OCTAV PANCU-IAŞI povesti pentru copii

VISUL   În dimineaţa aceea de noiembrie băiatul care se numeşte Radu nu întârzie de la şcoală. Ei, şi ce-i cu asta ? o să mă întrebaţi. Ce ţi se pare atât de neobişnuit ca un băiat care se numeşte Radu să vină punctual la şcoală, într-o dimineaţă de noiembrie ? ! Da, aveţi dreptate, nu-i nimic neobişnuit, totul e limpede ca bună ziua — doar că mie, măcar câteodată, îmi plac poveştile obişnuite, limpezi ca bună ziua. Ca asta, de pildă... În vacanţă, într-o dimineaţă de iulie, Radu se trezi necăjit. Visase ceva frumos, visase că nu mai are opt ani, ci de trei ori pe atât şi, îmbrăcat într-un costum nou-nouţ, de cosmonaut, aşteaptă în cabina rachetei să zboare spre o stea, să zboare, să zboare... ei, aflaţi că tocmai din cauza zborului ăsta se trezi Radu necăjit. Tocmai când trebuia să se apropie clipa desprinderii de Pământ, tocmai atunci, în clipa aceea nemaipomenită, Radu se trezi. Deschise ochii şi dădu de covorul înflorat, care acoperea peretele din casa bunicilor, simţi în nări mirosul acela fără nume, de soare şi zmeură, de vânt şi iar de soare. Pe urmă îl văzu chiar pe bunicul cu faţa în soare, cu barba zbârlită de vânt şi trecându-i pe la nas un pumn de boabe parfumate de zmeură. —  Bunicule, de ce m-al trezit tocmai acum ? se bosumflă Radu. Visam ceva atât de frumos... —  Te-ai trezit singur, răspunse bunicul. Dar n-ai decât să închizi ochii, să mai tragi un pui de somn şi să duci visul la capăt. —  Crezi că o să pot ? —  Încearcă. —  Nu, zise Radu, degeaba. Sunt treaz, nu mai pot adormi. Şi dădu să sară din pat, dar bunicul se aşeză lângă el şi începu: —  Aşa eram eu. Când eram ca tine şi mă trezeam dintr-un vis, făceam un bot, de aici până în fundul curţii. Odată, ţin minte, am visat că eram şcolar, că aveam trăistuţă şi în trăistuţă tot felul de cărţi şi de caiete. Aveam şi ghete şi ţopăiam cu ele prin zăpadă, bucuros, nevoie-mare, că sunt şi eu şcolar, că undeva, într-o bancă, am şi eu un loc. Când mă trezii, tocmai trebuia să intre învăţătorul nostru şi eu trebuia să mă ridic în picioare, să dau bună-dimineaţa şi să-i spun că ştiu să-l fac pe o ca un ou şi pe e ca o praştie... Îmi venea să plâng că tocmai atunci mă trezisem, pentru că n-aveam nici trăistuța cu cărţi şi caiete, nici ghete n-aveam şi nici la şcoală cu mergeam, deşi trecusem binişor de şapte ani. Treaba mea era să păzesc raţele, nu să merg la şcoală... dar visul fusese atât de frumos, încât m-am hotărât să-l duc pană la capăt. Am închis ochii şi... Minunăţie !... Eram iarăşi şcolar ! Învăţătorul mă ascultă o mie de lucruri şi-mi zise tot de vreo mie de ori „bravo!”... Tabla, băncile, pereţii clasei, totul se prinsese în horă în jurul meu. Niciodată nu mai visasem ceva atât de frumos... Aşa, nepoate, n-ai decât să încerci şi tu... Şi bunicul împinse uşurel capul băiatului pe pernă şi ieşi tiptil din odaie.     Asta, va să zică, se întâmplase cu o jumătate de an în urmă, în vacanţa de vară, prin iulie, la bunici. Într-o zi de noiembrie, una înainte de ziua Aceea de noiembrie, cu care am început povestirea, Radu, ieşind de la şcoală, văzu sus pe o schelă lucrând un zidar. Era tânăr şi cânta straşnic. Când tânărul cobori de pe schele, Radu mai era tot acolo, privind. —  Iţi place ? îl întrebă tânărul. —  Mult. — Ai vrea să ajungi şi tu ca mine ? — Mai întrebi ? —  Atunci visează. Visează să fii şi o să fii ! Noaptea, Radu visă că se află pe cea mai înaltă schelă şi construieşte cel mai înalt bloc. Dar... Dar tocmai în clipa când blocul atingea norii şi saluta aviatorii, tocmai în clipa aceea sună ceasul şi Radu se trezi. Să se culce la loc şi să încerce să continue visul ? O, ce frumos ar fi ! Să se culce la loc şi să întârzie de la şcoală ?! Nu. Se va scula imediat şi primul clopoţel îl va găsi în clasă. Sunt vise şi vise. Pe cel al lui, pe cel de acum, trebuie să-l viseze cu ochii deschişi. Iată de ce nici în dimineaţa aceea de noiembrie, băiatul care se numeşte Radu nu întârzie de la şcoală. Deschise ochii mari, de cum se trezi. Îi deschise ca să poată visa.  

