OCTAV PANCU-IAŞI povesti pentru copii

A FOST ODATĂ UN ELEFANT    A fost odată un elefant, că dacă n-ar fi fost nu mă apucam eu să scriu despre el. A fost odată un elefant care trăia în grădina zoologică de la Băneasa ; vedea de acolo aeroportul, învăţase când pleacă avionul la Iaşi şi când soseşte cel de la Arad, vedea chiar şi antena din vârful turnului televiziunii şi se întreba şi el, ca mulţi alţi elefanţi, de ce sunt aşa de puţine emisiuni pentru copii; era foarte plăcut impresionat de tot ce vedea, mânca bine, dormea bine, avea amintiri frumoase despre savana Africană unde se născuse şi unde, la grădiniţa pentru puii de elefanţi de acolo, învăţase două adevăruri de netăgăduit, primul : că palmierii nu fac maimuţe, al doilea : că girafele au gâtul lung ca să poată ajunge la cap. Restul şcolii îl făcuse la Băneasa, profesor de aritmetică îi fusese un papagal, care număra foarte corect până la nouă, pe zece însă nu-l putea pronunţa, spunea în locul lui : „knock-out“, căci trăise mulţi ani în casa unui boxer şi boxerii aşa-i spun lui zece când rămân pe podea şi văd stele verzi; la botanică se descurca ceva mai greu, obişnuit ca mai întâi să înghită fânul şi morcovul, abia apoi să le descrie şi să arate din ce familie de plante fac parte; în schimb la geografie primea notele cele mai mari, fireşte, direct proporţionale cu mărimea sa şi cu convingerea sa că Polul Sud trebuie să se afle la sud iar Polul Nord s-ar fi făcut pur şi simplu de râs dacă nu se afla la nord. Era, cu alte cuvinte, un elefant care avea cu ce se lăuda, dar, uite, lui nu-i plăcea niciodată să se laude, nu-i plăcea, deloc nu-i plăcea. Veneam eu la el şi începeam să mă laud : —  Am scris o poveste formidabilă, râd copiii ținându-se de burtă când o citesc, se transmite în fiecare zi la radio, apare în „Luminiţa", directorul editurii îmi telefonează din cinci în cinci minute să mi-o ceară ca s-o tipărească, traducători din 101 ţări telegrafiază în 101 limbi: „Daţi-ne povestea, ardem de nerăbdare s-o traducem, să facă înconjurul pământului." Ei, ce spui ? Elefantul se uita la mine şi nu spunea nimic. Venea la el un băiat şi se pornea să turuie : —  Azi iar am luat un zece, dar profesorul plângea de mama focului că nu putea să-mi dea 11 sau 12, colegii m-au fotografiat cu carnetul în mână, iar directorul şcolii păstrează fotografia mea în buzunarul de la piept. Ei, ce spui ? Elefantul se uita la el şi nu spunea nimic. Venea pe urmă o fată şi începea : —  Am cea mai frumoasă rochiţă ! Am cea mai frumoasă hăinuţă ! Am cea mai frumoasă codiţă ! Am cea meu frumoasă fundiţă ! Ei, ce spui ? Elefantul se uita la ea şi nu spunea nimic. De ce nu spunea nimic ? Pentru că lui nu-i plăceau lăudăroşii. El nu se lăuda niciodată. Şi cu câte încă nu mai avea el să se laude ! Era harnic, era drept, era foarte înţelept. Ştia multe şi-i plăcea să mai asculte. Mânca fân şi dormea dus până în zori, de la apus. Vedea cerul, vedea norii, număra când vin cocorii. Trompă avea, era înalt, era straşnic elefant!      Cu mine, băiatul şi cu fetiţa despre care vorbeam, nu s-a împrietenit, şi-acuma tuturor ne pare rău, şi toţi ştim de ce ne pare rău, şi toţi o să facem ceva să nu ne mai pară rău. A fost odată un elefant şi noi n-am ştiut să-l facem să vorbească. Păcat, păcat, de trei ori păcat !  

