OCTAV PANCU-IAŞI povesti pentru copii

TOATE AU UN SFÂRŞIT   S-ar putea să fi început septembrie, cum tot atât de bine s-ar fi putut să nu se fi sfârșit august. Am obiceiul să încurc lunile, nu de altceva, dar şi ele grozav mă încurcă pe mine. Sigur este că mă întorceam acasă de la mare, aşa cum mă întorc întotdeauna de la mare, cu geamantanele burdușite de soare, de meduze, de căpitani de vapoare, de castele de nisip, de albul pescăruşilor, de verdele depărtărilor, de scoici, de urmele tălpilor mele pe nisipul ud, în sfârșit, cu geamantanele burduşite de MARE. Mă întorceam acasă fluierând, şi pe cuvânt, nici măcar nu-mi dădea prin minte că, aşa cum mi se întâmpla întotdeauna când mă întorceam de la mare, nu voi găsi nici cheia în broască, uitând că de când mă ştiu, încă din prima zi de plajă, arunc cheia casei în valuri şi, cu ochii închişi şi nemişcat aştept valurile s-o înghită, mestecând-o încet, bucăţică cu bucăţică, ștergându-se apoi pe buze cu un şerveţel de vânt. În tot acest timp, adică atunci când stau cu ochii închişi şi nemişcat, cânt încetişor, numai şi numai pentru-mine : „Du-te, cheie, prin Marea Egee şi tot aşa, prin Marea Marmara; până-n Insula Mea de care, de pe când eram mic, şi eram pirat, mi-a fost dor un pic, de-adevărat...“ Tocmai stând în faţa uşii închise, ajunsesem cu fluieratul la o notă înaltă (foarte greu de ajuns dacă ţin seama de faptul că mă trăgea în jos greutatea geamantanelor), la o notă care seamănă leit cu o prună ascunsă pe creanga cea mai de sus a unui prun — când îmi ieşi în întâmpinare bunul, şi dragul, şi negrul meu pian cu coadă. —  Te-ai întors ? mă întrebă, dând bucuros din coadă bunul, şi dragul, şi negrul meu pian cu coadă. —  M-am, răspunsei. Toate au un sfârșit. —  Ai fost pe insula ta ? —  Am fost, minţii. Sau, mai exact, am fost, dacă ţii neapărat să te mint. Totdeauna când vii de la mare vii mincinos, observă el, scoțând un oftat pe două clape, un fa şi un si, cred. De ce ? —  Nu ştiu, răspunsei încurcat. Poate din cauza cailor de mare. Rar auzi un adevăr din gura lor; o gură destul de mică, de altfel. Chiar mai zilele trecute, unul dintre ei mi-a turnat vreo duzină de minciuni. Se jura că totul e adevărat dar, bineînţeles, n-am crezut o iotă. Nici măcar povestea băiatului de ciocolată. —  Care băiat de ciocolată ? —  Unul. Nu-i mai ţin minte numele. Cică a venit la mare, s-a bronzat mai întâi ca ciocolata cu lapte, apoi ca ciocolata cu alune, în fine, ca ciocolata amăruie — şi toată lumea care dorea ciocolată venea la el să-i ceară ciocolată. „Un deget de ciocolată, te rog !“ „Un nas de ciocolată, dacă eşti bun !“ „O ureche de ciocolată, dacă nu te superi !“ Cum să crezi una ca asta ? —  Nu cred ! spuse bunul, dragul, şi negrul meu pian cu coadă. Lasă caii de mare. Nu de la ei ai învăţat tu să minţi. — Dacă nu de la ei, spusei, atunci desigur că de la scoicile trandafirii. Mamă, ce mincinoase sunt ! Una mi-a spus că înainte de a fi scoică trandafirie fusese lup de mare, fuma din pipă, vâna balene, purta şapca pe o sprânceană, rodea ca pe morcovi cozile de urşi albi şi când i se scufunda corabia, ceea ce i se întâmpla aproape în fiecare joi, juca şah cu rechinii. —  Cum să crezi una ca asta ? —  Nu cred, spuse bunul, dragul, şi negrul meu pian cu coadă. Lasă scoicile trandafirii. Nu de la