Elizabeth Adler carti romantice

1 Lola     Era sfârşit de septembrie când l-am întâlnit prima oară pe Jack Farrar într-una din acele seri calme, cu briză blândă din sudul Franţei care sugerau că vara se sfârşise. Şi cu toate că nu ştiam încă, era o întâlnire care avea să aducă mari schimbări în viaţa mea. Mă numesc Lola Laforêt – şi da, ştiu că vă închipuiţi că sunt o stripteuză. Toată lumea crede asta. De fapt, sunt bucătar-şef şi patroana Hotelului Riviera şi mă numeam mult mai simplu, Lola March, din California, înainte de a mă căsători cu „Francezul“. Dar aceasta este o poveste lungă. Sunt şase ani de când mi-am salutat primii oaspeţi la Hotelul Riviera, cu toate că „hotel“ este un titlu prea pompos pentru această vilă veche. Este un gen de loc obişnuit, cu pardoseala din dale răcoroase pe care păşeşti cu nisipul pe picioare. Sunt opt camere, fiecare cu ferestre înalte franceze ce se deschid spre o terasă invadată de bougainvillea şi iasomie care parfumează nopţile. Veţi descoperi vila pe o limbă de pământ acoperită cu pini dincolo de drumul Romatuelle, lângă Saint-Tropez, în josul unei alei lungi cu nisip, umbrită de pini-umbrelă şi înviorată de ţârâitul greierilor. Avem propria noastră plajă particulară aici, cu nisip de culoare deschisă ca platina şi fin ca zahărul. În timpul verii, plaja este presărată cu umbrele albastre şi şezlonguri galbene ca soarele, precum şi de trupurile bronzate-aurii ale oaspeţilor noştri. Copiii mici aleargă spre valurile dantelate, apoi ies din ele, în timp ce adulţii sorb băuturi răcoritoare la umbră. Iar în după-amiaza dogoritoare se retrag în camerele lor cu obloanele trase şi dorm puţin sau fac dragoste pe un pat alb, răcoros. Imaginaţi-vă un golf în care marea însorită clipoceşte, un dar împachetat în albastru şi legat cu fundă ca o cutie de la Tiffany, şi veţi avea imaginea micului meu hotel. Este un loc pentru Idilă cu I mare. Dar nu şi pentru mine, creatoarea acestui loc. Pe undeva, pe parcurs, propria mea idilă s-a ofilit pe lujer. Niciodată „francezul“ meu, Patrick, şi cu mine nu am cinat singuri pe terasă la lumina lumânărilor, cu luna aruncând o cărare argintie pe apa întunecată şi şampania făcând bule în paharele înalte. Niciodată nu s-a întâmplat ca Patrick să întindă mâna peste masă pentru a-mi ţine mâna şi a mă privi în ochi. O, nu. Întotdeauna eram în bucătărie, gătind ospăţuri delicioase pentru îndrăgostiţii care aveau în viaţa lor o idilă pe care mi-o doream şi eu atât de tare, în timp ce propriul meu „iubit“ se bucura de deliciile vieţii de noapte ale verii din Saint-Tropez. Când l-am întâlnit şi m-am căsătorit cu Patrick acum şase ani, credeam că am găsit „adevărata iubire“. Acum nu cred că aşa ceva există. Dar recunosc că sunt rănită şi ştiu că întotdeauna am avut o înclinaţie către şnapani, iar tipii aceia cinstiţi-şi-devotaţi, cu bărbia puternică, fermă, care aduc banii în casă, hotărât lucru – nu sunt atraşi de mine. Se pare că îi atrag pe cei de condiţie inferioară precum atrage un pahar cu vin muştele de vară. Ceea ce mă duce iar înapoi la Jack Farrar. Iată-mă singură pe terasă, respirând puţin înainte de sosirea primilor oaspeţi la cină. Era perioada mea preferată a anului, sfârşitul lungului anotimp de vară fierbinte, când numeroşi turişti au plecat şi viaţa revine la un ritm mai lent. Cerul era încă de un albastru fără un nor, iar briza era blândă pe braţele mele goale şi eu sorbeam dintr-un pahar un rosé rece, privind spre frumosul golf, gândindu-mă la problemele mele. Sunt o femeie neglijată. Şi iată de ce. Acum şase luni, soţul meu, Patrick, s-a urcat în Porsche-ul său argintiu spre a-mi cumpăra, spunea el, un cadou pentru ziua mea de naştere. Ca de obicei, el uitase această zi, dar presupun că cineva i-a amintit. Îşi pusese ochelarii de soare cu lentile întunecate şi nu i-am putut vedea expresia ochilor în momentul când a ridicat mâna în semn de rămas-bun cam neglijent. Nu zâmbea, totuşi. Asta îmi amintesc. De atunci nu am mai primit nicio veste de la el. Nimeni n-a ştiut nimic. Şi se pare că nimănui nu-i pasă, cu toate că eu