Elizabeth Adler carti romantice

1 Lola     Era sfârşit de septembrie când l-am întâlnit prima oară pe Jack Farrar într-una din acele seri calme, cu briză blândă din sudul Franţei care sugerau că vara se sfârşise. Şi cu toate că nu ştiam încă, era o întâlnire care avea să aducă mari schimbări în viaţa mea. Mă numesc Lola Laforêt – şi da, ştiu că vă închipuiţi că sunt o stripteuză. Toată lumea crede asta. De fapt, sunt bucătar-şef şi patroana Hotelului Riviera şi mă numeam mult mai simplu, Lola March, din California, înainte de a mă căsători cu „Francezul“. Dar aceasta este o poveste lungă. Sunt şase ani de când mi-am salutat primii oaspeţi la Hotelul Riviera, cu toate că „hotel“ este un titlu prea pompos pentru această vilă veche. Este un gen de loc obişnuit, cu pardoseala din dale răcoroase pe care păşeşti cu nisipul pe picioare. Sunt opt camere, fiecare cu ferestre înalte franceze ce se deschid spre o terasă invadată de bougainvillea şi iasomie care parfumează nopţile. Veţi descoperi vila pe o limbă de pământ acoperită cu pini dincolo de drumul Romatuelle, lângă Saint-Tropez, în josul unei alei lungi cu nisip, umbrită de pini-umbrelă şi înviorată de ţârâitul greierilor. Avem propria noastră plajă particulară aici, cu nisip de culoare deschisă ca platina şi fin ca zahărul. În timpul verii, plaja este presărată cu umbrele albastre şi şezlonguri galbene ca soarele, precum şi de trupurile bronzate-aurii ale oaspeţilor noştri. Copiii mici aleargă spre valurile dantelate, apoi ies din ele, în timp ce adulţii sorb băuturi răcoritoare la umbră. Iar în după-amiaza dogoritoare se retrag în camerele lor cu obloanele trase şi dorm puţin sau fac dragoste pe un pat alb, răcoros. Imaginaţi-vă un golf în care marea însorită clipoceşte, un dar împachetat în albastru şi legat cu fundă ca o cutie de la Tiffany, şi veţi avea imaginea micului meu hotel. Este un loc pentru Idilă cu I mare. Dar nu şi pentru mine, creatoarea acestui loc. Pe undeva, pe parcurs, propria mea idilă s-a ofilit pe lujer. Niciodată „francezul“ meu, Patrick, şi cu mine nu am cinat singuri pe terasă la lumina lumânărilor, cu luna aruncând o cărare argintie pe apa întunecată şi şampania făcând bule în paharele înalte. Niciodată nu s-a întâmplat ca Patrick să întindă mâna peste masă pentru a-mi ţine mâna şi a mă privi în ochi. O, nu. Întotdeauna eram în bucătărie, gătind ospăţuri delicioase pentru îndrăgostiţii care aveau în viaţa lor o idilă pe care mi-o doream şi eu atât de tare, în timp ce propriul meu „iubit“ se bucura de deliciile vieţii de noapte ale verii din Saint-Tropez. Când l-am întâlnit şi m-am căsătorit cu Patrick acum şase ani, credeam că am găsit „adevărata iubire“. Acum nu cred că aşa ceva există. Dar recunosc că sunt rănită şi ştiu că întotdeauna am avut o înclinaţie către şnapani, iar tipii aceia cinstiţi-şi-devotaţi, cu bărbia puternică, fermă, care aduc banii în casă, hotărât lucru – nu sunt atraşi de mine. Se pare că îi atrag pe cei de condiţie inferioară precum atrage un pahar cu vin muştele de vară. Ceea ce mă duce iar înapoi la Jack Farrar. Iată-mă singură pe terasă, respirând puţin înainte de sosirea primilor oaspeţi la cină. Era perioada mea preferată a anului, sfârşitul lungului anotimp de vară fierbinte, când numeroşi turişti au plecat şi viaţa revine la un ritm mai lent. Cerul era încă de un albastru fără un nor, iar briza era blândă pe braţele mele goale şi eu sorbeam dintr-un pahar un rosé rece, privind spre frumosul golf, gândindu-mă la problemele mele. Sunt o femeie neglijată. Şi iată de ce. Acum şase luni, soţul meu, Patrick, s-a urcat în Porsche-ul său argintiu spre a-mi cumpăra, spunea el, un cadou pentru ziua mea de naştere. Ca de obicei, el uitase această zi, dar presupun că cineva i-a amintit. Îşi pusese ochelarii de soare cu lentile întunecate şi nu i-am putut vedea expresia ochilor în momentul când a ridicat mâna în semn de rămas-bun cam neglijent. Nu zâmbea, totuşi. Asta îmi amintesc. De atunci nu am mai primit nicio veste de la el. Nimeni n-a ştiut nimic. Şi se pare că nimănui nu-i pasă, cu toate că eu am înnebunit încercând să îl găsesc. Desigur, autorităţile au încercat să-i dea de urmă, fotografia lui cu menţiunea „persoană dispărută“ era lipită peste tot, iar cei de la poliţie au urmat indicii de fiecare dată până la Marsilia şi Las Vegas, fără vreun succes. Acum cazul este clasat, iar Patrick nu este decât o altă persoană dispărută. Ei spun „soţ dispărut“. Nu este o raritate aici, când vara plajele sunt pline de fete superbe şi iahturile de femei bogate, ca un soţ să dispară. V-aţi putea gândi că prietenii lui Patrick ştiu, dar ei jură că nu ştiu şi oricum ei întotdeauna au fost prietenii lui Patrick şi nu ai mei. De fapt, eu nu prea îi cunoşteam pe tipii sau pe femeile cu care umbla el. Eu eram mult prea ocupată cu munca pentru ca hotelul nostru să funcţioneze perfect. Iar Patrick nu avea rude; el îmi spusese că este ultimul Laforêt în viaţă, care activau de decenii pe bărcile de pescuit de la Marsilia. Vorbind despre bărci, mă întorc iar la Jack Farrar. Un mic cuter negru a tăiat linia orizontului. Nu-mi place ca