ele ai învăţat tu să minţi. —  Dacă nu de la ele, spusei, atunci nu-mi rămâne să mă gândesc decât la Fetiţa Aceea. Nici ei nu-i ştiu numele. Îi spun, uite-aşa, Fetiţa Aceea. —  Ei, ce-i cu ea ? —  Nimic. Spunea că tatăl ei e un vestit profesor, iar eu l-am cunoscut pe tatăl ei, am jucat table, am băut bere, ne-am făcut măşti de nămol, am vorbit despre peşti, am privit farul, ne-am bucurat cum învăţa un pui de pescăruş să zboare, am făcut schimb de cravate. Era muncitor la o uzină dintr-un oraş cu mai multe uzine. Bunul, dragul şi negrul meu pian cu coadă tăcu ; tăcu atât de mult, încât, între timp, eu schimbai de vreo două, trei ori geamantanele, dintr-o mână în alta. Pe urmă zise foarte trist : —  Să nu-mi mai povesteşti nimic despre Fetiţa Acera. Te rog. În casă intrai răsucind în broască o cheie de sol, pe care mi-o împrumută bunul şi dragul şi negrul meu pian cu coadă. Cum spuneam, era pe la începutul lui septembrie, sau la sfârșitul lui august, nu ştiu, am obiceiul să încurc lunile, am eu, de altfel, destule obiceiuri proaste, dar, când mă roagă ceva bunul, dragul şi negrul meu pian cu coadă, nu uit niciodată. O mai fi mult până la anul, când marea e Mare ? !  

STRÂNGEŢI PUMNII PENTRU MINE, BĂIEŢI!   Dragi tovarăşi, situaţia e albastră, mă mir că vă mai vine să râdeți. Ieri, un deştept a pus sare în compotul celei mai frumoase fete din Vaslui, azi, nu se ştie cine a uns clanţele cu marmeladă. Ce-i aici, tabără sau circ ? Vă rog să vă potoliţi, sunteți băieţi mari, ar trebui să vă gândiți un pic ! Şi, spunând acestea, comandantul unităţii ieşi din dormitorul nostru. Cele de mai sus sunt rezumatul meu la cuvintele lui, un rezumat exact în esenţă, înţelegeţi, limbajul îmi aparţine în întregime. Comandantul e profesor de limba română, vă daţi seama că a citit câteva biblioteci, probabil că nici prin somn n-ar spune „situaţie albastră “ şi celelalte pe care eu mi le permit, pentru că-mi face plăcere să cred că e cine ştie ce de capul meu. Bineînţeles, el n-a zis nici „cea mai frumoasă fată din Vaslui", sunt tot vorbele mele, vasluianca e slabă ca o scobitoare şi când duce paharul la gură ridică degetul cel mic în sus, „frumoasă" am făcut-o eu, de şmecher ce sunt, zău, de-ar trece odată timpul să mă fac şi eu om serios, numai de prostii mă ţiu, toată ziua o fac pe nebunul. Dar să lăsăm autocritica, la mine se vede că nu ajută. Ei bine, deşteptul care a pus sare în compotul vasluiencei şi cel care a mânjit clanţa (nu clanţele; e totuşi o diferenţă) cu marmeladă sunt una şi aceeaşi persoană, adică eu, n-aş mai fi! Am vrut să-i distrez pe băieţi, grozav îmi place când o fac pe bufonul, şi acum nu ştiu unde să mă mai ascund, m-aş duce în pădure şi n-aş mai ieşi până la primăvară. —  Lasă, spune Manole, trece şi asta, se uită. —  Trece pe naiba, răspund, cum o să treacă ? Abia a început. —  Fii serios, spune frate-su geamăn, Călin ; comandantul e om cumsecade. —  Este, răspund, el este, dar acuma e vorba de mine. —  Ai aerul că-ţi pare rău, spune matematicianul, nu ştiu cum îl cheamă, are un nume de împărat roman, mi se pare că Octavian sau Cezar, în fine, ceva pe aici. —  Chiar îmi pare rău, răspund, ar trebui să fac ceva şi nu ştiu ce. —  Lasă-te de glume, spune matematicianul-împărat, hai să ne culcăm, o să visezi că eşti un îngeraş şi mâine