am înnebunit încercând să îl găsesc. Desigur, autorităţile au încercat să-i dea de urmă, fotografia lui cu menţiunea „persoană dispărută“ era lipită peste tot, iar cei de la poliţie au urmat indicii de fiecare dată până la Marsilia şi Las Vegas, fără vreun succes. Acum cazul este clasat, iar Patrick nu este decât o altă persoană dispărută. Ei spun „soţ dispărut“. Nu este o raritate aici, când vara plajele sunt pline de fete superbe şi iahturile de femei bogate, ca un soţ să dispară. V-aţi putea gândi că prietenii lui Patrick ştiu, dar ei jură că nu ştiu şi oricum ei întotdeauna au fost prietenii lui Patrick şi nu ai mei. De fapt, eu nu prea îi cunoşteam pe tipii sau pe femeile cu care umbla el. Eu eram mult prea ocupată cu munca pentru ca hotelul nostru să funcţioneze perfect. Iar Patrick nu avea rude; el îmi spusese că este ultimul Laforêt în viaţă, care activau de decenii pe bărcile de pescuit de la Marsilia. Vorbind despre bărci, mă întorc iar la Jack Farrar. Un mic cuter negru a tăiat linia orizontului. Nu-mi place ca micul meu golf să fie perturbat de turişti care petrec toată noaptea, cu muzică disco bubuind peste ape şi ţipete şi strigăte când se împing unii pe ceilalţi în apă. Mă uit bine la cuter. Cel puţin nu era unul din acele megaiahturi; de fapt, eu nu credeam că vor permite unui vas atât de mic să facă parte din marina din Saint-Tropez, chiar dacă proprietarul său şi-ar fi putut permite, ceea ce, judecând după aspectul său modest, mă îndoiesc. Şi probabil că din această cauză el a ales să ancoreze în micul meu golf protejat, având, în schimb, vedere spre micul meu hotel. Cuterul negru tăiase orizontul şi venea încet cu briza uşoară, apoi se opri în golf şi aruncă ancora, aşa cum am bănuit. Am apucat telescopul de la capătul terasei şi am prins vasul în obiectiv; pe proră era scris cu litere de alamă Câine Rău. Am deplasat puţin aparatul şi am zărit un bărbat. Musculos, lat în umeri, piept puternic ce se îngusta spre şolduri… Şi, o, Doamne, era complet dezbrăcat! Ştiam că nu trebuia, dar, ei bine, recunosc că mi-am aruncat o privire – de fapt m-am uitat lung. Care femeie nu s-ar fi uitat? La urma urmei, el doar stătea acolo, pregătit pentru scufundare, aproape fălindu-se cu goliciunea lui. Şi trebuie să vă spun că priveliştea era frumoasă. Mă refer la faţa lui, desigur, care era atrăgătoare într-un fel ciudat. De fapt, mă gândeam, că arată precum ambarcaţiunea sa: rezistent, muncitor, cam uzat. L-am urmărit pe Bărbatul Gol făcând scufundarea, apoi ieşind din mare într-un craul puternic, până când nu am mai putut distinge decât o spumă uşoară în urma lui. Cu coada ochiului, am zărit o mişcare pe cuter; o tânără, cu picioare lungi şi părul blond, lung, doar cu o bentiţă roşie, stătea întinsă pe un prosop, la pupă, prinzând ultimele raze de soare. Nu pentru că ar fi avut nevoie de ele; ca şi el, ea era bronzată perfect. Unsă cu unt şi gem, gândeam eu invidioasă, ar fi perfectă pentru micul dejun. Bărbatul Gol înota înapoi spre cuter şi l-am văzut din nou. Şi aceasta, puteţi spune, a fost marea mea greşeală. S-a urcat înapoi pe vas, s-a scuturat ca un câine ud într-un nor de picături de apă în culorile curcubeului, apoi şi-a întins braţele şi şi-a înălţat capul spre soare. A stat o clipă, frumos, cu trupul ferm, bronzat de soare şi de vânturile mării, un bărbat înfrăţit cu elementele naturii. Era ceva atât de liber în gestica sa, încât mi-a tăiat respiraţia. L-am urmărit în timp ce se îndrepta spre pupă, l-am văzut întinzându-se spre ceva. Un binoclu. Şi apoi m-a prins în raza sa vizuală în timp ce mă uitam la el. Un moment destul de lung, privirile noastre s-au întâlnit, unite prin lentilele puternice. Ochii săi erau de un albastru mai închis decât marea şi puteam să jur că râdeau. Am sărit înapoi, roşie toată de stânjeneală. Râsul lui batjocoritor a răsunat peste apă, apoi mi-a fluturat mâna şi, încă râzând, şi-a tras o pereche de pantaloni scurţi şi a început să cureţe tacticos puntea. Aşadar, aceasta a fost prima mea întâlnire cu Jack Farrar. Următoarea se va dovedi şi mai interesantă.

