Carti nesortate pe categorii de autor literatura romana si universala

Zile zbuciumate de Winston Graham volumul 3   CARTEA ÎNTÂI     Capitolul I În luna august a anului 1790, trei bărbaţi treceau călare pe poteca de catâri de pe lângă mina Grambler şi se îndreptau spre căsuţele răzleţe de la capul satului. Era seară şi soarele scăpătase; norii, mânaţi pe cer de vântul care sufla dinspre vest, începeau să se împurpureze în lumina amurgului. Chiar şi coşurile minei, care de mai bine de doi ani nu mai scoteau fum, căpătaseră o culoare caldă în lumina înserării. Porumbeii îşi făceau cuiburi într-o spărtură a celui mai înalt dintre cele două coşuri şi, în timp ce bărbaţii treceau, păsările tulburau liniştea care se aşternuse, cu bătăile lor de aripi. Câţiva copii în zdrenţe se dădeau într-un leagăn făcut de ei, legat între două barăci. Mai multe femei stăteau în pragul uşilor, cu braţele încrucişate, urmărind cu privirea călăreţii care treceau. Păreau oameni serioşi, respectabili; îmbrăcaţi sobru în haine negre, se ţineau drept în şa, cu un aer important. Nu treceau mulţi oameni de felul lor prin satul acesta aproape pustiu, care luase fiinţă şi existase numai pentru a servi mina şi care pierea încet-încet, acum, că mina era moartă. Se părea că oamenii vor trece prin sat fără să se oprească, dar în cele din urmă unul din ei făcu un semn şi toţi opriră caii în faţa unei cocioabe dărăpănate cum nu mai văzuseră până atunci. Era o colibă cu pereţi de pământ amestecat cu paie; un burlan ruginit ţinea loc de coş şi acoperişul era peticit cu bucăţi de pânză de sac şi lemn putred adus de ape. În faţa uşii deschise, pe o ladă răsturnată, şedea un bărbat cu picioare strâmbe, cioplind o bucată de lemn. Era încălţat cu cizme de călărie rupte, legate cu sfoară; avea pantaloni galbeni din piele de porc, o cămaşă de flanel cenuşiu murdară, cu o mânecă ruptă până la cot, şi o vestă de piele groasă neagră, cu buzunarele burduşite cu tot felul de nimicuri. Fluiera încet, dar când bărbaţii au descălecat, deschise gura şi se uită bănuitor la ei cu ochii lui injectaţi. Cuţitul rămase înfipt în lemn în timp ce-i măsura cu privirea. Conducătorul călăreţilor, un om înalt şi slab, cu ochii atât de apropiaţi încât părea că se uită cruciş, spuse: — Bună ziua. Dumneata eşti Paynter? Cuţitul se lăsă încet în jos. Omul cu picioare strâmbe ridică mâna murdară şi începu să-şi scarpine chelia lucioasă. — S-ar putea! Celălalt făcu un gest de nerăbdare: — Hai, omule. Ori eşti Paynter, ori nu eşti. Nu se poate şi una şi alta. — Ei, nu-s prea sigur. Oamenii dau prea uşor nume altora. S-ar putea să fie două sau chiar trei păreri. Depinde de ce aveţi nevoie de mine. — El e Paynter, spuse unul din bărbaţi. Unde ţi-e nevasta, Paynter? — S-a dus la Marasanvose. Dacă aveţi nevoie de ea… — Mă numesc Tankard, spuse aspru primul bărbat. Sunt procuror şi sunt însărcinat cu acuzarea în procesul inculpatului Poldark. Vrem să-ţi punem câteva întrebări, Paynter. Dumnealui e Blencowe, ajutorul meu. Domnul este Garth, una din părţile în cauză. Putem intra în casă? Pe faţa încreţită de culoarea lemnului de tec a lui Paynter apăru o expresie de inocenţă jignită, dar sub această falsă tentativă de apărare se putea observa un licăr de adevărată panică. — De ce veniţi să mă necăjiţi? Am spus tot ce-am avut de spus în faţa judecătorilor şi atât. Stau aici, în faţa casei mele, şi nu mă amestec cu nimeni. Duc o viaţă creştinească precum Sfântul Petru. Lăsaţi-mă în pace! — Legea trebuie să-şi urmeze cursul, spuse Tankard şi aşteptă ca Jud să se ridice. După scurt timp, uitându-se bănuitor de la unul la altul, Jud intră primul în casă. Se aşezară în coliba întunecoasă. Tankard se uita cu scârbă în jur şi, ridicându-şi pulpanele hainei ca să nu se murdărească, se aşeză şi el. Niciunul n-avea nas prea delicat, dar Blencowe, un bărbat scund, palid şi adus de spate, se uită melancolic la priveliştea plăcută de afară. — Nu ştiu nimic, spuse Jud. Aţi greşit adresa. — Avem motive să credem, spuse Tankard, că depoziţia dumitale în faţa judecătorului de instrucţie e mincinoasă. Dacă… — Iertaţi-mă, domnule Tankard, spuse Garth încet, dar v-aş ruga să mă lăsaţi să vorbesc puţin cu Paynter. Vă amintiţi că am spus mai înainte că ar fi mai multe căi în abordarea… Tankard îşi încrucişă braţele subţiri: — Da, da, foarte bine! Jud se uită cu ochii lui de buldog la noul adversar. I se părea că-l mai văzuse pe Garth trecând călare prin sat. Poate că spiona. Garth i se adresă pe un ton prietenos: — Înţeleg că ai fost odată servitorul căpitanului Poldark, dumneata şi soţia dumitale; l-aţi slujit mulţi ani şi pe tatăl său înainte? — S-ar putea. — Şi după ce l-aţi slujit cu credinţă ani de zile, aţi fost daţi afară fără preaviz, fără un cuvânt. — Aşa-i. N-a fost bine, nici cinstit, pot să spun. — Se spune, dar bagă de seamă că astea sunt zvonuri, înţelegi, se spune că te-a tratat în mod ruşinos – din cauza unei greşeli imaginare – că te-a bătut cu biciul şi că era să te înece sub pompă. E adevărat? Jud scuipă pe jos şi îşi arătă cei doi dinţi pe care-i mai avea. — Aşa ceva e împotriva legii, interveni Tankard, uitându-se cruciş. Act de violenţă împotriva persoanei. Ai fi putut să-l dai în judecată, Paynter. — Şi fac rămăşag că n-ar fi fost pentru prima dată, spuse Garth. — Nu, n-ar fi fost, adăugă Jud după un timp, sugându-şi dinţii. — În ziua de azi, cei ce-şi maltratează servitorii nu-i merită, spuse Garth. A apărut un nou principiu. Toţi oamenii sunt egali. Uitaţi-vă ce se întâmplă în Franţa. — Aşa-i, ştiu asta, spuse Jud, apoi se opri. Nu era bine să-i lase să-şi bage nasul în treburile lui, să afle secretul vizitelor lui la Roscoff. Treaba asta cu Poldark putea să fie un pretext ca să-l prindă în cursă, să facă alte mărturisiri. — Blencowe, spuse Tankard, ai nişte coniac? Ne-ar prinde bine un strop, şi fără îndoială că şi lui Paynter.   …Afară se întuneca şi umbra în coliba plină de gunoaie se făcea mai deasă. — Să ştiţi asta de la mine, spuse Garth. S-a terminat cu aristocraţia. I s-a dus vremea. O să vină rândul oamenilor simpli să-şi dobândească drepturile. Şi unul din drepturile lor este să nu fie trataţi ca nişte animale şi să fie folosiţi ca sclavi, înţelegi ce spune legea, domnule Paynter? — Tot omul e împărat în casa lui, spuse Jud. Şi mai e şi habeas corpse[1] şi să nu te atingi de ce nu e al tău. — Când se încalcă legea, spuse Garth, ca aici în ianuarie, de multe ori e greu ca justiţia să acţioneze cum ar trebui. Aşa că legea se aplică aşa cum se poate. Şi când au loc tulburări şi distrugeri şi alte răutăţi asemănătoare, dacă sunt prinşi conducătorii, ceilalţi, micii delincvenţi care i-au urmat, sunt lăsaţi în pace. În cazul nostru, căpetenia e cunoscută. — S-ar putea. — Nu încape nicio îndoială. Dar e greu de găsit o mărturie în care să te poţi încrede, o mărturie a unui om demn de încredere ca dumneata… Şi bagă de seamă că dacă justiţia nu poate găsi probe împotriva conducătorului, atunci va căuta mai departe şi-i va scoate la iveală pe delincvenţii mai mărunţi. Ăsta-i adevărul, domnule Paynter, aşa cum mă vezi şi te văd, aşa că cel mai bine pentru toată lumea este ca adevăratul vinovat să stea în boxa acuzării. Jud ridică paharul şi-l puse iar jos pentru că era gol. Blencowe îi întinse repede sticla cu coniac. Se auzi un gâlgâit plin de mulţumire când Jud o duse la gură şi începu să bea. — Nu înţeleg de ce aţi venit la mine, când se ştie că eu n-am fost acolo, spuse el precaut. Omul nu poate să vadă mai departe decât îl duc ochii. — Ascultă, Paynter, spuse Tankard, neluând în seamă semnele pe care i le făcea Garth. Ştiu mult mai multe decât crezi tu. Cercetările durează de aproape şapte luni. Ai face mai bine dacă ai spune tot. — Ce să spun?… — Ştiu că ai cooperat activ cu Poldark în dimineaţa naufragiului. Ştiu că ai fost pe plajă toată ziua şi toată noaptea cât a durat răzmeriţa. Ştiu că ai avut un rol important, opunându-te reprezentanţilor Coroanei când unul dintre ei a fost rănit grav şi, în multe privinţe, eşti tot atât de vinovat ca stăpânul tău… — N-am auzit niciodată în viaţa mea ceva mai neadevărat! Eu? Tot atât de aproape am fost de epavă cum sunt acum… — Dar aşa cum ţi-a explicat Garth, suntem dispuşi să trecem asta cu vederea dacă accepţi să fii martorul acuzării. Avem multe mărturii împotriva lui Poldark, dar vrem să le dăm mai multă greutate. E clar că nu-i datorezi credinţă lui Poldark. Ai arătat chiar tu că te-a tratat în mod ruşinos! Hai, omule, înţelege că e de datoria ta să ne spui adevărul. Plin de demnitate, Jud se sculă în picioare. — Şi, adăugă Garth, ar merita să o faci. Jud se răsuci pe călcâie şi se aşeză iar pe scaun. — Ce-aţi spus? — Nimic oficial, desigur. N-ar fi potrivit. Dar mai sunt şi alte căi. Jud scoase capul pe uşă să vadă dacă nu cumva venea Prudie. Nu se vedea nimeni. Aşa făcea întotdeauna când se ducea să-şi vadă rudele. Se uită pieziş la fiecare dintre bărbaţii din casă, ca şi cum ar fi vrut să le afle intenţiile. — Ce alte căi? Garth scoase punga din buzunar şi o scutură zornăind banii. — Justiţia doreşte o condamnare. Statul e dispus să plătească pentru o informaţie corectă. În secret, desigur. Strict ca între prieteni. Ca şi cum ar oferi o recompensă pentru arestarea cuiva, cum s-ar spune. Nu-i aşa, domnule Tankard? Nimic altceva. Tankard nu răspunse. Jud luă paharul şi sorbi ultima picătură de coniac. Mormăi ca pentru sine: — Întâi ameninţări şi acuma mită. Mită, pe legea mea! Arginţii lui Iuda. Să depun mărturie la curtea de justiţie împotriva unui vechi prieten. Mai rău ca Iuda, că el a făcut-o în secret. Şi pentru ce? Treizeci de arginţi îmi închipui că ăştia n-ar oferi nici măcar atâta. Ar vrea s-o fac pentru douăzeci sau chiar zece. Nu-i cuminte, nu-i cinstit, nu-i creştineşte, nu-i drept. După un timp, Garth spuse: — Zece guinee acum şi zece după proces. — Aha! exclamă Jud. Exact cum am crezut. — S-ar putea să ridicăm până la cincisprezece. De data asta Jud se ridică încet, îşi supse dinţii şi încercă să fluiere, dar avea buzele uscate. Îşi ridică pantalonii şi băgă două degete în buzunarul vestei ca să ia un pic de tabac. — Nu-i cinstit să veniţi pe capul omului aşa, mormăi el. Mi se-nvârte capul. Veniţi peste o lună. — Sesiunea curţii de judecată e fixată la începutul lui septembrie. Tankard se ridică şi el. — Nu avem nevoie de o depoziţie lungă, spuse el. Câteva fraze cu faptele principale, aşa cum le ştii… şi promisiunea să le repeţi la timpul potrivit. — Şi ce ar trebui să spun? — Adevărul, desigur, sub jurământ. Garth îl întrerupse repede: — Adevărul, desigur, dar poate că am putea să-ţi arătăm ce am dori noi în primul rând. Dorim să avem o mărturie despre actele de violenţă împotriva soldaţilor. Asta s-a întâmplat în noaptea de şapte spre opt ianuarie. Erai pe plajă atunci, nu-i aşa, domnule Paynter? Fără îndoială că ai văzut tot ce s-a întâmplat. Jud părea bătrân şi îngrijorat. — Nu… Nu-mi amintesc nimic acuma. — Ar merita douăzeci de guinee dacă ţi-ai aduce aminte. — Douăzeci de guinee acum şi douăzeci după? — …Da. — Merită pentru o poveste ca asta. — Noi vrem adevărul, omule, spuse Tankard nerăbdător. Ai fost sau nu martor la actele de violenţă? Garth puse punga pe o măsuţă cu trei picioare, veche şi şubredă, care îi aparţinuse lui Joshua Poldark. Începu să numere douăzeci de monezi de aur. — Ce, spuse Jud uitându-se lung la bani, atunci când i-am crăpat capul soldatului ăla şi toţi ăilalţi au fost goniţi de pe plajă mai iute decât veniseră? Ce-am mai râs când am văzut! Asta aţi vrut să spuneţi? — Desigur. Şi participarea căpitanului Poldark la ce s-a întâmplat Odată cu lăsarea nopţii, umbrele umpleau coliba. Zornăitul monezilor semăna cu sunetul unei ape curgătoare şi, o clipă, lumina rămasă zăbovi pe insula de aur mat pe care o formaseră monezile. — Ei, spuse Jud înghiţind, cred că o să ţin minte destul de bine; deşi eu nu am luat parte direct. Am fost… pe acolo tot timpul. Ezită, apoi scuipă iar. De ce nu mi-aţi spus de la început ce vreţi?   * În ziua următoare, o femeie tânără, călare, trecu prin Grambler în direcţia opusă, pe lângă biserica din Sawle; ocoli Trenwith şi începu să coboare pe poteca abruptă spre Golful Trevaunance. Era brunetă, destul de înaltă şi era îmbrăcată într-un costum de călărie strâns pe corp; pe cap purta o pălărie mică, de forma unui tricorn. Cunoscătorii n-ar fi spus că e frumoasă, dar puţini bărbaţi ar fi trecut pe lângă ea fără să-i arunce o a doua privire. Lăsând în urmă turnătoria, al cărei fum ocru la culoare uscase vegetaţia din golf, călăreaţa se îndreptă în direcţia opusă, spre Place House, conacul solid, ghemuit parcă la pământ ca să reziste vântului şi furtunilor dinspre mare. Când descălecă, se vedea bine că tânăra femeie era nervoasă. Cu mâna ei înmănuşată strângea mereu frâul şi când apăru un valet să ia calul, îşi găsi cu greu cuvintele ca să i se adreseze. — Sir John Trevaunance, doamnă? Să văd dacă este acasă. Pe cine să anunţ? — Doamna Poldark. — Doamna Poldark. Da… da, doamnă. I se păru ei sau în ochii omului văzu trezindu-se interesul? Poftiţi, doamnă, urmaţi-mă, vă rog. O pofti într-o cameră mică, plăcută, care se deschidea spre seră, şi după ce aşteptă câteva minute apăru un servitor care îi spuse că Sir John e acasă şi o va primi. Acesta se afla într-o cameră lungă, un birou cu vedere spre mare. Simţi o uşurare când văzu că e singur, cu excepţia unui câine de vânătoare ghemuit la picioarele lui. Observă că e mult mai puţin impunător decât se temuse: nu era mult mai înalt decât ea, iar pe faţa lui roşie se citea o expresie de jovialitate. — Supusul dumneavoastră, doamnă, spuse el. Luaţi loc vă rog. Aşteptă până se aşeză pe marginea unui scaun, apoi se aşeză şi el la birou. Ţinu ochii plecaţi un minut, ştiind că o examinează din cap până în picioare şi acceptând cercetarea lui atentă ca făcând parte din încercarea prin care trecea. El spuse prudent: — N-am avut plăcerea. — Nu… Pe soţul meu îl cunoaşteţi bine… — Desigur. Am fost parteneri de afaceri până… de curând. — Ross a fost foarte mâhnit când a trebuit să renunţe la asocierea cu dumneavoastră. Era atât de mândru de ea. — Hm! Împrejurările ne-au fost potrivnice, doamnă. Nu e vina nimănui. Toţi am pierdut bani în această afacere. Ridică privirile spre el şi observă că ceea ce văzuse la ea îl impresionase plăcut. Această calitate de a plăcea bărbaţilor era unul din puţinii factori care-i dădeau curaj când se afla în societate. Încă nu o considera ca putere, ci ca ceva care-i întărea curajul. Ştia că vizita ei contravenea etichetei, şi probabil că şi el o ştia. De unde şedeau, amândoi puteau să vadă fumul topitoriei acoperind încet golful. După un moment, el i se adresă rece: — După cum ştiţi… hm… Societatea a fost reînfiinţată sub o nouă conducere. Falimentul concernului a fost o lovitură pentru noi toţi, dar înţelegeţi situaţia. Clădirile se aflau pe pământul meu, de fapt chiar sub nasul meu, investisem mai mult capital decât toţi ceilalţi şi ar fi fost o nebunie să le las să se ruineze nefolosite. S-a ivit ocazia să obţinem şi alte capitaluri şi era la mintea omului că trebuie să profit de ocazie. Sper că domnul căpitan Poldark înţelege cum stau lucrurile. — Sigur că da, răspunse Demelza. Sunt sigură că v-ar dori succes în orice întreprindeţi, chiar dacă n-ar lua şi el parte. Sir John clipi din ochi: — Sunteţi amabilă să spuneţi asta. Până acum nu acoperim decât cheltuielile, dar cred că lucrurile se vor îndrepta. Îmi permiteţi să vă ofer ceva de băut? Un pahar cu vin alb? — Nu, mulţumesc… Ezită, apoi: Sau poate un pahar de Porto dacă nu vă deranjează prea mult. Ridicând ironic o sprânceană, Sir John sună clopoţelul. S-a adus vinul şi în timp ce-l beau au avut o conversaţie plăcută. Au vorbit despre mine, vaci, trăsuri şi vremea rece. Demelza deveni mai degajată şi Sir John mai puţin bănuitor. — Ca să spun drept, zise Demelza, cred că vremea e de vină că avem atâtea neplăceri cu animalele. Noi avem o vacă frumoasă, o cheamă Emma; până acum două săptămâni dădea lapte mult, dar acum i s-a oprit. S-a mai întâmplat şi cu alta, deşi asta nu mă surprinde… — Eu am una din rasa Hereford; valorează o grămadă de bani, spuse Sir John. A fătat pentru a doua oară acum două săptămâni şi acum e bolnavă, complet paralizată. L-am chemat pe Phillips, veterinarul, de cinci ori. M-ar durea inima s-o pierd. — Viţelul e sănătos? — Da, dar e rău şi pentru el. Minta nu se poate ţine pe picioare. Are ceva şi la dinţi, i se mişcă… şi coada pare ruptă. Phillips nu ştie ce să mai facă şi nici omul meu de aici, care o îngrijeşte. — Mi-amintesc când locuiam în satul Illuggan, spuse Demelza, că a fost şi acolo un caz asemănător. Vaca preotului s-a îmbolnăvit de aceeaşi boală, şi tot după ce fătase. — Şi a găsit remediul? — Da, domnule, l-a găsit. — Cum? — Ei bine, nu eu trebuie să spun dacă preotul a făcut bine sau nu, nu-i aşa? A chemat-o pe o bătrână numită Meggy Dawes – îmi amintesc că locuia pe celălalt mal al râului. Se pricepea de minune să vindece negi şi scrofuloza. Odată a venit la ea un băiat care avea ceva urât la ochi. Imediat ce… — Spuneţi-mi ce s-a întâmplat cu vaca, doamnă. — A, da! Pot să o văd, Sir John? Aş vrea mult s-o văd, ca să-mi dau seama dacă are aceeaşi boală ca vaca preotului. — Vă duc chiar eu s-o vedeţi, vă rog, doamnă. Mai doriţi un pahar de Porto, ca să rezistaţi? Câteva minute mai târziu au traversat curtea pietruită din spatele conacului şi au intrat în grajdul unde zăcea vaca. Demelza observă acareturile solide, construite din piatră. Ar fi dorit să fie ale ei. Vaca zăcea culcată pe o parte. Ochii ei blânzi erau trişti, dar resemnaţi. Un bărbat se sculă de pe un scaun de lemn şi se postă respectuos lângă uşă. Demelza se aplecă să examineze vaca. Proceda cu profesionalism, aşa cum învăţase în cei şapte ani petrecuţi la Nampara, nu în copilăria ei la Illuggan. Picioarele animalului erau paralizate şi coada părea ruptă în două cam pe la jumătate. — Da, spuse Demelza, este aceeaşi boală. Meggy Dawes îi zicea „coadă ruptă”. — Şi remediul? — E remediul ei, nu al meu. — Da, da, înţeleg Demelza îşi umezi buzele: — A spus că trebuie să tai coada aici, cam la vreo două palme de la vârf, acolo unde pare ruptă, să bagi în tăietură o ceapă cu sare multă – pe care să o fixezi bine cu o sfoară groasă – să o ţii acolo vreo săptămână, apoi să desfaci legătura. Să-i dai câte puţină mâncare şi un întăritor făcut din părţi egale de rozmarin, ienupăr şi seminţe de nucşoară fără coajă. Îmi amintesc foarte bine. Aşa a spus. Demelza se uită lung la baronet, care îşi muşca buza de jos. — N-am auzit niciodată acest remediu, dar şi boala asta e rară. Sunteţi prima persoană care pare să o fi cunoscut. Am să-l încerc. Dumneata ce spui, Lyson? — E mai bine decât să laşi bietul animal să sufere, domnule. — Aşa cred şi eu. Am auzit că bătrânele astea fac minuni când e vorba de boli mai puţin cunoscute. Aţi putea să repetaţi cele spuse, doamnă Poldark, ca să înveţe şi Lyson? — Cu plăcere. Traversară iar curtea şi intrară în casă. Sir John spuse: — Sper că domnul căpitan Poldark nu-şi face griji din cauza procesului care se apropie. Imediat ce rosti cuvintele, regretă imprudenţa. Simţea că Demelza evitase dinadins subiectul ca să-l oblige pe el să-l aducă în discuţie. Dar ea nu începu să pledeze în favoarea lui Ross, cum se temuse. — Ce aş putea spune? Sigur că suntem destul de supăraţi. Eu îmi fac mai multe griji decât el. — O să se termine curând şi cred că aveţi şanse de achitare. — Credeţi într-adevăr, Sir John? Asta îmi dă mult curaj. Veţi fi şi dumneavoastră în oraş, la Bodmin, în timpul sesiunii curţii cu juri? — Cum aţi spus? De fapt, nu ştiu. De ce mă întrebaţi? — Am auzit că se vor ţine alegeri în septembrie şi, cum procesul are loc la şase septembrie, am crezut că s-ar putea să fiţi acolo. — Vreţi să spuneţi ca să-l ajut pe fratele meu? O, are el singur grijă de el. Baronetul se uită neîncrezător la Demelza pe a cărei faţă calmă nu se putea citi ce gândea. Chiar dacă m-aş afla în oraş, aş avea prea multe de făcut ca să mă duc şi la tribunal. În plus, cu tot respectul, doamnă, trebuie să spun că nu mi-ar plăcea să văd un vechi prieten într-o situaţie neplăcută. Îi doresc numai bine, desigur, dar nimănui nu-i place să vadă într-un proces un motiv de distracţie. — Am auzit că vor fi doi judecători, spuse ea. — O, nu doi în acelaşi proces. Cred că îşi vor împărţi rolurile. Wentworth Lister nu e un om rău, deşi sunt ani de când nu ne-am mai văzut. Puteţi fi sigură că judecata va fi dreaptă. Justiţia britanică va avea grijă. Câinele se apropiase şi stăpânul lui luă un biscuit dintr-un sertar şi i-l dădu. — Nu pot să înţeleg, spuse Demelza, cum un om, un judecător, poate veni de undeva de departe ca să judece un proces şi să-i studieze toate aspectele în câteva ore. Nu mi se pare posibil. Nu caută să afle adevărul, el singur, înainte de a începe procesul? Sir John zâmbi: — O să vă surprindă cât de repede poate ajunge la o concluzie o minte obişnuită cu această muncă. Şi să ştiţi că nu depinde de judecător, ci de juriu şi acesta e format din oameni de aici, din Cornwall, oameni ca noi, aşa că există toate motivele să iasă totul bine. Mai doriţi puţin vin? Demelza refuză. — E cam tare, cred, dar are buchet. Când se vor termina toate, mi-ar face plăcere să veniţi pe la noi, domnule. Ross m-a rugat să vă invit. Sir John răspunse că va fi încântat. Câinele răspândi firimiturile pe podea. Demelza se ridică să plece. Sir John adăugă: — Mă voi ruga ca tratamentul pentru Minta să reuşească. Demelza la fel, dar nu-şi trădă îndoielile. — Poate că o să-mi trimiteţi veşti cum îi merge? — Desigur, şi între timp, dacă mai treceţi pe aici, aş fi încântat să vă văd. — Mulţumesc, Sir John. Câteodată trec călare pe coastă. E bine pentru sănătate. Drumul nu e bun pentru cal, dar îmi place priveliştea şi aerul înviorător. Sir John o conduse până la uşă şi o ajută să încalece, admirându-i silueta fină şi ţinuta dreaptă. Când ieşea pe poartă, un bărbat intra călare pe un cal sur.   * — Cine era? întrebă Unwin Trevaunance, punându-şi mănuşile gri peste un teanc de cecuri. Fratele mai mic al lui Sir John făcea totul cu premeditare, dând importanţă unor fapte care nu aveau niciuna. Avea treizeci şi şase de ani, era înalt, cu o figură leonină; părea sigur de sine şi avea o personalitate mult mai impresionantă decât fratele lui. Totuşi Sir John făcea afaceri bănoase, iar Unwin nu. — Soţia lui Ross Poldark. Atrăgătoare femeie! N-am cunoscut-o până acum. — Ce voia? — Asta nu ştiu încă, spuse Sir John. Nu părea să vrea ceva. Unwin avea o cută între sprâncene care se adâncea când se încrunta: — N-a fost servitoare înainte, sau cam aşa ceva? — S-au mai ridicat şi altele, înaintea ei şi cu mai puţine talente, sunt sigur. Are o oarecare eleganţă în mişcări. Peste câţiva ani va fi greu să o deosebeşti de o femeie educată. — Şi n-a venit să ceară nimic? Mă îndoiesc. Mie mi se pare că e o femeie periculoasă. — Periculoasă? — Am schimbat cu ea o privire când pleca. Mă pricep să judec oamenii, John. — Şi eu mă pricep, Unwin, şi cred că pot să-mi asum riscul afirmând asta. Sir John îi mai dădu un biscuit câinelui. Mi-a oferit un remediu bun ca s-o vindec pe Minta, deşi să fiu al naibii dacă cred că va avea efect… L-ai găsit pe Ray? — Da, da. I-am vorbit despre Caroline, spunându-i că vrea să-şi întrerupă călătoria şi să fie la Bodmin în timpul alegerilor; dar i-a scris şi Caroline. Aşa e ea; m-a rugat să-i spun unchiului ei, apoi i-a scris chiar ea! — E prea tânără. Ai răbdare cu ea, Unwin. Va trebui să ai răbdare. E capricioasă, instabilă. Şi mai sunt şi alţii care o consideră o partidă bună, nu numai tu. Unwin înfipse dinţii în vârful cravaşei. — Bătrânul e un zgârcit înrăit. Azi-dimineaţă umbla cu mâinile lui râioase prin dosarele cu socoteli; şi casa, care nici în vremurile bune nu arăta a conac, e gata să se dărâme pentru că nu o repară. Nu e un cadru potrivit în care Caroline să-şi petreacă jumătate din viaţă. — Ai să poţi schimba toate astea. — Da, odată şi odată. Dar Ray n-are mai mult de cincizeci şi trei sau cincizeci şi patru de ani. Poate să mai trăiască vreo zece ani. Unwin se duse la fereastră şi contemplă marea, care era liniştită acum. Norul care acoperea aproape faleza stâncoasă întunecase culoarea apei, făcând-o să devină verde-închis. Câţiva pescăruşi se cocoţaseră pe peretele casei şi ţipau răguşit. Omului acesta înalt, obişnuit acum cu viaţa la Londra, scena i se părea melancolică. — Penvenen are nişte păreri cu totul neobişnuite. Spunea azi-dimineaţă că sunt prea mulţi reprezentanţi ai Cornwallului în Parlament. Spune că locurile ar trebui redistribuite şi atribuite oraşelor noi din interiorul ţării. Fleacuri şi prostii. — Nu da atenţie micilor lui slăbiciuni. Deseori spune astfel de lucruri ca să irite lumea. Aşa e el. Unwin se întoarse de la fereastră. — Sper să nu mai avem alegeri şapte ani. Mă va costa cam două mii de lire numai pentru plăcerea de a fi ales – şi ştii că asta nu e tot – şi de fapt e de-abia începutul. În ochii fratelui mai mare apăru un semnal de alarmă, aşa cum se întâmpla ori de câte ori era vorba de bani — Ţi-ai ales singur profesia, băiete. Sunt alţii care o duc mai rău. Carter din Grampound îmi spunea că va trebui să plătească până la trei sute de guinee un vot. Se ridică să sune. — Doamna Poldark m-a întrebat dacă voi fi la Bodmin când va avea loc sesiunea curţii cu juri. Mă întreb cu ce scop?   [1] Habeas corpus – lege care, în Anglia, garantează libertatea individuală a cetăţenilor englezi. Prevede prezenţa fizică a deţinutului în faţa curţii pentru ca astfel să se statueze validitatea arestării. Jud confundă corpus cu corpse, care înseamnă cadavru. (n. tr.).