o să-ţi treacă. —  Nici nu mă gândesc să mă culc, răspund, noaptea dorm buştean şi mâine mă scol tot un nătărău. —  Bine, fă ce vrei, dar lasă-ne pe noi să dormim. —  Noapte bună, le strig şi ies pe coridor. Lumina e aprinsă pe coridor. Mă plimb o vreme cu mâinile în buzunare, mă uit la fotografiile înrămate, una e de la Bicaz, alta de pe Valea Oltului, a treia înfăţişează o cabană mică în vârful unor munţi înzăpeziţi; e o poză foarte nu ştiu cum, de câte ori o privesc mă ia cu frig. Ies pe alee, fac la stingă, ajung la vila fetelor. Încă nu s-au culcat, abia a sunat gornistul stingerea, le aud cum râd şi vorbesc tare. Nu prea am curaj să le bat în geam, astea sunt în stare să arunce în mine cu toate pernele, dar trebuie să am curaj, n-au decât să arunce şi cu scaune. Bat. Iese una, Corina, o fată foarte simpatică. —  Ce pofteşti ? mă întreabă. —  Cheam-o pe vasluianca ! o rog. —  Pe care din ele, că-s două ? Era să-i spun că pe cea care, când duce paharul la gură, ridică degetul mic în sus. —  Cea înaltă. —  Amândouă sunt înalte. —  Atunci cheamă-le pe amândouă. Nu trece mult şi apar vasluiencele la fereastră. —  Cu tine, îi spun uneia dintre ele, n-am treabă, scuză-mă că te-am deranjat. Ea mă face necioplit şi se retrage. Rămâne numai cea căreia i-am deşertat solniţa în compot. —  Am venit să-ţi spun că eu ţi-am pus sare în compot. —  Mulţumesc pentru informaţie. —  Şi-am mai venit să te rog să mă ierţi. —  Eşti un... Nu spune ce sunt. Îi răspund : —  Sunt tot ce vrei, dar iartă-mă ! —  Mai bine du-te şi te culcă !      —  Nu pot. Mi se întâmplă ceva nemaipomenit. —  Ce ? —  Habar n-am. Probabil vreau să mă fac băiat de treabă. —  Era şi timpul. —  Crede-mă, e o chestiune foarte serioasă.. Mi se întâmplă ceva nemaipomenit ! Mă ierţi ? —  Mă mai gândesc şi-ţi spun mâine. —  Mi-ai face un mare serviciu dacă m-ai ierta acum. —  Bine, du-te ! —  N-o să te mai necăjesc, îţi promit ! —  Am auzit, du-te ! —  Noapte bună. Adică... —  Ce mai vrei ? —  Lasă... Noapte bună. Voiam să-i mai spun să nu mai ridice degetul mie când duce paharul la gură, dar mi-am dat seama că nu era momentul. Plec spre vila comandanţilor. Îl găsesc în faţa uşii stând în fotoliile de paie şi fumând. Cineva tocmai spune că nu crede în farfuriile zburătoare. Altul îi răspunde că el crede. Şi eu cred, dar acuma părerea mea nu face doi bani. Dau bună seara şi-l rog pe tovarăşul Adamescu să vină puţin cu mine. —  S-a întâmplat ceva ? sare el; —  S-a întâmplat. Ce ? întreabă tovarăşa de muzică. —  Nu vă speriaţi, răspund, e ceva care s-a întâmplat azi-dimineață. O iau înainte şi tovarăşul Adamescu vine după mine. Aş merge aşa până la capătul pământului, dar mă opresc deodată şi spun : —  Eu am pus sarea în compot şt tot eu am uns clanţa cu marmeladă. —  Foarte urât, mă întrerupe el. —  Dacă era frumos, nu veneam să spun. Vreau să vă cer scuze. —  Asta mai merge, spune el. Dar cum de ţi-a venit ? —  Cred că era timpul, spun. —  Şi eu cred, spune el. —  Eu nu prea obişnuiam să-mi cer scuze, mai spun. Acum mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit. Mă întreb însă dacă mâine n-am s-o iau de la început. —  M-ar bucura să n-o iei. —  Dar dacă o iau ? —  Ce să-ţi spun ? Numai de tine depinde. —  Bine, spun, vă mulţumesc că m-aţi ascultat. —  Eşti grozav de protocolar, râde el. Ne spunem noapte bună şi plec. Băieţii s-au culcat. Mă dezbrac pe întuneric, îmi pun pijamaua şi mă sui în pat. „Totul e ca mâine să n-o iau de la început, îmi spun. Ar fi păcat. Ar fi păcat, aşa, în general, dar şi pentru că, poate, vasluianca şi comandantul se gândesc acum la mine, le-a plăcut chestia cu scuzele, şi-au zis că viaţa e frumoasă, că oamenii au obraz. Ar fi păcat să creadă asta numai o noapte. Şi totul depinde numai de mine. Strângeți pumnii pentru mine, băieţi