PARCĂ ÎŢI MAI RĂMÂNE CEVA...   Se poate întâmpla oricui. Oricine se poate lovi sau înţepa la un deget. Doare un pic şi trece. Mai neplăcut este că un ceas, două, ori o zi, două, îţi vine mereu să ţii degetul în sus. Un ceas, două, ori o zi, două, parcă mereu ai vrea să arăţi ceva cu degetul acela. Vine la tine Violeta şi te întreabă : —  Ce ? Te uiţi la ea şi nu înţelegi nimic. — Ce să văd ? spune Violeta. — Cum, ce să vezi ? —  Ce-mi arăţi cu degetul ? —  Nu-ţi arăt nimic. —  Atunci de ce îl ţii aşa ? — Nu-l ţin eu. Stă singur. — Vrei să ţin şi eu un deget aşa ? — N-ai decât. — Crezi că e mare lucru să ţii un deget în sus ? —  Cine a spus că-i mare lucru ? —  Văd că te făleşti cu el. Ce să-i răspunzi ? Ce poţi să-i mai răspunzi ? Cu Violeta asta n-o scoţi la capăt. E destul să ţii un deget în sus ca să vrea şi ea să ţină un deget în sus, ori ca să-ţi arunce în faţă că te făleşti cu degetul tău ţinut în sus. Te duci la mama şi o rogi să-ţi bandajeze degetul. —  Te doare ? se sperie mama. —  Nu. —  Nu-i nevoie atunci să-l bandajez. Nu curge nici sânge. Nu-i nevoie. —  Îmi vine mereu să-l ţin în sus. —  Foarte bine. Ţine-l în sus şi nu mă mai plictisi, vezi că am destulă treabă. —  Pot să mi-l bandajez singur ? —  Fă ce vrei, numai nu întoarce casa cu dosul în sus. Abia am strâns după tine. Intri în baie, deschizi dulăpiorul alb şi găseşti un bandaj. Începi să-l răsuceşti pe deget, dar nu merge. Cu o singură mână nu merge. Te duci cu bandajul la mama. —  Nu pot singur. —  N-am timp de fleacuri, spune mama. —  Te rog să mă ajuţi numai un pic. Până la urmă îţi leagă degetul. Face la sfârșit chiar şi o funduliţă. Dar ca să ajungi să vezi şi funduliţa făcută, trebuie să asculţi în tăcere nişte lucruri care numai plăcute nu-s. —  Mereu mă sâcâi cu câte ceva, spune mama ; ai jucării, ai creioane, mai spune mama, poţi să te duci afară să te joci cu copiii, spune mai departe mama, dar tu nu mă laşi să-mi văd de treburi, spune şi spune mama şi tu taci, trebuie să taci, că altfel rămâi fără deget bandajat. Cine a mai văzut joacă cu bandaje, spune mama, îţi trec prin minte tot felul de năzdrăvănii, spune mai departe mama, numai taică-tu e de vină că-ţi caută în coarne, spune şi spune mama şi tu taci, că altfel rămâi fără deget bandajat. Dar totul are un sfârșit, mama face fundiţa, tu spui mulţumesc, mama se preface că nu te-a auzit şi nu-ţi răspunde „pentru puţin”. Ieşi din bucătărie cu degetul bandajat. Eh ! Altă viaţă ! Suni la tanti Maria de la parter. Nici nu apuci să deschizi gura că ţi-a şi văzut degetul bandajat. —  Vai de mine, ce-ai păţit ? —  Nimic. —  Te doare tare ? —  Nu. —  Las’ că-ţi trece. Intră să mănânci o dulceaţă de vişine. Mănânci dulceaţa, dar oricum ai ţine degetul bandajat, nu se poate să nu intre puţin în farfurioară. Nu-i nimic. Aşa e chiar mai interesant. Pe scară, după ce pleci de la tanti Maria, te întâlnești cu nenea Manole. —  Ce-ai la deget ? —  Un bandaj. —  Asta se vede. Cu ce te-ai tăiat ? —  Nu m-am tăiat. —  Totuşi văd că-ţi curge sânge. A străbătut prin bandaj. —  Nu-i sânge. E un pic de dulceaţă de vişine. —  Parcă mi-ai cerut nu ştiu când nişte bile. —  Ţi-am cerut, dar nu mi le-ai mai dat, nene Manole. —  Hai să ţi le dau acum. Ieşi de la nenea Manole cu un pumn de bile şi suni la tanti Lia. Tanti