OCTAV PANCU-IAŞI povesti pentru copii

CĂŢELUL LATRĂ LA SFÂRŞIT   Povestea asta e cu trei băieţi şi un căţel, adică să nu mint, căţelul n-are cine ştie ce treabă în poveste — o singură dată va face „ham [“, dar asta se va întâmpla mult prea târziu, atunci când totul se va termina. Cu alte cuvinte, căţelul face parte doar din decor. Aşa ca soarele acelei dimineţi de ianuarie. Aşa ca pomul firav, care tremură de teamă că n-o să mai vină primăvara. Aşa ca banca de sub pom, pe cate stăteau de vorbă trei băieţi. Şi tot vorbind despre multe, unul dintre băieţi spuse : —  Tata e şofer. Conduce un camion. Într-o maşină mică nici n-ar încăpea. Chiar şi în cabina camionului de patru tone stă puţin aplecat. Dar el nu crede că stă aplecat pentru că e înalt, ci pentru că aşa s-a obişnuit. Îi place să stea puţin aplecat când citeşte. Vreau să spun, când învaţă. Anul ăsta termină liceul la seral. Învaţă şi duminica, pe cuvânt ! Dacă în casă e prea multă gălăgie, îşi trage o căciulă pe urechi şi învaţă. —  Şi tata învaţă, spuse al doilea băiat. E medic de cincisprezece ani, dar tot învaţă. Vine acasă cu zeci de cărţi şi de reviste. Mama, la început, se supăra : — „Mergi la cinema ?“ — „Nu, trebuie să învăţ!” „Ne-au invitat Dumitreştii la masă !" — „Eu n-o să pot veni. Trebuie să învăț !“ Acum îl lasă în pace. Dacă-i place lui să înveţe ! —  Voi o cunoaşteţi pe mama, spuse al treilea băiat. Când m-am născut eu era îngrijitoare la grădina botanică. Nu terminase decât patru clase. Acum e tehnician horticol. Şi încă mai învaţă. De câte ori întreabă : „Să vă fac o ciulama ?“ tata râde şi răspunde : „Da, ciulama cu asparagos !“ Asta pentru că odată, când gătea ciulama şi în acelaşi timp citea ceva despre planta asta, a scăpat cartea în cratiţă... Când n-are timp ziua, învaţă, noaptea, zău ! De undeva sună sirena unei fabrici. —  Ia te uită ! S-a şi făcut douăsprezece ! spuse primul băiat. Ce repede a trecut dimineaţa... —  Da, spuse al doilea băiat, şi noi care ne speriasem... Ne gândeam că dacă chiulim de la şcoală n-o să avem ce face... —  Dar uite că nu ne-am plictisit deloc, spuse al treilea băiat... Abia acum — acum, la sfârșitul poveştii — căţelul făcu „ham !“ De ce atât de târziu, nu ştiu. Şi nu cred că ştia prea bine nici el. Era un biet căţel zgribulit. Nu i se putea cere prea mult. Să-i fi lătrat oare pe cei trei băieţi ? În poveşti totul e cu putinţă...

