OCTAV PANCU-IAŞI povesti pentru copii

NU FUGI, ZIUA MEA FRUMOASĂ !   Totul era limpede. Însuşi acest cuvânt limpede, pe care îl rostea din când în când cu inima uşoară, îi suna ca un pahar de cristal a cărui buză ai atins-o cu un bobârnac, sunet straniu care parcă nu se adresează auzului, ci privirii, şi-ţi aduce în faţa ochilor strălucirea limpede a unui ţurţure de gheaţă, şi cerul limpede aşa cum n-a fost decât o dată, atunci când ai vrut tu să fie aşa, şi ai rugat toţi norii să se destrame, şi ei te-au ascultat. Totul era limpede, avea ceva din clipocitul izvorului acela de la Cheia, pe care, când îl descoperise, chiuise atât de tare, încât a văzut cu ochii lui cum se desprinde o aşchie de stâncă. „Ce te-a apucat, mă ?“ îl ghiontise atunci Valeriu. „Mi-e bine, mi-e grozav de bine, răspunsese, nu mă întreba mai mult, că nu ştiu ce-i cu mine; îmi vine să strig... orice... dacă vrei strig că urâțica de Paula e cea mai frumoasă fată de pe pământ... că la tine ţin mai mult decât la fratele meu... că-mi plac clătitele cu magiun... Heeeei! Ascultaaaaţi! Cine nu ştie ce-i fericirea să mă întrebe pe mine. Dau lecţii graaaatis !“ Atunci, ca şi acum, exista un singur motiv ; nimic nu-l apăsa, toate gândurile îi erau drepte, luminoase, semănau cu nişte lumânărele proaspăt prinse în brad. Totul era limpede. Toate erau în ordine. Mă rog, atunci, în excursia de la Cheia, găsise stării sale o explicaţie firească. Se ştie... şi dacă nu se ştie, se învaţă la şcoală, de asta nu scapă nimeni, că măreţia naturii îţi strecoară în suflet un fel de... cum se zice ?... În sfârșit, n-are importanţă numele exact, îi stă pe limbă, o să-l găsească el odată şi odată, important este că sufletul ţi se umple cu ceva care te face mai bun, mai înţelegător, poate chiar mai uşor în sensul cel mai exact, adică îţi pierzi din greutate, îţi vine să pluteşti, să zbori... Dar acum ? Acum, în apropierea lui, nu se află nici izvorul acela învăluit într-o lumină misterioasă, viorie, nici aşchia de stâncă desprinsă după milioane de ani, pentru că i-a plăcut cum chiuie el, care şi-a părăsit după milioane de ani locul pentru el. Măreţia şi toate celelalte rămăseseră acolo, la Cheia, făceau, probabil, poezii, lingeau, probabil, prima zăpadă, aprindeau, probabil, cozile veveriţelor, ca să vadă cum ard iarna nişte flăcări roşii. Acum el era acasă singur, stătea în mijlocul camerei, pe burtă, plimbându-și un deget printre frunzele verzi, şi gri, şi negre ale covorului, nu auzea decât ticăitul înăbuşit al ceasului de pe masă şi, din când în când, trântindu-se uşa liftului. Ce explicaţie ar fi putut găsi acum faptului că-şi simţea inima ca un fulg, că-i venea mereu să se ridice şi să se aşeze în faţa oglinzii ca să se privească cum surâde, să vadă cum îi stă când surâde, aşa firesc, precum respiră sau doarme ? Ce explicaţie ar fi putut găsi acum faptului că se trezea rostind ; „E limpede... limpede...", cuvântul însuşi sunându-i cum nu sc poate mai limpede ?  „E posibil, îşi zise, să se întâmple aşa, când te gândești că a trecut o zi, la căpătai căreia nu numai că n-ai prea multe să-ţi reproşezi, dar — la naiba cu prefăcătoria, modestia e un lucru minunat, nu însă când ne minţim cu ea — eşti chiar mândru de tine, ai făcut ceva care te ridică în faţa propriilor ochi, ţi-ai strânge parcă singur mâna şi ţi-ai promite nişte ghete cu patine. E posibil îşi zise, să se întâmple aşa când pentru prima oară un cuvânt, cum e acesta: demnitate — adică demnitate rostit rar, fără grabă, pe silabe — un cuvânt, de altfel, destul de des întâlnit, fără nici un mister, îţi apare deodată cu o explicaţie mult mai profundă decât ar fi cineva în stare să ţi-o dea, mult mai corespunzătoare şi mai exactă decât ai găsi-o în dicţionar." Şi e bine. E neînchipuit de bine. Îţi vine să chiui şi apoi să-i dai un telefon lui Valeriu şi să-l rogi: „Valeriule, Valerică, suflete, nu te supăra, mai întreabă-mă o dată, ca atunci, la Cheia, ce-i cu mine, ce m-a apucat ? Am un chef nemaipomenit, Valerică, suflete, să-ţi răspund că mi-e bine, mi-e grozav de bine... tu eşti un om extraordinar.. Paula e frumuseţea întruchipată... i-am bătut pe englezi şi pe brazilieni la fotbal cu trei mii patru sute douăzeci şi şapte la zero !“ D e m n i t a te... Doamne, frumos mai sună ! Şi adevărat mai sună ! Sună aşa, cam aşa, pentru că frumuseţea şi adevărul sunt atât de greu de exprimat cu precizie, of !... Domnul Dănuț, din ultima bancă, n-are altceva mai bun de făcut şi se apucă să guiţe în ora de istorie. Domnul Dănuţ este atât de laş, încât când întreabă profesorul cine a fost neobrăzatul, nu se ridică, se apleacă şi tace, se preface că-şi leagă un şiret. Profesorul insistă „Cine ?" Şi din nou : „Cine ?“ Şi iarăşi : „Cine ?