OCTAV PANCU-IAŞI povesti pentru copii

MAI E MULT PÂNĂ DISEARĂ ?   Mă uitam la soare, mă uitam la el cum mă uit eu, cu ochii închişi, ca să-l văd roşu, un fel de roşu care nu se poate vedea decât aşa. Stăteam pe banca din faţa blocului, Pif dormea la picioarele mele şi doar din când în când scotea câte un scâncet, probabil visa că iar i-am ascuns mingea. Aveam pe genunchi o carte pe care încă n-o începusem, nu mă înduram s-o încep, că era prea subţire şi mă temeam că o să se termine prea repede, iar eu voiam să înţeleg atunci, nu a doua zi, nu altă dată, ce se întâmplase cu Sandu, mi se părea că dacă va veni seara, fără să înţeleg, n-am s-o mai pot face niciodată. Pe scurt, băieţi, că n-avem timp, mai trebuie să-mi fac şi lecţiile, mai am destule treburi. Sandu — Băcăuanu I. Alexandru — e prietenul meu, colegul meu de bancă, cel care ştie despre mine poate mai multe decât ştiu eu, când cumpărăm o gogoaşă o împărţim aşa încât nici un fir de praf de zahăr să nu cadă mai mult la altul, stăm amândoi în fotoliu, când vine la mine la televizor, când mă duc eu la el, mama lui ne prăjeşte ouăle în aceeaşi tigaie, tata râde de mine zicând că sunt umbra lui, iar el într-o zi m-a întrebat, râzând : „Ce crezi că a zis tata despre mine ? A zis că sunt umbra ta..." Până aici totul e bine şi frumos, o să spuneţi toţi că am de gând să vă povestesc o chestie leşinată, numai bună pentru adormit fetiţele cu fundiţe, care merg de mână cu bunicile la cinematograf şi seara se gândesc la săraca Scufiţa Roşie, vai, vai, vai, cum o s-o mănânce măgarul ăla de lup. Vă înşelaţi. Dacă până aici a fost bine şi frumos, de aici încolo nu mai e. Cunoaşteţi, cred, că doar nu sunteți de pe altă lume, vorba „a fost pus la mijloc". Tata zise că vine de la jocul de oină. La oină, când eşti pus la mijloc, încasezi toate loviturile. Ei, azi mi-a venit mie rândul să fiu pus la mijloc. Am ieşit în recreaţie şi, când ne-am întors, am găsit canadienele, şi fâșurile, şi pardesiurile fără nasturi : mai exact, cu nasturii tăiaţi şi împrăştiaţi pe duşumea. Unul singur avea pelerina intactă. Eu ! De ce tocmai eu, de unde vreţi să ştiu ? Era probabil mai pitită pe după altele. Dar convinge-i de asta pe detectivii din clasă ! Nu, că eu le-am făcut pocinogul, nu, că o să văd eu, că o să plătesc eu ! — Măi copilaşi, le spun, voi nu mă cunoaşteţi ? Mie nu-mi stă în caracter aşa ceva. Eu am pretenţia că-s băiat deştept şi ăla care s-a apucat să taie nasturii e un rău. Nu mă acuzaţi pe degeaba, că mă bat cu toţi şi vă iau cu făraşul. Am fost, ca şi voi, în curte. Nu ştiu ce naiba am făcut, dar am fost ! Puteam să le vorbesc până mâine. Ei ştiau una şi bună : dacă pelerina mea era întreagă, eu am tăiat nasturii. Nu mai sunt nişte puşti, ziceau, n-au de gând să mă pârască tovarăşei diriginte, dar în cealaltă recreaţie mă duc acasă, vin cu aţă şi ac şi cos la nasturi, până în secolul viitor. —  Asta s-o credeţi voi, le spun. În recreaţia cealaltă îmi mănânc liniştit sandvişul cu brânză, şi arunc şerveţelul la coş, ca un copilaş bine crescut ce sunt. Atât. Vizita la părinţi se amână. Cusutul nasturilor se suspendă. Au hotărât să nu-şi facă singuri dreptate, era şi cam greu, nu sunt eu omul care să primească fără să dea, nu sunt sacul de antrenament al nimănui — dar mi-au promis că mâine o să mă bucur totuşi de o oră de dirigenţie foarte plăcută. Am plecat ca de obicei, cu Sandu