A FOST ODATĂ UN CIREŞ    A fost odată un cireş care s-a săturat să mai facă cireşe. Lângă el, în livadă, prunul făcea prune, mărul făcea mere, ba până şi zarzărul care era abia un pui, nici măcar nu mergea la grădiniţă, credea că avioanele sunt nişte ciori mai mari şi muştele nişte avioane mai mici, da, până şi el, zarzărul, făcea câteva zărzărele. Doar cireşul se săturase să mai facă cireşe. Vestea, bineînţeles, se răspândi foarte repede, şi îngrijoraţi alergară la cireş mai mulţi oameni importanţi. Alergă la cireş însuşi bătrânul academician-doctor- profesor-docent, şeful catedrei de clătite cu dulceaţă de cireşe şi autorul de faimă mondială al studiului intitulat: „De ce se fac cercei din cireşe şi nu se fac cireşe din cercei." Bătrânul academician avu o lungă discuţie cu cireşul care se săturase să mai facă cireşe şi plecă clătinând din cap foarte amărât. Îl întrebase pe cireş de ce nu mai vrea să facă cireşe şi acesta îi răspunsese mai mult decât mulţumitor : —  Uite-aşa : nu mai vreau şi gata !       —  Bine, nu se lăsă cu una, cu două, bătrânul academician ; dar ce-ai să faci dacă nu vrei să mai faci cireşe ? —  Nimic. O să stau ! Răspunsul acesta îl îngrozise cel mai tare pe bătrânul academician. Auzise el multe până atunci, dar una ca asta nu. Nu dormi câteva nopţi, frământându-se : „Cum adică nu mai vrea să facă nimic ? Asta nu se poate. Toţi trebuie să facem ceva !“ Pe urmă — aşa-i viaţa, fiecare are treburile lui — bătrânul academician se apucă să scrie o nouă carte, una despre importanţa gemului de cireşe şi uită de cireşul care se săturase să mai facă cireşe. Așa cum spuneam, însă, la cireşul care se săturase să mai facă cireşe mai alergară încă mulţi oameni foarte importanţi. Este o adevărată plăcere pentru mine să-l amintesc aici pe cunoscutul om de ştiinţă Abe Cede Efghehaş, cel dintâi în lume care a observat că sâmburii de cireşe amare, când îi presezi sub talpă, fac altfel de „poc’" decât sâmburii de cireşe albe sau roşii — şi este, de asemenea, o rară bucurie pentru mine să-l mai amintesc aici şi pe ilustrul savant Icsigrec Zet, cel care a demonstrat deosebirea esenţială dintre tartele cu cireşe şi tartele fără cireşe, ori cu prea puţine cireşe. Tuturor, cireşul le-a spus că el s-a săturat să mai facă cireşe, că intenţia lui este să stea să nu mai facă nimic. Discuţiile dintre toţi aceşti oameni importanţi şi cireşul care se săturase să mai facă cireşe nu duseră, din păcate, la nici un rezultat. Atunci m-am hotărât să-l vizitez şi eu pe cireşul care se săturase să mai facă cireşe. Nu sunt specialist în cireşe, recunosc, eu viaţa mi-am dedicat-o studierii compotului de vişine — ceea ce e cu totul altceva — dar m-am dus la el, în simpla mea calitate de om care nu poate accepta ca cineva să stea fără să facă nimic. A, dar am uitat să vă spun că nu m-am dus cu mâna goală, ci înarmat cu un topor, poate nu grozav de ascuţit, dar numai bun pentru a tăia un cireş care s-a săturat să mai facă cireşe. Convorbirea noastră a fost foarte scurtă. O ţin minte cuvânt cu cuvânt, dar