“ Demnul Dănuţ a sfârşit cu legatul şiretului şi acum se uită în plafon. Atunci te ridici şi tu şi spui : —  Eu. —  Ce tu ? eşti întrebat. —  Eu sunt neobrăzatul. —  Pe tine te cunosc. Eşti un băiat liniştit. —  Vă rog să mă iertaţi ! Azi mi-am dat în petic. —  Stai jos ! Te cunosc destul de bine. —  Vă rog să mă iertaţi! Eu am guiţat, adică vreau să spun că în clasă s-a auzit un guiţat, şi cum nimeni nu şi-l recunoaşte, s-ar putea ca eu... Cineva trebuie să fi făcut asta. —  Îţi convine să te notez în condica clasei ca nedisciplinat ! —  Nu-mi convine, dar asta-i situaţia. Dumneavoastră aţi auzit un guiţat. N-a venit din altă clasă. Şi nici nu şi-l recunoaşte nimeni. Cineva trebuie să şi-l recunoască. —  Bine, stai jos, o să mă plâng tovarăşei dirigintă de comportarea ta. Şi ora se sfârşeşte şi vine recreaţia. Şi vine recreaţia, şi odată cu ea vine şi Dănuţ care îţi arde două palme zdravene, că-ţi mai ţiuie şi acum urechile. —  Ce ? O faci pe zmeul cu mine ? Faci eroism ieftin cu mine ? Acum du-te şi mă reclamă, du-te şi mă reclamă, ai motiv să mă reclami ! Dacă nu te duci, îţi mai trag câteva. —  Mai uşor, mai uşurel cu ameninţările. Aste două palme o să ţi le înapoiez cu prima ocazie, dar nu obişnuiesc să pârăsc. — Despre ce primă ocazie vorbeşti ? —  Ce, eşti grăbit ? — Sunt. —  Regret. Eu nu. Am o groază de treburi. Prima ar fi că aştept să mă cheme tovarăşa dirigintă şi să mă certe că sunt neobrăzat în clasă. —  Eu am guiţat, nu tu ! —  Acum nu mai are însemnătate cine. Faptul s-a consumat. Şi sună de intrare. Şi urmează ora de matematică, şi ora de desen, şi ora de franceză... Trei ore şi între ele încă două recreaţii, şi în aceste ore şi în aceste recreaţii primeşti din partea colegilor bileţele cu acelaşi conţinut: „Dănuţ e un măgar : dacă tovarăşa dirigintă te va certa pe tine, noi ne vom ridica şi vom spune că n-ai făcut nimic. La toate, fireşte, răspunzi categoric: Nu !“ Şi vine ora de dirigenţie şi nimeni nu te mustră, şi mai e un minut până la sfârșitul orei, şi exact atunci când te aşteptai mai puţin, ca la teatru, sau ca la fotbal, golul egalizator din minutul 90, cineva din ultima bancă se ridică şi spune ceva din care tu nu reţii decât că există pe lume şi fapte necugetate, că tot pe lumea asta există şi regrete, că nu şi-a dat seama, că altă dată n-o să se mai întâmple. Dar pentru tovarăşa dirigintă lucrurile astea par să fie mai puţin importante. Ea vrea să ştie de ce această recunoaştere a venit atât de târziu, cui i se datorează această recunoaştere. Şi atunci auzi tot din ultima bancă : — Nu ştiu... Poate pentru că s-a purtat Vlad Costescu foarte demn... Vlad Costescu eşti tu. Foarte demn eşti tu. „Heeeei ! Ascultaaaaţi ! Mi-e bineeee ! Mi-e grozav de bineeee !“ Se face seară. Dar totul încă se vede, totul încă e limpede, limpede. Nu fugi, ziua mea frumoasă !

JOCUL CU UMBRA   Era încă iarnă, calendarul se încăpățâna să ne convingă de asta, arătându-ne, negru pe alb, că februarie nu se sfârșise, dar nouă puţin ne păsa de calendar. Mihai şi cu mine miroseam că primăvara e la doi paşi. —  Hai să hoinărim, Mihai ! —  Hai ! Fără căciuli ? —  Fără. — Şi fără fular ? —  Fără tot ce ne aminteşte de iarnă ! Ne scotea din casă mirosul primăverii. Mihai, fiul gazdei la care trăsesem în acele zile când nişte treburi mă aduseseră în orăşelul de pe malul Siretului, avea nouă ani şi devenisem prieteni la cataramă din clipa când ne cunoscusem, pentru că ne lega ceva destul de greu de explicat, dar, poate, mai simplu de înţeles : el avea nouă ani şi eu avusesem, de mult, vârsta asta, o cunoşteam bine şi ştiam ce preţ are şi mă străduiam din răsputeri s-o mai trăiesc ori de câte ori aveam ocazia. Păşeam alături pe o stradă nouă, largă, străjuită de blocuri în culori vesele. Călcam agale, fără grabă, tăcuţi, ca şi strada care îşi trimetea la culcare ultimii întârziați. Din loc în loc, deasupra noastră străluceau becuri fluorescente, învăluindu-ne într-o lumină alb-viorie, prelungindu-ne şi micșorându-ne umbrele, pe măsură ce ne depărtam sau ne apropiam de raza lor. Pe Mihai, după cum observam, îl atrăgea jocul acesta al umbrelor, în care siluetele noastre păreau, când ale unor pitici cu capetele teşite, lipite de umeri şi cu picioarele retezate, când ale unor uriaşi spătoşi, cu braţe de macara, cu glezne înfipte în catalige. —  Te distrezi, Mihai ? —  Îhî. —  De unul singur ? —  Pot să-ţi spun şi dumitale. —  Dacă nu-i secret. —  Nu. Mă joc cu umbra. Mă opri, apucându-mi mâna : —  Uite, acuma mă arată aşa cum sunt. Nici mai mare, nici mai mic. Un elev în clasa a patra. —  A patra A sau B ? —  N-are importanţă. Şi împingându-mă câțiva paşi înainte : —  Acuma sunt mai mare. Aşa cum o să arăt la sfârșitul şcolii. —  Exact. Parcă-ţi şi văd în buzunar certificatul de absolvire. —  Da. Mă uit la el şi mă gândesc încotro s-o apuc ?! Adică... nu e bine „mă gândesc", plec direct, da, plec direct ! — Unde ? — La profesională. Tata e lăcătuş. —  Ştiu. Şi vrea ca şi tu... —  Asta-i bună ! Dar mai întâi vreau eu. Ştiu de pe acum să meşteresc o mulţime de lucruri. Mama îmi spune... —  Am auzit: „Drege tot al treilea !" —  Păi ! — Dar nu înţeleg de ce „al treilea". Primul doar e tata. — Nu. Primul a fost bunicul. Tata e „Drege tot al doilea". Râdem. Noi doi râdem de orice. Uite — aşa ne place nouă să râdem, nu ne interesează că alţii nu găsesc nimic de râs. —  Şi mai departe ? Mai departe ce-ţi mai spune umbra ? Mai facem câțiva paşi şi ne oprim. —  Acum am terminat profesionala, intru în uzină şi mă înscriu la seral ! Mi-o ia înainte, alergând : —  Acum sunt student, ba poate chiar inginer. Îţi place cum arăt ? —  Foarte mult. Şi iar râdem. — Hai să ne oprim puţin aici, îmi propune Mihai. —  De ce ? Ai îngheţat ? —  Nu. Dacă mergem mai departe umbra mă face din nou mic. —  Bine. Dar rămâi tu aici. Eu mai merg şi când o să mă arate ca la nouă ani te rog să mă strigi, ca să mă opresc. Eu acolo vreau să mă opresc. —  Te strig. Pornii cu ochii închişi şi deodată auzii: —  Stai ! Deschisei ochii şi mă oprii. Nu mai ţin minte cât. Poate o secundă. Poate un minut. Dar ţin minte că în secunda aceea, în minutul acela, a venit cu adevărat primăvara. —  Simţi, Mihai ? strigai. Simţi ? —      Da, a venit, e aici. Mirosul nostru... nu ne înşeală!