micul meu golf să fie perturbat de turişti care petrec toată noaptea, cu muzică disco bubuind peste ape şi ţipete şi strigăte când se împing unii pe ceilalţi în apă. Mă uit bine la cuter. Cel puţin nu era unul din acele megaiahturi; de fapt, eu nu credeam că vor permite unui vas atât de mic să facă parte din marina din Saint-Tropez, chiar dacă proprietarul său şi-ar fi putut permite, ceea ce, judecând după aspectul său modest, mă îndoiesc. Şi probabil că din această cauză el a ales să ancoreze în micul meu golf protejat, având, în schimb, vedere spre micul meu hotel. Cuterul negru tăiase orizontul şi venea încet cu briza uşoară, apoi se opri în golf şi aruncă ancora, aşa cum am bănuit. Am apucat telescopul de la capătul terasei şi am prins vasul în obiectiv; pe proră era scris cu litere de alamă Câine Rău. Am deplasat puţin aparatul şi am zărit un bărbat. Musculos, lat în umeri, piept puternic ce se îngusta spre şolduri… Şi, o, Doamne, era complet dezbrăcat! Ştiam că nu trebuia, dar, ei bine, recunosc că mi-am aruncat o privire – de fapt m-am uitat lung. Care femeie nu s-ar fi uitat? La urma urmei, el doar stătea acolo, pregătit pentru scufundare, aproape fălindu-se cu goliciunea lui. Şi trebuie să vă spun că priveliştea era frumoasă. Mă refer la faţa lui, desigur, care era atrăgătoare într-un fel ciudat. De fapt, mă gândeam, că arată precum ambarcaţiunea sa: rezistent, muncitor, cam uzat. L-am urmărit pe Bărbatul Gol făcând scufundarea, apoi ieşind din mare într-un craul puternic, până când nu am mai putut distinge decât o spumă uşoară în urma lui. Cu coada ochiului, am zărit o mişcare pe cuter; o tânără, cu picioare lungi şi părul blond, lung, doar cu o bentiţă roşie, stătea întinsă pe un prosop, la pupă, prinzând ultimele raze de soare. Nu pentru că ar fi avut nevoie de ele; ca şi el, ea era bronzată perfect. Unsă cu unt şi gem, gândeam eu invidioasă, ar fi perfectă pentru micul dejun. Bărbatul Gol înota înapoi spre cuter şi l-am văzut din nou. Şi aceasta, puteţi spune, a fost marea mea greşeală. S-a urcat înapoi pe vas, s-a scuturat ca un câine ud într-un nor de picături de apă în culorile curcubeului, apoi şi-a întins braţele şi şi-a înălţat capul spre soare. A stat o clipă, frumos, cu trupul ferm, bronzat de soare şi de vânturile mării, un bărbat înfrăţit cu elementele naturii. Era ceva atât de liber în gestica sa, încât mi-a tăiat respiraţia. L-am urmărit în timp ce se îndrepta spre pupă, l-am văzut întinzându-se spre ceva. Un binoclu. Şi apoi m-a prins în raza sa vizuală în timp ce mă uitam la el. Un moment destul de lung, privirile noastre s-au întâlnit, unite prin lentilele puternice. Ochii săi erau de un albastru mai închis decât marea şi puteam să jur că râdeau. Am sărit înapoi, roşie toată de stânjeneală. Râsul lui batjocoritor a răsunat peste apă, apoi mi-a fluturat mâna şi, încă râzând, şi-a tras o pereche de pantaloni scurţi şi a început să cureţe tacticos puntea. Aşadar, aceasta a fost prima mea întâlnire cu Jack Farrar. Următoarea se va dovedi şi mai interesantă.

1 Iowa, S.U.A., 1932     Noaptea era neagră, fără nicio licărire de lună sau măcar a unei singure stele, iar vântul rece scormonea prin câmpii, foşnind pe întinderile de lanuri de cereale fără de sfârşit, ca un cântec de leagăn trist. Fata era tânără. Rochia ei ieftină, de vară, imprimată violent, se lipea de trupul ei prea slab, în timp ce se străduia să iasă din maşină cu povara ei. Stând în mijlocul drumului, se uita cu îndoială la aleea cu pietriş. Nu zărea decât silueta unei clădiri mari, luminată de strălucirea pâlpâitoare a unei singure lămpi. — Du-te! Grăbeşte-te, hai! îi comandă o voce de bărbat din maşină. Fă-o şi hai s-o întindem de-aici. Împiedicându-se în tocurile înalte, fata merse pe aleea întunecată, respirând repede, strângând bocceaua la piept, tăindu-i-se respiraţia de durere când îşi scrânti glezna pe pietrişul înşelător. Drumul îi păru nesfârşit, întunecos şi presărat cu pericole necunoscute. Un drum care avea să o despartă de viitorul ei. Nişte trepte roase de spălatul repetat al unor mâini încăpăţânate străluciră brusc în lumina lămpii. Tremurând, îşi lăsă jos povara, înfăşurând mai bine păturica albastră şi controlând acul de siguranţă care o ţinea să nu se desfacă. Ridicându-şi ochii, ea citi firma scrisă cu litere din fier forjat: Orfelinatul de binefacere, MADDOX, creat 1885. Îşi plecă ochii spre bocceaua albastră nemişcată. — Nu laşi niciun mesaj, îi spuse bărbatul, niciun bileţel, altfel o să poată să te găsească. Vântul bătu pe alee, îngheţând-o, şi ea se uită ezitând la clopoţelul lustruit, de alamă, de la uşă. Putea să sune şi apoi să fugă. Va fi deja plecată când va răspunde cineva. Dar dacă nu va reuşi? Lumina lămpii prinse pentru o clipă strălucirea pală a picioarelor ei şi pantofii subţiri, roşii, cu toc cui, în timp ce ea se întoarse şi o luă la fugă, împiedicându-se în pietriş, alergând înapoi pe alee, spre maşina care aştepta şi spre amantul ei. Era liberă. Sunetul brusc al motorului şi trăncănitul ţevii de eşapament nefixate treziră copilul din somn. Luptându-se cu învelişul de scutece, începu să