Dansatoarea din Izu de Yasunari Kawabata   Povestirile lui Kawabata au frumusețea unor stampe japoneze, delicatețea și echivocul lor încărcat de semnificații subterane. Textul care dă titlul volumului - Dansatoarea din Izu - este considerat la piece de resistance; singurătatea și prima dragoste, căutarea de sine, granița imperceptibilă dintre inocența copilăriei și conștiința propriei sexualități - acestea sunt temele predilecte ale povestirii. Un tânăr încearcă să-și exorcizeze dezamăgirile unei vieți fără bucurii și pornește într-o călătorie ce se va dovedi inițiatică. Tovarăși de drum îi vor deveni artiștii dintr-o trupă de teatru ambulant, a căror muzică îl fascinează cu ritmurile sale stranii. Alături de ei învață să guste arta adevărată și trăiește primii fiori ai dragostei pentru o frumoasă și misterioasă dansatoare. Însă, după ce măștile cad, tânărul își dă seama că această iubire, născută sub o zodie nenorocoasă, se împotrivește legilor morale, iar în inima lui începe o luptă sfâșietoare între dorință și sentimentul de culpabilitate. Povestirile lui Kawabata sondează emoțiile de nestăpânit care însoțesc procesul maturizării, melancolia declanșată de marile incertitudini și sunt pline de rafinamentul, subtilitatea și ambiguitatea ce camuflează misterul tipic scrierilor japoneze, fiind mici bijuterii stilistice perfect construite           DANSATOAREA DIN IZU Drumul cotea și, pe când mă gândeam că mă apropii din ce în ce mai mult de trecătoarea Amagi, șuvițele de ploaie, care albeau pădurea deasă de criptomeria[1], se abătură violent asupra mea dinspre poalele muntelui. Aveam nouăsprezece ani, purtam șapcă de licean, hakama și kimono bleumarin, iar pe umăr o tașcă de elev. De patru zile călătoream de unul singur prin peninsula Izu. Petrecusem o noapte în stațiunea termală Shūzenji, două nopți în cea de la Yugashima, iar apoi, încălțat cu geta înalte din lemn de hōnoki, urcasem pe Amagi. Deși eram încântat de priveliștea munților care se înălțau unul după altul, a pădurilor sălbatice sau a văilor adânci, mă grăbeam mânat de o speranță care făcea să-mi bată inima mai tare. Cum mergeam așa, picături mari de ploaie începură să cadă peste mine. Am urcat în fugă drumul cotit, cu pante abrupte. În cele din urmă, am ajuns la o ceainărie de la capătul de nord al trecătorii și, în aceeași clipă, am rămas înlemnit la intrare. Speranța mi se îndeplinise întru totul. Grupul de artiști ambulanți se odihnea acolo. Văzând că rămăsesem în picioare, dansatoarea luă de îndată propria-i pernă, o întoarse pe partea cealaltă și mi-o puse alături. — Mda… , am reușit eu să murmur și m-am așezat. Cu respirația tăiată din cauza fugii pe drumul în pantă am simțit cum, din cauza surprizei, cuvântul „mulțumesc” mi se oprește în gât. Stăteam față în față, foarte aproape, și, tulburat, am scos din mâneca kimono-ului o țigară. Dansatoarea luă o scrumieră din fața uneia dintre femeile aflate în încăpere și o mută în apropierea mea. Eu am tăcut mai departe. Arăta cam de șaisprezece ani. Părul îi era aranjat într-o ciudată pieptănătură înaltă, într-un stil vechi, necunoscut mie. Deși îi făcea figura ovală și maiestuoasă să pară foarte mică, se armoniza totuși perfect cu aceasta. Îmi amintea de imaginile romanești pictate ale unor femei de odinioară, reprezentate cu coafuri exagerat de bogate. Cei patru însoțitori ai dansatoarei erau o femeie de patruzeci și ceva de ani, alte două tinere, precum și un bărbat de vreo douăzeci și cinci de ani, purtând un hanten[2] cu însemnele hanului de la izvoarele termale Nagaoka. Le mai văzusem deja grupul de două ori. În drum spre Yugashima, îi întâlnisem pentru prima dată în apropiere de podul Yukawa, îndreptându-se către Shūzenji. Atunci erau trei femei tinere în grup, iar dansatoarea ducea o tobă de dimensiuni mari. Eu m-am tot întors să privesc în urmă și m-am gândit că m-a cuprins nostalgia călătoriei. Apoi, în a doua seară la Yugashima, au nimerit la han. Așezat pe treptele de la mijlocul unei scări, am privit-o transportat cum dansează pe platforma de lemn de la intrare. Mi-am zis că, dacă au fost atunci la Shūzenji, iar în seara asta la Yugashima, mâine vor trece probabil peste Amagi către sud și o vor lua către izvoarele termale de la Yugano. Pe drumul de munte de aproape douăzeci și cinci de kilometri de pe Amagi aveam să le ajung cu siguranță din urmă. Așa că mă grăbeam cu gândul ăsta, dar, dând deodată peste ele în ceainăria unde se adăpostiseră de ploaie, am rămas descumpănit. Imediat, bătrâna de la ceainărie m-a condus într-o cameră separată. Părea să nu fie folosită în mod obișnuit, căci nu avea shōji[3] și ușă. În fața ochilor, afară, se întindea o vale splendidă, atât de adâncă, încât privirea nici nu ajungea până în măruntaiele ei. Mi se făcuse pielea de găină, tremuram, iar dinții îmi clănțăneau. I-am spus bătrânei care venea cu ceaiul că mi-e frig. — O, dar domnul e ud de-a binelea! Binevoiți să veniți puțin până dincolo, să vă uscați lucrurile! - și, aproape luându-mă de mână, m-a invitat în propria lor cameră. Acolo era o vatră și, când a tras shōji-ul într-o parte, am simțit căldura puternică a flăcărilor. M-am oprit în prag, ezitând. Un bătrân cu întreg corpul albăstrui și umflat, cum îl au înecații, stătea turcește lângă foc. A întors către mine ochii posomorâți, cu pupilele galbene de parcă ar fi fost putrede. În jurul său înălțase un munte de scrisori vechi și de pungi de hârtie, aș putea chiar spune că era îngropat în resturile acelea. Rămăsesem ca un stâlp, cu privirile la maldărul straniu pe care nu-l puteam, la urma urmei, considera o ființă vie. — Mi-e rușine că trebuie să vedeți așa ceva… Dar e moșneagul meu, vă rog să nu vă faceți griji. E groaznic să vedeți, da’ cum nu se poate mișca, vă rog să-l suportați. După ce m-a avertizat astfel, am înțeles din spusele ei că bătrânul suferise ani îndelungați de paralizie progresivă și că era acum paralizat complet. Muntele de hârtii era format din scrisori venite din multe țări, în care se indicau metode de tratament al bolii, și din ambalaje de medicamente comandate de prin toate colțurile lumii. Bătrânul, ba întrebând călătorii care treceau pe acolo, ba citind reclamele din ziare, fără să scape nici o ocazie, se interesa de căile de vindecare a paraliziei și cerea medicamente din toată țara. Iar apoi, fără să arunce nici una dintre acele scrisori sau flacoane, și le așezase în jur și trăia privindu-le. În toți acei ani construise un munte de hârțoage învechite. N-am răspuns nimic și m-am aplecat peste vatră. Un automobil în trecere pe afară zgudui casa. Mă întrebam de ce moșul nu părăsește locul ăsta atât de friguros, deși era încă toamnă, și unde, oricum, zăpada avea să acopere neîntârziat trecătoarea. Din kimono-ul meu ieșeau aburi, iar focul era atât de puternic, încât mă durea capul. Bătrâna se dusese în încăperea din față și stătea de vorbă cu artistele ambulante. — Așa vasăzică… Fetița care vă însoțea data trecută, așa mult a crescut?!… S-a făcut o fată grozavă și asta e bine și pentru dumneata… Așa frumoasă s-a făcut, deci. Repede mai cresc fetele astea!… După aproape o oră, le-am auzit pregătindu-se de plecare. Nu mă liniștisem încă și, din cauza zbuciumului interior, nu am găsit curajul să mă ridic și eu. Mi-am zis că, deși obișnuite cu drumul, erau totuși femei și, chiar dacă le lăsam să mi-o ia înainte cu un kilometru, doi, le puteam ajunge ușor, așa încât am rămas frământându-mă lângă foc. Din momentul când dansatoarea și ai ei nu s-au mai aflat în preajmă, imaginația parcă mi se dezlănțuise și începuse să danseze și ea plină de viață. Am întrebat-o pe bătrâna care le condusese: — Artiștii de adineaori - unde o să doarmă în noaptea asta? — Parcă poți să știi unde-o să tragă niște oameni ca ei, domnule? Unde vor găsi clienți, acolo o să-nnopteze. Pot ei oare să aibă vreo țintă pentru diseară? Cuvintele ei pline de un dispreț manifest m-au incitat: dacă e așa, atunci dansatoarea va înnopta în camera mea - mi-a trecut prin gând. Ploaia se mai potolise, iar spre vârful muntelui se luminase. Bătrâna a încercat să mă rețină, spunându-mi că în zece minute se va însenina de tot, dar nu mai puteam sta liniștit. — Moșule, ai grijă de dumneata - curând vine frigul, l-am îndemnat din toată inima și m-am ridicat. El și-a mișcat greoi ochii galbeni, aprobând vag. — Domnule, domnule! strigă bătrâna alergând după mine. Nu pot să primesc atât. Este prea mult! Agățată de sacul meu, încerca să-mi dea înapoi banii și, deși o refuzam, nu voia să accepte. M-a urmat astfel, cu pași mici, vreo sută de metri, repetând aceleași lucruri: — Este prea mult. N-am făcut nimic pentru ei. Am să vă țin minte. Când o să vă întoarceți, vă voi fi recunoscătoare! Neapărat să treceți din nou pe aici! N-am să vă uit. Nu primise decât o monedă de cincizeci de sen[4] și am fost surprins de atâta recunoștință - până la lacrimi aproape -, dar, cum voiam s-o prind din urmă pe dansatoare, mersul nesigur al bătrânei mă deranja. Am ajuns în cele din urmă la tunelul de la trecătoare. — Mulțumesc. Bătrânul e singur, așa că mai bine te întorci, i-am spus și, în fine, ea dădu drumul sacului. În tunelul întunecat, cădeau întruna picături reci. Ieșirea către sudul peninsulei Izu se zărea ca un punct luminos în față. De la gura tunelului, drumul, mărginit pe o parte de un gard vopsit în alb, șerpuia la vale ca o dâră de fulger. Spre capătul acestei priveliști cu care dădea impresia unei machete se deslușea grupul de artiști. După vreo șase sute de metri i-am ajuns din urmă. Dar, cum nu puteam să-mi încetinesc brusc ritmul, am depășit femeile cu o înfățișare nepăsătoare. Când mă văzu, bărbatul, care mergea singur la vreo douăzeci de metri în față, se opri să mă aștepte: — Da' iute mai sunteți!… Ce bine că s-a înseninat! Respirând ușurat, am pornit-o alături de el. Pe rând, mă întrebă tot felul de lucruri. Văzând că începuserăm să stăm de vorbă, femeile grăbiră pasul și se apropiară de noi. Bărbatul purta în spate un cufăr voluminos de răchită. Femeia de patruzeci de ani ducea în brațe un cățel. Fata mai mare avea un bagaj înfășurat într-un furoshiki[5], iar cea mijlocie tot un cufăr de răchită, amândouă fiind foarte încărcate. Dansatoarea căra toba cea mare și montura ei. Începu să mi se adreseze din când în când și femeia. — E elev de liceu, îi șopti fata cea mare dansatoarei, râzând, în timp ce eu îmi întorceam capul spre ele. — Aha. Atâta lucru știu și eu. Vin des elevi pe insulă. Erau toți din portul Habu, în Ōshima. Mi-au spus că veniseră în primăvară de pe insulă și de atunci călătoreau întruna, dar acum se apropia frigul și nu erau pregătiți pentru iarnă, așa că, după vreo zece zile la Shimoda, în stațiunea termală Ito, se vor întoarce acasă. Auzind de Ōshima, m-a cuprins un simțământ și mai poetic și am privit din nou frumosul păr al dansatoarei. I-am întrebat ba una, ba alta despre insulă. — Vin mulți studenți ca să înoate, îi spuse dansatoarea uneia dintre fete. — Probabil vara, m-am întors eu către ea. Păru tulburată și răspunse cu o voce foarte slabă: — Și iarna… — Chiar și iarna?! Privi către însoțitoarele ei și râse. — Se poate înota și iarna? am întrebat din nou. Ea se făcu roșie la față și, cu o expresie extrem de serioasă, dădu ușor din cap. — Fata asta nu știe ce spune, zâmbi femeia de vreo patruzeci de ani. Până la Yugano, vreo doisprezece kilometri, drumul cobora de-a lungul văii râului Kawatsu. După ce depășisem trecătoarea, muntele și chiar culoarea cerului dădeau impresia de ținut sudic. Continuând să discut cu bărbatul, ne-am împrietenit de-a binelea. Pe când trecusem deja de niște mici sate, ca Oginori și Nashimoto, și acoperișurile de paie din Yugano începuseră să se vadă spre poalele munților, m-am hotărât să-i spun că aș vrea să călătoresc cu ei până la Shimoda. El s-a bucurat foarte mult. În fața unui han ieftin din Yugano, femeia dădu să-și ia rămas-bun. El i se adresă: — Dânsul spune că ar dori să meargă împreună cu noi! — Oh, așa? „La drum un tovarăș, în viață compasiune.” Chiar și niște oameni simpli ca noi pot să vă alunge plictiseala. Dar atunci intrați să vă odihniți, răspunse ea degajat. Fetele se uitară toate deodată la mine, dar rămaseră tăcute, cu aerul că nu era nimic deosebit în asta, în ochi cu o ușoară sfială. Am urcat laolaltă la etajul hanului și ne-am descărcat bagajele. Tatami[6]-urile și ușile glisante erau vechi și murdare.   [1] un gen de conifere din familia Cupressaceae (chiparoși). Genul cuprinde o singură specie, Cryptomeria japonica. Este endemică în Japonia, unde este cunoscută sub denumirea de sugi (杉). [2] Haină scurtă, purtată pe deasupra. [3] Perete despărțitor subțire, constând de obicei dintr-un cadru de lemn pe care este lipită hârtie. [4] sen - subunitate monetară a yen-ului japonez, echivalent cu 1/100 dintr-un yen. [5] furoshiki (風呂敷)- tehnică tradițională de ambalare într-o țesătură și utilizată pt. transportul hainelor, cadourilor, pachetelor, etc. [6] Tatami (畳) este o saltea folosită ca pardoseală în camerele tradiționale japoneze. Numele vine de la verbul tatamu (畳む, „a împături” sau „a pune unul peste altul”), lucru pe care unii istorici îl consideră o dovadă că saltelele tatami din antichitate erau subțiri și puteau fi împăturite când nu erau folosite sau erau folosite una peste alta.

Prima noapte — Vă rog să nu faceți glume nepotrivite sau să încercați să băgați degetul în gura fetei adormite, i-a atras atenția femeia de la pensiune bătrânului Eguchi. De fapt această casă nu prea putea fi numită pensiune, etajul întâi era format numai din două camere, camera de aproximativ 13 m2 în care stătea el acum de vorbă cu femeia și camera alăturată, care era probabil un dormitor și, după câte își putuse da seama, nici la parterul îngust nu părea să existe vreo altă cameră de oaspeți. Casa nu avea nici firmă de pensiune la intrare. Poate nu se putea pune firmă din cauza secretului pe care-l ascundea. Înăuntru domnea o liniște perfectă. În afară de femeia care îl întâmpinase la poartă și care-i vorbea acum, nu văzuse pe nimeni și, fiind acolo pentru prima dată, nu își putea da bine seama dacă era patroana acelui local sau doar o slujnică. Oricum, știa că era mai bine să nu pună prea multe întrebări indiscrete în calitate de client. Femeia avea între patruzeci și cincizeci de ani și era mică de statură. Vocea îi era tânără și modul ei de a vorbi era parcă intenționat molcom, încât nu puteai sesiza mișcarea buzelor subțiri. Când vorbea nu îl privea în față. În adâncul ochilor negri avea o scânteiere care topea într-o clipă neîncrederea interlocutorului și ea însăși, cu calmul dat de experiență, părea incapabilă să suspecteze pe cineva. I-a preparat ceai verde cu apa care fierbea pe cămin, într-un ceainic de metal. Calitatea ceaiului verde, precum și cantitatea, erau extrem de rafinate pentru locul și situația aceea, făcându-l pe Eguchi să se simtă deodată în largul lui. În alcov era atârnat un peisaj de Kawai Gyokudo[1], o reproducere desigur, reprezentând un sat de munte îmbrăcat în culori calde de toamnă. Nimic în acea cameră nu părea să ascundă un mister. — Să nu încercați să treziți fata, pentru că orice ați face, ea nu se va trezi. Doarme adânc și nu știe nimic din ce se petrece și nici cine a fost cu ea peste noapte, a repetat femeia. De aceea nu trebuie să fiți îngrijorat că cineva ar putea fi indiscret. Bătrânul Eguchi nu a dat glas nenumăratelor îndoieli care îi încolțiseră în minte. — Fetele de aici sunt foarte frumoase. Și nu primim decât clienți de încredere. În loc să încuviințeze, Eguchi și-a privit ceasul. — Ce oră este? — Unsprezece fără un sfert. — S-a făcut deja unsprezece? Știu că persoanelor în vârstă le place să se culce devreme și să se scoale devreme, așa că puteți să mergeți la culcare oricând doriți, a spus femeia, ridicându-se și deschizând puțin ușa camerei vecine. A folosit mâna stângă. Poate era stângace. Eguchi a urmat-o, ținându-și respirația. Ea și-a aplecat capul prin ușa întredeschisă și a aruncat o privire în cameră. Silueta ei văzută din spate nu avea nimic deosebit, iar gestul de a privi astfel în cameră îi devenise cu siguranță firesc, dar pe Eguchi l-a îngrijorat. Pe modelul cu tobe japoneze al brâului de la chimono era desenată o pasăre mare și ciudată. Nu știa ce pasăre e. Dar oare de ce avea ochi și picioare care păreau atât de reale dacă era doar un desen? Bineînțeles că nu era ceva grotesc, ci doar un model neinspirat, dar ceea ce îl îngrijora și îl intriga pe Eguchi în momentul în care privea silueta întoarsă a femeii era tocmai această pasăre. Stofa brâului era de un galben-pal spre alb. Camera vecină părea întunecată. Femeia a împins ușa ia loc, dar nu a încuiat-o, și a pus cheia pe masa din fața lui Eguchi. Vorbea firesc, ca și cum nu se întâmplase nimic. — Uitați cheia. Odihnă plăcută! Dacă nu puteți dormi aveți lângă pernă niște somnifere. — Nu aveți puțin vin? — Aici nu se servește vin. — Nici măcar așa, pentru somn, înainte de culcare? — Nu. — Fata e dincolo, în cameră? — Da, vă așteaptă dormind adânc. — A, da? s-a mirat puțin Eguchi. Oare când intrase fata în cameră? Și de când dormea acolo? Când femeia crăpase ușa și privise înăuntru, voise oare să se încredințeze că fata adormise? Deși prietenii de vârsta lui care veneau aici îi povestiseră că fata aștepta dormind și nu se trezea deloc, totuși acum, la fața locului, acest lucru i se părea de necrezut. — Vă schimbați aici? Femeia părea pregătită să îl ajute. Eguchi nu a răspuns. — Se aude zgomotul valurilor. Și al vântului… — Valurile fac zgomotul acesta? — Noapte bună, s-a retras femeia, fără să-i răspundă. Rămas singur, bătrânul Eguchi a cercetat cu privirea camera în care se afla, apoi ochii i s-au oprit asupra ușii care ducea în camera alăturată. Era o ușă din scândură de brad. Părea să nu fi fost construită odată cu casa, ci adăugată ulterior. Privind bine, îți dădeai seama că și peretele despărțitor fusese probabil inițial un perete glisant, fusuma, iar pentru a construi camera secretă a „frumoaselor adormite” fusese transformat într-un perete adevărat. Era de aceeași culoare cu ceilalți pereți, dar se vedea că vopseaua era mai nouă. Eguchi a luat cheia pe care o lăsase femeia. Era o cheie obișnuită. Dar, deși ținea cheia în mână ca și cum era pregătit să se ducă dincolo, nu s-a ridicat. Așa cum spusese femeia, zgomotul valurilor se auzea puternic. Se auzeau ca și cum s-ar fi spart, lovindu-se de o stâncă înaltă, iar această casă mică s-ar fi aflat în vârful stâncii. Era vuietul unui vânt care prevestea apropierea iernii. Poate că poziția casei crea acest sentiment de iarnă, sau poate că totul era numai în mintea lui Eguchi, pentru că, în realitate, deși focul era slab, în cameră nu era frig. Era chiar o regiune cu o climă blândă. Încă nu începuseră să cadă frunzele. Pentru că ajunsese seara târziu, Eguchi nu putuse vedea bine locul, dar simțise mirosul mării. Trecând de poartă, pătrunsese într-o grădină prea mare pentru acea casă, în care erau mulți pini și arțari bătrâni. Pe cerul puțin întunecat se conturau puternic umbrele acelor subțiri de pin negru. Probabil că acest loc fusese odinioară o reședință de vară. Cu mâna cu care luase cheia și-a aprins o țigară și după doar două-trei fumuri a stins-o în scrumieră aproape întreagă. Apoi a fumat pe îndelete o a doua țigară. În loc să privească ironic emoția ușoară care-l cuprinsese, avea un sentiment de imensă deșertăciune. Avea obiceiul să bea puțin vin pentru a adormi, dar somnul îi era superficial și deseori bântuit de coșmaruri. Nu putea uita versurile dintr-un poem al unei femei care murise de tânără de cancer, „Pentru nopțile când cineva nu poate dormi trebuie să pregătești o broască râioasă, un câine negru și un cadavru de înecat”. Își aminti și acum acele versuri și îl străfulgeră gândul că fata care dormea, adică fata care fusese adormită în camera vecină, ar putea fi un fel de înecată. La acest gând avu o ezitare să se ridice și să se ducă acolo. Nu știa ce li se dădea  fetelor ca să doarmă, dar, cum păreau căzute într-o transă în care aproape că își pierdeau cunoștința, era posibil ca fata care îl aștepta să aibă pielea de culoare cenușiu-întunecat, ca și cum ar fi luat droguri, să aibă cearcăne și trupul uscat și slab, cu oasele împungând prin piele. Sau poate are trupul umflat, moale și rece. Poate că doarme sforăind încet, lăsând să i se vadă gingiile scârbos de vineții. Firește că la cei șaizeci și șapte de ani ai lui, Eguchi petrecuse în compania femeilor și câteva nopți îngrozitoare. Și mai ales pe acelea nu le putea uita. Urâțenia nu venea din faptul că femeile erau urâte, ci din cotiturile nefericite ale vieții lor la acel moment. Eguchi nu mai voia cu nici un preț să repete la vârsta asta o astfel de experiență neplăcută. Exact la acest lucru se gândise când a venit aici. Căci ce putea fi mai groaznic decât un bătrân neputincios care încerca să se cuibărească o noapte întreagă lângă o fată tânără care dormea tot timpul? Dar oare nu venise și el aici căutând această plăcere extrem de nefirească a bătrânilor? Femeia spusese că nu veneau decât clienți de încredere și cei care frecventau acest loc chiar păreau așa. Și bătrânul prieten care îi recomandase lui Eguchi acest loc încetase să mai fie bărbat. Și îi recomandase acest loc, crezând poate că și Eguchi era în aceeași situație. Probabil că femeia era obișnuită cu astfel de clienți și de aceea nu îl privise cu milă sau curiozitate pe Eguchi. Datorită faptului că avea încă multe lucruri care îl interesau și de care se ocupa, Eguchi nu ajunsese încă ceea ce femeia înțelegea prin „client de încredere”, dar încerca să fie așa. Depindea de ce simțea în momentul respectiv, de locul în care se afla și de persoana cu care vorbea. Era hărțuit de urâțenia bătrâneții și se gândea că nefericirea și neputința bătrânilor care veneau în acest loc nu erau departe nici de el. Însuși faptul că venise aici nu era decât un semn sigur că acestea se apropiau. Și poate tocmai de aceea nu se gândise nici o clipă să încalce regulile impuse bătrânilor care veneau aici. Dacă îți pui în gând să le respecți, poți cu siguranță să le respecți. Acest loc părea un club secret al bătrânilor, un club cu puțini membri, iar Eguchi nu venise aici nici să dea în vileag secretele clubului, nici să strice convențiile și regulile. Faptul însuși că acest loc nu îi trezea prea mult curiozitatea era un semn că îmbătrânise. „Unii clienți spun că visează frumos aici. Alții spun că își amintesc de tinerețe”, îi reveniră lui Eguchi în minte cuvintele femeii care-l întâmpinase. S-a sprijinit cu o mână de masă, s-a ridicat și, cu o față impasibilă, a deschis ușa din lemn de pin care ducea în camera vecină. — A! Exclamația i-a fost smulsă lui Eguchi de draperia de catifea de culoare roșu-închis. Culoarea părea și mai intensă prin contrast cu lumina slabă din încăpere, iar în fața draperiei părea că plutește o lumină ireală care i-a dat senzația că pătrunsese în lumea iluziei. Draperia înconjura toată camera. Și ușa din lemn de brad pe care intrase era ascunsă de draperie, în dreptul ei fiind înnodat capătul acesteia. Încuind ușa și dând la o parte draperia, Eguchi s-a uitat la fata adormită. Nu se prefăcea doar că doarme, respirația ei trăda un somn adânc. Bătrânului i s-a tăiat răsuflarea la vederea neașteptatei frumuseți a fetei. Nu doar frumusețea ei era uimitoare, ci și vârsta ei fragedă. Nu îi vedea decât fața, întoarsă spre el, dar părea să aibă sub douăzeci de ani. A simțit cum în piept i se trezea o viață nouă. Încheietura mâinii drepte îi ieșea de sub pătură, iar mâna stângă părea întinsă în voie. Mâna dreaptă, cu degetul mare ascuns pe jumătate sub obraz, se întindea pe pernă de-a lungul chipului adormit, iar vârfurile degetelor, datorită moliciunii somnului, erau îndoite lejer înăuntru, dar nu într-atât încât să nu ghicești gropițele fermecătoare care se formau la baza acestora. Culoarea sângelui tânăr se intensifica pe măsură ce înainta din dosul palmei spre vârful degetelor. Era o mână albă, unduitoare și moale. — Dormi? Nu te scoli? a spus Eguchi, dorind să-i atingă mâna, dar a strâns-o doar în palmă și a scuturat-o ușor. Și-a dat seama că fata nu avea să se trezească. Fără să-i lase mâna, i-a privit fața, întrebându-se ce fel de fată o fi în viața obișnuită. Nu avea sprâncenele atinse de fard, iar genele închise îi erau dese și frumoase. A simțit aroma părului ei. Prins în mrejele fetei, lui Eguchi i s-a părut peste o vreme că valurile răsună puternic. S-a smuls totuși din visare, și-a pus pijamaua. Dându-și seama abia acum că încăperea era luminată de sus, s-a uitat și a văzut că în tavan erau două ferestruici mici, acoperite cu hârtie japoneză, iar lumina lămpii pătrundea pe acolo. O astfel de lumină era poate potrivită pentru culoarea roșu-închis a draperiei, sau poate că fusese aleasă pentru a face să strălucească în roșul draperiei pielea fetei, ca ea să pară neomenesc de frumoasă… se gândea în voie Eguchi, care de obicei nu prea avea timp pentru astfel de reflecții. Totuși culoarea draperiei, cu toată lumina, nu se reflecta și pe obrajii fetei. Ochii lui Eguchi se obișnuiseră încet-încet cu lumina acestei camere, deși, de fapt, era prea luminoasă pentru el, care totdeauna dormea cu lumina stinsă. Se părea însă că lumina din tavan nu putea fi stinsă. În acea lumină a observat că așternutul era de fulgi moi. Temându-se să nu o trezească pe fata care nu putea fi trezită, a intrat ușor lângă ea în așternut. Fata era complet goală. În plus, nu păru să tresară sau să se ferească când l-a simțit așezându-se lângă ea. Chiar dacă dormea adânc, era de așteptat măcar o tresărire la o fată atât de tânără, când simțea un bărbat lângă ea, dar Eguchi, gândindu-se că ea nu dormea de fapt un somn obișnuit, și-a întins trupul alături, având mare grijă să nu o atingă. Fata avea genunchii puțin îndoiți în față, așa că Eguchi nu-și putu găsi o poziție comodă a picioarelor. Deși dormea pe partea stângă, nu-și încrucișase genunchiul drept peste stângul într-o poziție de apărare, ci avea genunchiul drept puțin lateral, iar Eguchi și-a dat seama, chiar fără să privească, că piciorul drept era întins ușor. Unghiul pe care îl forma umărul stâng pe care dormea fata și unghiul șalelor ei nu se potriveau, din cauza poziției întoarse a trupului. Nu părea să fie prea înaltă. Vârful mâinii pe care Eguchi o apucase și o scuturase părea inert și căzuse acolo în poziția în care îl lăsase el. Când și-a tras perna, mâna ei a căzut din nou. Eguchi și-a pus cotul pe pernă și, privind mâna fetei, a murmurat: „Chiar că pare vie”. De fapt, nu se îndoise nici o clipă că e vie și era mai mult un murmur de admirație față de farmecul ei extrem, însă apoi acest murmur abia rostit i s-a părut de rău augur. Oare pentru fata adormită fără să știe nimic viața nu se oprise în loc și nu era cufundată într-un haos fără fund al lipsei cunoștinței? Pentru că nu există păpuși vii, nu putea fi o păpușă vie, dar era făcută să fie ca o jucărie vie pentru ca bătrânii care nu mai erau bărbați să nu se simtă stânjeniți. Sau poate din contră, pentru acei bătrâni ea nu reprezenta o jucărie, ci viața însăși. Era o viață pe care o puteai atinge fără teamă. Pentru ochii atinși de presbitism ai lui Eguchi mâna fetei de lângă el era cu atât mai frumoasă și mai moale. Era unduitoare la atingere, dar nu-i putea vedea conformația fină. Spre vârful degetelor culoarea sângelui cald se intensifica și bătrânul a observat că aceeași culoare o avea la lobul urechilor. Urechile i se iveau prin păr. Și roșeața lobilor urechilor, și prospețimea fetei au străpuns adânc pieptul bărbatului. Eguchi era pentru prima dată în această casă misterioasă și venise împins de curiozitate, dar probabil că bătrânii neputincioși veneau aici dintr-o bucurie și o durere mult mai intense. Părul fetei părea să nu fi fost tăiat niciodată. Poate că era atât de lung ca bătrânii să-l poată atinge. Eguchi, sprijinindu-și capul de pernă, a ridicat părul fetei și i-a descoperit urechile. Umbra părului din spatele urechilor era albă. Și gâtul, și umerii erau imaculați. Nu avea rotunjimi de femeie. Bătrânul și-a încordat privirile și a cercetat camera. Lucrurile pe care le scosese de pe el erau așezate acolo, dar hainele fetei nu se vedeau nicăieri. Poate le-a luat femeia, sau poate că fata intrase de la început goală în cameră. La gândul ăsta a tresărit. Fata era complet expusă privirilor lui. N-avea de ce să fie tulburat, doar știa că fata fusese adormită și în acest scop, dar a închis ochii, acoperind cu pătura umerii goi ai fetei. Pe când în jur se răspândea mirosul fetei, a simțit deodată în nări mirosul specific de prunc nou-născut. Era mirosul acela ca de lapte al unui sugar. Acest miros era mai puternic și mai dulce decât cel al fetei. „Nu e posibil ca această fată să aibă un prunc și laptele, umflându-se, să-i șiroiască acum din sâni.” Eguchi i-a privit ceafa și obrajii, și apoi linia feciorelnică a gâtului. Deși era deja sigur, a ridicat pătura care-i acoperea umerii și a privit-o. Era clar că nu arăta a femeie care alăptează. I-a atins ușor sânii și nu erau umezi. Dar dacă, presupunând că avea sub douăzeci de ani, puteai spune cu siguranță că nu era la vârsta să alăpteze, tot atât de sigur era și faptul că nu mai era nici la vârsta când putea avea miros de lapte ca un bebeluș. Era clar că avea mirosul specific de femeie. Și totuși Eguchi era sigur, chiar și acum, că simțise miros de prunc. Era oare doar o iluzie de moment? Nu știa de ce ar fi putut avea o astfel de iluzie, dar poate mirosul de nou-născut se revărsase dintr-un spațiu adânc al inimii lui? Pe când se gândea la asta a fost cuprins de un sentiment de singurătate plină de tristețe. Mai mult decât tristețe și singurătate, era deșertăciunea înghețată a bătrâneții. Apoi acest sentiment s-a preschimbat în duioșie și milă față de fata care răspândea mirosul unei tinereți calde. Poate voia să-și alunge gândul brusc și rece al unei vini. A simțit cum în trupul fetei răsună muzică. O muzică plină de iubire. Ar fi vrut să evadeze, dar, privind cei patru pereți ai camerei, toți erau acoperiți de draperie și părea să nu existe nici o ieșire. Deși acea draperie, de culoare roșu-aprins, care reflecta lumina din tavan, părea moale, nu se unduia nici un pic. Fata adormită și bătrânul erau închiși acolo amândoi. — Nu te scoli? Nu te scoli? a întrebat Eguchi, apucându-i umărul și scuturându-l. Apoi i-a ridicat capul. Trezește-te, trezește-te! Sentimentul puternic pe care îl simțea față de fată îl făcuse să facă asta. Îi devenise deodată de nesuportat gândul că fata dormea, că nu-i vorbea, că nu știa că dormea alături de el, Eguchi, și nu-i cunoștea nici măcar fața sau vocea. Nu-i putea transmite fetei nici măcar o fărâmă din existenţa lui. Dar fata nu avea să se trezească, iar el simțea pe braț greutatea capului ei cufundat în somn. Totuși ușoara încruntare a sprâncenelor care îi apăru pe chip putea fi înțeleasă cu siguranță ca un răspuns viu al ei. Eguchi a încremenit. Dacă fata s-ar trezi prin această atingere, nu s-ar risipi oare misterul acestei case despre care bătrânul Kiga îi spusese că „e ca și cum ai dormi cu o zeiță budistă, interzisă privirii oamenilor”? Cu siguranță fetele adormite erau pentru bătrânii „clienți de încredere” o tentație și o aventură pe care le puteau gusta fără să se teamă. Bătrânul Kiga și alții îi spuseseră că numai atunci când stăteau lângă fetele adormite mai simțeau că trăiesc. Când Kiga venise să îl viziteze, văzând în grădină ceva roșu care căzuse pe mușchiul ofilit de toamnă, se dusese imediat să-l ridice, curios să vadă ce e. Era fructul roșu al unui dafin japonez. Ici-colo erau căzute astfel de fructe. Kiga luase numai unul și, rotindu-l între degete, îi vorbise lui Eguchi despre misterul acestei case. Îi spusese că atunci când nu mai putea suporta deznădejdea bătrâneții se ducea acolo.   [1] Pictor japonez (1873-1957) (n.tr.).

