomah.             VOROTÂNSGHI E drept că nu-l de neam. Noi doi suntem mai sus.             ŞUISGHI Te cred!             VOROTÂNSGHI Şuischi, Vorotânschi. Iată Doi cnezi adevăraţi!             ŞUISCHI Din sângele lui Ruric!             VOROTÂNSGHI Ascultă, cneaz Şuischi, dacă bine judecăm Noi avem dreptul să-l urmăm lui ţar Feodor.             ŞUISCHI Mai mult ca Godunov!             VOROTÂNSCHI îmi dai dreptate, nu?             ŞUISCHI Ei bine, dacă Boris nu va isprăvi cu vicleşugul, Vom încerca să tulburăm poporul, Ca el pe Godunov să-l părăsească; El are cnezi destui; din rândurile lor Va trebui un alt ţar să-şi aleagă.             VOROTÂNSCHI Noi suntem mulţi, cei ce ne tragem din Varegi Dar nu-l uşor să ne luptăm cu Godunov. S-a dcsvăţat norodul să mai vadă-n noi Pe cei ce din stăpânitorii lui se trag. E mult de când slugărnicim la ţari, Moşiile pe rând ni le-am pierdut, Iar Boris a ştiut mulţimile să prindă Prin dragoste, prin teamă şi renume!             ŞUISCHI (se uită pe fereastră)             El e-ndrăzneţ, în vreme ce noi. Dar destul! Se reîntoarce gloată-n pâlcuri, frământată. Să mergem, să vedem ce-au hotărât.             PIAŢA ROŞIE Norodul UN OM E neînduplecat! Gonit-a de la dânsul Şi pe boieri şi pe episcopi şi pe patriarh. Zadarnic au bătut cu frunţile, pământul, toţi; A tronului sclipiro-l înspăimântă!             ALT OM O, doamne, cine ne va cârmui, vai nouă! Nefericire nouă! Nu mai avem ocrotitor!             AL TREILEA Dar iată, vine judele cel mai înalt, diacul El ne va spune ce a hotărât al ţării sfat. NORODUL Tăcere! Hei, tăcere! Va vorbi diacul Dumei! Să-l auzim!             ŞCELCALOV (de pe pridvorul roşu)             A hotărât soborul Să mai încerce-odată, cu tăria rugilor, Să-nduplece îndureratul suflet al lui Boris. Chiar mâine, preasfinţitul patriarh După ce slujbă va sluji-o în Cremlin, Cu praporele sfinte se va ridica Şi cu icoana maicii domnului din Vladimir Şi cu icoana preacuratei de la Don. II vor urma boierii toţi la rând Şi toţi aleşii pravoslavnicei mulţimi A Moscovei. Şi no vom duce la ţarină Să-l cerem iar să se milostivească De Moscova orfană, fără tată Şi fratelui ei Boris Godunov să-l dea Blagoslovenia domniei peste noi! Şi-acum, vă-mprăştiaţi. Plecaţi cu dumnezeu La casa voastră fiecare şi rugaţi-vă, Ca rugile fierbinţi ale dreptcredincioşilor S-ajungă până la cer!             Norodul se împrăştie.             DEVICIE POLE, MONASTIREA NOVODEVICII Norodul UN OM Acum intrat-au în chilie, la ţarină, Boris Şi patriarhul şi-o mulţime de boieri.             ALTUL Ce veste? AL TREILEA Tot aşa: nu vrea. Dar mai avem nădejde.             O FEMEIE (cu copilul)             Hai, nu mai plânge. Ai să taci odată? Codată vine Baba-Cloanţa şi te ia!             UN OM Nu ne-am putea, în curtea monastirei, furişa?             ALTUL Nu-l chip. E-nghesuială chiar aici, pe câmp.             Întreaga Moscovă s-a adunat aici.             Ia uite: curtea, coperişul şi clopotniţa Şi turlele, până la cruce, gem de lume.             ÎNTIIUL Tare-l frumos!             UN OM ALTUL Ce-l zgomotul acesta?             Ascultă. Taci. Mulţimea a-nceput să urle. Cad unii peste alţii, valuri după valuri. S-apropie. Să-ngenunchem, fârtaţilor!             NORODUL             (toţi îngenunchează. S-aud strigăte şi planşete)             Îndură-te de noi, părinte şi domneşte! Fii tatăl nostru, ţarul nostru fii!             UN OM (încet)             Dece vor fi plângând? ALTUL De unde vrei să ştiu?             Boierii ştiu! E-hei, sunt altceva ca noi!             FEMEIA (cu copilul)             Acuma taci, când trebuie să plângi! Dă-l drumul! Nu vrei? Odată vine Baba-Cloanţa şi te ia! Hai, râzgâiatule, hai, plângi!             (Dă cu el în pământ. Copilul urlă.) Aşa, mânca-te-ar maică!             UN OM Toţi plâng acum. Hai fraţilor şi noi să plângem!             ALTUL Eu mă căznesc, măi frate, dar nu pot!             ÎNTIIUL Şi eu la fel! N-ai, oare, niscai ceapă Să ne frecăm la ochi?             AL DOILEA Nu, n-am! Dar am să dau Cu niscaiva scuipat, să-l umezesc. Dar ce mai e?             ÎNTIIUL NORODUL Poftim de-l înţelege!             Coroana! Boris s-a-ndurat! Primeşte!             E ţar al nostru, Boris! Să trăiască Boris! PALATUL DIN CREMLIN Boris, Patriarhul, Boierii BORIS Părinte patriarh şi voi, boieri ai mei, M-arăt cu sufletul deschis în faţa voastră. Cum aţi văzut, primit-am cu smerenie şi teamă Puterea mare ce mi-a hărăzit norodul. Ce grea mi-e sarcina! Urmez la tron Puternicilor, doi Ivani şi îngerului-ţar. Cucernice Feodor! Doamne drept şi mare, Părinte milostiv, caută din cer şi vezi Aceste lacrămi ale preasupuşilor tăi robi. Aceluia pe care-atâta l-ai iubit Că l-ai urcat într-o mărire neînchipuită, Trimite-l binecuvântarea ta, ca să domnească Peste norodul său, cu slavă şi cu pace, Să fie drept şi milostiv ca tine. J Boierilor, mă bizui pe-ajutorul vostru.             Slujiţi-mă cum l-aţi slujit pe el când încă nu eram Ales dintr-a norodului voinţă,             Şi truda voastră o împărţeam cu voi.             BOIERII Noi, jurământul nu ni-l vom călca! BORIS Şi-acum să mergem să îngenunchem La groapa răposaţilor, stăpânilor Rusiei, Apoi chema-vom tot norodul la ospăţ: De la boier şi pân-la cerşetorul orb. Deschise porţile să fie tuturora, Bineveniţi ca oaspeţi fie toţi.             (Iese urmat de boieri.)             VOROTANSCHI (oprind pe Şuischi). Hei, ai ghicit! ŞUISCHI Ce să ghicesc?             VOROTÂNSCHI Ştii, adineaurea, aici. ŞUISCHI Nu-mi amintesc nimic.             VOROTÂNSCHI Când se ducea mulţimea La monastire, îmi spuneai.             ŞUISCHI Nu văd ce rost Mai are, să-ţi aduci aminte?! Am să-ţi dau un sfat: Să ştii să uiţi la vreme potrivită! Eu n-am umblat decât să mi te-ncerc. L-am ponegrit, minţindu-te. Voiam să ştiu Cam ce gândeşti. Atâta tot! Dar, iată Norodu-şi preamăreşte ţarul. S-ar putea Să mi se vadă lipsa. Plec.             VOROTÂNSCHI Curtean viclean!             NOAPTEA. O CHILIE În MONASTIREA CIUDOVO             (1603) Părintele Pimen, Grigori aţipit PIMEN (scrie la lumina candelei)             O povestire, încă una, cea din urmă şi letopiseţul eu mi l-am încheiat; Îndeplinit-am sarcina cu care domnul M-a-nvrednicit pe mine, păcătosul. N-a fost în van că cel de sus m-a hotărât Atâtor fapte martor ani şi ani de zile,             Şi darul cronicarului mi-a hărăzit.             Va fi o zi când un sârguitor călugăr Găsi-vă hronicul acesta fără nume.             Asemeni mie, candela îşi va aprinde Şi, scuturând de colbul anilor aceste slove Va dă-n vileag istorisirile-mi neprefăcute.             Atunci, urmaşii pravoslavnicilor vor afla Ursita din trecut a ţării părinteşti.             Pe marii ţari cu cinste pomenindu-l Le-or lăuda înfăptuirile şi slava Iar pentru ale lor păcate şi greşeli Zmeriţi, vor cere domnului iertare.             La bătrâneţe mai trăiesc odată,             Trecutul se perinda-n ochii mei.             Acest trecut de-atâta zbucium plin Se frământa, vuia ca valul mării Şi-acuma iată-l potolit, încremenit.             În amintire prea puţine chipuri mi-au rămas,             Puţine vorbe pân-la mine mai răsună Şi multe câte au fost, s-au dus ca o pare.             Dar zorile mijesc şi candela se stinge.             O povestire, încă una, cea din urmă!             (Scrie.) GRIGORI (trezindu-se).             Mereu acelaş vis! Dar cum se poate?             A treia oară. Blestemată arătare!             Bătrânul, la opaiţ, stă şi scrie-ntruna întreaga noapte, ochii n-a închis.             Cât mi-e de dragă liniştita lui făptură Când cufundându-şi sufletu-n trecut, începe iar al ţării letopiseţ!             Cum aş fi vrut să ştiu ce-l povesteşte pana!             Să fie crunta stăpânire tătărească?             Osândele pornite de Ivan cel Groaznic?             Furtunile din adunarea obştei de la Novgorod?             Izbânzile şi slava patriei? Zadarnic!             Nici în priviri şi nici pe fruntea lui înaltă Nu pot citi ascunsele-l gândiri.             Mereu zmerit şi plin de măreţie.             Ca un diac îmbătrânit la judecăţi, La fel priveşte pe nevinovat şi vinovat, Cu linişte ascultă binele şi răul Şi nu cunoaşte mila, nici mânia.             PIMEN Te-ai deşteptat?             GRIGORI Părinte, binecuvântează!             PIMEN Te binecuvânteze domnul, frate, Acum şi pururea şi-n vecii vecilor!             GRIGORI întreaga noapte scris-ai fără s-aţipeşti În vreme ce pe mine o vedenie drăcească Mă frământa în somn. Duşmanul, cu nesaţ Mă chinuia mereu. Îmi năzărea în vis Că urc pe-o scară, repede, în vârful unui turn.             De-a colo Moscova mi se părea un muşuroi,             Iar jos fierbea norodul şi râdea Şi m-arăta cu degetul. Mi-era ruşine Şi frică. Am căzut cu capu-n jos Şi m-am trezit înspăimântat.             Ce zici de visul ăsta, de trei ori în şir?             Nu ţi se pare straniu ce-am visat?             PIMEN Ai sânge tânăr care te frământă!             Te pocăieşte-n post şi-n rugăciune Şi visurile tale s-or însenina.             Eu însumi când mi-e fruntea obosită Şi fără voia mea mi se coboară pleoapă,             De nu rostesc o. lungă rugăciune înainte ia Bătrânul somn al meu, neliniştit,             E bântuit de păcătoase arătări: Eu ba visez petreceri zgomotoase,             Ba strigăte de luptă, zăngănit de arme,             Şi alte desfătări nebune, de demult.             GRIGORI Ce tinereţe veselă ai petrecut!             Te-ai războit sub turnurile din Cazan,             Ai alungat oştirile litvano Alături de viteazul cneaz Şuischi Şi-ai petrecut la curtea ţarului Ivan.             Ce fericit ai fost! Dar eu, sărac de mine,             De când mă ştiu, am rătăcit mereu,             Un biet călugăr, din chilie în chilie.             Dece nu-mi fuse dat şi mie să m-arunc În focul şi-n beţia bătăliilor?             La masa ţarilor de ce să nu m-aşez?             Aş fi avut destul veleat, asemeni ţie,             Să părăsesc la bătrâneţe toate-acestea,             Să mă orânduiesc la fel cu ceilalţi fraţi Şi-n liniştea de chinovie să mă-nchid.             PIMEN Nu te mâhni, o frate, c-ai lăsat De timpuriu, această lume de păcate,             Că nu te-au ispitit prea multe năluciri.             Mă crede, numai când le vezi din depărtare,             Te pot vrăji belşugul, slava, strălucirea.             Şi vicleniile iubirii femeieşti.             Eu am trăit din plin şi le-am gustat pe toate.             Dar n-am ştiut ce-l mulţumirea, până când Nu s-a -ndurat înaltul să m-aducă În liniştea acestei monastiri.             Gândeşte, fiule, la ţarii noştri mari: Cine-l mai sus ca ei? Doar dumnezeu!             Cine-ndrăzneşte să-l înfrunte? Nimeni!             Şi totuşi, deseori, coroana lor de aur Atât de greu i-apasă, c-o preschimbă 19             În camilafca de călugăr. Însuşi el,             Ivan, îşi căuta odihna, potolirea În rugăciuni şi-n viaţa aspră de monah.             Palatul plin de răsfăţaţi curteni Se preschimbă, deodată, într-o monastire Iar cruzii sfetnici ai stăpânului îşi lepădau Vestmintele bogate, îmbrăcând Smeritul strai al nostru. Ţarul însuşi Slujea, în rândul lor, cucernic stareţ.             Eu l-am văzut aici, chiar în chilia Aceasta, unde locuia Chirill Un om atât de drept şi greu lovit.             Pe mine, cel de sus m-a bucurat atunci Zădărnicia vieţii arătându-mi; Văzui aici pe ţarul cel cumplit învins de gânduri crunte şi ucideri,             Sta liniştit, pe gânduri, în mijlocul nostru.             Noi, nemişcaţi, în faţa lui stăteam; Vorbea cu noi şi ne spunea, blajin: „Părinţilor, nu e departe ziua Gând însetat de mântuire voi veni la voi: Tu, Nicodime, Serglue, tu Chirill Primiţi cu toţii jurământul meu!             Ga păcătosul pocăit veni-voi printre voi Eu, criminalul blestemat. Şi îmbrăcând sutana Mă voi pleca în faţa ta, părinte sfânt."             Şi vorbă lui curgea ca mierea şi plângea.             Plângeam şi noi cu el şi ne rugăm Să dăruiască domnul pace şi iubire Acestui suflet frământat de vijelii.             Dar fiul său, Feodor, stând pe tron,             Nu jinduia şi el o viaţă de sihastru?             Nu şi-a făcut palatul un altar de rugi?             Acolo, grelele poveri ale domniei,             Seninul suflet nu-l mai tulburau,             Iar dumnezeu, zmerenia primindu-l,             A dat prin el, Rusiei, linişte şi slavă.             În ceasul morţii sale, o minune Cum nu s-a mai văzut, se săvârşi: La căpătâiul ţarului se arătă —             Vedenie numai de el văzută Un om cu chipul de lumini strălucitoare.             Feodor îl numea, vorbindu-l, mare patriarh.             Şi toţi erau cuprinşi de spaimă şi uimire înţelegând că e cerească arătare,             Căci patriarhul nu era de faţă în palat.             Iar când îşi dete ţar Feodor duhul,             Palatul se umplu de sfinte mirodenii Şi faţa mortului strălucea ca soarele.             Un domn ca el rîoi nu vom mai vedea!             Nefericire nouă! Vai nouă, păcătoşii!             Noi am aprins a cerului mâuie Când ne-am ales stăpân un ucigaş de ţari.             GRIGORI Demult voiam, cucernice părinte,             De moartea ţareviciului Dimitri să te-ntreb.             În vremea aceea, pare-se, erai la Uglici?             PIMEN Vai, mie, prea-mi aduc aminte bine!             Îmi fuse dat să văd nelegiuirea cruntă,             Trimis la Uglici cu o sarcină duhovnicească!             Sosii în faptul nopţii. La utrenie Am auzit deodată clopotul cel mare Şi zgomote şi strigăte. Oraşul tot gonea Spre casa ţarinei. Alerg şi eu.             Şi ce văd? Ţareviciul, înjunghiat, întins Pe jos, iar lângă el, ţarina, muma lui,             Ir nesimţire. Doica gemea, înnebunită,             În vreme ce norodul îndârjit lovea În păzitoarea-vânzătoare a copilului.             Deodată, în mulţimea mâniată, se iveşte Iuda-Bitiagovschi, unul din călăi.             Cât ai ciipi din ochi el n-a mai fost!             Şi iar porni norodul după ucigaşi să-l prindă Pe câteşitrei i-a prins unde erau ascunşi Şi i-au târât acololângă leşul cald Al pruncului împărătesc. Şi-atunci, minune!             Trupşorul a-nceput să freamăte, „Mărturisiţi!" Urla norodul. Ucigaşii, sub secure, Mărturisiră şi-l dădură în vileag pe Boris!             GRIGORI Câţi ani să fi avut atuncea ţareviciul?             PIMEN Aproape şapte ani. Ar fi avut acuma.             (Trecură zece ani de-atunci. Ba doisprezece.)             Ar fi avut acuma vârsta ta. Ar fi domnit.             Dar cel de sus a hotărât altminteri.             Cu astă faptă grea de sânge şi de lacrimi Voi încheia al meu letopiseţ.             De-atunci eu n-am mai căutat să aflu Ce se petrece pe pământ. Frate Grigori Ţi-ai luminat cu învăţătură, mintea,             Iţi las să-mi duci tu munca mai departe.             În clipele când vei fi slobod De îndeletnicirile duhovniceşti,             Apucă-te să scrii dar fără şiretlicuri De om cu-nvăţătură faptele La care fost-ai martor în viaţa ta.             Război şi pace şi domnia ţarilor,             Minunile aleşilor lui dumnezeu,             Proorocirile şi semnele cereşti.             Cât despre mine, ceasul mi-a sunat Odihna s-o primesc, opaiţul să-mi sting.             Dar iată, bate toaca de utrenie.             Blagosloveşte, doamne, robii tăi!             Dă-mi cârja, să mă duc, Grigori!             (Iese).             GRIGORI Boris! Boris!             Toţi tremură în faţa ta şi nimeni N-ar îndrăzni să-ţi amintească soarta Sărmanului copil pe care l-ai ucis.             Şi totuşi, cineva, într-o chilie-ntunecată Iţi scrie numele cu bici de foc, viitorimei. De judecata oamenilor n-ai să scapi Cum n-ai să scapi de judecata domnului!             PALATUL PATRIARHULUI Patriarhul şi stareţul monastirei Ciudovo PATRIARHUL A fugit, părinte stareţ?             STAREŢUL A fugit, sfinte vlădică. De trei zile a fugit.             PATRIARHUL Ia te uită, ticălosul! Din care neam se trage?             STAREŢUL Din neamul Otrepievilor, boieri din Galiţia. Era aproape copil când s-a călugărit, nu se ştie unde. A hoinărit pe la Suzdal, în locaşul sfântului Efimie, a fugit de-acolo din monastire în monastire, pân-a venit aici, Ia Ciudovo, în stăreţia mea. Iar eu, văzând că-l încă tânăr şi necopt la minte, l-am încredinţat părintelui Pimen, un moşneag de treabă, pâinea lui dumnezeu. Cunoştea bine slovele, citea în cronicele noastre vechi şi sfinţilor le închina cântări făcute de el însuşi. Da după cum s-arată, învăţătura lui nu dela domnul purcedea.             PATRIARHUL Să n-aud de-nvăţaţii ăştia! Ce crezi c-a scornit? Amsă fiu ţar la Moscova!" Auzi, unealta diavolului! Nu face să mai spunem ţarului aceasta. La ce să turburăm pe tătucul nostru? Ajunge să-l înştiinţăm de fugă pe Smimov diacul. Sau pe diacul Efimiev. Auzi, erezie! „Am să fiu ţar la Moscova!" Să puneţi mâna pe ortacul vrăjmaşului şi să-l trimiteţi în surghiun la Soloveţc, la monastire. Ca-n pocăinţă viaţa să şi-o treacă. Ai mai pomenit, părinte stareţ, asemenea erezie?             STAREŢUL Erezie, sfinte vlădică, erezie!             ÎN PALATUL ŢARILOR Doi stolnici ÎNTIIUL Unde e ţarul?             AL DOILEA În iatacul lui.             S-a-nchis cu nu ştiu care făcător de vrăji.             ÎNTIIUL Hm! Când îl cauţi, numai printre vrăjitori! Cu vracii şi cu babele îşi pierde vremea. Îşi tot întreabă zodia, ca o mireasă. Aş vrea să ştiu ce tot vrăjeşte-acolo?             AL DOILEA Întreabă-l. Uite-l.             ÎNTIIUL Ce posomorât!             (Ies amândoi.) 24             ŢARUL (intră)             Am cucerit tăria cea mai-naltă; De şase ani domnesc în bună pace,             Dar pentru mine mulţumire nu e!             Asemenea, în tinereţea noastră,             Râvnim cu foc al dragostei avânt Şi-abia ne potolim flămândul dor În freamătul de-o clipă -al îndeplinirii,             Că iar cădem în braţele-ngheţate Ale urâtului şi-ale tânjelei.             Zadarnic îmi descântă ghicitorii,             Proorocindu-mi zile lungi şi liniştite.             Mărirea mea şi însăşi viaţa mea îmi pare searbădă, nu mă îndestulează.             Presimt mânia cerului, nenorociri.             Nu-mi fuse d, ata mie fericirea.             Visam să-mi liniştesc poporul, dându-l Îmbelşugarea şi mărirea. Aş fi vrut Cu dărnicia mea să mi-l apropii Dar truda mea zadarnică a fost,             Căci gloată nu iubeşte pe stăpânul viu,             Ea drăgostea şi-o ţine numai pentru morţi.             Nebuni am fi la inimă de-am pune Chimvalele sau urletele-l de mânie!             