FETIŢA, CHEIŢA, PORTARUL ŞI CELELALTE   Nu vă mai spun cum a fost cu fetiţa care avea un buzunar la şorţ şi în buzunarul de la şorţ avea o cheiță de aur. N-aş putea să vă spun nimic, mai mult decât ştiţi. Şi voi ştiţi tot. Ştiţi mai întâi că toate fetiţele şi toţi băieţii au câte o cheiţă de aur şi cu cheiţa asta deschid tot ce pe lume nu se poate deschide decât cu cheiţa asta. De pildă, poarta care dă în livada unde trăiesc laolaltă şi-s prieteni la toartă, cai adevăraţi şi cai de lemn, elefanţi ca toţi elefanţii şi elefanţi de catifea, câini vii care latră şi dau din coadă şi câini de gumă, care abia pot să scoată un biet schelălăit, broscuţe care se bălăcesc în lac şi broscuţe de tablă, care fug de apă ca să nu ruginească etc. Sau, de pildă, deschid poarta care dă în grădina culorilor, unde, dimpotrivă, trăiesc despărţite şi duc o gâlceavă creioanele verzi şi cele galbene, tuburile roşii şi sticluţele de cerneală albastră, unde liliachiul se bate cu negrul, iar albului puţin îi pasă, ba spune chiar : „Dă-i una după ceafă !“ sau : „Trage-i un pumn în nas !“ Ştiţi, pe urmă, că fetiţa care avea un şorţ şi în buzunarul de la şorţ avea o cheiță de aur a vrut într-o zi să deschidă cu cheiţa ei de aur poarta care se deschide cu orice cheie ruginită, poartă care, de altfel, nici măcar nu-i închisă şi toţi oamenii mari trec prin ea, fără ca măcar să-şi dea seama că acolo e o poartă, fără ca măcar să dea bună ziua portarului, pentru că oamenii mari, foarte neştiutori sau numai foarte grăbiţi, nici nu ştiu că există un portar care stă de pază lângă poarta aceea. Fetiţa băgă cheiţa ei de aur în broasca porţii aceleia şi când s-o răsucească îl auzi pe portar că o întreabă : —  Hei, domnişoară, ce cauţi aici ? —  Faci o greşeală, spuse fetiţa, eu nu sunt o domnişoară, eu sunt doar o fetiţă. —  Îmi pare foarte rău, domnişoară, spuse portarul, îmi pare foarte rău că eşti doar o fetiţă. Sau poate că, tocmai invers, îmi pare foarte bine, fetiţo, spuse portarul, îmi pare foarte bine că nu eşti o domnişoară. Totul e grozav de încurcat, mai spuse portarul. —  Pentru mine e simplu, spuse fetiţa. —  A, nici vorbă, spuse portarul, nu-i simplu deloc. N-am văzut de când sunt ceva mai complicat. —  Ce anume ? întrebă fetiţa. —  Asta, spuse portarul, asta şi nimic altceva. Ai vrut sau n-ai vrut să deschizi cu cheiţa ta de aur o poartă care se deschide cu orice cheie ruginită, o poartă care, de altfel, nici măcar nu-i închisă şi toţi oamenii mari trec prin ea fără ca măcar să-şi dea seama că aici e o poartă, fără ca măcar să-mi dea bună ziua, pentru că oamenii mari, foarte neştiutori sau numai foarte grăbiţi, nici nu ştiu că eu stau de pază lângă poarta asta ? ! —  Am vrut, spuse fetiţa, am vrut să deschid poarta asta şi să ajung în lumea oglinzilor, să mă uit în oglinzi şi să văd cum îmi stă şorţul meu nou, dacă nu cumva îmi stă şi mai bine cu rochia mea portocalie, şi-am mai vrut să văd dacă îmi stă bine cu codiţele mele galbene şi dacă nu cumva ar trebui să-mi cumpere mama nişte codiţe albastre, şi-am mai vrut să văd dacă genele mele au crescut îndeajuns sau trebuie să le rog să mai crească, şi, dacă nu înţeleg de vorbă bună, dacă nu înţeleg când le rog, să le pun la colţ sau să nu le mai las la televizor dacă nu mai cresc. —  Atunci înseamnă că n-am greşit, spuse portarul, îmi pare foarte rău, domnişoară, că eşti doar o fetiţă. Sau poate că, tocmai invers, îmi pare foarte bine, fetiţo, spuse portarul, îmi pare foarte bine că nu eşti o domnişoară. Dar totul e grozav de încurcat, mai spuse portarul, e grozav de încurcat, pentru că tu eşti o fetiţă care vrei să fii o domnişoară. Şi eu, care sunt un portar care vrea să fie portar până la capăt, n-o să te las să intri, n-o să te las să deschizi cu cheia ta de aur o poartă care se deschide cu orice cheie ruginită. De asta nu vă mai spun cum a fost cu fetiţa care avea un buzunar la şorţ şi în buzunarul de la şorţ o cheiță de aur. N-aş putea să vă spun nimic mai mult decât ştiţi. Şi voi ştiţi tot. Cum a fost cu portarul, cum a fost cu toate. Dacă ştiţi, ce rost mai am eu ? !

