OCTAV PANCU-IAŞI povesti pentru copii

TOATE AU UN SFÂRŞIT   S-ar putea să fi început septembrie, cum tot atât de bine s-ar fi putut să nu se fi sfârșit august. Am obiceiul să încurc lunile, nu de altceva, dar şi ele grozav mă încurcă pe mine. Sigur este că mă întorceam acasă de la mare, aşa cum mă întorc întotdeauna de la mare, cu geamantanele burdușite de soare, de meduze, de căpitani de vapoare, de castele de nisip, de albul pescăruşilor, de verdele depărtărilor, de scoici, de urmele tălpilor mele pe nisipul ud, în sfârșit, cu geamantanele burduşite de MARE. Mă întorceam acasă fluierând, şi pe cuvânt, nici măcar nu-mi dădea prin minte că, aşa cum mi se întâmpla întotdeauna când mă întorceam de la mare, nu voi găsi nici cheia în broască, uitând că de când mă ştiu, încă din prima zi de plajă, arunc cheia casei în valuri şi, cu ochii închişi şi nemişcat aştept valurile s-o înghită, mestecând-o încet, bucăţică cu bucăţică, ștergându-se apoi pe buze cu un şerveţel de vânt. În tot acest timp, adică atunci când stau cu ochii închişi şi nemişcat, cânt încetişor, numai şi numai pentru-mine : „Du-te, cheie, prin Marea Egee şi tot aşa, prin Marea Marmara; până-n Insula Mea de care, de pe când eram mic, şi eram pirat, mi-a fost dor un pic, de-adevărat...“ Tocmai stând în faţa uşii închise, ajunsesem cu fluieratul la o notă înaltă (foarte greu de ajuns dacă ţin seama de faptul că mă trăgea în jos greutatea geamantanelor), la o notă care seamănă leit cu o prună ascunsă pe creanga cea mai de sus a unui prun — când îmi ieşi în întâmpinare bunul, şi dragul, şi negrul meu pian cu coadă. —  Te-ai întors ? mă întrebă, dând bucuros din coadă bunul, şi dragul, şi negrul meu pian cu coadă. —  M-am, răspunsei. Toate au un sfârșit. —  Ai fost pe insula ta ? —  Am fost, minţii. Sau, mai exact, am fost, dacă ţii neapărat să te mint. Totdeauna când vii de la mare vii mincinos, observă el, scoțând un oftat pe două clape, un fa şi un si, cred. De ce ? —  Nu ştiu, răspunsei încurcat. Poate din cauza cailor de mare. Rar auzi un adevăr din gura lor; o gură destul de mică, de altfel. Chiar mai zilele trecute, unul dintre ei mi-a turnat vreo duzină de minciuni. Se jura că totul e adevărat dar, bineînţeles, n-am crezut o iotă. Nici măcar povestea băiatului de ciocolată. —  Care băiat de ciocolată ? —  Unul. Nu-i mai ţin minte numele. Cică a venit la mare, s-a bronzat mai întâi ca ciocolata cu lapte, apoi ca ciocolata cu alune, în fine, ca ciocolata amăruie — şi toată lumea care dorea ciocolată venea la el să-i ceară ciocolată. „Un deget de ciocolată, te rog !“ „Un nas de ciocolată, dacă eşti bun !“ „O ureche de ciocolată, dacă nu te superi !