Când ne trimise domnul secetă în ţară,             Gemeau mulţimile, mureau de foame,             Eu le-am deschis hambarele şi punga,             Le-am dat de lucru, bani, dar în zadar!             Că tot pe mine aruncau blestemul!             Le arse focul şi pârjolul casele,             Eu altele, din temelii le-am ridicat,             Dar vina tot a mea era şi-atunci!             Şi mai slăvim dreptatea gloatelor!             Mai năzuim la dragostea norodului!             Am vrut să-mi caut mulţumirea în cămin,             Copila să mi-o fericesc căsătorind-o Pe placul ei. Dar moartea s-abătu Şi mirele-l răpi, că vijelia.             De văduvia ei pe cine osândiră?             Pe mine, pe nefericitul ei părinte! De moare cineva, sunt uc gasul tainic Eu am grăbit sfârşitul lui Feodor.             Pe soru-mea, ţarina, în călugărie,             Am otrăvit-o eu, da, veşnic eu!             A, simt că nu mai e nimic să mai alin Durerile acestei lumi. Nimic, nimic!             Nimic? Ba e ceva! E cugetul curat!             El biruie asupra nedreptăţii,             A pismei omeneşti, a ponegririi.             Dar dacă ai o pată, numai una, întâmplător, o, e cumplit atunci!             Lovit parcă de ciumă, sufletul Se umilă de puroi, pecinginea se-ntinde,             Iar inima se umple de venin.             Ciocanul remuşcării bate în urechi,             Te doare trupul, capul ţi se învârteşte Şi-ţi joacă în ochi copii însângeraţi.             Ce fericit ai fi să scapi odată!             Dar unde? Încotro să fugi şi cum?             Amar, de cel a cărui conştiinţă nu-l curată!             UN HAN LA GRANIŢA LITVANIEI Misail şi Varlaam, călugări rătăcitori; Grigori Otropicv, în straie lumeşti; Hangiţa HANGIŢA Ce vă pofteşte inima, cuvioşi părinţi?             VARLAAM Ce s-o îndura domnul, hangiţă taică. Vin ai?             HANGIŢA Cum să n-am, părinte! Acu-v-aduc! (Iese.)             MISAIL Dece te tot frămânţi, prietene? Iacă-ne la graniţa Litvaniei, unde ardeai s-ajungi. GRIGORI Până ajung în Litvania, nu mă liniştesc.             VARLAAM Dar ce are Litvania asta de te-a vrăjit? Părintele Misail şi cu mine, păcătosul, de când am şters-o din monastire, nu ne mai pasă de nimic. Litvanie sau Rusie, scripcă sau fluier să fie, dacă este vin, atunci. Uite-l, vine, griji s-arunci!             MISAIL Bine o-ntorseşi părinte Varlaam!             HANGIŢA (intră)             Poftiţi, părinţilor! Cu sănătate!             MISAIL Bogdaprosti, măicuţă. Domnul să mi te blagoslovească!             Beau amândoi. Varlaam începe să cânte vechiul cântec: „În cetatea mare a Cazanului".             VARLAAM (lui Grigori).             Da-prin gâtlejul tău nu trece nimic? Nici nu intră, nici nu iese?             GRIGORI Nu-mi arde.             MISAIL Celor slobozi, slobozenia.             VARLAAM Iar celor băutori împărăţia raiului, părinte Misail! Să dăm pe gât pocalu-ntreg, în cinstea crâşmăriţei! Da-trebuie să-ţi spui, părinte Misail, că eu, când beau nu-mi place să văd oameni trezi. Una e beţia alta-l fudulia. Dacă vrei să trăieşti ca noi, fii blagoslovit. Dacă nu vrei, şterge-o. Măscăriciul nu-l tovarăş bun pentru un popă.             GRIGORI Bea cât vrei, părinte, însă să nu-ţi ieşi din minte! Uite că şi eu ştiu să le potrivesc!             VARLAAM Ce? Să-mi ies din minte?             MISAIL Lasă-l, părinte Varlaam.             VARLAAM Da-cine e pricopsitul ăsta? Da ce s-a agăţat ăsta de noi? Dumnezeu ştie de unde a răsărit, dumnezeu ştie ce lighioană mai e şi-acum face pe măreţul! (Bea şi cântă: Un monah s-a dus la schit şi mi s-a călugărit!)             GRIGORI (hangiţei) Unde duce drumul ăsta?             HANGIŢA În Litvania, milostivule, în munţii Luiov.             GRIGORI Departe-s munţii ăştia? HANGIŢA Nu prea. Până dispară ajungi, dacă nu dai de grănicerii ţarului.             GRIGORI Ce grăniceri?             HANGIŢA A fugit unul din Moscova şi-a venit poruncă să oprească şi să cerceteze pe toată lumea.             GRIGORI (încet.) Asta-mi mai trebuia.             VARLAAM Hei, omule! Văd că i-ai pus gând rău hangiţei. Nu de votcă-ţi arde ţie, de leliţa durdulie! Aşa, frate, aşa! Orice om cu scrânteala lui: eu şi cu părintele Misail altă grijă n-avem decât să dăm votcape gât şi-ntorcând cu fundul cana să-l tot batem darabana!             MISAIL Ca din evanghelie grăişi, părinte Varlaame!             GRIGORI Dar-pe cine caută? Cine a fugit din Moscova?             HANGIŢA, Dumnezeu mai ştie. Vreun hoţ. Vreun tâlhar, Vorba e că, deocamdată, nici oamenii cinstiţi nu pot să treacă: ce ispravă o să facă, numai ei ştiu! N-o să prindă nici pe dracul chel! Parcă n-ar fi altă cale spre Litvania, decât drumul mare! De aici, de pildă, n-ai decât s-o iei la stânga, pe cărarea, pădurii, pân-la Cecanschi, schitul de lângă gârlă, pe urmă treci mlaştina, până la Hlopino, apoi la Zahariev; de acolo orice băieţel te va duce până-n munţii Luiov. Grănicerii ăştia nu sunt buni decât să-ncurce lumea şi să ne jefuiască pe noi, bieţii oameni ai locului. (S-aude zgomot.) Da-ce e? Ei sunt, blestemaţii! Vin să cerceteze!             GRIGORI Hangiţo, n-ai vreun ascunziş p-aici? HANGIŢA N-am sufletele, că m-aş ascunde şi eu! Una-două şi uite-l! De ochii lumii, vin după treabă vin să le dau pâine şi vin şi câte şi mai câte! Dar-ar boală-n ei, să crape, afurisiţii, mâna-l-ar.             Intră grănicerii. GRĂNICERUL Noroc, hangiţă!             HANGIŢA Rine aţi venit, oaspeţi dragi, rogu-vă poftiţi.             UN GRĂNICER (încet celuilalt)             Chef şi veselie! Aicea e de noi! (Călugărilor) Ce e cu voi, tătncilor?             VARLAAM Unchieşi ai lui dumnezeu, ia, nişte bieţi călugări. Umblăm din sat în sat, s-adunăm milostivenii pentru sfânta monastire. GRĂNICERUL (către Grigori) Şi tu?             MISAIL Tovarăşul nostru.             GRIGORI Târgoveţ din vecini. Adusei pe cucernicii ăştia până la graniţă şi mă-ntorc acasă.             MISAIL Te-ai răsgândit?             GRIGORI (încet) Ţine-ţi gura!             GRĂNICERUL Crâşmăriţă, dă-ne ceva vin. Să bem şi noi să mai stăm de vorbă cu cuvioşia lor.             ĂLT GRĂNICER (încet)             Flăcăul e cam golan. Nu scoţi nimic dela el. Dar ceilalţi.             ÎNTIIUL Ia. Să vedem! Hei, cuvioşilor, cum vă merge treaba?             VARLAAM k Rău, fiule, rău! Creştinii s-au calicit de tot! Au prins gustul banului, ţin banii la ascunziş. Nu mai dau domnului nimic. Mari păcate s-abătură pe seminţiile pământului! Toată lumea s-a apucat de negustorie. Umblă să se pricopsească toţi. Nu se gândesc decât la bogăţiile pământeşti, nu la mântuirea sufletului! Umbli, umbli, baţi la toate uşile şi-n trei zile n-ai adunat nici jumătate de copeică. Mare păcat! Trece-o săptămână, trece alta, te uiţi în pungă, vezi că-l aşa de uşoară, aşa de uşoară că ţi-e ruşine să te mai arăţi la monastire cu asemenea sărăcie! Ce te faci? De inimă rea, te-apuci să bei şi ce-a mai rămas în fundul pungii! Ce mai încoa şi -ncolo, mare năpastă! Merge rău, fiule, s-apropie judecata din urmă!             HANGIŢA (plângând)             Doamne păzeşte! Ocroteşte-ne, doamne!             În vreme ce Varlaam vorbea, întâiul grănicer se tot uita la Misail întâiul grănicer Alioha, ai ucazul ţarului?             AL DOILEA II am.             ÎNTIIUL Dă-l încoa niţel.             MISAIL Da ce te tot uiţi la mine?             ÎNTIIUL GRĂNICER Uite dece. A fugit dela Moscova un oarecare zănatic şi eretic, unul Grigori Otrepiev. Ai auzit ceva?             MISAIL Nu. GRĂNICERUL N-ai auzit? Bine! Şi ţarul a dat poruncă să fie prins acel fugar şi spânzurat. Asta o ştii?             MISAIL Nu ştiu nimic.             GRĂNICERUL (lui Varlaam) Ştii să citeşti?             VARLAAM Ştiam, în tinereţe, dar am uitat.             GRĂNICERUL (lui Misail) Dar tu?             MISAIL Domnul nu mi-a dat această înţelepciune!             GRĂNICERUL Atuncea ia ucazul ţarului.             MISAIL Ce să fac cu el?             GRĂNICERUL t Mi s-a năzărit mie că ereticul ăsta, fugarul, ticălosul ăsta, hoţul ăsta tu eşti!             MISAIL Care eu? Cată-ţi, omule, de treabă! GRĂNICERUL Zmima! Închideţi uşile! Le descurcăm noi pe toate!             HANGIŢA Călăi afurisiţi! Nici pe un cucernic al lui dumnezeu nu-l lasă în pace!             GRĂNICERUL Ştie careva citi?             GRIGORI (înaintând) Eu ştiu să citesc!             GRĂNICERUL Ia te uită! Cine te-a învăţat?             GRIGORI Ăl de trage clopotele la noi!             GRĂNICERUL (întinzându-l hârtia) Citeşte tare!             GRIGORI (citind) „Nevrednicul călugăr dela monastirea Ciudovo, Gri-gori din neamul Otrepievilor, fiind căzut în erezie, a îndrăznit, împins de necuratul, să tulbure sfântul locaş prin nemaipomenite şi neobrăzate purtări. Din cercetările făcute s-a aflat că Grişca, blestematul acesta, a fugit spre graniţa Litvaniei."             GRĂNICERUL (lui Misail)             Şi mai spui că nu eşti tu! GRIGORI „. Şi ţarul a poruncit să fie prins."             GRĂNICERUL Şi să fie spânzurat.             GRIGORI Nu spune să fie spânzurat.             GRĂNICERUL Baţi câmpii! Nu se pune fiecare vorbă în ucazul ţarului. Se-nţelege. Tu citeşte: să fie prins şi spânzurat!             GRIGORI.             „. Şi să fie spânzurat! Hoţul ăsta de Grişca are vârsta de. (Se uită la Varlaam) cincizeci de ani trecuţi, are fruntea pleşuvă, barba căruntă, burtă mare."             Toţi se uită la Varlaam. ÎNTIIUL GRĂNICER Copii, ăsta e Grişca! Puneţi mâna pe el şi legaţi-l! Bună pradă, pe negândite!             VĂRLÂÎM (zmulgând hârtia din mâna lui Grigori)             Ce-mi cântaţi mie, netrebnicilor! Ce fel de Grişca sunt eu? Care cincizeci de ani, barbă căruntă, burtă mare?! Nu, frăţioare! Prea eşti tu tânăr, ca să-ţi baţi joc de mine! Eu n-am mai citit de multă vreme, descurc greu slovele, dar o să le descurc mai bine, dacă e vorba de ştreang. (Citeşte silabisind). „Şi a-re vâr-sta de do-uă-zeci de ani." Ei, frăţioare, unde scrie cincizeci de ani? Uit-te bine: douăzeci! AL DOILEA GRĂNICER Da, da, mi-aduc şi eu aminte: douăzeci de ani!             ÎNTIIUL GRĂNICER (lui Grigori)             Te ţii de glume?             În vrome ce el citeşte, Grigori ţine capul în jos şi mâna ascunsă la piept.             VÂRLÂAM (continuă) „. E mărunţel de stat, cu pieptul lat, o mână mai scurtă decât cealaltă, ocini albaştri, părul roşcat, un neg pe obraz, altul pe frunte". Nu cumva eşti mătăluţă, sufleţelule?             Grigori scoate un junghi din sân, îşi taie drum, sare pe fereastră.             GRĂNICERII Pe el! Pe el!             Aleargă toţi deavalma.             MOSCOVA, CASA LUI ŞUISCHI Un ospăţ, Şuischi şi mai mulţi oaspeţi ŞUISCHI Să ne mai toarne vin! (Se ridică. Ceilalţi se ridică şi ei).             Hai, oaspeţi dragi,             Hai să-nchinăm şi cupa cea din urmă! Băiatule, citeşte rugăciunea!             UN BĂIAT O, doamne, împărate-al cerului, ne priveghează! Ascultă ruga ce ţi-o ridicăm, zmeriţi. Rugându-ne pentru evlaviosul ţar Stăpânitor al tuturor creştinilor.             II ocroteşte-n casa lui şi-n bătălie,             În drumurile lui şi-n somnul lui şi biruinţă Asupra celor potrivnici dăruieşte-l!             Slăvit să fie dela mare pân-la mare; În sănătate, înflorească-l toţi ai casei Şi ramurile Iui bogate să cuprindă Pământul tot, pe unde sunt vieţuitoare.             Cu noi, cu robii lui să fie drept Şi milostiv, cum fost-a pân-acum.             Izvoarele înţelepciunii nesecate Să se reverse darnic peste noi.             Şi ridicând spre tine cupa ţarului,             Pre tine te rugăm, cerescule-mpărat!             ŞUISCHI (bea)             Trăiască ţarul nostru drept şi mare! Şi-acuma, bun rămas, prieteni dragi! Nu v-aţi ferit de pânea şi de sarea mea. Vă mulţumesc şi noaptea să vă fie bună!             Îşi petrece oaspeţii până la uşă. PUŞCHIN În sfârşit, bine că s-au dus! Mi-era frică, prea cinstite cneaz Vasâli Ivanovici, că n-o să ne lase-n pace, să mai stăm de vorbă.             ŞUISCHI (servitorilor)             Ce-aţi rămas cu gurile căscate? Altă treabă n-aveţi, decât să trageţi cu urechea la stăpâni? Hai, rânduiţi masa siN plecaţi! Ce se-ntâmplă, Afânaşi Mihailovici?             PUŞCHIN Minuni, nu alta. Un nepot al meu, Gavrilă Puşchin, mi-a trimis o veste Dela Cracovia. ŞUISCHI Ce spune?             PUŞCHIN O ciudată veste: Băiatul lui Ivan cel Groaznic. Stai. (Se duce la uşă, trage cu urechea, o închide.)             Copilu-mpărătesc, ucisul din porunca Lui Boris.             ŞUISCHI He, povestea-l veche!             PUŞCHIN Ai răbdare! Copilul n-a murit! Trăieşte!             ŞUISCHI Nu mai spune!             Ia uite. Ţareviciul trăieşte! Doar atât? Într-adevăr, minunea-l minunată!             PUŞCHTN Ascultă pân-la capăt. Ori şi cine-ar fi: Copilul însuşi sau vreun duh ce-l poartă chipul Său vr-un mincinos sfruntat care se dă Drept ţareviciul, vorba este Că un Dimitri s-a ivit pe-acolo.             ŞUISCHI E peste poate!             PUŞCHIN L-a văzut chiar el, Nepotul meu. La curte l-a văzut Tăindu-şi drum printre curteni, să intre La rege, într-un sfat de taină aşteptat. ŞUISCHI Dar cine e? De unde vine?             PUŞCHIN Nu se ştie.             Atât se ştie despre el că era slugă La Vişneveţki, că, fiind bolnav, s-a spovedit Duhovnicului, iar boierul Vişneveţki Aflându-l taina, l-a tămăduit Şi l-a înfăţişat lui Sigismund.             ŞUISCHI Şi ce se spune despre acest împioliţat?             PUŞCHIN Ar fi băiat isteţ, îndemânatic, Prietenos şi place tuturora. A fermecat pe toţi fugarii noştri, Iar preoţii catolici sunt cu el. Chiar regele-l răsfaţă. Se vorbeşte Că i-a făgăduit să-l vie-ntr-ajutor.             ŞUISCHI Ia uită-te încurcătură, frate! M-apucă ameţelile! Nu-ncape vorba: E un uzurpator! Dac-ar afla norodul Primejdia eu văd că nu e mică Să ştii că se ridică mare vijelie!             PUŞCHIN Atât de mare vijelie, încât Boris Cu greu şi-ar mai putea păstra coroana Pe capu-l iscusit şi bine o să fie: Domneşte parc-ar fi Ivan cel. Dar, tăcere, Nu trebuie să-l pomenim în faptul nopţii! Şi ce folos că nu ne sfârtecă pe faţă ÎHâ Şi că pe ţepea-nsângerată-n văzul Mulţimilor în jurul nostru adunate,             Noi nu cântăm canoane lui Isus?             Că nu ne ard de vii în piele şi că ţarul Nu-mpinge peste noi jăraticul, cu cârja?             Putem noi şti ce ne aşteaptă mâine?             În fiecare zi ne paşte mazilirea, închisoarea,             Siberia, sau rasă de călugăr —             Şi-acolo, în posomorit surghiun,             Prin foamete şi ştreang aşteaptă moartea.             Ce s-au făcut atâtea-nalte neamuri?             Unde mai sunt vlăstarele lui Siţchi?             Şi Şcstunovii unde sunt? Şi Romanovii Nădejdea patriei! Întemniţaţi Şi schingiuiţi cu toţii pân-la moarte!             Nu mai e mult şi vei avea aceeaşi soartă!             E cu putinţă să trăim încercuiţi În casa noastră, chiar de-ai noştri robi Aşa precum am fi de Litvanieni?             În jurul nostru forfotă numai iscoade În slujba stăpânirii, gata să ne vândă; întâiul rob pe care îndrăznim Să-l pedepsim, ne ţine soartă-n mână.             Acum şi ziua sfântului Iuri vrea s-o schimbe1)             Nu mai avem nici o putere pe moşii.             N-ai dreptul să-l alungi pe trântor: Iţi place or nu, hrăneşte-l! Nu poţi cuteza S-ademeneşti un lucrător, că te trezeşti Târât, îndată, la Pricazul robilor2).             S-a mai văzut asemenea năpastă,             Sub însuşi ţar Ivan cel Groaznic?             Măcar de s-ar fi alinat a gloatei soartă!             Întreabă. Cercetează. Vei afla -) Dreptul de strămutare de pe o moşie pe alta, odată pe an, la 26 Noembrie, sfântul Gbeorghe de toamnă (IuriGheorghe), fusese acordat ţăranilor iobagi prin codul lui Ivan al III-lea, în 1497 Acest drept a fost abrogat printr-un ucaz al ţarului Feodor Ivanovici, în anul 1592 (N. red. Rom.) 2) Pricazul iobagilor a fost înfiinţat înainte de 1500 În fruntea lui era un stolnic şi un dascăl. Acest pricaz reglementa raporturile dintre stăpân şi iobag, ţinea evidenţa tuturor iobagilor, a eliberării lor, trecerea lor de pe o moşie pe alta. (N. red. Rom.) Că dacă cel ce singur s-a numit ţarovici Ar hărăzi norodului cea zi de slobozenii —             Să vezi cum toate se vor nărui atunci!             ŞU1SCH1             Tu ai dreptate, Puşchin, dar să ştii E bine să ne ţinem gura, deocamdată. Da, pân-la ceasul potrivit.             PUŞCHIN Nu mai încape vorbă! Tu eşti un om de duh, e o plăcere Să te-ntâlnesc. De oîte ori mă roade Ceva, la inimă, îmi stă pe limbă să ţi-o spun. Dealtfel, astăseară, băuturile-ţi alese Nectar al zeilor nu altceva! Îmi deslegară limba. Noapte bună, cneaze!             ŞUISCHI La revedere, frate! Noapte bună! (II petrece)             O SALĂ În PALATUL ŢARILOR Ţareviciul Feodor, desenând o hartă, ţarevnă Xenia şi doica ei XENIA (sărutând un portret)             Logodnicul meu drag, frumosul meu fecior de rege, nu. Mie mi-ai fost dat, mie, miresei tale, ci negrului mormânt, pe un meleag străin. N-am să mă mângâi niciodată. Veşnic am să te plâng!             DOICĂ Ei, ţarevnă, lacrimile feţei mari sunt ca rouă care cade! Soarele răsare şi usucă rouă. Vei avea un alt logodnic, nu mai puţin frumos, nu mai puţin fermecător. Ai să-l iubeşti, copilă mult iubită şi-ai să-l uiţi pe feciorul de rege.             XENIA Nu, doică, voi fi credincioasă mortului.             Intră Boris ŢARUL Ei bine, Xenia, copila mea prea scumpă Logodnică şi văduvă-n aceeaşi vreme, Tot îţi mai plângi sărmanul mire mort! Eu n-am fost vrednic fericirea să ţi-o dau: Se vede că l-am mâniat pe domnul! De ce să suferi tu, nevinovată? Şi tu, fiul meu, ce faci acolo?             FEODOR Am zugrăvit a Moscoviei hartă, împărăţia noastră dintr-un cap în altul. Aicea-l Moscova şi aicea Novgorodul. Colea e Astrahanul. Uite marea. Întunecoasele păduri din Perm Şi-aici Siberia.             ŢARUL Dar asta ce e, Şerpuitor ca firul de mătasă?             FEODOR E Volga!             ŢARUL Cât de frumos e rodul învăţăturii! Dulce rod, să poţi vedea Ca din înaltul norilor, întreagă împărăţia noastră cu oraşe Şi cu hotare şi cu ape curgătoare!             Învaţă, fiul meu, învăţătura Scurtează încercările fugarei vieţi.             O zi veni-vă, poate în curând,             Când toate aceste ape şi pământuri Pe care le-ai scris atât de meşter pe hârtie Vor fi în stăpânirea ta.             Învaţă, fiul meu şi vei pricepe Mai bine greutăţile domniei.             Intră Semion Godunov.             Dar, iată, Godunov mi-aduce veşti!             (Xeniei)             Hai, sufletul meu drag, te du-n odaia ta Mă iartă şi cel de sus durerea să-ţi aline!             Xenia iese cu doica Ce veste, Semion Nichitici, pentru azi?             SEMION GODUNOV Azi dimineaţă, încă de cu noapte, Un logofăt al cneazului Şuischi Şi-o slugă a lui Puşchin au venit Să-mi de-a-n vileag o taină.             ŢARUL Ce anume?             SEMION GODUNOV întâi s-a-nfăţişat omul lui Puşchin, Mi-a spus că-n dimineaţa din ajun Stăpânul său primit-a o solie Dela Cracovia. După un ceas Trimisul a plecat fără scrisori. 43             ŢARUL Să puie mâna repede pe el!             SEMION GODUNOV Am şi trimis pe urma lui.             ŢARUL Şuischi?             SEMION GODUNOV A dat aseară un ospăţ mai multor Prieteni, printre care Buturlin şi Mihail Saltâcov Boierii Miloslavschi şi cu Puşchin.             S-au despărţit târziu, doar Puşchin a rămas Şi cu stăpânul casei a mai stat de vorbă, îndelungată vreme, ei singuri, amândoi.             ŢARUL Trimiteţi după Şuischi de îndată!             SEMION GODUNOV A şi venit!             ŢARUL Să-l cheme aici.             Godunov pleacă ŢARUL Ştafete cu Litvania?             Ce-nseamnă asta? Puşchin! Nu-mi place neamul Iui Sunt nişte răzvrătiţi cu toţii, totdeauna! Iar de Şuischi trebuie să mă feresc: E om plăcut, dar aprig şi viclean.             Intră Şuischi 44             Aveam să-ţi spun mai multe, cneaz Şuischi! De, pare-mi-se c-ai venit tu însuţi Să-mi spui ceva. Începe tu. Te-ascult.             ŞUISGHI Slăvite ţar, e de datoria mea Să-ţi dau o veste de mare însemnătate.             ŢARUL Te-ascult!             ŞUISGHI {încet arătând pe Feodor). Dar, Doamne.             ŢARUL Ţareviciul poate şti Ceeace Şuischi ştie. Vorbeşte!             ŞUISCHI A venit,             Măria ta, o veste din Litvania.             ŢARUL Nu-l vestea cc-o aduse ieri lui Puşchin Un om dela Cracovia?             ŞUISCHI,             Ştie tot! (Tare). Credeam că nu cunoaşte această taină!             ŢARUL N-ai nici o grijă, cneaze! Vreau să pun Această ştire faţă-n faţă cu cealaltă: Altminteri, adevărul nu-l putem afla! ŞUISCHI Atâta ştiu, că un uzurpator Ivitu-s-a -n Cracovia şi că boierii Cu regele în frunte, sunt de partea lui.             ŢARUL Şi cine e acest uzurpator?             ŞUISCHI Eu nu ştiu.             ŢARUL Şi. Întrucât ar fi primejdios?             ŞUISCHI Fără-ndoială, ţâre, eşti atotputernic.             Prin darurile şi mărinimia ta Şi prin înfăptuirile-ţi împărăteşti.             Din inimile robilor măriei-tale Făcut-ai iubitoare inimi de copii.             Dar, precum bine ştii tu însuţi, doamne,             Prostimea e zmintită, schimbătoare,             Şi crede în erezuri, în nădejdii goale Puţin îi pasă de-adevăr; trăieşte În amăgirea, clipei trecătoare Şi se hrăneşte cu vedenii şi cu basme.             Atât de mult îi place îndrăzneala,             Că dac-ar fi acel vântură-ţară Să treacă graniţa Litvaniei, la noi Mulţimile neroade l-ar urma În numele reînviat al lui Dimitri!             ŢARUL Dimitri! Cum? Copilul? Cum? Dimitri? Ţarevice, te du. ŞUISCHI Cum a roşit! Porneşte vijelia!             FEODOR Îngăduie -mparate.             ŢARUL Nu, nu se poate. Fiul meu te du.             Feodor iese.             Dimitri?             ŞUISCHI Nu! Nu ştia nimic!             ŢARUL Ascultă, cneaze, să se ia de-ndată Cele mai straşnice măsuri de pază!             Pe-ntreg hotarul vreau să se ridice Între Litvania şi Rusia oprelişti,             Să nu le treacă nici o vietate!             Un iepure să nu răzbată din Polonia,             Un corb dela Cracovia să nu ne-ajungă!             ŞUISCHI Mă duc.             ŢARUL Stai, nu pleca. Nu ţi se pare Că nerozia asta prea e ticluită?             S-a pomenit să iasă morţii din mormânt?             Să ceară socoteală ţarilor îndrituiţi, Chemaţi, aleşi de toţi, încoronaţi,             De prea sfinţitul patriarh?             Nu e de râs aceasta? Tu nu râzi?             ŞUISGHI Să râd, stăpâne, eu?             ŢARUL Ascultă, cneaze!             Gând am aflat despre acest copil. Când nu ştiu cum acest copil a răposat, Iţi aminteşti? Chiar tu ai fost trimis Să cercetezi. Răspunde-acum, pe sfânta cruce, Pe adevărul cugetului tău: Ai cunoscut copilul care a fost. Ucis? N-a fost înlocuit cumva? Răspunde.             ŞUISCHI ŢARUL Mă jur!             Şuischi, nu jura! Să-mi spui adevărat: Ţareviciul era, sau era altul?             ŞUISCHI • Da, el era.             ŢARUL Gândeşte-te. Ia seama!             De m-ai minţit atunci, te iert. Dar dacă Te-apuci să fii şiret, cu mine-acum,             Mă jur po capul lui Feodor, fiul meu,             Că te voi pedepsi cu o cruzime De care însuşi el, Ivan cel Groaznic.             În racla lui, se va cutremura! SUISCHI Eu nu de chinuri, de dispreţul tău mă tern!             Aş îndrăzni să viclenesc cu tino, eu?             Puteam atâta de prosteşte să mă-nşel?             Încât să iau pe altu-n locul lui?             Trei zile-n şir, cu toţi acei din Uglici,             M-am perindat în faţa lui şi l-am privit.             Acolo, în biserică, în jurul lui Erau întinse alte treisprezece leşuri —             Bărbaţi pe care îi ciopârţise gloată.             Putregăciunea lor era vădită.             Dar chipul lui copilăresc era senin Şi fraged, liniştit. Parcă dormea.             Adânca rană nu se înnegrise,             Iar obrăjorul lui precum ţi-am spus.             Nu se schimbase-ntru nimic. Nu, ţâre,             Nu mai încape nici o îndoială: Dimitri doarme somnul morţii în mormânt!             ŢARUL (liniştit)             Destul! Acuma du-te!             Şuischi iese.             Oh, ce greu mi-a fost! Să mai răsuflu! Sângele-mi bătea, Mi se urcă-n obraz şi cobora încet. Deaceea văd de treisprezece ani În visurile mele, copilul cel ucis Da. Da! Abia acuma înţeleg. Să fie el cumplitul meu duşman? De-un nume, de-o nălucă să mă sperii? Să-mi zmulgă o stafie de pe umăr Mantia mea de ţar? O umbră, Un nume, să-mi răpească moştenirea Copiilor? Dar sunt nebun să-mi fie frică! Dar n-am decât să suflu şi strigoiul Se va topi! Nu trebuie să mor de spaimă, Dar nici nu trebuie tânjelii să mă las! Cât eşti de grea, coroană -mpărătească!             CRACOVIA CASA LUI VIŞNEVEŢKI Uzurpatorul şi Pater Ccmicovski UZURPATORUL Atât de greu, părinte, n-o să fie Eu ştiu norodul meu şi sufletu-l, Credinţa lui nu ţine-o veşnicie Şi sfântă-l este pilda ţarului, îngăduinţa e nepăsătoare Doi ani pun chezăşie şi-l vedea Că al meu norod şi clerul, mic şi mare Prea sfântului din Roma s-or pleca.             PATER Te aibă sfântu Ignaţiu-n a lui pază Când fericită vreme va sosi; Dar până-atunci, în sufletul tău, rază Divinul har să-nceapă-a-nmuguri. O sfântă datorie, mai înaltă Decum sunt datoriile lumeşti Să ne prefacem cere câteodată În faţa lumii celei pământeşti: Ea judecă a ta vorbă şi-a ta faptă Dar numai domnul ştie ce gândeşti!             UZURPATORUL Amin! Hei, omul!             Intră un slujitor Vesteşte că primim!             Porţile se deschid. Intră o mulţime de Ruşi şi de Polonezi.             Prieteni, mâine părăsim Cracovia. Pan Mnişek, am să mă opresc trei zile La tine, la Sambor. Ştiu că palatul Ţi-e primitor şi plin de măreţie. Şi că-l vestit prin tânăra-l domniţă Nădăjduiesc s-o văd acolo pe Marina. Iar voi prieteni, Litvanieni şi Ruşi, Ce-aţi ridicat, frăţeşte, steaguri împotriva Aceluiaş duşman, al meu şi al vostru, Prigonitorul meu mişel, o, fii de Slavi, Eu am să duc curând oştirea voastră La bătăliile mult aşteptate Dar printre voî zărit-am chipuri noi.             GAVRILĂ PUŞCHIN Sunt noi veniţi şi cer măriei-tale Un paloş şi-o însărcinare UZURPATORUL Dragii mei,             Sunt fericit a vă vedea. Veniţi, prieteni! Ia spune-mi, Puşchin, cine este Acel flăcău frumos?             PUŞCHIN UZURPATORUL E prinţul Curbschi.             Un nume strălucit. (Adresându-se Iul Curbschi) Te tragi din neamul Viteazului dela Cazan?             CURBSCHI UZURPATORUL Trăieşte?             CURBSCHI Nu. A murit! 4             Sunt fiul său.             UZURPATORUL Era o minte mare, Un om de luptă, sfetnic înţelept. Dar, iată, că din ziua când Răzbunător cumplit al unor umiliri El s-a ivit cu-ai săi Litvanieni Sub zidurile vechi ale cetăţii Olghin, Nu s-a mai auzit de-al său renume!             CURBSCHI Şi-a petrecut cele din urmă zile La ţară, în Volânia, pe nişte bunuri Ce i le-a dăruit cândva Batori. Acolo, în singurătate, căuta Uitarea, mângâierea, în învăţătură. Dar în zadar! Îşi amintea mereu De ţara tinereţii salo şi-a murit Nealinat, cu dorul ei în suflet.             UZURPATORUL Oştean de frunte şi nefericit!             Ce fulgere au scăpărat în viaţa lui Vijelioasă, plină de răsunet!             Sunt fericit, înalte cavaler,             Că sângele-l cu patria se-mpacă!             Greşelile părinţilor să le uităm.             Pe groapa lor să se coboare pacoa!             Apropie-te, cneaze! Adu mâna!             Nu e ciudat ca tu, fiul lui Curbschi,             Să duci la tron pe fiul lui Ivan?             M-ajută toţi: şi oamenii şi soartă!             Tu cine eşti?             —             UN POLONEZ Sobanski. Şleahtic liber.             UZURPATORUL Fii lăudat, o fiu al libertăţii!             Să i se dea îndată o treime Din leafa lui. Dar ceilalţi, cine sunt?             Vestmântul lor e portul ţării noastre.             Ei sunt de-ai noştri?             HRUŞCIOV (îngertunchiazâ)             Da, măria-ta!             Noi suntem robii credincioşi ai tăi! Goniţi şi maziliţi de Boris, am fugit Din Moscova ca să venim la tine. Părinte, ţar al nostru! Suntem gata Şi capul să ni-l pierdem dacă trupurile Iţi vor sluji ca trepte, să te urci Pe tronu -mpărătesc, care-l al tău!             UZURPATORUL Sus inima, nevinovaţi ce suferiţi! S-ajungem noi la Moscova şi Boris Pe toate, pentru toate va plăti! Tu cine eşti?             CARELA Eu sunt cazac. Vin dela Don Trimis de slobodele noastre oşti,             De atamanii toţi, de toţi cazacii Din susul şi din josul apei, ca să-ţi văd Străluminaţii ochi de ţar şi să-ţi aduc Prinosul lor, supunerea, credinţa.             UZURPATORUL Eu pe cazacii dela Don îi ştiu Nici când eu nu m-am îndoit că voi vedea În rândurile mele, steagul lor.             Îi mulţumim oştirii noastre dela Don!             Noi ştim că azi cazacii sunt loviţi Şi prigoniţi cu mare nedreptate,             Dar dacă ne ajută dumnezeu Să ne urcăm pe tronul părintesc,             Vom ocroti în vechile-l dreptăţi Al nostru Don, col credincios şi slobod!             UN POET (se apropie, se pleacă adânc şi atinge poala mantiei lui Grişca)             O, mare prinţ, prea luminate fiu de rege!             UZURPATORUL Tu ce doreşti?             UN POET (îi întinde un sul de hârtie)             Primeşte cu mărinimie Sărmanul rod al unei inimi credincioase!             UZURPATORUL Ce?! Stihuri latineşti! De-o sută de ori fie Sfinţită -mpreunarea spadei cu lira!             Aceleaş foi de laur le-ncunună!             Eu m-am născut sub cerul Nordului Dar glasul lirei latineşti mi-e cunoscut,             Şi florile Parnasului mă-ncântă!             Ce stihuri minunate! Eu mă-ncred Proorocirilor poeţilor.             În pieptul lor nu arde în zadar Un foc mistuitor! Blagoslovită fie Isprava ce ne-o cântă dinainte!             Prietene, te-apropie! Primeşte Din partea mea, în amintire, darul ăsta!             (II dă un inel.)             Când se va-ndoplini porunca sorţii Şi voi purta coroana strămoşească Nădăjduiesc cântările să-ţi mai aud. Musa gloriam coronat, gloriaque musaml1) Şi-acum, prieteni, bun rămas!             TOŢI La luptă!             La luptă! Să trăiască ţar Dimitri. Trăiască marele cneaz al Moscovei!             ÎN CASTELUL VOEVODULUI MNIŞEK, LA SAMBOR încăperi luminate. Muzică. Vişneveţki, Mnişek MNIŞEK Mereu vorbeşte numai cu Marina! Cu gându-l la Marina, doar la ea! Povestea asta îmi miroase-a nuntă! Te-ai fi gândit vreodată, Vişneveţki, Că fata mea ţarină o s-ajungă?             VIŞNEVEŢKI E minunat, într-adevăr! Dar tu, te-ai fi gândit Că slujitorul meu porni-vă într-o zi Pe tronul Moscoviei să se urce?             MNIŞEK Dar de Marina mea ce zici? Mi-a fost deajuns Să-l spun: ai grijă, ţin-te bine, nu lăsa Din mână pe Dimitri, să nu-ţi scape! Şi uite-mi-l acum în mreaja ei!             Muzica începe o poloneză. UZURPATORUL trece cu MARINA deschizând dansul.             — Muza încununează gloria, iar gloria încununează muză. (În limba latină) (N. trad.) MARINĂ (încet lui Dimitri)             Da, mâine seară, am să fiu. La unsprezece. Voi fi lângă havuzul dintre tei.             Troc. Intră altă pereche. CAVALERUL Ce-o fi găsit la ea, ca să-l vrăjească?             DOAMNA Cum ce-a găsit! Doar e o frumuseţe!             CAVALERUL O nimfă dar de piatră: pe buze şi-n privire Nici zâmbet şi nici viaţă.             Altă pereche.             DOAMNA N-aş spune că-l frumos,             Dar e plăcut la-nfăţişare. Se cunoaşte Niimaidprâf, că p. dfi c; lâ ncro-mnămtpiQp.             Numaidecât că e de sânge-nipărătesc.             Altă pereche.             DOAMNA Când o porniţi la drum?             CAVALERUL îndată ce Va porunci ţareviciul. Noi suntem gata Dar panna Mnişek ne-a vrăjit aici, Ne ţine prinşi, odată cu Dimitri.             DOAMNA Plăcută închisoare! CAVALERUL Ai consimţi.             Fără îndoială, dacă Trec. Încăperile se golesc.             MN1SEK Suntem bătrâni, în dans nu ne mai prindem,             Nu ne trezeşte-al muzicii tumult În strânse-mbrăţişări nu ne aprindem,             Frumoase mâini nu sărutăm de mult.             Nu, nu se uită nebunii trecute Dar nu mai este azi ca altădatJuneţea, de-ndrăzneală-a prins să uite Femeia, să îmbie a uitat.             Prietene, nu-ţi par azi triste toate?             Dar. Hai, să ne dezgroape o să spun O sticlă din acelea vechi păstrate,             Din vinul unguresc nespus de bun.             Sorbind din el arome înmiresmate Sporovăi-vom fără zor, molcum.             Să mergem dar.             VIŞNEVEŢKI Drept ai grăit, la drum!             NOAPTEA, GRĂDINA, UN HAVUZ UZURPATORUL (intrând)             Aici e locul unde trebuie să vină.             Nu sunt fricos din firea mea. Nu! M-am lovit Cu moartea-n faţă şI. N-am tremurat De frica ei. Cu temniţă pe viaţă Am fost pândit şi sufletu-mi o clipă Nu s-a clintit. Prin îndrăzaeala mea Eu am scăpat de una şi de alta.             Atunci dece-mi apasă inima, ceva?             Dece nu-mi stăpânesc această grijă?             Să fie freamătul dorinţelor aprinse? Nu! Teama e! Am aşteptat întreaga zi Această întâlnire tainică, m-am pregătit,             Am frământat în cap tot ce voi spune Să cuceresc Marinei inima trufaşă,             Numind-o ţarină a Moscovei.             Dar ceasul a sosit şi nu mai ştiu nimic.             Nu-mi mai aduc aminte câte-am ticluit.             Să fie dragostea ce-mi moaie judecata?             Dar iată, parcă vine cineva.             Un zgomot. Nu! Lumina-nşelătoare A lunei, poate vântul care trece.             MARINĂ (intrând) Ţarevici!             UZURPATORUL Ea e. Sângele mi s-a oprit.             MARINĂ Dimitri, dumneata eşti?             UZURPATORUL În sfârşit!             O, glas fermecător! (Se apropie de ea.) Marina, tu?             Ţu singură cu mine-n taina nopţii?             Ce lungă fuse ziua, cât a trecut de-ncot!             Ce mult am aşteptat în întuneric!             MARINĂ Dimitri, vremea trece. N-am venit aici S-ascult mărturisiri de dragoste.             Cuvintele sunt de prisos. Ştiu că mă iubeşti.             Dar să ne înţelegem. Hotărând Să-mi leg ursita de ursita ta Nehotărâtă şi vijelioasă,             Am dreptul să te-ntreb, să aflu toate Nădejdiile sufletului tău Şi râvna ta şi temerile tale, chiar.             Ştiindu-le pe toate, voi putea Să intru-n viaţă drept, cu fruntea sus,             Cu mâna-n mâna ta. Dao nu orbeşte,             Ca un copil supus; nu ca o roabă A schimbătoarelor dorinţe bărbăteşti.             Nu ca ibovnica zmorită şi tăcută Dar ca soţie vrednică de tine Alăturea în trebile domneşti.             UZURPATORUL O, lasă-mă, îngăduie măcar o oră Să uit de frământarea sorţii mele. Tu însăţi uită că te afli-n faţa Unui ţarevici. Să nu vezi în mine Decât iubitul ce ţi l-ai ales Şi-l fericeşti cu o singură privire. Ascultă ruga dragostei şi lasă-mă Să-ţi spun ce-mi umple inimă acum!             MARINĂ Nu-l vremea, cneazo! Stai şi te codeşti Iar oamenilor tăi le scade-avântul. Din clipă în clipă, mai primejdioase Primejdiile se ridică şi mai grele Sunt greutăţile care te-aşteaptă. Încep să umble fel şi fel de zvonuri Şi veştile se schimbă una după alta Şi Godunov începe să deschidă ochii.             UZURPATORUL Ce-mi pasă mie de ce face Godunov? Întreaga-mi avuţie, dragostea N-o ţine Godunov în mâna lui! Nu! Nu! În clipa asta mi-e tot una Şi tronul lui şi-a ţarilor putere. Nici strălucirea gloriei, nici viaţa În ici rusa-mpărăţie nu au preţ, Fără iubirea ta. Sărac de-aş fi Va-nlocui în stepă-n vreun bordei Dragostea ta, a ţarilor coroană.             MARINĂ Te ruşinează de asemenea cuvinte!             Cum? Uiţi înalta, marea ta menire?             Mărirea, numai ea să-ţi fie dragă.             Mai dragă decât orice bucurie,             Decât oricari ispite ale vieţii.             În cumpănă să n-o pui cu nimic pe lume!             Să ştii că mâna mea n-o dăruiesc îndrăgostitului nebun, aprins De frumuseţea mea! O dăruiesc Moştenitorului coroanei Moscoviei,             Ţareviciului ce-a scăpat printr-o minune.             UZURPATORUL O, nu mă chinui, fermecătoare zână I Nu-mi spune că mărirea mi-ai ales, Iar nu pe mine însumi. Ah, Marina, Tu nu ştii cum îmi sfâşii inima! Dar bine. O, cumplită îndoială! Răspunde-mi dacă soarta ne-ndurată Nu mi-ar fi dat un sânge împărătesc, De n-aş fi fost feciorul lui Ivan, De n-aş fi fost acel copil uitat demult, Tu nu m-ai fi iubit?             ; if.             MARINĂ Dimitri.             — I Nu poţi fi altul decât cel ce, eşti, Nu pot iubi pe altul decât pe• -lţine-l -             UZURPATORUL - -"             Ei bine! Ajunge! Nu mai vreau să-nipasfc: i: n; r! I; Cu mortul, o femeie care e a lui! Hit-lfhyi.             — T ivi» -             M-ani prefăcut destul. Am să vorbesc!             Să afli adevărul tot. Ascultă.             Dimitri-al tău e mort demult. Auzi?             E mort şi îngropat şi n-o să mai învie!             Ai vrea să afli cine sunt? Ei bine,             Am să ţi-o spun. Eu sunt un biet călugăr.