de la şcoală şi, deodată, pe stradă, mi-a trecut prin minte ceva care mi s-a părut îngrozitor. —  Ascultă, Băcăuanu I. Alexandru, îi spun, tu unde ai fost când m-au pus la mijloc ? ! —  Acolo. Unde să fiu ? —  Ai fost acolo şi ai tăcut ? —  Ce voiai să spun ? —  Măi copilaş, ce-o fi în capul tău că mă mai întrebi ? Trebuia să spui tot. Să pui mâna în foc că eu nu sunt în stare de o tâmpenie ca aia. —  Eşti caraghios, îmi spune. Dacă treizeci erau împotriva ta, mai conta la ceva cuvântul meu ? —  Nu, spun. — Atunci ? —  Tu ştiai adevărul despre mine. Ştiai că nu-mi stă în caracter. Înţelegi ? —  Nu. La ce naiba îţi trebuia adevărul ăsta, dacă el tot pe a lor o ţineau ? —  Îmi trebuia. Nu ca să-i conving pe ei. Să ştiu eu că am un prieten. —  ÎI ai. —  Nu. Nu-l mai am. Şi-am început să alerg, lăsîndu-l singur. Acum mă uitam la soare, mă uitam la el cum mă uit eu cu ochii închişi. Nimic n-ar fi mai frumos, pe lumea asta dacă peste roşul soarelui s-ar suprapune o pată şi când aş deschide ochii să-mi dau seama ce e cu pata, dacă e un nor sau altceva, l-aş vedea pe Sandu stând în faţa mea, acoperindu-mi lumina şi spunându-mi : —  Hai să-ţi explic ce s-a întâmplat cu mine, cum am fost eu, prietenul tău, laş. Deocamdată nu venea nimeni şi eu doream să nu se termine ziua, trebuia să înţeleg atunci, nu altă dată. Nu cumva ştiţi ? Mai e mult până diseară ?  

PRIMĂVARA ŞI TREI SUTE DOUĂZECI ŞI NOUĂ DE PISTRUI —  I-am numărat, îi spuse băiatul fetiţei cu pistrui. —  Ce ? întrebă ea. —  Pistruii tăi. Sunt trei sute douăzeci şi opt. —  Când i-ai numărat ? —  Aseară. —  Aseară nu ne-am văzut. Eu am stat în casă, m-am uitat la televizor. —  I-am numărat, fără să te văd. M-am gândit la tine şi i-am numărat. Sunt trei sute douăzeci şi opt în cap. —  Râzi de mine ? —  De ce să râd ? — Aşa râdeți voi, băieţii, de toate fetele. —  Nu chiar de toate. —  De care nu râdeți ? —  De cele ca tine. — Ce am eu deosebit ? —  Pistruii. —  Mai au şi altele pistrui. —  Dar n-au trei sute douăzeci şi opt. —  Dacă mai râzi de mine, plec. — Dar nu râd. Mai rămâi. —  Rămân dacă vorbeşti serios. —  Vorbesc foarte serios. M-am gândit la tine aseară. —  Şi ce-i cu asta ? —  M-am simţit bine, când m-am gândit. Mi-am spus ce grozav ar fi fost ca tu să fi stat în alt oraş. —  De ce ? —  Ca să-ţi scriu. — Ce să-mi scrii ? —  Nu ştiu. Aş fi ştiut, însă, dacă stăteai în alt oraş. —  Închipuie-ți că stau în altul. —  Nu vreau. Mi-ar părea rău. — Dar spuneai că ar fi grozav. —  Ar fi, dar mi-ar părea rău. —  Nu-i prea uşor să te înţeleagă cineva. —  Ba da ! E destul să vrei. —  Vreau, dar nu înţeleg. Ce ţi-a venit să te gândești aseară la mine ? —  Mi-am adus aminte de pistruii tăi. —  Trei sute douăzeci şi opt. —  În cap. Şi ? —  Şi atât. —  De ce nu ţi-ai adus aminte de altceva ? — Pentru că n-am vrut —, ştiu că stai la etajul patru, ştiu în ce clasă ești, ştiu că ai un căţel alb, ştiu că ai patine cu rotile, ştiu că nu-ţi plac macaroanele. De ce să-mi aduc aminte de lucrurile pe care le ştiu ? — Nu, zău, nu-i prea uşor să te înţeleagă cineva. Plec în casă. —  Bine. Plec şi eu. Înveţi ? —  Îhî ! —  Şi eu. — La revedere ! — La... adică, mai stai un pic. Am mai văzut un pistrui. Unul pe care nu-l numărasem. Acum ai trei sute douăzeci şi nouă. La revedere ! Şi băiatul râse pentru că era primăvară — şi cel mai bun lucru pe care îl ai de făcut primăvara este să râzi...