VISUL   În dimineaţa aceea de noiembrie băiatul care se numeşte Radu nu întârzie de la şcoală. Ei, şi ce-i cu asta ? o să mă întrebaţi. Ce ţi se pare atât de neobişnuit ca un băiat care se numeşte Radu să vină punctual la şcoală, într-o dimineaţă de noiembrie ? ! Da, aveţi dreptate, nu-i nimic neobişnuit, totul e limpede ca bună ziua — doar că mie, măcar câteodată, îmi plac poveştile obişnuite, limpezi ca bună ziua. Ca asta, de pildă... În vacanţă, într-o dimineaţă de iulie, Radu se trezi necăjit. Visase ceva frumos, visase că nu mai are opt ani, ci de trei ori pe atât şi, îmbrăcat într-un costum nou-nouţ, de cosmonaut, aşteaptă în cabina rachetei să zboare spre o stea, să zboare, să zboare... ei, aflaţi că tocmai din cauza zborului ăsta se trezi Radu necăjit. Tocmai când trebuia să se apropie clipa desprinderii de Pământ, tocmai atunci, în clipa aceea nemaipomenită, Radu se trezi. Deschise ochii şi dădu de covorul înflorat, care acoperea peretele din casa bunicilor, simţi în nări mirosul acela fără nume, de soare şi zmeură, de vânt şi iar de soare. Pe urmă îl văzu chiar pe bunicul cu faţa în soare, cu barba zbârlită de vânt şi trecându-i pe la nas un pumn de boabe parfumate de zmeură. —  Bunicule, de ce m-al trezit tocmai acum ? se bosumflă Radu. Visam ceva atât de frumos... —  Te-ai trezit singur, răspunse bunicul. Dar n-ai decât să închizi ochii, să mai tragi un pui de somn şi să duci visul la capăt. —  Crezi că o să pot ? —  Încearcă. —  Nu, zise Radu, degeaba. Sunt treaz, nu mai pot adormi. Şi dădu să sară din pat, dar bunicul se aşeză lângă el şi începu: —  Aşa eram eu. Când eram ca tine şi mă trezeam dintr-un vis, făceam un bot, de aici până în fundul curţii. Odată, ţin minte, am visat că eram şcolar, că aveam trăistuţă şi în trăistuţă tot felul de cărţi şi de caiete. Aveam şi ghete şi ţopăiam cu ele prin zăpadă, bucuros, nevoie-mare, că sunt şi eu şcolar, că undeva, într-o bancă, am şi eu un loc. Când mă trezii, tocmai trebuia să intre învăţătorul nostru şi eu trebuia să mă ridic în picioare, să dau bună-dimineaţa şi să-i spun că ştiu să-l fac pe o ca un ou şi pe e ca o praştie... Îmi venea să plâng că tocmai atunci mă trezisem, pentru că n-aveam nici trăistuța cu cărţi şi caiete, nici ghete n-aveam şi nici la şcoală cu mergeam, deşi trecusem binişor de şapte ani. Treaba mea era să păzesc raţele, nu să merg la şcoală... dar visul fusese atât de frumos, încât m-am hotărât să-l duc pană la capăt. Am închis ochii şi... Minunăţie !... Eram iarăşi şcolar ! Învăţătorul mă ascultă o mie de lucruri şi-mi zise tot de vreo mie de ori „bravo!”... Tabla, băncile, pereţii clasei, totul se prinsese în horă în jurul meu. Niciodată nu mai visasem ceva atât de frumos... Aşa, nepoate, n-ai decât să încerci şi tu... Şi bunicul împinse uşurel capul băiatului pe pernă şi ieşi tiptil din odaie.     Asta, va să zică, se întâmplase cu o jumătate de an în urmă, în vacanţa de vară, prin iulie, la bunici. Într-o zi de noiembrie, una înainte de ziua Aceea de noiembrie, cu care am început povestirea, Radu, ieşind de la şcoală, văzu sus pe o schelă lucrând un zidar. Era tânăr şi cânta straşnic. Când tânărul cobori de pe schele, Radu mai era tot acolo, privind. —  Iţi place ? îl întrebă tânărul. —  Mult. — Ai vrea să ajungi şi tu ca mine ? — Mai întrebi ? —  Atunci visează. Visează să fii şi o să fii ! Noaptea, Radu visă că se află pe cea mai înaltă schelă şi construieşte cel mai înalt bloc. Dar... Dar tocmai în clipa când blocul atingea norii şi saluta aviatorii, tocmai în clipa aceea sună ceasul şi Radu se trezi. Să se culce la loc şi să încerce să continue visul ? O, ce frumos ar fi ! Să se culce la loc şi să întârzie de la şcoală ?! Nu. Se va scula imediat şi primul clopoţel îl va găsi în clasă. Sunt vise şi vise. Pe cel al lui, pe cel de acum, trebuie să-l viseze cu ochii deschişi. Iată de ce nici în dimineaţa aceea de noiembrie, băiatul care se numeşte Radu nu întârzie de la şcoală. Deschise ochii mari, de cum se trezi. Îi deschise ca să poată visa.  

A FOST ODATĂ UN CIREŞ    A fost odată un cireş care s-a săturat să mai facă cireşe. Lângă el, în livadă, prunul făcea prune, mărul făcea mere, ba până şi zarzărul care era abia un pui, nici măcar nu mergea la grădiniţă, credea că avioanele sunt nişte ciori mai mari şi muştele nişte avioane mai mici, da, până şi el, zarzărul, făcea câteva zărzărele. Doar cireşul se săturase să mai facă cireşe. Vestea, bineînţeles, se răspândi foarte repede, şi îngrijoraţi alergară la cireş mai mulţi oameni importanţi. Alergă la cireş însuşi bătrânul academician-doctor- profesor-docent, şeful catedrei de clătite cu dulceaţă de cireşe şi autorul de faimă mondială al studiului intitulat: „De ce se fac cercei din cireşe şi nu se fac cireşe din cercei." Bătrânul academician avu o lungă discuţie cu cireşul care se săturase să mai facă cireşe şi plecă clătinând din cap foarte amărât. Îl întrebase pe cireş de ce nu mai vrea să facă cireşe şi acesta îi răspunsese mai mult decât mulţumitor : —  Uite-aşa : nu mai vreau şi gata !       —  Bine, nu se lăsă cu una, cu două, bătrânul academician ; dar ce-ai să faci dacă nu vrei să mai faci cireşe ? —  Nimic. O să stau ! Răspunsul acesta îl îngrozise cel mai tare pe bătrânul academician. Auzise el multe până atunci, dar una ca asta nu. Nu dormi câteva nopţi, frământându-se : „Cum adică nu mai vrea să facă nimic ? Asta nu se poate. Toţi trebuie să facem ceva !