JOCUL CU UMBRA   Era încă iarnă, calendarul se încăpățâna să ne convingă de asta, arătându-ne, negru pe alb, că februarie nu se sfârșise, dar nouă puţin ne păsa de calendar. Mihai şi cu mine miroseam că primăvara e la doi paşi. —  Hai să hoinărim, Mihai ! —  Hai ! Fără căciuli ? —  Fără. — Şi fără fular ? —  Fără tot ce ne aminteşte de iarnă ! Ne scotea din casă mirosul primăverii. Mihai, fiul gazdei la care trăsesem în acele zile când nişte treburi mă aduseseră în orăşelul de pe malul Siretului, avea nouă ani şi devenisem prieteni la cataramă din clipa când ne cunoscusem, pentru că ne lega ceva destul de greu de explicat, dar, poate, mai simplu de înţeles : el avea nouă ani şi eu avusesem, de mult, vârsta asta, o cunoşteam bine şi ştiam ce preţ are şi mă străduiam din răsputeri s-o mai trăiesc ori de câte ori aveam ocazia. Păşeam alături pe o stradă nouă, largă, străjuită de blocuri în culori vesele. Călcam agale, fără grabă, tăcuţi, ca şi strada care îşi trimetea la culcare ultimii întârziați. Din loc în loc, deasupra noastră străluceau becuri fluorescente, învăluindu-ne într-o lumină alb-viorie, prelungindu-ne şi micșorându-ne umbrele, pe măsură ce ne depărtam sau ne apropiam de raza lor. Pe Mihai, după cum observam, îl atrăgea jocul acesta al umbrelor, în care siluetele noastre păreau, când ale unor pitici cu capetele teşite, lipite de umeri şi cu picioarele retezate, când ale unor uriaşi spătoşi, cu braţe de macara, cu glezne înfipte în catalige. —  Te distrezi, Mihai ? —  Îhî. —  De unul singur ? —  Pot să-ţi spun şi dumitale. —  Dacă nu-i secret. —  Nu. Mă joc cu umbra. Mă opri, apucându-mi mâna : —  Uite, acuma mă arată aşa cum sunt. Nici mai mare, nici mai mic. Un elev în clasa a patra. —  A patra A sau B ? —  N-are importanţă. Şi împingându-mă câțiva paşi înainte : —  Acuma sunt mai mare. Aşa cum o să arăt la sfârșitul şcolii. —  Exact. Parcă-ţi şi văd în buzunar certificatul de absolvire. —  Da. Mă uit la el şi mă gândesc încotro s-o apuc ?! Adică... nu e bine „mă gândesc", plec direct, da, plec direct ! — Unde ? — La profesională. Tata e lăcătuş. —  Ştiu. Şi vrea ca şi tu... —  Asta-i bună ! Dar mai întâi vreau eu. Ştiu de pe acum să meşteresc o mulţime de lucruri. Mama îmi spune... —  Am auzit: „Drege tot al treilea !" —  Păi ! — Dar nu înţeleg de ce „al treilea". Primul doar e tata. — Nu. Primul a fost bunicul. Tata e „Drege tot al doilea". Râdem. Noi doi râdem de orice. Uite — aşa ne place nouă să râdem, nu ne interesează că alţii nu găsesc nimic de râs. —  Şi mai departe ? Mai departe ce-ţi mai spune umbra ? Mai facem câțiva paşi şi ne oprim. —  Acum am terminat profesionala, intru în uzină şi mă înscriu la seral ! Mi-o ia înainte, alergând : —  Acum sunt student, ba poate chiar inginer. Îţi place cum arăt ? —  Foarte mult. Şi iar râdem. — Hai să ne oprim puţin aici, îmi propune Mihai. —  De ce ? Ai îngheţat ? —  Nu. Dacă mergem mai departe umbra mă face din nou mic. —  Bine. Dar rămâi tu aici. Eu mai merg şi când o să mă arate ca la nouă ani te rog să mă strigi, ca să mă opresc. Eu acolo vreau să mă opresc. —  Te strig. Pornii cu ochii închişi şi deodată auzii: —  Stai ! Deschisei ochii şi mă oprii. Nu mai ţin minte cât. Poate o secundă. Poate un minut. Dar ţin minte că în secunda aceea, în minutul acela, a venit cu adevărat primăvara. —  Simţi, Mihai ? strigai. Simţi ? —      Da, a venit, e aici. Mirosul nostru... nu ne înşeală!