CĂŢELUL LATRĂ LA SFÂRŞIT   Povestea asta e cu trei băieţi şi un căţel, adică să nu mint, căţelul n-are cine ştie ce treabă în poveste — o singură dată va face „ham [“, dar asta se va întâmpla mult prea târziu, atunci când totul se va termina. Cu alte cuvinte, căţelul face parte doar din decor. Aşa ca soarele acelei dimineţi de ianuarie. Aşa ca pomul firav, care tremură de teamă că n-o să mai vină primăvara. Aşa ca banca de sub pom, pe cate stăteau de vorbă trei băieţi. Şi tot vorbind despre multe, unul dintre băieţi spuse : —  Tata e şofer. Conduce un camion. Într-o maşină mică nici n-ar încăpea. Chiar şi în cabina camionului de patru tone stă puţin aplecat. Dar el nu crede că stă aplecat pentru că e înalt, ci pentru că aşa s-a obişnuit. Îi place să stea puţin aplecat când citeşte. Vreau să spun, când învaţă. Anul ăsta termină liceul la seral. Învaţă şi duminica, pe cuvânt ! Dacă în casă e prea multă gălăgie, îşi trage o căciulă pe urechi şi învaţă. —  Şi tata învaţă, spuse al doilea băiat. E medic de cincisprezece ani, dar tot învaţă. Vine acasă cu zeci de cărţi şi de reviste. Mama, la început, se supăra : — „Mergi la cinema ?“ — „Nu, trebuie să învăţ!” „Ne-au invitat Dumitreştii la masă !" — „Eu n-o să pot veni. Trebuie să învăț !“ Acum îl lasă în pace. Dacă-i place lui să înveţe ! —  Voi o cunoaşteţi pe mama, spuse al treilea băiat. Când m-am născut eu era îngrijitoare la grădina botanică. Nu terminase decât patru clase. Acum e tehnician horticol. Şi încă mai învaţă. De câte ori întreabă : „Să vă fac o ciulama ?“ tata râde şi răspunde : „Da, ciulama cu asparagos !“ Asta pentru că odată, când gătea ciulama şi în acelaşi timp citea ceva despre planta asta, a scăpat cartea în cratiţă... Când n-are timp ziua, învaţă, noaptea, zău ! De undeva sună sirena unei fabrici. —  Ia te uită ! S-a şi făcut douăsprezece ! spuse primul băiat. Ce repede a trecut dimineaţa... —  Da, spuse al doilea băiat, şi noi care ne speriasem... Ne gândeam că dacă chiulim de la şcoală n-o să avem ce face... —  Dar uite că nu ne-am plictisit deloc, spuse al treilea băiat... Abia acum — acum, la sfârșitul poveştii — căţelul făcu „ham !“ De ce atât de târziu, nu ştiu. Şi nu cred că ştia prea bine nici el. Era un biet căţel zgribulit. Nu i se putea cere prea mult. Să-i fi lătrat oare pe cei trei băieţi ? În poveşti totul e cu putinţă...