“ Pe urmă — aşa-i viaţa, fiecare are treburile lui — bătrânul academician se apucă să scrie o nouă carte, una despre importanţa gemului de cireşe şi uită de cireşul care se săturase să mai facă cireşe. Așa cum spuneam, însă, la cireşul care se săturase să mai facă cireşe mai alergară încă mulţi oameni foarte importanţi. Este o adevărată plăcere pentru mine să-l amintesc aici pe cunoscutul om de ştiinţă Abe Cede Efghehaş, cel dintâi în lume care a observat că sâmburii de cireşe amare, când îi presezi sub talpă, fac altfel de „poc’" decât sâmburii de cireşe albe sau roşii — şi este, de asemenea, o rară bucurie pentru mine să-l mai amintesc aici şi pe ilustrul savant Icsigrec Zet, cel care a demonstrat deosebirea esenţială dintre tartele cu cireşe şi tartele fără cireşe, ori cu prea puţine cireşe. Tuturor, cireşul le-a spus că el s-a săturat să mai facă cireşe, că intenţia lui este să stea să nu mai facă nimic. Discuţiile dintre toţi aceşti oameni importanţi şi cireşul care se săturase să mai facă cireşe nu duseră, din păcate, la nici un rezultat. Atunci m-am hotărât să-l vizitez şi eu pe cireşul care se săturase să mai facă cireşe. Nu sunt specialist în cireşe, recunosc, eu viaţa mi-am dedicat-o studierii compotului de vişine — ceea ce e cu totul altceva — dar m-am dus la el, în simpla mea calitate de om care nu poate accepta ca cineva să stea fără să facă nimic. A, dar am uitat să vă spun că nu m-am dus cu mâna goală, ci înarmat cu un topor, poate nu grozav de ascuţit, dar numai bun pentru a tăia un cireş care s-a săturat să mai facă cireşe. Convorbirea noastră a fost foarte scurtă. O ţin minte cuvânt cu cuvânt, dar ea nu prezintă mare însemnătate pentru cititori decât din clipa când i-am spus : —  Ştii cum se numeşte unealta asta pe care am adus-o cu mine ? —  Nu. —  Se numeşte topor. —  Şi la ce slujeşte ? —  La tăiatul cireşilor care s-au săturat să mai facă cireşe. Asta ştie el să facă şi asta face. Uite, ţi-l las şi dacă îl convingi tu să nu mai facă ce ştie, aşa cum te-ai săturat tu să mai faci cireşe, scrie-mi! Am plecat şi a doua zi am primit o telegramă : „Nu l-am convins. Drept care m-am hotărât să fac din nou cireşe. Semnat : Cireşul !“ Asta-i toată povestea. Mi-a venit s-o scriu pentru că mi s-a făcut poftă de nişte cireşe mari şi dulci — sau poate că din alt motiv, poate că la altceva m-am gândit când mi-a venit s-o scriu, dar asta e altă poveste.

SĂ NE AMINTIM DE VARĂ   Liana făcea plajă, se bronzase ca o ciocolată cu lapte şi cu alune, iar acum îşi făcea tocmai socoteala că în câteva zile va arăta ca o ciocolată amăruie. Nu băgă de seamă când veni lângă ea meduza sau mai bine-zis, îşi dădu seama că venise cineva lângă ea, dar crezu că e gemul de pere. Drept care îl şi salută : —  Bună dimineaţa, gemule de pere ! —  Îmi pare rău, spuse gemul de pere, dar să ştii că eu sunt o meduză. —  O meduză ? ! se bucură Liana. Ce bine îmi pare că, în sfârșit, cunosc personal o meduză. —  Şi eu, spuse meduza, sunt încântată că te cunosc personal. Deşi, ca să fiu sinceră, simt faţă de tine un pic de invidie. —  Dacă îţi place costumul meu de plajă, crezu Liana că e invidiată pentru costumul ei de plajă, te las să copiezi modelul. —  Ah, ah ! făcu meduza, nu la costum mă refeream, deşi e foarte simpatic : are, după câte număr eu, 143 de buline albastre, grozav de albastre... mă refeream la faptul că tu eşti în plină vacanţă, pe când noi, meduzele, suntem la mijlocul anului şcolar... — Cum ? se miră Liana, voi învăţaţi vara ? —  Bineînţeles, răspunse meduza. — Şi iarna ce faceţi ? —  Ce să facem ? Când nu patinăm, stăm de vorbă, croşetăm, bem ceaiuri... —  Ceaiuri sărate ? întrebă Liana. —  Numai atât cât trebuie, răspunse meduza. — Aha, făcu Liana, şi în ce clasă eşti ? — Într-a-ntâia B. —  Ştii cât fac unu şi cu unu ? —  Azi nu mai ştiu, regretă sincer meduza, dar ieri făceau foarte bine, erau sănătoşi şi veseli. —  Dar de citit ai învăţat să citeşti ? o întrebă Liana. —  Sigur. Mă mai încurc numai la literele mari şi la cele mici. Pe cele mijlocii le ştiu la perfecţie. —  Aveţi şi ore de gimnastică ? se interesă Liana. —  Avem. Numai că noi le spunem ore de muzică. Poate, fu de părere Liana, asta se întâmplă pentru că n-aveţi ore de muzică. —  Ba avem şi ore de muzică, dar pe acestea noi le numim de gimnastică. —  Învăţaţi să înotaţi ? —  Nu. Înotăm ca să învăţăm. La noi toate sunt ciudate. Uite, vezi corabia aceea în zare ? —  O văd, spuse Liana. — Eu n-o văd, spuse meduza. Dar vezi pescăruşul acela care zboară ? —  Îl văd, spuse Liana. —  Eu nici măcar nu-l zăresc, spuse meduza. Nu-i aşa că-i ciudat ? —  Foarte, recunoscu Liana. Când se făcu ora zece meduza întrebă dacă e ora zece şi Liana îi răspunse că e ora zece. —  Asta înseamnă că recreaţia mare s-a terminat şi trebuie să te părăsesc. La revedere, Liana. Pot să vin şi mâine la tine? —  Sigur. Să vii în fiecare zi ! Şi meduza veni în fiecare zi, în afară de o joi când, nu se ştie de ce nu putu veni, şi nenorocirea e că nici n-o să se ştie vreodată. Între timp, Liana se bronză atât cât îşi dori şi ajunse ca o ciocolată amăruie. Pe meduză n-o uită şi-i scrise de câteva ori pe adresa : „Meduzei din clasa întâia B, Marea Neagră, Mamaia, Post-restant !“  