plângă, mai întâi cu un sunet slab, apoi mai tare, până deveni un ţipăt. Un strigăt puternic de furie. Două femei în cămăşi de noapte din flanel şi cu bigudiuri traseră zăvoarele masive şi deschiseră larg uşa. — Alt copilaş! îi spuse una celeilalte. E al treilea luna asta; ce-o să ne facem cu toţi? — Oamenii n-ar trebui să facă plozi pe care nu-i vor, mormăi cealaltă, aplecându-se să ridice pachetul următor. — Doamne, ăsta o să ne facă greutăţi, auzi-l cum urlă. — O să chem poliţia, zise prima, nu poate să fi ajuns prea departe. — Ba e destul de departe. Am auzit o maşină. Aici suntem prea aproape de limita ţinutului. Ar fi trebuit să se gândească la asta, când au construit clădirea. Se aduc aici plozi din patru ţinuturi şi n-avem şanse să le găsim mamele. Ei, ce-i, fată ori băiat? Femeia desfăcu păturica şi ridică pruncul cu faţa roşie, care ţipa în continuare. — Un băiat, zise ea, nu mai mare de câteva zile. — Ar fi mai bine să-l ducem sus şi să-i dăm un biberon. Poate că n-o să mai urle, altfel îi scoală pe toţi. Înfăşurând în jurul lui păturica albastră, se mişcară prin holul rece, întunecat. — Cum să-i spunem? o întrebă una pe cealaltă, în timp ce urcau scara fără covor. — Noel, răspunse ea cu fermitate. — Dar suntem în aprilie, protestă cealaltă. Noel e un nume care se dă copiilor care se nasc în ziua de Crăciun. Râsul femeii răsună aspru în întuneric. — Lasă-l să aibă numele de Crăciun. Aici, oricum, n-o să se aleagă cu altceva din sărbătoarea asta.

Prolog Bangkok   Fata care ieşise din taxiul cu aer condiţionat în faţa hotelului Oriental era înaltă; cu picioare lungi, lucioase, bronzate, părul negru, strălucitor îi unduia în jurul umerilor şi avea un chip care era un amestec de Orient şi Occident. În ciuda căldurii arzătoare şi a umidităţii, ea arăta proaspătă într-o rochie scumpă de in şi o pălărie cu boruri largi. Trecu grăbită pe lângă fântâna arteziană şi cvartetul care cânta muzică de cameră în hol şi se îndreptă spre arcada de magazine din spatele hotelului. — Sora mea a lăsat un pachet aici, îi spuse ea vânzătoarei dintr-un magazin de antichităţi. Mi-a zis să vin să-l iau în locul ei. Luând pachetul cu eticheta Jim Thompson – Magazin de mătăsuri, se întoarse de-a lungul arcadei la terasa cu orhidee ce dădea spre râul Chao Phraya, unde comandă un ceai. Lăsând pachetul alături, îşi sorbi ceaiul fără grabă, urmărind traficul fluvial aglomerat. O jumătate de oră mai târziu, părăsi terasa, coborî treptele spre râu şi luă un taxi fluvial spre partea de jos a oraşului. Acum mergea repede, depărtându-se de râu. Mai opri un taxi şi-i ceru şoferului să o ducă la hotelul Dusit Thanai. La toaleta femeilor, se schimbă într-o bluză simplă şi un pantalon jeans, împături cu grijă eleganta rochie neagră de in şi o puse în pachet. Îşi strânse părul neted în coadă de cal, ţinută cu un elastic, şi îşi dădu cu un ruj mai deschis. Ieşind din hotel pe uşa din spate, îşi feri ochii cu o pereche de ochelari de soare Ray-Ban – nu o copie ieftină care se vinde la fiecare colţ de stradă din Bangkok, ci din cei scumpi – şi luă alt taxi spre Patpong Road. Taximetristul rânji la ea prin oglinda retrovizoare. Ştia totul despre Patpong, cartierul cu baruri cu felinare roşii, cluburi dubioase, saloane de masaj şi sex-magazine şi îşi închipui care-i era meseria. Ea îi ignoră încercările de a face conversaţie, îi plăti dându-i un bacşiş modest şi îşi continuă cu siguranţă drumul prin îngrămădeala de străduţe murdare. Se opri în faţa unei clădiri înguste, cenuşii, înghesuită printre altele o sută pe o stradă laterală, uitându-se la numele de pe o minusculă carte de vizită pătată, prinsă cu o pioneză pe o scândură. Satisfăcută, trecu în grabă prin faţa clinicii care oferea tratamente pentru boli venerice şi alte „neplăceri” sexuale, spre etajul al doilea, unde apăsă pe un interfon, aşteptă răspunsul, apoi îşi rosti liniştită numele. Uşa se deschise când o atinse, iar ea se strecură înăuntru, închizând-o bine în urma ei. Se afla într-un coridor întunecos, îngust, mirosind slab a urină şi chimicale, la capătul căruia era o a doua uşă. Fără ezitare, o porni de-a lungul coridorului şi o deschise. O lampă mică, foarte luminoasă, strălucea pe suprafaţa unui birou vechi, lăsându-l în semiîntuneric pe bărbatul ce stătea în spate, dar ea putu să vadă că era imens, o caricatură grotescă a unei forme umane. El îşi înălţă capul de la mica grămăjoară de pietre strălucitoare pe care le studia şi-brusc lumina îi cuprinse faţa. — Intră, ia loc, spuse el. Buzele i se răsfrânseră de silă când se aşeză în faţa lui. Avea nişte trăsături ca de porc. Ochii lui mici, pierduţi în falduri de carne, ca nişte pietricele cenuşii înfundate, o măsurau. I se adresă cu un accent gutural şi cu un ton aspru: — Ţi-am spus deja: îţi pierzi timpul. Ea scoase o bucăţică de hârtie neagră, moale, din cutele de mătase chinezească ale genţii pe care o purta şi i-o întinse. — Cred că nu, domnule Abyss, replică ea, urmărindu-l cum o desfăcea repede şi observându-l cum gâfâie când văzu conţinutul. Aruncă în direcţia ei o privire de neîncredere, apoi trase lampa puternică mai aproape. Ţinând