Lia nu vede prea bine, poartă ochelari, dar tot nu vede prea bine, aşa că te întreabă de ce ai sunat. —  Uite ce am ! Tanti Lia se apleacă şi vede bilele. —  Sunt frumoase, spune, dar acum am treabă, vino după masă ca să vezi papagalii. Şi vrea să închidă uşa. Vrea să închidă uşa, dar nu poate pentru că tu eşti în uşă. —  Nu de bile vorbeam. Am un deget bandajat ! Iar se apleacă tanti Lia şi acum vede şi degetul bandajat. —  Vai, ce-i cu degetul tău ? —  M-am lovit. —  Hai să te joci cu papagalii. Poţi să refuzi ? Cum să refuzi când pentru papagali ai venit ? Un papagal e galben cu verde şi se numeşte Coco. Alt papagal e galben cu verde şi cu puţin albastru la gât şi se numeşte Moco. Unul stă într-un colţ al coliviei şi ţine un ochi închis, altul ciuguleşte o coajă de măr. Încerci să bagi degetul bandajat printre sârmele coliviei ca să atingi coada lui Moco, dar degetul nu intră. Noroc că omul are zece degete ! Pe urmă îi înveţi pe Coco şi pe Moco să vorbească. Cauţi un cuvânt caraghios, de pildă conopidă, sau galoş, sau ostropel şi îl repeţi de un milion de ori. Coco şi Moco îl învaţă. Aşa spune tanti Lia. Coco şi Moco tac. Învaţă în tăcere. Niciodată nu spun ce-au învăţat. Pe urmă te întorci acasă şi scoţi bandajul. Nu-ţi mai vine să ţii degetul în sus. Uiţi chiar că ai avut un deget la care te-ai lovit. Te joci cu bilele, te gândești la papagali şi simţi în gură un gust dulce-acrişor de vişine. Asta-i tot ? Nu. Parcă nu. Parcă îţi mai rămâne ceva de la degetul lovit. Foarte greu de spus. De fapt nici nu se poate spune. Sau, se poate spune numai altfel. De pildă aşa : tare ar fi greu să trăieşti undeva, într-o căsuţă din mijlocul unei păduri, şi nimeni să nu fie pe aproape, şi nimeni să nu te întrebe nimic şi nimeni să nu vadă la tine nimic...  

POVESTE CU... OCHI ALBAŞTRI   Ca să vedeţi, copii, cât sunt de distrat... Eram gata-gata să vă întreb : —  V-aţi gândit ce spun, atunci când îi priviţi, nişte ochi albaştri ? Ah, grozav sunt de distrat! Am uitat un lucru atât de simplu : am uitat că numai taţii (şi ca să nu supăr pe nimeni : şi mamele !) se gândesc, atunci când îi privesc, ce spun nişte ochi albaştri. Iar voi recunoaşteţi că sunt nemaipomenit de distrat ! Nu sunteți taţi. Numai eu (şi ca să nu supăr pe nimeni : şi alţii) ştiu ce spun, atunci când privesc nişte ochi albaştri. Dar eu, dragii mei, vă cunosc de prea multă vreme, sunt prea bun prieten cu voi, ca să nu vă împărtăşesc toate tainele. Mai ales că, rămâne între noi, aici nu e vorba de nici o taină... De aceea, n-am să ţin numai pentru mine ce-mi spun ochii albaştri ai băieţilor mei. Când sunt veseli spun : —  Tăticule, lasă poveştile şi hai cu noi pe lac, să luăm o barcă, să ne facem din pumni ocheane, să ne facem pipe din castane şi să cântăm în gura mare cântecul despre care mama e gata să jure că nu se află pe lume altul mai gălăgios :  „O-ho-ho ! Rechini şi balene, noi vă venim de hac, O-ho-ho ! c-o singură mână şi-un bobârnac !