1 Iowa, S.U.A., 1932     Noaptea era neagră, fără nicio licărire de lună sau măcar a unei singure stele, iar vântul rece scormonea prin câmpii, foşnind pe întinderile de lanuri de cereale fără de sfârşit, ca un cântec de leagăn trist. Fata era tânără. Rochia ei ieftină, de vară, imprimată violent, se lipea de trupul ei prea slab, în timp ce se străduia să iasă din maşină cu povara ei. Stând în mijlocul drumului, se uita cu îndoială la aleea cu pietriş. Nu zărea decât silueta unei clădiri mari, luminată de strălucirea pâlpâitoare a unei singure lămpi. — Du-te! Grăbeşte-te, hai! îi comandă o voce de bărbat din maşină. Fă-o şi hai s-o întindem de-aici. Împiedicându-se în tocurile înalte, fata merse pe aleea întunecată, respirând repede, strângând bocceaua la piept, tăindu-i-se respiraţia de durere când îşi scrânti glezna pe pietrişul înşelător. Drumul îi păru nesfârşit, întunecos şi presărat cu pericole necunoscute. Un drum care avea să o despartă de viitorul ei. Nişte trepte roase de spălatul repetat al unor mâini încăpăţânate străluciră brusc în lumina lămpii. Tremurând, îşi lăsă jos povara, înfăşurând mai bine păturica albastră şi controlând acul de siguranţă care o ţinea să nu se desfacă. Ridicându-şi ochii, ea citi firma scrisă cu litere din fier forjat: Orfelinatul de binefacere, MADDOX, creat 1885. Îşi plecă ochii spre bocceaua albastră nemişcată. — Nu laşi niciun mesaj, îi spuse bărbatul, niciun bileţel, altfel o să poată să te găsească. Vântul bătu pe alee, îngheţând-o, şi ea se uită ezitând la clopoţelul lustruit, de alamă, de la uşă. Putea să sune şi apoi să fugă. Va fi deja plecată când va răspunde cineva. Dar dacă nu va reuşi? Lumina lămpii prinse pentru o clipă strălucirea pală a picioarelor ei şi pantofii subţiri, roşii, cu toc cui, în timp ce ea se întoarse şi o luă la fugă, împiedicându-se în pietriş, alergând înapoi pe alee, spre maşina care aştepta şi spre amantul ei. Era liberă. Sunetul brusc al motorului şi trăncănitul ţevii de eşapament nefixate treziră copilul din somn. Luptându-se cu învelişul de scutece, începu să plângă, mai întâi cu un sunet slab, apoi mai tare, până deveni un ţipăt. Un strigăt puternic de furie. Două femei în cămăşi de noapte din flanel şi cu bigudiuri traseră zăvoarele masive şi deschiseră larg uşa. — Alt copilaş! îi spuse una celeilalte. E al treilea luna asta; ce-o să ne facem cu toţi? — Oamenii n-ar trebui să facă plozi pe care nu-i vor, mormăi cealaltă, aplecându-se să ridice pachetul următor. — Doamne, ăsta o să ne facă greutăţi, auzi-l cum urlă. — O să chem poliţia, zise prima, nu poate să fi ajuns prea departe. — Ba e destul de departe. Am auzit o maşină. Aici suntem prea aproape de limita ţinutului. Ar fi trebuit să se gândească la asta, când au construit clădirea. Se aduc aici plozi din patru ţinuturi şi n-avem şanse să le găsim mamele. Ei, ce-i, fată ori băiat? Femeia desfăcu păturica şi ridică pruncul cu faţa roşie, care ţipa în continuare. — Un băiat, zise ea, nu mai mare de câteva zile. — Ar fi mai bine să-l ducem sus şi să-i dăm un biberon. Poate că n-o să mai urle, altfel îi scoală pe toţi. Înfăşurând în jurul lui păturica albastră, se mişcară prin holul rece, întunecat. — Cum să-i spunem? o întrebă una pe cealaltă, în timp ce urcau scara fără covor. — Noel, răspunse ea cu fermitate. — Dar suntem în aprilie, protestă cealaltă. Noel e un nume care se dă copiilor care se nasc în ziua de Crăciun. Râsul femeii răsună aspru în întuneric. — Lasă-l să aibă numele de Crăciun. Aici, oricum, n-o să se aleagă cu altceva din sărbătoarea asta.

Prolog Ecranul televizorului pâlpâi luminos în camera Laurindei aflată în penumbră şi imaginea lui Jessie-Ann Parker, cu părul blond, ca spicul de grâu în vânt, şi cu picioare nesfârşit de lungi, apărea plimbându-se pe podiumurile colecţiilor de modă de la Paris. Ea se opri o clipă, zâmbind dezarmant spre camerele de televiziune, înainte de a-şi continua drumul. Nimeni nu ar putea ghici vreodată ce se află în spatele acestei Miss zâmbet american, se gândi Laurinda, uitându-se mai de aproape la ea, nimeni nu ar crede vreodată că acest simbol atât de inocent al succesului e întruchiparea răului. Dar ea, Laurinda, ştia ce înseamnă să suferi din cauza depravării lui Jessie-Ann… chiar de pe când erau doar copii de şcoală. — Nu e grozav, comentă prezentatoarea postului de televiziune din Spring Falls, să vedem că o fată de la noi din oraş a reuşit pe această scenă dură a modei internaţionale? Jessie-Ann se află acolo în top deja de câţiva ani şi noi încă nu am reuşit să realizăm un interviu cu ea. Bănuiesc că se distrează prea bine cutreierând lumea, prezentând toate hainele acelea de lux ale caselor de modă, la care voi şi cu mine putem doar visa. Nimeni nu le poartă mai bine decât Jessie-Ann a noastră – iar aceasta este exact ce gândeşte domnul Yves Saint Laurent, la fel ca şi Karl Lagerfeld şi Ungaro. Jessie-Ann ar putea face chiar şi un sac să arate sexy. Dar familia ei de aici, din Spring Falls, afirmă că Jessie-Ann a rămas aceeaşi fată dulce din Montana, cum era totdeauna. Laurinda Mendosa închise televizorul, rămânând singură într-o lume tăcută, fără culoare. Camera ei era la fel de goală ca un laborator. Podeaua de linoleum era spălată şi lustruită cu