FETIŢA, CHEIŢA, PORTARUL ŞI CELELALTE   Nu vă mai spun cum a fost cu fetiţa care avea un buzunar la şorţ şi în buzunarul de la şorţ avea o cheiță de aur. N-aş putea să vă spun nimic, mai mult decât ştiţi. Şi voi ştiţi tot. Ştiţi mai întâi că toate fetiţele şi toţi băieţii au câte o cheiţă de aur şi cu cheiţa asta deschid tot ce pe lume nu se poate deschide decât cu cheiţa asta. De pildă, poarta care dă în livada unde trăiesc laolaltă şi-s prieteni la toartă, cai adevăraţi şi cai de lemn, elefanţi ca toţi elefanţii şi elefanţi de catifea, câini vii care latră şi dau din coadă şi câini de gumă, care abia pot să scoată un biet schelălăit, broscuţe care se bălăcesc în lac şi broscuţe de tablă, care fug de apă ca să nu ruginească etc. Sau, de pildă, deschid poarta care dă în grădina culorilor, unde, dimpotrivă, trăiesc despărţite şi duc o gâlceavă creioanele verzi şi cele galbene, tuburile roşii şi sticluţele de cerneală albastră, unde liliachiul se bate cu negrul, iar albului puţin îi pasă, ba spune chiar : „Dă-i una după ceafă !“ sau : „Trage-i un pumn în nas !“ Ştiţi, pe urmă, că fetiţa care avea un şorţ şi în buzunarul de la şorţ avea o cheiță de aur a vrut într-o zi să deschidă cu cheiţa ei de aur poarta care se deschide cu orice cheie ruginită, poartă care, de altfel, nici măcar nu-i închisă şi toţi oamenii mari trec prin ea, fără ca măcar să-şi dea seama că acolo e o poartă, fără ca măcar să dea bună ziua portarului, pentru că oamenii mari, foarte neştiutori sau numai foarte grăbiţi, nici nu ştiu că există un portar care stă de pază lângă poarta aceea. Fetiţa băgă cheiţa ei de aur în broasca porţii aceleia şi când s-o răsucească îl auzi pe portar că o întreabă : —  Hei, domnişoară, ce cauţi aici ? —  Faci o greşeală, spuse fetiţa, eu nu sunt o domnişoară, eu sunt doar o fetiţă. —  Îmi pare foarte rău, domnişoară, spuse portarul, îmi pare foarte rău că eşti doar o fetiţă. Sau poate că, tocmai invers, îmi pare foarte bine, fetiţo, spuse portarul, îmi pare foarte bine că nu eşti o domnişoară. Totul e grozav de încurcat, mai spuse portarul. —  Pentru mine e simplu, spuse fetiţa. —  A, nici vorbă, spuse portarul, nu-i simplu deloc. N-am văzut de când sunt ceva mai complicat. —  Ce anume ? întrebă fetiţa. —  Asta, spuse portarul, asta şi nimic altceva. Ai vrut sau n-ai vrut să deschizi cu cheiţa ta de aur o poartă care se deschide cu orice cheie ruginită, o poartă care, de altfel, nici măcar nu-i închisă şi toţi oamenii mari trec prin ea fără ca măcar să-şi dea seama că aici e o poartă, fără ca măcar să-mi dea bună ziua, pentru că oamenii mari, foarte neştiutori sau numai foarte grăbiţi, nici nu ştiu că eu stau de pază lângă poarta asta ? ! —  Am vrut, spuse fetiţa, am vrut să deschid poarta asta şi să ajung în lumea oglinzilor, să mă uit în oglinzi şi să văd cum îmi stă şorţul meu nou, dacă nu cumva îmi stă şi mai bine cu rochia mea portocalie, şi-am mai vrut să văd dacă îmi stă bine cu codiţele mele galbene şi dacă nu cumva ar trebui să-mi cumpere mama nişte codiţe albastre, şi-am mai vrut să văd dacă genele mele au crescut îndeajuns sau trebuie să le rog să mai crească, şi, dacă nu înţeleg de vorbă bună, dacă nu înţeleg când le rog, să le pun la colţ sau să nu le mai las la televizor dacă nu mai cresc. —  Atunci înseamnă că n-am greşit, spuse portarul, îmi pare foarte rău, domnişoară, că eşti doar o fetiţă. Sau poate că, tocmai invers, îmi pare foarte bine, fetiţo, spuse portarul, îmi pare foarte bine că nu eşti o domnişoară. Dar totul e grozav de încurcat, mai spuse portarul, e grozav de încurcat, pentru că tu eşti o fetiţă care vrei să fii o domnişoară. Şi eu, care sunt un portar care vrea să fie portar până la capăt, n-o să te las să intri, n-o să te las să deschizi cu cheia ta de aur o poartă care se deschide cu orice cheie ruginită. De asta nu vă mai spun cum a fost cu fetiţa care avea un buzunar la şorţ şi în buzunarul de la şorţ o cheiță de aur. N-aş putea să vă spun nimic mai mult decât ştiţi. Şi voi ştiţi tot. Cum a fost cu portarul, cum a fost cu toate. Dacă ştiţi, ce rost mai am eu ? !