CAPITOLUL I SERGENT DE GARDĂ — El poate fi chiar mâine în gardă căpitan. — Dar nu-i nevoie! Lasă-l mai bine în armată. — E sănătos aşa! Cu chinga strâns legată… — Dar cine-i taică-său? Kneajnin Tatăl meu, Andrei Petrovici Griniov, îşi făcuse în tinereţe serviciul militar la contele Miinnich şi demisionase cu gradul de maior, în anul 17**. De atunci locuia la moşia lui din gubernia Simbirsk, unde s-a însurat cu Avdotia Vasilievna I., fata unui nobil scăpătat de prin partea locului. Am fost nouă copii. Toţi fraţii şi surorile mi-au murit de mici. Prin bunăvoinţa unei rude apropiate, prinţul B., maior din gardă, am fost înscris ca sergent în regimentul Semionovski încă de pe când mă aflam în pântecele mamei[1]. Dacă împotriva tuturor aşteptărilor, mama ar fi născut o fată, tata ar fi adus la cunoştinţa celor în drept moartea sergentului neprezentat şi cu asta chestiunea s-ar fi rezolvat. Am fost ţinut în concediu până la terminarea studiilor. Pe vremea aceea nu se învăţa ca-n timpurile de azi. La vârsta de cinci ani am fost dat pe mâna unui slujitor, de la caii de călărie, Savelici, care, datorită purtării lui bune — căci Savelici nu bea — a fost înaintat la gradul de dascăl al meu. Sub supravegherea lui, la doisprezece ani ştiam carte rusească şi puteam să judec ca un cunoscător însuşirile unui ogar. Între timp, tata mi-a luat un franţuz de la Moscova, pe monsieur Beaupré, care a sosit la noi o dată cu provizia anuală de vin şi untdelemn de măsline. Sosirea lui nu i-a plăcut deloc lui Savelici. “Slavă Domnului, bodogănea el, cred că copilul e de-ajuns de spălat, de-ajuns de pieptănat şi de hrănit. Nu mai au pe ce cheltui banii de-au tocmit un «musie», parcă n-ar fi destui oameni de-ai noştri…” Beaupré fusese frizer în ţara lui, soldat în Prusia şi venise în Rusia pour être outchitel[2], fără să ştie prea bine ce însemna acest cuvânt. Era băiat bun, însă uşuratic şi tare destrăbălat. Marea lui meteahnă era patima pentru sexul frumos; drept răsplată pentru gingăşiile lui, nu rareori primea ghionturi, încât se văita după aceea zile întregi. În afară de asta, nu era, după cum spunea el, duşmanul sticlei, sau, cum se spune la noi, îi plăcea să cam tragă la măsea. Cum însă la noi vinul se servea doar la masă şi chiar şi atunci numai câte un păhărel, şi cum de obicei pe el îl treceau cu vederea, Beaupré s-a deprins foarte repede cu rachiul rusesc şi a început să-l prefere chiar vinurilor din patria lui, găsindu-l incomparabil mai folositor pentru stomac. Ne-am înţeles bine chiar de la început şi cu toate că datoria lui, după contract, era să mă înveţe franţuzeşte, nemţeşte, precum şi toate! ştiinţele, el a găsit cu cale să înveţe de la mine s-o rupă ruseşte, iar după aceea ne-am văzut fiecare de treaba lui. Ne înţelegeam de minune. Nici nu-mi doream alt mentor. Dar soarta ne-a despărţit curând, şi iată în ce împrejurare. Spălătoreasă Palaşka, o fată grasă şi ciupită de vărsat, şi văcăriţa Akulka-chioara au venit într-o bună zi la mama, i-au căzut la picioare, mărturisindu-i slăbiciunea de care şi una şi alta s-au făcut vinovate şi plângându-se totodată de “musie”, care şi-a bătut joc de nevinovăţia lor. Mamei nu-i plăcea să ia în glumă astfel de întâmplări şi s-a plâns tatei. La tata, judecata era scurtă. A poruncit să vie îndată canalia de franţuz. I s-a răspuns că “musie” face lecţiile cu mine. Atunci a venit el în odaia mea. Beaupré, întins în pat, dormea ca un prunc, iar eu eram foarte ocupat. Trebuie să ştiţi că mi se adusese de la Moscova o hartă geografică, dar sta atârnată pe perete degeaba, şi de mult mă ispitea prin mărimea ei şi calitatea hârtiei. M-am hotărât să fac din ea un zmeu şi mă apucasem de lucru, profitând de somnul lui Beaupré. Tocmai când a intrat tata, prindeam o coadă de fuior de Capul Bunei Speranţe. Când a văzut în ce fel învăţam geografia, tata m-a tras de ureche, apoi s-a repezit la Beaupré, l-a trezit din somn în chip foarte nedelicat şi a început să-l ocărască zdravăn. Buimac, Beaupré încerca degeaba să se ridice, căci era beat mort, nenorocitul… Şapte păcate, o singură judecată. Tata l-a înşfăcat de guler, l-a ridicat din pat, l-a aruncat pe uşă afară, şi în aceeaşi zi franţuzul a părăsit casa, spre bucuria de nedescris a lui Savelici. Astfel a luat sfârşit educaţia mea. Am început să trăiesc ca un neisprăvit, speriind hulubii şi jucând capra cu copiii din curte. Tocmai pornisem pe al şaptesprezecelea an al vieţii, când soarta mi s-a schimbat. Într-o zi de toamnă, mama prepara miedul în salon, iar eu îmi lingeam buzele, uitându-mă la spuma în clocot. Tata citea la fereastră Pridvornâi kalendar[3], pe care îl primea în fiecare an. Cartea asta îl tulbura teribil; ori de câte ori o recitea se simţea cuprins de o ciudă grozavă. Cunoscându-i foarte bine obiceiurile şi năravurile, mama se străduia mereu să dosescă nenorocita aceea de carte, astfel că Pridvornâi kalendar nu cădea în mâinile tatei cu lunile. În schimb, când dădea peste el din întâmplare, nu-l lăsa din mâini ceasuri întregi. Aşadar, tata citea Pridvornâi kalendar, dădea din când în când din umeri şi repeta cu jumătate de glas: “General-locotenent… a fost sergent la mine în companie!… Cavaler a două ordine! Hm… Şi când te gândeşti că mai ieri…” În sfârşit, a aruncat mânios calendarul pe divan şi a căzut pe gânduri, lucru care nu prevestea nimic bun. — Avdotia Vasilievna, câţi ani are Petruşa? a întrebat-o deodată pe mama. — Merge pe şaptesprezece. S-a născut în anul când a chiorât mătuşa Nastasia Gherasimovna… când… — Bine, a întrerupt-o el. E vremea să-şi înceapă serviciul militar. Destul de când tot aleargă prin odăile slujnicelor şi se caţără pe la hulubării. Gândul că se va despărţi de mine atât de repede a uluit-o pe mama aşa de tare, încât a scăpat lingura în cratiţă şi au început să-i curgă lacrimile. În schimb, e greu de descris bucuria mea. Gândul la serviciul militar s-a făcut una cu gândul libertăţii şi cu plăcerile vieţii de la Petersburg. Mă şi vedeam ofiţer în gardă, ceea ce, după părerea mea, era culmea fericirii omeneşti. Tatei nu-i plăcea să-şi schimbe planurile şi nici să le tărăgăneze îndeplinirea. Hotărî deci îndată ziua plecării. Cu o zi înainte de a porni la drum, a făcut cunoscut că intenţionează să-i scrie viitorului meu comandant şi a cerut pană şi hârtie. — Nu uita, Andrei Petrovici, i-a spus mama, să-l saluţi pe prinţul B. din partea mea; spune-i că trag nădejde că nu-l va lipsi pe Petruşa de bunăvoinţa lui… — Ce prostie! a răspuns tata încruntându-se. De ce aş scrie prinţului B.? — Spuneai doar că vrei să-i scrii comandantului lui Petruşa… — Ei, şi? — Oare prinţul B. nu îi este comandant? Petruşa e înscris în regimentul Semionovski. — Înscris! Pe mine nu mă priveşte asta! Petruşa nu va pleca la Petersburg! Ce să-nveţe acolo? Să risipească banii şi să-şi facă de cap? Nu! Las’ să facă militărie, să muncească din greu, să simtă mirosul prafului de puşcă, să fie soldat, nu terchea-berchea! E înscris în gardă! Unde-i actul lui de identitate? Dă-l încoace! Mama a căutat actul de identitate într-o cutie, unde-l păstra la un loc cu cămăşuţa mea de botez; îi tremura mâna când i l-a întins. Tata l-a cercetat cu atenţie, şi l-a pus dinainte pe masă şi a început să scrie. Curiozitatea mă chinuia: unde mă va trimite, oare, dacă nu la Petersburg? Nu-mi puteam lua ochii de la pana lui, care se mişca destul de încet. În sfârşit, cum a isprăvit, a pus scrisoarea şi actul meu de identitate într-un plic, apoi, după ce a pecetluit plicul, şi-a scos ochelarii, m-a chemat şi mi-a spus: — Iată scrisoarea către Andrei Karlovici R., vechiul meu camarad şi prieten. Te duci la Orenburg să-ţi faci serviciul sub comanda lui… Şi aşa mi s-au spulberat toate frumoasele speranţe! În loc de vesela viaţă a Petersburgului mă aştepta plictiseala unui ţinut depărtat şi pustiu. Serviciul militar, la care cu o clipă înainte mă gândeam cu atâta încântare, s-a prefăcut într-o adevărată năpastă. Orice discuţie era însă de prisos. A doua zi, dis-de-dimineaţă, chibitca, pregătită de drum, era trasă la scară; mi-au pus în ea geamantanul, lădiţa cu cele trebuitoare pentru ceai şi legătura cu pâinişoare şi plăcinte, ultimele semne ale răsfăţului de acasă. Amândoi părinţii m-au blagoslovit.Tata mi-a spus: — La revedere, Piotr… Să serveşti cu credinţă celui căruia îi vei jura! Să asculţi de superiori; nu căuta bunăvoinţa lor; nu umbla după slujbă, dar nici să nu-i dai dosul când e vorba de ea, şi ţine minte proverbul: “Păzeşte-ţi haina încă de nouă şi cinstea încă de tânăr”. Mama plângea şi mă ruga să am grijă de sănătate, iar lui Savelici îi spunea să ia seama de mine, copilul ei… M-au îmbrăcat cu un cojocel de blană de iepure, iar pe deasupra mi-au pus şi o şubă de vulpe. M-am aşezat în chibitca, împreună cu Savelici, şi am pornit la drum, vărsând lacrimi. Noaptea am ajuns la Simbirsk, unde ne-am oprit o zi pentru cumpărăturile poruncite lui Savelici. Am tras la han. Savelici a pornit după cumpărături încă dis-de-dimineaţă. Eu am stat cât am stat la geam, uitându-mă la uliţa murdară, dar mi-era urât şi am început să umblu prin toate încăperile. În sala de biliard am dat de un domn înalt, cam de vreo treizeci şi cinci de ani, cu mustăţi lungi şi negre, îmbrăcat cu un halat, cu tacul în mână şi cu luleaua între dinţi. Marcatorul cu care juca primea un păhărel de votcă ori de câte ori câştiga; când pierdea, trebuia să treacă pe brânci pe sub masa de biliard. M-am oprit să mă uit cum joacă. Cu cât partida se prelungea, cu atât plimbările pe sub masă deveneau mai dese, astfel că până la urmă marcatorul a rămas sub masă de tot. Domnul acela i-a spus câteva vorbe tari, în chip de oraţie funebră, după aceea mi-a propus mie să joc cu el. N-am primit, căci nu cunoşteam jocul. Domnul a găsit acest lucru foarte ciudat şi m-a privit cu compătimire. Totuşi am început să vorbim. Am aflat că îl cheamă Ivan Ivanovici Zurin, că e căpitan în regimentul *** de husari, că se află în Simbirsk pentru a face recrutarea şi că locuieşte la han. M-a poftit să mănânc cu el, ce-o da Dumnezeu, soldăţeşte. Am primit cu plăcere. Ne-am aşezat la masă. Zurin bea zdravăn şi mă îmbia şi pe mine, arătându-mi că trebuia să beau pentru a mă deprinde cu milităria. Muream de râs ascultându-i anecdotele cazone şi ne-am sculat de la masă prieteni buni. Îndată după aceea s-a oferit să mă înveţe biliard. — Biliardul e foarte necesar pentru noi, militarii. Ce faci când ajungi într-un orăşel, la manevre? Doar n-ai să stai să baţi ovreii? De voie, de nevoie, te duci la cafenea, joci biliard; dar ca să-l poţi juca, trebuie să-l cunoşti! M-a convins şi m-am apucat să învăţ cu multă sârguinţă. Zurin mă încuraja cu glas tare şi se minuna de succesele mele atât de repezi, iar după câteva lecţii mi-a propus să joc pe bani, două copeici partida. Nu pentru câştig, spunea el, ci numai aşa, pentru a nu juca degeaba, ceea ce era, după vorba lui, o rea deprindere. Am primit îndată. Zurin a comandat punci şi m-a sfătuit să gust, spunând că aveam nevoie şi de deprinderea asta; ce militărie e aceea fără punci? L-am ascultat. Între timp jucam înainte. Cu cât sorbeam mai des din pahar, cu atât deveneam mai îndrăzneţ. Bilele săreau într-una peste margine, eu mă înfierbântam şi îl certam pe marcator, care Dumnezeu ştie cum ţinea socoteala jocului; măream miza mereu, într-un cuvânt mă purtam ca un băieţandru scăpat în libertate. Vremea a trecut fără să-mi dau seama. Zurin s-a uitat la ceas, a pus tacul la locul lui şi mi-a făcut cunoscut că am pierdut o sută de ruble. Lucrul acesta m-a cam tulburat. Banii mei se aflau la Savelici. Am început să mă scuz, dar Zurin m-a întrerupt: — Te rog! Nu te deranja! Pot să aştept; iar până una alta, haidem la Arinuşka… Ce era să fac? Am sfârşit ziua tot aşa de nebuneşte cum o începusem. Am cinat la Arinuşka. Zurin îmi turna mereu, spunându-mi că trebuie să mă deprind cu milităria. Când m-am ridicat de la masă, abia mă ţineam pe picioare. Pe la mijlocul nopţii, Zurin m-a dus la han. Savelici ne-a întâmpinat în cerdac. A rămas încremenit văzând semnele indiscutabile ale osârdiei mele pentru militărie. — Ce s-a întâmplat cu tine? m-a întrebat cu glas plângăreţ. Unde te-ai aburit aşa? Doamne, încă n-a săvârşit un astfel de păcat de când e el! — Taci, ghiuj bătrân! i-am răspuns, şi limba mi se împleticea. Tu eşti beat… Du-te şi te culcă… Şi culcă-mă şi pe mine! A doua zi m-am trezit cu dureri de cap, şi-mi aminteam vag de întâmplările din ajun. Savelici a intrat cu o ceaşcă de ceai şi mi-a întrerupt gândurile. — Cam devreme, Piotr Andreici, mi-a spus el, dând din cap. Cam devreme ai început cu petrecerile. Cui îi semeni? Că nici tatăl şi nici bunicul tău n-au fost beţivi; cât despre mama ta, nici vorbă nu poate fi! De când e n-a luat în gură altă băutură decât cvas. Cine-i vinovat? Afurisitul de “musie”! Una-două, fugea la Antipievna: “Madam, votca je vu pri!” Uite ce-a ieşit din “je vu pri”! N-ai ce spune: bine te-a instruit, netrebnicul! Domnul a trebuit să tocmească un păgân, parcă n-ar fi găsit oameni de-ai lui! M-a cuprins ruşinea. Mi-am întors faţa de la el şi i-am spus: — Du-te, Savelici! Nu vreau ceai. Dar când începea să predice, cu greu îl mai puteai opri. — Iată, Piotr Andreici, cum e după chef. Capul ţi-e greu şi n-ai poftă de mâncare. Băutorul nu-i bun de nimic… Hai, bea zeamă de castraveţi cu miere, ca să te trezeşti; dar ca să te trezeşti şi mai bine, ţi-aduc jumătate de păhărel de rachiu. Nu porunceşti? În clipa aceea, un băiat mi-a adus un bilet de la I. I. Zurin. L-am deschis şi am citit următoarele rânduri: „Dragă Piotr Andreici, te rog trimite-mi cu băiatul cele o sută de ruble pe care le-ai pierdut ieri la joc. Am teribilă nevoie de bani. Supus la ordin, Ivan Zurin.” N-aveam încotro. M-am adresat lui Savelici, chivernisitorul banilor, rufelor şi tuturor trebuinţelor mele[4], şi i-am poruncit, cu aer nepăsător, să dea băiatului suta de ruble. — Cum?! Pentru ce?! a întrebat Savelici uimit. — Îi sunt dator… am răspuns eu, străduindu-mă să par cât mai rece. — Dator! a protestat Savelici, din ce în ce mai uimit. Când ai apucat a face datorii? Încurcată treabă! Cum crezi, dar eu nu dau nici un ban! M-am gândit că dacă acum, în această clipă hotărâtoare, n-am să înfrâng încăpăţânarea bătrânului, apoi în viitor îmi va fi greu să scap de tutela lui şi, privindu-l cu mândrie, i-am spus: — Eu sunt stăpân, şi tu slugă. Banii sunt ai mei. I-am pierdut, pentru că aşa am vrut. Te sfătuiesc să n-o faci pe deşteptul şi să îndeplineşti ce ţi se porunceşte. Peste măsură de uimit, Savelici şi-a plesnit palmele una de alta şi a încremenit. — Ce stai? am strigat eu supărat. El începu a plânge. — Drăguţule! Piotr Andreici! spuse cu glas tremurător. Nu mă omorî de supărare! Lumina mea! Ascultă-mă pe mine, că-s bătrân: scrie tâlharului celuia că ai glumit, că n-avem atâţia bani… O sută de ruble! Milostive Doamne! Spune-i că părinţii nu-ţi dau voie să joci cărţi decât pe nuci… — Destul cu minciuna! l-am întrerupt eu aspru. Dă banii încoace, că, de nu, te zvârl afară… Savelici s-a uitat la mine foarte întristat şi s-a dus să aducă banii. Mi-era milă de bietul bătrân, dar voiam să ies de sub tutelă şi să-i arăt că nu mai sunt copil. Zurin şi-a primit banii. Savelici a căutat să mă scoată din acel han afurisit şi m-a înştiinţat: — Caii sunt gata… Am părăsit Simbirskul cu conştiinţa tulbure şi cu o căinţă tainică, fără să-mi iau rămas bun de la profesorul de biliard şi fără să mă gândesc că voi mai da vreodată ochii cu dânsul.   [1] După ucazul din 1762, pentru obţinerea gradului de ofiţer, fiind necesar un serviciu militar de 12 ani neîntrerupţi, nobilii îşi înscriau copiii în armată de la cea mai fragedă vârstă, ei rămânând de fapt în familie. La majorat primeau gradul de ofiţer. [2] Pentru a fi preceptor (fr.); outchitel, transcrierea cu ortografie franceză a cuvântului rusesc ucitel — preceptor, învăţător. [3] Calendarul curţii apărea în fiecare an, începând din 1745, şi cuprindea listele militarilor şi civililor decoraţi cu ordine şi medalii. [4] Vers din Către slujitorii mei: Şumilov, Vanka şi Petruşka de Denis Foavizin.  