ceară şi mirosea a dezinfectant. Pe un birou ieftin de lemn, se afla o maşină de scris veche şi un borcan de sticlă plin de pixuri. Un teanc de foi de hârtie era aşezat cu precizie meticuloasă, exact în mijloc. Pe scaunul maroniu de lemn, cu spătar drept nu era nicio pernă, iar pe jos nu era niciun covor moale pentru degetele goale ale Laurindei când se dădea jos din pat. Erau aceleaşi două paturi de cazarmă pe care le avea de când era copil. Când luase prima dată paturile acelea, crezuse că va putea invita alţi copii să rămână peste noapte la ea. Dar niciun copil nu fusese vreodată invitat să doarmă la familia Mendosa. Laurinda se sprijini de perne, cu ochii închişi, gândindu-se la Jessie-Ann. Putea revedea în memorie scene întregi, ca şi când ar fi fost o rolă dintr-un film… Jessie-Ann a fost fata cea mai populară din liceu, atât în cursul inferior, cât şi în cel superior. Desigur, Jessie-Ann organizase mereu petreceri cu prietenele ei, care rămâneau acolo şi peste noapte, dar Laurinda nu fusese invitată niciodată în casa ei mare, însorită, de pe colţ, unde cei doi câini ai familiei Parker lătrau voioşi când treceau peste pajiştea vecinilor. Laurinda îşi mai aminti de cei trei fraţi mai mari care îşi tratau sora ca pe o mică prinţesă şi de mama lor zâmbitoare care cocea prăjituri grozave şi avea grijă ca dinţii lui Jessie-Ann să crească drepţi şi ca fiica ei să aibă totdeauna haine frumoase, inclusiv cei mai nostimi jeanşi care îi veneau totdeauna turnaţi lui Jessie-Ann, de parcă i-ar fi fost o a doua piele. Şi Jessie-Ann avea un tată minunat, un bărbat înalt, un blond uriaş, care îşi iubea fiica – aşa cum trebuie să-şi iubească un tată o fată. Laurinda deschise ochii când un zgomot slab tulbură liniştea. Se uită încruntată spre uşa încuiată a dormitorului, când paşii târşâiţi ai mamei ei se apropiară. — Laurinda! Sunetul respiraţiei puternice a mamei ei pătrundea prin uşă. Apoi clanţa fu mişcată cu furie. — Laurinda! Ştiu că eşti înăuntru. De ce nu vrei să-mi răspunzi? Vocea mamei ei se mai ridică o octavă dar devenise deja nesigură şi neclară. Laurinda zâmbi. Când venise de la birou, îi lăsase pe masa din bucătărie obişnuitul pachet în hârtie maronie şi neagră. Doamna Mendosa, ameţită de băutură, se lăsa pradă uitării nocturne. Mormăind furioasă, mama ei îşi târşâi îndărăt picioarele pe coridor şi Laurinda o auzi înjurând când se împiedică pe scară. Într-o bună zi, se va rostogoli de-a berbeleacul pe treptele acelea, spre o uitare definitivă – dar ziua aceea întârziase deja prea mult pentru Laurinda. Nu-i permitea niciodată mamei sale să intre în camera ei. Nimeni nu mai intrase acolo – de ani de zile. Uneori se părea că odaia ei fusese totdeauna aşa, cenuşie, tăcută şi solitară, dar amintirile veneau îndărăt să o tortureze. Crezuse mai demult că găsise un mod de a scăpa de ele. Vechea maşină de scris, care aştepta pe biroul ei, îşi îndeplinise scopul până acum. Dar, în ultimul timp, trecutul se îngrămădea mereu în mintea ei, chiar şi când era la serviciu, tulburând singurul lucru de care se bucura cu adevărat, singurul lucru la care se pricepea bine. A fi contabilă nu este o ocupaţie plăcută pentru oricine, dar după ce „boala” mamei ei o obligase să-şi abandoneze planurile de a urma o universitate, Laurinda a ajuns la singura pasiune pură a vieţii ei. Matematica avea o logică rece, care nu exista în complexitatea existenţei ei zilnice. Ea era sigură că ar fi fost un geniu mondial recunoscut al matematicii, dacă ar fi putut să-şi continue studiile în acest domeniu. Dar n-a putut. Şi asta, tot din cauza lui Jessie-Ann. În anul care trecuse, îşi făcuse planurile cu grijă, pregătindu-şi drumul. Nu era sigură cum se va desfăşura totul, dar măcar făcuse un început, luând o slujbă la tatăl lui Jessie-Ann, la Gazette din Spring Falls, unde deveni de neînlocuit, pentru că era foarte bună în ceea ce făcea. Iar când doamna Parker a invitat-o la o cafea, ea a jucat rolul „sărmanei şi eroicei Laurinda, care se luptă şi se sacrifică ca să-şi întreţină mama invalidă” şi a făcut minuni, iar acum Mary Parker o ajuta şi o simpatiza, chemând-o adesea la o cafea. Laurinda considera că doamna Parker era un înger… se întreba cât de diferită ar fi putut fi viaţa ei, dacă ar fi avut o mamă şi un tată precum cei doi Parker. Dar n-a avut, iar căţeaua aia de Jessie-Ann i-a avut! Şi tocmai Jessie-Ann a fost cea care a făcut ca toată lumea Laurindei să se prăbuşească în jurul ei, în ruine de coşmar. Se aşeză în pat şi privi în jur, la camera ei cenuşie, întunecată. Nu avea decât elementele strict necesare, o cameră fără colţuri liniştite, care să-i uşureze durerea, o cameră care nu-i oferea o alinare care să-i vindece rănile. Vechiul cuţit pentru curăţit pomi al tatălui ei, strălucitor de ascuţit, aştepta pe raft, amintindu-i de ţelul ei… iar acum, doar acel cuţit îi putea satisface nevoia de răzbunare împotriva lui Jessie-Ann. Laurinda zâmbi, imaginându-şi-o pe prezentatoarea locală de televiziune vorbind din nou despre Jessie-Ann, doar că de data asta ea ar fi fost „eroina locală”, ea ar fi fost cea faimoasă. Laurinda avea să fie fata din Spring Falls care a reuşit. Iar Jessie-Ann avea să fie moartă şi toate amintirile îngrozitoare vor dispărea ca prin minune.