Kyoto de Yasunari Kawabata             C a p i t o l u l   î n t â i   FLORI DE PRIMĂVARA       Înfloriseră viorelele pe trunchiul bătrânului arţar. „O, iată că au dat şi anul acesta în floare!” îşi spuse Chieko zărindu-le şi întâmpinând astfel în gând gingaşa primăvară. În grădina aceea mică, înghesuită printre clădiri, arţarul părea un adevărat uriaş, cu trunchiul lui abia puţin mai gros decât trupul lui Chieko dar parcă puteai asemui trupul tinerei fete cu trunchiul acela ros de vânturi şi ploi, cu scoarţa lui aspră, năpădită de muşchi… Cam în dreptul şoldului lui Chieko, arţarul se pleca lin, ca apoi, după ce-i trecea de creştet, să se arcuiască spre dreapta. De aici, din îndoitura trunchiului, porneau crengile răsfirându-se prelungi peste întreaga grădină, acoperind-o cu ramuri aplecate, îndoindu-se parcă sub grele poveri. Puţin sub îndoitura arţarului erau doua scorburi şi-n amândouă se cuibărise câte o tufă mică de viorele ce înfloreau în fiecare primăvară. Erau acolo de când se ştia Chieko pe lume, stând aşa, la o palmă una de alta, şi după ce crescuse mai mare se gândea câteodată: „Oare se pot ele întâlni”? S-or fi cunoscând viorelele între ele? De parcă „a te întâlni” sau „a te cunoaşte” ar putea însemna ceva pentru nişte viorele! Primăvară de primăvară, nu înfloreau mai mult de trei sau poate cinci viorele în fiecare din cele două scorburi din trunchiul arţarului, dar erau frunze şi flori în fiecare an. De fiecare dată când le venea vremea „să se trezească la viaţă” şi Chieko le vedea, zăbovea pe terasă sau lângă trunchiul arţarului, privindu-le cuprinsă de tulburare şi-n inimă cu un simţământ de singurătate. „Aici să te naşti şi aici să trăieşti mereu…” Dintre clienţii ce veneau la prăvălie şi vedeau şi lăudau falnicul arţar, rar se întâmpla ca vreunul să bage de seamă că pe trunchiul lui înfloreau viorele. Copacul vânjos, noduros, bătrân dar puternic încă, acoperit până-n creştet de muşchi, mai era şi acum plin de semeţie şi farmec. Greu să mai observi şi bietele viorele ce creşteau în scorburile lui. Dar cei care ştiau de rostul viorelelor erau fluturii. Chiar acum când le zărise şi Chieko, un roi de fluturaşi albi se ridică de pe pământ într-o plutire lină spre trunchiul copacului şi începu să fâlfâie în jurul florilor. Arţarul dăduse frunzuliţe roşii, fluturii jucăuşi îl învăluiau într-o sclipire albă, iar frunzele şi florile viorelelor erau ca două umbre mai întunecate pe verdele crud al muşchiului ce învelea copacul. Era o zi blândă de primăvară învăluită într-o ceaţă străvezie.   Fluturii zburaseră, dar Chieko mai rămânea pe terasă privind viorelele. Se uita la ele şi parcă le spunea în şoaptă: „Ce frumos aţi înflorit şi anul ăsta de dragul meu! Ce drăguţ din partea voastră!” Chiar la rădăcina copacului, aşezat cam sub cele două tufe de viorele, se afla un felinar vechi de piatră. Tatăl ei îi explicase odată că figura de pe piciorul felinarului îl reprezintă pe Cristos. — Nu pe Fecioara Maria? întrebase atunci Chieko. La Kitano, în apropiere de templul Tenjin, am văzut un chip mai mare al Fecioarei Maria care semăna cu acesta. — Dacă ar fi Fecioara Maria, ar trebui să aibă pruncul în braţe, spusese tatăl laconic. Nu poate fi decât Cristos. — Ah, da… încuviinţase Chieko dând din cap. Pe urmă întrebase: — Au fost şi creştini printre strămoşii noştri? — Da’ de unde! Felinarul ăsta a ajuns întâmplător aici, l-o fi adus vreun grădinar sau vreun pietrar. Nu-i cine ştie ce de capul lui… Se poate ca felinarul acesta să fi rămas din acele vremuri de demult când creştinismul era încă prigonit în Japonia. Piatra era tocită şi mâncată de vreme, iar din figura roasă de vânturile şi ploile câtorva secole nu se mai distingeau decât vag capul, trupul şi picioarele. La vremea lui, trebuie să fi fost o lucrare executată cu foarte multă migală. Tot ce mai puteai bănui acum era că mânecile largi atârnau până jos, şi că oricine ar fi fost, stătea drept şi-şi ţinea mâinile împreunate pe piept. Forma propriu-zisă nu se mai putea recunoaşte, dar impresia pe care ţi-o făcea era cu totul alta decât aceea pe care ţi-o lăsau figurile de piatră ale lui Buda sau Jizo. Dacă înainte vreme fusese obiect de cult sau numai o podoabă exotică – nu mai ştia nimeni. Acum felinarul creştin era ţinut acolo în grădina prăvăliei, lângă rădăcina bătrânului arţar, doar pentru aspectul său de lucru străvechi. E adevărat că dacă se întâmpla să atragă atenţia vreunui client, tatăl lui Chieko spunea: — E un Crist! Dar asta se întâmpla rar. Căci cine observa felinarul înnegrit de vreme, nu stătea să-l privească mai de aproape, un felinar de grădină fiind un lucru foarte obişnuit. Întâlneşti câte unul – două la toate casele. Privirile fetei coborâră acum de la viorele la Cristul de piatră. Nu urmase vreo şcoală de misionari, dar pentru simplul motiv că-i plăcea limba engleză, fusese adesea la biserică şi citise şi Biblia. Nu se simţea însă îndemnată să aducă vreo ofrandă de flori, nici să aprindă lumânări în faţa vechiului felinar înnegrit de vreme. Nicăieri pe piatra lui nu era săpată vreo cruce. Viorelele de deasupra Cristului de piatră îi păreau a fi inima Fecioarei Maria. Chieko îşi plimbă privirile de la felinar la viorele şi deodată îi veniră în minte greieraşii ei de casă. Nişte greieraşi cântători, pe care-i creştea într-o oală de porţelan vechi de Tamba. Viorelele de pe trunchiul arţarului le descoperise de mult, pe când greieri de casă se-apucase să crească de-abia de vreo patru-cinci ani. Atunci auzise pentru prima oară greieri cântându-şi cântecul lor neîntrerupt, la o prietenă de-a ei de la şcoala medie oare-i ţinea în cameră; şi adusese şi ea câţiva acasă. — Ce trist trebuie să fie, spusese atunci Chieko, să trăieşti într-o oală! Dar prietena ei i-a răspuns că e mult mai bine aşa pentru ei decât dacă i-ai ţine într-o colivie deschisă, lăsându-i pur şi simplu să piară. Se pare că aceşti greieri sunt foarte căutaţi şi că există şi unele mănăstiri unde se fac adevărate crescătorii de greieri. Între timp, greieraşii lui Chieko se înmulţiseră. Erau atâţia, încât îi ţinea acum în două oale de porţelan vechi de Tamba. An de an, în jur de întâi iulie, apăreau puii, şi pe la mijlocul lui august începeau să cânte. Se năşteau, cântau, se înmulţeau şi mureau în aceeaşi oală strimtă şi întunecată. Dar astfel li se păstra seminţia şi era mai bine decât dacă ar fi trăit o viaţă scurtă de-o singură generaţie într-o colivie deschisă. Şi totuşi, dacă stai să te gândeşti: să-ţi petreci toată viaţa într-o oală! O oală să înfăţişeze întregul univers! Chieko ştia că „Tot universul într-o oală” era o străveche legendă din China. În oala din poveste se aflau palate, şi-n palatele acelea găseai din belşug cele mai alese vinuri şi cele mai felurite şi gustoase mâncăruri – într-o ţară fermecată de dincolo de lumea noastră pământeană. Legenda asta era povestită de pustnicii din munţi. Fireşte însă că greierii nu trăiau în oală pentru a scăpa de deşertăciunile lumii. Poate că nici nu ştiau că stau într-o oală. Şi totuşi, trăiau aşa mai departe. Cea mai mare surpriză pentru Chieko a fost o dată când a observat că puii de greier din oala în care nu schimbase bărbătuşii erau mai pricăjiti şi mai firavi. Crescătorii de greieri ştiu lucrul acesta şi, ca să evite răul, au grijă să facă mereu schimb de bărbătuşi. Acum nu era încă vremea greierilor. Nu era toamnă, ci primăvară, dar faptul că Viorelele de pe trunchiul arţarului au făcuto pe Chieko să-şi aducă aminte de greieri nu era cu totul lipsit de semnificaţie. Greierii, bunăoară, erau în oală pentru că-i pusese ea acolo, dar cum ajunseseră viorelele să-şi găsească locul în scorburi? Oricum ar fi, aşa cum au înflorit viorelele, aşa vor ieşi şi greierii anul ăsta când le va veni vremea şi vor începe să cânte. „Aşa trăieşte natura…?” Uşoara boare a primăverii se juca în părul fetei. Chieko îşi dădu şuviţele răvăşite după urechi. Se gândea la viorele şi la greieri şi-i asemuia cu viaţa ei. „Şi eu…?” Era o zi de primăvară în care întreaga fire pulsa, trezindu-se la viaţă. Numai Chieko stătea privind pierdută la nişte amărâte de viorele. Se făcuse vremea mesei şi vânzătorii din prăvălie începeau să se pregătească de plecare. Chieko îşi aminti că-i timpul să se pregătească şi ea pentru întâlnirea pe care o avea ca să meargă la sărbătoarea cireşilor înfloriţi.   Mizuki Shinichi îi telefonase ieri şi o invitase la templul Heian. Un prieten de-al lui, coleg de facultate, ca să mai câştige ceva parale se angajase pentru câteva săptămâni controlor de bilete la intrarea în grădina templului şi-l anunţase că acum era momentul când dăduseră toţi cireşii în floare. — Mi l-am angajat ca paznic personal, aşa că suntem în siguranţă, spusese Shinichi râzând uşor, şi râsul lui suna frumos. — Ne păzeşte şi pe noi? întrebase Chieko. — Păi, e paznic de poartă, ce vrei, trebuie să lase toată lumea să treacă! şi Shinichi râse iarăşi scurt. Dar dacă vrea Chieko, putem intra fiecare pe cont propriu şi ne întâlnim sub cireşii din grădină. Chiar dacă unul dintre noi va trebui să aştepte puţin, va privi singur cireşii. Doar e vorba de flori de care nu te poţi sătura privindu-le. — Dacă-i aşa, poate că Shinichi preferă să se ducă singur…? — Câtuşi de puţin! Dar ce ne facem dacă dă o ploaie straşnică la noapte şi scutură toate florile? — Atunci, nu ne rămâne decât să admirăm frumuseţea florilor scuturate. — Asta-i bună! Nişte petale strivite de ploaie şi scuturate-n noroi? auzi colo: frumuseţea florilor scuturate… — Eşti un afurisit! — Care dintre noi?   Chieko îşi alese un chimono în culori discrete. Se îmbrăcă şi ieşi din casă. Templul Heian e un templu vestit pentru serbările ce ţin de vechi tradiţii. Clădirile lui nu sunt însă prea vechi. Ele au fost înălţate în anul 1895 în amintirea împăratului Kammu, cel care cu mai bine de o mie de ani în urmă strămutase capitala ţării în Kyoto. Dar poarta zeilor şi capela exterioară au fost clădite după modelul porţii Oten şi al marii săli Daigoku din vechea reşedinţă imperială Heian, iar în dreapta şi-n stânga treptelor de la intrare cresc şi aici câte un portocal şi un cireş. E locul unde a avut loc în lanul 1938 celebrarea trecerii în rândul zeilor a împăratului Komei, ultimul care a domnit la Kyoto înainte de strămutarea reşedinţei imperiale la Tokyo. E un templu în care se fac multe căsătorii. Dar adevărata minune de aici o constituie cireşii, cu ramurile lor aplecate şi-acum pline de semeţie şi farmec încărcate de flori de-un roşu aprins. Ei sunt lucrul cel mai caracteristic pentru grădina templului Heian. Şi, în fond, ce-ar putea simboliza mai bine primăvara străvechiului oraş imperial Kyoto decât acest belşug de flori aprinse de cireş? De cum intră în grădină, roşul cireşilor năpădi în inima lui Chieko. „O, iată că am întâlnit şi anul acesta adevărata primăvară din Kyoto!” gândi ea şi rămase locului. Nu se mai sătura privind. Dar unde-i Shinichi? Să nu fi sosit încă? Se hotărî să nu admire florile înainte de al găsi pe Shinichi. O porni la vale, printre ramurile de cireş ce atârnau până jos. Îl zări culcat pe-o pajişte, ceva mai în vale. Stătea cu mâinile sub ceafă şi ochii închişi.   Surprinsă că-l găseşte aşa pe Shinichi, îşi zise că nu se cade să aştepţi în felul acesta o fată. Dar ceea ce o izbi în primul rând nu era atât lipsa de politeţe faţă de ea, cât indecenţa trupului său tolănit în iarbă. La ea acasă, în viaţa de toate zilele, nu prea avusese prilejul să vadă bărbaţi dormind şi nu era obişnuită. Poate că aşa o fi stând şi-n grădina universităţii, culcat în iarbă, cu capul sprijinit pe braţ, sau tolănit pe spate şi purtând discuţii interesante şi spirituale cu colegii lui. Fără îndoială că nu-i vorba decât de-o obişnuinţă de-a lui Shinichi! Vreo patru-cinci femei mai bătrâne şedeau lângă Shinichi. Îşi despachetaseră gustarea din cutii şi mâncau, sporovăind cât le ţinea gura. „Poate că l-a amuzat şi de aceea se aşezase lângă ele, iar apoi I-o fi furat somnul pe nesimţite!” îşi zise Chieko căutând să ia lucrurile în glumă şi să-l scuze, dar nu-şi putu stăpâni roşeaţa care-i îmbujora obrajii. Stătu aşa fără să ştie ce să facă. Nu-i venea să-l strige pe Shinichi. În cele din urmă vru să plece de acolo… Era pentru prima oară că-l vedea dormind. Era îmbrăcat corect, în uniforma de student şi avea părul pieptănat şi periat cu grijă. Genele lui lungi semănau cu genele unui copil, îşi întoarse privirile de la faţa lui. — Chieko! strigă Shinichi, sărind în picioare. Dintr-odată, Chieko simţi că nu mai are chef de nimic. — Nu se face să dormi într-un loc ca ăsta. Te poate vedea toată lumea. — Nici n-am dormit. Ştiu tot ce s-a-ntâmplat de când a venit Chieko. — Nu-i frumos din partea ta! — Ce-ar fi făcut Chieko dacă n-aş fi strigat-o? — De când am venit, te-ai prefăcut tot timpul că dormi? — „Ia te uită ce fericită arată această tânără domnişoară care se apropie de mine!” mi-am spus şi m-a cuprins puţin tristeţea. În afară de asta, mă cam doare capul. — Fericită? Eu, fericită? — ............... — Te doare capul? — Nu, nu mă mai doare. — Arăţi cam palid. — Nu-ţi face griji, mi-a trecut. — Ţi-e faţa albă ca o lamă de sabie. Mai spuseseră şi alţii despre faţa lui că-i albă ca lama lucioasă a unei săbii, dar de la Ghieko o auzea pentru prima oară. Cuvintele fetei stârniră în ei o tresărire fierbinte. — Dar sabia aceasta nu e periculoasă pentru tine, Chieko. E o sabie blândă ca şi florile, spuse el şi râse.   Chieko se-ntoarse urmată de Shinichi. Urcară puţin şi se-ndreptară spre intrarea galeriei dinspre apus. — Aş vrea să pot vedea toate florile. Dar toate, toate, spuse ea. Era de ajuns să arunci o privire asupra peretelui de cireşi roşii plângători de la intrarea galeriei dinspre apus că primăvara şi punea stăpânire pe sufletul tău. — Aici e-ntr-adevăr primăvară! Ramurile cireşilor atârnă lungi şi subţiri, acoperite până-n vârf de flori cu petale de-un roşu aprins. Ai zice că nici nu-i vorba despre nişte pomi înfloriţi, ci de flori înşirate pe ramuri. — Asta-i locul în care-mi plac florile cel mai mult, spuse Chieko, şi-l conduse pe Shinichi spre colţul galeriei. Acolo era un cireş cu ramurile întinse până departe. Shinichi se opri privindu-i florile de-aproape. — Ce feminine sunt! exclamă el. Zău, dacă te uiţi la ele mai de aproape! Rămurelele atârnă atât de delicate, şi florile sunt atât de plăpânde şi de cărnoase totodată… Roşul aprins al florilor de cireş părea străbătut de sclipiri purpurii. — Nu le-am simţit niciodată până acum atât de feminine. Ce farmec au, şi ce culoare! spuse Shinichi. Părăsiră cireşul şi porniră mai departe, îndreptându-se spre lac. Drumul se îngusta la un moment dat şi acolo era un loc de odihnă. Câţiva vizitatori şedeau pe un covor stacojiu şi beau ceai. — Chieko, Chieko! strigă cineva. Din mica ceainărie ascunsă în umbra aleii numite „Puntea inimilor senine” ieşi Masako îmbrăcată într-un chimono cu mâneci lungi. — Nu vrei să mă ajuţi puţin, Chieko? Sunt cu profesorul nostru. Avem invitaţi la ceai şi am cam obosit. — Aşa cum sunt îmbrăcată? Nu văd cum te-aş putea ajuta. Cel mult, la bucătărie. — Nu-i nimic, e bine şi la bucătărie… Cu servitul am să mă ocup eu. — Dar nu sunt singură. Când îl observă pe Shinichi, Masako o-ntrebă şoptindu-i la ureche: — Logodnicul tău? Chieko negă dând uşor din cap. — Îţi face curte? Chieko clătină iarăşi din cap. Shinichi o luase între timp înainte. — Atunci, ce faci, nu vrei să vii cu el înăuntru? stărui Masako. E loc destul. Chieko nu se lăsă convinsă. Alergă după Shinichi şi-i spuse: — E o prietenă de la cursurile de ceremonia ceaiului. E frumoasă, nu-i aşa? — Mai degrabă comună, aş zice. — Nu vorbi aşa tare. Dacă te aude! spuse Chieko şi-i făcu un semn de salut lui Masako, care rămăsese locului privind în urma lor.