la ochiul drept lupa de bijutier, răsuci piatra preţioasă între degetele lui grase şi păroase ca un păianjen care prinde un fluture frumos. După câteva minute, scoase lupa şi puse piatra pe pătratul de catifea neagră din faţa sa. Se lăsă pe spate în fotoliul de piele prăpădit, încrucişându-şi mâinile pe stomacul imens. Ochii ei albaştri, migdalaţi, îi întâlniră privirile în tăcere. În cele din urmă, el vorbi: — Există doar un singur smarald de această mărime şi calitate în întreaga lume. Iar acela a dispărut de peste şaptezeci de ani. Pot să întreb cum a ajuns în posesia dumitale? Ea ridică din umeri. — Nu poţi. Să spunem doar că nu lucrez singură. Partenerii mei sunt interesaţi de părerea dumitale. Se lăsă din nou tăcerea, în timp ce el privi spre ea, apoi spre uriaşul smarald aşezat între ei. — E o piatră cu o tăietură perfectă, spuse el în cele din urmă. Nu pot face nimic ca să îmbunătăţesc arta şlefuitorului iniţial. Deci? Ce vreţi de fapt de la mine? Aplecându-se în faţă, ea atinse piatra cu o unghie lungă, dată cu ojă roşie, şi spuse: — Vreau să o tai în două bucăţi egale. Două smaralde în loc de unul. I se păru că vede o strălucire de emoţie în ochii lui plumburii. Îl luase prin surprindere, atinsese o coardă sensibilă pe undeva. — Să tai o piatră ca asta? Eşti nebună? Întinse mâna într-un sertar şi scoase o sticlă de whisky şi un pahar mic, pătat. Ridică sticla interogativ, iar ea clătină din cap, urmărindu-l cum îşi umple paharul până sus şi îl dă peste cap. Îl umplu din nou, repede, şi de data asta ea observă că îi tremura mâna când goli paharul. Acest tremur era motivul pentru care Abyss, maestrul şlefuitor de pietre preţioase, ocupa acum o singură cameră, pe o stradă lăturalnică, murdară, din Bangkok, în locul marelui apartament cu birouri de la Paris pe care îl avusese în urmă cu douăzeci de ani. Un mare şlefuitor de pietre preţioase団u o mână nesigură nu mai avea nicio valoare. Şi, totuşi, nu exista nimeni în stare să facă ceea ce îi cerea ea. Era un risc discutat îndelung şi pe care erau gata să şi-l asume. — Cunosc acest smarald, spuse el, răsucindu-l din nou între degetele lui grase. N-a mai fost văzut în Europa de când marea coroană a fost trimisă la Paris, la Cartier, ca să fie refăcută, în urmă cu optzeci de ani. Un smarald de nouăzeci de carate, de o asemenea perfecţiune… este unic. — Exact. Este unic şi de aceea uşor de identificat. Îţi cerem să ne dai două smaralde, domnule Abyss, ca să fie imposibil de identificat cu precizie. Şi, totuşi, valoarea fiecărei pietre să se numere în milioane. O strălucire de lăcomie fulgeră în ochii lui cenuşii, întoarse piatra pe o parte şi pe alta sub lampă, examinând-o cu atenţie sub lupa măritoare. Ea îl urmărea, tensionată ca un arc. Pentru ea, lucrul era important; se afla acolo pentru că el era încă cel mai bun din lume, singurul care putea face o asemenea treabă. — O să plătim bine, spuse ea încet. Şapte la sută. Privirile li se întâlniră. — Nu pot garanta nimic, îi spuse el. Ştii că smaraldul este cea mai fragilă dintre toate pietrele. O lovitură doar şi această bijuterie valoroasă ar putea fi făcută fărâme, bune pentru inele ieftine. Şi, de altfel, smaraldul întreg valorează cu mult mai mult decât ar putea valora vreodată două jumătăţi. Ea îşi netezi părul deja neted şi îşi tamponă cu un şerveţel transpiraţia de la rădăcina părului. În cameră nu era aer condiţionat, iar căldura şi mirosul acru începeau s-o deranjeze. Spuse sec: — Cât de repede se poate face? Ochii lui dispărură în valurile de grăsime de pe faţă când îi zâmbi: — Cincisprezece la sută, sugeră el încet. Un chicotit îi ieşi din gât, transformându-se în tuse, în timp ce ea îl privea fix. Îl consultaseră deja pe tipul din Israel şi pe celălalt din Amsterdam. Abyss era singurul, unica lor şansă. — Zece la sută, spuse ea, dezlipindu-şi bluza de pe spatele umed, în timp ce se ridica în picioare. Se uită fix la mâna ce tremura ţinând smaraldul. Nu ştiu, adăugă ea cu îndoială. Poate Amsterdam ar fi mai bun totuşi… — Zece, acceptă el repede. — Ai la dispoziţie o lună, îi zise ea, luându-şi geanta. El gâfâi. — O lună? Imposibil. Trebuie să mânuiesc piatra, s-o studiez, să analizez fiecare punct… ar putea dura şi un an… — O lună şi zece la sută. Asta-i înţelegerea. Poţi sau nu să faci treaba? Unghiile ei cu ojă roşie băteau cu nerăbdare pe birou, în timp ce el o privea fix, şocat. Apoi, ochii îi dispărură din nou într-un zâmbet fără veselie. — Hai să spunem că pentru mine va fi o încercare, răspunse el. Ea aprobă din cap, apoi se întoarse, cu mâna pe uşă. — Suntem foarte generoşi, domnule Abyss. Mai sunt şi altele acolo de unde provine asta. Ai putea fi un om foarte bogat, dacă nu devii prea hrăpăreţ. Frumoşii ei ochi migdalaţi îi studiau cu dispreţ cutele transpirate ale feţei. Şi dacă vei deveni, adăugă ea, partenerii mei vor şti ce au de făcut. Lăsând ameninţarea să plutească în aer, închise încet uşa după ea. Se strecură prin coridorul întunecat în jos pe scări şi dispăru ca o umbră în mulţimea forfotitoare, la o oră când viaţa de noapte a Bangkok-ului era în plină desfăşurare zgomotoasă.