“ Cum să crezi una ca asta ? —  Nu cred ! spuse bunul, dragul, şi negrul meu pian cu coadă. Lasă caii de mare. Nu de la ei ai învăţat tu să minţi. — Dacă nu de la ei, spusei, atunci desigur că de la scoicile trandafirii. Mamă, ce mincinoase sunt ! Una mi-a spus că înainte de a fi scoică trandafirie fusese lup de mare, fuma din pipă, vâna balene, purta şapca pe o sprânceană, rodea ca pe morcovi cozile de urşi albi şi când i se scufunda corabia, ceea ce i se întâmpla aproape în fiecare joi, juca şah cu rechinii. —  Cum să crezi una ca asta ? —  Nu cred, spuse bunul, dragul, şi negrul meu pian cu coadă. Lasă scoicile trandafirii. Nu de la ele ai învăţat tu să minţi. —  Dacă nu de la ele, spusei, atunci nu-mi rămâne să mă gândesc decât la Fetiţa Aceea. Nici ei nu-i ştiu numele. Îi spun, uite-aşa, Fetiţa Aceea. —  Ei, ce-i cu ea ? —  Nimic. Spunea că tatăl ei e un vestit profesor, iar eu l-am cunoscut pe tatăl ei, am jucat table, am băut bere, ne-am făcut măşti de nămol, am vorbit despre peşti, am privit farul, ne-am bucurat cum învăţa un pui de pescăruş să zboare, am făcut schimb de cravate. Era muncitor la o uzină dintr-un oraş cu mai multe uzine. Bunul, dragul şi negrul meu pian cu coadă tăcu ; tăcu atât de mult, încât, între timp, eu schimbai de vreo două, trei ori geamantanele, dintr-o mână în alta. Pe urmă zise foarte trist : —  Să nu-mi mai povesteşti nimic despre Fetiţa Acera. Te rog. În casă intrai răsucind în broască o cheie de sol, pe care mi-o împrumută bunul şi dragul şi negrul meu pian cu coadă. Cum spuneam, era pe la începutul lui septembrie, sau la sfârșitul lui august, nu ştiu, am obiceiul să încurc lunile, am eu, de altfel, destule obiceiuri proaste, dar, când mă roagă ceva bunul, dragul şi negrul meu pian cu coadă, nu uit niciodată. O mai fi mult până la anul, când marea e Mare ? !  

O VESTE MARE DESPRE UN BĂIAT MIC   VFestea cea mare făcu într-o clipă ocolul pământului! Nu trecură nici cinci minute de la aflarea veştii, că auzirăm ciocănituri în uşă. —  Cine e ? —  Eu, Iepuraşul-urechi-lungi-dar-la-fugă-nu-l-ajungi ! Aici stă băieţelul Alexandru ? —  Aici. Poftim, intră ! Iepuraşul-urechi-lungi-dar-la-fugă-nu-l-ajungi aduse un buchet mare de flori şi zise : —  Am auzit şi eu vestea cea mare şi am venit să-l felicit pe Alexandru. Strânse cu lăbuţa mâna lui Alexandru şi o scutură de câteva ori. Să trăieşti, băiete ! Aşa îmi placi ! Dar nu plecă bine Iepuraşul-urechi-lungi-dar-la-fugă-nu-l-ajungi că auzirăm soneria. Alergarăm la uşă. Cine credeţi că venise, ducând în spate un brăduţ ? Nimeni altul decât Ariciul-ţepi-o-mie-dă-mi-unul-şi-mie! Aici stă băieţelul Alexandru ? —  Aici. Poftim, intră ! Ariciul-ţepi-o-mie-dă-mi-unul-şi-mie intră şi zise: —  Am auzit şi eu vestea cea mare şi m-am grăbit să vin. Îl îmbrăţişă pe Alexandru şi-l sărută pe amândoi obrajii : Bravo, băiete ! Să creşti mare ! Ţi-am adus şi un brăduţ, să-l împodobeşti de Anul nou. Dar abia ieşi Ariciul-ţepi-o-mie-dă-mi-unul-şi-mie