POVESTE CARAGHIOASĂ —  Dacă s-a spart, s-a spart, spuse Ducu. —  Văd că nici nu-ţi pasă, spuse băiatul care mesteca gumă. Poate că tatăl tău e bancher. —  Ce înseamnă bancher ? întrebă Ducu. —  Un domn gras, spuse băiatul care mesteca gumă. Un domn gras care are bani mulţi. —  Tata e maistru, spuse Ducu şi nu-i deloc gras. E tocmai aşa cum trebuie să fie un tată. —  Te bate ? —  La ce ? —  Te-am întrebat dacă te bate. —  Când jucăm Peter cel negru, nu mă bate. La loto o bate chiar şi pe tanti Minodora. —  Te-am întrebat dacă te bate, aşa : pac, pac... —  Păi, tata e de zece ori mai puternic decât mine ! —  Şi nu te bate ? —  N-auzi că-i de zece ori mai puternic decât mine ? Ce, eu îl bat pe Dănuţ ? —  Cine-i Dănuţ ăsta ? —  Dănuţ ăsta e un băieţel. Are doi dinţi. Unul sus şi altul jos. —  Aha, făcu băiatul care mesteca gumă. De aceea. —  Ce ? întrebă Ducu. —  De aceea nu-ţi pasă. Pentru că tatăl tău nu te bate. Dar acuma tot o să-ţi tragă vreo două. —  De ce ? —  Pentru că ai spart sticla cu ulei. Ce-o să spui acasă ? —  O să spun că s-a spart. M-am împiedicat şi am căzut Doar erai aici şi ai văzut şi tu. —  Dacă spui asta, capeţi imediat vreo două. —  Dar chiar aşa s-a întâmplat. M-am împiedicat de piatra asta şi am căzut. —  Trebuie să spui altceva, dacă nu vrei să o încasezi. Piatra şi căzutul n-ajută. Uite, întreabă-l şi pe el. El era un alt băiat, un băiat care avea o bilă albastră şi care se uita la Ducu şi la băiatul ce mesteca gumă fără să spună nimic. Nici acum băiatul cu bila albastră nu spuse nimic. —  De unde ai luat bila ? îl întrebă Ducu. —  De bilă îţi arde ţie ? se supără băiatul care mesteca gumă. —  E frumoasă, spuse Ducu. — Treaba ta. Eu vreau să te ajut. —  Sticla nu mai poţi s-o faci la loc, spuse Ducu. —  Dar pot să te învăţ ce să spui acasă ! —  Asta pot şi eu, pot şi eu să-l învăţ, vorbi, în sfârșit, băiatul cu bila albastră. Cel mai bine e să spui că ţi-au furat banii. —  Cine mi i-a furat ? întrebă Ducu. —  Un hoţ. Un hoţ care avea un ochi legat cu o cârpă neagră. Ţi-a dat un brânci, tu ai scăpat banii din mână şi el i-a luat şi a fugit. —  Povestea asta nu face doi bani, spuse băiatul care mesteca gumă. Trebuie să spui ceva mai frumos. —  Nimic nu-i mai frumos decât că a venit un hoţ cu un ochi legat şi i-a furat banii, spuse băiatul cu bila albastră. Era un pirat. —  Nu există piraţi în Bucureşti, spuse băiatul care mesteca gumă. Povestea asta nu face doi bani. Aici trebuie un câine. Un dulău. A ieşit un dulău dintr-o curte, tu te-ai speriat, ai luat-o la fugă şi când ai ajuns la băcănie, banii nu mai erau în buzunar. —  Dar unde erau ? întrebă Ducu. —  Nu ştii. Ţi-au căzut. S-au împrăştiat. —  I-a luat dulăul ca să-şi cumpere oase, râse băiatul cu bila albastră. De când sunt n-am auzit o poveste mai caraghioasă. —  Caraghios eşti tu şi cu bila ta albastră, spuse băiatul care mesteca. —  Şi mai caraghios eşti tu cu guma ta, spuse băiatul cu bila albastră. Ducu era grăbit. Plecă acasă fără să mai aştepte ca să vadă cine era mai caraghios. Acasă, intră în bucătărie şi spuse : —  Mămico, te rog alege care poveste vrei. Întâia : m-am împiedicat de o piatră, am căzut şi am spart sticla cu ulei. A doua : a venit un hoţ legat la un ochi şi mi-a furat banii. A treia : a ieşit un dulău dintr-o curte, m-am speriat, am luat-o la fugă, şi când am ajuns la băcănie, banii nu mai erau în buzunar. —  Ţie care îţi place mai mult ? întrebă mama. —  Toate sunt caraghioase, spuse Ducu. —  Prima poate că e mai puţin, spuse mama. —  Aşa mi se pare şi mie. —  Atunci să nu ne mai încurcăm cu celelalte, spuse mama. Te-ai lovit ? —  Un pic. —  Te doare ? —  Nu. —  Atunci du-te şi cumpără altă sticlă. Acolo, pe trotuar, în faţa băcăniei, băiatul care mesteca gumă şi băiatul cu bila albastră jucau şapte pietre. —  Ei, cum a fost ? îl întrebară amândoi pe Ducu. —  Mama a ales povestea mea, spuse Ducu. Ale voastre erau prea caraghioase.

UN BĂRBAT LA CASA OMULUI   Bună seara, stimaţi telespectatori, mâine o să fie vreme frumoasă, lăsaţi-vă acasă umbrela şi galoşii şi fâş-fâşul, plecaţi fără grijă, îmbrăcaţi numai îcămaşă; soarele o să ardă toată ziua, o să fie cel puţin un milion de grade, aşa, nu mai staţi pe gânduri, duceţi-vă la ştrand sau la pădure sau unde vreţi, e păcat să staţi în casă pe o vreme atât de frumoasă, bună seara, stimaţi telespectatori, şi la revedere, ne vedem mâine la aceeaşi oră, ca să vă mai spun ce-a mai fost şi ce-o să fie !“ Cam asta voia să spună tovarăşul acela de la televizor : ţinea un băţ în mână şi vorbea cam aşa, numai că, bineînţeles, cu alte cuvinte, nişte cuvinte de-ale lui, anume făcute ca să nu pricepi chiar tot ce spune, dar era şi aşa foarte limpede că ziua de mâine o să fie o frumuseţe ; masele de aer oceanic n-or să îndrăznească să pătrundă nu ştiu unde, iar maximele şi minimele din cursul nopţii vor fi cuprinse între nişte cifre foarte drăguţe. Aşa că, auzindu-l, mama a plecat de acasă cu umbrela, tata cu fâș-fâșul şi amândoi i-au spus băiatului să rămână în casă, că vine o ploaie de la Cluj, aoleu ce ploaie vine de la Cluj. Şi ploaia chiar a venit, însă mult mai târziu ; când a venit ea, totul se rezolvase, vreau să spun că băiatul nu mai avea nici o problemă, se uita pe fereastră cum plouă, ca şi cum s-ar fi uitat la un film, putea să toarne cu găleata, că nici nu-i păsa. Înainte de ploaie, însă, s-a întunecat deodată, s-a făcut întuneric ca în cămară sau ca sub pat, adică un întuneric nu ca noaptea şi nu ca în tunel, ci unul prin care mai vezi câte ceva. Şi a început să fulgere şi să trăsnească, mamă-mamă ce mai fulgera şi mai trăsnea ! Şi bunicei îi era frică, mamă-mamă, ce frică îi era, şi lui Inimioară îi era frică, se băgase cu capul sub bibliotecă şi nici din coadă nu îndrăznea să mişte. Băiatul era singurul bărbat din casă, pentru că bunicei, cum am zis, i se făcuse frică şi deci nu mai putea fi socotită bărbat, iar Inimioară, devreme ce avea coadă, nu putea să fie altceva decât căţel sau pisic, dar el era căţel. Ei bine, asta voiam să spun ; mare lucru un bărbat la casa omului ! Poate să se întunece afară cât pofteşte, poate să fulgere şi să tune o mie de ani, cu un bărbat la casa omului crezi că-i o zi ca oricare alta, n-ai probleme. Dacă eşti, să zicem, bunică şi mori de frică şi te învârți prin casă şi-ţi frămânţi mâinile şi spui tot timpul „Vai, Doamne, ce prăpăd !