ea nu prezintă mare însemnătate pentru cititori decât din clipa când i-am spus : —  Ştii cum se numeşte unealta asta pe care am adus-o cu mine ? —  Nu. —  Se numeşte topor. —  Şi la ce slujeşte ? —  La tăiatul cireşilor care s-au săturat să mai facă cireşe. Asta ştie el să facă şi asta face. Uite, ţi-l las şi dacă îl convingi tu să nu mai facă ce ştie, aşa cum te-ai săturat tu să mai faci cireşe, scrie-mi! Am plecat şi a doua zi am primit o telegramă : „Nu l-am convins. Drept care m-am hotărât să fac din nou cireşe. Semnat : Cireşul !“ Asta-i toată povestea. Mi-a venit s-o scriu pentru că mi s-a făcut poftă de nişte cireşe mari şi dulci — sau poate că din alt motiv, poate că la altceva m-am gândit când mi-a venit s-o scriu, dar asta e altă poveste.

SĂ NE AMINTIM DE VARĂ   Liana făcea plajă, se bronzase ca o ciocolată cu lapte şi cu alune, iar acum îşi făcea tocmai socoteala că în câteva zile va arăta ca o ciocolată amăruie. Nu băgă de seamă când veni lângă ea meduza sau mai bine-zis, îşi dădu seama că venise cineva lângă ea, dar crezu că e gemul de pere. Drept care îl şi salută : —  Bună dimineaţa, gemule de pere ! —  Îmi pare rău, spuse gemul de pere, dar să ştii că eu sunt o meduză. —  O meduză ? ! se bucură Liana. Ce bine îmi pare că, în sfârșit, cunosc personal o meduză. —  Şi eu, spuse meduza, sunt încântată că te cunosc personal. Deşi, ca să fiu sinceră, simt faţă de tine un pic de invidie. —  Dacă îţi place costumul meu de plajă, crezu Liana că e invidiată pentru costumul ei de plajă, te las să copiezi modelul. —  Ah, ah ! făcu meduza, nu la costum mă refeream, deşi e foarte simpatic : are, după câte număr eu, 143 de buline albastre, grozav de albastre... mă refeream la faptul că tu eşti în plină vacanţă, pe când noi, meduzele, suntem la mijlocul anului şcolar... — Cum ? se miră Liana, voi învăţaţi vara ? —  Bineînţeles, răspunse meduza. — Şi iarna ce faceţi ? —  Ce să facem ? Când nu patinăm, stăm de vorbă, croşetăm, bem ceaiuri... —  Ceaiuri sărate ? întrebă Liana. —  Numai atât cât trebuie, răspunse meduza. — Aha, făcu Liana, şi în ce clasă eşti ? — Într-a-ntâia B. —  Ştii cât fac unu şi cu unu ? —  Azi nu mai ştiu, regretă sincer meduza, dar ieri făceau foarte bine, erau sănătoşi şi veseli. —  Dar de citit ai învăţat să citeşti ? o întrebă Liana. —  Sigur. Mă mai încurc numai la literele mari şi la cele mici. Pe cele mijlocii le ştiu la perfecţie. —  Aveţi şi ore de gimnastică ? se interesă Liana. —  Avem. Numai că noi le spunem ore de muzică. Poate, fu de părere Liana, asta se întâmplă pentru că n-aveţi ore de muzică. —  Ba avem şi ore de muzică, dar pe acestea noi le numim de gimnastică. —  Învăţaţi să înotaţi ? —  Nu. Înotăm ca să învăţăm. La noi toate sunt ciudate. Uite, vezi corabia aceea în zare ? —  O văd, spuse Liana. — Eu n-o văd, spuse meduza. Dar vezi pescăruşul acela care zboară ? —  Îl văd, spuse Liana. —  Eu nici măcar nu-l zăresc, spuse meduza. Nu-i aşa că-i ciudat ? —  Foarte, recunoscu Liana. Când se făcu ora zece meduza întrebă dacă e ora zece şi Liana