Prolog Bangkok   Fata care ieşise din taxiul cu aer condiţionat în faţa hotelului Oriental era înaltă; cu picioare lungi, lucioase, bronzate, părul negru, strălucitor îi unduia în jurul umerilor şi avea un chip care era un amestec de Orient şi Occident. În ciuda căldurii arzătoare şi a umidităţii, ea arăta proaspătă într-o rochie scumpă de in şi o pălărie cu boruri largi. Trecu grăbită pe lângă fântâna arteziană şi cvartetul care cânta muzică de cameră în hol şi se îndreptă spre arcada de magazine din spatele hotelului. — Sora mea a lăsat un pachet aici, îi spuse ea vânzătoarei dintr-un magazin de antichităţi. Mi-a zis să vin să-l iau în locul ei. Luând pachetul cu eticheta Jim Thompson – Magazin de mătăsuri, se întoarse de-a lungul arcadei la terasa cu orhidee ce dădea spre râul Chao Phraya, unde comandă un ceai. Lăsând pachetul alături, îşi sorbi ceaiul fără grabă, urmărind traficul fluvial aglomerat. O jumătate de oră mai târziu, părăsi terasa, coborî treptele spre râu şi luă un taxi fluvial spre partea de jos a oraşului. Acum mergea repede, depărtându-se de râu. Mai opri un taxi şi-i ceru şoferului să o ducă la hotelul Dusit Thanai. La toaleta femeilor, se schimbă într-o bluză simplă şi un pantalon jeans, împături cu grijă eleganta rochie neagră de in şi o puse în pachet. Îşi strânse părul neted în coadă de cal, ţinută cu un elastic, şi îşi dădu cu un ruj mai deschis. Ieşind din hotel pe uşa din spate, îşi feri ochii cu o pereche de ochelari de soare Ray-Ban – nu o copie ieftină care se vinde la fiecare colţ de stradă din Bangkok, ci din cei scumpi – şi luă alt taxi spre Patpong Road. Taximetristul rânji la ea prin oglinda retrovizoare. Ştia totul despre Patpong, cartierul cu baruri cu felinare roşii, cluburi dubioase, saloane de masaj şi sex-magazine şi îşi închipui care-i era meseria. Ea îi ignoră încercările de a face conversaţie, îi plăti dându-i un bacşiş modest şi îşi continuă cu siguranţă drumul prin îngrămădeala de străduţe murdare. Se opri în faţa unei clădiri înguste, cenuşii, înghesuită printre altele o sută pe o stradă laterală, uitându-se la numele de pe o minusculă carte de vizită pătată, prinsă cu o pioneză pe o scândură. Satisfăcută, trecu în grabă prin faţa clinicii care oferea tratamente pentru boli venerice şi alte „neplăceri” sexuale, spre etajul al doilea, unde apăsă pe un interfon, aşteptă răspunsul, apoi îşi rosti liniştită numele. Uşa se deschise când o atinse, iar ea se strecură înăuntru, închizând-o bine în urma ei. Se afla într-un coridor întunecos, îngust, mirosind slab a urină şi chimicale, la capătul căruia era o a doua uşă. Fără ezitare, o porni de-a lungul coridorului şi o deschise. O lampă mică, foarte luminoasă, strălucea pe suprafaţa unui birou vechi, lăsându-l în semiîntuneric pe bărbatul ce stătea în spate, dar ea putu să vadă că era imens, o caricatură grotescă a unei forme umane. El îşi înălţă capul de la mica grămăjoară de pietre strălucitoare pe care le studia şi-brusc lumina îi cuprinse faţa. — Intră, ia loc, spuse el. Buzele i se răsfrânseră de silă când se aşeză în faţa lui. Avea nişte trăsături ca de porc. Ochii lui mici, pierduţi în falduri de carne, ca nişte pietricele cenuşii înfundate, o măsurau. I se adresă cu un accent gutural şi cu un ton aspru: — Ţi-am spus deja: îţi pierzi timpul. Ea scoase o bucăţică de hârtie neagră, moale, din cutele de mătase chinezească ale genţii pe care o purta şi i-o întinse. — Cred că nu, domnule Abyss, replică ea, urmărindu-l cum o desfăcea repede şi observându-l cum gâfâie când văzu conţinutul. Aruncă în direcţia ei o privire de neîncredere, apoi trase lampa puternică mai aproape. Ţinând la ochiul drept lupa de bijutier, răsuci piatra preţioasă între degetele lui grase şi păroase ca un păianjen care prinde un fluture frumos. După câteva minute, scoase lupa şi puse piatra pe pătratul de catifea neagră din faţa sa. Se lăsă pe spate în fotoliul de piele prăpădit, încrucişându-şi mâinile pe stomacul imens. Ochii ei albaştri, migdalaţi, îi întâlniră privirile în tăcere. În cele din urmă, el vorbi: — Există doar un singur smarald de această mărime şi calitate în întreaga lume. Iar acela a dispărut de peste şaptezeci de ani. Pot să întreb cum a ajuns în posesia dumitale? Ea ridică din umeri. — Nu poţi. Să spunem doar că nu lucrez singură. Partenerii mei sunt interesaţi de părerea dumitale. Se lăsă din nou tăcerea, în