că auzirăm telefonul: ţîrrr ! ţîrrr ! La telefon, o voce groasă şi răguşită : —  Alo ! Casa în care locuieşte băieţelul Alexandru ? —  Da ! — Aici e Ursul-labă-lată-cine-a-simţit-o-nu-mai-vrea-o-dată ! Alexandru e acasă ? —  Da. —  Daţi-mi-l la telefon ! Alexandru puse telefonul la ureche şi auzi : —  Noroc, băiete ! Am aflat şi eu vestea cea mare. Am nişte treburi şi n-am putut veni, aşa că m-am gândit să-ţi telefonez. Bravo ! Dă-i înainte, aşa ! Am s-o pun pe Ursoaica-gospodină-mare-face-colţunaşi-şi-vărzare să-ţi coacă o plăcintă pe cinste... Dar nu termină bine Alexandru de vorbit la telefon,  că veni Poştaşul-iute-aduce-răvaşul cu o tolbă plină de scrisori, cărţi poştale, ilustrate şi telegrame. O scrisoare venea tocmai din Africa şi suna aşa : „Sunt foarte bucuros de ce am auzit. Te salut cu prietenie şi-ţi trimit cu primul vapor zece portocale şi una pe deasupra." Şi iscălea : „Un-pui-de-crocodil-care-face-baie-în-Nil". O carte poştală ilustrată înfăţişa un gheţar. Pe spatele ei scria : „Salutări de la Polul Nord. Am aflat vestea cea mare şi-ţi strâng mâna. Vei primi de la mine un butoi cu îngheţată de vanilie”. Şi semna : „Ursul – alb – ca – smântâna – se – dă – pe – gheaţă – toată - săptămâna". O telegramă era trimisă din Asia cea îndepărtată „Să fii sănătos. Stop ! Sunt mândru de tine. Stop! Aş vrea ca şi puii mei să facă aşa. Stop ! Îţi trimit orez să-l mănânci cu lapte. Stop !“ Semnat: „Elefantul-cât-o-casă-dar-mie-nu-mi-pasă” Dar nu apucă bine să plece Poştaşul-iute-aduce-răvaşul că intră pe fereastra deschisă Porumbelul-călător-cu-un-plic-legat-de-picior. Desfăcurăm plicul şi înăuntru ce era ? „Să fii vesel şi să trăieşti o sută de ani, îţi urează Zebra-cu-picioare-lungi-şi-cu-pijama-în-dungi.“ P.S. : Îţi trimit o ciocolată, s-o mănânci sănătos." Dar, cum zbură Porumbelul-călător-cu-un-plic-legat-de-picior, auzirăm la radio : — „Atenţiune, băieţelul Alexandru din Bucureşti Atenţiune ! Vorbeşte Australia ! Vorbeşte Australia Cangurii-cu-mic-cu-mare-n-au-un-ban-în-buzunare te felicită cu căldură şi-ţi dăruiesc două gheme de lână, să-ţi împletească bunica o flanea şi mănuşi — ca să-ţi ţină cald la săniuş. Atenţiune ! A vorbit Australia ! A vorbit Australia !"  ! Toată lume ştia, toată lumea aflase de vestea cea mare ! Numai leneşul Motan-blană-moale-nu-face-două-parale dormise după sobă, la căldurică, şi nu aflase nimic. Auzind larma şi chiotele de bucurie din casă, se întinse, căscă, se scărpină după ureche şi scoțând botul de după sobă, întrebă : —  Dar ce se întâmplă ? Ce se întâmplă ? —  Cum ? Nu ştii ? se miră un Şoricel-lasă-l-să-trăiască-şi-el ! Alexandru s-a încălţat azi pentru prima oară singur. Fără ajutorul nimănui... Şi fără să greşească. Cu gheata stângă pe piciorul stâng. Şi cu gheata dreaptă pe piciorul drept. Asta-i tot!