îi răspunse că e ora zece. —  Asta înseamnă că recreaţia mare s-a terminat şi trebuie să te părăsesc. La revedere, Liana. Pot să vin şi mâine la tine? —  Sigur. Să vii în fiecare zi ! Şi meduza veni în fiecare zi, în afară de o joi când, nu se ştie de ce nu putu veni, şi nenorocirea e că nici n-o să se ştie vreodată. Între timp, Liana se bronză atât cât îşi dori şi ajunse ca o ciocolată amăruie. Pe meduză n-o uită şi-i scrise de câteva ori pe adresa : „Meduzei din clasa întâia B, Marea Neagră, Mamaia, Post-restant !“  

POVESTE CARAGHIOASĂ —  Dacă s-a spart, s-a spart, spuse Ducu. —  Văd că nici nu-ţi pasă, spuse băiatul care mesteca gumă. Poate că tatăl tău e bancher. —  Ce înseamnă bancher ? întrebă Ducu. —  Un domn gras, spuse băiatul care mesteca gumă. Un domn gras care are bani mulţi. —  Tata e maistru, spuse Ducu şi nu-i deloc gras. E tocmai aşa cum trebuie să fie un tată. —  Te bate ? —  La ce ? —  Te-am întrebat dacă te bate. —  Când jucăm Peter cel negru, nu mă bate. La loto o bate chiar şi pe tanti Minodora. —  Te-am întrebat dacă te bate, aşa : pac, pac... —  Păi, tata e de zece ori mai puternic decât mine ! —  Şi nu te bate ? —  N-auzi că-i de zece ori mai puternic decât mine ? Ce, eu îl bat pe Dănuţ ? —  Cine-i Dănuţ ăsta ? —  Dănuţ ăsta e un băieţel. Are doi dinţi. Unul sus şi altul jos. —  Aha, făcu băiatul care mesteca gumă. De aceea. —  Ce ? întrebă Ducu. —  De aceea nu-ţi pasă. Pentru că tatăl tău nu te bate. Dar acuma tot o să-ţi tragă vreo două. —  De ce ? —  Pentru că ai spart sticla cu ulei. Ce-o să spui acasă ? —  O să spun că s-a spart. M-am împiedicat şi am căzut Doar erai aici şi ai văzut şi tu. —  Dacă spui asta, capeţi imediat vreo două. —  Dar chiar aşa s-a întâmplat. M-am împiedicat de piatra asta şi am căzut. —  Trebuie să spui altceva, dacă nu vrei să o încasezi. Piatra şi căzutul n-ajută. Uite, întreabă-l şi pe el. El era un alt băiat, un băiat care avea o bilă albastră şi care se uita la Ducu şi la băiatul ce mesteca gumă fără să spună nimic. Nici acum băiatul cu bila albastră nu spuse nimic. —  De unde ai luat bila ? îl întrebă Ducu. —  De bilă îţi arde ţie ? se supără băiatul care mesteca gumă. —  E frumoasă, spuse Ducu. — Treaba ta. Eu vreau să te ajut. —  Sticla nu mai poţi s-o faci la loc, spuse Ducu. —  Dar pot să te învăţ ce să spui acasă ! —  Asta pot şi eu, pot şi eu să-l învăţ, vorbi, în sfârșit, băiatul cu bila albastră. Cel mai bine e să spui că ţi-au furat banii. —  Cine mi i-a furat ? întrebă Ducu. —  Un hoţ. Un hoţ care avea un ochi legat cu o cârpă neagră. Ţi-a dat un brânci, tu ai scăpat banii din mână şi el i-a luat şi a fugit. —  Povestea asta nu face doi bani, spuse băiatul care mesteca gumă. Trebuie să spui ceva mai frumos. —  Nimic nu-i mai frumos decât că a venit un hoţ cu un ochi legat şi i-a furat banii, spuse băiatul cu bila albastră. Era un pirat. —  Nu există piraţi în Bucureşti, spuse băiatul care mesteca gumă. Povestea asta nu face doi bani. Aici trebuie un câine. Un dulău. A ieşit un dulău dintr-o curte, tu te-ai speriat, ai