„Să declarăm de la început: că nu fără oarecare timiditate ne-am hotărât să începem examenul critic al unui poem ca Evgheni Oneghin. Deoarece multiple sunt motivele ce justifică această timiditate. Oneghin este opera în care Puşkin a pus cât mai mult din sine însuşi, copilul răsfăţat al fanteziei sale, de cât care puţine poeme veţi găsi, cari să reflecte personalitatea autorului lor cu atâta plenitudine, cu atâta strălucire şi cu atâta luciditate. Toată viaţa, tot sufletul, toată iubirea lui Puşkin se găsesc aici. Toate sentimentele sale, concepţiile sale, idealurile sale. A formula o judecată asupra lui Evgheni Oneghin înseamnă a formula o judecată asupra poetului însuşi, în toată deplina putere a activităţii lui creatoare” aşa sună întâile rânduri din cel de-al optulea studiu pe care, dimpreună cu cel de-al nouălea, însumând, ambele, cam o sută de păgâni şi denumite, cum făcea şi Sainte-Beuve cu ale sale ample Convorbiri de luni, doar „articole”, le consacră lui Evgheni Oneghin Bielinski şi cată să mărturisim că nimic din ceea ce criticul rus a formulat, cu atâta credinţă, cam cu un veac şi-un pătrar în urmă, la apariţia primei ediţii, în opt volume, din opera lui Puşkin, nu şi-a irosit nici cea mai mică umbră de adevăr.             Dar epigramele lui Puşkin, nevinovate sau răutăcioase, nu privesc numai pe colegi sau profesori. Ele ţintesc cu mult mai sus, neţinând seama de ranguri, cu o independenţă de spirit demnă de invidiat. Când în iulie 1814 după înfrângerea lui Napoleon şi capitularea Parisului, pacificatorul Alexandru I se întoarce în ţară, împărăteasa mamă îi oferă un balet şi arcuri de triumf („prea mici pentru tine”, spunea inscripţia), ceea ce îi sugeră poetului o caricatură, de mare succes printre conşcolari, în care ţarul, îngrăşat pe urma banchetelor din străinătate, nu izbutea să se strecoare prin arcul de triumf, pe care generalii din suită se repezeau să-l lărgească cu săbiile. Însă o dată cu terminarea colegiului, în 1817 cu faima creseîndă a poetului, ecourile colportate ale epigramelor, fie ale sale, fie ale celor ce i se aruncau în seamă, începeau să pună în gardă, să trezească invidii şi calomnii, să ridice problema ordinei publice şi a siguranţei statului. O epigramă din 1818 împotriva lui Ka-ramzin, istoricul rus, contemporan, din care Kogălniceanu va cita în lecţia de deschidere a cursului său de la Academia Mihăileană, din 1843 dar care-l va trece cu vederea excesele şi nu-l va părăsi în clipa în care se decidea exilul poetului, insinua cum „în istoria lui simplă şi plină de eleganţă, Karamzin (totuşi) ne explică, fără cea mai mică prejudecată I raţiunile autocraţiei I şi binefacerile cnutului”. În acelaşi an se înverşunează împotriva arhimandritului Foţius, rasputinul damelor mistice din Petersburg şi mai cu seamă împotriva contesei Orlov despre care se spunea că, evlavioasă, îşi dăruise lui Dumnezeu sufletul şi arhimandritului Foţius „carnea ei de păcătoasă”. Şi tot despre ei, în Convorbirea dintre arhimandritul Foţius şi contesa Orlov: „Ascultă ceea ce proclam: I La trup sunt eunuc, dar la suflet bărbat. I Dar cu mine, în fond, ce faci i I Iţi transform trupul în suflet”. De-a dreptul vitriolant, dar cu paternitate contestată, e distihul împotriva lui Galitzin, cunoscut pederast şi ministru al instrucţiunii publice: „Atacaţi-l pe la spate I Acolo e partea lui slabă”. Arak-ceev, primul ministru, „fratele şi amicul ţarului”, e denunţat drept „tiranul tuturor ruşilor şi călăul tuturor gubernatorilor”. Oda libertăţii, din 1817 vibrează de puternice accente revoluţionare; Puşkin însuşi, fericit să iasă nemaculat, cu fruntea sus, din acesta dramatică „captivitate”. La 6 mai 1820 costumat cu o bluză roşie, încinsă pe talie, pe cap cu un fetru cu boruri largi, Pujkin se pornea într-o lungă expediţie, ce avea să dureze un bun număr de ani. Recomandat supravegherii generalului Insov, cu reşedinţa la Ekaterinoslav, printr-o binevoitoare adresă iscălită de Capo dIstria şi de ministrul afacerilor externe, Puşkin se bucură de toate favorurile şi, după o raită în Caucaz, în tovărăşia copiilor generalului Raievski, erou al războiului din 1812 de unde se va inspira pentru poemele Prizonierul din Caucaz şi Fântina din Bahcisarai şi după aceea, la Cameniţa, din guvernământul Kievului, se va stabili, o dată cu strămutarea reşedinţei generalului Insov, la Chişinău, capitala Basarabiei, de curând provincie rusească. Un Chişinău, oarecum rustic, altul decât cel pe care aveam să-l cunosc, un veac mai târziu, după întâiul război mondial, cu largi promenade, cu vaste grădini publice, invadate de mărgăritărel, cu vile, ruinate, la marginea târgului, pe unde Lidia, fecioară, se preumbla melancolică pe ţărmul iazului, acel Chişinău despre care şi Puşkin şi Costache Negruzzi, care s-a bucurat în 1822 de intimitatea poetului rus, au lăsat pitoreşti şi autentice mărturii. Evocând în cea de-a şaptea scrisoare, din septembrie 1839 acel scurt răstimp de bejanie basarabeană, de după revoluţia din 1821 şi după ce laşul se pustiise, Costache Negruzzi îşi aminteşte să fi întâlnit, în dese rânduri, preumblân-du-se prin grădina oraşului, pe Puşkin, „acest Byron al Rusiei, care avu un sfârşit atât de tragic” şi pe Calipso, „greaca cea frumoasă” purtând un şal negru şi despre care legendele spuneau să fi cunoscut, ba chiar să fi fost amanta lui Byron. Despre exilul de la Chişinău, al lui Puşkin, despre viaţa lui plină de capricii, despre incidentele cu boierii moldoveni, despre nenumăratele dueluri, despre amorurile lui, îndeosebi, pentru că au lăsat urme, cu Pulcheria Bartolomeu şi cu Calipso Polihroni, se pot citi felurite detalii, întemeiate pe documente, în minuţioasa monografie, în două volume, Pouchkine (Albin Michel, 1946) a lui Henri Troyat, cunoscut nouă mai mult ca biograf, dintr-o excelentă „viaţă” a lui Dostoievski, în care am identificat, cu IX vin iot epistole, în însori d Ă ce sau Unde s-au r J             Ndiciile Încă din epoca i, când, nota inspiraţiile!), dar desăvârjit în plină maturitate, Evghfni Onegbm topeşte în miraculoasa şi, nu mai puţin, omogena lui ţesătură, toate ecourile unei vieţi, pe cât de agitată, pe atâta ţi de înrădăcinată în solul ca şi în istoria poporului rus. „Şi după aceea, spunea Bielinski, în încheierea vastului său examen critic, poemul a ştiut să vorbească de atâtea lucruri şi să pomenească în treacăt de atâtea altele ce aparţin universului naturii fi şo cietăţii ruseşti (îneît) se poate spune despre Oneghin că este o enciclopedie a vieţii ruseşti şi o operă în cel mai înalt grad naţională” (în treacăt, se cuvine semnalată, cu satisfacţie, caracterizarea de „enciclopedie”, pe care Gheorghe Bezviconi şi Scarlat Callimachi, autorii preţiosului studiu Puşkin în exil, 1947 o utilizează vorbind de Evgheni Oneghin). Iar în discursul său din 1880 istoricul eseu, ce-l consacră poetului rus şi care începea cu afirmaţia lui Gogol după care „Puşkin este un fenomen extraordinar şi, poate, o manifestare unică a sufletului rus”, Dostoievski stăruie îndeosebi asupra caracterului său profetic, întrucât, spunea autorul Fraţilor Karamazoff, „Puşkin apare în momentul în care noi începem să luăm cu adevărat cunoştinţă de noi înşine, când în societatea noastră această conştiinţă, încă în stare de germinaţie un secol după reforma lui Petru cel Mare, contribuie prin apariţia ei, să ne lumineze drumul întunecat şi să ne călăuzească. În sensul acesta Puşkin e un oracol şi o indicaţie.” În ce măsură Evgheni Oneghin reprezenta un fenomen nou în literatura rusă, în ce măsură e deschizător de drumuri, se va putea urmări din cele ce urmează. Cum suntem încă la eseul lui Dostoievski şi la ciudată, în aparenţă, apropiere pe care romancierul o face între Ţiganii şi Evgheni Oneghin, mai exact între eroii lor, căci în Alecu, răzvrătitul social, „vagabondul” frământat, propriu unor anumite epoci din istoria rusă, ce-şi află adăpost, temporar, în şatrele şi în inimile ţiganilor, vedea „deja schiţată această gândire puternică, ce se va exprima mai târziu cu o atât de perfectă armonie în Evgheni Oneghin, Unde acest Alecu nu mai apare într-o lumină pe jumătate fantastică, dar înzestrat cu o figură realmente palpabilă şi inteligibilă” (ceea ce reprezintă, de fapt, o netă linie de demarcaţie XI lui TSn” ş1 rCa ii (, t «r «» °v-”;:;» • • • p”r ™ «• „ptui după doi an, a leg frige-mă I în foc vânăt puni-mă I Dr m-ai fuge pe cărbune lbovnicu nu-ţi voi spune, I Că el este tinerel, I Drăgălaş şi frumuşel” etc. (p. 16), căruia Donici îi adaugă următoarea sugestivă adnotare, în josul paginei: „Anume acest cântec Pusckin în a sa alcătuire l-au prefăcut în limba rossienească însemnareaj tâlm [ăcitoruluij” (p. 16).             Că Byron, iscoditor al genului, pentru care mărturiseşte şi în strofele Iui Evgbeni Onegbin o continuă admiraţie, i-a fost lui Puşkin model în alcătuirea acestui roman în versuri, aceasta este neîndoios. Însă dincolo de sugestia tiparului epic, nimic nu apropie luminosul poem al lui Puşkin de neguroasele şi ardentele poeme ale lui Byron. Poeţii Europei, spunea Dostoievski, un Pamy, un Andre Chenier şi în primul rând Byron, au exercitat o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării geniului puşkinian, însă despre o „imitaţie” a modelelor străine nu poate fi vorba, dată fiind „extrema independenţa a geniului său” şi dovada cea mai sigură e în începutul acestui Evgbeni Onegbin, pe care Dostoievski îl socoteşte aparţinând primei perioade din creaţia poetului, „atunci când Puşkin îşi şi găsise idealul pe solul patriei (şi) se impregnase de el, regenerându-l, în întregime, cu toată puterea iubitoarei şi pătrunzătoarei sale inimi”. Mai mult, Puşkin însuşi e conştient de originalitatea sa, pe care o afirmă răspicat şi nu o dată în poemul său. Când Tatiana, robită de iubirea pentru Oneghin, după ce îi scrie patetica confesiune, se preumblă cu lecturile ei favorite sub braţ, închipuindu-se când o Clarissă, când o Iulie şi când o Delfină, Puşkin află prilejul (şi romanul tot şi într-aceasta stă şi întâiul, marele său merit, e un continuu comentariu al evenimentelor şi reflexelor lor) să pună problema romanului în versuri, cum era Evgbeni Onegbin sau în proză şi, o dată cu aceasta, problema „eroului” ce se cuvine luat model şi „urmat” şi care era în cinste în literatura rusă înainte de Puşkin, cu un cuvânt problema „moralităţii”, Oarecum somniferă (Morală ne provoacă somn, I Iar viciul şi-n roman, ca-n viaţă, j Ne stăpâneşte ca un domn.), a romanelor. Cele două strofe din suita ce se cade urmărită în întregime la locul indicat, a XII-a şi a XIII-a din cel de-al treilea Cânt al XIII XU poemului, sunt, din acest punct de vedere, întru totul semnificative, atk prin referinţele literare, privind „muza” britanică, (şt pe „idolul” ei1), cât şi, în opoziţie, pentru aspiraţia lui Puşkin de a consacra vieţii ruseşti, patriarhale, un roman în proza: „Ni-s astăzi minţile în ceaţa, Morală ne provoacă somn, Iar viciul şi-n roman, ca-n viaţă, Ne stăpâneşte ca un domn! Muza britanică cu basme Tulbură visu-l, cu fantasme, Acuma idol în delir E melancolicul Vampir, Sau biet Melmoth, om fă; a viciu, jidov Rătăcitor, Corsar, Ori enigmaticul Sbogar, Pe care Byron, din capriciu, l-a zugrăvit cu romantism, Cu disperatu-l egoism.             Amicii mei, ce sens în asta f Din voia cerurilor, tac, Nu voi mai fi poet şi basta! Inlra-va-n mine un alt drac. Uitând că Phoebus m-ameninţa, Voi coborî cu umilinţă: Şi-atuncea un roman în proza Va lumina apusa-mi poză. Nu chinul tainicelor crime, Cât groaza şi desfrâu în lume, Ci-n el voi zugrăvi anume Căminul rus cel din vechime, Cu vis, iubire, nopţi cu luna Şi toată datina străbună.”             Subiectul romanului în versuri Evgheni Otteghin e cele mai simple şi, potrivit vcchei glume, de prestigiu XIV dintre I şi mai ales în circulaţie, privind conflictele pieselor de teatru, ar putea fi redus la propoziţiunea „un băiat iubeşte o fată”, cu „ varianta că, de astă dată, iniţiativa revine fetei. Moştenind pe un unchi bogat în domenii, gospodar, dar ferit a; demonul luminilor, căci pe roasa lui, cum spune cu incisivă ironie poetul, nici o pată de cerneală n-ar putea fi identificată, Evghcni Oneghin, posesor al unei vechi experienţe mondene, ale cărei reminiscenţe de teatru şi baluri au făcut din el un blazat, un dezgustat de oameni, un ins căzut pradă „spleen”-ului, se înfundă la ţară, unde plictiseala îl urmăreşte, ceea ce nu-l împiedică, cu concursul poetului, evident, să aducă, la fel cu străbunul Horaţiu, un binemeritat elogiu vieţii rustice!             „Am fost născut pentru o viaţă Tăcută, paşnică, de ţară!             Aici răsună mai semeaţă,             Mai vie, lira-mi solitară.             Aici, după plăcuta muncă,             Mă plimb pe-un lac pustiu, pe luncă,             Şi far niente-l a mea lege —             Din zori de ziuă, se-nţelege,             Mă scald în dulcea libertate: Citesc puţin, dorm cât îmi place,             Iar gloria mă lăsa-n pace; Nu tot aşa-n vremi depărtate,             Visând la umbră de molifţi,             Trăit-am anii fericiţi?!             Flori, dragoste, câmpii de ţară,             Tot sufletu-mi vă aparţine!             Şi fac deosebire clară între Oneghin şi-ntre mine: Maliţiosul cititor,             Sau, poate, vreun biet editor XV SS nu mă clevetească-aki, Glumind cu bunii mei amici, Să mă denunţe la oricine, C-am zmângălit dl meu portret, Că Byron, falnicul poet, fiind părtinitor cu mine: De pare că să scrim poeme Şi despre alţii, noi ne-am teme!”; întreprinde reforme, ceea ce alarmează pe megieşi, care-l socotesc „farmazon” şi „smintit periculos”, se împrieteneşte „din plictis” cu tânărul Lenski, poet romantic, kantian şi adept al libertăţii, care iubeşte pe Olga, prietenă din copilărie, sora Tatianei, taciturnă aceasta, pe care Oneghin o cunoaşte într-o vizită la Larini, părinţii fetelor, când Tatiana se îndrăgosteşte fulgerător de Oneghin, îi scrie o epistolă, e respinsă de acesta, care participă totuşi la onomastica fetei, când se dansează mazurci îndrăcite în furia de alămuri ale fanfarei militare, îşi tachinează prietenul valţând tot timpul cu Olga, e provocat la duel de Lenski, pe care întâmplător îl ucide, pentru ca, după trecere de ani, în care timp călătoreşte, iar Tatiana strămutată la Moscova pătrunde, graţie căsătoriei cu un general erou, în înalta societate, să o întâlnească, să o dorească cu înfocare, să-l scrie şi s-o implore, dar respins, cu o demnitate ce n-ascunde totuşi dragostea pe care tot i-o mai păstrează şi sfârşească în cele din urmă cu noi lecturi, în care încearcă palidă consolare; „Porni iar pe lecturi, de zor: Citi pe Cibbon şi Rousseau, Manzoni, Herder şi Chamfort, Madame de Stael, Bkhat, Tissot, Citi pe scepticul de Bayle, Pe prodigiosul Fontenelle Şi dintr-ai noştri pe câţiva, Care-l spuneau câte ceva.             XVI Şi almanahuri şi jurnale, Coloane de morală pline, Unde mă-njură fi pe mine, Iar alteori, cu madrigale, Mă onorează iarăşi ei. E sempre bene, domnii mei!             Cât el citea cu ochi fierbinţi, li rătăcea departe gândul, Tristeţi şi visuri şi dorinţi, Tot sujletu-l întipărându-l. Dar rânduri triste când citea, Cu ochiul minţii parcurgea Altfel de rânduri. C-un suspin în ele se-adâncea deplin Şi în tradiţii legendare, Cu datini tainice, bătrâne şi-a inimii dureri păgâne, Cu vrăji şi superstiţii rare, Ori cu poveşti mai noi, bizare, Sau scrisul tinerei fecioare.”             Un atare subiect, rectiliniu, fără de siluiri şi fără alte meandre, decât acelea, marginalii şi intervenţii subiective, autobiografice, pe care însăşi originalitatea compunerii le reclamă, nu putea satisface un public şi mai ales o critică deprinsă cu vechile şabloane literare. Criticii, care găseau că Evgheni One ghin nu e „o lucrare coerentă, ci o pălăvrăgeală poetică, despre orice şi mai nimic, din toate”, pentru motivul, îndeosebi, că „poemul nu se termină nici cu un mariaj, nici c-o înmormântare” (şi ironia îşi ajunge sieşi) şi că, de asemenea, rămâne o enigmă înflăcărarea lui Oneghin pentru Tatiana, pe care, altădată, o respinsese, Bielinski îi răspundea cu multă justeţe că „nimic nu e mai natural, de la un capăt al romanului la altul, decât atitudinea lui Oneghin faţă de Tatiana, (fi) că fără să fie un erou virtuos, Oneghin nu e nici o brută, nici un destrăbălat. Unul             2 XVII din marile merite ale Ini Puşkin rămâne acela de a fi depăşit moda monştrilor vicioşi şi pe aceea a eroilor plini de virtute, zugrăvind, pur şi simplu, oameni.” Iar pentru aceasta ajunge să amintim două din strofele poemului, una din explicaţiile lui Oneghin către Tatiana în clipa când îşi declină virtuţi matrimoniale, fragment de rară delicateţă, pe care imaginea caisului ce-51 schimbă florile în primăvară nu face decâ» să o potenţeze: „Ce-a fost, să-ntorci nu se mai poate. Nici ani, nici suflet, e-n zadar. V-o spun că vă iubesc ca frate şi, poate şi mai gingaş chiai. Să m-ascultaţi fără mânie: Fecioara tinără se-mbie Să-şi schimbe visul c-un alt vis, Cum schimbă florile-un cais În primăvara revenită: Aşa a hotărât Preanaltul, Curând vei îndrăgi pe-un altul! Dar fiţi, vă rog, mai stăpânită: Nu toţi la fel vă vor cunoaşte Şi ceasul rău din umbră paste!” iar a doua, din comentariul poetului, pe temă atât de străveche şi atât de lesne de înţeles a „fructului oprit”, fără de care raiul nu e rai: „Şi-al mea Oneghin, seara-ntreagă, E ocupat doar de Tatiana: Nu de fetiţa ca o fragă, îndrăgostită şi sărmană, Ci de prinţesa glacială, Inaccesibilă vestală, Tronând acum pe ţărmul Nevei. Ah, oameni, strănepoţi ai Evei, La fel sunteţi voi cu străbuna: Xvm Nu ce-l permis îţi place fie,             Ci şarpele mereu te-mbie La pomul tăinuit, într-una: Doar mărul cel oprit să-l dai,             Căci raiul jar de el nu-î rai!”             Cum nu e vorba să întreprindem un catalog al multelor şi feluritelor teme şi frumuseţi din Evgbeni Oneghin, altminteri superfluu câtă vreme grădinile înflorite ale poemului îmbie, la doi paşi, cu porţile larg deschise, rămâne să spicuim, ici şi colo, un peisaj, o tristeţă, o reflecţie de ordin social, cu pitoreşti ecouri, contemporane sau aproape. Aceasta pentru a nu lăsa impresia că am trecut pe lingă podoabe fără să le fi băgat în seamă şi în nădejdea, totuşi, că şi aşa, puţine! A număr şi izolat prezentate, cele câteva citate vor avea darul să sugereze suspendatele grădini ale Semiramidei, din care le-am smuls. Trec peste strofa a X-a din cel de-al treilea cânt, în care sunt cumulate atributele poeziei practicată de Lenski, printre care şi vagul romantic, acel nu ştiu ce, întâlnit şi la Eminescu („un nu ştiu ce” şi „un nu ştiu cum”), altul decât „nu ştiu ce-ul (el despejo) spaniolului Baltasar Gracian, care vedea în el suprema virtute (maximidades) a eroului militar şi mă opresc la strofa a treia din cântul al şaptelea, când, după uciderea lui Lenski şi în ciuda primăverii revenite, o neînţeleasă tristeţă învăluie şi pe Oneghin şi pe rapsodul său: „Să n-avem, oare, bucurie,             Când frunzele, pierdute-n toamna,             Cu primăvara iar învie,             Şi zvon din crâng la viaţă-ndeamnă?             