Tara zapezilor de Yasunari Kawabata     Din tunelul lung de hotar trenul intră în ţara zăpezilor. Întunericul albi până-n străfunduri. Opriră la halta de semnalizare. Fata care stătuse pe bancheta din faţa lui Shimamura se ridică să deschidă geamul de lângă el. Un suflu de aer înzăpezit se prelinse înăuntru. Aplecată adânc pe fereastră, fata îl strigă pe şeful de haltă, cum strigi pe cineva de tare departe. Cel chemat, un omuleţ îmbrobodit până deasupra nasului cu un fular gros, cu căciula de blană trasă zdravăn peste urechi, păşi mărunt prin zăpadă către ei, cu un lămpaş aprins în mână. Ce frig trebuie să fie, gândi Shimamura privind la nişte barăci, desigur ale administraţiei haltei, care păreau zgribulite, presărate ici şi colo sub poalele muntelui. Albeaţa zăpezii, înghiţită de întuneric, nu ajungea până la ele. — Eu v-am chemat, domnule şef de haltă. Cum o mai duceţi? — A, dumneata eşti, Yoko? Te-ntorci acasă? Straşnic ger s-a lăsat. — Am auzit că l-aţi ajutat pe fratele meu să găsească de lucru. V-aţi dat multă osteneală cu el. — Cred că n-o să-i priască în pustietăţile astea. E tânăr, bietul băiat. — E un copil! Vă rog mult să-l ajutaţi. — Bucuros. Ce-i drept, munceşte cu tragere de inimă. Şi-apoi, o să aibă în curând multă treabă la noi. Anul trecut am avut nămeţi mari. La vremea avalanşelor au stat trenurile-n loc şi nu mai pridideau sătenii cu gătitul pentru călători. — Dar ce gros v-aţi îmbrăcat! Şi fratele meu îmi scria de curând că nu poartă nici vestă! — Eu unul mi-am pus patru chimonouri unul peste altul. Băieţii ăştia! Trag la măsea de cum dă frigul şi pe urmă cad la pat cu fierbinţeală. Şi omul ridică lanterna făcând un semn către barăci. — Bea şi el? — Nu. — Sunteţi în drum spre casă? — Încă nu. Am o vătămătură şi trec întâi pe la doctor. — O, îmi pare rău. Cu tot paltonul îmbrăcat peste chimonouri, şeful de haltă părea dornic să încheie conversaţia asta în picioare. Aşa că îi întoarse spatele fetei şi mai mormăi: — Ai grijă de dumneata. Şi să auzim de bine! — Spuneţi-mi, fratele meu o fi de serviciu acum? Yoko aruncă o privire cercetătoare pe deasupra peisajului înzăpezit. — Vă rog încă o dată, mult de tot, ocupaţi-vă de el! Avea o voce tulburător de frumoasă. Un timbru înalt, ca un ecou venit din zăpada noptatică. Trenul se urni, dar ea rămase aplecată pe fereastră. Când ajunse în dreptul omului care păşea pe terasament, Yoko îi strigă din nou: — Nu uitaţi, domnule, spuneţi-i fratelui meu să vină pe-acasă când ia liber. Vă rog! — Biiine! se mai auzi de-afară. Yoko închise geamul şi-şi duse palmele la obrajii îmbujoraţi de frig. Trei pluguri de zăpadă aşteptau la poalele munţilor ninsorile mari. La intrările în tunel, spre nord şi sud, erau instalate semnalizatoare electrice pentru avalanşe. Cinci mii de muncitori erau gata pentru deszăpeziri, fără a mai socoti pe cei două mii din asociaţia „Tinerii Pompieri”. La gândul că fratele lui Yoko lucrează aici, la halta care în curând va fi înghiţită de nămeţi, interesul lui Shimamura pentru fată crescu. Spun „fată”, fiindcă aşa o socotea Shimamura. Deşi n-avea cum să ştie în ce relaţii se afla cu tovarăşul ei de drum. Judecând după gesturi, păreau căsătoriţi. El era vizibil bolnav. Dar, de fapt, rezerva naturală între un bărbat şi o femeie dispare când bărbatul e bolnav. Şi-atunci, cu cât sunt mai gingaşe îngrijirile ei, cu atât mai mult cei doi dau impresia unui cuplu. În fond, o femeie devine aproape maternă îngrijind un bărbat mult mai în vârstă decât ea, şi asta pentru un ochi din afară aduce cu intimitatea conjugală. Dar, desprinzând conştient imaginea fetei de bărbatul pe care-l însoţea, Shimamura îşi dădu seama limpede că e necăsătorită. Concluzia venea poate şi din faptul că o privise lung înainte, în împrejurări oarecum neobişnuite. Asta se petrecuse cu vreo trei ore în urmă. Shimamura se juca plictisit cu arătătorul mâinii stângi, mişcându-l încolo şi-ncoace. Îşi dădu seama că singur degetul acesta îi aduce în minte, caldă şi apropiată, imaginea femeii spre care călătorea. Pe ea o uitase, şi amintirea i se împăienjenea de câte ori încerca s-o recheme. Numai degetul părea că păstrează atingerea pielii ei. Shimamura avea senzaţia ciudată că degetul îl ademeneşte spre femeia îndepărtată. Îl duse la nas, vrând parcă să simtă din nou parfumul trupului ei şi, distrat, trase cu el o linie pe geam. În clipa următoare, îşi înghiţi un strigăt de uimire: pe locul atins de degetul lui plutea desluşit un ochi ireal de femeie. Reveni brusc din visarea care îl dusese departe: în geam se răsfrângea profilul fetei aşezate în faţa lui în compartiment. Întunericul de-afară, lumina electrică aprinsă în vagon transformaseră geamul într-o oglindă, dezvăluită numai atunci când, distrat, trăsese o linie prin aburul ce-l înceţoşa. Ochiul acela singur din oglindă era izbitor de frumos. Shimamura îşi apropie faţa de geam şi, cu expresia unui călător plictisit care priveşte într-o doară afară, îşi trecu toată palma peste el. Fata stătea uşor aplecată înainte, cu privirea aţintită la bărbatul culcat alături. Acesta îşi adunase parcă toată puterea în umeri, şi faţa lui cu ochi nemişcaţi avea o expresie gravă. Îşi sprijinea capul pe marginea ferestrei şi-şi ridicase picioarele îndoite pe banchetă. Erau într-un compartiment de clasa a treia. Bărbatul stătea pieziş faţă de Shimamura, astfel încât acesta nu-l putea vedea în geam decât până la urechi. Fata în schimb era aşezată chiar în faţa lui şi ar fi putut s-o privească direct. Dar, când cei doi se urcaseră în tren, Shimamura plecase ochii, izbit de frumuseţea rece a fetei, şi văzuse atunci mâinile palide ale bărbatului care le ţineau încleştate pe ale ei. Fiindcă surprinsese gestul, i se părea acum o indiscreţie să privească a doua oară într-acolo. Bărbatul din oglindă părea destins, faptul că-şi odihnea privirea pe bustul fetei îl liniştea vizibil. Cu toată slăbiciunea lui fizică, în jurul celor doi plutea o atmosferă de blândă armonie. El îşi făcuse pernă dintr-un capăt al fularului, celălalt îi acoperea gura şi obrajii. Din când în când fularul se desprindea moale şi-i aluneca peste nas. Dar nu apuca să întoarcă ochii, că fata i-l potrivea la loc cu o mână uşoară. Şi repetă gestul, inocentă, de atâtea ori, încât Shimamura se simţi iritat. În plus, alunecau mereu poalele paltonului care învelea picioarele bărbatului, atârnând pe banchetă. La fel de atentă, fata le potrivea îndată, făcând totul cu cea mai mare naturaleţe. Astfel, cei doi păreau să călătorească fără ţel într-o depărtare nesfârşită. Pe Shimamura nu-l întrista priveliştea lor, avea senzaţia că asistă la un joc ireal. Asta fiindcă îi vedea doar prin neobişnuita lui oglindă. În adâncul ei plutea peisajul de seară. Oglinda şi nălucile din ea se mişcau una-ntr-alta, ca într-un film. Personajele n-aveau legătură cu decorul. Purtau în ele o transparenţă fugară, într-un peisaj care era doar o întunecare înceţoşată de seară. Ambele, topite şi amestecate, schiţau o lume părelnică de umbre. Atunci luci în ochiul fetei o luminiţă venită de departe, din câmpie, iar Shimamura se înfioră de atâta frumuseţe. Deasupra munţilor amurgul mai păstra luciri roşietice şi, în peisajul privit prin fereastră, lucrurile îndepărtate nu se stinseseră. Dar îşi pierduseră culoarea şi câmpia era una şi-aceeaşi, neîntreruptă, până departe. Nimic în ea nu atrăgea ochiul, şi totuşi părea însufleţită de o putere nedefinită, de o stare de spirit care venea poate din chipul plutitor al fetei. Imaginea ei, opacă, întrerupea peisajul, dar, înconjurată cum era de umbre fugare, împrumuta o transparenţă ireală. Shimamura avu iluzia că prin trăsăturile fetei se perindă câmpia, dar din toată această curgere neîntreruptă nu putea reţine niciun contur desluşit. Lumina din compartiment era slabă, astfel că fereastra nu dobândea tăria unei oglinzi. Nu era propriu-zis reflectare ce vedea în ea. De aceea, privind-o îndelung, uită de persoanele din faţa lui şi văzu doar chipul de fată plutind ca o nălucire în priveliştea de seară. Atunci apăru lumina în ochiul din fereastră. Tăria oglinzii nu reuşea să stingă luminiţa din câmpie, dar nici lumina aceasta mică nu desfiinţa oglinda. Apăru doar trecătoare, fără să strălucească în chipul fetei, o luminiţă depărtată şi rece. Cu pâlpâirea ei aprinsă în pupilă, ochiul plutitor pe valurile înserării luci o clipă ca un licurici fermecător şi bizar. Yoko nu putea să ştie că e privită astfel. Era absorbită de grija pentru bolnav şi, chiar dacă şi-ar fi întors privirea spre Shimamura, bărbatul care se uita distrat pe fereastră nu i-ar fi atras nicio clipă atenţia. Admirând-o îndelung pe furiş, Shimamura uitase de prezenţa ei adevărată, răpit cum era de puterea magică a nălucirilor lui. Astfel că, în timpul conversaţiei ei serioase şi însufleţite cu şeful de haltă, Shimamura o privise cu interesul pe care îl ai pentru un personaj de roman. Când ajunseră la halta de semnalizare, fereastra era complet întunecată. Peisajul mişcător se stinsese şi lăsase oglinda golită de farmec. Chipul lui Yoko se răsfrângea acum desluşit, şi lui Shimamura i se păru că descoperă îndărătul gesturilor ei afectuoase un fel de răceală. Treptat, fereastra se aburi din nou şi el n-o mai sterse. O jumătate de oră mai târziu, Yoko şi bărbatul coborâră, neaşteptat, la aceeaşi staţie cu Shimamura, şi el întoarse capul încurcat, ca şi cum lucrul acesta l-ar fi privit în mod direct. Izbit de frigul tăios de pe peron, se ruşină de indiscreţia lui de adineauri, aşa că trecu pe lângă locomotivă fără să mai arunce o privire spre ei. Bărbatul se pregătea să coboare sprijinindu-se pe umerii lui Yoko, când îi opri un impiegat de mişcare cu mâna ridicată. Marfarul lung care apăru în clipa următoare din întuneric ascunse apoi privirilor lui Shimamura siluetele celor doi. Servitorul de la han, ieşit la gară în întâmpinarea oaspeţilor, era încotoşmănat ca un pompier la incendiu; avea căciula trasă peste urechi şi în picioare, cizme înalte de cauciuc. În sala de aşteptare stătea o femeie îmbrăcată într-un mantou albastru-închis, cu gluga ridicată. Se uita nemişcată pe fereastră, spre şinele de tren. Fiindcă ieşise din trenul încălzit, Shimamura nu simţea încă frigul de-afară. Venea pentru prima oară iarna în ţinutul zăpezilor, aşa că îl uimi îmbrăcămintea oamenilor de prin partea locului. — E chiar atât de frig de vă înfofoliţi cu toţii aşa? — Deh, ne pregătim şi noi pentru iarnă. După o ninsoare ca asta, când se-ndreaptă vremea, se lasă gerul, mai ales seara. O să dea îngheţul la noapte. — Chiar aşa? Shimamura aruncă o privire spre ţurţurii lucitori care atârnau de streşini, înainte de a se urca în maşină alături de servitorul hanului. Înconjurate de albeaţa zăpezii, acoperişurile scunde, înaintând în stradă, păreau şi mai povârnite. Tăcut, satul întreg dădea impresia că s-a retras din faţa zăpezilor, chircit şi cufundat în sine. — Adevărat, e frig de-a binelea. O simţi cum pui mâna pe ceva. — Anul trecut temperatura a coborât sub douăzeci de grade. — A nins mult? — Am avut zăpadă până pe la şapte-opt shaku[1] înălţime. S-a întâmplat să ajungă şi la doisprezece şi chiar treisprezece. — Asta ne aşteaptă deci şi anul ăsta. — Cam aşa e pe la noi. Până acum a căzut zăpadă numai de un shaku şi s-a mai şi topit din ea. — S-a şi topit? — Cât despre nămeţii cei mari, nu ştiu când or veni în iarna asta. Era la începutul lui decembrie. Shimamura avusese nasul înfundat; apoi răceala i se urcase până în creştetul capului, iar acum îi curgea nasul de-a binelea, ca eliberat dintr-odată, spălându-l parcă de orice impuritate. — Mai e pe-aici fata care locuia la profesoara de shamisen[2]? — Este, este. N-aţi văzut-o la gară? Era într-un palton albastru-închis. — A, ea era? Aş vrea s-o chem mai târziu la mine. — Chiar în seara asta? — Da, chiar în seara asta. — Spunea că se duce la gară să-l aştepte pe fiul profesoarei, care a venit cu ultimul tren de azi. Aşadar, bolnavul îngrijit de Yoko, pe care Shimamura îl privise în oglindă, era chiar fiul proprietăresei la care locuia ea, femeia pentru care se afla aici. Shimamura avu o tresărire, apoi întâmplarea nu i se mai păru atât de deosebită şi se miră chiar că nu-l tulbură mai mult coincidenţa. Ce legătură era oare între femeia de care degetul lui îşi amintea atât de bine şi fata în ochii căreia se aprinsese pentru o clipă luminiţa de dincolo de fereastră? Câte se întâmplaseră oare între ele şi câte aveau să se mai petreacă încă? Întrebările se înghesuiau în mintea lui Shimamura. Poate pentru că nu-şi revenise încă din mirajul oglinzii în care se răsfrângea peisajul de seară, se pomeni gândind în sinea lui că perindarea priveliştilor din oglindă şi fluviul timpului care curgea pe lângă el erau lucruri foarte asemănătoare.   Sezonul de schi nu începuse încă şi hanul, înconjurat de izvoarele calde, avea oaspeţi puţini. Shimamura ieşi din baia fierbinte şi, mergând spre camera lui, avu senzaţia că hanul întreg e adormit. În coridorul de lemn întunecat de vreme, paşii lui făceau să zăngănească uşor geamurile uşilor. La capătul îndepărtat al culoarului, lângă ghişeul de primire, se vedea, dreaptă, o siluetă de femeie. Poala chimonoului ei, desfăcută în evantai, se aşternea grea şi rigidă pe podeaua de lemn vechi, întunecat şi lustruit. Intrase deci între timp în rândul gheişelor? Shimamura avu o tresărire văzându-i chimonoul cu trenă. Femeia nu făcu nicio mişcare. Nu înaintă spre el. De departe, silueta ei împietrită părea chiar foarte încordată. Continuă să tacă chiar şi după ce Shimamura ajunse grăbit lângă ea. Atunci faţa i se crispă într-un zâmbet care, sub stratul gros de pudră, aducea mai mult cu o schimonoseală. Fără o vorbă, porniră amândoi spre camera lui. Se întâmplaseră multe între ei, atunci, demult. Iar el nu i-a trimis nicio scrisoare în tot acest răstimp, n-a venit s-o vadă, ba nici chiar cărţile despre dans pe care i le promisese atunci nu i le-a trimis. Ce-şi putea ea închipui decât că a izgonit-o cu uşurinţă din amintire? Ar fi fost momentul să încerce o scuză, măcar acum, cât de târziu. Totuşi, mergând alături de ea, fără să-i vadă faţa, înţelese că nu era în femeia aceasta nici urmă de reproş; dimpotrivă, venea spre el un fel de chemare duioasă, răspândită de tot trupul ei. Atunci ştiu că orice cuvânt al lui ar fi sunat fals şi ridicol şi, fără să se mai împotrivească, se lăsă învăluit de tulburarea molatică şi ameţitoare care plutea în jurul ei. Ajunşi lângă scară, Shimamura ridică până-n dreptul ochilor ei pumnul stâng cu arătătorul întins: — Uite, el te ţine minte si-acum. — Adevărat? Fata îi luă degetul şi, fără să-i dea drumul, urcă scările în urma lui, lăsându-se parcă târâtă în sus. În odaie, lângă kotatsu[3], dădu drumul mâinii şi se făcu deodată roşie ca para focului, până la ceafa. Încurcată, dădu să se agaţe din nou de degetul lui şi îngăimă: — Îşi mai aduce aminte de mine? — Celălalt, de la mâna stângă. Shimamura îşi trase dreapta dintre palmele ei, o vârî sub kotatsu la căldură şi-i întinse pumnul stâng. Faţa ei se destinse îndată. — Acuma ştiu. Cu un zâmbet mic, îi deschise pumnul şi, îngândurată, îşi lipi obrajii de palma bărbatului. — E adevărat că mă mai ţine minte? — Dar e un frig aici! Până şi părul parcă ţi-a îngheţat! — La Tokyo n-a nins până acum? — Ştii, mi-ai spus multe atunci şi n-ai avut dreptate. Dacă era cum ziceai tu, cine ar mai fi bătut atâta cale până aici pe frigul ăsta, la sfârşit de an?   „Atunci…” Asta fusese într-o primăvară, la vremea când trece primejdia avalanşelor şi încep plimbările pe munţii înecaţi în frunziş proaspăt. La han, crenguţele tinere de akebi fuseseră luate de pe mese. Shimamura, care la Tokyo ducea un trai leneş şi inactiv, venise să regăsească aici contactul pierdut cu natura şi cu sine însuşi, făcând plimbări lungi de unul singur prin împrejurimi. Astfel, după şapte zile de peregrinări prin munţi, coborâse într-o seară la hanul cu izvoare calde. Atunci îi venise ideea să cheme o gheişă. Dar în sat tocmai se inaugura un drum nou şi pentru sărbătorire transformaseră în săli de banchet până şi magazia cu gogoşi de viermi de mătase din mica sală de teatru a satului. Cele vreo duzină de gheişe de prin partea locului nu făceau faţă la un banchet atât de mare, astfel încât fusese chemată în ajutor o fată care locuia la profesoara de shamisen şi care mai luase parte la câteva asemenea petreceri, retrăgându-se însă totdeauna după două sau trei dansuri. Slujnica de la han care îi povestise lui Shimamura toate acestea adăugă că nu va putea să găsească în seara aceea o gheişă liberă; dar poate că fata aceea, care trebuia să se fi întors de la banchet, n-ar avea nimic împotrivă să vină. Îi mai explică apoi că fata nu e tocmai o gheişă – de fapt, nu era nici măcar o viitoare gheişă, deşi era uneori chemată la petreceri mai mari să danseze pentru oaspeţi atunci când celelalte nu aveau chef s-o facă, fiind astfel de mare ajutor. Pe de altă parte, nu prea venea când era vorba de un singur oaspete. Cu toate acestea, nu putea fi socotită o simplă diletantă. Iată ce îi spusese slujnica. Caraghioasă poveste, gândise Shimamura fără să-i dea prea multă importanţă. Totuşi, când, o oră mai târziu, fata îşi făcu apariţia în odaia lui, condusă de slujnică, bărbatul se ridică uimit. Fata o reţinu de mânecă pe slujnică atunci când aceasta dădu să plece. Pe Shimamura îl izbise din prima clipă neobişnuita, extraordinara ei curăţenie. Îşi închipui că era curată şi proaspătă până şi în gropiţele de sub degetele picioarelor. Poate era numai o exagerare, o iluzie a ochilor lui impresionaţi de strălucirea acelui început de vară. Fata era îmbrăcată ca o gheişă, deşi nu purta trenă. Chimonoul de vară, dintr-o tesătură uşoară, era încins cu un obi[4] nepotrivit de scump şi preţios, ceea ce îi dădea un aer oarecum trist. Începură să vorbească despre munţii dimprejur, şi atunci slujnica se retrase. Fata nu cunoştea nici măcar numele piscurilor care se zăreau din sat. Shimamura comandase sake, dar n-avea chef să bea. Atunci începu ea să-i povestească, neaşteptat de sincer, viaţa ei. Se născuse în „ţara zăpezilor”, ajunsese la Tokyo şi găsise un protector care s-o răscumpere din ucenicia de gheişă şi s-o dea la o profesoară de dansuri japoneze clasice (fiindcă îşi dorise dintotdeauna să înveţe dansul). Protectorul murise după un an şi jumătate. Mai departe fata nu voia să povestească, deşi viaţa ei începuse cu adevărat după aceea. Spunea că are optsprezece ani şi, dacă era adevărat, faptul că părea de douăzeci şi unu era liniştitor pentru Shimamura. Când veni vorba despre teatrul kabuki, fata ştia mai multe decât el despre stilurile actorilor şi despre viaţa lor particulară. Parcă aştepta demult un partener de discuţii ca el. Transportată de propriile ei cuvinte, vorbea cu un fel de dăruire molatică, în care Shimamura văzu un ecou al lumii de plăceri din cartierele cu gheişe din Tokyo. Părea să ştie multe şi despre firea bărbaţilor. Shimamura găsea în ea o înclinaţie înnăscută pentru profesia de gheişă. Pe de altă parte, el, care trăise o săptămână de izolare şi singurătate, se lăsă năpădit de căldura omenească pe care o împrăştia fata şi simţi un fel de prietenie pentru ea. Lăsă să se reverse asupra ei o parte din entuziasmul pe care-l treziseră în el muntele şi singurătatea prelungită. În ziua următoare, fata îşi depuse lucrurile de baie în pragul odăii lui şi intră să mai stea puţin de vorbă. Dar Shimamura nu-i dădu timp să îngenuncheze după cuviinţă pe rogojină, ci o rugă îndată să cheme o gheişă pentru el. — Eu, să vă chem o gheişă? — Sper că ai înţeles ce vreau să spun. — Asta e nemaipomenit. Nici în vis nu mi-ar fi trecut prin gând că mi-aţi putea cere tocmai mie aşa ceva. Se îndreptă repede spre fereastra glisantă şi privi lung la munţii din depărtări, în timp ce în obraji i se urca roşeaţa. — Nu sunt pe-aici asemenea femei. — Asta nu-mi prea vine să cred. — Dar e adevărul adevărat! Se răsuci cu o mişcare bruscă spre el şi se aşeză pe pervaz. — Nimeni nu poate sili o gheişă să facă aşa ceva. Fiecare e liberă să hotărască singură. Şi, în ceea ce-l priveşte pe patronul hanului, el nu se amestecă în lucrurile astea. Vă spun că e adevărat! Puteţi întreba pe oricine. De altfel, n-aveţi decât să încercaţi singur. — Dar eu aş vrea s-o chemi dumneata. — De ce tocmai eu? — Pentru că ţin la dumneata. Şi fiindcă nu vreau să-ţi pierd prietenia, n-am de gând să mă ating de dumneata. — Din prietenie, deci… Păru o clipă amuzată, apoi indignarea reveni: — Asta-i bună! Să mi se ceară mie asemenea servicii! — Dar nu văd nimic deosebit în asta. Am strâns prea multă energie aici, la munte. Nu mi-e capul limpede. Aşa că nu mi-e uşor să stau cu dumneata la taifas aşa, în linişte.   [1] Shaku – măsură de lungime de 0,3 m. [2] Instrument tradiţional japonez, cu trei coarde. [3] Vas pentru jăratic, susţinut de un schelet de lemn, acoperit cu o pătură [4] Brâu cu care se încinge chimonoul.