luat-o la fugă şi când ai ajuns la băcănie, banii nu mai erau în buzunar. —  Dar unde erau ? întrebă Ducu. —  Nu ştii. Ţi-au căzut. S-au împrăştiat. —  I-a luat dulăul ca să-şi cumpere oase, râse băiatul cu bila albastră. De când sunt n-am auzit o poveste mai caraghioasă. —  Caraghios eşti tu şi cu bila ta albastră, spuse băiatul care mesteca. —  Şi mai caraghios eşti tu cu guma ta, spuse băiatul cu bila albastră. Ducu era grăbit. Plecă acasă fără să mai aştepte ca să vadă cine era mai caraghios. Acasă, intră în bucătărie şi spuse : —  Mămico, te rog alege care poveste vrei. Întâia : m-am împiedicat de o piatră, am căzut şi am spart sticla cu ulei. A doua : a venit un hoţ legat la un ochi şi mi-a furat banii. A treia : a ieşit un dulău dintr-o curte, m-am speriat, am luat-o la fugă, şi când am ajuns la băcănie, banii nu mai erau în buzunar. —  Ţie care îţi place mai mult ? întrebă mama. —  Toate sunt caraghioase, spuse Ducu. —  Prima poate că e mai puţin, spuse mama. —  Aşa mi se pare şi mie. —  Atunci să nu ne mai încurcăm cu celelalte, spuse mama. Te-ai lovit ? —  Un pic. —  Te doare ? —  Nu. —  Atunci du-te şi cumpără altă sticlă. Acolo, pe trotuar, în faţa băcăniei, băiatul care mesteca gumă şi băiatul cu bila albastră jucau şapte pietre. —  Ei, cum a fost ? îl întrebară amândoi pe Ducu. —  Mama a ales povestea mea, spuse Ducu. Ale voastre erau prea caraghioase.

UN BĂRBAT LA CASA OMULUI   Bună seara, stimaţi telespectatori, mâine o să fie vreme frumoasă, lăsaţi-vă acasă umbrela şi galoşii şi fâş-fâşul, plecaţi fără grijă, îmbrăcaţi numai îcămaşă; soarele o să ardă toată ziua, o să fie cel puţin un milion de grade, aşa, nu mai staţi pe gânduri, duceţi-vă la ştrand sau la pădure sau unde vreţi, e păcat să staţi în casă pe o vreme atât de frumoasă, bună seara, stimaţi telespectatori, şi la revedere, ne vedem mâine la aceeaşi oră, ca să vă mai spun ce-a mai fost şi ce-o să fie !“ Cam asta voia să spună tovarăşul acela de la televizor : ţinea un băţ în mână şi vorbea cam aşa, numai că, bineînţeles, cu alte cuvinte, nişte cuvinte de-ale lui, anume făcute ca să nu pricepi chiar tot ce spune, dar era şi aşa foarte limpede că ziua de mâine o să fie o frumuseţe ; masele de aer oceanic n-or să îndrăznească să pătrundă nu ştiu unde, iar maximele şi minimele din cursul nopţii vor fi cuprinse între nişte cifre foarte drăguţe. Aşa că, auzindu-l, mama a plecat de acasă cu umbrela, tata cu fâș-fâșul şi amândoi i-au spus băiatului să rămână în casă, că vine o ploaie de la Cluj, aoleu ce ploaie vine de la Cluj. Şi ploaia chiar a venit, însă mult mai târziu ; când a venit ea, totul se rezolvase, vreau să spun că băiatul nu mai avea nici o problemă, se uita pe fereastră cum plouă, ca şi cum s-ar fi uitat la un film, putea să toarne cu găleata, că nici nu-i păsa. Înainte de ploaie, însă, s-a întunecat deodată, s-a făcut întuneric ca în cămară sau ca sub pat, adică un întuneric nu ca noaptea şi nu ca în tunel, ci unul prin care mai vezi câte ceva. Şi a început să fulgere şi să trăsnească, mamă-mamă