“ vine bărbatul de la casa omului şi-ţi spune : „Linişteşte-te, bunicuţo, că nu se întâmplă nimic, de trăsnet nu trebuie să te temi, pentru că avem paratrăsnet, l-am văzut eu când m-am suit cu nea Fane pe bloc să legăm antena; toate trăsnetele se lovesc de paratrăsnet şi se sparg ca ouăle, apoi se scurg frumuşel în pământ; e o plăcere să le vezi cum se scurg. De tunete nici nu mai vorbesc. Tunetele sunt un fel de zgomote, nimic mai mult, aşa ceva ca şi cum n-ar fi, zău nu merită să te plimbi prin casă din cauza lor, uite, ţi-ai pierdut şi papucul pe care ţi l-a cumpărat tata de ziua matale, vreau să spun papucii pe care ţi i-a cumpărat tata, că tare te mai dureau bătăturile. Nu-i nici un prăpăd, pe cuvânt că nu-i, am o revistă extraordinară, ţi-o dau să te uiţi la poze, are un milion de poze cu maşini, râzi de te prăpădeşti să vezi cum aveau, odată, maşinile claxonul afară şi roţile cu spiţe, ca la bicicletă, râzi de te prăpădeşti, nu alta !“ Şi dacă, să zicem, eşti Inimioară, cel mai slab şi mai zbârlit căţel din cartier, care acum, din cauza fulgerelor şi tunetelor, te-ai băgat cu capul sub bibliotecă, vine bărbatul de la casa omului şi te ia în braţe, şi-ţi suflă în ochii speriaţi şi te scarpină după ureche... Şi uite-aşa fulgerele se răresc, tunetele se aud din ce în ce mai departe şi începe să plouă. Atunci sună telefonul şi când duce receptorul la ureche, băiatul aude glasul mamei, care întreabă ce mai e pe acasă şi dacă s-au speriat de ploaie. „Pe acasă, răspunde băiatul, totul e în regulă." Cine şi de ce să se sperie de ploaie ? Bunica se uită la maşini, râde de se prăpădeşte văzând cum aveau maşinile claxonul afară, ca să nu mai vorbim de roţile cu spiţe ca la bicicletă. Şi Inimioară e cuminte, a adormit, probabil că visează că s-a găsit mingea verde cu care îi plăcea lui să se joace, dar nu s-a găsit şi nici n-o să se găsească, pentru că a furat-o cineva, mă rog, asta nu mai trebuie să afle Inimioară. „Bine, spune mama, mare lucru e un bărbat la casa omului !” Şi plouă, şi plouă, şi băiatul deschide televizorul şi iarăşi apare tovarăşul acela cu băţul în mână şi spune că plouă, spune ca şi cum n-ar vedea toată lumea că plouă, dar mai cu seamă ca şi cum nu tot el ar fi spus ieri că n-o să plouă. Ca să vezi !

CARNAVAL   Știu încă de anul trecut. Dacă vrei să te distrezi bine la carnaval trebuie să te costumezi aşa, încât nimeni să nu te recunoască. Altfel îţi strici tot cheful. Când ţi-e lumea mai dragă vine Sandu şi-ţi aminteşte că ai să-i dai cincizeci de bani — „de la sucul ăla, mă, care l-am băut juma-juma şi tu ai luat şi căpăcelul de la sticlă şi ai zis că-i minge şi ai început să dai cu piciorul în el, şi te-a văzut domnu Irimescu, administratorul de la M. 21, şi a zis că aşa nu se mai poate trăi, copiii de azi sunt ceva de speriat, în loc să înveţe dau cu piciorul în căpăcele..." — sau vine Violeta şi te întreabă de ce dansezi mai mult cu Paula — „tocmai cu Paula care s-a îngrăşat ca un butoi şi la geografie a zis că lacurile vulcanice sunt acelea în care, în loc de peşti, trăiesc vulcani..." — sau vine Dinu şi te trage într-un colţ să-ţi arate pixul cu douăsprezece culori — „pe care mi l-a adus tata şi mama a zis că nu trebuia, pentru că e prea scump, şi tata a zis că numai un băiat au, şi mama a spus că el mă strică, şi tata a zis că-i treaba lui..." Ce mai, dacă la carnaval te recunoaşte cineva, eşti pierdut.   Uite de ce îmi sparg capul şi mă tot gândesc cum să arăt anul ăsta la carnaval, ca să nu mă mai recunosc nici măcar eu. Ce-ar fi, îmi trece prin minte, să mă costumez în pirat ? Să-mi leg un ochi cu pânză neagră, să-mi pictez pe bluză două oase încrucişate, să merg şchiop,  sprijinindu-mă într-o cârje, şi când trec pe lângă cineva să spun misterios : „Fac prinsoare pe un burduf cu rom şi pe o coadă de balenă că tot eu voi ajunge primul la comoară ! Hai !Hai ! Hai!“ Ar fi ceva, dar de unde să iau cârja ? Şi bastonul bunicului nu are un haz ; e un baston de pensionar; ce poţi găsi fioros la el ? O idee ar fi să apar la carnaval deghizat în fratele meu Mircică. Cu bonețica lui albă pe cap, cu babeţica lui la gât, trăgând după mine căluţul lui cu roate. Invit o fată la dans, şi deodată, încep să ţip : „Vleau globul ăla !” sau „Vleau acasă". Nu-i rău, dar babeţica lui Mircea nu-mi vine şi dacă îi iau căluţul e în stare să urle o săptămână. Poate ar fi nostim să mă costumez ca fetele, într-o floare. Una de muşeţel. Trece cineva şi mă întreabă : „Ce mai faci, Floare de muşeţel ?” „Bine, răspund, fac ceai ! Ştiţi ce bună sunt când te doare o măsea ?“ Bârrr. Nu merge... Dar ce-ar fi dacă m-aş costuma în administrator de bloc, ca domnul Irimescu de la M 21 ? În mod special nu mi-ar trebui decât o mustaţă şi o pălărie caraghioasă. M-aş pricepe să vorbesc ca el — nu m-aș mai pricepe : „Nimeni n-are voie în faţa blocului ! Nimeni n-ara voie în spatele blocului! Vă iau mingea şi o fac piftie (Cum o fi oare piftia de minge ? Îi pui şi usturoi la fiert ?) Cine a adus pisica asta ? Vreţi să umpleţi blocul de purici ? Tatăl tău munceşte şi tu te joci cu pisica ?” Mă rog, îi cunosc — nu i-aş mai cunoaşte — tot repertoriul. Nu ! Măcar la carnaval să scap de domnul Irimescu... Să-mi iau rucsacul, ghetele cu ţinte, să fac rost de o pălărie cu pană de păun şi să mă costumez intr-un excursionist care întreabă mereu : „Nu vă supăraţi, mai e mult până la cabană ? Nu vă supăraţi, urşii muşcă sau numai zgârie ? Nu vă supăraţi, la radio s-a spus că nu plouă, atunci de ce plouă ?“ N-ar fi rău, dar nici prea grozav. Îmi trece prin cap să mă costumez într-un detectiv particular. Ca Manix. Văd o fată mâncând o prăjitură, mă reped la ea, îi smulg linguriţa şi îi spun îngrozit : „Nu mai mânca, vrei să te otrăveşti ? Nu ştii că doctorul acela, care e de fapt contabil, şi e mâna dreaptă a banditului cu chelie, vrea să te ucidă fiindcă sora ta, care e de fapt fratele tău, vrea să-l moștenească singur pe unchiul tău, care e de fapt bunica ta ?