Au, cu natura ce renaşte,             Un gând îndurerat ne paşte: Tânjim că anii ni s-au dus Cu tinereţea ce-a apus?             Au, poate, ne revine-n minte,             Un vis poetic ce-nfioară,             De-o altă veche primăvară,             XIX Ce ţrinde-n inimi să ne cânte,             Visând o ţara depărtata Cu nopţi şi lună fermecată s”             Dintre peisaje şi alegerea ar putea merge către dimineţile din Petersburg, către nopţile de pe Neva, al căror farmec Puşkin îl admiră şi-l reproduce în note şi dintr-o minunată descriere a idilei lui Gnedici, mă opresc la una doar din Irtultde strofe închinate peisajului de iarnă: „Şi iată, scârţâind fi gerul, Veni pe câmp să toarne-argint. • (Nu roze seamănă-acum cerul,             Ci albe flori de mărgărint.) Pe râu s-aşterne gheaţa-ncet Oglinzi moderne, de parchet Şi droaia de copii sţârleaza Pe luciul gheţii patinează. Creoi, pe roşii picioruşe, Uitând să-noate, ca pe apă, Gâscanul gras patina-şi scapă, Alunecmd jos. Jucăuşe Steluţe albe, de zăpada, Din cer au prins pe ţărm să cadă.”             Drumul de strămutare la Moscova, al Tatianei, pune în contrast prezentul preistoric şi viitorul surâzător, deşi pentru mult mai târziu profetizat, al civilizaţiei, al binefacerilor culturii: „Când binefacerea culturii Ne-o trece graniţa târziu, Cu timpul, dând imbold naturii, (Cum filozofii-n table scriu, Se pare, peste ani cinci sute) Avea-vom şi noi alte rute, Tăind Rusia cu şosele şi poduri ghintuite, grele,             XX D» fontă, arcuind pe-abis,             Vor trece peste vai şi râuri; Tuneluri cu boltite brluri Vor sfredeli prin munţi, ca-n vis; Întreaga lume creştinească În gări tractire-o să găsească.             Dar azi la noi sunt drumuri rele, Cu poduri vechi ce putrezesc; Prin staţii ploşniţe rebele Şi purici noaptea te sfârşesc. Nici birturi nu-s. În izba rece, Sub ochi un Preiskurant îţi trece Flămând, mâncări inexistente Trezindu-ţi pofte violente. Prin sate meşteresc ciclopii La foc domol, suflând în foaie, Dreg cu ciocan şi nicovale Produsul slab al Europii, Blagoslovind şi deal şi vale şi toate râpele natale.” în vreme ce o călătorie la Odesa, în timpul exilului ovidian, fireşte, cu viaţa ei agitată şi liniştindu-se abia în noapte (Doar Marea Neagră n-are pace!), cu prânz de stridii aduse din Ţarigrad şi stropite cu vinul rece scos din beci, al restauratorului Oton, cu muzică de Rossini, la operă, Orfeul Europei cum îl numeşte Puşkin sau „dl. Vacarmini”, cum îi spunea, pentru tonitruanta lui muzică, la cam aceeaşi epocă, Stendhal, romancierul şi turistul, recheamă, vrând-nevrând, în minte, o scenă de peste două decenii, cu toate sugestiile implicite şi pe basarabeanul Stihescu, dvoreaninul benderliu din romanul de la 1850 Tainele inimii al lui Mihail Kogălniceanu, care spunea: „La Odesa • am văzut vapoare. Ian, de ieste noutăţi ada-ne vere; atunce podvozile ar fi mai ieftine, griul s-ar vinde mai lesne şi atunce şi ţara voastră ar însemna mai mult.”             XXI Puţinele strofe citate, ici şi colo, din poemul Evgbcni Oneghin ar ajunge, poate, să dea o idee despre calitatea acestei dificile tălmăciri din poezia rusească. Însă şi asimilarea poemului în graiul şi stihul romanesc şi tălmăcitorul însuşi au dreptul la mai mult. Ion Buzdugan e un vechi tălmăcitor al liricii ruse, de tainele căreia condiţii speciale îl apropiau, dacă nu chiar îl şi meneau. Originar de dincolo de Prut, din districtul Bălţi şi descendent al unei familii de răzeşi, cu rădăcini adânc înfipte în viaţa rustică, Ion Buzdugan a respirat cu intensitate atmosferă proprie a ţinutului în care Puşkin şi-a petrecut, ca un alt Ovidiu, anii exilului. Studiile speciale, agricole şi de literatură, de la Gore Gorki, Cameniţa şi Moscova, i-au înlesnit cunoaşterea nu numai a limbii, dar şi a literaturii şi îndeosebi a poeziei ruseşti, din care, pe vremea când apărea întâiul volum din Antologia poeţilor de azi din 1925 pregătea o culegere antologică. Paralel cu poezia originală, acele aromate Miresme din stepă şi autumnale Podgorii de aramă, în care peisajul natal predomină şi paralel cu activitatea sa de folclorist, de culegător mai cu seamă al liricii populare, Ion Buzdugan şi-a urmat cu osârdie şi mare iscusinţă opera de tălmăcitor al poeziei ruseşti. Amintita antologie din 1925 îşi surprindea cititorii cu două tălmăciri din noua lirică rusească: Herghelie de Serghei Esenin şi Toamnă de Constantin Balmont, în excelenta interpretare a lui Ion Buzdugan. Cât de organic pătrunsese Ion Buzdugan în esenţa melancolică a elegiei lui Balmont se poate deduce din cele două strofe finale, în care „clopoţeii de argint cu suspin de cuţit” nu şi-au atenuat vibraţia nici după patru decenii: „Zboară} runzele-n vlnt. Frunze. Vântul le strânge. Şi-mi bat crengi în fereşti, poate-l aripa ta? Nu mai pot suferi chinul meu. Cine plânge f. Te implor: taci, o, taci: Nu te pot, nu te pot ajuta!             Vai, tu singur cu tine vorbeşti, renegându-te însuţi.             Ah, veniţi înapoi clopoţei de argint cu suspin de cuţit.             Noapte adâncă. Iar toamna înăbuşe plânsu-ţi.             O, Destin nepătruns să iubeşti pân-la chin şi să fii despărţit.             Un an mai târziu (mai exact în numărul din 7 noiembrie 1926 al revistei Universul literar, al cărei redactor se întâmpla să fiu), apărea în admirabila tălmăcire a lui Ion Buzdugan poemul lui Alexandru Blok Scyţii, iar în numărul din 26 decembrie, acelaşi an şi tot din Blok, începutul marelui poem Cei doisprezece, cu o atât de autentică atmosferă revoluţionară, pe care-l va continua în numerele l-7 din anul 1927 ambele poeme susţinute de o puternică şi originală ilustraţie în peniţă, datorită lui V. Feodorov şi care, neîndoios, a marcat, ca şi tălmăcirile lui Ion Buzdugan, o dată memorabilă. În numărul din 2 ianuarie 1927 Ion Buzdugan adăuga o preţioasă schiţă de studiu despre Poetul Alexandru Blok, al cărui profil liric îi contura cu măiestrie, insistând asupra originalităţii poetului şi chiar asupra „zigzagului, de spade încrucişate, al ritmurilor” din poemul Cei doisprezece, pe care tălmăcitorul s-a străduit să-l respecte. Pentru ecourile ei, oarecum, puşkiniene, aş cita din poemul Scyţii următoarea strofă: „Noi tot iubim şi graiul cifrelor metalic Şi harul visurilor grece —             Noi înţelegem tot tăişul geniului galic Şi geniul teuton, posomorât şi rece!”             Au urmat apoi traduceri din Maxim Gorki, din teatrul lui Puşkin, iar de cel puţin două decenii a continuat şlefuirea lui Evgheni Oneghin. Transpunerea în limba noastră a acestui poem, unul din cele mai moderne ca inspiraţie şi compoziţie, de o fantezie pururi tânără în împletirea autobiograficului cu ficţiunea şi unul dintre cele mai riguroase sub raportul tiparului metric, cu tirania rimelor simetrice, pune tălmăcitorului variate probleme, de felsimple, pe care tălmăcitorul Ion Buzdugan te-a învins, datorită şi sârguinţei şi priceperii şi talentului XXIII său. Utilizarea arhaismelor de speţa: op, brac, dădacă etc. Şi a neologismelor (prestanţă, rute, spleen etc), cu egală prestidigitaţie, alternarea expresiilor populare (de speţa: verzi şi uscate, la toartă, câte ceva şi elte-oleacă etc), cu termenii străini, uneori cu expresii străine (ar niente, comme ii faat, sempre bene), încrustate în forma lor originară în textul poemului, mulţimea numelor proprii din literatura universală, beletristică sau economică, iniţiativele lexicale în rimă (titlu, capitlu) sau rima rarissimă (acaţiu-Horaţiu, pinţa-suferinţă), fără a mai vorbi de inepuizabilul efluviu de poezie, propriu originalului, ce curge de-a lungul cânturilor şi stanţelor, mărturisesc, cu prisosinţă, disciplina secundată de fantezie, cu care Ion Buzdugan s-a aplicat în această trudnică, dar victorioasă, operaţie. În planul tălmăcirilor din alte limbi şi-ndeosebi în aceea a poemelor în versuri, din care literatura noastră cunoaşte un bogat palmares de titluri şi nume dintre cele mai prestigioase, Evgheni Oneghin şi interpretul său Ion Buzdugan vor figura oricând printre cele dintâi.             FERPES9ICVUS TABEL CRONOLOGIC             1799 26 mai (6 iunie): La Moscova s-a născut Ale-xandr Sergheevici Puşkin.             1801 în noaptea de 11 spre 12 martie: Printr-o lovitură de palat, este detronat Pavel I, urmând la tronul Rusiei ţarul Alexandru I (până în 1825).             1802 24 septembrie: Se sinucide A. N. Radişccv, scriitor revoluţionar rus, autorul faimoasei Călătorii de la Pe-tersburg la Moscova (1790).             18Q9 Anul naşterii Iui N. V. Gogol şi a poetului A. V. Kolţov.             1811 octombrie: Intră la Liceul de la Ţarskoe Seîo (astăzi oraşul Puşkin). Această instituţie de în-văţământ inaugurată chiar în acel an era destinată copiilor de nobili în scopul de a-l pregăti pentru „posturi importante în aparatul de stat”. În realitate, liceul s-a transformat într-o adevărată şcoala de „liber-cugetători”. Leagă prietenii durabile cu câţiva din viitorii poeţi şi luptători decembrişti: Delvig, Puşcin, Kiibel-beker şi alţii,             XXV Se naşte V. G. Bielinski, critic şi istoric literar, teoretician de seamă al realismului rus.             1812 Anul războiului de apărare a patriei împotriva invaziei lui Napoleon. Victoria poporului rus a contribuit considerabil la creşterea prestigiului Rusiei ca mare putere, în acelaşi timp a constituit un factor hotărâtor de trezire la viaţă a forţelor sociale şi naţionale ruse. Puşkiti a fost educat în atmosfera avântului patriotic creat de anul 1812             Se nasc scriitorii ruşi A. I. Herzen şi I. A. Goncearov. 1814 Apare în revista Vestnik Evropâ (Mesagerul Europei) poezia Către un amic versificator, prima operă tipărită a lui A. S. Puşkin. Se naşte M. I. Lermontov care după dispariţia lui A. S. Puşkin devine cel mai viguros continuator al său în poezia rusă. În acelaşi an s-a născut în Ucraina poetul Taraş Şcvcenko.             1815 Puşkin recită poezia sa Amintiri din Ţarskoe Selo la un examen, în prezenţa poetului G. R. Derjavin (1743-l816), care a exclamat: „Iată un demn continuator al meu!”             1816 Puşkin frecventează casa lui N. M. Karamzin, care locuia la Ţarskoe Selo. Devine membru ai asociaţiei literare „Arzamas” care milita împotriva adepţilor clasicismului perimat, grupaţi în jurul societăţii „Convorbiri ale iubitorilor de literatură rusă”, condusă de Şişkov.             Încep să se constituie asociaţii secrete, care aveau drept scop răspândirea ideilor de libertate şi organizarea luptei împotriva guvernului ţarist.             1817 După absolvirea liceului, Puşkin este numit într-un post la Colegiul Afacerilor Externe, Din această perioadă, devine în poezie purtătorul de cuvânt al tendinţelor tineretului nobiliar progresist, animat de sentimente patriotice. Sub influenţa ideilor revoluţionare ale lui Ra-dişcev, Puşkin scrie cunoscuta sa odă Libertatea.             1818 Se împrieteneşte cu viitorii decembrişti N. I. Tur-gheniev, N. I. Krivţov, I. D. Iakuşkin, Nikita Muraviov, S. N. Muraviov-Apostol şi alţii. Scrie poezia Către Ceaadaev, în care prezice pieirea inevitabilă a autocraţiei. În acelaşi an scrie şi poezia satirică antimonarhistă Poveşti (Noel).             Se naşte romancierul rus I. S. Turgheniev.             1819 Devine membru al cercului literar Lampa verde, apropiat de organizaţia politică secretă Uniunea propăşirii.             La adunările Lămpii verzi se discutau probleme literare, de teatru, politice; se citeau versuri antiguvernamentale.             Scrie poezia Satul, îndreptată împotriva feudalismului şi iobăgiei.             1820 martie: Termină poemul Ruslan şi Ludmila, pe care îl începuse încă în timpul liceului. Cu această ocazie cunoscutul poet rus Jukovski scrie într-o dedicaţie adresată lui Puşkin, care abia împlinise 20 de ani: „Elevului victorios, din partea dascălului învins”.             Puşkin în surghiunul din sud (1820-l824): Ekaterinoslav (astăzi Dnepropetrovsk), Chişinău şi Odesa. Scrie poemele romantice: Prizonierul din Caucaz, Fraţii haiduci, Fântâna din Bahci-sarai. Guvernul ţarist este alarmat de influenţa poeziilor revoluţionare ale tânărului poet. „PuşXXVI XXVII kin declară ţarul Alexandru I a inundat Rusia cu versuri instigatoare: tot tineretul le învaţă pe dinafară. Puşkin trebuie să fie trimis în Siberia”. Datorită stăruinţelor prietenilor săi, poetul scapă de greul surghiun în Siberia, în schimb este exilat în sudul Rusiei.             6 mai: Pleacă din Petersburg la Ekaterinoslav. Face apoi o călătorie în Caucaz şi Crimeea. Într-o noapte, pe corabia care-l ducea de la litoralul caucazian spre Gurzuf, compune elegia romantică S-a stins în zări măreţul soare.             Septembrie: Poetul surghiunit se stabileşte în oraşul Chişinău. În perioada exilului din sud, se apropie mult de membrii asociaţiei secrete decembriste din sud (Pestei, Raevski, Orlov, Ia-kuşkin şi alţii). Despre Pestei, conducătorul decembriştilor din sud, poetul afirma că este „unj din cele mai luminate şi originale minţi din cât (am cunoscut.”             La Chişinău cunoaşte personal pe câţiva din membrii mişcării eteriste, printre care pe Alexandru Ipsilanti şi fraţii Cantacuzino.             Izbucnesc mişcări revoluţionare în unele ţări din Europ (Spania, Italia). La Petersburg au loc tulburări în gimentul de gardă Semionovski.             1821 în insula Sf. Elena se stinge din viaţă Napoleon Bonaparte. Puşkin semnalează acest moment prin poci Napoleon.             La Moscova s-a născut F. M, Dostoiewski, iar în sat»             Nemirovo din Ucraina poetul N. A. Nekrasov.             În Grecia începe răscoala pentru eliberarea ţării de şu jugul turcesc. Aceste evenimente îşi găsesc ecoul şi î creaţia poetică a lui Puşkin.             Xxvm în acelaşi an, în Ţara Românească se desfăşoară, răscoala „curajosului Vladimiresko, care a adu nat o armată de 7000 de panduri şi amăuţi”, scria cu admiraţie şi simpatie poetul către un prieten al său. „Ce tablou extraordinar! Două popoare care de mult zăceau într-o stare umilitoare s-au răsculat în acelaşi timp şi, trezin-du-se din adormire, an renăscut, făcându-şi apariţia pe arena politică a lumii”. Sub impresia clipelor minunate de speranţă şi libertate, Puşkin scrie poeziile: Nu plânge, grecoaică fidelă, Sus, Grecie, Războiul, în care poetul îşi exprimă dorinţa să participe la luptă împotriva Turciei pentru libertatea naţională a Greciei.             La Petersburg se constituie „Societatea secretă din nord” al cărei principal animator va fi poetul revoluţionar Râleev; în sud ia fiinţă „Societatea din sud”, în frunte eu colonelul Pestei.             Puşkin creează poemul Gavriliada, îndreptat împotriva superstiţiilor religioase şi a clericalismului, în poezia Pumnalul el cheamă la luptă împotriva autocraţiei. Puşkin schiţează planul unei mari tragedii politice, Vădim, pe o temă din trecutul luptei pentru libertate din vechea Rusie.             22 Apare poemul Prizonierul din Caucaz. În acelaşi an apare poemul neterminat, Fraţii haiduci, cu tendinţe vădite spre realism.             23 Scrie poemul romantic Fântâna din Bahcisarai, care împreună cu Prizonierul din Caucaz s-au bucurat de un succes uriaş, fiind „citite în întreaga Rusie, de către toţi cei care ştiau să citească” (Bielinski).             XXIX începe monumentala sa creaţie romanul în versuri Evgheni Oneghin, operă model a realismului pe plan mondial, despre care Bielinski a afirmat că este o adevărată „enciclopedie a vieţii ruseşti şi operă naţională în cel mai înalt grad.”             Ultimul an al şederii lui Puşkin în oraşul Chişi-nău. Aici stabileşte relaţii strânse cu C. Stamatl (traducătorul Prizonierului din Caucaz) şi cu scriitorul Costache Negruzzi (traducătorul poeziei Şalul negru şi al nuvelei Cârjaliul, apăruta în versiune românească în anul 1837 în Curierul de ambe sexe). Tot în 1837 apare în tipografia lui Eliade poemul Ţiganii în traducerej lui Al. Donici. Manifestând interes faţă de folclorul moldovenesc, Puşkin notează două legende: Dafna şi Dabija, legendă moldovenească de la 1663 şi Duca, legendă moldovenească din sec. al Xll-lea, cu intenţia să elaboreze opere artistice. Ultima etapă a surghiunului din sud, h Odesa sub supravegherea generalului guvemv tor lipsit de scrupule Voronţov.             S-a născut A. N. Ostrovski, dramaturg şi animator di seamă al teatrului naţional rus în a doua jumătate a ie colului al XlX-lea.             1824 începe surghiunul de la Mihailovskoe. Poetu este îndeaproape supravegheat. Cunoaşte ne mijlocit viaţa poporului, obiceiurile, datinile limba lui; adună şi notează basme, cânteci populare. În această perioadă, alături de Puşki: se află dădaca sa Arina Rodionovna, „pru tenă la vreme rea”, cum a cântat-o el într-poezie (1826).             Apare ultima operă în spirit romantic - poc mul Ţiganii, cu puternice elemente realiste.             XXX             825 în luna ianuarie este vizitat la Mihailovskoe de Puşcin, cel mai apropiat prieten al poetului, iar în primăvara aceluiaşi an de un alt prieten din liceu, Delvig. Acolo, în surghiun, Puşcin printre altele îi adusese în manuscris comedia lui Griboedov Prea multă minte strică, care a produs asupra lui Puşkin „o impresie de nedescris şi l-a situat dintr-o dată pe Griboedov în rândul poeţilor noştri de frunte”.             La 14 decembrie are loc răscoala decembriştilor, prima generaţie de revoluţionari ruşi.             În dimineaţa zilei de 13 (25) iulie 1826 la Petersburg sunt executaţi prin spânzurătoare conducătorii răscoalei: K. F. Râleev, P. I. Pestei, S. I. Muraviov, N. P. Bestujev-Riumin, P. G. Kahovski.             În timpul surghiunului de la Mihailovskoe (1824-l826) Puşkin se apropie de culmile înfloririi talentului său. Aici el scrie poemul Contele Nulin, poeziile Andre Chenier, Cln-tec bahic, Către A. P. Kern, 19 octombrie şi alte peste 100 de poezii, patru capitole (III, IV, V, VI) din romanul Evgheni Oneghin, tragedia Boris Godunov.             1826 Se naşte cunoscutul prozator satiric rus M. E. Sal-tâkov-Şcedrin.             În noaptea de 3 spre 4 septembrie, din ordinul ţarului Nicolae I, Puşkin, însoţit de un curier special, părăseşte Mihailovskoe, sosind la Moscova.             Rămânând pentru totdeauna credincios idealurilor prietenilor săi decembrişti, scrie mesajul În versuri, în greu surghiun siberian. În poezia XXXI Prorociţi îşi expune crezul artistic al poetul: - cetăţean.             