SĂ NE AMINTIM DE VARĂ   Liana făcea plajă, se bronzase ca o ciocolată cu lapte şi cu alune, iar acum îşi făcea tocmai socoteala că în câteva zile va arăta ca o ciocolată amăruie. Nu băgă de seamă când veni lângă ea meduza sau mai bine-zis, îşi dădu seama că venise cineva lângă ea, dar crezu că e gemul de pere. Drept care îl şi salută : —  Bună dimineaţa, gemule de pere ! —  Îmi pare rău, spuse gemul de pere, dar să ştii că eu sunt o meduză. —  O meduză ? ! se bucură Liana. Ce bine îmi pare că, în sfârșit, cunosc personal o meduză. —  Şi eu, spuse meduza, sunt încântată că te cunosc personal. Deşi, ca să fiu sinceră, simt faţă de tine un pic de invidie. —  Dacă îţi place costumul meu de plajă, crezu Liana că e invidiată pentru costumul ei de plajă, te las să copiezi modelul. —  Ah, ah ! făcu meduza, nu la costum mă refeream, deşi e foarte simpatic : are, după câte număr eu, 143 de buline albastre, grozav de albastre... mă refeream la faptul că tu eşti în plină vacanţă, pe când noi, meduzele, suntem la mijlocul anului şcolar... — Cum ? se miră Liana, voi învăţaţi vara ? —  Bineînţeles, răspunse meduza. — Şi iarna ce faceţi ? —  Ce să facem ? Când nu patinăm, stăm de vorbă, croşetăm, bem ceaiuri... —  Ceaiuri sărate ? întrebă Liana. —  Numai atât cât trebuie, răspunse meduza. — Aha, făcu Liana, şi în ce clasă eşti ? — Într-a-ntâia B. —  Ştii cât fac unu şi cu unu ? —  Azi nu mai ştiu, regretă sincer meduza, dar ieri făceau foarte bine, erau sănătoşi şi veseli. —  Dar de citit ai învăţat să citeşti ? o întrebă Liana. —  Sigur. Mă mai încurc numai la literele mari şi la cele mici. Pe cele mijlocii le ştiu la perfecţie. —  Aveţi şi ore de gimnastică ? se interesă Liana. —  Avem. Numai că noi le spunem ore de muzică. Poate, fu de părere Liana, asta se întâmplă pentru că n-aveţi ore de muzică. —  Ba avem şi ore de muzică, dar pe acestea noi le numim de gimnastică. —  Învăţaţi să înotaţi ? —  Nu. Înotăm ca să învăţăm. La noi toate sunt ciudate. Uite, vezi corabia aceea în zare ? —  O văd, spuse Liana. — Eu n-o văd, spuse meduza. Dar vezi pescăruşul acela care zboară ? —  Îl văd, spuse Liana. —  Eu nici măcar nu-l zăresc, spuse meduza. Nu-i aşa că-i ciudat ? —  Foarte, recunoscu Liana. Când se făcu ora zece meduza întrebă dacă e ora zece şi Liana îi răspunse că e ora zece. —  Asta înseamnă că recreaţia mare s-a terminat şi trebuie să te părăsesc. La revedere, Liana. Pot să vin şi mâine la tine? —  Sigur. Să vii în fiecare zi ! Şi meduza veni în fiecare zi, în afară de o joi când, nu se ştie de ce nu putu veni, şi nenorocirea e că nici n-o să se ştie vreodată. Între timp, Liana se bronză atât cât îşi dori şi ajunse ca o ciocolată amăruie. Pe meduză n-o uită şi-i scrise de câteva ori pe adresa : „Meduzei din clasa întâia B, Marea Neagră, Mamaia, Post-restant !“  