MĂCAR UN CUVINŢEL   Radu fu cel dintâi care veni să-l liniştească. —  Lasă, mă, o să treacă şi asta ! Fe urmă veni Lia : —  Hai, capul sus ! Apoi Ion. —  Nu te mai necăji. Se întâmplă. Acum, rămas singur în clasă, se gândește la ei cu duioşie. Ce prieteni buni. Toată clasa s-a grăbit să iasă în recreaţie, numai ei, ei trei, au simţit câtă nevoie are el de un cuvânt de mângâiere, şi s-au oprit să i-! spună. Ei bine, da, abia acum îşi dă seama cine îi sunt adevăraţii prieteni şi cine nu. Piatra de încercare a fost acest nenorocit de 4, pe care l-a primit la aritmetică. Cei cărora le pasă de el, cei care îi sunt prieteni adevăraţi nu s-au grăbit s-o zbughească la joacă, ci au venit lângă el şi i-au spus : „Lasă, mă, o să treacă", şi „Capul sus !" şi „Nu te mai necăji"... ...Dar Barbu ? Barbu, pe care-! socotea mai mult decât un prieten, poate chiar mai mult decât un frate, ce-a făcut pentru el ? A fost primul care a țâșnit pe uşă. Ca din puşcă. Nici n-a întors capul spre el... Păi sigur, de ce să-l întoarcă ? Ce avea de văzut ? Un om necăjit. Şi puţin îi pasă lui Barbu de un om necăjit. S-a dus glonţ să joase bâza, sau leapşa sau — de ce nu — să râdă cu fetele de necazul lui. Bine, domnule Barbu, bine... Va să zică aşa ştii, aşa înţelegi tu să te porţi după o prietenie de aproape patru ani, asta ca să nu-l mai socotim pe cel de la grădiniţă ! Poate că o să mai vii la mine să împrumuţi pompa de bicicletă. Şi poate că o să îndrăzneşti să vii şi la televizor, când joacă Rapidul... Pompă n-am. Nu mai am: Ba ca să nu mint, am, dar n-o mai dau. De ce ? Uîte-aşa. Se strică. Se consumă. Nici tu n-ai vrut să-ţi strici, să-ţi consumi recreaţia ca să te opreşti lângă un prieten, şi să-i spui un cuvânt, un cuvinţel de mângâiere. Atât voiam de la tine : un „Lasă mă, o să treacă", un „Capul sus !" un „Nu te mai necăji !“ Nu-ţi ceream să plângi pe umărul meu. Nici să-ţi smulgi părul din cap. Un cuvânt, un cuvinţel, îmi era de-ajuns... Vrei să vii duminică la televizor ? Nu se poate. De ce ? Uite-aşa. Nu-l deschid. Nu mai pot să sufăr Rapidul. Nu mă interesează când şi cu cine joacă. Eu de azi ţin cu Butoiul-Rahova. Echipă mare. Numai internaţionali. Bate pe Rapid când vrea, cum vrea, şi la ce scor vrea. N-are probleme. Şi când o să-i bată, eu o să râd cu gura până la urechi, o să mă tăvălesc pe jos de râs. Că şi tu râzi acum, nu te doare că eu mă perpelesc aici. Îţi arde de leapşă ? Bine, domnule Barbu, bineee... Pentru tine aproape patru ani de prietenie au fost nimic — asta ca să nu-l mai socotim şi pe cel de la grădiniţă. I-ai pus în cântar alături de douăzeci de minute de recreație şi recreaţia a atârnat mai greu. Mă rog. Fiecare cu cântarul lui, cu obrazul lui. Eu, cel puţin, n-am ce să-mi reproşez. Poate doar că am fost atât de naiv să cred în prietenia ta... Cu ce ţi-am greşit eu ? Hai, spune cu ce ? Nu-i aşa că taci ? Şi de ce taci ? Poate că mă vezi necăjit şi nu vrei să mă contrazici ? Nu. Nu te doare pe tine de necazul meu. Taci pentru că am dreptate. Şi pentru că veni vorba de dreptate. Am de la tine nişte timbre. Două Australii ştampilate, din seria cu