CASTANA DIN POVESTE   Astă toamnă, într-o dimineaţă, am plecat de acasă supărat. Băiatul meu cel mic rupsese o filă dintr-o carte, o făcuse ghemotoc şi începuse să se joace cu el. Câteva clipe după ce am ieşit pe poartă, în urma mea, din castanul nostru a căzut o castană. A căzut pentru că îi venise vremea să cadă şi nu cum ar putea unii să creadă, pentru că s-a căţărat în castan iar de acolo a alunecat şi a căzut. Nu. Castana nu şi-a julit genunchii şi nu şi-a rupt pantalonii. Ajungând pe pământ, ea s-a întrebat doar ce era firesc să se întrebe : —  Ce-o să se întâmple cu mine, aici, pe pământ ? Nu cunosc pe nimeni. N-am nici un prieten şi fără prieteni e tare greu să trăieşti ! Apoi, nu pot să stau aşa, fără să fac nimic... —  Da... ai dreptate. Aşa nu se poate ! îi răspunse cineva. —  Poftim ? ! se miră castana. Cu cine am onoarea să vorbesc ? —  Cu mine ! îmi dai voie să mă prezint: Sunt ghemotoc. Un ghemotoc de hârtie ! —  Încântată... Şi tu de unde ai căzut ? Din ce copac ? Deşi aşa cum se vedea — era tare necăjit, ghemotocul râse : —  A ! Eu nu cresc în copac. N-am căzut. Am fost aruncat! —  Aruncat ? Interesant... zise castana. Şi de unde ai fost aruncat ? —  De la o fereastră. Şi adăugă : N-aş vrea să crezi că mă laud, dar n-am fost dintotdeauna un ghemotoc oarecare... —  Îmi închipui, îmi închipui... se grăbi să-l întrerupă castana. La început ai fost o sămânță de ghemotoc... Ghemotocul râse iar, deşi — aşa cum s-a văzut — nu avusese când să-i treacă necazul : —  A, nu... La început am fost o filă dintr-o carte. O carte foarte interesantă. Dar fila a fost ruptă şi... Eh, mai bine să nu mai vorbim... Sunt în felul meu un înţelept. Ştiu multe, cunosc multe... —  Ce bine ! se bucură castana. Înseamnă că tu ai putea să-mi fii prieten, ai putea să-mi dai un sfat... —  Bucuros. Ce anume ai vrea să afli de la mine ? —  Nu pot să stau aşa, fără să fac nimic. Ce sfat îmi dai ? —  Dar ce ştii să faci ? Castana răspunse repede : —  Când am căzut din castan, am făcut „pac !“ Se pare că, deocamdată, asta ştiu să fac : „pac !“ —  „Pac !“ repetă ghemotocul. „Pac !", după câte ştiu, face puşca. Pe vremea când eram o filă dintr-o carte, cartea a fost împrumutată unuia care pleca adeseori la vânătoare şi avea o puşcă. Iar puşca, ţin minte, făcea „pac !“ Dacă şi tu ştii să faci „pac !“ cred că ar fi bine să te întovărăşesc la vânător şi să-l rogi să te ia la vânătoare... —  Da, zise castana. Ar fi bine. Întovărășește-mă ! Ieşiră din curte, o luară la dreapta, apoi la stânga — şi nu mai ţin minte dacă pe urmă o luară din nou la dreapta sau din nou la stânga. Important este că nimeriră casa vânătorului. —  Uite, aici stă, spuse ghemotocul. Sună la uşă şi... seară bună ! Castana sună şi după câteva clipe îi deschise un ogar uşa. —  Dumneavoastră sunteți vânătorul ? întrebă castana. —  Nu, e o mică neînţelegere. Eu sunt câinele lui de vânătoare... Vânătorul nu e acasă. Puteţi însă să-mi spuneţi mie ce doriţi... —  Ştiţi... Începu castana... eu sunt o castană ! Am căzut din castan şi când am căzut, am făcut „pac !