Prolog Ecranul televizorului pâlpâi luminos în camera Laurindei aflată în penumbră şi imaginea lui Jessie-Ann Parker, cu părul blond, ca spicul de grâu în vânt, şi cu picioare nesfârşit de lungi, apărea plimbându-se pe podiumurile colecţiilor de modă de la Paris. Ea se opri o clipă, zâmbind dezarmant spre camerele de televiziune, înainte de a-şi continua drumul. Nimeni nu ar putea ghici vreodată ce se află în spatele acestei Miss zâmbet american, se gândi Laurinda, uitându-se mai de aproape la ea, nimeni nu ar crede vreodată că acest simbol atât de inocent al succesului e întruchiparea răului. Dar ea, Laurinda, ştia ce înseamnă să suferi din cauza depravării lui Jessie-Ann… chiar de pe când erau doar copii de şcoală. — Nu e grozav, comentă prezentatoarea postului de televiziune din Spring Falls, să vedem că o fată de la noi din oraş a reuşit pe această scenă dură a modei internaţionale? Jessie-Ann se află acolo în top deja de câţiva ani şi noi încă nu am reuşit să realizăm un interviu cu ea. Bănuiesc că se distrează prea bine cutreierând lumea, prezentând toate hainele acelea de lux ale caselor de modă, la care voi şi cu mine putem doar visa. Nimeni nu le poartă mai bine decât Jessie-Ann a noastră – iar aceasta este exact ce gândeşte domnul Yves Saint Laurent, la fel ca şi Karl Lagerfeld şi Ungaro. Jessie-Ann ar putea face chiar şi un sac să arate sexy. Dar familia ei de aici, din Spring Falls, afirmă că Jessie-Ann a rămas aceeaşi fată dulce din Montana, cum era totdeauna. Laurinda Mendosa închise televizorul, rămânând singură într-o lume tăcută, fără culoare. Camera ei era la fel de goală ca un laborator. Podeaua de linoleum era spălată şi lustruită cu ceară şi mirosea a dezinfectant. Pe un birou ieftin de lemn, se afla o maşină de scris veche şi un borcan de sticlă plin de pixuri. Un teanc de foi de hârtie era aşezat cu precizie meticuloasă, exact în mijloc. Pe scaunul maroniu de lemn, cu spătar drept nu era nicio pernă, iar pe jos nu era niciun covor moale pentru degetele goale ale Laurindei când se dădea jos din pat. Erau aceleaşi două paturi de cazarmă pe care le avea de când era copil. Când luase prima dată paturile acelea, crezuse că va putea invita alţi copii să rămână peste noapte la ea. Dar niciun copil nu fusese vreodată invitat să doarmă la familia Mendosa. Laurinda se sprijini de perne, cu ochii închişi, gândindu-se la Jessie-Ann. Putea revedea în memorie scene întregi, ca şi când ar fi fost o rolă dintr-un film… Jessie-Ann a fost fata cea mai populară din liceu, atât în cursul inferior, cât şi în cel superior. Desigur, Jessie-Ann organizase mereu petreceri cu prietenele ei, care rămâneau acolo şi peste noapte, dar Laurinda nu fusese invitată niciodată în casa ei mare, însorită, de pe colţ, unde cei doi câini ai familiei Parker lătrau voioşi când treceau peste pajiştea vecinilor. Laurinda îşi mai aminti de cei trei fraţi mai mari care îşi tratau sora ca pe o mică prinţesă şi de mama lor zâmbitoare care cocea prăjituri grozave şi avea grijă ca dinţii lui Jessie-Ann să crească drepţi şi ca fiica ei să aibă totdeauna haine frumoase, inclusiv cei mai nostimi jeanşi care îi veneau totdeauna turnaţi lui Jessie-Ann, de parcă i-ar fi fost o a doua piele. Şi Jessie-Ann avea un tată minunat, un bărbat înalt, un blond uriaş, care îşi iubea fiica – aşa cum trebuie să-şi iubească un tată o fată. Laurinda deschise ochii când un zgomot slab tulbură liniştea. Se uită încruntată spre uşa încuiată a dormitorului, când paşii târşâiţi ai mamei ei se apropiară. — Laurinda! Sunetul respiraţiei puternice a mamei ei pătrundea prin uşă. Apoi clanţa fu mişcată cu furie. — Laurinda! Ştiu că eşti înăuntru. De ce nu vrei să-mi răspunzi? Vocea mamei ei se mai ridică o octavă dar devenise deja nesigură şi neclară. Laurinda zâmbi. Când venise de la birou, îi lăsase pe masa din bucătărie obişnuitul pachet în hârtie maronie şi neagră. Doamna Mendosa, ameţită de băutură, se lăsa pradă uitării nocturne. Mormăind furioasă, mama ei îşi târşâi îndărăt picioarele pe coridor şi Laurinda o auzi înjurând când se împiedică pe scară. Într-o bună zi, se va rostogoli de-a berbeleacul pe treptele acelea, spre o uitare definitivă – dar ziua aceea întârziase deja prea mult pentru Laurinda. Nu-i permitea niciodată mamei sale să intre în camera ei. Nimeni nu mai intrase acolo – de ani de zile. Uneori se părea că odaia ei fusese totdeauna aşa, cenuşie, tăcută şi solitară, dar amintirile veneau îndărăt să o tortureze. Crezuse mai demult că găsise un mod de a scăpa de ele. Vechea maşină de scris, care aştepta pe biroul ei, îşi îndeplinise scopul până acum. Dar, în ultimul timp, trecutul se îngrămădea mereu în mintea ei, chiar