ce mai fulgera şi mai trăsnea ! Şi bunicei îi era frică, mamă-mamă, ce frică îi era, şi lui Inimioară îi era frică, se băgase cu capul sub bibliotecă şi nici din coadă nu îndrăznea să mişte. Băiatul era singurul bărbat din casă, pentru că bunicei, cum am zis, i se făcuse frică şi deci nu mai putea fi socotită bărbat, iar Inimioară, devreme ce avea coadă, nu putea să fie altceva decât căţel sau pisic, dar el era căţel. Ei bine, asta voiam să spun ; mare lucru un bărbat la casa omului ! Poate să se întunece afară cât pofteşte, poate să fulgere şi să tune o mie de ani, cu un bărbat la casa omului crezi că-i o zi ca oricare alta, n-ai probleme. Dacă eşti, să zicem, bunică şi mori de frică şi te învârți prin casă şi-ţi frămânţi mâinile şi spui tot timpul „Vai, Doamne, ce prăpăd !“ vine bărbatul de la casa omului şi-ţi spune : „Linişteşte-te, bunicuţo, că nu se întâmplă nimic, de trăsnet nu trebuie să te temi, pentru că avem paratrăsnet, l-am văzut eu când m-am suit cu nea Fane pe bloc să legăm antena; toate trăsnetele se lovesc de paratrăsnet şi se sparg ca ouăle, apoi se scurg frumuşel în pământ; e o plăcere să le vezi cum se scurg. De tunete nici nu mai vorbesc. Tunetele sunt un fel de zgomote, nimic mai mult, aşa ceva ca şi cum n-ar fi, zău nu merită să te plimbi prin casă din cauza lor, uite, ţi-ai pierdut şi papucul pe care ţi l-a cumpărat tata de ziua matale, vreau să spun papucii pe care ţi i-a cumpărat tata, că tare te mai dureau bătăturile. Nu-i nici un prăpăd, pe cuvânt că nu-i, am o revistă extraordinară, ţi-o dau să te uiţi la poze, are un milion de poze cu maşini, râzi de te prăpădeşti să vezi cum aveau, odată, maşinile claxonul afară şi roţile cu spiţe, ca la bicicletă, râzi de te prăpădeşti, nu alta !“ Şi dacă, să zicem, eşti Inimioară, cel mai slab şi mai zbârlit căţel din cartier, care acum, din cauza fulgerelor şi tunetelor, te-ai băgat cu capul sub bibliotecă, vine bărbatul de la casa omului şi te ia în braţe, şi-ţi suflă în ochii speriaţi şi te scarpină după ureche... Şi uite-aşa fulgerele se răresc, tunetele se aud din ce în ce mai departe şi începe să plouă. Atunci sună telefonul şi când duce receptorul la ureche, băiatul aude glasul mamei, care întreabă ce mai e pe acasă şi dacă s-au speriat de ploaie. „Pe acasă, răspunde băiatul, totul e în regulă." Cine şi de ce să se sperie de ploaie ? Bunica se uită la maşini, râde de se prăpădeşte văzând cum aveau maşinile claxonul afară, ca să nu mai vorbim de roţile cu spiţe ca la bicicletă. Şi Inimioară e cuminte, a adormit, probabil că visează că s-a găsit mingea verde cu care îi plăcea lui să se joace, dar nu s-a găsit şi nici n-o să se găsească, pentru că a furat-o cineva, mă rog, asta nu mai trebuie să afle Inimioară. „Bine, spune mama, mare lucru e un bărbat la casa omului !” Şi plouă, şi plouă, şi băiatul deschide televizorul şi iarăşi apare tovarăşul acela cu băţul în mână şi spune că plouă, spune ca şi cum n-ar vedea toată lumea că plouă, dar mai cu seamă ca şi cum nu tot el ar fi spus ieri că n-o să plouă. Ca să vezi !