 Marfa de Adrian Moraru Se anunţa o zi liniştită. Nu aveam cursuri, era joi şi nici nu aveam chef să ies în oraş. Nu plănuiam decât să mă duc până la magazinul din apropiere să-mi iau pâine, ţigări şi suc şi apoi să lenevesc, citind toată ziua. Să citesc ceea ce-mi plăcea mie, nu cursuri sau prostii de genul ăsta. Îmi fumam ultima ţigară rămasă din pachetul de aseară şi-mi beam cafeaua la bucătăria apartamentului închiriat în care stăteam singur de două luni când am auzit sunând fixul din sufragerie. Mă gândeam că ar trebui să fie cineva care o caută pe gazda mea plecată în America,aşa cum se întâmpla de obicei cu majoritatea celor care sunau pe fix, sau Diana de la Cluj vorbind de pe o cartelă Romtelecom. Am ridicat receptorul: — Alo… — Frate, eu sunt… Era prietenul meu cel mai bun, Emil, cu care nu mai vorbisem de câteva zile. Avea o voce gâtuită, alarmată, gâfâia ca şi cum fugise înainte să mă sune. — Ce-ai păţit? — Vino acum, imediat la Universitate că sunt într-un căcat mare de tot, nu pot să-ţi zic la telefon că nu mai am mult pe cartelă, morţii ei. Ne întâlnim pe trepte la Istorie, vino cât de repede poţi! — Bine, stai calm, ajung în maximum 45 de minute, ştii cât fac cu 69 de aici! Ne vedem! — E groasă rău, am belit-o, vino repede! Zdrang! A închis telefonul. Mă îmbrac cât pot de repede, arunc la mare repezeală o pereche de blugi şi un pulover pe mine, îmi pun geaca peste, mă încalţ încurcând nodurile la şireturi de vreo două ori, în fine reuşesc, îmi iau ghiozdanul pentru orice eventualitate, închid uşa cu cheia şi o pornesc tropăind pe scări. Ce Dumnezeu poate să fie? Farsă aşa cum Emil mai făcuse nu cred că era, pentru că de când se despărţise de Dorina era într-o stare de doi lei pe care nu reuşeam s-o îndrept deloc. Ajung la staţie, îmi iau un pachet de ţigări de la ghereta de-acolo, vine ceva, e 368, ce să fac? Dacă-l iau, mă lasă aproape de Magheru, în zona aia, mai am ceva de mers pe jos, lasă, aştept 69. Desfac pachetul şi-mi aprind o ţigară să-mi adun gândurile. Mi-e şi frică să mă gândesc despre ce e vorba, dar într-un fel treaba asta îmi face bine… Citeam eu, dar m-aş fi plictisit în apartamentul ăla pustiu până la două-trei… Clar, trebuie să fie ceva legat de căminul ăla nenorocit în care Emil stă, în Progresu’! Ajuns la al patrulea ori al cincilea fum, simt arhicunoscuta senzaţie de „rosătură de şoarece” în stomac de la fumatul şi băutul de cafea fără să mănânc nimic dimineaţa. Pizda mă-sii, nu contează, uite că vine şi 69, am noroc, e relativ gol, pot să prind şi loc! Arunc jumate de ţigară nefumată, mă urc şi prind loc, luând faţa „la fotografie” unui bătrân de vreo 60 de ani la costum, cu faţa de-aia dură de fost activist de partid sau securist! Deşi mai sunt vreo patru locuri libere, pare să fi făcut o fixaţie pe locul meu şi bombăne ceva înainte de a părăsi zona. Mă rog, nu mai am timp şi chef să mă mai enervez. La vreo două rânduri în spatele meu, doi puştani de liceu cu „ţepi” în cap voind parcă să concureze cu coafurile harpiilor îşi tot bagă şi scot organele de reproducere din trei în trei cuvinte. „Every generation has its way”, vorba lui tataie Joe Cocker, ce să mai zic… Pe la piaţa Moghioroş urcă vreo doi muncitori de la asfaltare care-şi scot parizerul pe pâine, răspândind un damf de usturoi cu „E”-uri prin sărmanul troleu. Ceva mai încolo, la Răzoare, ca de obicei, multe maşini, troleul încetineşte. Mă tot uit la ceasul rablei mele de mobil, vechi de vreo cinci ani, luat pe la a patra mână, s-au dus 25 de minute. Peste un timp, o voce de domnişoară automată anunţă „Staţia Profesor Doctor Reiner” lângă Academia Militară în stilul ei mussolinian. O fi evreu sau neamţ? Ce chestie şi cu asemănarea asta de nume! Passons… Casele boiereşti din zona Eroilor, mişto, uite că s-a mai construit ceva şi p-acilea, lângă ele un bar cu un poster în faţă cu un negru de prin Alabama savurând Always Coca-Cola pe la 1912. Dar chiar, o fi existând licoarea asta pe-atunci? Parcă da, ştiu că a apărut prin Atlanta, pe la 1890 să fi fost, în fine, ei ştiu mai bine. Gata, mergem bine acum, întins spre destinaţie, mână, birjar! Podul Elefteriei, oare aici l-au „acroşat” ecologiştii ăia mai duri pe Armand Călinescu?Cred că da… A, „Sub Podul Elefteriei curge dragostea mea” zicea Cărtărescu după Apollinaire, parcă, cu „Pont Mirabeau”. Sunt băiat cult, încă nu v-aţi convins? Uite şi Dreptul, unde am dat examenul de admitere la Facultă, cum zic ardelenii. Ce-o face Diana la Cluj acum? Învaţă sau… Fucking shit, hai s-o lăsăm… Ce-mi tremurau chiloţii că nu-i pe bune examenul când am văzut de-alde mama snoabă cu Davidoff-ul în bot şi cu toalete expanssive, yes, quite impressive şi de-alde papa snob cu ciololarul la ureche negociind cine ştie ce oferte care nu se pot refuza. Examenul a fost pe bune, dar o diplomă e o marfă ieftină rău şi cu facultatea asta… La asta e bun Bucureştiul, că-ţi distrage atenţia. Ce-o avea ăsta? Cişmigiul e plin, e o zi frumuşică de februarie, a cam venit primăvara. Lumea tuşeşte sacadat în troleu, salutând cu un imn urban original reînvierea naturii. Iacătă şi Universitatea se vede în zare, trebuie să cobor. Înainte ca troleul să oprească, îl şi văd pe Emil plimbându-se prin faţa Facultăţii de Istorie cu Viceroy-ul lui lipit superficial de buze şi aproape că deja pot să simt mirosul insuportabil al mărcii de ţigări preferate de prietenul meu. Are un fes negru pe cap, blugii lui sunt plini în partea de jos de noroi închegat, dar,în fine, astea-s străzile din Bucureşti! Cu cojocul lui de iarnă are un aer de valutist aflat în căutarea clientului ideal care să-i asigure pâinea zilnică. Cobor şi mă îndrept spre el, cu pulsul urcând ca al unui atlet spre finalul maratonului deşi am de parcurs câţiva metri. În fine, mă vede şi-mi face un semn timid cu mâna. Nu e ăsta Emil pe care-l ştiu; ce mama dracului se întâmplă? Îl iau din prima: — Hai, zi, ce-ai păţit? — Coaie, sunt prost rău, făcut grămadă! — Vreau noutăţi, sper că nu de-asta m-ai chemat! — Acum două săptămâni m-am împrumutat la Grasu’ de zece milioane că nu mai aveam un chior cu camătă sută la sută! Poimâine trebuie să-i dau banii, trăi-ţi-ar, şi n-am un franc! De unde sloboz scot eu douăj’ de milioane până poimâine dimineaţă la zece? Ajută-mă, să moară mama, că mă face piftie ăsta! Îşi mai aprinde o ţigară şi-i tremură mâinile ca la balamuc! Ochii pitiţi în spatele lentilelor ochelarilor n-au nici un chef să vadă cerul prin ele ci transmit semnale de „S. O. S” mai ceva ca marinarii de pe „Titanic” şi „Lusitania” la un loc. E prietenul meu cel mai bun, aşa cum e, trebuie să-l ajut, dar treaba e mult mai nasoală decât mi-am imaginat! Sigur, 20 de milioane par un mizilic pentru lower-middle class, dar eu n-am decât două jumate cu totul, mai rămân 18 că nu pot să i-i dau pe toţi! Noroc c-am luat rahatul ăsta de bursă socială că altfel nu-i aveam nici pe-ăştia! Noroc pe dracu! Îmi aprind şi eu o ţigară şi fără voia mea mâinile mele intră în concursul „Tremurici 2004” cu cele ale lui Emil. — Hai să stăm undeva jos să mă gândesc!Îi zic. Hai la fântână! Pornim amândoi de parc-am fi pe pilot automat, trecem prin Facultatea de Istorie, apoi prin curtea interioară, zburăm pe la Litere, mai facem ceva paşi şi găsim o bancă liberă la fântâna din spatele Universităţii. Alţi studenţi ce par că n-au nici o treabă stau liniştiţi, fumează, râd, se dau la gagici şi aproape că-mi vine să-i bat. Trebuie să-i zic ceva ăstuia că face infarct, deşi nici eu nu-s departe. — Hai s-o luăm treptat, zic. Eu am două jumate toţi banii, îţi dau două milioane, hai două trei sute. De unde căcat să luăm restul? Ai mei n-au de unde să-mi dea şi,chiar dacă ar avea ceva-ceva, nu mi-ar da că li s-ar părea suspect, mi-au mai pus luni pe card vreo trei sute plus cheltuielile, au fost alea pe ianuarie,vreo două milioane jumate, asta pică din start. Mă-ta? — Ete pula! Ştii că m-a ţinut toată facultatea cu 50 000 pe săptămână! La ce bine ne-nţelegem mai ales după ce-am plecat de la coana Lili şi după ce m-am despărţit de Dorina, nici o treabă! — Deci şi asta iese din calcule! Ai vreun coleg de facultate la care poţi să ceri mai mult, cât de cât? — Crezi că n-am încercat? Niciunul n-arenici Gepetto, nici Gibonul, nici Zorro, nici Petrescu! Sau aşa spun ei! Nu te-ajută nici dracu! Şi jegosul ăsta de Broscoiu’, stau cu el în cameră, ştie toată povestea, n-a vrut să-mi dea un sfanţ, frăţie, mi-a şi zis că aşa-mi trebuie dacă am fost bou şi am luat bani de la Grasu’! La ăia ai tăi de la facultate? — Mai mult de 500 000 nu pot să scot de la niciunul. Deja mă fac de căcat că le tot cer bani, de-abia mi-am plătit datoriile de până acum. Mai mult de două nu scot în total, şi-aşa mor de jenă, în puii mei! — Şi atunci ce mama dracu fac? Mă duc să mă înrolez în Legiune fără un leu la mine? Mă întorc acasă, să mă ia mama la pulă, ce fac?! — Hai s-o luăm încet! Îi sun întâi pe-ăştia să vedem cât pot să scot de la ei şi dup-aia ne gândim, bine? Căcat, şi am 300 de cenţi, ăştia-i aveam pentru Diana! Morţii mă-sii! Trebuie să luăm o cartelă Romtelecom sau… Lasă că mai rămân doar cu o sută până duminică, nici acasă nu pot să mă duc! Trebuia s-o sun diseară, că n-are credit, înţelegi? Bine, hai că sun dup-al meu!Şi ăştia-s şi pe Connex, băga-mi-aş pula! Gândesc cu voce tare, înjur ca la uşa unui cămin de nefamilişti, dar asta-mi face bine. Am mai trecut noi prin situaţii din astea, şi el m-a scos pe mine din căcaturi, dar nu la nivelul ăsta. Îl sun întâi pe Traian, un coleg de-al meu de facultate, bucureştean, mai mare decât noi, cu Sociologia terminată deja, mare chefliu şi generos, dar mai mult când bei cu el decât la împrumuturi. Să-i cer un milion, mai mult nu se poate, cu mai puţin nu ne-ajută cu nimic! Gata, sună! — Salut, Traiane! Ce faci? — Salut, frate! La mine jos, la crâşmă la o băută cu ăştia din bloc! — Bă, hai că n-o mai lungesc, că n-am credit! Poţi să-mi dai azi un milion că-s într-un mare rahat şi-am nevoie urgent de banii ăştia… — Ai datorii, umbli cu cămătarii, ăă? — Pe-aproape! Te rog eu mult, poţi sau nu? — Bă, chiar îmi pare rău, dar mai mult de trei sute nu pot să-ţi dau! Vino aicea la crâşmă, ştii unde, într-o oră, aşa, O. K.? — Bine, mersi şi pentru ăştia, oricum! Emil aştepta răspunsul: — Cât? Zi-i, cât dă sociologu’? — Un căcat, trei sute. Dar nu poţi să zici nimic, nu? — Asta e! — Mă duc într-o oră pe Moşilor să-i iau! Emil era din ce în ce mai agitat: — Aşa, mai mult pierdem timpul, futu-i para mă-sii! Sună-l şi pe ălălalt! Emile, frăţioare, în ce căcat m-ai băgat! Cu Sorin e puţin mai jenant. Ăsta e un tip foarte de treabă, cu ceva bani, din Ploieşti, genul de „băiat cuminte”, mereu la locul lui căruia nu poţi să-i reproşezi nimic, omul de la care iau cursurile atunci când nu rareori nu prea trec pe la facultate. Împrumută şi bani, ştie că nu prea am, nici eu nu-s foarte încântat să fac mereu pe „mâna-ntinsă”, dar asta e. Marţi i-am dat două sute înapoi, să-i cer tot un milion? N-am ce face! Singura lui problemă e că i se face rău când aude de „probleme”, cu cămătari, cu băieţi. Mă ştie puţin excentric, dar nu cu conexiuni interlope. Formez, cu penibilul în gât şi cu tahicardia-n piept. — Alo! — Salut, Sorin! Ce faci, unde eşti? — La B. C. U., jos. — Băi, sunt într-un foarte mare căcat! Ştiu că-s foarte nesimţit… — Cât vrei? — Păi… Un milion. Zău, e chestie de viaţă şi moarte! Am nevoie de mult mai mult dar ştiu că nici tu nu te scalzi… — Uite, îţi pot da cinci sute, chiar n-am de unde mai mult. Unde eşti? — Aproape, la fântână. — Vino acum, mă găseşti afară la B. C. U., chiar îi am la mine. — Eşti un domn, ca de obicei! Scuză-mă înc-o dată, dar chiar am probleme mari! — Te aştept. Mă uit la credit. Hai 333-ul mă-sii. „Creditul dumneavoastră este de 55 de cenţi”. Tare! Mă întorc spre Emil: — Sorin a zis că dă 500. Mă aduc acum să-i iau de la B. C. U. Vin cât de repede pot şi după aia mă duc la ălalalt pe Moşilor. Pornesc în viteză spre B. C. U. E un loc pe care-l detest în ciuda faptului că-mi place să citesc. În aproape trei ani de facultate am fost doar de două ori acolo. Stăteam nu la patru ace ci la zece ghimpi, văzând atmosfera aia „mondenă” cu ţoape venite ca la „party”, cu ciunga-n bot, cu rujul în ochi, cu fardu-n creieri şi cu copanele la defilare ca de ziua naţională a foanfelor, cu ţopi anglo-afoni gelaţi, duhnind a parfum ca sconcsul a el însuşi. Oricum, cea mai interesantă a fost o scenă care m-a dat pe spate, petrecută jos, când eram la o ţigară. Doi tipi de la secţia engleză a facultăţii mele pe care-i ştiam din vedere erau prinşi într-o aprigă discuţie privind sistemul politic american. Unul dintre ei vorbea româna cu accent pe care-l considera american şi aici ar fi fost mişto să pot aduce şi o probă audio pentru că în scris e greu de redat dulcele său grai. La un moment dat omul nostru bagă ceva de genul: — Fhrathe, shtii kesthia ayha cu Clinton, kând Pharlhamenthul ha vhrooth să-hl. Băyhi, kum seh dziceh în româhneşteh la „impeachment”. — Demitere, mă rog, e ceva apropiat, zice ălalalt. — Asha, man. Yeah, yeah, that’s quite impressive, that’s right. Chestia cu „quite impressive” a devenit celebră în folclorul cercului meu de prieteni după ce le-am povestit faza. Ştiu sigur că tipul era român, probabil „mai român”decât mine, având în vedere că am ceva strămoşi bulgari; îl văzusem odată bătând satisfăcut pe-o foaie de la afişier numele lui, mioritic verde, lângă care trona un 10 şi spunând cât de bun e. N-am inventat nimic, nu ştiu dacă am redat bine forma de manifestare a acestui nou fenomen lingvistic la a cărui naştere am avut privilegiul de a asista. A fost ultima oară când am mai intrat la B. C. U. Să revenim însă la aventura noastră. Mergeam ca un descreierat pe stradă şi a dat bunul Dumnezeu să mai pot respira, chit că uşor gâfâit, atunci când am ajuns jos la B. C. U şi am văzut căpşorul tuns numărul 2 al lui Sorin pe care se găseau ramele unei perechi de ochelari ceva mai scumpi decât ai lui Emil. Ţinea strâns lipită de piept, ca de obicei, o mapă albastră, de parcă cursurile alea ar fi fost cine ştie ce manuscrise găsite la Zaragoza (sau să-i zic Saragossa?). Sorin e, faţă de mine, cel mai săritor om cu putinţă, mereu nerefuzându-mi nici un ajutor, dar în acelaşi timp şi cel mai străin. Cu sinceritate, mi-a spus că nu vrea altceva de la viaţă decât să aibă un loc de muncă bun şi să câştige bani mulţi. Restul problemelor care mă pasionau pe mine le asculta cu bunăvoinţă, dar şi cu dezinteres. În acelaşi timp, această dorinţă a lui de normalitate era însoţită de o totală lipsă de agresivitate. Mă privea mirat când înjuram în stânga şi-n dreapta, când protestam faţă de cine ştie ce sau ironizam pe cine ştie cine. Părea că îi înţelegea pe toţi, dar în acelaşi timp toţi îl lăsau rece. Probabil că dacă ar fi fost amerindian l-ar fi chemat Cel-Care-Stă-Pe-Margine. După ce m-a văzut, nu m-a întrebat nimic şi m-a lăsat să-mi trag răsuflarea. A scos cinci sute de mii din buzunar şi mi i-a întins. M-am simţit obligat să-i spun că nu ştiu când o să-i pot înapoia, probabil nu mai curând de două săptămâni.

La inceput a fost sfarsitul de Adriana Georgescu PREFAŢĂ Pe am revăzut-o în Piaţa Universităţii. În aprilie 1990 Ştiam că se află de cealaltă parte a Canalului Mânecii, într-un orăşel britanic. Că şi-a schimbat numele, după o nouă căsătorie, în Westwater. Că nu doar vremea ce trecuse peste noi îi schimbase înfăţişarea dar şi nevindecabila traumă a experienţei carcerale. Îi urmărisem an de an evoluţia şi tragedia. Totuşi, în mijlocul tinerilor de aici o regăseam real. Şi atunci când intonau cu umor dar unul ciuruit de gloanţe imnul „golanilor”. Şi atunci când, în genunchi, se reluă un alt refren, „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”. Între iluzia liric-revoluţionară a începutului şi presimţirea dezolantă a sfârşitului era locul adevărat al Adrianei. A fost un simbol al îndârjirii cu care studenţii şi tinerii în general înfruntaseră după război ocupaţia sovietică. Lângă inconfundabila siluetă a lui Mihai Fărcăşanu conducându-l pe tinerii liberali la manifestaţii, de nedespărţit, apărea părul auriu, svelteţea sportivă, râsul încrezător al Adrianei. Ziaristă, foarte tânără avocată, de abia ieşită de pe băncile universităţii, apoi şefă de cabinet a generalului Rădescu, rezistenţa anticomunistă aflase în ea o figură emblematică. Avea să devină şi una din primele victime expiatorii o dată cu înscenarea celui dintâi proces în care Nicoiski îşi făcuse gamele în România, game ce aveau să ducă la simfonia neterminată a ororii de la Piteşti. Nu se ajunsese încă pe acel prag al demoniei, dar pâriă şi aceste exerciţii fuseseră de ajuns pentru a transforma existenţa Adrianei, însoţindu-l toate etapele cu coşmarul tor neîntrerupt. Când ne-am regăsit la Paris, pe la sfârşitul lui 1948 în ciuda celor suferite, Adriana părea aceeaşi. Era tot şefă de cabinet a generalului Rădescu poposind aici pe calea pribegiei ce avea să-l ducă în Statele Unite. Adriana ştia tot atât de bine să râdă, nu renunţase la speranţă. E drept că noi toţi, studenţi sau de abia ieşiţi din studenţie, care ne aflam la Paris destul de numeroşi pentru a transforma Boulevard St. Michel într-un fel de Calea Victoriei desţărată, împărtăşeam aceeaşi inconştienţă a vârstei. Nu cunosc decât o singură excepţie, pe Virgil Ierunca. Îşi plimba printre noi pesimismul activ şi era unicul pe care nu l-am văzut vreodată ciocnind de Anul Nou sau la o sărbătoare cu rituala formulă „la anul la Bucureşti!”. Eu însămi sosisem aici cu ferma credinţă că trebuie convins Malraux să alcătuim brigăzi internaţionale pentru eliberarea României. Căzusem într-un Paris convalescent după război şi incapabil să se pregătească pentru un altul, printre intelectuali marxişti, marxizanţi, marxieni, comunişti, tovarăşi de drum şi de ideologie pentru care Moscova era un fel de Meccă a antifascismului. Printre reprezentanţii marilor puteri care alcătuiau tribunalul de la Numberg, reprezentanţii Gulagului judecau pe responsabilii lagărelor naziste. Nu puteai evoca satelizarea Estului fără a fi tratat de fascist. Dar îndârjirea noastră de a nu admite împărţirea Europei şi nedreptatea flagrantă a păcii nu se lăsa întinată de contactul agresiv cu realitatea. Scoteam ziare, ne agităm, ţineam reuniuni, băteam la toate porţile, voiam să deschidem nişte ochi care aleseseră să rămână închişi. Nu doar vitalitatea vârstei explica o astfel de atitudine în contratimp. La anii lui foarte maturi, un Grigore Gafencu făcea, la alt nivel, acelaşi lucru. După Paris, în Statele Unite se constituiau Comitete ale ţărilor captive noi aveam chiar două, unul condus de C. Vişoianu, altul de generalul Rădescu şi Mihai Fărcăşanu - legitimitatea unor regimuri ieşite din alegeri falsificate părea lesne de pus în discuţie. Termenul exil nu trebuie pus la singular. Au fost mai multe exiluri. Primul era compus mai ales din oamenii care nu fugiseră ca să scape ci ca să se bată departe. Şi ne băteam. Fără arme, fără acele tancuri în care mai visam să ne întoarcem în România. Cu scrisul şi cuvântul. De abia în 1956 când am constatat uimiţi că_ înecarea în sânge a revoluţiei maghiare s-a produs fără reacţie din partea puterilor occidentale (un simplu avion al Naţiunilor Unite din care ar fi coborât pe aeroportul de la Budapesta Secretarul General al ONU, răspunzând apelului disperat al lui Imre Nagy, ar fi fost probabil de ajuns pentru a opri măcelul şi a schimba cursul istoriei), de abia atunci ne-am dat seama că vrerea noastră fusese deşartă. Şi tot de atunci, exilul şi-a cunoscut pluralul. Cei determinaţi să continue adevăratul curaj, spunea Simone Weil, este să lupţi fără nădejde au făcut-o, fiecare în felul lui, trăindu-şi viaţa ca o paranteză între ceea ce a fost şi ceea ce n-avea aproape nici o şansă să mai fie. Alţii s-au mai acomodat. Alţii s-au asimilat. Şi, dintre valurile de exil ce-au urmat, unele au fost strict „economice”. Rareori „politice”. 1956 primul mare deces din primul mare exil: Grigore Gafencu, revenind de la un post de radio unde lansase un ultim apel pentru salvarea unei revoluţii ce-ar fi putut să nu fie doar a Ungariei, a fost doborât de o criză cardiacă. Nu eram încă în 1956 când am revăzut-o pe Adriana la Paris. Mai trăiam cu convingerea ochilor ce trebuie deschişi. Prin cafenelele de la St. — Germain-des-Pres, în loc să discutăm despre existenţialism şi să-l căutăm pe Sartre şi pe ciracii săi, am pus la punct o strategie. Adriana va scrie o mărturie iar eu i-o voi traduce. Cât mai repede. Urgenţa era pe măsura închisorilor ce se umpleau în ţară. Să-mi aducă deci, zi de zi, ce scrisese peste noapte. Când n-are timp, să scrie direct la mine acasă şi să traduc pe loc. „La mine acasă” era de fapt o mansardă („chambre de bonne” îi spun francezii) cum aveau pe atunci studenţii săraci la Paris. Şi eu, pentru prima oară în viaţă, eram foarte săracă. Recunosc că nu-mi displăcea cu totul acest stil de boemă pe care nu-l cunoscusem în ţară: cantinele universitare, camera fără apă curentă, scara fără lumină. Acolo, în 44 Boulevard Raspail, urca zilnic Adriana cele şapte etaje, bineînţeles fără ascensor. Cu trei-patru file scrise în grabă, sau fără nici una, urmând să le compună în timp ce pregăteam masa. Cum România rupsese legăturile culturale cu Franţa, rămăsesem fără burse şi doar cu un ajutor studenţesc redus la minimum. Nu ştiam cum trebuie să te comporţi când n-ai nimic, dar ideea de sărăcie era legată, abstract, în mintea mea, de mămăligă. Căutam deci prin tot felul de magazine specializate mălaiul destul de scump pe acea vreme şi din care, de altminteri, eu din neştiinţă, Adriana din extrema-l concentrare pe manuscris, nu ajungeam să facem o mămăligă nici măcar pripită. Ieşeau un fel de cocoloaşe pe care le completam cu ciocolată „de la pachet”. Diverse asociaţii caritabile din America trimiteau pentru refugiaţii din Estul Europei coleţe cu hrană şi îmbrăcăminte uzată. Toate la un loc aşa încât ciocolata noastră mirosea a… naftalină. Fumam în schimb şi beam, Adriana ceai, eu cafea. Şi lucram. La plecările tardive, pe scara fără bec, Adriana mai lăsa să cadă din filele deja traduse, altele le arunca mototolite în coşul de hârtii, nu avea pentru ea mare importanţă, scria cu un singur scop, să „deschidă ochii”. În pauze, ne comportam amândouă infantil sau ridicol: puneam cuvinte româneşti pe cântecul partizanilor francezi şi ne închipuiam în primele batalioane ce vor deschide uşile închisorilor. Lipeam imaginile aţâţ de obsesive în acei ani ai rezistenţei franceze pe realitatea românească. Şi, după acest intermezzo al nălucirii, reîncepeam, ea să scrie, eu să traduc. Ajunsă la primele experienţe de închisoare şi tortură, Adriana punea stiloul jos. Începea să tremure. Din tot corpul. Îi clănţăneau dinţii. (Tremuratul acesta ova însoţi de-a lungul vieţii, e prezentul ei veşnic.) îi mai dădeam un ceai. Deschideam fereastra ce dădea pe acoperişurile Parisului. Dar ea se afla, mai departe, în bezna bucureşteană a gratiilor, înainte de a relua scrisul, povestea, tremurând mai departe, tot ce nu putea să aştearnă pe hârtie. Apoi, încetul cu încetul se potolea şi scria chinuit, zgârcită cu epitetele, aluziv, inomabilul. Filele acelea, imediat ce le transcrisesem în franceză, le arunca direct în foc, parcă în arderea lor s-ar fi putut consuma şi trecutul. Hârtia se prefăcea în scrum, nu însă şi povara. Chiar printre amintirile de închisoare erau însă şi episoade deloc tragice. Adriana îşi amintea cu umor şi o uşoară înduioşare de relaţiile ei cu colegele prostituate şi hoaţe. Pentru a nu tălmăci un argou viu românesc într-unui literar francez, un prieten mi-a prezentat pe un camarad al lui din rezistenţă care nu se exprima decât argotic. Simplu, masiv, primar chiar, ţinând parcă în mână mitralieră de care nu se despărţise cu totul (îşi ascundea armele sub pat, mi-a mărturisit el), om de rând şi de curaj fusese şi el după zăbrele din motive binecuvântate îmi debitase tot ce ştia. Criminalele, hoaţele, prostituatele de pe Dâmboviţa au putut astfel, graţie lui, să vorbească aidoma celor de pe malul Senei. Un singur termen a rămas neschimbat: „cârpo” cum îi spuneau amical Adrianei aceste co-deţinute. Mi-L aduc aminte deoarece Adriana şi cu mine am adoptat acest apelativ şi mai târziu în conversaţiile noastre, apoi, când a plecat în Anglia, în corespondenţă. Niciodată „dragă Adriana” sau „dragă Monica”. Ci „cârpo”, ca un fel de legătură inconştientă? Între ce năzuiam noi atunci şi ce urma să nu se întâmple. Adriana nu se ocupă doar cu scrisul cărţii terminată într-un timp record graţie ritmului şi stilului de lucru. Activa mereu. Ca membră a partidului liberal. Ca secretară a lui Rădescu. Lămurea oameni politici, gazetari, mergea la reuniuni, povestea, povestea. La procesul intentat de şefii patidelor democratice din Estul şi Centrul Europei autorului comunist al unei cărţi ce făcea scandal pe atunci, L’lnternationale des Traîtres, Adriana, în depoziţia ei, avertizase Occidentul că, dacă întârzie să facă ceva pentru „cealaltă Europă”, se va regăsi cu populaţii întregi nevrozate. Profeţia pe care Adriana o deducea din propriul ei tremurat s-a văzut confirmată de starea în care s-a aflat societatea românească după 1989 Cartea a fost publicată la Hachette, în 1951 Traducerea o semnasem cu un pseudonim (Claude Pascal). Aveam în ţară un ostatec. Pe cel mai drag. Mama. Ceea ce n-a împiedicat să fie arestată în 1958 la vârsta de 70 de ani, condamnată la 25 de ani şi, până la urmă, asasinată în închisoarea unde i se refuzase orice îngrijire medicală. Dar nu din pricină că pseudonimul ar fi fost decriptat. Ci sub pretextul absurd (dar ce n-a fost oare absurd în România comunistă?) de „spionaj”. Cum? Trimiţându-mi baticuri pe care ar fi desenat hărţi de… stat major. Mai e nevoie să spun că mama nu ştia să deseneze şi că n-am primit de la ea vreun „batic”? Nu mai e. Au commencement etait la fân, în ciuda contextului stângist, a avut în presa franceză un ecou favorabil. Adriana presupune că ambasadă ar fi cumpărat întreaga ediţie ca să nu ajungă la public. Nu ştiu dacă aşa a fost, în totalitate sau în parte, astfel de „cumpărături masive” erau însă în moravurile comuniste ale epocii. În orice caz, ediţia s-a epuizat. Îmi rămâne să spun de ce socotesc publicarea în România a cărţii Adrianei Georgescu şi salutară şi de actualitate. Salutară: suferim, vom mai suferi încă mult timp, de reputaţia ce ni s-a făcut de a fi ţara din Răsărit cu cea mai slabă disidenţă. Şi, cu excepţiile ştiute, e destul de adevărat pentru ultimele decenii. Nu şi pentru primele. Rezistenţa în România a fost probabii după 1944 mai numeroasă, mai unitară, mai decisă decât la vecinii noştri. Şi mai îndelungată. La Viena, în septembrie 1947 după ce trecusem clandestin o frontieră (deşi aveam un paşaport în regulă, dar aceasta e o altă poveste şi nu aici o voi spune), m-am aflat în biroul unui ofiţer francez ce urmă să-mi pună o nouă ştampilă pe paşaportul meu plin de parafe. În spatele biroului său, o imensă hartă a României cu steguleţe în Carpaţi: amplasarea cuiburilor de rezistentă în munţi. Ofiţerul voia să ştie dacă mai cunosc şi eu altele. Nu cunoşteam. Ştiam, în schimb, de rezistenţa mai mult sau mai puţin declarată a societăţii („societăţii civile”, s-ar spune azi; pe vremea aceea exista). Fusesem delegata Facultăţii de Litere din Bucureşti la marele congres studenţesc din mai 1947 la Cluj, în care comuniştii şi diversele „fronturi” sub care se camuflau voiau să ne forţeze a înfiera şi „concedia” pe profesorii recalcitranţi faţă de noua stăpânire. Am rezistat cu toţii aţâţ de bine presiunilor (erau reprezentate Universităţile din toată ţara), încât congresul s-a terminat fără nici un rezultat pentru comunişti şi cu Imnul Regal cântat de o mare aulă plină de studenţi. Fusesem cazată la căminul medicinistelor unde puneam la cale, în nopţi mereu albe, tactica de urmat. Printre intelectuali părea a domni aceeaşi determinare. M-am dus atunci să-l văd pe Lucian Blaga, împreună cu Ştefan Aug. Doinaş şi alţi „cerchişti” de la Sibiu. Blaga voia detalii asupra felului în care se comportă scriitorii şi profesorii universitari din Bucureşti. Marile lui tăceri erau străbătute de nelinişte şi determinare. „Mut ca o lebădă”, Blaga asculta viitorul. Cred că va trebui să se insiste asupra acestei rezistenţe iniţiale şi pentru a restabili adevărul şi pentru a cinsti pe cei care nu mai sunt şi pentru a ne descotorosi de unul dintre rarele noastre complexe fără obiect (avem atâtea altele justificate!). Asupra actualităţii acestei mărturii presupun că nu mai e nevoie să insist. O vor constata cititorii. Mie mi-a fost de ajuns s-o regăsesc pe Adriana în Piaţa Universităţii 1990