“ —  Ca puşca ! zise ogarul. —  Întocmai ! Şi cum nu vreau să stau de pomană, v-aş întovărăşi cu bucurie la vânătoare... Ce părere aveţi ? —  Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, dar nu cred că o să puteţi. M-am cam pripit. Dumneavoastră nu ştiţi să faceţi „pac !“ ca puşca. Poate n-aţi auzit bine... —  Poate... răspunse castana. Ştiu şi eu ? Mi s-a părut că am auzit bine : „Pac !“ —  Eu, zise ogarul, am auzul foarte bun, dar şi mie mi se întâmplă să mă mai înşel câteodată... Puşcă, vă repet, nu puteţi fi... Mai gândiți-vă, mai încercaţi în altă parte... Şi uşa se închise. (Eram gata-gata să scriu că se închise în nasul castanei.) —  Ei ? Ce-ai făcut ? o întrebă ghemotocul. —  Nimic... Mi se pare că m-am înşelat. Când am căzut din castan, n-am făcut „pac !“ — Dar cum altfel ? —  Nu-mi dau seama... —  Poate ai făcut „boc !“ —  „Boc ?“ se gândi castana. Se poate să fi făcut „boc !“... Dacă e aşa, ce sfat îmi dai ? —  „Boc !“, după câte ştiu, face ciocanul fierarului. Pe vremea când eram o filă dintr-o carte, cartea a fost împrumutată şi unui fierar. El avea un ciocan care, ţin minte, făcea „boc !“ Dacă şi tu ştii să faci „boc !“, cred că ar fi bine să-l rogi pe fierar să te ia în atelier... —  Da, zise castana. Ar fi bine. Întovărășește-mă ! Şi plecară spre casa fierarului. O găsiră îndată. Castana bătu la uşă şi un papagal îi răspunse : —  Cine e acolo ? Cine e acolo ? —  Dumneavoastră sunteți fierarul ? întrebă castana. —  Eu, fierar ? Ha ! Ha ! Eu sunt un papagal. Dar tu cine eşti ? Tu cine eşti ? —  Sunt o castană. Am căzut din castan şi când am căzut am făcut : „boc !“ —  Ca ciocanul! Ca ciocanul! zise papagalul. —  Întocmai ! De asta am şi venit : am venit să-l rog pe fierar să mă ia şi pe mine în atelier. —  Nu se poate ! Nu se poate ! Tu nu ştii să faci „boc !“ ca ciocanul. Poate n-ai auzit bine. —  Poate... răspunse castana. Ştiu şi eu ?... —  Şi mie, mai zise papagalul, mi se întâmplă câteodată să mă înşel şi să pocesc câte un cuvânt. Mai gândește-te ! Mai încearcă în altă parte ! În altă parte ! Şi, când mai târziu o întrebă din nou ghemotocul : —  Ei ? Ce-ai făcut ? castana răspunse : —  Nimic. Cred că iarăşi m-am înşelat. Când am căzut, n-am făcut „boc !“... —  Dar cum ? —  Habar n-am... —  Poate ai făcut : „toc !“ —  „Toc ?