timp ce el privi spre ea, apoi spre uriaşul smarald aşezat între ei. — E o piatră cu o tăietură perfectă, spuse el în cele din urmă. Nu pot face nimic ca să îmbunătăţesc arta şlefuitorului iniţial. Deci? Ce vreţi de fapt de la mine? Aplecându-se în faţă, ea atinse piatra cu o unghie lungă, dată cu ojă roşie, şi spuse: — Vreau să o tai în două bucăţi egale. Două smaralde în loc de unul. I se păru că vede o strălucire de emoţie în ochii lui plumburii. Îl luase prin surprindere, atinsese o coardă sensibilă pe undeva. — Să tai o piatră ca asta? Eşti nebună? Întinse mâna într-un sertar şi scoase o sticlă de whisky şi un pahar mic, pătat. Ridică sticla interogativ, iar ea clătină din cap, urmărindu-l cum îşi umple paharul până sus şi îl dă peste cap. Îl umplu din nou, repede, şi de data asta ea observă că îi tremura mâna când goli paharul. Acest tremur era motivul pentru care Abyss, maestrul şlefuitor de pietre preţioase, ocupa acum o singură cameră, pe o stradă lăturalnică, murdară, din Bangkok, în locul marelui apartament cu birouri de la Paris pe care îl avusese în urmă cu douăzeci de ani. Un mare şlefuitor de pietre preţioase団u o mână nesigură nu mai avea nicio valoare. Şi, totuşi, nu exista nimeni în stare să facă ceea ce îi cerea ea. Era un risc discutat îndelung şi pe care erau gata să şi-l asume. — Cunosc acest smarald, spuse el, răsucindu-l din nou între degetele lui grase. N-a mai fost văzut în Europa de când marea coroană a fost trimisă la Paris, la Cartier, ca să fie refăcută, în urmă cu optzeci de ani. Un smarald de nouăzeci de carate, de o asemenea perfecţiune… este unic. — Exact. Este unic şi de aceea uşor de identificat. Îţi cerem să ne dai două smaralde, domnule Abyss, ca să fie imposibil de identificat cu precizie. Şi, totuşi, valoarea fiecărei pietre să se numere în milioane. O strălucire de lăcomie fulgeră în ochii lui cenuşii, întoarse piatra pe o parte şi pe alta sub lampă, examinând-o cu atenţie sub lupa măritoare. Ea îl urmărea, tensionată ca un arc. Pentru ea, lucrul era important; se afla acolo pentru că el era încă cel mai bun din lume, singurul care putea face o asemenea treabă. — O să plătim bine, spuse ea încet. Şapte la sută. Privirile li se întâlniră. — Nu pot garanta nimic, îi spuse el. Ştii că smaraldul este cea mai fragilă dintre toate pietrele. O lovitură doar şi această bijuterie valoroasă ar putea fi făcută fărâme, bune pentru inele ieftine. Şi, de altfel, smaraldul întreg valorează cu mult mai mult decât ar putea valora vreodată două jumătăţi. Ea îşi netezi părul deja neted şi îşi tamponă cu un şerveţel transpiraţia de la rădăcina părului. În cameră nu era aer condiţionat, iar căldura şi mirosul acru începeau s-o deranjeze. Spuse sec: — Cât de repede se poate face? Ochii lui dispărură în valurile de grăsime de pe faţă când îi zâmbi: — Cincisprezece la sută, sugeră el încet. Un chicotit îi ieşi din gât, transformându-se în tuse, în timp ce ea îl privea fix. Îl consultaseră deja pe tipul din Israel şi pe celălalt din Amsterdam. Abyss era singurul, unica lor şansă. — Zece la sută, spuse ea, dezlipindu-şi bluza de pe spatele umed, în timp ce se ridica în picioare. Se uită fix la mâna ce tremura ţinând smaraldul. Nu ştiu, adăugă ea cu îndoială. Poate Amsterdam ar fi mai bun totuşi… — Zece, acceptă el repede. — Ai la dispoziţie o lună, îi zise ea, luându-şi geanta. El gâfâi. — O lună? Imposibil. Trebuie să mânuiesc piatra, s-o studiez, să analizez fiecare punct… ar putea dura şi un an… — O lună şi zece la sută. Asta-i înţelegerea. Poţi sau nu să faci treaba? Unghiile ei cu ojă roşie băteau cu nerăbdare pe birou, în timp ce el o privea fix, şocat. Apoi, ochii îi dispărură din nou într-un zâmbet fără veselie. — Hai să spunem că pentru mine va fi o încercare, răspunse el. Ea aprobă din cap, apoi se întoarse, cu mâna pe uşă. — Suntem foarte generoşi, domnule Abyss. Mai sunt şi altele acolo de unde provine asta. Ai putea fi un om foarte bogat, dacă nu devii prea hrăpăreţ. Frumoşii ei ochi migdalaţi îi studiau cu dispreţ cutele transpirate ale feţei. Şi dacă vei deveni, adăugă ea, partenerii mei vor şti ce au de făcut. Lăsând ameninţarea să plutească în aer, închise încet uşa după ea. Se strecură prin coridorul întunecat în jos pe scări şi dispăru ca o umbră în mulţimea forfotitoare, la o oră când viaţa de noapte a Bangkok-ului era în plină desfăşurare zgomotoasă.