Leonard’s of Great Neck Nu sunt eu sora cea drăguţă. Şi nu sunt nici cea deşteaptă. Sunt cea hazlie. De fapt, mi se spune aşa de atâta timp, de atâţia ani, încât toată viaţa am crezut că e vorba despre un singur cuvânt: Ceahazlie. Dacă ar fi să mor, şi pe cuvântul meu că nu mi-aş dori una ca asta, dar dacă ar trebui să aleg un loc pentru aşa ceva, aş vrea să mor chiar aici, în toaleta femeilor de la Leonard’s of Great Neck. Oglinzile. Arăt suplaţional[1], chiar şi în 3D. Nu sunt savantă, dar e ceva cu înclinarea oglinzilor astea în mărime naturală, cu strălucirea tejghelelor albastre din marmură şi strălucirea aurie a candelabrelor bogat ornamentate, care îmi creează o iluzie optică, transformându-mi imaginea într-un beţişor roz pal, lung şi zvelt, de amestecat cocktailuri. Pentru mine, este a opta petrecere de nuntă (a treia la care am avut îndatoriri oficiale) la Leonard’s La Dolce Vita, numele oficial al salonului de nunţi din Long Island, preferat de familie. Toţi cei pe care îi cunosc, sau cel puţin toate rudele mele, s-au căsătorit aici. Eu şi surorile mele ne-am făcut debutul în 1984 ca domnişoare de onoare la nunta verişoarei noastre, Mary Theresa, care a avut la masa mirelui şi miresei mai mulţi cavaleri şi însoţitoare decât toţi invitaţii de la celelalte mese. O fi fost nunta verişoarei un schimb de jurăminte sacre dintre un bărbat şi o femeie, dar a fost şi un spectacol pe cinste, cu costume, coregrafie şi lumini speciale, care au făcut-o pe mireasă să arate ca o stea, pe ginere – băiatul cu recuzita. Mary T. se consideră italo-americană de spiţă regală, aşa că i-a adus pe Cavalerii lui Columb să străjuiască intrarea în Sala Veneţiană a Stelelor Strălucitoare. Cavalerii erau magnifici în smochingurile lor, cu eşarfe roşii, mantii negre şi tricornuri cu pene de marabu. M-am aşezat la locul meu în cortegiu, în spatele celorlalte fete, în timp ce orchestra cânta Nobody Does It Better, dar m-am întors s-o iau la fugă atunci când cavalerii şi-au ridicat săbiile, încrucişându-le deasupra noastră. Mătuşa Feen m-a prins şi mi-a tras un ghiont. Am închis ochii, am strâns buchetul şi am luat-o la fugă pe sub lamele scânteietoare, ca şi când aş fi încercat să scap nevătămată din locul acela. În ziua aceea, cu toată teama mea de obiecte ascuţite şi zăngănitoare, m-am îndrăgostit de Leonard’s. A fost prima mea ceremonie italienească la care participasem. Eram nerăbdătoare să cresc şi să le imit pe mama şi pe prietenele ei îmbrăcate de sus până jos în paiete, care beau Harvey Wallbangers din pahare mari de cristal. Când aveam nouă ani mi se părea că Leonard’s are stil. Nu conta că, văzut de pe aleea din Northern Boulevard, localul arăta ca un cazino alb din stuc de pe Riviera Franceză în drum spre Long Island. Pentru mine, Leonard’s era o Casă a Încântării. Experienţa La Dolce Vita începe când ajungi la intrare. Aleea circulară largă pentru maşini este o replică după Pemberley, al lui Jane Austen, şi seamănă şi cu intrarea de la Neiman Marcus, lângă mallul din Short Hills. Asta e chestia cu Leonard’s: de oriunde l-ai privi, îţi aminteşte de locuri elegante pe unde ai mai fost. Ferestrele mari, pe două niveluri, te duc cu gândul la clădirea Metropolitan Opera, în timp ce fântâna ornamentală seamănă perfect cu Fontana di Trevi. Aproape ai crede că eşti în mijlocul Romei până când îţi dai seama că, de fapt, apa care cade acoperă zgomotul circulaţiei de pe I-495. Grădina este o minune a artei peisagistice, cu dreptunghiuri lungi de merişor tuns, mărginită de şiruri scunde de tisă, garduri vii de lemn câinesc tăiate în forme ovale şi arbori de ienibahar în formă de conuri răsucite precum îngheţata. Tufişurile tunse cu măiestrie în formă de animale sunt aşezate pe straturi de pietre de râu lucioase, un preambul potrivit pentru sculpturile de gheaţă care tronează în restaurantul cu fructe de mare din interior. Luminile exterioare îţi aduc aminte de localurile de striptease din Las Vegas, dar sunt mult mai stilate, becurile ascunse dând locului o lumină care clipeşte difuz. Uşa de la intrare este flancată de arbuşti modelaţi în formă de semilună. Sub ei, tufişuri joase, rotunjite slujesc ca fundal pentru păsări ale paradisului, care răsar din tufişuri ca nişte umbreluţe de cocktail. În timp, prind un moment să-mi trag sufletul în toaleta pentru femei, orchestra cântă Burning Down the House. Pentru prima dată de când a început nunta surorii mele, Jaclyn, sunt singură, şi îmi place. A fost o zi lungă. Simt în ceafă încordarea întregii familii. Când o să mă mărit o să fug în secret direct la primărie pentru că oasele mele nu mai pot suporta presiunea unei alte nunţi extravagante, marca Roncalli. O să pierd crevetele în sos de bere şi pateul, dar o să supravieţuiesc. În lunile în care am pregătit această nuntă, aproape că m-am căptuşit cu un ulcer, iar acum, desfăşurarea ei îmi provoacă o zbatere a ochiului stâng pe care n-am putut s-o alin decât ţinând pe el o suzetă rece, subtilizată de la bebeluşul verişoarei mele, Kitty Calzetti, după ceremonia religioasă. În ciuda agitaţiei, este o zi minunată, fiindcă sunt fericită pentru sora mea cea mică, pe care îmi amintesc cum o ţineam în braţe în ziua în care s-a născut, ca pe un trandafir de porţelan Capodimonte. Îmi privesc în oglindă poşeta de seară Martini acoperită cu paiete (un dar al miresei de la petrecerea dinaintea nunţii) şi-mi spun: „Aş vrea să-i mulţumesc lui Kleinfeld din Brooklyn, care a făcut-o praf pe Vera Wang în ceea ce priveşte perfecţiunea rochiilor fără umeri. Şi aş vrea să-i mai mulţumesc lui Spanx, geniul corsetelor, care a transformat silueta mea în formă de pară într-una de placă de surf.“ Mă apropii de oglindă şi îmi verific dantura. Nu există nuntă italienească fără aperitive cu scoici presărate cu fire de pătrunjel, şi ştiţi unde rămân astea. Machiajul meu profesional făcut (la jumătate de preţ) de cumnata celei mai bune prietene a miresei, Nancy DeNoia, este cu adevărat rezistent. M-a fardat cam pe la opt dimineaţa, dar arăt impecabil, chiar şi acum, la ora cinei. „Datorită pudrei Banane de la LeClerc“, spunea sora mea mai mare, Tess. Şi ştia ce spunea: tenul ei a fost afectat de două naşteri. Avem şi fotografiile ca dovadă. Azi-dimineaţă, surorile mele, mama şi cu mine, drăgălaşe (aproape) fecioare, stăteam aliniate una lângă alta, pe scaune pliante, în faţa Oglinzii Mamei din Epoca de Aur a Hollywoodului, în dormitorul casei din Forest Hills, construită în stil Tudor. — Uită-te la noi, a spus mama, înălţându-şi bărbia ca o ţestoasă. Parcă am fi surori. — Chiar suntem surori, i-am amintit în timp ce mă uitam în oglindă la adevăratele mele surori. Mama a părut afectată… iar tu… tu eşti o mamă adolescentă. — Să nu exagerăm! Mama mea de şaizeci şi unu de ani, botezată Michelina după tatăl ei, Michael (toată lumea îi spune mamei „Mike“), cu faţa în formă de inimă, cu ochi căprui depărtaţi, cu buze pline şi strălucitoare de culoarea teracotei, se privea cu mândrie în oglindă. Era singura femeie din câte cunoşteam, care ajungea complet fardată la machior. Cu excepţia unicului meu frate mai mare, Alfred (Pastila Contraceptivă), şi a tatei (căruia i se spunea Olandezul), noi, surorile Roncalli, suntem ca un club exclusiv feminin, permanent deschis. Suntem cele mai bune prietene şi ne împărtăşim totul, cu două excepţii: nu vorbim niciodată despre vieţile noastre sexuale şi despre conturile din bancă. Suntem legate de tradiţii, de secrete şi de fierul de călcat al mamei. Legătura a fost cimentată atunci când eram mici. Mama organiza ieşiri „între noi, fetele“; ne-a târât la retrospectiva Nettie Rosenstein[2] de la Institutul American de Modă sau la primul nostru spectacol pe Broadway, ’night, Mother. Când ne împingea către ieşirea din teatru mama ne spunea „Cine credea că, la final, o să se sinucidă?“, îngrijorată că ne speriase pe viaţă. Priveam lumea din sală prin elegantul binoclu de operă al mamei. În fiecare an, în săptămâna dinaintea Crăciunului, ne ducea la Palm Court de la hotel Plaza, unde ne oferea ceaiul de vacanţă. După ce ne umflam de fursecuri acoperite cu frişcă sau cu gem de zmeură, ne fotografiam – bineînţeles împreună cu mama – în costumaţia adecvată ocaziei, sub portretul lui Eloise[3]. Atunci când Rosalie Signorelli Ciardullo a început să vândă pudră minerală şi farduri din camionetă, ghiciţi pe cine a înrolat mama ca modele ambulante? Pe Tess (ten uscat), pe mine (gras) şi pe Jaclyn (sensibil). Mama a făcut reclamă la produse pentru femei cu vârsta cuprinsă între treizeci şi treizeci şi nouă de ani, fără să-i pese că pe atunci avea cincizeci şi trei de ani. — Toţi marii artişti încep cu o pânză goală, a decretat Nancy DeNoia în timp ce îmi aplica pe frunte fond de ten de culoarea cerealelor Cheerios. Eram gata să-i spun: „Oricine foloseşte cuvântul «artist» probabil că nu este“, dar de ce să o contrazic pe femeia care avea puterea să te transforme pentru eveniment în Cher cu ajutorul uneltelor din mâna ei? N-am mai zis nimic în timp ce ea mă atingea uşor cu buretele pe obraji. — Mai mascăm nasul ăsta mare… a spus Nancy, exalând un miros de mentă în timp ce îmi aplica mici lovituri intenţionate la rădăcina nasului. Le simţeam exact ca pe apăsarea fermă pe care sora Mary Joseph de la unitatea MASH de la Holy Agony o exercita asupra unei pungi cu gheaţă atunci când am fost lovită de o bâtă de baseball la ora de sport, în clasa a şaptea. Asta ca să ştiţi, sora Mary J. a spus că în viaţa ei nu văzuse atâta sânge curgând din capul unui om, şi ştia ce spune, pentru că văzuse destule ca soră în Vietnam. Nancy Enervanta[4] s-a tras înapoi şi mi-a studiat faţa, ca un arhitect. — Nasul s-a dus. Acum pot să trec mai departe la remedieri. Am închis ochii, prefăcându-mă că meditez, astfel încât Nancy să înţeleagă aluzia şi să pună capăt comentariilor despre trăsăturile mele urâte. A ales o pensulă mică, a băgat-o în apă rece şi a răsucit-o într-un pătrăţel cu ceva maron-albăstrui înăuntru. Am simţit o mâncărime pe sprâncene în timp ce îmi vopsea perii minusculi. Am crescut cu Madonna, iar atunci când ea s-a pensat, m-am pensat şi eu. Acum plătesc pentru asta.   [1] Joc de cuvinte din lb. engl.: slimsational, de la slabă şi senzaţională (n.tr.) [2] Nettie Rosenstein (1890-1980), cunoscută creatoare de modă din New York (n.red.) [3] Protagonista unei serii de cărţi pentru copii, în vârstă de şase ani, care a locuit într-un apartament din hotelul Plaza împreună cu bona, câinele şi ţestoasa ei (n.red.) [4] De Annoying, în engl.; to annoy = a enerva (n.tr.)

Constellation de Adrien Bosc 1 Orly   Eu sunt sfredelul uriaș Care străpunge coaja împietrită a nopții. Filippo Tommaso Marinetti, Aeroplanul papei   În seara de 27 octombrie 1949, pe pista aeroportului din Orly, avionul F-BAZN al companiei Air France se pregătește să-i primească pe cei treizeci și șapte de pasageri cu destinația Statele Unite. Cu un an înainte, Marcel Cerdan debarca învăluit în nimbul gloriei pe care i-l dădea titlul de campion mondial de box la categoria mijlocie, cucerit după o luptă pe viață și pe moarte în fața lui Tony Zale. Pe 7 octombrie 1948, mulțimea îl purta pe brațe. Un an mai târziu, aflat în aeroport, Cerdan, însoțit de impresarul lui, Jo Longman, și de prietenul său Paul Genser, se pregătește să plece pentru a-și recuceri titlul, deținut acum de Jake LaMotta, Taurul din Bronx. Fără nicio îndoială, anul următor în decembrie, va reveni cu titlul, la bordul unui avion Constellation. În holul aeroportului din Orly, bravează, asigurând jurnaliștii: „Vă spun eu că o să vin cu titlul… O să mă bat ca un leu”. Leu contra Taur, o chestiune de zodii și de constelații. Leul din Nemeea contra Minotaurului, fabulosul afiș din 2 decembrie 1949 de la Madison Square Garden. Jo Longman are o zi proastă, a trebuit să se grăbească, a anulat călătoria cu vaporul, a profitat de dreptul la prioritate pe distanța Paris-New York, și toată bătaia asta de cap numai ca Marcel Cerdan să se întâlnească cu Édith Piaf dimineața devreme. — Să vă întoarceți cu titlul! îi aruncă un angajat al Air France. — Doar pentru asta plec! răspunde Marcel. — Mda, mormăie Jo, care nu se poate abține să nu adauge: Dacă m-ai fi ascultat, am mai fi așteptat câteva zile. Pe cuvântul meu! Plecăm ca niște hoți. Marți aflam că data meciului s-a stabilit pe 2 decembrie, ieri eram în provincie, și abia astăzi ne-am fi putut face valizele. Îți propusesem să rămânem aici toată săptămâna, iar luni să asistăm la întâlnirea de la Palatul Sporturilor. Era simplu, prea simplu, iar mâine o să tuni și-o să fulgeri, pentru că, normal, în graba asta, ai uitat jumătate din lucruri. Furia este simulată, sunt obișnuiți să joace teatru, lui Marcel îi revine rolul nestatornicului amuzat, lui Jo cel al profesionistului contrariat. Peste câteva clipe, cu coatele sprijinite pe tejgheaua barului companiei Air France, face haz de asta. După plecarea antrenorului Lucien Roupp, Jo a urcat în grad. Cu nelipsiții ochelari negri, cu părul dat cu Pento, fondatorul Clubului celor Cinci – cabaretul-restaurant unde s-au întâlnit Édith și Marcel –, Jo are toate datele unui personaj dubios. Boxerului îi place logoreea lui, felul în care știe să petreacă și să facă afaceri, este tovarășul perfect pentru drumurile dus-întors între Paris, New York și Casablanca.   „Avionul vedetelor” face cinste astă-seară supranumelui său: pe lângă „Bombardierul marocan”, violonista Ginette Neveu pleacă și ea să cucerească America. În hol se improvizează o serie de fotografii pentru France-Soir. În prima, Jean Neveu se află în mijloc și își privește amuzat sora, Marcel are în mâini vioara Stradivarius, și Ginette, toată un zâmbet, îl studiază. În următoarea Jo îi ia locul lui Jean și, cu ochiul lui de expert, compară mâna mică a lui Ginette cu pumnul puternic al boxerului. Pe pistă, la baza scării de acces, discuția între cele două vedete continuă. Ginette îi dă detalii despre turneu – Saint Louis, San Francisco, Los Angeles, Chicago, New York. El îi propune să-i ofere bilete în primul rând pentru revanșa din Madison Square Garden și promite să asiste la concertul din Carnegie Hall din 30 noiembrie. Poate vor lua cina la Versailles, cabaretul unde La Môme[1] se bucură de succes de luni bune. Cele patru uriașe motoare Wright Cyclone ale avionului Lockheed Constellation F-BAZN zumzăie. După ce se face inspecția elicelor și a brațelor, cei unsprezece membri ai echipajului iau loc în partea din față a aparatului de zbor. Este un cvadrimotor mare și frumos cu fuzelaj de aluminiu, iar trenul de dimensiuni colosale îi dă aspectul neobișnuit al unui piciorong. La coada de la îmbarcare așteaptă încă treizeci și doi de pasageri: John și Hanna Abbott, Mustafa Abdouni, Eghline Askhan, Joseph Aharony, Jean-Pierre Aduritz, Jean-Louis Arambel, Françoise și Jenny Brandière, Bernard Boutet de Monvel, Guillaume Chaurront, Thérèse Etchepare, Edouard Gehring, Remigio Hernandores, Simone Hennessy, René Hauth, Guy și Rachel Jasmin, Kay și Ketty Kamen, Emery Komios, Ernest Lowenstein, Amélie Ringler, Yaccob Raffo, Maud Ryan, Philippe și Margarida Sales, Raoul Sibernagel, Irène Sivanich, Jean-Pierre Suquilbide, Edward Supine și James Zebiner. Dați la o parte, cei doi tineri căsătoriți Édith și Philip Newton, care s-au întors din luna de miere, și doamna Erdmann se supun consecințelor dreptului de prioritate acordat campionului.   2 Un Dakota la Casablanca   Viața modernă îți permite să călătorești, dar nu-ți oferă și aventura. Jean Mermoz, Mes vols   Informarea de vreme rea deasupra Canalului Mânecii și a Atlanticului de Nord îl determină pe pilot, Jean de La Noüe, să schimbe planul de zbor. În locul escalei la Shannon, în Irlanda, alimentarea se va face pe mica insulă Santa Maria din arhipelagul Azore. Procedurile de plecare sunt demarate și, semeț, marele piciorong pornește de pe platforma de îmbarcare spre pistă. Elicele Curtiss zumzăie ritmic și încep decolarea. Pilotul către turn: — F-BAZN cerem permisiunea de decolare. Turnul către pilot: — Permisiune acordată, F-BAZN. Ora 20.06, Constellation își ia zborul. În curând Atlanticul, peste șase ore aeroportul din Santa Maria, apoi Terranova și, în sfârșit, New York mâine-dimineață.   La aproape șase ani după ce s-a alăturat Forțelor Franceze Libere la Londra, Jean de La Noüe își amintește cu încântare de acei ani aventuroși în care manevrase avioane mici și învechite, mai întâi englezești, apoi americane. Încă nu trecuse peste afurisitul de război și dezastrul care-i urmase. De bine, de rău, își ascultase soția și în timpul Ocupației își reluase postul de pilot de linie la compania Air France. Dar îi era din ce în ce mai greu. Știa că totul se juca la Londra, iar el nu era acolo. La Pléneuf-Val-André, satul său, în depărtare se vedeau falezele engleze, Franța liberă, Radio Londra. Dacă își reia serviciul, ce mai contează dacă zboară deasupra Canalului Mânecii, a Atlanticului, în Mediterana, important e să fie pe cer și în tabăra celor buni. Avea doar cinci ani când se semnase armistițiul din timpul Marelui Război într-un vagon în poiana din Rethondes și, descoperind isprăvile escadrilei la Dunkerque, se molipsise cu virusul aviației. Eroul său: Charles Nungesser, dispărut când el avea cincisprezece ani, la bordul Păsării albe, deasupra Atlanticului, împreună cu François Coli, în timpul unei încercări de zbor fără escală. Un corsar al aerului al cărui biloc, un Nieuport 17, avea pictat pe carlingă simbolul pilotului: o inimă neagră în care se aflau un craniu și un sicriu așezat între două sfeșnice. Jean nu avea stofa de erou, dar nici de dezertor. Demobilizat în 1940, dăduse la schimb cu regret liniile inamice pe liniile comerciale. În 1943, în timpul unuia dintre numeroasele zboruri, Jean fugise și se alăturase Forțelor Franceze Libere. Apoi, după debarcarea aliaților în Africa de Nord, fusese desemnat să transporte soldații din Casablanca pe frontul italian. Avionul său: un Dakota, pe care piloții englezi îl porecliseră Gooney Bird, Albatrosul, stângaci la sol, maiestuos pe cer. A trecut ceva timp de la acele survolări peste Mediterana, cei mai frumoși ani din viața sa, își repeta el. Invadarea insulei Pantelleria în data de 10 iunie 1943, apoi Linosa, Lampedusa și faimoasa cucerire a Siciliei. Treizeci și opt de zile de campanie în care a transportat, de la baza avansată din Pantelleria, douăzeci și opt de oameni cu Dakota. Și în care au trasat pe cer, în drumurile dus-întors, linii din pânza parașutelor. Operațiunea Avalanșa la Salerno, apoi Slapstick, încheiată cu cucerirea portului Taranto. Pe 11 mai 1944 avea să urmeze marea bătălie, Monte Cassino. Apoi parașutările din Provença. La Casablanca, bază retrasă aliată, Jean își revenea la viață. Istoria era în plină desfășurare, iar el era acolo, unul dintre figuranții marelui teatru de operațiuni organizat de Churchill și Roosevelt cu prilejul conferinței de la Casablanca. De Gaulle, Giraud, câțiva dintre cei care făcuseră parte din forțele aeronavale și care fuseseră demobilizați, armata franceză devenită complice în plan secund al dispozitivelor aliate; toți acești oameni aveau adânc înrădăcinată în ființa lor dorința de revanșă și recucerire. După război, Jean își dusese soția la Max Linder la proiecția filmului Casablanca cu Ingrid Bergman și Humphrey Bogart. S-a mirat văzând o citadelă aflată la o mie de leghe distanță de cum și-o amintea el și a râs cu poftă de această Marseilleză orchestrată de luptătorul în rezistență Laszlo. Ce mai glumă! În timp ce mergeau pe bulevardul Poissonnière, avea să-i descrie Aurorei Casablanca așa cum o cunoscuse el. Hotelul d’Anfa și restaurantul cu vedere panoramică. Plantația de palmieri din jurul aeroportului Camp-Cazes și barăcile în care se înghesuiau piloții. Pista, decorul final al filmului în care Rick Blaine și căpitanul Renault sărbătoresc începutul unei noi prietenii. Avea să-i mai vorbească despre poșta aeriană marocană și despre reușitele lui Mermoz și ale lui Saint-Exupéry, survolarea deșertului, dunele de nisip unde nu se vede nimic, nu se aude nimic și despre frumusețea ascunsă de imensitate.   În seara zilei de 27 octombrie 1949, Jean, comandant de bord al avionului F-BAZN, are la activ șaizeci de mii de ore de zbor și optzeci și opt de curse. Alături de el se află Charles Wolfer și Camille Fidency, doi foști piloți de vânătoare. De la încheierea conflictelor, pe acești soldați nu-i mai aștepta niciun front și, asemenea lui Jean, nu ținuseră neapărat să-și urmeze cariera în serviciul aeronaval, adaptându-se la acest nou teren de joc. Desemnați să zboare pe aceleași curse, deveniseră prieteni. Născuți la aceeași oră pe 4 decembrie 1920, erau porecliți în companie „gemenii astrologiei”. Nu peste mult timp, între două escale, aveau să sărbătorească aniversarea de douăzeci și nouă de ani. La comunicații se află Roger Pierre și Paul Giraud, la navigație, Jean Salvatori. În cele din urmă, echipajul este completat de André Villet și Marcel Sarrazin, mecanici.   [1] La Môme („Micuța“) Piaf poreclă sub care era cunoscută cântăreața franceză Edith Piaf.