VACANŢĂ CU PLOAIE   La tine plouă ? mă întreabă la telefon deşteptul de Victor, mă întreabă de parcă n-am sta în același cartier, la nici două staţii de autobuz. —  Nu, îi răspund, la mine e cald şi frumos. Chiar mă gândeam să ies cu bicicleta. —  Minţi ! —  Bineînţeles. Cine te pune să mă întrebi tâmpenii ? —  Mă plictisesc. Casc şi dau telefoane. —  E o idee, spun. Poate că o folosesc şi eu. Închid şi alerg în bucătărie. Apa pentru ceaiul lui bunicu’ încă n-a fiert, dar nici nu mai are mult. Iau ceaşca lui din dulăpior, o clătesc, arunc în ea două linguriţe pline vârf cu zahăr, tai o feliuţă subţire de lămâie — o tai cu ochii închişi, că altfel mi se strepezesc dinţii. Mă duc la bunicu şi-l întreb dacă să-i aduc la ceai biscuiţi. —  Ce fel de biscuiţi ? ridică nasul din carte. —  Speciali pentru criza dumitale de reumatism, îi răspund. Cu salicilat şi spirt camforat. —  Iar eşti spiritual ? —  Iar, spun. Aşa-s eu când ploua. — Poate stă, spune el. — Poate, dar ar fi păcat Îi îndrept perna, îl înfăşor mai bine în pled şi iar alerg la bucătărie. Umplu cu apă fiartă ceaşca, adaug câţiva stropi de esenţă (ceaiul prea tare nu-i face bine la inimă), aşez ceaşca şi câțiva biscuiţi pe o tăviţă. Pe urmă, ca s-o fac pe nebunul, îmi atârn un şervet de braţ, ca ospătarii, intru la bunicu deschizând uşa cu piciorul şi purtând tăviţa în vârful degetelor. —  Domnul e servit, spun. Trustul vă urează poftă bună. Îl simt că ar vrea să zâmbească, dar se abţine. Nu vrea să mi-o iau în cap. Ţin neapărat să-l fac să râdă şi adaug : —  Dacă mai doriţi ceva, sunaţi. Tot nu funcţionează soneria. Ies repede, fără să mă mai uit la el. Se topeşte după mine, însă niciodată nu vrea să-mi arate. Seamănă cu tata, adică tata seamănă cu el, au amândoi un haz nebun, ştiu că i-am moştenit în privinţa asta, dar nu vor să-mi arate. Foarte bine, prefaceți-vă, tovarăşi, de voi credeţi că-mi arde mie acum ? E zece. Îi rad lui ăla micu’ două mere, alerg după el toată casa, până îl fac să le înghită, îl mânjesc până şi pe ochi. Îl iau de guler şi-l duc la baie, se smiorcăie, îmi cere răţuşca de plastic să se joace în cadă, îi spun că îi arăt eu răţuşcă dacă nu se duce să se culce, urlă, îi spun că n-are decât, am mai auzit eu urlete şi mai şi, pe urmă adoarme sugându-și un deget. Nu i-! scot din gură, ca mama, mie nu mi-e teamă că o să-şi sugă degetul până la adânci bătrânețe, încă nu am văzut oameni serioşi sugându-și degetul. Mi-ar plăcea să scriu ceva în jurnalul meu, am chef să mă aiuresc, îmi vin în minte nişte cuvinte care n-au nici un înţeles şi le-aş scrie tocmai pentru că n-au nici un înţeles, dar, cum zice tata, mă presează timpul. Mătur balconul — iar au aruncat vecinii de sus hârtii! — îi spăl tatii cârpele maşinii şi le pun la uscat, le spăl de mântuială, fără „Alba" şi după ce le agăţ în cârlige, iar le duc la baie să le frec, chestia mă distrează, păcat că nu mă vede mama, mi-ar ţine o cuvântare, despre treaba pe care o faci de mântuială şi se răzbună etc. etc. Ala micu’ a împrăştiat în toată casa jucării, i le strâng, şi mie mi le strângea aia mare, uşa de la debara scârțâie, îi ung balamalele cu ulei, nu mai