Capitolul 1     Noaptea era liniştită, luminată de lună, îngheţată. O promoroacă fină contura cu alb pomii şi acoperea fiecare boschet şi gard viu cu o frumuseţe nouă, rece. De la această distanţă se vedeau, licărind, luminile unui sat, iar fumul lemnelor care ardeau se înălţa în spirală din coşurile joase ale căsuţelor de ţară. Trenul îşi urma drumul întortocheat prin noapte, spărgând liniştea rurală cu un fluierat brusc, ascuţit, care era imitat, ca un ecou batjocoritor, de câte o bufniţă de hambar. Paul Bernard se lăsă pe spate în căldura şi confortul compartimentului său, oftând când trenul îşi încetini din nou mersul. Fusese o călătorie lungă. Scăpase expresul de Paris şi fusese pus în faţa alternativei de a aştepta trei ore trenul următor sau de a lua trenul local care se târa prin satele Normandiei spre oraş. Gara întunecată de provincie oferea prea puţin confort, aşa că el luase trenul personal, iar acum regreta că a făcut-o. Se uită din nou la ceasul lui de aur de buzunar, zâmbind. Trecuseră doar cincisprezece minute de când îl scosese ultima oară. Din cauza întunericului de afară, când se uita pe fereastră, vedea doar imaginea lui reflectată – un bărbat înalt, cu părul negru, în jur de treizeci de ani, cu ochi frumoşi, căprui. Zâmbi către propria sa imagine: un bărbat prosper, un bărbat de bun gust. Un bărbat obosit! Imaginea lui dispăru din fereastră, când intrară într-o nouă staţie de ţară, slab luminată. Se trânteau uşi, se încărca lapte şi corespondenţă, controlorul vorbea la nesfârşit cu şeful gării – oare nu se va termina călătoria niciodată? Cu un fâşâit de aburi, trenul porni încet de lângă peron. În sfârşit! Brusc, uşa se deschise şi o valiză prăpădită trecu pe lângă el în compartiment, urmată de un coş de rafie plin şi apoi de silueta unei fete care se prăbuşi. Grămada de fuste maronii, de lână, şi de păr blond răvăşit se ridică de pe podea, unde căzuse, şi îşi examina cu atenţie genunchii. Picături de sânge străbătuseră găurile gemene ale ciorapilor groşi de lână care erau puţin căzuţi în jurul gleznelor ei fine, iar ea se uită la ele uimită. — Ah, nu pot, gemu ea cu disperare, pur şi simplu nu pot. — Ce nu poţi? întrebă zâmbind Paul. — Nu mă pot duce la Paris cu găuri în ciorapi! Ce-o să creadă lumea? Paul se aplecă să-i ridice coşul, prinzând merele care se rostogoleau prin compartiment şi îndesându-le lângă salamul de ţară şi o bucată de pâine. — Nu cred, spuse el, întinzându-i politicos coşul, că lumea o să-ţi vadă genunchii – în mod normal, vreau să zic. Ea îşi lăsă fusta în jos repede, netezind-o, şi se aşeză îmbufnată, pe marginea locului din faţa lui. Roşeaţa i se urcă în obraji şi îşi muşcă buza, jenată. Paul se uită la ea amuzat; fetele pe care le cunoştea el nu roşeau niciodată. Luându-şi ziarul, se prefăcu interesat de lectură, dându-i timp să-şi revină. Nu încăpea îndoială că greşise compartimentul în care se afla. Judecând după aspectul ei, ar fi trebuit să fie la clasa a doua. Ea şedea sprijinită de spătarul cu perne, cu ochii închişi, iar lumina pâlpâitoare din compartiment arunca umbre sub scobitura pomeţilor ei, subliniind netezimea pielii de culoarea piersicii. El lăsă în jos ziarul, profitând de faptul că ea închisese ochii, ca să o analizeze. Era foarte tânără – să fi avut şaisprezece ani. O fată de la ţară, înfăşurată în mai multe rânduri de haine nepotrivite, dar avea ceva care era cu adevărat extraordinar. Sau poate „exotic" era un cuvânt mai potrivit pentru a o descrie. O asemenea bogăţie de păr minunat, blond închis, care se răspândea peste tot, precum şi lungimea picioarelor care nu puteau fi ascunse, chiar şi de ciorapii aceia groşi şi de pantofii ţărăneşti îngrozitori. El se cutremură cu dezgust văzând pantofii ei greoi, plini de noroi, cu talpă groasă, şi încercă să vizualizeze aceleaşi picioare în ciorapi de mătase şi pantofi eleganţi, cu toc înalt. Pe sub hainele aspre, prost croite, sub noroi şi sub manierele ţărăneşti, se întrezărea o frumuseţe. Nu sărea în ochi şi nu te izbea, dar ar fi putut s-o facă, în condiţii propice. Era sigur de asta – iar el era un bun cunoscător. Femeile erau domeniul lui. Se întreba de ce oare se ducea ea la Paris? Zâmbi. Pentru ce s-ar duce o fată tânără de la ţară la Paris, decât ca să realizeze „ceva", să ajungă „cineva". Toate credeau că la Paris era posibil orice. El se uită afară pe fereastră, văzu imaginea ei reflectată acolo şi se gândi ce anume ar fi putut face pentru ea. Am reuşit, se gândi Léonie, cu inima încă zbătându-i-se în piept în egală măsură datorită senzaţiei de teamă, agitaţiei şi goanei din ultimul moment ca să ajungă la gară. Am făcut-o, în sfârşit! Degetele i se strângeau în bancnotele din buzunar. Nu avea nevoie să le numere, ştia exact câte erau acolo. Erau tot ce poseda pe lumea asta, economii din salariul ei ca ajutoare la bucătărie şi chelneriţă la cafeneaua din Masardé. Desigur, o să găsească imediat o slujbă mai bună la Paris; în fond, era educată, nu-i aşa? Bătrânul preot o învăţase el însuşi, timp de trei ani - bineînţeles că asta se întâmplase înainte de moartea mamei ei. Apoi, n-a mai fost timp de cărţi şi învăţătură, căci trebuia să-şi câştige existenţa. Dar cărţile îşi îndepliniseră menirea. Fără ele, n-ar fi ştiut că există viaţă şi dincolo de micul sat în care se născuse – la început, chiar şi Masardé i se păruse un oraş mare. Ar fi putut crede că toată lumea trăia aşa. Acum