RECUNOSC : EU SUNT DOMNU’ „DA, VĂ ROG !”   Ce să mai vorbim ? ! Cui îi place să se râdă de el ? Spunându-vă că mie îmi place, mai întâi o să vă uitaţi la mine să vedeţi dacă glumesc sau dacă — lumea asta e mare şi multe se mai petrec în ea ! — nu cumva, vorba tatii, am sărit de pe şină ! Şi totuşi... Şi totuşi, băieţi, pe cuvântul meu de elev, de băiat mare, doisprezece ani împliniţi în aprilie, şi pe deasupra pionier dintr-a treia, că sunt câțiva capsomani care râd de mine — şi mie nu numai că nu-mi pasă, şi eu nu numai că nu mă supăr, dar îmi place, mă bucură, abia aştept să-i aud râzând ! Hm? Ce ziceţi de chestia asta ? Acum poate că nu ziceţi nimic pentru că nu ştiţi încă despre ce e vorba, însă, la sfârșit, precis că o să spuneţi ceva şi, zău, cred că aş fi în stare să umblu o zi întreagă într-un singur picior, ori să-mi dau maşinuţa „Schuco" cu toate cele patru cauciucuri de rezervă, numai să vă aud. Teribil aş vrea să vă aud ce ziceţi despre un om care se bucură când se găsesc unii cate râd de el. Aceşti unii, în cazul meu, se numesc Costi, Radu şi Victor, cel poreclit „Năsel“, pentru că are cel mai... vizibil (observaţi cât de fin mă exprim !) nas din cartier. Şi azi-dimineaţă, când am ieşit în faţa blocului, i-am auzit şuşotind : —  Sst, vine domnu’ „Da, vă rog !“ Eu sunt domnu’ „Da, vă rog !“ şi tot eu, domnu’ „Cu plăcere !“, domnu’ „Trag o fugă !“, domnu’ „Mă întorc îndată !“ Aşa mi se spune. Aşa mi se spune când sunt — cunoaşteţi expresia — „luat peste picior". Când Costi, sau Radu, sau Năsel, ori Costi, şi Radu şi Năsel laolaltă râd de mine, iar pe mine mă bucură, abia aştept să-i aud râzând. „Da, vă rog !" şi „Cu plăcere !“ şi „Trag o fugă !“ şi „Mă întorc îndată !" sunt, bineînţeles nişte cuvinte pe care le rostesc eu, aţi sesizat cred, nu-i mare lucru. Mă strigă, de exemplu, un vecin de pe balcon : —  Mişule ! (aşa mă numesc : vine de la Mihai.) —  Da, vă rog ! — Mişule, du-te te rog şi ia-mi şi mie o pâine ! —  Cu plăcere... —  Nu te supăra, dar acum m-am întors de la uzină şi... —  Nici o supărare. Trag o fugă... —  Mulţam, Mişule, prinde banii ! —  I-am prins. Mă întorc îndată. Asta se întâmplă mai cu seamă acum, în vacanţă, de două-trei ori pe zi, şi, fireşte, de fiecare dată mă strigă altcineva. Mama, vecina de la 4, bunica, nea Sandu (montorul care a lucrat până şi în India), nea Barbu, tanti Matilda (mama gemenilor), mă rog, are cine să mă strige, stau într-un bloc cu opt etaje şi cu patru apartamente la fiecare etaj. Lume, berechet. „Cei trei mușchetari" (cum s-au numit ei înşişi, Costi, Radu şi Victor) râd de mine de câte ori mă aud răspunzând aşa. Habar n-am ce vor, ce-o fi în capul lor. Poate că ar vrea să mă audă aşa : —  Mişule ! —  Greşeală ! Mai formaţi o dată numărul ! —  Mişule, fii băiat bun, ia-mi şi mie o pâine. —  Confuzie ! —  Abia m-am întors, Mişule, de la uzină şi.,. —  Nu ţine, dom`le. Vezi de altul! Ei bine, mie aşa ceva, cum se spune, nu-mi stă în caracter. Ce, mi se tocesc picioarele dacă trag o fugă până la alimentara, până la farmacie sau până la chioşcul cu ziare ?! Râd de mine : Ssst, vine domnu' „Da, vă rog !" Sau : —  Salutare, domnu’ „Trag o fugă !“ Îi las să râdă. Mie nu numai că nu-mi pasă şi eu nu numai că nu mă supăr, dar îmi place, mă bucură, abia aştept să-i aud râzând. Pe cuvântul meu !