scârțâie, intru iar la bunicu, îi îndrept iar perna, îl înfăşor iar în pled. —  Văd că ţi-au plăcut biscuiţii, îi spun. O să-ţi mai cumpăr când iau prima leafă. —  Mai va până atunci. Nu mai apuc eu ziua aia. —  O apuci, îi spun. Nu uita că am doisprezece ani. —  Şi ce să nu mai uit ? — Să-ţi iei pastilele. „Să-ţi iei pastilele” e un fel de a vorbi. I le dau eu, el numai le înghite şi se strâmbă. —  De ce te strâmbi ? îl întreb. Te alinţi ? Iar se preface. Acum se preface că n-a auzit ce l-am întrebat, n-a auzit tocmai el, care într-o hală de cincizeci de strunguri auzea când stătea unul. Îl văd uitându-se spre măsuţa unde i-a lăsat mama o sin-gu-ră ţi-ga-ră şi acopăr repede măsuţa cu spatele. —  Bine te-a învăţat cine te-a învăţat, spune. —  Bine, rău, asta-i situaţia. Îţi urez somn uşor şi să-ţi crească pensia. Pe urmă citesc vreun ceas, mâzgălesc câteva rânduri în jurnal, ascult la radio o emisiune pentru automobilişti, împrumut unei vecine un pahar de ulei, se scoală ăla micu’ şi introduc în el nişte brânză cu smântână. Pe la trei vine mama, îi scutur fâșul, îi pun umbrela la uscat, în balcon, ea vede că n-am dus gunoiul şi oftează: —  N-am nici un ajutor în casa asta... —  Bine, spun, n-ai, de la cine să ai ? ! Îmi fac un coif dintr-un ziar, să nu mi se ude partea mea cea mai reuşită, duc gunoiul, mă întorc în casă şi mă aşez cu mâinile în şold în faţa mamei : —  Sărăcuţa de tine, îi spun, nimeni nu te ajută în casa asta. —  Mare caraghios eşti, râde ea. Sună telefonul. E tot deşteptul de Victor. —  Mă, tu nu te plictiseşti ? mă întreabă. —  Ba da, îi răspund, casc şi dau telefoane. —  Minţi, —  Bineînţeles. Cine te pune să întrebi tâmpenii...

MĂCAR UN CUVINŢEL   Radu fu cel dintâi care veni să-l liniştească. —  Lasă, mă, o să treacă şi asta ! Fe urmă veni Lia : —  Hai, capul sus ! Apoi Ion. —  Nu te mai necăji. Se întâmplă. Acum, rămas singur în clasă, se gândește la ei cu duioşie. Ce prieteni buni. Toată clasa s-a grăbit să iasă în recreaţie, numai ei, ei trei, au simţit câtă nevoie are el de un cuvânt de mângâiere, şi s-au oprit să i-! spună. Ei bine, da, abia acum îşi dă seama cine îi sunt adevăraţii prieteni şi cine nu. Piatra de încercare a fost acest nenorocit de 4, pe care l-a primit la aritmetică. Cei cărora le pasă de el, cei care îi sunt prieteni adevăraţi nu s-au grăbit s-o zbughească la joacă, ci au venit lângă el şi i-au spus : „Lasă, mă, o să treacă", şi „Capul sus !" şi „Nu te mai necăji"... ...Dar Barbu ? Barbu, pe care-! socotea mai mult decât un prieten, poate chiar mai mult decât un frate, ce-a făcut pentru el ? A fost primul care a țâșnit pe uşă. Ca din puşcă. Nici n-a întors capul spre el... Păi sigur, de ce să-l întoarcă ? Ce avea de văzut ? Un om necăjit. Şi puţin îi pasă lui Barbu de un om necăjit. S-a dus glonţ să joase bâza, sau leapşa sau — de ce nu — să râdă cu fetele de necazul lui. Bine, domnule Barbu, bine... Va să zică aşa ştii, aşa înţelegi tu să te porţi după o prietenie de aproape patru ani, asta ca să nu-l mai socotim pe cel de la grădiniţă ! Poate că o să mai vii la mine să împrumuţi pompa de bicicletă. Şi poate că o să îndrăzneşti să vii şi la televizor, când joacă Rapidul... Pompă n-am. Nu mai am: Ba ca să nu mint, am, dar n-o mai dau. De ce ? Uîte-aşa. Se strică. Se consumă. Nici tu n-ai vrut să-ţi strici, să-ţi consumi recreaţia ca să te opreşti lângă un prieten, şi să-i spui un cuvânt, un cuvinţel de mângâiere. Atât voiam de la tine : un „Lasă mă, o să treacă", un „Capul sus !" un „Nu te mai necăji !