 Sibila de Agustina Luis CONSIDERATĂ ÎNCĂ DE LA APAriţie, în 1954, un miracol, Sibila Agustinei Bessa Luis reprezintă nu numai deplina consacrare a autoarei, ci şi un moment de răscruce în literatura portugheză contemporană. Romanul primise în 1953, încă în manuscris, Premiul Delfini Guimarăes, acordat în unanimitate de un juriu prestigios din care făceau parte: Vitorino Nemeşio, Bran- quinho da Fonseca, Tomâs de Figueiredo şi Alvaro Lins. La publicare, în anul următor, Sibila este încununată cu o a doua distincţie literară: Premiul Ega de Queiros. Zece ani mai târziu, Eduardo Lourengo scria: „Fără a dori să împrumutăm rolul prea puţin confortabil al Ca- sandrei, presupunem că viitorii istorici ai literaturii noastre contemporane vor alege extraordinarul an 1953 ca piatră de hotar între două epoci culturale şi literare. La temelia acestei pietre de hotar, cu litere la fel de vii ca şi acum zece ani, străluceşte încă un nume enigmatic, desăvârşit de potrivit pentru ceea ce numeşte: Sibila. Dar lumea romanescă a Agustinei Bessa Luis, prin simpla ei apariţie, a deplasat centrul atenţiei literare. Are prea puţină importanţă faptul că epidermice curente îşi continuă cursul, cu mai mult sau mai puţin noroc. Este o literatură riouă cea pe care Sibila o inaugurează la noia Coloquio – Artes e Letras, nr. 26/1963). Într-adevăr, atât În Sibila cât şi în operele ulterioare, Agustina Bessa Luis nu s-a lăsat influenţată de mode sau tendinţe autohtone ori străine, nu a cedat teoriilor literare sau experimentelor imediate – într-o epocă dominată de neorealism şi de existenţialism de sursă fran- ce-u, de literatură freudistă creată cu precădere de scriitorii grupaţi în jurul revistei „Presenqau sau de resurecţia suprarealismului –, ci şi-a durat opera bazându-se pe valorile intrinseci ale creativităţii sale excepţionale, precum şi pe filonul clasic al literaturii veacului trecut, reprezentată în special de cele două mari modele ale naraţiunii lusitane: Cămilo Castelo Brânco şi Ega de Queiros. „Mai ales în ceea ce priveşte romanul, remarcă Âlvaro Manuel Machado, Agustina Bessa Luis rezolvă, mai bine decât oricare romancier portughez al secolului nostru, vechea şi facila opoziţie Camilo-Ega, adică roman naţional versus roman universal, opera ei romanescă devenind, în acelaşi timp, cea mai adine înrădăcinată în cultura portugheză, generic vorbind, şi eve mat cultural universală dintre toate. Orice mare creator trebuie să fie concomite7it un gânditor. Adică, în sinteză, trebuie să pună în chestiune cultura sa regândind cultura universală. Or, Agustina o face, după părerea mea, mai plenar decât oricare alt prozator portughez al secolului nostru. A (Âlvaro Manuel Machado – Agustina Bessa Luis – Vida e Obra, Areddia, Lisboa, 1979, p. 25). Operă de deplină maturitate creatoare, Sibila nu s-a ivit pe neaşteptate, ca şi cum nimic din ceea ce scrisese până atunci autoarea nu ar fi pregătit-o sau anunţat-c. Sibila este mai curând o continuare firească a primelor sale trei cărţi – a pletoricei „lumi închise “revelate de Mundo Fechado, a excesului de vitalitate care copleşeşte condiţia umană din Os Super-Homens şi a complexităţii fragmentare exprimate cu rigoare simbolistă în Contoş Impopulares. Astfel, raportat la volumele anterioare, romanul ne apare ca „un fel de catharsis stilistic, o carte-summa către care converg toate potenţiali- tăţile scrisului Agustinei Bessa Luisa (Âlvaro Manuel Machado – op. Cât., p. 37). În aceeaşi măsură, adăugăm noi, Sibila, este o carte profetică, care sintetizează tendinţele ulterioare ale scrisului său, o carte-cheie, indispensabilă pentru înţelegerea edificiului monumental care este opera scriitoarei portugheze. Începând cu Sibila, Agustina (familiaritate prin care portughezii îşi omagiază, ele fapt, valorile naţionale) iniţiază crearea unui univers romanesc propriu, laborios construit, cu o viziune extrem de personală asupra mediului cultural şi social portughez, încercând să dezvăluie succesivele straturi cognoscibile ale existenţei umane în temporalitate. Or, această pasiune pentru abisurile fiin- ţei devine la autoare pasiunea pentru scris, reflectatg. De uimitoarea vastitate a operei. Simplificând desigur, Sibila nu este altceva decât descrierea unei vieţi văzută ca portret. Întreaga carte se centrează pe figura Quinei (Joaquina Augusta), modestă proprietăreasă de ţară în nordul Portugaliei. Referinţele circumstanţiale (timp istoric, politică, elemente de civilizaţie) sunt relativ rare şi întâmplătoare pentru că, de fapt, Sibila reprezintă o transpunere a câmpului de conştiinţă a protagonistei, cu limitele şi mărcile sal-2 particulare. Pentru Quina (numele are în portugheză cono- taţii simbolice – aş quinas sunt cele cinci scuturi heraldice de pe stema Portugaliei), pământul „nu era un glob uşor turtit la poli, ci spaţiul limitat în care trăiau şi comunicau unii cu alţii, prietenii şi cunoscuţii ei “. Naraţiunea progresează aşadar în funcţie de mobilitatea privirii Quinei, respectându-se doar în aparenţă suita cronologică, căci neaşteptate salturi temporale vin să zdruncine sentimentul liniştitor al unui timp derulat linear. Acţiunile polarizează sau se aglomerează concentric, «nlumi închise “care pentru moment se deschid şi se întrepătrund», urmând traiectele sinuoase ale unor analogii subiective. Cu toate acestea, nu Quina este cea care vorbeşte în roman. La prima vedere, naratorul Sibilei pare a fi Germa (Germana), nepoata Quinei. Numele ei (germana înseamnă în portugheză vară primară) nu trebuie considerat o subliniere tautologică a unei înrudiri efective, ci revelarea unei profunde înrudiri spirituale, precum şi a unei relaţii „parazitare “între cele două personaje: Germa există numai în măsura în care poate interpreta „glasul sibilei sale “. Ea este artistul, „produsul cel mai gratuit al naturii. Cel care se poate defini ca o inutilitate imediată”, iar momentul aparent al declanşării actului de resuscitare a memoriei este întâlnirea, după mulţi ani, în. Casa din Vessada – casa Quinei – cu Bernardo Sanches, şi el un ultim descendent al aceleiaşi familii, odinioară vitală şi originală. Cu Bernardo Sanches, burghezul dandy şi snob, comunicarea nu este posibilă. Astfel, reconstituirea vieţii Quinei —’ întreaga carte – are loc în spaţiul abisal al unei secunde de tăcere între cei doi inter- */ Locutori. Ar părea, aşadar, că Germa este un personaj convenţional, împrumutat, din reţetele clasice, menit să introducă ficţiunea unei istorii personalizate. Este adevărat că Agustina Bessa Luis propune această convenţie, dar pentru a o mina subtil ulterior, căci nici Germei nu îi aparţine discursul, în el insinuându-se o voce nouă, un narator dotat cu o percepţie raţională de rang superior. Ca artist, Germa posedă intuiţia pentru caracterul deosebit al fiinţei care a fost Quina, ea este un fel de medium prin care o conştiinţă intelectuală, adevăratul narator, poate avea acces la existenţa personajului. Fiinţa vie trăieşte închisă în sine, nemijlocit. Artistul o percepe, făcând-o permeabilă intelectului care, meditând-o, o transpune în pagină, instanţa generatoare a scriiturii se situează, aşadar, la un nivel meta-discursiv, acţionând deja în categorial. Opera se înfăţişează ca un produs intelectual, rod al unei minţi ordonatoare care capturează prin intuiţie viaţa, făcând-o etern prizonieră în monument. În Sibila se conturează astfel o structură tripartită a instanţelor creaţiei literare şi, implicit, a lumii romaneşti: trăirea nereflexivă, intuiţia artistică şi intelectul ordonator, ceea ce ne aminteşte de clasica ierarhie: trup, suflet, spirit, pe care însă autoarea nu o valorizează unilateral, în sensul afirmării supremaţiei intelectului, ci o pune sub un tulburător semn de întrebare. Căci, paradoxal, Sibila, un roman, intelectual, nu face decât să. Interogheze misterui fiinţei umane, încercând neîncetat să răspundă întrebării puse în primul capitol al cărţii: cine a fost Quina cu adevărat?, dar lovindu-se tot timpul, dincolo de orice demers raţional, de o ~otlă obscură, indescifrabila, în faţa căreia cuvintele trebuie să se oprească învinse. Considerând misterul drept una din categoriile universului romanesc al scriitoarei, Âlvaro Manuel Machado distinge, potrivit sugestiilor lui Vladimir Jankelevitch, misterul de secret, ca două concepte antinomice. Dacă secretul poate fi pătruns, disecat, el reprezentând doar o stare de pre-cunoaştere insuficientă a obiectului, misterul rămâne circumscris şi incognoscibil, iar cunoaşterea nu face decât să îi revelc esenţa indestructibilă şi fecundă. Nu întâmplător Sibila se concentrează pe dezvăluirea tainei fiinţe umane, ca şi cum autoarea ar fi dorit să dea frâu liber unei creativităţi raţionale după ce a pos- tulăţ odată pentru totdeauna mistend ca faptul cel mai adine, inalienabil, al omului. Or, dacă misterul există, discursul devine epifania incognoscibilului, întregul eşafodaj baroc, elaborat cu minuţie prin acumularea şi îmbinarea detaliilor, în vif- tejuri succesive, servind în fond pentru a comunica – paradoxal – incomunicabilul. Natură abisală, Quina este o prezenţă ambiguă, con- sumindu-şi existenţa între tentaţia transcendentului şi înclinaţia spre valorile vieţii practice de un materialism adesea meschin. Ea este o sibilă nu pentru că ar face cu adevărat prevestiri semnificative, ci pentru că este populată de o forţă a cărei adâncime scapă propriei conştiinţe şi care conferă un relief simbolic unei vieţi altminteri banale. Este o sibilă pentru că – inconştient – îi transmite Germei mistend condiţiei umane, lăsând un mesaj şi o moştenire spirituală fiinţei de care s-a considerat întotdeauna străină. Este, în sfârşit, o sibilă pentru că, datorită ei, putem asculta glasul patetic al unei lumi apuse, prin excelenţă anonimă, ale cărei personaje ’ating eternitatea în măsura în care intră sub incidenţa privirii Quinei. Dincolo însă de câmpul acestei priviri, opacitatea este completă. Din unghiul ele vedere al unei retorici imanente, universul romanesc al Sibilei găseşte în sinecdocă figura mentală generativă a textului. Obiectele prezentate parţial, în momente diferite, se constituie treptat în mintea cititorului ca totalitate caleidoscopică. Sunt obiecte succesive, „cinetice”, niciodată prezentate ca globalitate, fragmente de percepţie, a căror condiţie esenţială de plenitudine o reprezintă desfăşurarea în timp. Numai timpul, şi el eliptic, este acela care le poate întregi, devenind astfel condiţia sine qua non a oricărei spaţiali- tati. Niciodată autoarea nu renunţă la fragmentar, nu cade pradă tentaţiei de a epuiza, de a da o viziune definitivă şi, în cele din urmă, statică a obiectului. Descrierea cea mai tradiţională în aparenţă alunecă într-o întâmplare semnificativă; detaliul proliferează, modificând direcţia naraţiunii. Cu toată fantezia faptică prezentă pe parcursul întregii cărţi, evenimentul nu este privilegiat în dauna altor elemente ficţionale, ceea ce contribuie la crearea unei senzaţii de lectură egal tensionată, fără momente de pauză, de respiraţie, prezente în romanul tradiţional. Deopotrivă, personajele Agustinei Bessa Luis, compuse din detalii, din amănunte persona- lizante sau pitoreşti nu îşi câştigă dreptul la individualitate decât printr-o răbdătoare acumulare. Ceea ce ni se impune, aşadar, este o scriitură barocă – în tradiţia profundă a spiritului lusitan – în care pasiunea pentru detaliu transformă ornamentul dintr-un element superfluu şi exterior într-un liant structural, şi în care reflecţia dezvăluie o gândire filosofică epurată de clişee aforistice sau moralizatoare. Aleatoriul perspectivei, deliberatul apel la revelarea altor şi altor faţete ale fiinţei, explică, de bună seamă, pasiunea pentru accidental, precum şi tentaţia pentru conceptualizaliitr-o alter nanţă continuă, dialectică. Agusţina se slujeşte de efemer, înţeles deopotrivă că tehnică.A. $. Tructy. Râi mozaicate, pentru a pune în lumină eternitatea naturii umane. . Printr-o fericită comparaţie, Alvaro Manuel Machado apropie scriitura barocă a Agustinei Bessa, Luis de arta rozasei. „Rozasa este, în catedralele gotice, un ornament — Dar un ornament esenţial, căci de el depinde întreg echilibrul construcţiei catedralei, unind lumea exterioară şi lumea interioară, mişcarea şi chietudinea, acţiunea şi contemplarea". Aşa cum rozasa este „încercarea de fixare a luminii fugitive într-un centru al viziunii totale, arta romanescă a Agustinei Bessa Luis mi se pare a fi o continuă căutare a cuvântului care fixează, chiar şi pentru un moment, o relaţie deambulatorie, o relaţie între corespondenţe neaşteptate, între fulgurante divagaţii^. Capodoperă a literaturii portugheze şi universale, în care proliferarea barocă a imaginii este domolită de seninătatea ironică a unui spirit clasic, iar clarviziunea anarhică a creativităţii debordante de luciditatea enigmatică a unei minţi ordonatoare, Sibila este una din acele creaţii perfecte care fascinează şi nelinişteşte deopotrivă. Iar perfecţiunea, ne spune Agustina Bessa Luis în O Şusto, „nu place lui Dumnezeu dacă nu e agilă ca fulgerul, creaţia nu e perfectă dacă nu poartă pecetea momentanului. S-a făcut lumină, nu s-au ţesut una câte una, razele soarelui cu perseverenţă, cu talent şi bun gustu. DAN CARAGEA — UNDEVA, PE VERANDA acestei încăperi, spuse Germana, se află înscrisă o dată ce aminteşte de epoca în care casa a fost reconstruită. Pe la 1870, un incendiu a mistuit-o până în temelii. Moşia este însă aceeaşi: aceleaşi ogoare, aceleaşi păşuni, luate în arendă de la Coroană acum mai bine de două sute de ani, şi care au rămas din tată în fiu în aceeaşi familie de oameni ai pământului. — Un fel de aristocraţie ab imo. Şi Bernardo râse, cu o ironie afabilă, puţin distrată. Cu un gest maşinal îşi scoase ochelarii, apoi îi puse la loc, potrivindu-le ramele de aur în şanţurile care păreau urme adânci de unghii. Clipi iute din ochi, ca şi când l-ar fi orbit Lumina, şi adăugă: „Ab imo, a pământului…” căci, pentru el, cultura era un privilegiu personal şi nu lăsa niciodată să-i scape ocazia de a o împărtăşi şi altora, cu generozitate. Bernardo aparţinea acelei ramuri a familiei care ajunsese de la capitalism la nivelul imediat superior al intelectualităţii şi aici se fixase ca o adevărată aristocraţie. Căci ce altceva este aristocraţia, dacă nu treapta cea mai înaltă pe care o societate doreşte să o atingă, supremaţia unei clase asupra celeilalte, impunerea valorilor ei, fie ele ale puterii, ale muncii, ale spiritului, în funcţie de epoca care le este favorabilă? Familia lui Bernardo Sanches dobândise un statut aristocratic, ceea ce însemna că se mulţumea să-şi împlinească o anume moştenire de obiceiuri, fraze, opinii, care, odată desprinse de personalităţile care le dăduseră originalitate, rămăseseră doar nişte imitaţii goale şi snoabe. De fapt – gândea Germana –, talentul imitaţiei ajunge să fie la fel de caraoteristio ca şi originalitatea, nu numai pentru anumite familii, ci chiar, în general, pentru anumite popoare. Bernardo Sanches era exponentul unei rase care fusese eroică şi magnifică atâta vreme cât istoria ei însemnase o chestiune de supravieţuire, dar care, dobândind siguranţă şi confort, căpătase o strălucitoare mediocritate. Germana, vara lui, era la rândul ei un rezultat al diverselor degenerescenţe – artistul, produsul cel mai gratuit al naturii, cel care se poate defini ca o inutilitate imediată. Era o creatură răbdătoare, timidă, care inspiră o încredere fără margini. Nu semăna câtuşi de puţin cu artiştii care se fac remarcaţi, în general, prin banalitatea lor excentrică, distingându-se de burghezi prin faptul că îşi trăiesc extravaganţele pe care aceştia şi le reprimă. Avea inteligenţa de a părea o fiinţă obişnuită. Una din plăcerile ei era de a se analiza ca re- ceptacol al unui lung trecut, loc în care prindeau viaţă cavalcada generaţiilor şi contradansul afinităţilor; aptitudini, gusturi, forme ce se transmit că nişte solii peste timp, se pierd, se dezbină, răsar din nou, identice cu versiunea de odinioară. Acum Germa se balansa neobosit într-un vechi rocking-chair care, la fiecare mişcare mai violentă, sălta pe podeaua pe care se aflau grămezi de mere proptite cu scânduri negeluite. Precum Quina — Gândi. Şi. Absorbită, începu să murmure un monolog domol, în timp ce privea cadrul uşii deschise spre bucătăria în care se zărea vatra măturată de cenuşă. — Ce spui, Germa? Întrebă Bernardo. O cerceta cu o curiozitate superficială, uşor iritat că altceva în afară de el însuşi îl putea nelinişti. Cum ea îl privea zâmbind, fără să-i vorbească, se gândi că era mai comod să continue să se simtă aici un oaspete dorit şi să considere chiar tăcerea ei drept un semn de amabilitate. În realitate, Germa nici măcar nu se gândea la el. Bernardo ştia că dacă ar fi lăsat ca această bănuială să prindă rădăcini, nu ar mai fi venit niciodată pe aici şi că, în adâncul sufletului său, s-ar fi născut o nevoie permanentă de răzbunare. Preferă aşadar să nu bage de seamă că, în acele clipe, Germa era complet înstrăinată şi absentă şi că încăperea cu tavanul scund, unde plutea o mireasmă de fân şi de mere, se umpluse de o nouă pre zenţă, vie, intensă şi familiară, caldă şi umană, ca atunci când te întorci pe meleagurile unde ai trăit odinioară şi sufletul răspândeşte în juru-i chemarea puternică a trecutului. Şi, dintr-o dată, Germa începu să vorbească despre Quina. Era în septembrie şi casa, ocupată temporar, începuse să-şi piardă aerul de părăsire şi de ruină, înlocuit acum de căldura glasurilor şi de zgomotul paşilor care călcau pe frunzele uscate de porumb risipite pe duşumea. Vremea era blândă. Pătrunsă de liniştea naturii vlăguite, care se desluşeşte în căderea unduitoare a frunzelor sau în curgerea inutilă a apei printre tulpinile secerate de porumb. De la moartea Quinei nu se mai simţise niciodată în casă emanaţia aceea de mister grotesc sau ingenuu pe care o aducea prezenţa ei. Iar Germa nu mai regăsea plăcerea de odinioară când, seara, lângă vatră, răscolea cenuşa, risipea jeraticul cu vătraiul, desena prin aer cercuri de foc cu cleştele încins sau căuta prin cotloane sfârleaza de Crăciun, pe care literele erau pictate cu vopsea din fructe otrăvitoare de pădure. Ah, această Quina, atât de ciudată, atât de dificilă, dar de care nu-şi putea aduce aminte fără un dor răscolitor, cine fusese ea cu-adevărat? Joaquina Augusta se născuse chiar în această casă, cu şaptezeci şi şase de ani în urmă. La naştere, fetiţa nu părea că o să trăiască mult. Era plăpândă. Vineţie, şi la încheietura mâinii stângi avea o pată roşiatică, pentru că în primele luni de sarcină, la tăierea porcului, maică-sa fusese împroşcată cu ficat crud. Era a doua fiică care izbutise să se nască într-o căsnicie de şapte ani – ceilalţi copii concepuţi neajungând să se împlinească într-un organism şubrezit de posturi disperate, de chinuri de femeie tânără al cărei soţ era cel mai mare crai din ţinut. Căci doamna Maria da Encarnaţâo, aleasă din mulţimea de fete ale casei Freixo, delicată, zveltă, cu părul bine întins peste tâmpie, mijlocul subţire strâns cu o centură neagră de şaten – aşa cum avea să rămână modă pentru toate femeile din familie – luase un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, despre care bă- trânele din partea Jocului spuneau, cu un ton binevoitor şi uşor complice, „că sucea capul femeilor”. Şi era adevărat. Se căsătoriseră într-o d. Fniirieaţă, fără ştirea nimănui. După ceremonie, mireasa îşi reluâse locul în casa părintească, amăgind astfel încă o vreme cortegiul de femei dispreţuite, printre care se numărau chiar propriile ei surori. De fapt, Francisco Ţeixeira era un fluş- turatic fericit. Avea o casă, pământ bun şi alte averi însemnate pe care însă le administra prost, pentru că era o fire petrecăreaţă, iubea plăcerile şi viaţa pe picior mare. Îi plăceau gesturile măreţe, generozitatea, însă trufia firii lui ţinea mai degrabă de o anume discreţie, decât de fanfaronade bătătoare la ochi. Dacă era cineva gata în orice clipă să răzbune o jignire, să pună mâna pe ciomag, să împartă lovituri în dreapta şi în stânga, speriind vitele şi făcând să ţipe bătrânele care se puneau pe fugă, cocârjate, încercând să salveze în poalele şortului ce le mai rămânea din coşurile cu ouă, acela era Francisco Ţeixeira. Mic. De statură, plin de nerv, prudent şi scurt la vorbă, era conştient de farmecul favoriţilor săi bălai în ochii femeilor, pentru care pielea oacheşă de maur nu făcea doi bani în chestiuni apolinice. Maria da Encarnagăo se îndrăgostise de el la nouă ani, într-o seară, când, trecând prin sat, nu izbutise să sară peste un şuvoi umflat de zăpezile iernii; apa spumega prăbuşindu-se într-o râpă peste care se încovoiau sorbii scuturaţi de vânt. — Ce faci aici, fetiţo? A cui eşti? Întrebă Francisco Ţeixeira, care tocmai trecea, cu gulerul pestriţ al mantalei acoperindu-i pe jumătate, obrazul. Maria răspunse cu un glas timid, însă sec şi înţepat.

Harta Iubirii de Ahdaf Soueif Scriitoare de origine egipteană, Ahdaf Soueif s-a născut în 1950, la Cairo, dar şi-a petrecut copilăria în Anglia, unde mama ei se pregătea pentru doctorat. A studiat în Anglia şi Egipt, manifestând întotdeauna o fascinaţie aparte pentru literatură. În 1973 a obţinut masterul în literatură engleză la Universitatea din Cairo, apoi doctoratul în lingvistică la Universitatea Lancaster. A predat la Universităţile Cairo şi King Seoud. Deşi genul ce a impus-o ca scriitoare a fost proza scurtă, în care a dovedit că excelează atât prin Aisha (1983), cartea sa de debut, nominalizată la Guardian Fiction Prize, cât şi prin Fluierarul (1996), Ahdaf Soueif şi-a reconfirmat talentul şi valoarea prin romane ca În the Eye of the Sun (1992) sau The Map of Love (Harta iubirii, 1999), nominalizat la Man Booker Prize. De asemenea, a scris eseuri şi articole pentru numeroase reviste şi ziare, precum Sunday Telegraph, Times Literary Supplement, Washington Post. Romanul Harta iubirii este o apologie a dragostei şi a puterii sale de-a învinge diferenţele culturale. Structurată pe două planuri, naraţiunea urmăreşte destinele uimitor de asemănătoare a două femei pe care dragostea le poartă spre acelaşi tărâm misterios şi exotic – Egiptul. Mergând la Cairo să se documenteze pentru un proiect şi totodată să descopere lumea bărbatului pe care îl iubeşte, tânăra ziaristă americană Isabel Parkman aduce cu sine un cufăr cu jurnale şi obiecte personale ale străbunicii sale şi o întâlneşte pe Amal, una dintre rudele ei egiptene de care familia se îndepărtase. Împreună, cele două femei se lasă în voia unei investigaţii mult mai pasionante – descifrarea carnetelor scrise în engleză şi arabă din cufăr. Din praful unui secol de uitare se iveşte astfel tulburătoarea poveste de dragoste dintre străbunicii lui Isabel – lady Anna Winterbourne, o tânără văduvă englezoaică, şi Sharif al-Baroudi, un naţionalist egiptean credincios cauzei sale. Descrierea Egiptului din timpul ocupaţiei britanice şi din perioada actuală conferă romanului o uimitoare autenticitate.   „E ciudat că această perioadă [1900-1914] în care colonialiştii şi colaboratorii lor credeau că domnea pacea a fost una dintre cele mai fertile din istoria Egiptului. A avut loc o profundă examinare a sinelui şi o extraordinară reîncărcare cu energie în vederea unei noi Renaşteri.“ Gamal ’Abd el-Nasser, The Covenant, 1962 Un început „Nici măcar zeii nu pot schimba trecutul.“               Agathon (447-401 î.Hr.) …acolo, pe masa de sub fereastra dormitorului, se află vocea care a aruncat-o din nou în visare. Crâmpeie dintr-o viaţă trăită cu mult, mult timp în urmă. De la o distanţă de un secol, vocea femeii îi vorbeşte – atât de limpede, încât nu-i vine să creadă că nu poate să pună mâna pe stilou şi să-i răspundă.   Copilul doarme. Nur al-Hayah: lumina vieţii mele.   Anna probabil a pus tocul deoparte, îşi spune Amal, şi s-a uitat la copilul lipit de ea: la faţa îmbujorată de somn, la gura deschisă uşor, la bucla udă de păr negru care îi atârna pe frunte.   Am încercat cât de bine m-am priceput să-i spun. Dar nu poate – sau nu vrea – să înţeleagă şi să renunţe la speranţă. Îl aşteaptă neîncetat.   Amal citeşte, citeşte fără oprire, până noaptea târziu. Citeşte şi lasă cuvintele Annei să se reverse înăuntrul ei, cercetând cu blândeţe visele, speranţele şi durerile pe care le aşternuse în ordine, le etichetase şi le pusese deoparte. Hârtii îngălbenite şi roase de vreme, pagini, pagini întregi. Cele mai multe sunt în engleză, acoperite cu un scris mărunt, ferm, înclinat. Amal le-a sortat după tipul şi dimensiunea hârtiei, după culoarea cernelii. Altele sunt în franceză. Unele sunt puse în plicuri, altele legate neglijent împreună în mape de piele. Mai sunt şi un jurnal verde mare şi un altul legat în piele maro, cu o broască mică, de alamă încastrată în încuietoarea gravată. Amal a găsit mai târziu şi cheia pe fundul unei genţi de pâslă verde – o geantă care îţi trezea o senzaţie de repulsie la atingere, de parcă ar fi fost confecţionată pentru un proiect şcolar – şi împreună cu ea erau două verighete, una mai mică decât cealaltă. S-a uitat cu atenţie la cuvintele inscripţionate în interior şi, la început, singura parte a inscripţiei de pe fiecare inel pe care a reuşit s-o înţeleagă a fost data: 1896. Un plic mare, maro conţinea un singur caiet: şaizeci şi patru de pagini de scris îngrijit cu caractere arabe ruq’a[1]. Amal a recunoscut imediat scrisul: literele verticale, scurte, dar drepte, unghiurile ascuţite, coada lui ya[2] încovrigată sub corp. Scrisul citeţ şi îngrijit al bunicii ei. Hârtia e albă, cu linii înguste, legată între coperte de un gri marmorean. Paginile rigide trosnesc şi opun rezistenţă. Când le întoarce şi le netezeşte, stau într-o poziţie ciudată, păstrându-şi rigiditatea până când închide din nou caietul. Câteva tăieturi din ziare: al-Ahram, al-Liwa, The Times, Daily News şi altele. Un program de la un teatru italian. Altă geantă, de data asta din catifea albastru închis. A răsturnat-o în palmă şi din ea a căzut un şirag de mătănii cu treizeci şi trei de mărgele din lemn şlefuit şi un ciucure de mătase neagră. Tot restul zilei mâna i-a mirosit uşor a lemn vechi de santal. Câteva albume de schiţe cu diverse desene. Mai multe caiete de caligrafie arabă. Le-a frunzărit, remarcând diferenţele de cursivitate şi de încredere. Câteva caiete cu exerciţii de arabă, citate, notiţe etc. Un medalion, destul de curios, fiindcă e turnat dintr-un metal greu, mat şi atârnă de un lanţ subţire de oţel. Când a apăsat pe resortul lui, s-a deschis şi dinăuntru a privit-o o femeie tânără. E o pictură splendidă şi o cercetează de mai multe ori. Îşi spune că trebuie să aducă o lupă şi să o privească aşa cum trebuie. Părul femeii e blond şi îl poartă liber şi ondulat în stilul pe care l-au făcut celebru prerafaeliţii. Are o frunte netedă şi senină, o faţă ovală şi o bărbie delicată. Gura pare gata să înflorească într-un surâs. Însă ochii ei, care au cea mai ciudată nuanţă de albastru, violet chiar, privesc drept spre tine şi spun… spun multe. Există o forţă în privirea aceasta, o încăpăţânare; ai putea spune chiar sfidare dacă nu ar fi atât de veselă. E privirea pe care ar avea-o – ar fi avut-o – o femeie dacă ar invita un bărbat, un străin, să spunem, la dans. Data de pe dos e 1870, iar de capacul concav cineva a prins o cheie micuţă de aur. O geantă de stambă şi, înăuntrul ei, spălată şi călcată cu grijă, cu un săculeţ de lavandă ascuns printre pliuri, o rochiţă de bebeluş din cel mai fin bumbac alb, cu o mulţime de pliseuri albastre, galbene şi roz în partea de sus. Şi, împăturită o dată şi învelită în muselină, o tapiserie destul de curioasă, pe care se zăresc imaginea unui faraon şi o inscripţie în arabă. Mai era şi un şal, de felul celor purtate de ţărănci la ocazii speciale: „de culoarea untului“, de fapt alb. Astăzi poţi cumpăra unul la fel din Ghuriyya[3] pentru douăzeci de lire egiptene. Şi mai e unul, mai elegant, din lână gri pal, cu flori de un roz stins – atât de purtat că în anumite părţi aproape se vede prin ţesătură. Mai erau şi alte lucruri. Lucruri împachetate în pânză sau în hârtie satinată sau ascunse în plicuri: o cutie plină cu lucruri, un sipet cu comori, un cufăr, de fapt. E un cufăr. O poveste poate să înceapă de la cele mai ciudate lucruri: o lampă fermecată, o conversaţie surprinsă fără voia ta, o umbră ce alunecă pe perete. Pentru Amal al-Ghamrawi, povestea a început de la un cufăr. Un cufăr demodat, îmbrăcat în piele maro, acum crăpată şi scorojită, cu un capac boltit peste care erau petrecute două curele închise cu catarame de alamă, înnegrite de vreme şi uitare. Americanca venise acasă la Amal. O chema Isabel Parkman, iar cufărul era încuiat în portbagajul maşinii pe care o închiriase. Amal nu se putea preface că nu era reticentă. Reticentă şi deja plictisită: o americancă – o jurnalistă, îi spusese la telefon. Dar i-a zis că fratele lui Amal îi spusese să sune, aşa că Amal a fost de acord să o primească. Şi îşi adunase toate forţele: fundamentaliştii, vălul, pacea cu Israelul, poligamia, statutul femeii în Islam, mutilarea genitală – care din toate acestea va intra în discuţie? Dar Isabel Parkman nu era obraznică sau tăioasă; de fapt, era mai degrabă modestă, aproape timidă. Îl cunoscuse pe fratele lui Amal la New York. Îi spusese că venea în Egipt ca să se ocupe de un proiect despre noul mileniu şi el îi dăduse numărul lui Amal. Amal s-a arătat neîncrezătoare că Isabel avea să dea peste cineva cu vederi sau teorii milenariste măreţe. Era încredinţată că Isabel avea să descopere că, în mare, toată lumea era pur şi simplu îngrijorată – bolnavă de îngrijorare gândindu-se la ce avea să se întâmple cu Egiptul, cu ţările arabe, cu „lumea a treia“ în secolul XXI. Însă i-a oferit o cafea şi câteva nume şi Isabel a plecat. La cea de-a doua vizită Isabel abordase subiectul cufărului. Îl găsise când mama ei intrase în spital – pentru totdeauna. Se uitase prin el şi găsise nişte hârtii vechi în engleză, scrise, credea ea, de străbunica ei. Dar erau şi multe hârtii şi documente în arabă. Mai erau şi altele: obiecte. Iar hârtiile în engleză erau în cea mai mare parte nedatate şi legate împreună, dar păreau să înceapă la mijlocul frazei. Ştia că acolo trebuie să se afle o parte din propria ei istorie, însă era de asemenea încredinţată că s-ar fi putut găsi şi o poveste. Nu voia să-i impună nimic, însă fratele lui Amal se gândise c-ar putea fi interesată… Amal a fost mişcată de ezitarea ei. I-a promis că va arunca o privire prin cufăr şi a trimis portarul să-l aducă sus. Pe când acesta îl căra şi îl aşeza în mijlocul livingului ei, a zis: — Cutia Pandorei? — O, sper că nu! a exclamat Isabel, părând sincer alarmată.   Mă numesc Anna Winterbourne. Nu prea sunt de acord cu cei care susţin că stelele ne călăuzesc destinul.       [1] Scriere arabă neprotocolară, utilizată în scrisori cu caracter personal, ciorne şi notiţe. Ruq’a desemnează de asemenea foaia de hârtie pe care este scris textul respectiv. Posibil: text scris pe o bucată de hârtie mai degrabă decât scrierea oficială naskh (standard), scrisă pe o foaie tip. (în arabă, în orig.) (Acolo unde nu există precizări suplimentare, notele îi aparţin autoarei.) [2] Element introductiv al cazului vocativ. Este opţional când cuvintele în cazul vocativ se află la începutul enunţului şi obligatoriu când acestea se află în mijloc. (în arabă, în orig.) [3] Ghuriyya — piaţă din Cairo. (n. t.)        

Centrul inaintas a murit in zori de Agustin Cuzzani Centrul inaintas a murit in zori de Agustin Cuzzani           CUPRINS:           CUVÂNTUL AUTORULUI 4           PERSONAJELE: 5           ACTUL I 6           ACTUL II 29           ACTUL III 47             PERSONAJELE:           Cacho Garibaldi – centru înaintaş al echipei de fotbal „Nahuel Athletic Club”;           Gardianul;           Vagabondul;           Preşedintele Clubului „Nahuel Athletic”;           Rodriguez – secretarul Clubului „Nahuel Athletic”           Dominga – mătuşa lui Cacho Garibaldi;           Ennesimo Lupus – magnat al finanţelor, al industriei, al comerţului şi al producţiei. Colecţionar de făpturi omeneşti;           Profesorul – fizico-matematician;           King-Kong – om-maimuţă;           Hamlet;           Nora Rodrigova – balerină clasică;           Portărelul I;           Portărelul II;           Avocatul;           Licitatorul;           D. Cannis – faimos industriaş, fabricant de frânghii;           D-na Cannis;           Dulgherissimul.           Dulgheri. Creditori. Suporteri (admiratori ai lui Garibaldi, pasionaţi după fotbal). Paji. Vânzători. Un băieţel. Un turist. Un cor de detectivi. Judecătorul-Corb. Procurorul-Corb. Avocatul-Corb. Prezentatorul programului. Călăul. Vocea crainicului.                 ACTUL I.           Vastă piaţă, cu bănci, felinare şi gazon brăzdat de alei. În fund. La marginea scenei, zidul înalt şi crenelat al unei închisori. În el, o ferestruică, luminată de la ridicarea şi până la coborârea cortinei. Are zăbrele de fier. În primul plan se văd rampe, practicabile, pasarele şi spaţii goale. La ridicarea cortinei, scena slab luminată de felinare mohorât-galbene. Un gardian apare din dreapta, legănându-şi bastonul În mână şi fluierând ceva între dinţi. În buzunar are o lanternă şi un teanc de hârtii, care se văd în parte şi care seamănă cu nişte caiete program de cinema. Gardianul înaintează şi se opreşte în dreptul unei bănci aşezate lateral, pe care o ciocăneşte cu bastonul, parcă pentru a trezi pe cineva…           GARDIANUL: Hei! Hai, trezeşte-te! (Agită bastonul.) Trezeşte-te odată! (Mai întâi se agită ceva, ca şi cum un corp omenesc s-ar mişca prin somn. Apoi apare, stând în capul oaselor şi scărpinându-se în creştet, Vagabondul. E un bărbat de cincizeci de ani, prost îmbrăcat, cu un aer neglijent. N-are însă înfăţişarea unei haimanale, ci mai curând aceea a unui filosof în mizerie. Un visător fără căpătâi, puţin cinic şi puţin sentimental. La început, clipeşte buimăcit.)           VAGABONDUL: A! Dumneata erai? Am avut un vis îngrozitor. (Trezindu-se de-a binelea.) Da’ ce s-a întâmplat, domnu’ Gardian?           GARDIANUL: Trebuie să pleci. E interzis dormitul…           VAGABONDUL: Păi, nu dorm eu. Aici, mai în fiecare noapte? O ştii doar şi dumneata.           GARDIANUL: Ordin de sus. Astăzi e interzis!           VAGABONDUL: Păi, noaptea n-a trecut încă! De ce nu mă mai laşi un pic? (Gardianul dă din cap.) Of, cum mă dor picioarele! (Gardianul dă iar din cap.) Ştii bine cât alerg toată ziua.           GARDIANUL: Nu. Ţi-am spus că nu se poate. Ordine stricte. (Misterios.) În piaţa asta o să aibă loc o ceremonie deosebit de importantă; au fost invitaţi oameni foarte de soi; trebuie să mă-ngrijesc să fie curat.           VAGABONDUL: Curat? Ai dreptate, acu’ văd şi eu. Da’ spune te rog, ce mai ceremonie o fi şi asta, că trebuie omul să se scoale din pat la patru dimineaţa. Nu-i oră prea potrivită pentru ceremonii. Aşa cred eu, cel puţin.           GARDIANUL (privind către fereastra luminată a închisorii): O să fie în zori. Vezi ferestruica ceea?           VAGABONDUL: Vreun deţinut căruia nu i-e somn.           GARDIANUL: Nu că nu i-ar fi lui somn. Nu-l lasă să doarmă în noaptea asta. Şi cum s-o crăpa de ziuă, o să-l spânzure; chiar aici, în piaţă. Acum cred că Îi dau mâncarea specială care se pregăteşte în asemenea împrejurări. Că pe urmă… (Face un gest care imită strangularea.)           VAGABONDUL (mirat, oarecum neîncrezător): Asta-i ceremonia? Şi o să-l spânzure aici?           GARDIANUL (pe un ton poetic): În revărsat de zori! (Pauză.) Din cauza orei nepotrivite, n-o să avem mult public. Dar or să vină câţiva invitaţi speciali. Îndată or să vină şi dulgherii, să ridice spânzurătoarea. Pe urmă… mă aşteaptă şi pe mine o muncă…           VAGABONDUL: Cum, adică? Ai şi dumneata o misiune în execuţia asta?           GARDIANUL: Te cred: să împart programele, să plasez oamenii la locurile lor, să menţin ordinea, să dau explicaţii. (Arată teancul de programe din buzunar.) Vezi astea? Biletele sunt foarte strict numerotate; nu se admite nici o excepţie; nici un bilet de favoare. Totul e cât se poate de bine organizat. Ce mai tura-vura… sper că m-ai înţeles… Numai noaptea asta… pe urmă, o să-ţi stea la dispoziţie, ca totdeauna.