ştia; lumea adevărată era altundeva, unde totul o aştepta: oameni interesanţi, petreceri minunate, muzică, dragoste, râs – le va găsi pe toate acestea, era sigură că aşa va fi. De aceea plecase. Când era o fetiţă mică şi mama ei mai era în viaţă, ascultase cu ochii măriţi poveştile despre tatăl ei, cum călătorise el prin toată lumea cu circul – „din Franţa şi până-n Rusia", după cum pretindea el, deşi, destul de curios, mama ei îl întâlnise când micul circ venise la Masardé; era călăreţul fără şa, bronzat şi viril, cu pantaloni albi strânşi pe picior, cu muşchii tremurând sub reflectoare. Era egiptean, cu ochi negri şi puternic, iar Emilie se îndrăgostise de el până peste cap. — Tu semeni cu el, îi spusese ea lui Léonie, ai ochii lui, profilul lui... ah, dacă l-ai fi cunoscut! Dar ea nu-l cunoscuse niciodată, căci el se întorsese la circ, la o săptămână după naşterea ei. Ah, îi promisese lui Emilie că se va întoarce, îi promisese că se vor căsători, iar mama ei îşi păstrase speranţele, până în ziua când a murit. Léonie îşi strânse şi mai tare ochii. Nu voia să se gândească nici la lucrul ăsta. Fusese azi în cimitirul îngheţat, unde se afla mica piatră simplă, care părea prea mică pentru a o acoperi pe frumoasa ei mamă. Desigur că, stând acolo, îi spusese ce avea de gând să facă, în timp ce vântul rece îi încâlcea părul şi îi înţepa ochii, astfel încât lacrimile, împotriva cărora lupta, îi îngheţau pe obraz. Aşteptase un răspuns oarecare, vreun semn de aprobare, dar nu primi nimic. Era singură. Trebuia să-şi croiască propriul ei drum în viaţă. O va face, la Paris. Trenul frână şi încetini, trezind-o din somnul ei neliniştit. Deschise ochii spre bărbatul care şedea în faţa ei şi privirile li se întâlniră. — O! zise ea, îndreptându-se şi netezindu-şi părul, jenată. E Parisul? — Încă nu, mai avem de mers încă o jumătate de oră. Dar ai dormit cea mai mare parte a drumului. Frumuseţea stranie roşi din nou, uitându-se la el cu nişte ochi enormi. Avea ceva în valea pomeţilor şi în curba maxilarului, în urechile micuţe. Era o faţă strălucitoare, se gândi el; nu se ascundea sub o carne grasă, rozalie, şi îşi arăta cu mândrie unghiurile şi scobiturile. Da, putea fi o frumuseţe, dacă ar şti cum. Se auzi o bătaie în uşă, controlorul întinse mâna nerăbdător, în timp ce ea îşi scoase biletul din buzunar. — Ar trebui să fii la clasa a doua, zise el cu ton oficial. N-ai ce căuta aici. Ai călătorit tot drumul, de la Masardé, în acest compartiment. Trebuie să plăteşti diferenţa. — Îmi pare rău, se bâlbâi ea. N-am ştiut. Controlorul întinse ameninţător mâna. — Nu-mi spune mie povestea asta, mai bine plăteşte imediat. Paul Bernard împături discret câteva bancnote şi i le puse în palmă. — Tânăra doamnă e cu mine. Conductorul zâmbi, înţelegător. — Scuzaţi, domnule... nu mi-am dat seama... Paul se aplecă în faţă şi îi dădu fetei cartea lui de vizită. — Sper să-mi acorzi privilegiul să te ajut! Mi-am dat seama că asta putea să-ţi creeze probleme. Paul Bernard, citi ea în gând. Director, Music Hall Cabaret, strada Royale, Paris. Era atât de elegant şi de sofisticat! Probabil crede că e o fată proastă de la ţară. — Sunteţi foarte amabil, domnule Bernard, spuse ea, abătută. Am să vă restitui banii, desigur. — Ce te aduce la Paris? întrebă el, aprinzându-şi ţigara de foi cu un chibrit şi aşezându-se comod pe locul său. — Trebuia să plec. Vorbele îi ieşiră din gură atât de brusc, încât o surprinseră. Nu mai puteam suporta... Dorea să nu fi spus asta niciodată; ce va crede el acum despre ea? — Şi ce fel de slujbă o să cauţi la Paris? Cunoşti pe cineva acolo? — Nu, domnule. Ochii ei exprimau teama, dar îşi ridică bărbia, încrezătoare. Sunt sigură că am să găsesc o slujbă de chelneriţă. Am experienţă. — Uite, zise el, scriind repede pe dosul cărţii de vizită. Ai aici adresa unei pensiuni decente. Spune-i doamnei Artois că eu te-am trimis şi, dacă eşti interesată, am o slujbă pentru tine. Léonie strânse cartea de vizită, plină de speranţă. — O slujbă, domnule? — Întotdeauna este loc pentru o fată ca tine la Music Hall. Ce-o fi vrut să spună, cu „o fată ca ea"? Şi ce putea face ea la Music Hall? Se uită la el cu suspiciune. — Dar eu nu ştiu să cânt şi nu pot să dansez... Picioarele ei cu noroi păreau mai mari ca oricând, cu siguranţă că-şi râde de ea. El zâmbi. — Întotdeauna va fi loc la cabaret pentru o fată atât de frumoasă ca tine. Frumoasă! Acum înţelese că el e nebun – sau mai rău! Ea îşi aminti conversaţiile în şoaptă despre fetele de pe străzile Parisului şi îl privi, precaută, pe sub gene. Totuşi, nu arăta a fi un om rău, ba chiar părea cumsecade. Dar nu avea încredere în el. Trenul îşi croia drumul lui sinuos prin periferiile Parisului, spre Gara de Nord. Când se opri cu o zdruncinătură, ea deschise uşa repede şi sări pe peron, cu bagajele ţinute strâns în mâini. Se întoarse, amintindu-şi de bani. — Am să vă trimit banii imediat ce voi putea, domnule, şi vă mulţumesc. — Dar stai, stai o clipă... El întinse mâna când ea se întoarse să plece. Pot să te conduc undeva? În fond, nu cunoşti Parisul. — Nu... a, nu... Plecă, alergând pe peron, în timp ce merele îi săreau din coş, iar părul ei blond flutura. O urmări cum îşi croieşte drum prin mulţime, la barieră, şi apoi dispăru pe străzile întunecate ale Parisului. Mă întreb, îşi spuse în sinea lui în timp ce se îndrepta spre ieşire, mă întreb ce-o să se întâmple cu ea?