şi când era la serviciu, tulburând singurul lucru de care se bucura cu adevărat, singurul lucru la care se pricepea bine. A fi contabilă nu este o ocupaţie plăcută pentru oricine, dar după ce „boala” mamei ei o obligase să-şi abandoneze planurile de a urma o universitate, Laurinda a ajuns la singura pasiune pură a vieţii ei. Matematica avea o logică rece, care nu exista în complexitatea existenţei ei zilnice. Ea era sigură că ar fi fost un geniu mondial recunoscut al matematicii, dacă ar fi putut să-şi continue studiile în acest domeniu. Dar n-a putut. Şi asta, tot din cauza lui Jessie-Ann. În anul care trecuse, îşi făcuse planurile cu grijă, pregătindu-şi drumul. Nu era sigură cum se va desfăşura totul, dar măcar făcuse un început, luând o slujbă la tatăl lui Jessie-Ann, la Gazette din Spring Falls, unde deveni de neînlocuit, pentru că era foarte bună în ceea ce făcea. Iar când doamna Parker a invitat-o la o cafea, ea a jucat rolul „sărmanei şi eroicei Laurinda, care se luptă şi se sacrifică ca să-şi întreţină mama invalidă” şi a făcut minuni, iar acum Mary Parker o ajuta şi o simpatiza, chemând-o adesea la o cafea. Laurinda considera că doamna Parker era un înger… se întreba cât de diferită ar fi putut fi viaţa ei, dacă ar fi avut o mamă şi un tată precum cei doi Parker. Dar n-a avut, iar căţeaua aia de Jessie-Ann i-a avut! Şi tocmai Jessie-Ann a fost cea care a făcut ca toată lumea Laurindei să se prăbuşească în jurul ei, în ruine de coşmar. Se aşeză în pat şi privi în jur, la camera ei cenuşie, întunecată. Nu avea decât elementele strict necesare, o cameră fără colţuri liniştite, care să-i uşureze durerea, o cameră care nu-i oferea o alinare care să-i vindece rănile. Vechiul cuţit pentru curăţit pomi al tatălui ei, strălucitor de ascuţit, aştepta pe raft, amintindu-i de ţelul ei… iar acum, doar acel cuţit îi putea satisface nevoia de răzbunare împotriva lui Jessie-Ann. Laurinda zâmbi, imaginându-şi-o pe prezentatoarea locală de televiziune vorbind din nou despre Jessie-Ann, doar că de data asta ea ar fi fost „eroina locală”, ea ar fi fost cea faimoasă. Laurinda avea să fie fata din Spring Falls care a reuşit. Iar Jessie-Ann avea să fie moartă şi toate amintirile îngrozitoare vor dispărea ca prin minune.

Prolog Bărbatul era blond, înalt şi frumos, cu acel gen de trup musculos care arată la fel de bine îmbrăcat ca şi fără haine. El îşi parcă automobilul închiriat – un Lincoln alb de oraş, nu un Ferrari sau un Jeep Cherokee sport, cum te-ai fi aşteptat din partea cuiva cu atitudinea lui rece, uşor arogantă – în sectorul sosiri al aeroportului din San Francisco, apoi se uită nerăbdător la ceas. Zborul de seară din Honolulu sosea târziu şi ca să parchezi mai mult decât câteva minute era riscant. Putea fi observat, gonit de poliţiştii de la circulaţie, i se putea da chiar şi o amendă. El intră repede în clădirea sosirilor şi consultă ecranul cu informaţii despre zboruri. Avionul aterizase cu cinci minute mai înainte.   Ieşind din nou, se sprijini de maşină, cu mâinile în buzunare, urmărind uşile. Zâmbi când o văzu în sfârşit. Părul ei moale, de culoarea cuprului, i se mişca în jurul umerilor în timp ce se îndrepta spre şirul de taxiuri. Ea nici măcar nu-l remarcase, nu-i auzise paşii când venise din spatele ei. O auzi gâfâind când simţi înţepătura rapidă a acului în braţ. Ochii ei căprui îngroziţi îl recunoscură, iar el îi zâmbi. Fără niciun sunet, ea se prăbuşi în braţele lui şi fu băgată uşor pe locul din spate al maşinii care aştepta.   El aruncă repede o pătură pe ea, se strecură în spatele volanului şi intră în şirul circulaţiei care se târa spre oraş. Ridică din umeri şi aprinse o ţigară. Ce naiba, avea timp destul. Avea timp ca să ucidă.   Patruzeci de minute mai târziu, parcă în strada Battery, ieşi din maşină, deschise uşa din spate şi se uită la fată. Îi controlă pulsul şi îi ridică o pleoapă. Dormea dusă. Nicio problemă din partea ei. O împinse jos pe podea, o acoperi cu pătura şi încuie maşina. Apoi, aprinse o ţigară şi merse liniştit după colţ, la Il Fornaio.   Braseria era aglomerată. Îşi făcu drum spre un scaun la tejgheaua barului şi comandă o bere Carta Blanca şi o pizza mică cu mozzarella, anşoa, măsline şi capere. În timp ce aştepta, se uită la rezultatele de la baschet în Examiner. Mai luă o bere cu pizza. Apoi, pentru că avea o slăbiciune pentru dulciuri, comandă un tiramisu.   — E aproape divin cât poate fi de bun acest desert. Nici eu nu pot să-i rezist, spuse femeia tânără care stătea alături de el.   Îi zâmbi.   Ea luă o sorbitură din paharul ei cu Margarita. Avea părul roşu, până la umeri, şi era cam de aceeaşi vârstă cu fata pe care tocmai o lăsase, drogată şi inconştientă, în automobil. El ridică din umeri şi ceru nota de plată.   — Aşa, din când în când, îmi permit.   Ea îi crease o deschidere şi el simţea că ea aşteaptă un răspuns, dar se depărtă. În timp ce se îndrepta spre casieră, lângă uşă, îi simţi privirea curioasă îndreptată spre el. Era drăguţă şi nu era obişnuită să fie respinsă. Doar că, în seara asta, agăţase pe cine nu trebuia.   După ce descuie maşina, el ridică pătura care o acoperea pe fată şi o controla din nou. Era încă adormită, aşa că se urcă la volan şi intră cu maşina în fluxul circulaţiei, pe Embarcadero.   Ştia exact locul spre care se îndrepta, dar era încă prea devreme – prea multă circulaţie, prea mulţi oameni, prea multe lumini.   Circulă încet prin oraş, întorcându-se de mai multe ori pe acelaşi drum, îndreptându-se în cele din urmă spre nord, spre un teren parcelat, apoi pe lângă un cartier de proprietăţi elegante, pe lângă un teren de golf şi apoi în sus, unde şoseaua mergea pe lângă marginea unei ravine împădurite, înclinate abrupt.   Opri maşina şi o ridică pe fată de pe podea. Ea se prăvăli pe umerii lui, iar el îi înjură greutatea în timp ce o căra şi aproape o târa printre copaci, până ce ajunse într-un mic luminiş la marginea ravinei. Ceaţa dispăruse şi o lună în al treilea pătrar lumina stâncile şi copacii pitici, iar jos, departe, era pârâiaşul săltăreţ care îşi şerpuia drumul de-a lungul fundului ravinei. Ezită, gândindu-se cu jind la revolverul din buzunar. Dar trebuia ca totul să pară un accident. Asta era singura posibilitate.   O ridică pe fată în picioare. O ţinu o secundă în braţe, până ce aceasta îşi căpătă echilibrul. Apoi, cu toată forţa lui, o aruncă peste margine, în abis.   Ea nici măcar nu-şi dădea seama ce se întâmplă.   Luna se ascunse după nori şi ceaţa reveni, în timp ce el se străduia să audă zgomotul căderii ei. Cu un oftat, se întoarse bucuros căutându-şi drumul printre copaci spre maşină, apoi conduse încet, prin ceaţa deasă, înapoi spre apartamentul lui, într-unul dintre cele mai bune hoteluri din oraş.   Capitolul 1 Detectivul Franco Mahoney de la Criminalistică din Departamentul Poliţiei din San Francisco, privea nepăsător cum oamenii de la serviciul de salvare al Departamentului Pompierilor coborau în ravina Mitchell, spre trupul fetei. Nu puteai vedea mult din ea, doar piciorul în sanda roşie şi braţul ridicat, ieşind din lăstărişul care îi oprise căderea, dar nu-i salvase viaţa. Acum, nu-va fi decât încă o cifră statistică de pe lista crimelor nerezolvate. Mai văzuse toate astea până acum, dar acum avea o treabă de făcut. Trebuia să-l găsească pe ucigaşul ei.   Se uită la ceas. Era ora opt dimineaţa. Schimbul lui tocmai se termina şi se gândi cu invidie la ceilalţi tipi mai norocoşi, care se îndreptau obosiţi spre casă sau spre micul dejun la localul de pe Brannan, discutând despre agitaţia din cursul nopţii sau, pur şi simplu, vorbind porcării ca să se răcorească. Fusese o noapte lungă: obişnuita crimă cu droguri într-o străduţă lăturalnică; o înjunghiere într-o cameră sărăcăcioasă unde victima, un mic chinez, vărsase mai mult sânge decât văzuse vreodată într-o măcelărie; şi cadavrul unui bărbat aruncat pe şosea şi care fusese călcat de mai multe ori până fusese descoperit şi despre care se constatase că fusese împuşcat. Apelul despre fata din ravina Mitchell venise la şapte şi treizeci şi patru. Era rândul lui, ghinionul lui la sfârşitul turei. În anumite nopţi, se întreba dacă făcuse un lucru bun devenind poliţist.   Oftă supraveghind luminişul de la marginea ravinei. Era plină de tipi de la Pompieri şi de la Departamentul Sănătăţii Publice, precum şi sanitari, medicul legist, tehnicienii de la laborator şi echipele de ştiri de la televiziune, plus toate echipamentele lor: cabluri, macarale, scări, tărgi, butelii de oxigen, perfuzii şi camere de luat vederi. Luminişul umed, cu iarbă, era acum o mare de noroi.   Avusese destul timp să se uite în jur şi să constate că nu erau semne de luptă. Până la sosirea echipei de salvare, orice dovezi vitale dispăruseră deja amestecate cu noroiul.   Mai mulţi poliţişti în uniformă, cu ochii aţintiţi spre pământ, cercetau lăstărişul, dar Mahoney simţea în sinea lui că nu vor găsi nimic. Azi nu vor fi nasturi rupţi, nici fire prinse de o ramură, nici cartuşe goale, nici o urmă perfectă.   Ca scenă a unei crime era ratată. Rânji, scuzându-şi calamburul. Agatha Christie ar fi avut doar o singură urmă perfectă de picior, se gândi el ironic. Eu n-am decât un cadavru.   