“ Când se închid pe jumătate, şmechereşte, ochii albaştri spun : —  Tăticule, tu aveai o călimară... —  O mai am. — Nu, tăticule, o aveai... S-a cam spart ! —  Singură ? —  Da. Noi am ajutat-o numai niţel... Când, apăraţi de mâna făcută streaşină, se opresc să privească serioşi, sus pe schele, munca unui zidar — ochii albaştri spun : —  Tăticule, noi mai întâi şi mai întâi o să ne facem zidari. Şi ştii de ce ? —  Nu. —  Ca să se obişnuiască bunica cu înălţimea. Dacă o să vadă că nu cădem de pe schelă, n-o să se mai supere ci vrem să ne facem aviatori... De acolo până la cer doar nu mai e mult ! Când... O, dar cât de multe nu poţi spune când priveşti nişte ochi albaştri !... Noaptea, când pleoapele îi acoperă, s-ar crede că ochii albaştri nu spun nimic (sau, ca să nu supăr pe nimeni: aproape nimic). Mie însă mi se pare că abia atunci spun mai mult ca oricând. Şi dacă vreţi să ştiţi, iată ce mi-au spus astă-noapte ochii albaştri, închişi de somn. — Pe pământul acesta uriaş şi darnic privesc soarele milioane de ochi albaştri, milioane de băieţi şi fetiţe. Ca să crească mari şi sănătoşi (încât să-mi lipesc urechea de pământ şi să n-aud un strănut nici măcar la Polul Nord !) ca să ajungă zidari şi aviatori, trebuie ca toţi cei care înţeleg ce spun ochii albaştri, atunci când îi privesc, să-şi dea mâna ca, niciodată, niciodată tunurile şi bombele să nu mai acopere : nici clinchetul călimării sparte din greşeală, nici cântecul fără pereche cu „o-ho-ho“, nici ciocăniturile zidarului în fereastra cerului, nici țârâitul de greier al peniţei, care aşterne pe hârtie poveşti despre băieţi cu ochi albaştri: Asta înseamnă, dragii mei copii, că trebuie să fie pace. Pentru că, sau poate numai eu văd aşa, şi pacea are ochi albaştri..

RECUNOSC : EU SUNT DOMNU’ „DA, VĂ ROG !”   Ce să mai vorbim ? ! Cui îi place să se râdă de el ? Spunându-vă că mie îmi place, mai întâi o să vă uitaţi la mine să vedeţi dacă glumesc sau dacă — lumea asta e mare şi multe se mai petrec în ea ! — nu cumva, vorba tatii, am sărit de pe şină ! Şi totuşi... Şi totuşi, băieţi, pe cuvântul meu de elev, de băiat mare, doisprezece ani împliniţi în aprilie, şi pe deasupra pionier dintr-a treia, că sunt câțiva capsomani care râd de mine — şi mie nu numai că nu-mi pasă, şi eu nu numai că nu mă supăr, dar îmi place, mă bucură, abia aştept să-i aud râzând ! Hm? Ce ziceţi de chestia asta ? Acum poate că nu ziceţi nimic pentru că nu ştiţi încă despre ce e vorba, însă, la sfârșit, precis că o să spuneţi ceva şi, zău, cred că aş fi în stare să umblu o zi întreagă într-un singur picior, ori să-mi dau maşinuţa „Schuco" cu toate cele patru cauciucuri de rezervă, numai să vă aud. Teribil aş vrea să vă aud ce ziceţi despre un om care se bucură când se găsesc unii cate râd de el. Aceşti unii, în cazul meu, se numesc Costi, Radu şi Victor, cel poreclit „Năsel“, pentru că are cel mai... vizibil (observaţi cât de fin mă exprim !) nas din cartier. Şi azi-dimineaţă, când am ieşit în faţa blocului, i-am auzit şuşotind : —  Sst, vine domnu’ „Da, vă rog !“ Eu sunt domnu’ „Da, vă rog !“ şi tot eu, domnu’ „Cu plăcere !“, domnu’ „Trag o fugă !“, domnu’ „Mă întorc îndată !“ Aşa mi se spune. Aşa mi se spune când sunt — cunoaşteţi expresia — „luat peste picior". Când Costi, sau Radu, sau Năsel, ori Costi, şi Radu şi Năsel laolaltă râd de mine, iar pe mine mă bucură, abia aştept să-i aud râzând. „Da, vă rog !" şi „Cu plăcere !“ şi „Trag o fugă !