“ Sau văd un băiat cântând, mă apropii de el tiptil şi-i șoptesc: ,,Nu avea încredere în ochelaristul de la tobă. Când era la grădiniţă cânta la saxofon, dar a jurat să treacă la tobă fiindcă vrea să se răzbune pe dirijor care i-a furat, cu ani în urmă, biberonul plin cu lapte pasteurizat!...“ M-aş pricepe grozav, dar ce să mă fac, dacă mă pufneşte râsul. Nu, fraţilor, pierd prea mult timp cu treaba asta şi carnavalul bate la uşă ; mă costumez cum o fi şi în ce oi găsi. Cu atât mai bine dacă mă recunoaşte Sandu. Îi fac cinste cu o sticlă întreagă de pepsi, să vadă cu cine are de-a face, că nu sunt zgârie-brânză. Şi dacă Violeta o mai bârfește pe Paula îi spun să se uite în oglindă, că nici ea nu-i mai slăbuţă, iar în ce priveşte nemaipomenitele ei cunoştinţe şcolare, să-şi amintească dacă îi face plăcere de ziua când a răspuns că derivatul principal al laptelui e cafeaua cu lapte. Şi n-are decât să-mi arate Dinu un pix şi cu o sută douăzeci de culori ! Pe al meu, eu una singură, nu l-aş schimba pe nimic în lume. Nu mi l-a dat nimeni. L-am câștigat singur, împreună cu servieta şi cărţile, la Olimpiadă. Las’ să mă recunoască toţi, am un chef de râs şi de dans, de două persoane — cum spune tata — şi nu mi-l poate strica nimeni Hei, dragi tovarăşi şi tovarăşi dragi cine are poftă de râs să stea la carnaval pe lângă mine. N-o să-i pară rău. O ştiţi pe aia cu elefantul şi şoricelul ? V-o spun între două dansuri.  

PRIETENII   Mie ideile îmi vin deodată. Şi uite aşa, deodată, mi-a venit şi ideea de a scrie un roman. Vă vine să râdeți ? N-am nimic împotrivă. Primul care a făcut-o am fost chiar eu. Pe cuvânt. N-o să vă mint tocmai pe voi, întrebați-o şi pe mama, dacă vreţi, cum m-a pufnit râsul chiar în clipa când am rugat-o să amuţească bâzâitul aspiratorului, pentru că aveam nevoie de linişte — voiam să scriu un roman şi tot ceea ce lipsea era liniştea... Bineînţeles că mama mi-a spus că ar fi bine să-mi pun termometrul, poate am febră şi aiurez, iar dacă tot n-am ce face, dacă stau la biroul tatii, muşc din lemnul creionului, scuip aşchiile pe covor şi doresc neapărat să fiu urecheat, mai bine m-aş duce să cumpăr un borcan cu muştar, ar fi timpul s-o mai ajut şi eu cu ceva, că aşa i-a fost ei soarta, nu putea avea o fată, de mine a avut parte... Observaţi deci că nu aveam condiţii prea prielnice pentru a scrie un roman, dar mă hotărâi să-l scriu fără să mă mai gândesc la condiții. Partea proastă, o spun din capul locului, era că nu ştiam cum să încep. Sfârşitul, pe cuvânt, n-o să vă mint  tocmai  pe  voi,  îl  ştiam  literă  cu    literă, mă gândeam la o frază foarte bine adusă din condei, despre sfârșitul vacanţei, ceva cu miros de toamnă, cu castane pocnind pe trotuare şi frunze purtate de vânt, mă rog, o descriere de nota 10. La descrieri de natură nu mă bate nimeni, le am în buzunarul de ceas : vânt, ploaie, nori, fac ce vreau cu ele, le sucesc şi le răsucesc, fără probleme. Numai că nu voiam să încep cu aşa ceva. Nu se mai poartă, am citit eu într-o revistă că nu se mai poartă. Mi-ar fi plăcut să pornesc Ia drum cu portretul unui băiat, unul de vârsta mea, poate ceva mai înalt şi cu urechile aşezate la aceeaşi înălţime, nu stânga mai sus şi dreapta mai jos, ca mine, poate ceva mai puţin somnoros, nu unul de care să tragă mama un sfert de ceas până să se trezească, dimineaţa, ca mine, poate mai serios — cum să vă explic eu cuvântul ăsta serios ? — adică unul care, să zicem, când găseşte o pioneză se gândește cum să prindă cu ea orarul şcolar, în perete, spre deosebire de mine pe care mintea nu m-ar duce decât la un scaun şi la pioneza aşezată cu vârful în sus pe acel scaun... Vă daţi seama cam cine sunt. Săraca mama, dacă n-a avut parte de o fată ! Ei bine, mă gândeam la un băiat cu care eu doresc din toată inima să fiu prieten, unul care, în recreaţie, să împartă cu tine tartina, să nu-i fie teamă că, împrumutând de la el acuarelele, nu le mai aduci înapoi şi să nu-l vezi cum suferă când te lasă să faci o tură, două cu bicicleta lui. Nu ştiu ce părere aveţi voi, dar pe mine un roman fără un asemenea băiat nu mă interesează şi n-aveam de gând să încep fără el. Ori eram în stare să-mi imaginez un erou ca el, ori... Uite aşa îmi frământam mintea, în timp ce aspiratorul bâzâia şi borcanul cu muştar rămânea nevândut în raft la Alimentara. Smulgeam cu dinţii aşchii din creionul „Student", numărul 2, dar eroul nici că dorea (fiţi atenţi la stil!) să încalece pe pana mea şi să mi se înfăţişeze în toată frumuseţea lui. Trecu un ceas, şi eu nu scrisesem un rând. Am aruncat creionul, am făcut hârtia cocoloş şi am ieşit în stradă. Băieţii erau toţi în păr, jucau o miuţă cu mingea lui Sile, muşcau din merele aduse de Gore de la bunică-sa, mai râdeau încă de cele ce se întâmplase cu puţin timp înainte, când îşi întorseseră toţi buzunarele pe dos ca să strângă doi lei şi cincizeci de bani cu care s-o împrumute pe Mariana, să vadă şi ea filmul de la „Gloria" ; se bucurau că venisem şi eu să joc mingea cu ei... Şi ce mai încolo şi încoace, pe cuvânt n-am să vă mint tocmai pe voi, în clipa aceea îmi dădui seama că ştiu cum să încep romanul. Eroul visat mă aştepta. Era acolo, în stradă, era unul dintre băieţi sau mai exact, mie îmi plac lucrurile exacte, erau toţi la un loc, plus Mariana. Şi eram şi eu alături de ei, mă şi vedeam, mergând alături de ei la Alimentara, o şi auzeam pe mama spunând : — Ce-mi trebuie mie o fată, când am un băiat şi jumătate ! ?