Şi, îndată ce sosise serviciul de salvare, cadavrul acesta căpătase prioritate. Totul trebuia să aştepte până după ce avea să fie luat de acolo, chiar dacă asta însemnă să calce peste dovezi. Femeia din ravină îşi va avea drepturile ca persoană, deşi probabil, pentru ultima oară. Apoi va deveni o altă Jane Doe[1] cu o etichetă legată la un deget de la picior, în sertarul îngheţat, de oţel, din morga oraşului, până când medicul legist va ajunge în sfârşit să o ciopârţească în căutarea unor dovezi fizice. Sau până când vreun părinte nefericit sau vreo rudă îndurerată – sau poate nu – îşi vor aminti că mătuşa Fio sau sora Joleen sau verişoara Peggy Sue n-a fost văzută de câtva timp şi vor veni să întrebe de ea.   Mahoney se întoarse în silă spre camerele TV şi spuse pe scurt ce ştia: că azi-dimineaţă devreme fusese găsit trupul unei femei de către un bărbat care ieşise să-şi plimbe câinii. Nu, bărbatul acela nu era suspect. Şi nu, deocamdată. Nu avea niciun alt suspect. Mulţumesc şi la revedere.   Franco Mahoney era poliţist de paisprezece ani, dintre care şapte ca detectiv în Brigada de Criminalistică. Se spunea că este unul dintre cei mai buni, un meticulos analist al informaţiei şi un finalizator. Era cunoscut ca un poliţist care nu abandonează niciodată un caz. Puteau trece ani, dar Mahoney nu uita niciodată o crimă nerezolvată. Faptele şi dovezile se tot învârteau în capul lui, când se afla în pat, noaptea, şi uneori ceva se aşeza în ordine. Prin simplă perseverenţă, muncă asiduă şi intuiţie, el obţinuse condamnări într-un număr de crime care fuseseră împinse la fundul fişierului cu inscripţia „nerezolvată”.   Avea „fler” pentru ucigaşi.   — Parcă i-aş mirosi. Sunt precum carnea stricată, băieţi. Asta-i tot, le spunea el reporterilor de ştiri al căror favorit era, pentru că îşi păstra întotdeauna simţul umorului şi totdeauna le dădea un subiect bun şi, în plus, arăta bine, pe ecranul televizorului. Era tipul poliţistului perfect masculin.   — Vine sus, urlă şeful echipei de salvare.   Franco se uită cum targa bine legată era ridicată cu grijă cu macaraua. El văzuse mai multe victime ale omorurilor decât dorea să-şi aducă aminte. Ca oricare poliţist, ştia că singurul mod de a-şi păstra un psihic normal era să menţină o distanţă mentală între el şi victimă. Când victima era un copil, acest lucru era omeneşte imposibil, iar când era o femeie tânără ca aceasta era greu.   Avea poate douăzeci şi patru de ani, avea faţa umflată grotesc, o masă de vânătăi purpurii cu pete livide roşii, pe unde pielea fusese julită. Avea sânge închegat pe nas şi urechi, indicând o fractură de craniu, iar părul ei de culoarea cuprului era lipit cu sânge negru închegat. Poate că fusese drăguţă, se gândi el cu amărăciune. Poate îi plăcea să se distreze şi era liberă. Până aseară, când un bastard de nimic a decis să nu o lase să trăiască.   Când femeia fu trecută peste mal, se dădu deoparte ca să-i lase pe infirmieri să acţioneze. Dregându-şi glasul, începu să noteze:   „Femeie. Caucaziană. Vârstă probabilă 24 de ani. Înălţime aproximativă 1,70 m. Greutate – 52 kg. Părul roşu…”   — Isuse, omule, are puls. Trăieşte…   Sanitarii erau în genunchi, aplecaţi spre targă, punându-i femeii repede o perfuzie în braţ, dându-i oxigen cu ajutorul unei măşti, înconjurându-i capul spart cu săculeţi de nisip. Îi traseră pe picioare pantalonii de presiune, umflându-i ca să restrângă fluxul sângelui, forţând presiunea sângelui spre partea superioară a torsului şi spre cap, apoi o înfăşurară în folie strălucitoare de aluminiu împotriva şocului.   — Ia staţi puţin!   Franco se uită la şirul dublu de răni de înţepătură de pe braţul ei drept.   — Ce-i asta?   Sanitarii se uitară cu atenţie la înţepături.   — Să mă ia naiba, Mahoney, astea sunt urme de dinţi. O muşcătură de câine, aş zice. Şi încă unul măricel.   Mahoney îi urmă înapoi prin pădure, în timp ce o duceau repede pe tânăra femeie la ambulanţa care aştepta şi o urcară iute în ea.   — Credeţi că o să scape? întrebă el.   Sanitarul ridică din umeri.   — Nu ştiu nici măcar dacă o putem stabiliza ca să o ducem până la TRAUMA.   Mahoney oftă când trimise un poliţist în uniformă la Unitatea Generală pentru Traumatisme din San Francisco.   — Stai la uşa sălii de operaţie, comandă el. Mă anunţi dacă se trezeşte.   Nu mai era treaba lui să se îngrijească în continuare. El era detectiv la criminalistică. Avea nevoie de un cadavru, înainte de a-şi face treaba.   — Nu e nevoie deocamdată de noi, Mahoney, spuse medicul legist, Pete Preston, urcându-se în maşina lui.   Şi munca lui venea după moarte.   — Încă nu, Pete, spuse Mahoney. Dar am o senzaţie în oase că e vorba de o crimă. Oftă, scuturându-se de evenimentele din dimineaţa aceea devreme. Ce-ai zice să-ţi ofer o ceaşcă de cafea?         [1] Nume dat în SUA cadavrelor de femei neidentificate.