“ Nu-ţi ceream să plângi pe umărul meu. Nici să-ţi smulgi părul din cap. Un cuvânt, un cuvinţel, îmi era de-ajuns... Vrei să vii duminică la televizor ? Nu se poate. De ce ? Uite-aşa. Nu-l deschid. Nu mai pot să sufăr Rapidul. Nu mă interesează când şi cu cine joacă. Eu de azi ţin cu Butoiul-Rahova. Echipă mare. Numai internaţionali. Bate pe Rapid când vrea, cum vrea, şi la ce scor vrea. N-are probleme. Şi când o să-i bată, eu o să râd cu gura până la urechi, o să mă tăvălesc pe jos de râs. Că şi tu râzi acum, nu te doare că eu mă perpelesc aici. Îţi arde de leapşă ? Bine, domnule Barbu, bineee... Pentru tine aproape patru ani de prietenie au fost nimic — asta ca să nu-l mai socotim şi pe cel de la grădiniţă. I-ai pus în cântar alături de douăzeci de minute de recreație şi recreaţia a atârnat mai greu. Mă rog. Fiecare cu cântarul lui, cu obrazul lui. Eu, cel puţin, n-am ce să-mi reproşez. Poate doar că am fost atât de naiv să cred în prietenia ta... Cu ce ţi-am greşit eu ? Hai, spune cu ce ? Nu-i aşa că taci ? Şi de ce taci ? Poate că mă vezi necăjit şi nu vrei să mă contrazici ? Nu. Nu te doare pe tine de necazul meu. Taci pentru că am dreptate. Şi pentru că veni vorba de dreptate. Am de la tine nişte timbre. Două Australii ştampilate, din seria cu canguri. Ţi le-am lăsat. Spuneai că-ţi plac cangurii, că au buzunar. Ei, să nu-ţi mai placă. Să nu mai aibă buzunar. Că nici mie nu-mi place cum te porţi tu cu mine... Cuţitul pe care ţi l-am dăruit de ziua ta, n-avea grijă, n-o să ţi-l cer înapoi. Eu însă îţi stau la dispoziţie oricând, cu cartea pe care mi-ai dat-o tu de ziua mea, şi ai scris pe ea : „Cu prietenie". Ai scris cea mai mare minciună. De ce să ţin în casă o minciună ? Ca s-o pot răsfoi ar trebui să-mi îmbrac mănuşile şi pe urmă să mă spăl pe mâini în zece ape. Da, domnule Barbu, da... Trădarea prieteniei se plăteşte scump ! Nu mai eşti un puşti. Ai ajuns într-a patra, eşti pionier, te-am ales comandant de detaşament. Ai putea să ştii, şi încă prea bine, cum trebuie să se poarte un prieten. Fiindcă, repet, nu-ţi ceream nimic deosebit. Un cuvânt doar, un cuvinţel. Radu, Lia, Ion, cum au găsit ? Numai tu...         Uşa trântită îl face să tresară. A intrat Barbu transpirat, gâfâind : — S-a făcut. Totul e în regulă. Record mondial la sprint. Am alergat până la tata să-i spun să nu mă mai aştepte la trei, ca să mergem să-mi ia pantofi. Vin după masă la tine şi până nu-ţi intră în cap descompunerea numerelor, nu mă las. Se poate, mă ? Patru ? Tu şi patru ? Păi nu-ţi crapă obrazul ? Ce faci mutra asta ? Poate că ai vrea să-ţi spun : „Lasă, o să treacă, nu te mai necăji !“ Ba necăjeşte-te, frăţioare, necăjeşte-te, că n-ai nici un motiv să sări în sus de bucurie... Ai mâncat ? Nu ? Hai că am o tartină. O facem juma-juma.