“ şi „Mă întorc îndată !" sunt, bineînţeles nişte cuvinte pe care le rostesc eu, aţi sesizat cred, nu-i mare lucru. Mă strigă, de exemplu, un vecin de pe balcon : —  Mişule ! (aşa mă numesc : vine de la Mihai.) —  Da, vă rog ! — Mişule, du-te te rog şi ia-mi şi mie o pâine ! —  Cu plăcere... —  Nu te supăra, dar acum m-am întors de la uzină şi... —  Nici o supărare. Trag o fugă... —  Mulţam, Mişule, prinde banii ! —  I-am prins. Mă întorc îndată. Asta se întâmplă mai cu seamă acum, în vacanţă, de două-trei ori pe zi, şi, fireşte, de fiecare dată mă strigă altcineva. Mama, vecina de la 4, bunica, nea Sandu (montorul care a lucrat până şi în India), nea Barbu, tanti Matilda (mama gemenilor), mă rog, are cine să mă strige, stau într-un bloc cu opt etaje şi cu patru apartamente la fiecare etaj. Lume, berechet. „Cei trei mușchetari" (cum s-au numit ei înşişi, Costi, Radu şi Victor) râd de mine de câte ori mă aud răspunzând aşa. Habar n-am ce vor, ce-o fi în capul lor. Poate că ar vrea să mă audă aşa : —  Mişule ! —  Greşeală ! Mai formaţi o dată numărul ! —  Mişule, fii băiat bun, ia-mi şi mie o pâine. —  Confuzie ! —  Abia m-am întors, Mişule, de la uzină şi.,. —  Nu ţine, dom`le. Vezi de altul! Ei bine, mie aşa ceva, cum se spune, nu-mi stă în caracter. Ce, mi se tocesc picioarele dacă trag o fugă până la alimentara, până la farmacie sau până la chioşcul cu ziare ?! Râd de mine : Ssst, vine domnu' „Da, vă rog !" Sau : —  Salutare, domnu’ „Trag o fugă !“ Îi las să râdă. Mie nu numai că nu-mi pasă şi eu nu numai că nu mă supăr, dar îmi place, mă bucură, abia aştept să-i aud râzând. Pe cuvântul meu !

CARNAVAL   Știu încă de anul trecut. Dacă vrei să te distrezi bine la carnaval trebuie să te costumezi aşa, încât nimeni să nu te recunoască. Altfel îţi strici tot cheful. Când ţi-e lumea mai dragă vine Sandu şi-ţi aminteşte că ai să-i dai cincizeci de bani — „de la sucul ăla, mă, care l-am băut juma-juma şi tu ai luat şi căpăcelul de la sticlă şi ai zis că-i minge şi ai început să dai cu piciorul în el, şi te-a văzut domnu Irimescu, administratorul de la M. 21, şi a zis că aşa nu se mai poate trăi, copiii de azi sunt ceva de speriat, în loc să înveţe dau cu piciorul în căpăcele..." — sau vine Violeta şi te întreabă de ce dansezi mai mult cu Paula — „tocmai cu Paula care s-a îngrăşat ca un butoi şi la geografie a zis că lacurile vulcanice sunt acelea în care, în loc de peşti, trăiesc vulcani..." — sau vine Dinu şi te trage într-un colţ să-ţi arate pixul cu douăsprezece culori — „pe care mi l-a adus tata şi mama a zis că nu trebuia, pentru că e prea scump, şi tata a zis că numai un băiat au, şi mama a spus că el mă strică, şi tata a zis că-i treaba lui..." Ce mai, dacă la carnaval te recunoaşte cineva, eşti pierdut.   Uite de ce îmi sparg capul şi mă tot gândesc cum să arăt anul ăsta la carnaval, ca să nu mă mai recunosc nici măcar eu. Ce-ar fi, îmi trece prin minte, să mă costumez în pirat ? Să-mi leg un ochi cu pânză neagră, să-mi pictez pe bluză două oase încrucişate, să merg şchiop,  sprijinindu-mă într-o cârje, şi când trec pe lângă cineva să spun misterios : „Fac prinsoare pe un burduf cu rom şi pe o coadă de balenă că tot eu voi ajunge primul la comoară ! Hai !Hai ! Hai!