canguri. Ţi le-am lăsat. Spuneai că-ţi plac cangurii, că au buzunar. Ei, să nu-ţi mai placă. Să nu mai aibă buzunar. Că nici mie nu-mi place cum te porţi tu cu mine... Cuţitul pe care ţi l-am dăruit de ziua ta, n-avea grijă, n-o să ţi-l cer înapoi. Eu însă îţi stau la dispoziţie oricând, cu cartea pe care mi-ai dat-o tu de ziua mea, şi ai scris pe ea : „Cu prietenie". Ai scris cea mai mare minciună. De ce să ţin în casă o minciună ? Ca s-o pot răsfoi ar trebui să-mi îmbrac mănuşile şi pe urmă să mă spăl pe mâini în zece ape. Da, domnule Barbu, da... Trădarea prieteniei se plăteşte scump ! Nu mai eşti un puşti. Ai ajuns într-a patra, eşti pionier, te-am ales comandant de detaşament. Ai putea să ştii, şi încă prea bine, cum trebuie să se poarte un prieten. Fiindcă, repet, nu-ţi ceream nimic deosebit. Un cuvânt doar, un cuvinţel. Radu, Lia, Ion, cum au găsit ? Numai tu...         Uşa trântită îl face să tresară. A intrat Barbu transpirat, gâfâind : — S-a făcut. Totul e în regulă. Record mondial la sprint. Am alergat până la tata să-i spun să nu mă mai aştepte la trei, ca să mergem să-mi ia pantofi. Vin după masă la tine şi până nu-ţi intră în cap descompunerea numerelor, nu mă las. Se poate, mă ? Patru ? Tu şi patru ? Păi nu-ţi crapă obrazul ? Ce faci mutra asta ? Poate că ai vrea să-ţi spun : „Lasă, o să treacă, nu te mai necăji !“ Ba necăjeşte-te, frăţioare, necăjeşte-te, că n-ai nici un motiv să sări în sus de bucurie... Ai mâncat ? Nu ? Hai că am o tartină. O facem juma-juma.

MAI E MULT PÂNĂ DISEARĂ ?   Mă uitam la soare, mă uitam la el cum mă uit eu, cu ochii închişi, ca să-l văd roşu, un fel de roşu care nu se poate vedea decât aşa. Stăteam pe banca din faţa blocului, Pif dormea la picioarele mele şi doar din când în când scotea câte un scâncet, probabil visa că iar i-am ascuns mingea. Aveam pe genunchi o carte pe care încă n-o începusem, nu mă înduram s-o încep, că era prea subţire şi mă temeam că o să se termine prea repede, iar eu voiam să înţeleg atunci, nu a doua zi, nu altă dată, ce se întâmplase cu Sandu, mi se părea că dacă va veni seara, fără să înţeleg, n-am s-o mai pot face niciodată. Pe scurt, băieţi, că n-avem timp, mai trebuie să-mi fac şi lecţiile, mai am destule treburi. Sandu — Băcăuanu I. Alexandru — e prietenul meu, colegul meu de bancă, cel care ştie despre mine poate mai multe decât ştiu eu, când cumpărăm o gogoaşă o împărţim aşa încât nici un fir de praf de zahăr să nu cadă mai mult la altul, stăm amândoi în fotoliu, când vine la mine la televizor, când mă duc eu la el, mama lui ne prăjeşte ouăle în aceeaşi tigaie, tata râde de mine zicând că sunt umbra lui, iar el într-o zi m-a întrebat, râzând : „Ce crezi că a zis tata despre mine ? A zis că sunt umbra ta..." Până aici totul e bine şi frumos, o să spuneţi toţi că am de gând să vă povestesc o chestie leşinată, numai bună pentru adormit fetiţele cu fundiţe, care merg de mână cu bunicile la cinematograf şi seara se gândesc la săraca Scufiţa Roşie, vai, vai, vai, cum o s-o mănânce măgarul ăla de lup. Vă înşelaţi. Dacă până aici a fost bine şi frumos, de aici încolo nu mai