Printre altele m-am apucat de fumat de Alan Montefiore Printre altele, m-am apucat de fumat este debutul literar al unei licenţiate la Harvard, care a cules cele mai râvnite burse şi distincţii – Aoibheann Sweeney. Înainte să facă pasul către statutul de romancier, tânăra scriitoare s-a apropiat de literatură din postura de critic. The New York Times Book Review, The Washington Post Book World sau The Village Voice Literary Supplement, publicaţiile care i-au găzduit recenziile, sunt o garanţie implicită pentru valoarea prozatoarei new-yorkeze. În New York s-a mutat la începutul anilor 90, imediat după încheierea studiilor, iar în prezent trăieşte în Prospect Heights, pestriţul cartier din Brooklyn, şi se ocupă de studii din sfera ştiinţelor umaniste, fiind directorul Centrului de Studii Umaniste de la City University, New York. Romanul cu care a debutat a început să prindă contur în timp ce încerca să obţină masteratul la Harvard, scriitoarea alegându-şi ca spaţiu de lucru diverse locuinţe dintr-o comunitate de artişti din Brooklyn.           Printre altele, m-am apucat de fumat e o poveste care începe pe o insulă din Mâine şi îşi atinge climaxul în New York, loc al unor descoperiri teribile despre trecut, dar şi al revelaţiilor despre straturi nebănuite ale sinelui. Miranda, fiica unui clasicist pasionat până la obsesie de perfecţiunea traducerii Metamorfozelor lui Ovidiu, îşi pierde mama la o vârstă fragedă. Cum tatăl e cufundat în gânduri străine de fetiţă şi în propriile studii, Miranda creşte singuratică, creându-şi propria lume din fantasme crescute în sălbăticia insulei. Totul se schimbă, însă, când tatăl se decide s-o trimită la New-York, la universitate, şi Miranda ajunge în mijlocul vechilor prieteni ai propriului părinte. De la ei află adevăruri şocante despre trecutul tatălui, dar şi despre felul dual în care ea însăşi poate iubi. Furtuna lui Shakespeare şi Metamorfozele lui Ovidiu sunt referinţe implicite care ghidează permanent intriga acestei poveşti despre descoperiri, transformare şi sexualitate.           Alina Purcaru                 Printre alte lucruri, m-am apucat de fumat. Ana spune că ar trebui să încetez cu chestia fată bună/fată rea şi are, evident, dreptate, dar, uneori, când am o ţigară în mână, străzile sunt periculos de pustii şi am băut câteva pahare după o zi de lucru şi observ luminile aprinse în diverse apartamente, scări şi clădiri întregi luminate, sclipiri roşii pe cer, mă gândesc la nopţile de pe insulă când eram mulţumită să stau singură afară, ascultând sirenele de ceaţă în întunericul acela plăcut, şi să gust aerul dulce-sărat.           Mama şi tata s-au mutat în Mâine când aveam aproape trei ani, astfel încât tatăl meu a putut să lucreze la o traducere a Metamorfozelor. Am crescut pe Crab Island, la vreo milă, pe apă, de un mic orăşel numit Yvesport care, cel mai adesea, era ascuns vederii noastre de o ceaţă groasă de Down East. La câteva luni după ce am ajuns acolo, mama s-a topit în ceaţă şi nu s-a mai întors. Ne-a pregătit nişte fulgi de ovăz dimineaţă şi după aceea a plecat în oraş. Când, în aceeaşi seară, nu se întorsese, tata a mai pregătit nişte fulgi de ovăz şi m-a dus la culcare: dimineaţa următoare l-a contactat prin radio pe domnul Blackwell, care a verificat dacă barca se afla la chei. În după-amiaza aceea Paza de Coastă a găsit barca, fără nici o zgârietură, eşuată pe ţărmul continental. Le-au trebuit trei zile să-i găsească trupul. Ne-au pus o mulţime de întrebări. Domnul Blackwell mi-a spus, mai târziu, că trebuie să fi murit îngheţată înainte de a se fi înecat – iarna sunt suficiente cam şase minute pentru ca inima să înceteze să mai bată. Nu era obişnuită cu bărcile, a spus el – trebuie să-şi fi Pier' dut echilibrul încercând să vadă pe unde călca.           Tatăl meu nu vorbea despre ea, dar domnul Blackwell trecea pe la noi în fiecare zi, după ce ea a murit, ca să ne pregătească prânzul şi cina. Eu eram convinsă că pe toată insula, în interiorul copacilor, erau femei. Când începea să bată vântul, ele şopteau şi-şi arătau reversul frunzelor, iar eu mă prefăceam că nu le aud. Îmi amintesc că stăteam în curte ore în şir în timpul verii, doar ascultându-mi respiraţia, simţind cum îmi amorţeau membrele – pândind amurgul, când liliecii aveau să zboare în zigzag printre copacii din spatele casei care se întunecau la culoare. Uneori, aproape că îmi simţeam pielea întărindu-mi-se ca scoarţa de copac, degetele de la picioare prinzând rădăcini în pământ. Braţele ridicându-se rigide spre cer. Tatăl meu uita că eram acolo şi îl urmăream mergând la fereastră, stând acolo timp îndelungat şi uitându-se afară, îmi plăcea să-mi imaginez că mă căuta pe mine, strigându-mă pe nume. Mi l-am închipuit oprindu-se în faţa noilor puieţi din grădină, studiindu-mă aşa cum nu se uitase niciodată la un copac până atunci, încercând să-mi întrezărească silueta subţire sub scoarţă. Coatele ar fi fost nodurile din crengile subţiri ale braţelor mele şi, într-un târziu, mi-ar fi recunoscut genunchii noduroşi, trunchiul cu pieptul neted.           Tatăl meu era irlandez şi, când era adolescent, se pregătea să devină preot, dar a ajuns să predea latina şi greaca, întâi în Boston, apoi în New York City, unde l-a ajutat pe un om care se numea Arthur Mitchell să fondeze Institutul pentru Studii Clasice. Are, pe birou, o fotografie cu el şi cu Arthur Mitchell: în ea, tatăl meu este înalt şi tânăr, părul său este negru ca pana corbului. Arthur Mitchell este mic de statură şi dichisit, ţinând un baston chiar deasupra solului, ca un suport pentru mers. Domnul Blackwell îşi aduce încă aminte Cum ne ducea, pe mama, pe tata şi pe mine, pe apă, până la insulă, în ziua în care am sosit acolo. Mama avea două valize albastre, iar tata – geanta lui din pânză groasă; cărţile au ajuns mai târziu. Domnul Blackwell spune că m-a cărat tot drumul până sus, printre tufe, până la casă, ferindu-mi de urzici picioruşele durdulii. Când tatăl meu a descuiat uşa casei, mobila, care fusese acoperită grijuliu cu cearşafuri, era pătată de găinaţ de pasăre. Domnul Blackwell m-a lăsat jos şi s-a îndreptat spre cămin, să verifice dacă oblonul fusese lăsat deschis. Un raton uriaş a ieşit din spatele canapelei şuierând şi scuipându-ne pe toţi patru. Mama a ţipat. Domnul Blackwell a spus că el crede că animalul e turbat; a ridicat suportul de pălării din fier şi l-a lovit cu el în cap. Craniul i s-a despicat şi a făcut atâta mizerie şi sânge înjur, încât tatăl meu a ieşit afară, pe veranda şubredă, să vomite. Bineînţeles că eu m-am dus drept spre animalul mort şi m-am aşezat pe vine ca să mă uit pe îndelete la el.

CAPITOLUL I   UNDE ÎNCEPE ISTORIA MINORULUI CAVALER DON QUIJOTE DIN LA MANCHA SI SF. ARATA FIREA Şl TRAIUL LUI Trăia de muli în Spania, intr-un săculeţ pierdut, din ţinutul La Mancha, un boiernaş de ţară. un hidalgo cam bătriior şi ciudat la fire, nici prea avut nici de tot sărac, dar mîndru de neamul vechi din care se trăgea şi cu capul plin de gărgăuni din cei mari. II chema, dacă îmi lue bine aminte. Qucsada sau. mai curind Quina. cum s-ar zice pe româneşte Cavalerul ilbă. sau altfel... Dar numele pe care il purta j prea are multă însemnătate. Cit era ziulica : lungă, ba adesea şi toată noaptea, pină la re- irsatul zorilor, el îşi trecea vremea citind po- istiri cavalereşti. Se prăpădea după vitejiile lui madis de Gaula, cel tare de virtute, şi nu se ai sătura răsfoind întimplările înflăcărate ale a vaierului spadei şi ale bravului Palmerin de nglia. Cit priveşte isprăvile faimosului Don odrig de Ruy Díaz, zis «CiduU, el le ştia pe de ist, aşa cum şi faptele lui Roland fără de teamă, cel care purta iarba fiarelor la dinsul, de nici o spadă nu-l putea atinge sau tăia, toţi oşteni bravi, a căror memorie legendară se păstrase in cînteccle din popor şi prin cărţile de basme ale vremii. Ultimul gologan şi-l lua dc la gură boiernaşul nostru pentru a cumpăra astfel de ceasloave mîncate de molii, cu care să-şi omoare timpul. Ba, de la o bucată de vreme, se scrintisc dc-a bi- nelca, de atîta citit, ajungind să se creadă el însuşi un cavaler rătăcitor fără prihană, coborit cu hirzobul din paginile îngălbenite. I se părea că el însuşi a fost hărăzit să facă fapte minunate, al căror răsunet să colinde ţările. Şi într-o albă dimineaţă, se hotărî aşa, tam-nisam, să plece lainic în lume, ca să-i sprijine pe cei slabi şi sărmani împotriva celor puternici, scut să fie copiilor fără apărare, pe bă- trîni să-i ocrotească şi pe văduve şi pe fecioare să le scoată din prinsoarea cruzilor uriaşi, de felul lui Morgante Maggiore, aşa cum citise că făceau cavalerii dc odinioară. Nici bătrina lui îngrijitoare, chelăreasa care îi ţinea gospodăria, o femeie casnică şi la locul ei, nici tinăra lui nepoată, în vîrstă dc numai l8 ani, nu izbutiră să-i schimbe hotărîrea dc a-şi lăsa ocina părintească, pentru a merge în lume, in căutarea gloriei. Se plictisise de atitea cărţi. Era decis să le arunce pe foc. La naiba cu romanele de aventuri de pină aici şi cu eroii lor, îşi zicea. De acum încolo, el însuşi trebuia să fie eroul vestit, cavalerul fără teamă şi fără păcat, despre care să se pomenească şi a cărui amintire neveştejită să trăiască prin strălucirea faptelor lui. Smulse din panoplie armura cea veche, scutul şi lancea, coiful de tablă ruginită, ale strămoşului său, şi începu să le curăţe cu grijă. Apoi. cînd sfirşi de lustruit toate aceste unelte de luptă, care mai că înverziseră, uitate in cui vreme de o sută şi mai bine de ani, se înarmă din cap pină in picioare cu ele şi se uită in oglindă, să vadă cum arăta îmbrăcat. I se potriveau de minune. Veni în sfîrşit rîndul calului, pe care ¡I scoase binişor de căpăstru din grajd şi ¡l ţesălă bine. Nu se putea închipui un cavaler fără cal! Este adevărat că «ducipalul» pe care se pregătea să încalece nu mai era decît o mîrţoagă prăpădită şi flămindă. slabă de-i numărai coastele, numai piele şi os. Dar ce însemnătate putea să aibă înfăţişarea ci jalnică, dacă mîrţoaga asta necăjită avea să poarte în spinarea ei pe cel mai viteaz dintre viteji, dacă ea era sortită să fie calul celui mai brav dintre toţi cavalerii rătăcitori din cîţi au existat vreodată pe pămînt. Un animal vestit, ca şi stăpinul lui, şi al cărui nume trebuia să răsune plin de nobleţe, aşa cum se cuvenea unui cal din romanele cavalereşti, pe care boiernaşul nostru le citise pînă albise. îi va schimba deci numele pe care îl purtase pînă acum. De azi înainte îi va spune Rosinante, care înseamnă de fapt, tot mîrţoagâ, dar vezi dumneata, o mirţoagă de neam mare, o mir- ţoagă cilibie, un fel de gloabă de soi, cum numai un cavaler, adică un hidalgo, putea să aibă. în ceea ce îl priveşte pe eroul nostru, el însuşi trebuia să poarte un nume răsunător, cu care să se poată făli prin lume şi care să dureze veacuri în memoria oamenilor. Hotărî aşadar să-şi spuie de acum încolo Don Quijote. Era ca şi cum şi-ar fi zis Cavalerul Platoşă, sau Pan Lorică de fier. nu nume foarte frumos, care suna a vitejie de la o poştă. Şi fiindcă proyincia în'care văzuse lumina zilei se numea La Mancha, el îşi luă numele de Don Quijote de la Mancha, pentru ca o dată cu isprăvile, să i se cinstească şi pămintul de obîrşie, care dăduse naştere unui atît de mare luptător. Să mai poftească acum cineva să-l înfrunte! îşi spunea el, îmbrăcat cum se alia în haine de tablă şi cu chivără străbunului pe cap. legată bine cu panglici, ca să nu-i cadă. Arăta cum nu se poate mai chipeş! Lumea avea ce privi şi, incin- tat de sine, se plimba cu paşi rari, mîndru şi împodobit ca un păun din cei arătoşi. La toate se gindise eroul nostru. Dar uitase totuşi ceva. Unde se mai pomenise un cavaler fără iubită, adică fără o domniţă in faţa căreia să-şi plece genunchiul, o domniţă pentru care să lupte şi să învingă, o domniţă care să-i dea binecuvintarea ori de cite ori va trebui să meargă la război şi care mai ales să se roage pentru viaţa Iui, cind s-o afla în primejdie? Unde s-a mai pomenit un cavaler rătăcitor fără o stăpinâ a inimii şi a gin- durilor? Or. Don Quijote ştia că in satul vecin se găseşte o lată frumoasă ca un bujor, de felul ei din Toboso, un pui de ţărancă, cam din topor ca. dar rumenă in obraji şi cu pieliţa feţei ca petalele florilor. O chema Aldonza Lorenzo şi cavalerul nostru tomnatec pusese ochii pe dînsa de mult timp. Se hotărî dar s-o aleagă pe ca. să-i fie în veci stăpînă, chiar dacă pentru aceasta va trebui să-i schimbe şi ei numele de săteancă intr-unui vrednic de o domniţă din neam ales. Se hotărî deci după numele cătunului din care i se trăgea spiţa. Şi cu aceasta, pregătirile fiind terminate, nu-i mai răminea lui Don Quijote decît să plece la drum. Aşa cum se va arăta in capitolul ce urmează. CAPITOLUL II AICI SE VEDE CUM VITEAZUL NOSTRU PLEACĂ DE ACASĂ PENTRU A SĂVÎRŞI FAPTE MARI Astfel stînd lucrurile, după o scurtă zăbavă, într-o dimineaţă călduroasă de iulie, pe la cinta- tul cocoşilor, amintindu-şi Don Quijote că lumea îl aşteaptă nerăbdătoare s-o mîntuie de nedreptăţi şi de tirani, îmbrăcă armura de fier, îşi puse coiful strălucitor pe cap, îşi luă într-o mină scutul şi in cealaltă suliţa, încălecâ pe nobilul său Rocinante şi ieşi pe nesimţite din ogradă, purtîndu-şi calul la pas, fără a se vesti cu trim- biţe, ca alţi cavaleri, pentru ca nimeni să nu-i ia seama ce face şi încotro apucă. Şi cum mergea într-o doară, cam fără ţintă, străbătînd cimpia Montinel. se tot gîndca in sinea Iui ce vor spune oamenii despre dinsul. într-o zi, peste sute şi sute de ani. şi cum se vor minuna de faptele lui, citindu-i-le prin cărţi şi părindu-li-se de necrezut. îi venea în minte chipul frumoasei ţârănci din Toboso, Aldonza, şi, ca şi cînd ar fi vorbit cu dînsa, murmura neauzit de nimeni: «<0, Dulcinee, domniţă cu ochi frumoşi, supus îţi sini ca un rob, şi mai credincioasă decît un ciine bate inima cavalerului tău pentru tine. îndură-te de suferinţele mele şi aruncă-ţi spre mine privirea ta, căci pentru tine sînt gata să pătimesc de acum încolo cele mai crunte încercări».

Galateea de Miguel de Cervantes  GALATEEA CA PROLOG şI EPILOG CERVANTIN   Prima menţionare a Galateei lui Cervantes în literatura română - alta, tot indirectă, avea să-i aparţină lui M. Kogălniceanu, în Iluzii pierdute – ne întâmpină la începutul secolului al XIX-lea într-o proză („Tristeţă”) din O alergare de cai de Costache Negruzzi: ştirea despre vechiul roman pastoral îi ajunge scriitorului prin ricoşeu şi pe o cale ocolită: „Ceteşte tu şi eu voi asculta, am zis lui Ivan [valetul naratorului, n.n.]. El începu: «După ce alergă de la o turmă la alta, ca să se gudure la Elicio şi la Galateea, cănele începu a alerga prin măgură; şi se ia după un ied sălbatic. Iedul fuge şi trece lângă păstoriţe…» – Deschide în alte loc. – «Estela se roşi uitându-se la maică-sa. Margareta îi dă voie să primească prezentul [„darul”, n.n.], şi păstoriţa stă încă nehotărâtă. La urmă, c-o mână tremurândă, apucă cordela verde, care era în grumazii berbecului…» – E! dă-mi pace cu păstoriţele şi cu berbecii cu cordele verzi.” Servitorul Ivan îi citea povestitorului din versiunea rusească a unei imitaţii după Galateea lui Cervantes, publicată de scriitorul francez Florian (Jean-Pierre de Florian, 1755–1794) în 1783. Era vorba de o prelucrare foarte liberă a romanului cervantin, dar prin care nepotul lui Voltaire readucea în circuitul literar european un roman spaniol apărut cu două veacuri mai devreme şi care, după o promiţătoare carieră internaţională la începutul secolului al XVII-lea, căzuse în dizgraţia publicului, în primul rând a celui spaniol. Avea să fie redescoperit şi preţuit şi de romanticii germani; Friedrich Schlegel, cu gustul său foarte sigur, îl va elogia de două ori, în 1799 şi 1800, în Athenäum („Punând pentru prima oară mâna pe pană, în locul spadei pe care n-o mai putea mânui, Cervantes a compus Galateea, o admirabilă şi amplă compoziţie, plină de muzica veşnică a fanteziei şi a iubirii, cel mai delicat şi mai fermecător dintre romane” sau: „… încântătoarea Galateea, în care, fugind, jocul vieţii omeneşti se ordonează cu artă simplă şi delicată simetrie într-o frumoasă urzeală măiastră de muzică veşnică şi gingaşă nostalgie. Este cununa de flori a nevinovăţiei şi a primei tinereţi încă sfielnice”), pentru ca abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi mai ales în secolul trecut să înceapă a fi desprăfuit şi judecat la adevărata-i valoare. În patria Mioriţei însă prima reacţie la Galateea a fost, după cum am văzut, una de saţ şi de plictis în faţa atâtor „păstoriţe şi berbeci cu cordele verzi”, nu foarte diferită de cea a unui scriitor spaniol contemporan cu noi, altminteri excelent cunoscător al vieţii şi operei lui Cervantes, şi mă gândesc la Andrés Trapiello („roman Galateea ce astăzi, în pofida numeroaselor lui merite, le plictiseşte până şi pe vacile din amintitele scene pastorale”). Dacă reacţia lui Negruzzi e parţial de înţeles (deşi nimic similar din literatura română nu-i putuse pune la încercare capacitatea de rezistenţă la lectură), cea a unui scriitor (şi poet pe deasupra) spaniol, autor a două remarcabile cărţi, Vieţile lui Miguel de Cervantes şi Când a murit don Quijote, traduse în româneşte, e mult mai puţin scuzabilă, fie şi doar dacă mă gândesc că aprecierea gradului de plictis degajat de o operă literară este o operaţie extrem de subiectivă şi riscantă, întrucât îmi pot imagina lectori capabili să citească pe nerăsuflate Finnegans Wake şi sa pice de somn pe paginile poveştilor cu Harry Potter… Sau invers!? Refuzând, aşadar, acest parametru în receptarea Galateei (poziţie, sigur, firească la un traducător care mărturiseşte că nu s-a plictisit câtuşi de puţin cât a lucrat la versiunea românească a romanului de faţă), voi încerca să discut pe scurt câteva probleme puse de acest prim roman al lui Cervantes. Pastoralismul sau literatura pastorală în genere, în expresie poetică sau, ceva mai târziu, prozastică şi chiar dramatică, e unul dintre cele mai străvechi şi persistente fenomene pe care le-a cunoscut literatura occidentală. E. R. Curtius îi găseşte atestări încă de la Homer: în Iliada, Odiseea şi în imnurile homerice natura calma şi netulburată oferă un loc ideal însufleţit de o veşnică primăvară, copacii înverziţi, iarba mătăsoasă şi izvoarele susurânde asigurând nelipsiţilor frecventatori un cadru propice desfătării, cap de serie într-un scenariu rămas fundamental neschimbat de-a lungul veacurilor, chiar până la unele ipostaze moderne mai atenuate ale genului, ca, bunăoară, La symphonie pastorale (1919) a lui André Gide. Arcadia şi locurile ei încântătoare erau frecventate de zei, de divinităţi ale pădurilor, de filosofi (cf. Platon, Phaidros, 229 a-b) şi, în cele din urmă, predominant, de păstori şi păstoriţe, ca în idilele lui Teocrit (creatorul eglogei şi primul poet care-şi plasează poemele în mitica Arcadie), ale lui Moschos ori Bion. Virgiliu a scris şi el zece bucolice faimoase, a căror autoritate va rămâne copleşitoare până în Renaştere şi chiar până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fiind unul din modelele predilecte ale lui André Chénier. Personajele eglogelor sale dialoghează, îşi etalează suferinţele şi dilemele, şi le transpun în cântece. Crângul devine astfel un loc privilegiat al creaţiei poetice şi muzicale, al mărturisirii decepţiilor sau fericirilor amoroase. Una din capodoperele Antichităţii, Dafnis şi Hloe de Longos (sfârşitul secolului al II-lea d.Hr.), impune definitiv folosirea prozei (aici, e drept, în bună parte ritmată) în naraţia pastorală şi realizează totodată joncţiunea dintre aceasta şi romanul „bizantin” de aventuri, influenţa ei europeană fiind însă limitată de data mai târzie a intrării sale în circuitul umanist. Doi autori de egloge ai latinităţii târzii (secolul al III-lea d.Hr.), citiţi şi imitaţi mult timp după aceea, au fost Titus Calpurnius şi Marcus Aurelius Nemesianus. Îndeletnicirea pastorală şi scenariile conexe marchează nu numai literatura „păgână”, ci şi Biblia: conflictul dintre îndeletnicirea păstorească şi cea meşteşugărească, prefigurându-l pe cel dintre civilizaţia rurală, în speţă a păstoritului, şi cea urbană, apare încă din episodul Abel şi Cain, cel dintâi, păstorul, fiind şi prima victimă a conflictului amintit. În Vechiul Testament, regii sunt instalaţi de Dumnezeu ca păstori ai poporului lui Israel, care se poate plânge de reaua lor conducere, ca o turmă lipsită de păstor (cf. 1 Rg 22, 17; Zah 10, 2 etc.), iar asupra unui păstor nevrednic se poate abate mânia lui Dumnezeu (Ier 28, 1; Iez 34, 2 urm.); profeţii vestesc păstori noi şi buni (Ier 3, 15), care sunt datori să fie slujitori ai lui Dumnezeu, păstorul suprem (Ps 23; 80, 2; Iez 40, 11; Ier 31, 10 etc.). În Noul Testament, după naşterea sa într-un mediu păstoresc cum nu se poate mai umil, Cristos este Păstorul cel bun (În 10, 2, 11; 14–16, 27 urm.) şi deopotrivă miel al lui Dumnezeu care-şi dă viaţa pentru ai săi (În 10 11, 15; Ap 7, 17; Le 15, 3 urm.). El îşi va exercita funcţia pastorală la Judecata de Apoi (1 Ps 5, 4; Mt 25, 32 urm.), după ce pe pământ îşi lăsase ucenicii şi-i trimisese să se îngrijească de oile rătăcite din casa lui Israel (Mt 9, 36 urm.; Mt 10, 5 urm.) şi apoi de toate neamurile (Mt 28, 18 urm.), Petru şi Pavel ocupând un loc privilegiat în această misiune pastorală. Aceste două surse majore, egloga antică şi referatele biblice, se vor împleti încă de la începutul erei creştine, vor alimenta fermecătoare forme populare romanice (pastorelas şi vaqueras, sau pastourelles în nordul Franţei, ca şi mult răspânditele cantigas de amigo din Peninsula Iberică) şi vor modela pe deasupra un gen specific Spaniei, romanele pastorale şi poezia a lo divino (în manieră sacră), în care schema narativă sau cea lirică este adaptată, cu mai mare sau mai mic succes, exigenţelor edificării religioase. Hrănit din tradiţia clasică latină, nu şi grecească, necunoscută lui, Boccaccio deschide Renaşterea italiană cu două naraţii pastorale: una în versuri, Il ninfale fiesolano (c. 1345), cealaltă în proză şi versuri, Il ninfale d’Ameto sau Commedia delle ninfe fiorentine (1341), aceasta din urmă fiind poate cea dintâi scriere cu caracter bucolic în care se combină proza şi versurile. O dată fundamentală în cariera europeană a pastoralismului e marcată de apariţia (în 1501 şi, într-o ediţie îmbogăţită şi profund ameliorată, 1504) a primului roman pastoral propriu-zis într-o limbă vulgară, Arcadia lui Jacopo Sannazaro, în care, după mai vechiul exemplu al lui Boccaccio, proza face corp comun cu eglogele în versuri. Tot în Italia, pastorala cucereşte şi genul dramatic prin opere ca Aminta lui Tasso (1573) sau Il pastor fido a lui Guarini (1590). Asistăm şi la explozia în literatura spaniolă a acestui gen, puternică, dar nedăinuind mai mult de şase decenii, odată cu publicarea operei fondatoare, Los seis libros de La Diana (1559), de către portughezul bilingv Jorge de Montemayor. Ea fusese precedată, în poezie, şi pregătită oarecum, de eglogele de o clară eleganţă şi subtilitate ale lui Garcilaso de la Vega, care asimilează genial modelul virgilian şi modelele renascentiste italiene. Cartea lui Montemayor cunoaşte câteva continuări, cea mai importantă fiind La Diana enamorada, de Gaspar Gil Polo (1564). Tot anterior Galateei lui Cervantes apare şi El pastor de Filida (1582), datorat bunului său prieten, Luis Gálvez de Montalvo (c.1546-c.1591), cel care îi dedică unul din sonetele preliminare la Galateea infra, p.11).