“ Nu ştia ce să mai creadă castana. Se poate să fi făcut „toc“ ? Dacă e aşa ce sfat îmi dai ? —  „Toc“, după câte ştiu, fac tocurile ghetelor atunci când merg. Dar „toc“ se mai numeşte şi unealta care la vârf are peniţă şi cu care povestitorii scriu poveşti. Adresa cizmarului n-o ştiu. Ştiu însă adresa povestitorului. De la fereastra lui am căzut eu. Băiatul lui cel mic, pe vremea când eram o filă, m-a rupt din carte, m-a făcut ghemotoc şi a început să mă arunce prin casă. Cred că ar fi bine să te întovărăşesc la povestitor şi să-l rogi să scrie şi despre tine poveşti. —  Da, zise castana. Ar fi bine. Întovărășește-mă ! Şi uite aşa, a ajuns castana la mine. De data asta a intrat cu ea şi ghemotocul. N-a mai aşteptat-o afară. Eu însă nu eram acasă. L-a întrebat pe băiatul meu cel mic. —  Tata nu-i acasă, le-a spus el. E la grădiniţă ! —  Curios... rosti ghemotocul. Firesc ar fi ca tu să fii la grădiniţă şi tata acasă. —  La noi, acum e invers. Eu stau acasă, pentru că sunt răcit, şi tata s-a dus la grădiniţă ca s-o anunţe pe tovarăşa educatoare... —  Aha ! se dumeri ghemotocul.           —  Dar ce doriţi ? întrebă băiatul. —  Eu, vorbi castana, am căzut din castan şi când am căzut, am crezut că am făcut „pac apoi „boc !“, dar până la urmă se pare că am făcut „toc !"... —  Toc ? Cu tocul scrie tata poveşti ! —  Întocmai ! Am venit să-l rog să scrie şi despre mine poveşti... —  A, nu, clătină din cap băiatul, asta nu se poate. Tu n-ai peniţă şi nici n-ai încăpea în călimară. Poate că atunci când ai căzut ai spus altceva... —  Tot ce se poate... răspunse castana. Dar ce altceva puteam să spun ? —  Eu, se gândi băiatul, când cad spun : „eh, lasă că trece !“ dar nu cred că tu ai spus aşa... —  Nu, intră în vorbă ghemotocul. N-a spus aşa. A spus ceva care seamănă cu „pac !“, cu „boc!” cu „toc!” ... Băiatul se uită mai atent la ghemotoc şi-l întrebă : —  Dar tu cine eşti ? Parcă te-am mai văzut ! —  Mă cunoşti chiar bine, zise morocănos ghemotocul. Sunt fila pe care ai rupt-o din carte. Tu m-ai făcut ghemotoc şi ai început să mă arunci ca pe o minge. —  Am vrut să mă joc cu ceva... îl văzu băiatul supărat şi încercă să se scuze. —  Cărţile nu sunt făcute pentru joacă ! zise tăios ghemotocul. Cărţile sunt făcute ca să fie citite ! —  Atunci o să te iau, o să te îndrept şi o să te lipesc la loc, în carte... căută băiatul să-l îmbuneze. —  Mulţumesc. Mi-ai face un mare serviciu ! zise ghemotocul cu un glas ceva mai blând. Băiatul luă ghemotocul, îl îndreptă şi cu gumarabică lipi fila acolo unde trebuia, în carte. Era bucuros, dar în acelaşi timp şi niţel necăjit. —  Acum, zise el, nu mai am cu ce să mă joc ! —  Cum ai spus? îl auzi castana. Ai spus „joc"? —  Da... —  Oare nu s-ar putea ca... —  Ba da ! Ba da ! îi luă vorba fila din carte, care fusese un ghemotoc. Aici rămâi, castano ! Aici trebuia să te aduc de la început... Când ai căzut, n-ai spus nici „pac !“, nici „boc !“, nici „toc !" Cum de nu m-am gândit ! Ai spus aşa cum spune orice castană care cade într-o curte cu copii. Ai spus „joc !“ Aşa s-a făcut că, atunci când am venit acasă, am găsit cartea întreagă şi la locul ei, iar pe băiat jucându-se cu o castană !