e. Cunoaşteţi, cred, că doar nu sunteți de pe altă lume, vorba „a fost pus la mijloc". Tata zise că vine de la jocul de oină. La oină, când eşti pus la mijloc, încasezi toate loviturile. Ei, azi mi-a venit mie rândul să fiu pus la mijloc. Am ieşit în recreaţie şi, când ne-am întors, am găsit canadienele, şi fâșurile, şi pardesiurile fără nasturi : mai exact, cu nasturii tăiaţi şi împrăştiaţi pe duşumea. Unul singur avea pelerina intactă. Eu ! De ce tocmai eu, de unde vreţi să ştiu ? Era probabil mai pitită pe după altele. Dar convinge-i de asta pe detectivii din clasă ! Nu, că eu le-am făcut pocinogul, nu, că o să văd eu, că o să plătesc eu ! — Măi copilaşi, le spun, voi nu mă cunoaşteţi ? Mie nu-mi stă în caracter aşa ceva. Eu am pretenţia că-s băiat deştept şi ăla care s-a apucat să taie nasturii e un rău. Nu mă acuzaţi pe degeaba, că mă bat cu toţi şi vă iau cu făraşul. Am fost, ca şi voi, în curte. Nu ştiu ce naiba am făcut, dar am fost ! Puteam să le vorbesc până mâine. Ei ştiau una şi bună : dacă pelerina mea era întreagă, eu am tăiat nasturii. Nu mai sunt nişte puşti, ziceau, n-au de gând să mă pârască tovarăşei diriginte, dar în cealaltă recreaţie mă duc acasă, vin cu aţă şi ac şi cos la nasturi, până în secolul viitor. —  Asta s-o credeţi voi, le spun. În recreaţia cealaltă îmi mănânc liniştit sandvişul cu brânză, şi arunc şerveţelul la coş, ca un copilaş bine crescut ce sunt. Atât. Vizita la părinţi se amână. Cusutul nasturilor se suspendă. Au hotărât să nu-şi facă singuri dreptate, era şi cam greu, nu sunt eu omul care să primească fără să dea, nu sunt sacul de antrenament al nimănui — dar mi-au promis că mâine o să mă bucur totuşi de o oră de dirigenţie foarte plăcută. Am plecat ca de obicei, cu Sandu de la şcoală şi, deodată, pe stradă, mi-a trecut prin minte ceva care mi s-a părut îngrozitor. —  Ascultă, Băcăuanu I. Alexandru, îi spun, tu unde ai fost când m-au pus la mijloc ? ! —  Acolo. Unde să fiu ? —  Ai fost acolo şi ai tăcut ? —  Ce voiai să spun ? —  Măi copilaş, ce-o fi în capul tău că mă mai întrebi ? Trebuia să spui tot. Să pui mâna în foc că eu nu sunt în stare de o tâmpenie ca aia. —  Eşti caraghios, îmi spune. Dacă treizeci erau împotriva ta, mai conta la ceva cuvântul meu ? —  Nu, spun. — Atunci ? —  Tu ştiai adevărul despre mine. Ştiai că nu-mi stă în caracter. Înţelegi ? —  Nu. La ce naiba îţi trebuia adevărul ăsta, dacă el tot pe a lor o ţineau ? —  Îmi trebuia. Nu ca să-i conving pe ei. Să ştiu eu că am un prieten. —  ÎI ai. —  Nu. Nu-l mai am. Şi-am început să alerg, lăsîndu-l singur. Acum mă uitam la soare, mă uitam la el cum mă uit eu cu ochii închişi. Nimic n-ar fi mai frumos, pe lumea asta dacă peste roşul soarelui s-ar suprapune o pată şi când aş deschide ochii să-mi dau seama ce e cu pata, dacă e un nor sau altceva, l-aş vedea pe Sandu stând în faţa mea, acoperindu-mi lumina şi spunându-mi : —  Hai să-ţi explic ce s-a întâmplat cu mine, cum am fost eu, prietenul tău, laş. Deocamdată nu venea nimeni şi eu doream să nu se termine ziua, trebuia să înţeleg atunci, nu altă dată. Nu cumva ştiţi ? Mai e mult până diseară ?