UN PUMN DE RĂBDARE   Odată a venit la mine un băieţel şi m-a întrebat : —  Spune-mi, te rog, cât trebuie să mai aştept ca să ajung mare ? M-am săturat să tot fiu mic ! Să ştiţi că n-ați ghicit dacă vă închipuiţi că, în loc să-i răspund, pisălog cum sunt, m-am apucat să întreb la rându-mi de ce s-a săturat. Ştiam şi fără să-mi spună el. Şi eu am fost copil, pe cuvânt că am fost, şi cunosc destul de bine câte necazuri şi numai din cauza tablei înmulţirii. Asta fără să mai socotim problemele cu nuci şi cu mere, subiectele care se prefac a fi predicate şi predicatele care se-deghizează în subiecte, numai şi numai ca să te încurce. Asta fără să mai socotim că pentru fiecare amărât de strănut de-al tău mama intră intr-o panică : —  „Vai, n-o fi răcit băieţelul ! Vai, nu l-o fi tras vreun curent !“ Tata telefonează la policlinică şi bunica iese înaintea doctorului ca să-i explice, încă de la poartă, că de când e ea n-a văzut un strănut mai periculos. Asta ca să nu mai socotim că un capăt de lumânare ai şi tu şi pe acela ţi-l aruncă din buzunar, uite-aşa, de-aia, pentru că „cine a mai văzut un băiat care să ţină în buzunar un capăt de lumânare ? !” Asta... Dar cred că v-am convins de ce nu l-am mai întrebat, la rându-mi, pe băieţel nimic, ci i-am răspuns, de îndată : —  Până o să fii mare mai ai foarte puţin. —  Crezi ? s-a bucurat băieţelul. —  Sunt sigur, i-am răspuns. Totul e să mai ai niţică răbdare. —  Ei vezi, a oftat băiatul, tocmai asta e ceea ce îmi lipseşte. N-am răbdare. De unde aş putea să fac rost măcar de un pic, de un vârf de cuţit, ori de o firimitură de răbdare ? —  Îţi dau eu, i-am propus. Am destulă. Adică vreau să spun, am atâta cât îmi trebuie pentru nevoile mele şi pot să mai dau o parte şi altora. Nu un vârf de cuţit sau o firimitură, cum crezi tu, ci un pumn întreg. Am destule păcate, dar zgârcit nu-s. —  Şi când mi-l dai ? m-a întrebat băieţelul. — Oricînd, i-am răspuns. —  Azi ? —  Ca să fiu sincer, aş prefera mâine. Azi am nişte treburi. Mi-ar conveni mai mult mâine. —  Bine, a spus băieţelul. Mulţumesc frumos şi o să vin mâine. Dar mâine n-a putut veni, pentru că a avut de rezolvat o problemă cu mere şi cu nuci şi a mai avut de muștruluit subiectele, să stea la locul lor şi predicatele să-şi vadă de treaba lor. Şi a venit iar un mâine, şi băiatul tot nu a putut veni, pentru că a strănutat şi strănutul s-a prefăcut în guturai, un guturai care de când e bunica n-a văzut altul mai periculos. Şi iar a venit un mâine, şi băiatul tot n-a putut veni — i s-a întâmplat ceva cu un capăt de lumânare, nu ştiu exact ce, dar bănuiesc ceva ce se poate întâmpla cu un capăt de lumânare găsit în buzunar. Şi uite aşa a trecut timpul şi văzând că băieţelul nu mai vine la mine, m-am dus eu la el. L-am găsit un bărbat înalt şi voinic. Lucra nu mai ţin minte ce şi a trebuit să-l aştept ca să-i pot spune că i-am adus pumnul de răbdare făgăduit. — Care pumn de răbdare ? m-a privit el mirat. Am destulă. Adică, vreau să spun, am atât cât îmi trebuie pentru nevoile mele şi pot să mai dau o parte şi altora. Chiar ieri o fetiţă mi-a cerut să-i dau un pic. A zis că vine azi, dar probabil s-a luat cu treaba şi n-a ajuns încă... Mare şmecher mai sunt, copii ! N-am pereche de şmecher ce-s ! Eu ştiam că fetiţa n-o să vină, dar nu i-am spus. Spun numai ce-mi place mie. Nu vă supără, cred.