“ Ar fi ceva, dar de unde să iau cârja ? Şi bastonul bunicului nu are un haz ; e un baston de pensionar; ce poţi găsi fioros la el ? O idee ar fi să apar la carnaval deghizat în fratele meu Mircică. Cu bonețica lui albă pe cap, cu babeţica lui la gât, trăgând după mine căluţul lui cu roate. Invit o fată la dans, şi deodată, încep să ţip : „Vleau globul ăla !” sau „Vleau acasă". Nu-i rău, dar babeţica lui Mircea nu-mi vine şi dacă îi iau căluţul e în stare să urle o săptămână. Poate ar fi nostim să mă costumez ca fetele, într-o floare. Una de muşeţel. Trece cineva şi mă întreabă : „Ce mai faci, Floare de muşeţel ?” „Bine, răspund, fac ceai ! Ştiţi ce bună sunt când te doare o măsea ?“ Bârrr. Nu merge... Dar ce-ar fi dacă m-aş costuma în administrator de bloc, ca domnul Irimescu de la M 21 ? În mod special nu mi-ar trebui decât o mustaţă şi o pălărie caraghioasă. M-aş pricepe să vorbesc ca el — nu m-aș mai pricepe : „Nimeni n-are voie în faţa blocului ! Nimeni n-ara voie în spatele blocului! Vă iau mingea şi o fac piftie (Cum o fi oare piftia de minge ? Îi pui şi usturoi la fiert ?) Cine a adus pisica asta ? Vreţi să umpleţi blocul de purici ? Tatăl tău munceşte şi tu te joci cu pisica ?” Mă rog, îi cunosc — nu i-aş mai cunoaşte — tot repertoriul. Nu ! Măcar la carnaval să scap de domnul Irimescu... Să-mi iau rucsacul, ghetele cu ţinte, să fac rost de o pălărie cu pană de păun şi să mă costumez intr-un excursionist care întreabă mereu : „Nu vă supăraţi, mai e mult până la cabană ? Nu vă supăraţi, urşii muşcă sau numai zgârie ? Nu vă supăraţi, la radio s-a spus că nu plouă, atunci de ce plouă ?“ N-ar fi rău, dar nici prea grozav. Îmi trece prin cap să mă costumez într-un detectiv particular. Ca Manix. Văd o fată mâncând o prăjitură, mă reped la ea, îi smulg linguriţa şi îi spun îngrozit : „Nu mai mânca, vrei să te otrăveşti ? Nu ştii că doctorul acela, care e de fapt contabil, şi e mâna dreaptă a banditului cu chelie, vrea să te ucidă fiindcă sora ta, care e de fapt fratele tău, vrea să-l moștenească singur pe unchiul tău, care e de fapt bunica ta ?“ Sau văd un băiat cântând, mă apropii de el tiptil şi-i șoptesc: ,,Nu avea încredere în ochelaristul de la tobă. Când era la grădiniţă cânta la saxofon, dar a jurat să treacă la tobă fiindcă vrea să se răzbune pe dirijor care i-a furat, cu ani în urmă, biberonul plin cu lapte pasteurizat!...“ M-aş pricepe grozav, dar ce să mă fac, dacă mă pufneşte râsul. Nu, fraţilor, pierd prea mult timp cu treaba asta şi carnavalul bate la uşă ; mă costumez cum o fi şi în ce oi găsi. Cu atât mai bine dacă mă recunoaşte Sandu. Îi fac cinste cu o sticlă întreagă de pepsi, să vadă cu cine are de-a face, că nu sunt zgârie-brânză. Şi dacă Violeta o mai bârfește pe Paula îi spun să se uite în oglindă, că nici ea nu-i mai slăbuţă, iar în ce priveşte nemaipomenitele ei cunoştinţe şcolare, să-şi amintească dacă îi face plăcere de ziua când a răspuns că derivatul principal al laptelui e cafeaua cu lapte. Şi n-are decât să-mi arate Dinu un pix şi cu o sută douăzeci de culori ! Pe al meu, eu una singură, nu l-aş schimba pe nimic în lume. Nu mi l-a dat nimeni. L-am câștigat singur, împreună cu servieta şi cărţile, la Olimpiadă. Las’ să mă recunoască toţi, am un chef de râs şi de dans, de două persoane — cum spune tata — şi nu mi-l poate strica nimeni Hei, dragi tovarăşi şi tovarăşi dragi cine are poftă de râs să stea la carnaval pe lângă mine. N-o să-i pară rău. O ştiţi pe aia cu elefantul şi şoricelul ? V-o spun între două dansuri.