VINE, VINE, PRIMĂVARA !   Unii scot poveştile din buzunar, alţii din burtă, mă rog, fiecare este liber să le scoată de unde vrea. Eu — să se ştie — nu le scot de nicăieri. Poveştile vin singure la mine, fără să le pese de vreme (odată o poveste a venit când ploua cu găleata şi ea nici măcar n-avea umbrelă), fără să-şi aleagă ziua (o istorioară mi-a deschis uşa chiar într-o marţi, când sunt trei ceasuri rele) ba uneori mă pomenesc cu ele şi noaptea (ca să mă trezească, mă trag de nasturii de la pijama, ori îmi turtesc nasul, apăsându-l ca pe un buton de sonerie). Ieri, tocmai când îmi rădeam barba şi fredonam minunatul cântec „Vine, vine primăvara" (afară era un ger de crăpau pietrele şi, cântând, eu mă prefăceam că nu-l bag în seamă), ieri, spun, pe la şapte dimineaţa mă trezesc că vine la mine povestea cu bulgărele de zăpadă. Mă salută, mă întreabă ce fac (parcă n-ar fi văzut că mă rad), îi răspund că fac bine, atât doar că lama e cam uzată şi-i propun să mă aştepte puţin în birou, să mă aştepte să luăm ceaiul împreună. N-am timp, îmi răspunde, şi, de altfel, ceaiul îmi dă palpitaţii; rade-te, nu te sfii, eu îţi povestesc repede ce am de povestit, pe urmă plec şi n-ai decât să aşterni pe hârtie povestea mea, s-o publici, ori să o arunci la coş, pe mine nu mă mai interesează. Şi, așezându-se pe policioara de la oglindă, călare pe coada periuţei mele de dinţi, cu picioarele sprijinite de o coajă de săpun şi cu un cot înfipt în tubul de cremă de faţă,povestea cu bulgărele de zăpadă începu: A fost odată un bulgăre de zăpadă. Se pitise după un bloc, şi când o fetiţă vru să intre pe uşa blocului, el îi strigă : —  Hei ! Opreşte-te ! Nici un pas înainte ! Dacă nu mă asculţi, vin spre tine cu toată viteza, îţi intru în păr, mă bag pe sub gulerul paltonului, îţi închid ochii şi-ţi astup urechile cu zăpadă ! Şi, cu toate că fetiţa voia să intre, pentru ca să-şi vadă o colegă răcită, să-i ducă lecţiile şi să-i spună, în cazul când va strănuta : „Sănătate !" nu mai avu curajul să intre, nu-şi mai văzu colega răcită, nu-i mai duse lecţiile şi nu-i mai spuse „Sănătate !“ — fiindcă nu mai avu prilejul să o audă strănutând. Pe urmă vru să intre în bloc o bunică. Tocmai luase pensia şi venea să aducă unui nepot o sută de grame de bomboane umplute cu alune şi să-l întrebe dacă îi plăcuseră bomboanele umplute cu cremă, pe care i le cumpărase tot din pensie, dar din cea de luna trecută! Dar bulgărele de zăpadă îi strigă şi ei: —  Hei ! Opreşte-te ! Nici un pas înainte ! Dacă nu mă asculţi vin spre tine cu toată viteza, îţi intru în păr, mă bag sub gulerul paltonului, îţi închid ochii şi-ţi astup urechile cu zăpadă ! Bunica se sperie şi spuse tristă : „Iată cum arată un bulgăre de zăpadă din ziua de azi !“ şi făcu calea întoarsă, fără să-i mai ducă nepotului bomboanele umplute cu alune şi fără să-l mai întrebe dacă i-au plăcut cele umplute cu cremă, şi unele şi altele cumpărate din pensie ; este un amănunt care e păcat să fie uitat. Mai încolo trecu prin faţa blocului un geamgiu. Păşea încet ca să nu alunece şi să spargă geamurile şi striga din când în când : „Geamuuuri“, nu de alta, dar să nu creadă cineva că duce în spate uşi. Cum îl văzu, bulgărele de zăpadă se legă de el: — Hei ! Opreşte-te ! Nici un pas înainte ! Dacă nu mă asculţi, vin spre tine cu toată viteza, îţi intru în păr, mă bag sub gulerul paltonului, îţi închid ochii şi-ţi astup urechile cu zăpadă, iar pe deasupra îţi mai sparg şi geamurile ! Geamgiul nu era un om fricos (intra singur în pivniţă, când vedea un şoarece nu se suia pe masă), dar acum se temu pentru geamurile lui şi se înapoie din drum. Peste vreun ceas, soarele îşi făcu loc printre nori şi, văzând ferestrele blocului, vru să intre prin ele. Era un soare de sfârșit de iarnă sau de început de primăvară — asta nimeni nu ştie exact şi poate că e mai bine aşa; îmbătrânim prea repede când le ştim chiar pe toate — era un soare foarte frumos, semăna cu un pepene galben, numai că era mult mai mare, îţi făcea o poftă grozavă să-l mănânci presărat cu zahăr, era un soare pe care mi-ar fi plăcut mult să-l vedeţi, v-ar fi bucurat şi pe voi să vedeţi cât de bine îi stătea aşa de frumos şi de galben. Numai bulgărului de zăpadă nu-i păsa de soarele acesta frumos şi, cum îl zări, îl şi ameninţă : — Hei ! Opreşte-te ! Nici un pas înainte ! Dacă nu mă as... Dar în clipa aceea bulgărele de zăpadă simţi cum îşi pierde glasul, simţi cum îşi pierde greutatea, simţi cum îşi pierde îndrăzneala. Şi, uite-aşa tot începând să piardă câte ceva, îşi pierdu şi numele de bulgăre de zăpadă, rămase un biet ochi de apă, atât cât să încapă într-un ibric. Sfârșind ce avea de spus, povestea se dădu jos de pe policioară, mai bine-zis sări de pe coada periuţei mele de dinţi pe robinet şi de pe robinet pe vârful papucilor mei. Am vrut s-o opresc să bem ceaiul împreună însă n-am mai găsit-o. Probabil că de pe vârful papucilor sări pe fereastră şi de pe fereastră în stradă. N-am băut totuşi ceaiul de unul singur. Când m-am aşezat la masă, a intrat soarele, i-am dat şi lui o ceaşcă de ceai, şi, dacă mai ţin bine minte, mi se pare că a gustul şi un pic de pâine prăjită cu unt.