Moare N. M. Karamzin, scriitor şi istoric rus, întemeit, rul curentului sentimentalist ua literatura rusă. A clabor i Istoria statului rus în 12 voi, apărute între anii 1816 1829 despre care Mihail Kogălniceanu a vorbit elogios Cuvânt pentru deschiderea cursului de Istorie Naţiona, expus în Academia Mihăileană la 23 noiembrie 1843 (! I fondul Bibliotecii Academiei Republicii Socialiste Ron-l nia se păstrează cele 12 voi. Ale Istoriei lui Karamzi,             1827 Scrie poezia alegorică Arion, în care, de aso menea, îşi exprimă adeziunea la idealurile revo luţionare ale decembriştilor. Scrie capitolul VI din Evgheni Oneghin care cuprinde o descrie • profund realistă a vieţii societăţii din Mosco i în vara anului 1827 poetul începe să lucreze: romanul istoric Arapul lui Petru cel Mă {operă a rămas neterminată), care constin i prima încercare mai însemnată a lui Puşkin; domeniul prozei literare.             1828 Locuieşte la Petersburg de la sfârşitul anulu 1827 şi aproape întreg anul 1828 Aici se în tâlneşte cu Delvig, cu compozitorul Glinka,:; Griboedov. Scrie poemul eroic Poltava. Solicită fără succes, să se înroleze în rândurile trupely ruseşti care luptau în Caucaz împotriva Turcie. I-a fost respinsă, de altfel şi cererea pentn aprobarea unei călătorii în străinătate. În aceh; aa se naşte Lev Tolstoi şi N. G. Cemâşevski c w» scrie mai târziu despre A. S. Puşkin că „a fos. Primul la noi care a ridicat literatura la rang» de cauză naţională”.             XXXII             1829 Pleacă în Caucaz. Acolo reuşeşte să se întâl-nească cu câţiva din participanţii la răscoala din 14 decembrie 1825 La 27 iunie soseşte la Ar-zrum. Din călătoria poetului în Caucaz au rezultat notele sale de drum (Călătoria în Ar-zrum), poeziile Caucazul, Avalanşa, Pe dealurile Graziei şi altele. În Caucaz va întâlni carul ce transporta trupul neînsufleţit al prietenului său Griboedov, ucis la Teheran de supuşii fanati-zaţi ai şahului Persiei.             Atunci Puşkin va spune: „Griboedov ţi-a îndeplinit datoria a scris Prea multă minte strică.”             1830 Apare la Petersburg, sub redacţia lui A. Delvig, Literaturnaia gazeta (Gazeta literară), la care Puşkin colaborează în mod activ cu o serie de articole şi note critice. La acest organ mai colaborau Viazemski, Baratânski, criticul O. Somov şi alţii. Puşkin tindea să dea revistei o orientare realistă.             În iulie izbucneşte revoluţia din Franţa, care se bucură de simpatia poetului. În noiembrie izbucneşte răscoala din Polonia, care a produs o impresie puternică asupra lui Puşkin.             În vederea apropiatei căsătorii cu Natalia N. Goncearova, pleacă în septembrie la Boldino, satul de pe moşia părintească, pentru reglementarea unor treburi administrative. „Toamna de la Boldino” (septembrie-noiembrie 1830) a constituit cea mai rodnică perioadă de creaţie a poetului. Cităm câteva din cele mai importante lucrări scrise la Boldino:             3 Evgheni Oneghin XXXIII             9 septembrie Dricarul 13 septembrie Povestea cu popa fi argatul: său Balda             14 septembrie Căpitanul de postă             18 septembrie terminat capitolul al VlII-lea din Evgheni Oneghin (intitulat mai târziu Călătoriile lui Oneghin) 20 septembrie Domnişoara ţărăncuţă             25 septembrie termină capitolul al IX-lea al Romanului Evgheni Oneghin (ulterior devenit ultimul)             1 octombrie O, criticul meu rumen, glume cu pântec mare             5-l0 octombrie Căsuţa din Kolomna             12-l4 octombrie împuşcătura             16 octombrie Genealogia mea             20 octombrie terminat Viscolul             23 octombrie terminat Cavalerul avar             26 octombrie terminat Mozart şi Salicri 1 noiembrie Istoria satului Goriuhino             4 noiembrie Oaspetele de piatră La Boldino, Puşkin a mai scris numeroase poc zii scurte şi note critice. Aici a desăvârşit opera sa fundamentală: Evgheni Oneghin.             1831 18 februarie: Căsătoria cu Natalia N. Goncc. - Rova. Peste puţin timp, soţii se stabilesc 1; Ţarskoe Selo, iar apoi, începând din toamnă, 1 Petersburg.             Pătruns de un înalt spirit patriotic, ia o atitu dine fermă împotriva duşmanilor externi ai Ru şiei, care o ameninţau cu intervenţia. Scrie poeziile Aniversarea bătăliei de la Borodino, Pone gritorilor Rusiei. În acelaşi an, el scrie şi poezi; XXXIV În faţa sfântului mormânt, închinată memoriei lui Kutuzov. Începe să lucreze la romanul Ros-lavlev (rămas neterminat). Poetul continuă să lucreze la Istoria satului Goriuhino.             183l-l832 Apar Serile în sat la Dikanka ale lui N. V. Gogol. După lectură, Puşkin scria: „Iată o veselie cu adevărat sinceră, firească. Şi cita, poezie! Cită sensibilitate!”             1832 Scrie romanul în proză Dubrovski. Va apărea pentru prima dată în traducere românească în Noutatea din Iaşi (1897), sub titlul Răzbunarea unui fiu sau Din viaţa unui haiduc rus.             1833 întreprinde călătorii în localităţile care au fost cuprinse de răscoala lui Pugaciov (1773-l775). Scrie Istoria lui Pugaciov, poemul Călăreţul de aramă, Basmul cu pescarul şi peştişorul, Basmul cu domniţa adormită şi cei şapte voinici.             1834 Apar lucrările în proză Damă de pică, Kirdjali şi altele.             În revista Telescop apare amplul studiu al lui Bielinski, Reverii literare, care îi aduc recunoaşterea unanimă. Puşkin a întrezărit în el „un talent de mari speranţe”.             1835 Primeşte autorizaţia de a edita revista Sovre-menik. Primul număr apare în aprilie 1836 Puşkin atrage în jurul revistei colaboratori valoroşi ca: Gogol, Viazemski, V. F. Odoevski, Kolţov, Tintcev şi alte forţe scriitoriceşti ale vremii.             XXXV N. V. Gogol scoate volumele Mirgorod şi „Arabesc u, după care autorul lor este proclamat de Bielinski dr. „capul literaturii, capul poeţilor (Despre nuvela rusă despre nuvelele demnului Gogol),             1836 Scrâe romanul istoric Faţa căpitanului. La no romanul apare pentru prima dată în revista Fă milia (nr. l-9 1866). Până la 23 august 194-l Faţa căpitanului a apărut în 10 versiuni roma neşti, aproape toate traduse din limba francezr În Franţa romanul a apărut în 1859 în tradu cerea lui Jous Viardot. Scrie poezia Cioplit-an. Nu cu mâna, un monument, adevărat testamen artistic al poetului-cetăţean, brodat pe tema ho raţiană.             Apare piesa lui Gogol Revizorul. Subiectul din comedia Revizorul cât şi din Şi fleţe moarte i-a fost sugerat autorului de câţi A. S. Puşkin.             Se naşte criticul democrat-revoluţionar rus N. A. Di broliubov.             1837 27 ianuarie: în urma intrigilor ţesute în juri poetului de către cei de la curtea ţarului, are Ic duelul dintre Puşkin şi Dantes, un aventurii francez, refugiat în Rusia după revoluţia fraij ceză din 1830 Poetul cade rănit mortal.             29 ianuarie (10 februarie): La orele 14 şi 45 v nute, Puşkin a încetat din viaţă. Moartea po • tului a zguduit întreaga Rusie. 3 februarie: Temându-se de demonstraţii, ţa a ordonat scoaterea din oraş, în timpul nop a sicriului şi transportarea lui în taină la Mih lovskoe, sub supravegherea jandarmilor. Puşi a fost înmprmântat în cimitirul mânăstirii Svia-togorsk.             Adânca mâhnire şi mânia poporului şi-au găsit expresie în poezia lui Lermontov Moartea poe tului.             Ecouri despre moartea lui Puşkin apar în revistele romaneşti Albina românească, nr. 18 (4 martie), Curierul românesc, nr. 2 (18 martie), nr. 14 (21 mai).             Apar primele traduceri din opera lui Puşkin în România (Şalul negru şi Cârjaliul).             1948 în revista Viaţa românească (nr. 7) este tradus de N. I. Ilion un fragment din Evgbeni Onegbin.             1949 M. Sadoveanu semnează în Viaţa românească (nr. 5—6) un articol despre Puşkin.             1954 Este realizată de către George Lesnea prima traducere integrală a romanului în versuri Evgbeni Onegbin (Viaţa românească, nr. 1) Apar două volume de Opere alese în româneşte de Mihai Beniuc, Maria Banuş, Eusebiu Cami-lar, George Lesnea, Mihu Dragomir, Miron Radu Paraschivescu, Al. Philippide, Victor Ef-timiu, Nina Cassian, Eugen Jebeleanu, Adrian Maniu, Victor Tulbure).             1955 Romanul Evgbeni Onegbin în tălmăcirea lui George Lesnea apare separat în două. Ediţii.             În prezent, o mare parte din scrierile lui A. S. Puşkin sunt traduse în limba romană.             GHEORGHE BARBA XXXVI Petri de vankk, ii avait encore plus de cette espece dorgueil, qui fait avouer avec la meme indifference Ies bonnes comme Ies mauvaises actions, suite dun sentiment de superiorite, peut-etre imaginaire. Ţâre dune lettre partlculiere”             Nu vreau să-neînt trufaşa lume; Simţind prietenesc îndemn, Permite-mi să-ţi prezint anume Un dar de preţ, de tine demn, De sufleteasca-ţi măreţie, De visuri sacre întrupate, De poezie clară, vie, De cuget nalt şi simplitate; Primeşte-n braţe amicale Acest mănunchi pestriţ de pagini, Cu triste şi hazlii imagini Şi din popor şi ideale, Rod efemer de desfătări • Pătruns de vanitate, el mai era cuprins, pe deasupra, de acea mândrie care îl făcea să fie la fel de indiferent faţă de bunele şi de relele sale acţiuni, ca urmare a sentimentului sau de superioritate, poate imaginară. Dintr-o scrisoare particulară (fr.).             De insomnii, dulci inspiraţii, Din ani necopţi, pierduţi în zări, Reci, ale minţii observaţii Şi-a tiistei inimi însemnări.             Capitolul întâi „Şi-n viaţă se grăbeşte şi-n simţuri se pripeşte.”             Cneazul Viazemski „Mi-e unchiu-n toate om corect: De când căzu la pat şi zace, El le-a pretins la toţi respect Şi nu putea mai bine face. Exemplul lui e-nvăţătură, Dar, Doamne, oare nu-l tortură Să stai c-un bolnav zi şi noapte, Păşind tiptil, vorbind în şoapte? Ce josnică făţărnicie: Pe-un muribund să-l delectezi, Sub coaste perna să-l aşezi, Trist să-l îmbii cu doctorie, Oftând, cuprins de-un gând mişel: Când naiba voi scăpa de el!             II Aşa, gonind în diligentă, Gândea un tânăr zvăpăiat; Pe orice rudă la scadenţă S-o moştenească i-a fost dat. Şi Zevs îl copleşi cu mila. Amici ai lui Ruslan, Ludmila, Permiteţi-mi, într-un cuvânt, Pe-al meu erou să vi-l prezint: Oneghin, bunul meu amic, Născut pe-al Nevei ţărm slăvit, Pe unde poate-ai strălucit, Drag cititor şi tu de mic, Pe unde m-am plimbat şi eu, Dar Nordul. Nu-mi prieşte, zău!             III Slujbaş distins, plin de nobleţe, în datorii bogatu-l tată Dădea pe an vreo trei ospeţe Şi-şi irosi averea toată. Evgheni fu cruţat de soartă: întâi, Madame b de mână-l poartă, a Notele lui Puşkin, plasate la sfârşitul romanului, au pr mit cifre arabe, în vreme ce notele redacţiei, însemnate cu 1 tere mici (a, b, c, d etc), figurează în subsolul paginii.             B Madame şi Monsieur pentru guvernantă şi preceptof Apoi Monsieur o-nlocuia: Copil ştrengar, dar bun era. Monsieur lAbbe, franţuz sărman, Nu-l îndopa prea mult cu carte; Din toate-l învăţa o parte, Mustrându-l rar pe năzdrăvan şi-n seri de vară, pe sub arc, Adesea îl plimbă prin parc.             IV Iar când aprinsa tinereţe Şi la Evgheni a sosit,             Trezind speranţe şi tristeţe,             Monsieur din curte-a fost gonit.             Oneghin zburdă-n libertate!             Un dandy 2 strălucit în toate,             Deprins cu viaţa lui comodă,             Tuns după cea din urmă modă,             În lume a păşit în fine: Ştia să scrie, să citească Perfect în limba franţuzească,             Dansa mazurca foarte bine.             Ce vreţi mai mult? Toţi spun anume Că e deştept şi om de lume.             Noi toţi am învăţat de-acasă” Câte ceva şi câte-o leacă: C-o astfel de cultură-aleasă E greu un tânăr să nu placă! Oneghin, după judecată (De critici aspri, nu de gloată), Trecea în lume drept savant, Dar, ce e drept şi cam pedant; Fără sforţare-n conversaţii Ştia de toate să discute, Cu ifos de-nvăţat s-asculte, Păstrând tăcerea-n contestaţii, La doamne zâmbet să reclame Cu foc bengal de epigrame.             VI Latină nu mai e la modă; La drept vorbind şi fără hulă, Să judece-un crâmpei de odă Ştia latină prea destulă: Ştia şi cine Iuvenal e. Să-ncheie un bilet cu vale Şi, pe de rost, cam şchiop, ades, Din Eneida câte-un vers. El n-avea înclinări savante,             Să şteargă colbul cronologic De pe trecutul geologic, Dar anecdotele picante Cam de la Romula până azi Le povestea cu mare haz.             VII Lipsit de patima-l firească, în cântul vieţii ditirambic, El nu ştia să osebească Un vers troheu de unul iambic Bârfea pe-Omer şi Teocritb Şi îl citea pe Adam Smith c Era-n concepţii optimist, Chiar un profund economist: El calcula, cu agerime, Cum poate-al statului tezaur Păşi prosper şi fără aur; Când prisosesc materii prime. Iar tatăl său, necalculat. Moşia şi-a amanetat.             Vale rămâi cu bine (lat.).             A Romulus întemeietorul legendar al Romei.             • Teocrit (310? 250? Î.c.n.) poet grec din Alexandria.             C Adam Smith (1723-l790) economist englez clasic, autor al tratatului Cercetări asupra naturii şi cauzelor bogăţiei popoarelor.             VIII Şi câte mai ştia Evgheni Nici eu nu pot să le mai ştiu; Dar unde-l întrecea pe genii Cu zestrea lui din ţâţă-n fiu, Din tot ce-l atrăgea, prin fire, în zilnica lui lenevire, Din frageda-l copilărie Drept muncă, chin şi bucurie, Era într-a iubirii artă Cândva de Naso a proslăvită, O faptă foarte scump plătită, Căci în surghiun pe veci îl poartă în stepa tragică moldavă, Departe de-a Italiei slavă.             Cum de copil era făţarnic,             Nutrea nădejdi şi gelozie,             Necredincios, cu sine darnic, încins în crusta-l de mândrie: Când sobru şi docil şi-atent,             Când rece şi indiferent,             Când tandru, taciturn, superb,             Când izbucnind vulcan în verb. - În scrisu-l câtă tinereţe,             Şi ce uitare-a lui de sine: El te iubeşte doar pe tine!             Iar în privire ce tandreţe!             Din ochii-l galeşi, sfab sprâncene,             Luceşte-o lacrimă sub gene.             Publius Oviditts Naso poet roman, exilat (Constanţa de azi) pentru că a scris Arta iubirii. B Strofele şi versurile omise aparţin originalului.             XI El inocenţa e în stare C-o glumă nouă s-o aprindă şi-apoi c-un gest de disperare Naivitatea să-l surprindă. În mrejele-l de linguşire, Prindea nevinovata fire, în ciuda anilor plăpânzi Să-l smulgă patimii izbânzi: S-asculte-n inima-l firavă O şoaptă de mărturisire, Să-l fure-o tainică-ntâlnire,             Pândindu-l dragostea suavă; Şi-acolo, în tăcerea firii, S-o-nveţe şoaptele iubirii.             XII Cum ştie-n pripă să trezească Iubirea-n inimi de cochete Şi cum se-abate, să zdrobească Rivalii săi, lovind cu sete! Cum ştie el prin clevetire Să-l prindă-n laţ de uneltire! Dar voi, bărbaţii de pe-aici, Voi rămâneţi cu ei amici: Un soţ şiret l-a mângâiat Elev al vechiului Faublas a Bănuitor, bătrânul gras şi-un arătos încornorat Cel mulţumit de prânz, de sine şi de nevasta lui. Vezi bine!             XIII, XIV XV Mai lăfăieşte încă-n pat Când bileţelele îl cată: Ce vor? El este invitat! Trei case l-au poftit deodată. Colea-l serbare de copii, Iar colo-l bal. Unde vei fi Ştrengarule? Indiferent! Cu toţi vă fi galant şi-atent! Şi iată că de dimineaţă, Pe cap cu nou-l bolivara 3 Spre bulevard porni-ta dar, Ca să respire aer, viaţă Pân-ce Breguet b-ul ne-adormit Nu va suna de prânz grăbit!             XVI E seară; -n sanie se-aşază: Hei-he-ep! Şi vizitiul mână. Pe blana lui de castor, fină, Zăpezi de-argint îi scânteiază.             A Protagonistul frivol al romanului Aventurile cavalerii Faublas de scriitorul francez Jean Baptiste Louvet de Couvr; (1760-l797).             3 Pălărie cu boruri largi, la modă în rândurile tineretului progresist din jurul anului 1830 care simpatiza cu mişcarea de eliberare a popoarelor din America de sud, unul din conducătorii acestei lupte fiind Simon Bolivar (1783-l830).             B Marcă de ceas după numele inventatorului francez Breguet (1737-l823). De obicei, ceasornice de buzunare, cu dispozitiv de sonerie.             Oneghin spre Talon se-ndreaptă: De mult Kaverin îl aşteaptă.             Când intră, dopuri sus detună,             În cupe vinul se adună.             În faţa-l un roast-beef în sânge,             Trufe, plăcintă de Strasbourg,             Brânzeturi fine de Limburg: Gust franţuzit şi nu se plânge Nici de-auriul ananas Ce se răsfaţă, stând în vas!             XVII Dar setea cere cupe noi, Stropind grăsimea de cotlet, Curând spectacolul e-n toi, îl cheamă ceasul la balet. Al teatrului legislator Şi infidelul amator De nostime şi dulci actriţe, Cel ce-n culise-ncurcă iţe, Oneghin zboară înspre teatre şi liber respirând aşa, S-aplaude la entrechata; Blamează Phedre, Cleopatre, Bisând pe Moina b (aprins, Să-l vadă lumea dinadins).             U «salt graţios la balet. K Phedra, Cleopatra, Moina Stentate în acea vreme.             Erone din tragediile reprtXVIII Loc minunat! Aci-n trecut Fonvizin a strălucea-n satiră, Cu Kneajnin b cel neîntrecut Strunind a libertăţii liră. Şi Ozerovc purta cunună Cu Semionova d împreună. Poporu-a râs şi lăcrimat, Katenine când a triumfat Atras de geniul lui Corneille; Iar Şahovskoil roi de rachete în comediile-l cochete Pe Didelotg îl slăvea-ntre ei. Aici printre culise, sus şi tinereţea mea s-a dus.             A D. l. Fonvizin (1745-l792) autor de comedii satirice, apreciat de Puşkin.             B. B. Kneajnin (1742-l791) dramaturg rus, autorul tragediei Vădim, foarte populară în cercurile decembriste.             C V. A. Ozerov (1769-l816) dramaturg rus, a cărui: ragedie, Dimitri Donskoi, a fost foarte apreciată pe vremea aceea.             E. S. Semionova (1786-l849) tragediană admirată şi de Puşkin.             E P. A. Katenin (1792-l853) poet, dramaturg şi critic,: raducătorul unor tragedii ale lui Corneille (1606-l684).             F A. A. Şahovskoi (1777-l846) om de teatru rus.             6 J. Charles Lottis Didelot (1767-l838) balerin, core-; raf şi autor de balete care au stârnit entuziasmul unanim al contemporanilor lui Puşkin.             XIX Zeiţe dragi, v-admir în stampă! Vă amintiţi de glasu-mi trist? Mai străluciţi şi-acum la rampă, Sau v-a schimbat vreun alt artist! Voi auzi eu sub decoruri Pe Terpsihora a rusă-n coruri Dm sufletu-mi smulgând elanul, Saunu mai voi vedea brelanul De chipuri dragi şi pururi vii? Şi aţintind privirea netă Prin dezgustata mea lormetă, Privi-voi trist scene hazlii, Căscând distrat şi abătut, Gândind la vremea ce-a trecut?             