PRIMĂVARA ŞI TREI SUTE DOUĂZECI ŞI NOUĂ DE PISTRUI —  I-am numărat, îi spuse băiatul fetiţei cu pistrui. —  Ce ? întrebă ea. —  Pistruii tăi. Sunt trei sute douăzeci şi opt. —  Când i-ai numărat ? —  Aseară. —  Aseară nu ne-am văzut. Eu am stat în casă, m-am uitat la televizor. —  I-am numărat, fără să te văd. M-am gândit la tine şi i-am numărat. Sunt trei sute douăzeci şi opt în cap. —  Râzi de mine ? —  De ce să râd ? — Aşa râdeți voi, băieţii, de toate fetele. —  Nu chiar de toate. —  De care nu râdeți ? —  De cele ca tine. — Ce am eu deosebit ? —  Pistruii. —  Mai au şi altele pistrui. —  Dar n-au trei sute douăzeci şi opt. —  Dacă mai râzi de mine, plec. — Dar nu râd. Mai rămâi. —  Rămân dacă vorbeşti serios. —  Vorbesc foarte serios. M-am gândit la tine aseară. —  Şi ce-i cu asta ? —  M-am simţit bine, când m-am gândit. Mi-am spus ce grozav ar fi fost ca tu să fi stat în alt oraş. —  De ce ? —  Ca să-ţi scriu. — Ce să-mi scrii ? —  Nu ştiu. Aş fi ştiut, însă, dacă stăteai în alt oraş. —  Închipuie-ți că stau în altul. —  Nu vreau. Mi-ar părea rău. — Dar spuneai că ar fi grozav. —  Ar fi, dar mi-ar părea rău. —  Nu-i prea uşor să te înţeleagă cineva. —  Ba da ! E destul să vrei. —  Vreau, dar nu înţeleg. Ce ţi-a venit să te gândești aseară la mine ? —  Mi-am adus aminte de pistruii tăi. —  Trei sute douăzeci şi opt. —  În cap. Şi ? —  Şi atât. —  De ce nu ţi-ai adus aminte de altceva ? — Pentru că n-am vrut —, ştiu că stai la etajul patru, ştiu în ce clasă ești, ştiu că ai un căţel alb, ştiu că ai patine cu rotile, ştiu că nu-ţi plac macaroanele. De ce să-mi aduc aminte de lucrurile pe care le ştiu ? — Nu, zău, nu-i prea uşor să te înţeleagă cineva. Plec în casă. —  Bine. Plec şi eu. Înveţi ? —  Îhî ! —  Şi eu. — La revedere ! — La... adică, mai stai un pic. Am mai văzut un pistrui. Unul pe care nu-l numărasem. Acum ai trei sute douăzeci şi nouă. La revedere ! Şi băiatul râse pentru că era primăvară — şi cel mai bun lucru pe care îl ai de făcut primăvara este să râzi...