XX E teatrul plin. În loji feerie, În stal, fotolii, lumea fierbe; Aplauze la galerie Cortina suie. Ce superb e. Cu-aeriana ei splendoare Istominab sclipind apare,             Urmând neîntrecut arcuşul C-un roi de zâne. Picioruşul De-abia se-atinge de pământ. Şi-n ritmul de Eol şi harpe Mlădie trupul zvelt, de şarpe, în aripatul ei avânt: Când saltă, când se-nalţă-n zbor Pe-al ei picior fermecător.             XXI Aplauze. Oneghin vine Către fotelul ce-l aşteaptă,             Spre loji cu doamnele străine Lornieta dublă şi-o îndreaptă.             Măsoară cu un ochi atent Stal şi balcon indiferent Şi dezgustat. Dar demn salută În juru-l lumea cunoscută.             Cătând distrat pe scenă. - N sală Privirile-l scârbit îşi plimbă: „Aici nimic nu se mai schimbă?!             Şi-n toate-l numai plictiseală.             Destul am îndurat baletul,             Didelot mi s-a acrit, cu-ncetul!”.5 a Muză protectoare a dansului.             • Renumită balerină care a jucat ro! U! Cerchezei din baletul lui Didelot, Prizonierul din Caucaz, după” poemul cu acciaji titlu al lui Puşkin.             XXII Pe scenă zarva încă-l mare, Cu şerpi, cu draci, cu amoraşi; Lachei trudiţi Ungă intrare, Pe blăni se las, de somn atraşi. În noaptea albă de lumină De zgomot sala încă-l plină, Hârşit şi tuse mai răsună Şi-aplauzele încă tună, Iar surugii sub felinare, Pătând din palme, lângă focuri, Pe domni îi ocărăsc, pe-alocuri, Strunind un aprig armăsar; Oneghin a plecat de-acum, S-a dus să-şi pună alt costum.             XXIII Voi zugrăvi într-un tablou, Cum în retrasul cabinet Prea elegantul meu erou Se-mpodobea distins, discret Schimbându-şi din capriciu. - O haină Cu altă nouă. Nu-l o taină, Că tot ce are Londra şic, Pe ce dăm noi pentru nimic Trecând prin Bălticile vame, Păduri şi grâne şi untură şi ce mai creşte-n bătătură,             Tot ce Parisul cu reclame, A inventat în lux şi modă Să ne jupoaie cu metodă Se află-n scumpul cabinet Al filosofului cochet.             XXIV Pe mesele de bronz şi-opal Ţarigrădenele lulele,             Şi-n sticle scumpe, de cristal,             Parfum şi mirodenii grele; Ce piepteni, forfecuţe, pile,             Nimicuri scumpe şi utile!             Iar pentru unghii, dinţi în serii —             Dulapul are zeci de perii.             Rousseau (v-o spun în paranteze)             Pe Grimm a nu-l cam înţelegea Când unghiile-şi şlefuia În faţa-l, făr să se jeneze! E —             Greşea tribunul libertăţii Ştirbind din farmecul vieţii.             A Frederic Melchior von Grimm (1723-l807) scriitor francez, diplomat şi corespondent literar al multor monarhi europeni, în special al Caterinei a Ii-a a Rusiei. J. J. Rousseau îl menţionează cu antipatie în Conjessions (vezi nota 6 a lui Puşkin).             XXV Ades poţi fi un om de treabă Şi să râvneşti la unghii fine: Nu ne-om certa cu „veacu”-n grabă, Când despot obiceiul vine. Evgheni noul Ceaadaev a De critici n-avea nici un chef; Era-n ţinută cam pedant Un as al modei, impozant. Păşind din cabinet, preferă Să stea trei ore, cel puţin, A se-oglindi-n costumul fin,; Ca fluturateca Venera îneostumată ca bărbat, Grăbind de zor la bal mascat.             XXVI De gustul toaletei, poate,             Eram dator să vă fac proba, în faţa lumii educate Să-l etalez şi garderobă.             Ideea e cam îndrăzneaţă: Oricum, ce-l drept, descriu o viaţă!             Dar pantaloni şi frac şi veste Lipsesc cuvintele aceste Din limba rusă -cer iertare şi-aşa mi-l stilul cam sărac Şi cam pestriţ, ce să mă fac: Vocabular străin se pare, Deşi am consultat anemic Dicţionarul Academic. A XXVII N-aveam aceasta ca obiect!             Să ne grăbim la bal, mai bine,             Unde sosi-n landou select Oneghin val-vârtej, în fine!             Pe uliţele somnoroase,             Pe lângă case-ntunecoase,             Trec troici sclipind din felinare,             Şi-mprăştiind pe trotuare Lumini ce scapără-n zăpezi: Acolo, revărsând lumină,             O curte fastuoasă-l plină De lume la fereşti s-o vezi!             Prin geam profiluri se perindă De snobi şi doamne, ca-n oglindă.             - 7 7 Ceaadaev (1794-l855) scriitor ş rus din cercul decembriştilor.             I filosof iluminist a Puşkin se referă la Dicţionarul Academiei Ruse, apărut la sfârşrtul secolului al XVIII-lea, în care nu figurau cuvintele străine, chiar şi cele intrate în uzul curent.             XXVIII Priviţi, eroul nostru vine; Printre lachei, din treaptă-n treaptă,             Zbură pe scări de marmor fine,             Şi părul în oglinzi şi-ndreaptă.             Intră. O lume-ntreagă-n sală,             Fanfara sună. - Nghesuială,             Şi larmă în tavan se urcă,             Perechi bat tactul de mazurcă: Husari, în zăngănit de pinteni,             Cu tinere la subsuoară,             Ce-n salt de picioruşe zboară.             Se-aprind priviri sub paşii sprinteni; Geloase şoapte de nurori Se pierd în cântec de viori.             XXIX Mărturisesc că-n tinereţe, Eram după vreun bal nebun; Pentru scrisori de-amor, tandreţe şi intrigi nu-l alt loc mai bun! O, voi, bărbaţi şi soţi de treabă, Eu vă ofer serviciu-n grabă, Luaţi aminte sfatul bun: Doresc în gardă să vă pun! Şi voi, o, mame iubitoare, Vegheaţi superbele copile,             Fixând lornietele febrile? Altminteri. Iese poznă mare! Y-o spun aceasta drept consult, Căci eu. Nu mai greşesc de mult.             XXX, Vai, în petreceri jinduite. Viaţa în van mi-am irosit. Moravuri de n-ar fi jignite şi azi la bal m-aş fi pripit. Iubesc avântul tinereţii Cu nebunii şi larma vieţii, La doamne rochii cu panglici şi picioruşele lor mici. Nu ştiu, dacă-n Rusia dragă Afla-veţi picioruşe fine Să le-ndrăgiţi şi voi ca mine, Să nu le uiţi o viaţă-ntreagă! Şi astăzi două dintre ele îmi tulbur inima cu ele!             XXXI Vai, unde. - N ce pustietate,             Le vei uita, sărman smintit?             Dragi picioruşe delicate,             Ce flori sub tălpi aţi mai strivit?             Crescute-n ţări orientale Nu v-aţi întipărit, domoale, în trista Nordului ninsoare; Doar răsfăţatele covoare De-abia le atingeaţi în mers. De mult, uitând de-amar surghiun, De părintescul meu cătun, Eu v-am slăvit pe voi în vers l V-aţi dus voi, ani ai tinereţii, La fel ca rouă dimineţii.             XXXII Sânii Dianei, chipul Florei Sunt minunaţi, amicii mei! Dar picioruşul Terpsihorei E cel mai îndrăgit de zei! El, fermecând a mea privire, îmi dăruieşte preţuire: Nebănuita-l frumuseţe îmi răscoleşte-o tinereţe! Eu îl iubesc, scumpă Elvină, a Sub masa-ncinsă cu dantele, Când cresc pe pajişti viorele, Sau focul în cămin suspina şi pe parchetul lustruit, Dar şi pe stânca de granit.             Înclinate spre o morală nu kân şi adresat fetei Severă.             XXXIII Ţin minte furtunoasa Mare! Cât de gelos eram pe valuri, Când fugărite la picioare Grăbeau să-l cadă, lângă maluri! Cum mă doream la fel căzut Glezna gingaşă să-l sărut! Nu! Niciodată-n tinereţe, Când clocoteam de dor, tandreţe, Eu n-am dorit cu pătimire Să vă sărut pe voi, Armide, a Sau rozele de buze-avide, Ori sânii copţi pentru iubire! Nicicând de-al patimii tumult N-am suferit nici eu mai mult!             XXXIV Îmi amintesc şi de-un alt timp Icoana zilelor fugară Când călărind în doi pe câmp Simţeam picioru-l drag în scară. Mi-apar imagini dragi, superbe Şi-n piept tot sângele îmi fierbe: Tristeţea iarăşi mă cuprinde. Iubirea inima mi-aprinde.             A Armida eroină din poemul lui Torquato Tasso (15441595), Eliberarea Ierusalimului, devenită sinonimă cu o seducătoare.             Dar vai, comoară mult cântată, Bârfeli, zavistii, ce conspiră Destul v-am proslăvit dm Ura în tinereţea-mi zvăpăiată! Nu meritaţi voi inspiraţii, Nici picioruşe mici, nici graţii.             XXXV Ce-l u Oneghin? Somnolent, Din bal grăbeşte la culcare Când Petersburgului strident -Bat tobele a deşteptare. Treaz negustoru-n prag aşteaptă, Spre târg birjarul se îndreaptă şi lăptăresele, dând zor, Strivesc zăpada sub picior, în larma albei dimineţi. Scrâşnesc zăvoarele la uşe Şi fumu-n cercuri jucăuşe Se-nalţă-n cer. Brutarii nemţi, Cu coif de paie-n capul ras, Deschis-au micul vasisdas a în nemţeşte Was; s das (ce este aceasta) termen folosit în sens de ferestruică. Brutarii germani din vremea lui Puşki» înlocuiau ultimul ochi de geam de la ferestrele prăvăliilor Io: cu o placă de alamă care aluneca în jos, permiţându-le să şef vească pâinea şi să încaseze banii pe o tablă orizontală.             XXXVI Aşa, făcând din ziuă noapte, Frânt de puteri, de bal sleit, Netulburat nici chiar prin şoapte, Oneghin doarme liniştit. Pe la amiază s-o trezi Şi iar din noapte-o face zi Şi monotonă şi pestriţă Mâini, ca şi azi doar altă iţa! Evgheni fericit vă pare?! Om liber, tânăf, plin de glorii, Cu străluci te le-l victorii şi-n orice zi c-o desfătare?! Nu în zadar el îşi pierdea Şi ani şi sănătatea sa?!             XXXVII Nu! Patima-l se stinse-n grabă, De-al lumii mers i s-a urât: Frumoasele fără zăbavă, Fără regret le-a părăsit. Trădările îl obosiră Prietenii îl plictisiră; Ca să mănânce-ntotdeauna Becf-sleaks nu prea era de-a burra Stropite-n vinuri de Champagne. Şi-apoi, de glume să-l mai ardă, Când tigva îi plesnea din toartă —             S Svgheni Oneghin Biet pătimaş de-atâţia ani!             Astfel i se urî de toţi,             De certuri, sabie şi glonţ.             XXXVIII Purcese-o boala să-l consume,             De mult se cere-a o afla —             SpEen-ul cel englezesc anume,             În limba rusă-l zic: bandra!             Dar câte nu îndura omul: Să-şi tragă-un glonţ? Ferit-a Domnul!             N-a încercat firea-l semeaţă,             Deşi s-a plictisit de viaţă: Ca Childe Harold, plin de rmhmre,             S-arată el pe la ospeţe: Nici dansuri dragi, mei frumuseţe,             Nici ochii galeşi, cu iubire,             Nu-l tulbură pe dânsu-acum» Eroul poemului narativ şi filosofic al lui G. Byron, inajn! Lui Childe Harold.             Vele XLII Matroanelor din lumea mare, întâi de voi s-a-ndepărtat!             La drept vorbind, nu-l de mirare,             Că-l sterp bon-ton-ul şi ingrat.             Deşi-n colocvii între doamne Discută pe Say şi Bentham Dar vorbăria lor deşartă E turuiala fără artă.             La doamne câtă neprihană Şi câtă minte-n inocenţă,             Cucernicie şi decenţă,             Că le poţi pune la icoană: Pentru bărbaţi de-atins nicicât,             Te băga-n spleen numaidecât! 7             XLIII Şi voi, frumoaselor sirene, Pe care-adesea, dup-amurg, Vă poartă droşte-aeriene Pe-o uliţă din Petersburg, Evgheni şi pe voi vă lasă Frânându-şi patimile-n casă, a] ean Baptiste Say (1767-l832) economist francez şi jeremia Bentham (1748-l832) jurist şi publicist englez. Amândoi se bucurau de-o mare popularitate în cercurile liberale ruseşti de la începutul secolului al XlX-lea.             Unde se-ncuie sub zăvor, Luându-şi pana scriitor Dorind să fie. Dar de muncă, î; este silă. Şi-un căscat I-a prins. Apoi s-a dezgustat Şi tocul supărat l-arunca La drept vorbind, n-aş judeca Pe un coleg din tagma mea!             XLIV Şi iar cuprins de trândăvie, Cu, suflet gol şi răvăşit, Se-aşaza lacom el să fie De minţi străine instruit. Înşiră cărţi pe etajere, Romane seci şi efemere, Cu conţinut şi sterp şi-anost Citeşte mult şi fără rost. Dar un urât de moarte-l paşte: Ici se agită-o pocitură, Colea o nouă secătură. Femei şi cărţi îl fac să caşte; Ş: peste tomurile grele, tTtonând în praf, a tras perdele.             XLV Scăpând de-a lumii grea povară,             Ca el, fugind de vălmăşag,             M-atrase prietenia-l rară Şi chipul său atât de drag: Cu însuşirea-l spre visare Şi înclinările-l bizare; La minte rece şi tăios,             Eu învrăjbit, el neguros,             Ne-am potrivit în patimi jocul: Pe ambii viaţa ne-a învins Şi-n inimi focul ni l-a stins,             Căci pe-amândoi orb Nenorocul Şi oamenii pizmuitori Ne pasc din ale vieţii zori.             XLVI Cine-a trăit gândind, nu poate Fi-n suflet nescârbit de semeni; Cine-a simţit viaţa în toate, Trecutul vis nu-l uită-asemeni: Şi-l pare tot dezamăgire, Când şarpele din amintire În sânul inimii neroade Căinţa-şi cuibăreşte, roade.             Adesea-n toiul de discuţii Oneghin fin mă încolţea Cu tonul său de zeflemea, Dar m-am deprins, în execuţii, Ca glumă lui usturătoare Şi epigrama-l muşcătoare.             XLVII Ades, în nopţile de vară, Când ceru-albastru, luminos Deasupra Ne vei se coboară 8 Şi luciul apelor sticlos Nu poartă chipuri de Diane, Noi ne-amintim, ca în romane, De anii tineri de iubire Sentimentali şi cu uimire. Sorbind aroma nopţii, fină, Precum respiră aer, soare Un om scăpat din închisoare în crângul verde cu lumină, Eram purtaţi pe-aripi de vis Pe-al tinereţii drum deschis.             XLYHI în sirflet, viscolind regrete, Plecat pe-un soclu de granit, Stătea Evgheni ca-n portrete,             Un gânditor poet vestit9             Tăcere-n noapte; roi de stele.             Strigau departe sentinele.             Un faeton ce seînteia Pe Milionaia gonea.             Doar jos, pe râu, plutea o barcă Vâslind pe unde legănate.             Şi-un cânt de goarnă, de departe,             Trist picura, din ceruri parcă —             Dar ale lui Torquat octave a Mai dulci răsună-n nopţi suave.             XLIX Voi, adriaticelor valuri, O, Brenta b, v-oi vedea eu oare? Să mă avânt spre idealuri, S-ascult frumoasa-vă cântare Cu strănepoţii lui Apolo e: O ştiu, deşi n-am fost acolo, Prin lira unui bard englez d. În nopţi italice visez Să mă desfăt în libertate.             Gondolierii veneţieni obişauiau să cânte strofe din poemul lui Tasso, foarte popular în Italia de atunci.             • Fluviu din Italia de nord care se varsă în Marea Adriatică.             C Adică poeţii, Apolo fiind considerat şi protectorul poeziei, d Aluzie la Byron care a locuit la Veneţia şi a scris mult despre Italia.             Şi să plutesc în gondoletă Cu veneţiana mea cochetă: Rostind cuvinte-nflăcărate, Va gânguri, săltându-mi barca, lubirea-n limba lui Petrarca!             Veni-vă ziua Libertăţii?! E timpul! O conjur să vină 1 Pe ţărm marin10 din valul cetii Mi-aştept corăbiile-n lumină: Pe mare, cu furtuni în ceartă, S-o pot porni, scăpând de soartă şi-aceste ţărmuri urgisite, De care m-au legat ursite, Plutind descătuşat în larg, Sub cerul Africii natale u, Oftând să râd, să plâng de jale, Umbrit de-al Rusiei catarg, Unde-am iubit şi-am suspinat Şi inima mi-am îngropat!             LI Noi cu Oneghin eram gata Să ne-avântăm în ţări străine, Dar nestatornica de soartă, Curând l-a despărţit de mine!             Pe-atunci, părintc! E-l murind,             Văzu Oneghin năvălind Toţi creditorii hrăpăreţi,             Grăbind să-l smulgă cu-orice preţ.             Averea. El pentru prestigiu,             S-a mulţumit frânt de ursită —             Să-şi lase-averea părăsită: S-o-mpartă corbii în litigiu,             Sau prevăzând că nu departe,             Mai are-un unchi pe pat de moarte.             LII Şi iată că, de bună seamă, Vestiră de la intendenţă, Că unchiul pe nepot îl cheamă La el să vină de urgenţă: Să-şi ia adio, să-l dea sfat. Citind misiva, tulburat, Evgheni la întrevedere Se-avântă fără-ntârziere. Şi, de pe-atunci, a prins sărmanul, Să joace pentru bani, meschin Rol trist cu of-uri şi suspin (Cu-aceasta-mi începui romanul) Dar, când sosi el la moşie, Găsi pe unchi pe năsălie.             LIII De forfot, curtea era plină Cu cei veniţi din depărtări; Duşmani şi-amici, lume vecină,             Toţi amatori de-nmormântări l Pe răposat îl îngropară,             Cu popi şi oaspeţi, toţi mâncară,             Băură şi-au plecat bărbaţii La zilnicele ocupaţii.             Pe-Oneghin iată-l şi la ţară Stăpân deplin pe latifundii,             Păduri şi fabrici, mori. Dar vmde-l Cel care ordinea coboară în conturi apt să şi conducă?!             Voios, pe toate el le-ncurcă!             LIV „Vreo două zile-au fost să-l fure „Vederi mai noi: câmpii, coline,             Răcoarea umbrei dirt pădure,             Şoptitul nurilor line.             A treia zi nici crâng, nici vale Nu-l mai grăiau inimii sale,: Apoi îl adormeau cu totul.             Numaidecât văzu nepotul, Că e urât şi-aici, la ţară,             Ca şi-n oraş, deşi nu-s străzi,             Palate, baluri, nici parăzi,             Nici versuri, joc de cărţi pe seară; Urâtul peste tot l-adastă Ca pe barbatu-l o nevastă.             LV Am fost născut pentru o viaţă Tăcută, paşnică, de ţară!             Aici răsună mai semeaţă,             Mai vie, lira-mi solitară.             Aici, după plăcuta muncă,             Mă plimb pe-un lac pustiu, pe luncă.             Şi far niente-l a mea lege —             Din zori de ziuă, se-nţelege,             Mă scald în dulcea libertate: Citesc puţin, dorm cât îmi place,             Iar gloria mă lăsa-n pace; Nu tot aşa-n vremi depărtate,             Visând la umbră de molifţi,             Trăit-am anii fericiţi?!             LVI Flori, dragoste, câmpii de ţară, Tot sufletu-mi vă aparţine î Şi fac deosebire clară Între Onegliin şi titre mine: Maliţiosul cititor,             Sau, poate, vreun biet editor Să nu mă clevetească-aici,             Glumind cu bunii mei amici,             Să mă denunţe la oricine,             C-am zmângălit al meu portret,             Că Byron, falnicul poet,             Fiind părtinitor cu mine: De pare că să scrim poeme Şi despre alţii, noi ne. - Am teme!             LVII Spun printre altele: poeţii Visează toţi despre iubire; Ades şi eu, în goana vieţii, Cu drag visam la fericire. Şi mi-a rămas a lor icoană, Căci Muza mea, chiar în prigoană, în suflet tainic te-a păstrat Cercheză fată! A. V-am cântat Pe ţărmul undelor Salghire, Captive dragi! B Amici de treabă Şi azi răutăcios mă-ntreabă: Referire I i poemulm la.

A. S. Puşkin Eu te-am iubit şi poate că iubirea.                         Eu te-am iubit şi poate că iubirea           În suflet încă nu s-a stins de tot;           Dar nici nelinişte şi nici tristeţe           Ea nu îţi va mai da, aşa socot.           Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,           De gelozie, de sfială chinuit.           Dea domnul să mai fii cândva iubită,           Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit.                                                                           SFÂRŞIT    

A. S. Puşkin Ecoul 1831                          De urlă fiara în păduri,           Sau tună ca din mii de guri,           Sau cântă-o fată prin răsuri,           Orice ecou           Se-aude în văzduhul sur,           Îl işti din nou.                     Asculţi furtuna şuierând           Şi tunetul, al mării cânt,           Păstorii pe izlaz strigând           Şi le vorbeşti.           Dar nu-ţi răspund. Poete-oricând           Acesta eşti.                                                                           SFÂRŞIT